Acesul Fermierilor DIN Județul Prahova ÎN Cadrul Pilonului 1 AL Politicii Comune Agricole

“Accesul fermierilor din județul Prahova la susținere  in cadrul Pilonului 1, in perioada 2007-2013”

Introducere

Cuprins

Introducere 2

CAPITOLUL I : ABORDĂRI GENERALE PRIVINÂND SUSȚINEREA COMUNITARĂ A AGRICULTURII 5

1.1 Prezentare generală a Politici Agricole Comune 5

1.2 Susținerea agriculturii în Uniunea Europeană 8

1.2.1 Abordări generale privinând susținerea agriculturii în Uniunea Europeană 8

1.2.2 Sisteme și mecanisme de susținere a agriculturii implementate odată cu Reforma PAC din 2003( Reforma Ficher) 13

1.2.3 Sisteme si mecanisme de susținere a agriculturii în perioada 2014-2020 (Reforma Cioloș) 15

1.3Susținerea comunitară a a griculturii românești post aderare 19

1.3.1 Mecanismul de acordare al fondurilor 19

1.3.2 Mecanisme și instrumente specifice Pilonului I 22

CAPITOLUL II: AGRICULTURA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA 2007-20013 28

2.1 Analiza agriculturii românești din perspectivă macroeconomică 28

2.1.1 Contribuția agriculturii la dezvoltarea economieie naționale 28

2.2 Analiza exploatațiilor agricole în perioada 2007-2013 32

2.3 Analiza alocărilor financiare aferente PAC 35

2.3.1 Evaluarea suținerii comunitare prin Pilonul 1 35

CAPITOLUL III ACESUL FERMIERILOR DIN JUDEȚUL PRAHOVA ÎN CADRUL PILONULUI 1 AL POLITICII COMUNE AGRICOLE 40

3.1. Analiza evoluției agriculturii din județul Prahova 40

3.1.1. Evoluția fondului funciar 40

3.1.2. Evoluția dotării tehnice din agricultură 42

3.1.3. Valoarea producției ramurii agricole 43

3.2. Susținerea comunitară prin Pilonul 1 la nivelul județului Prahova 44

3.2.1. Suprafața agricolă declarată de fermieri în perioada 2007-20013 46

3.2.2. Situația cererilor de plată prin schema de plată unică pe suprafață 47

3.2.3. Plățile Naționale Directe Complementare în sectorul zootehnic 48

CAPITOLUL I : ABORDĂRI GENERALE PRIVINÂND SUSȚINEREA COMUNITARĂ A AGRICULTURII

Plecând de la situația postbelică a Europei Occidentale care a influențat evoluția economică și apariția Politicii Agricole Comune am trecut în revistă reformele existente. Odată cu Health Ckeck-ul din 2008 care a realizat o radiografie completă a situației PAC, vom intra într-o nouă perioadă a reformelor. România, în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, se va implica activ în acest proces de reformă fiind în același timp actor și subiect al reformelor comunitare.

1.1 Prezentare generală a Politici Agricole Comune

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale UniuniiEuropene, fiind fundamentată pe principiile pieței unice, preferinței comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) și al solidarității financiare (măsurile comune sunt finanțate dintr -un buget comun).

PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizațiilor comune de piață (măsurilecomune de reglementare a funcționării piețelor produselor agricole) și cel al dezvoltării rurale – măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale

Bazele Politicii Agricole Comune au fost puse Prin Tratatul de la Roma, din 1957, care a

stabilit înființarea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre. Politica Agricolă Comună s-a integrat politicilor economice și sociale ale statelor membre și a fost reformată în pas cu evoluțiile pieței și cu cerințele impuse de dezvoltarea rurală.Efectele benefice ale acestei politici sunt imense și vizibile în modernizarea agriculturii și a economiilor rurare a tuturor statelor membre.

Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este și

printre cele mai importante. Importanța ei deosebită în cadrul construcției comunitare estereflectată prin câteva trăsături distincte:

Este o politică prin excelență integraționistă, în mai mare măsură chiar decât Piața

Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporție de circa 10% pe cele

naționale. În ceea ce privește PAC, politicile agricole naționale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a producției agricole, de reglementări comune de funcționare a piețelor și

comercializare aproduselor.

Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prinsistemul complex de subvenții și alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun.

Manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele

decât cele economice prevalând adesea în luarea deciziei de politică agricolă. Trei sunt rațiunile majore care justifică de ce factorii politici sunt foarte sensibil la lobby-ul exercitat de producătorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizează una din resursele indispensabile existenței umane, și anume hrana. Pe de altă parte, agricultura este un sector tradițional, cu rădăcini adânci în istorie, și simbolistici – sub forma tradițiilor, cutumelor, legendelor – ce reprezintă izvoare fundamentale în conturarea identităților naționale. În sfârșit, organizațiile producătorilor agricoli au căpătat o influență foarte puternică în timpul războiului, pe care ulterior și-au păstrat-o, iar pe parcursul dezvoltării PAC, și-au consolidat-o. Concepția însăși a PAC, de protejare a veniturilor producătorilor agricoli, a avut o contribuție însemnată la consolidarea poziției acestor organizații.

De la înființarea sa, Politica Agricolă Comună a parcurs o serie de etape, dar și măsuri de reformă radicală a prețurilor și a structurilor agricole rurale. „PAC a început să fie reformată încă de la crearea sa și acest proces continuă în contextul globalizării, al transformărilor care au loc în cererea de produse agroalimentare, a creșterii exigențelor față de protecția mediului rural și a vieții, precum și a procesului de extindere a Uniunii”.

Evoluția Politicii Comune Agricole

1957 Tratatul de la Roma creează Comunitatea Economică Europeană (un precursor al UE din prezent) între șase țări din Europa de Vest. PAC este prevăzută ca o politică comună, cu obiectivele de a oferi alimente accesibile pentru cetățenii UE și un nivel de trai adecvat pentru agricultori.

1962 Politica agricolă comună (PAC) a prins viață! Esența politicii o constituie prețurile bune pentru agricultori. De la un an la altul, agricultorii produc mai multe alimente. Magazinele sunt pline de alimente la prețuri accesibile. Primul obiectiv – securitatea alimentară – a fost îndeplinit.

Anii ’70-’80 Gestionarea ofertei. Fermele sunt atât de productive încât produc mai multe alimente decât este necesar. Surplusurile sunt stocate și duc la formarea unor „munți de alimente”. Sunt puse în aplicare măsuri specifice pentru alinierea producției cu nevoile pieței.

1992 PAC trece de la sprijinirea pieței la sprijinirea producătorilor. Se reduce sprijinirea prețurilor și se înlocuiește cu plata de ajutoare directe acordate agricultorilor. Aceștia sunt încurajați să fie mai prietenoși cu mediul înconjurător. Reforma coincide cu Summitul Pământului de la Rio de Janeiro din 1992, care lansează principiul dezvoltării durabile.

Jumătatea anilor ’90 PAC se concentrează mai mult pe calitatea produselor alimentare. Politica introduce măsuri noi pentru susținerea investițiilor agricole, a formării, a îmbunătățirii procesării și a punerii pe piață. Se iau măsuri pentru protejarea produselor alimentare tradiționale și regionale. Se pune în aplicare prima legislație europeană privind agricultura ecologică.

2000 PAC se concentrează pe dezvoltarea rurală. PAC se concentrează mai mult pe dezvoltarea economică, socială și culturală a Europei rurale. În același timp, reformele începute în anii ‘90 sunt continuate în vederea unei mai bune orientări a agricultorilor către piață.

Jumătatea anilor 2000 PAC se deschide lumii. La nivel global, UE devine cel mai mare importator de produse agricole din țările în curs de dezvoltare, importând mai mult decât SUA, Japonia, Australia și Canada la un loc. Conform acordului „totul în afară de arme”, UE a acordat acces liber la piață tuturor țărilor cel mai puțin dezvoltate. Nicio altă țară dezvoltată nu oferă o astfel de deschidere, un angajament și un acces real la piață agricultorilor din țările în curs de dezvoltare.

2003 Reforma PAC rupe legătura dintre subvenții și producție. Agricultorii sunt orientați mai mult către piață și, având în vedere constrângerile specifice privind agricultura europeană, ei primesc un sprijin pentru venit. În schimb, ei trebuie să respecte standarde stricte cu privire la siguranța alimentară, la mediul înconjurător și la bunăstarea animalelor. 2007 Populația agricolă a UE se dublează, ca urmare a aderării, în 2004 și 2007, a 12 noi țări. La optsprezece ani de la căderea Zidului Berlinului, Uniunea Europeană numără 27 de state membre și peste 500 de milioane de cetățeni. Peisajul agricol și rural al UE se schimbă și el.

2011 O nouă reformă a PAC vizează consolidarea competitivității economice și ecologice a sectorului agricol pentru a promova inovația, a combate schimbările climatice și a sprijini ocuparea forței de muncă și creșterea economică în zona rurală.

1.2 Susținerea agriculturii în Uniunea Europeană

1.2.1 Abordări generale privinând susținerea agriculturii în Uniunea Europeană

Importanța Politicii Agricole Comune va deveni evidentă odată cu introducerea sa în cadrul prevederilor Tratatului de la Roma. Se formaliza cu acest prilej importanța agriculturii stabilindu-se principiile sale de bază, principii în vigoare până în prezent.

PAC a fost inițiată după cel de-al Doilea Război Mondial ca parte componentă a Tratatului de la Roma semnat în anul 1958. Ca urmare a contextului dificil menționat anterior a apărut astfel dorința statelor vest europene de a deveni autarhice în ceea ce privește producția agricolă. Tratatul de la Roma a stabilit astfel cadrul legislativ pentru PAC prin stabilirea unor piețe garantate și a unui preț corect pentru producătorii agricoli.

Literatura de specialitate acceptă faptul că, datorită complexității pieței agricole europene, ar fi fost poate mai simplu ca unificarea să se rezume doar la piața industrială. Cu toate acestea Franța a insistat pentru a include agricultura pentru a contrabalansa puterea industrială a Germaniei.

La acel moment, Europa Occidentală se lupta cu un deficit de producției alimentară ca rezultat al devastărilor celui de-al Doilea Război Mondial. Țările vest europene depindeau puternic de importurile agricole iar producția agricolă juca încă un rol important în structura economică a statelor fondatoare. Astfel în anul 1955 ponderea agriculturii în PIB era de 11,5% și populația angajată reprezenta un procent de 22,2% din total, în medie în cele șase țări fondatoare ale CEE.

Principalele probleme întâlnite de arhitecții PAC la finele anilor 1950 au fost acelea ale asigurării securității alimentare și stabilizarea veniturilor fermierilor. Acestea reies cu precizie din articolul 39 al Tratatului CEE care stabilea următoarele obiective ale PAC:

(a) creșterea productivității agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, precum și prin utilizarea optimă a factorilor de producție si, în special, a forței de muncă;

(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil pentru populația agricola, în special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor din agricultură;

(c) stabilizarea piețelor;

(d) garantarea siguranței aprovizionărilor;

(e) asigurarea unor preturi rezonabile de livrare către consumatori.”.

PAC a intrat în vigoare în anul 1963 având patru principii de bază:

piață unificată pentru libera circulației a produselor agricole în cadrul Comunităților Europene;

solidaritate financiară: toate costurile PAC vor fi finanțate dintr-un fond comun, sprijinit de tarifele vamale de import și de contribuția statelor membre;

preferința comunitară: produsele europene vor fi preferate celor din import;

paritate și productivitate: se urmărea sporirea veniturilor fermierilor cu alte categorii socio-profesionale precum și stabilirea unor prețuri de livrare rezonabile.

Au fost de asemenea introduse organizări ale pieței comune care asigurau reguli armonizate pentru fiecare grupă de produse agricole, stabilind totodată prețurile minime.

Astfel pentru a susține prețurile pe care fermierii europeni le primeau, CEE a luat măsuri pentru patru tipuri majore de produse: cereale, lactate, carne de vită și zahăr (din sfeclă). Pentru cereale, lapte și carne de vită se aplica un sistem de intervenție la depozitare. CEE cumpăra toate loturile care îi erau oferite la un “preț de intervenție” fix.( Figura 1.1). Acesta devenea prețul minim în piață, fiindcă niciun vânzător nu ar fi acceptat un preț mai mic. Tarifele de import se aplicau la frontiere pentru a mări prețul produselor străine din cele trei categorii. Se ofereau totodată subsidii de export pentru a compensa diferența dintre prețul de producție și prețul mai mic de pe piața mondială.

Figura 1.1 Reprezentarea schematică a sistemului de prețuri de susținere pentru cereale, lactate și carne de vită conform lui Niek Koning

Sursă:

La sfârșitul anilor 1960 odată cu extinderea rolului și funcțiilor organizațiilor comune de piață PAC a început să devină o victimă a propriului succes. În acest sens Comisarul Sicco Mansholt a elaborat un prim plan de reformă care urmărea reducerea numărului de fermieri și redistribuirea terenurilor lor către celelalte ferme familiale care rămâneau. Planul va fi respins și doar trei directive vor fi aprobate în anul 1972.

Către finele anilor 1970 și începutul anilor 1980 UE va începe să cunoască un surplus evident de produse agricole care antrenau costuri sporite de depozitare și distorsionau mecanismele economice globale. Acestor probleme se adăugau problemele privind protecția mediului și sustenabilitatea agriculturii.

Reforma MacSharry din anul 1992 va fi cea care va iniția transferul de la susținerea produsului (prin prețuri) către susținerea producătorului (prin sprijinirea venitului). Reforma urmărea să îmbunătățească competitivitatea agriculturii UE, să stabilizeze piețele comunitare să diversifice producția și să protejeze mediul. Au fost introduse plățile directe pentru a putea suporta reducerea sprijinirii prețului.

Planul de Strategie în Agricultură, prezentat inițial în decembrie 1995, a analizat principalele obiective comunitare în contextul liberalizării comerciale și a presiunii existente asupra resurselor de hrană. Concluziile au demonstrat necesitatea creșterii competitivității pe piață agricolă europeană, a creării unui program de dezvoltare rurală integrată care să acompanieze procesul de reformă, a unei simplicări legislative la nivel european și a unei decentralizări substanțiale în implementarea măsurilor.

În noiembrie 1996, Primul Raport de Coeziune a adus în prim-plan necesitatea dezvoltării raționale a producției agricole, printr-o continuă adaptare structurală. Uniunea Europeană și-a propus, astfel, să consolideze potențialul economic al zonelor rurale și capacitatea de a oferi locuri viabile de muncă.

Agenda 2000 dorea să ofere o formă specifică așa numitului Model European de Agricultură respectiv păstrarea diversității printre sistemele agricole.

Obiective ale Agendei 2000: orientare sporită spre piață, siguranță și calitate alimentară, stabilizarea veniturilor agricole, integrarea preocupărilor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea zonelor rurale, simplificare; descentralizare sporită.

Evoluțiile sociale și economice continue vor duce la o nouă serie de reforme în anul 2003 care urmăreau să sporească competitivitatea sectorului agricol și să promoveze o agricultură orientată spre piață. Reforma din anul 2003 va introduce o reconstruire a PAC pentru perioada2007-2013.

În anul 2005 a avut o simplificare a procedurilor pentru PAC în scopul simplificării poverii administrative, în anul 2007 având loc unificarea organizațiilor comune ale pieței. La sfărșitul anului 2008 va avea loc așa numitul “Health Check”, proces prin care agricultura europeană se dorea a fi pregătită pentru provocările viitorului – schimbări climatice, utilizarea energiilor bio etc. []

Bilanțul de sănătate din luna noiembrie 2008 care s-a realizat auspra politicii agricole comune a avut ca teme principale următoarele :

 „plățile încă cuplate sunt decuplate ( cu unele excepții);

pachetele financiare naționale ( masurile articolului 68) sunt mai flexibile pentru ca banii nu mai trebuie folosiți în acelasi sector în care au fost generați;

eliminarea progresivă a mecanismelor de intervenție pe piață ( carne de porc, orz, sorg) ;

desființarea scoaterii din circuit ;

modularea obligatorie de 10% până în 2012 cu reduceri suplimentare pentru plățile mai mari de 300.000;

eco-condiționalitatea simplificată„ []

Mecanismul modulării „urmărește o mai bună alocare (distribuție) a sprijinului comunitar între politica de piață și politica dezvoltării rurale cu scopul de a îndeplini cerințele și preocupările comunitare cu privire la mediu, securitate alimentară și sănătatea și confortul animalelor. S-a decis astfel reducerea plăților pentru fermele mari printr-un mecanism de ”modulație” și ca urmare sumele în cauză vor susține finanțarea rurală. Mecanismul de modulație constă din tăierea sumelor pentru un stat membru până la finele lui 2012 (Regulamentul CE nr. 1782/2003)”. []

Cu privire la perioada 2007 – 2015, MMF a stabilit șase puncte cu cheltuielile pentru PAC încorporate în capitolul 2 (Conservarea și Gestionarea Resurselor Naturale) care este cea mai importantă secțiune a bugetului EU (variind între 43-51% din totalul acestuia). În România, mai ales în perioada 2010-2012, o astfel de cheltuială fiind cea mai importantă în cadrul finanțării naționale UE (peste 60%).

În perioada 2007-2013, un total de peste 298 miliarde euro a fost cheltuit prin intermediul primului pilon al PAC, majoritatea fiind ajutor direct (plăți directe), un total de 80 miliarde euro a fost cheltuit prin cel de-al doilea pilon (Tabelul 1). În România, în conformitate cu aceeași sursă, 4781.7 milioane euro au fost cheltuiți pentru sprijin de piață și 5076.4 milioane euro pentru dezvoltare rurală (un total de 9.9 miliarde euro).

Tabel 1.1 Cheltuielile PAC în perioada 2007-2013(miliarde euro)

Sursă: CE, bugetul UE 2013, Raportul financiar care acoperă de asemenea cadrul financiar multi-anual

1.2.2 Sisteme și mecanisme de susținere a agriculturii implementate odată cu Reforma PAC din 2003( Reforma Ficher)

Reforma Fisher din 2003 a reprezentat un moment important în evoluția politicii agricole comune. Aceasta a introdus schimbări radicale în modul de susținere a agriculturii și a dezvoltat instrumente care sunt în prezent elemente de bază ale politicii Uniuniii Europene.

Această reformă a apărut pe fondul extinderii UE, a presiunilor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), a preocupărilor mondiale privind asigurarea securității alimentare și nu în ultimul rând problemele de mediu. Altfel spus, aplicabilitatea acesteie a fost înfluențată de o multitudine de factori externi, printre aceștia Runda Doha a OMC care a influențat în mod direct alegerile privind plățile decuplate, constrângerile bugetare ale UE în contextul extinderii europene (Henning 2008) și presiunea consumatorilor, activiștilor de mediu și a altor grupuri sociale .

Schimbările introduse de Reforma Fisher au condus la: schimbarea pofilului Pilonului I al PAC, cu o creștere substanțială a plăților directe; creșterea ponderii Pilonului II în termeni financiari, dar totodată lărgirea obiectivelor susținute de acesta; creșterea dependenței proceselor de reformă a PAC de bugetul UE și de sistemul de finanțare.

Sintetic, Reforma Fisher, în ceea ce privește sistemele și mecanismelde suport, a introdus următoarele schimbări:

Decuplarea plăților directe

În anul 2007, Reforma Fisher a propus o nouă distribuire a plăților către fermierii europeni sub forma Schemei plății unice pe suprafață (Single Area Payment Scheme – SAPS) și Schemei plății unice pe exploatație (Single Payment Scheme – SPS). Inteoducerea acestor scheme este condiționată de respectarea unui set de standarde privind protecția mediului și sănătatea plantelor și animalelor prin sistemul de eco-condiționalitate.

Decuplarea plăților directe a fost introdusă: pentru reducerea distorsiunilor create de plățile cuplate la nivelul producției și utilizării input-urilor; pe fondul considerării faptului că plățile cuplate au o eficiență de transfer limitată și conduc la inegalități în distribuție; în scopul asigurării unui nivel adecvat de susținere a agriculturii în contextul reglementărilor OMC.

Schema de plată unică pe suprafață (SAPS) constă în acordarea unei sume unice pe hectar, plătibilă anual, fiind decuplată total de producție în condițiile menținerii terenului în condiții agricole și de mediu bune și doar ăentru suprafețe de minim 1 ha, compusă din parcele nu mai mici de 0,3 ha. Aceasta, conform reglementărilor europene, SAPS trebuia menținută în noile state membre minim trei ani și maxim cinci ani, după care fie se va trece la SPS, fie se va menține dar înghețată la nivelul de 50% din nivelul UE.Pentru schema SAPS au optat majoritatea noilor state membre, cu excepția Sloveniei și Maltei, în timp ce vechile state membre au putut opta pentru modelul istoric, regional sau pentru o formă mixtă.

Schema “topping-up” (plăți naționale directe complementare)

Plățile directe puteau fi însoține de sprijin sub forma plăților naționale complementare (CNDP) în cuantum de 55% în primul an de aderare, urmând ca acestea să crească la 65% în al treilea an, după care să se mențină la 30% începând din al patrulea an. “Uniunea Europeană a mai acordat NSM o „excepție de la regulă“ și anume că în primii trei ani după aderare CNDP, posibil de acordat, să fie parțial finanțate din fondurile de dezvoltare rurală (care vor putea fi accesate prin modulare inversă) din pachetul financiar stabilit pentru fiecare NSM în parte …. De asemenea … este posibilă aplicarea CNDP funcție de obiectivele politicii agricole naționale iar modul de evaluare și aplicare depinde de schema de plată adoptată (SPS sau SAPS), modul de calcul (ca referință funcție de nivelul de sprijin din EU-15 sau ca referință funcție de nivelul național de sprijin din anul de referință al preaderării), sursa de finanțare, etc.” .

Cerințe de conformitate (cross-compliance)

Fermierii care beneficiază de schemele de plăți decuplate trebuie să respecte 19 măsuri de comformitate (Statutory Management Requirements) și o serie de standarde destinate protecției terenurilor agricole (Sistemul de bune practici agricole și de mediu – GAEC).

Scopul principal l-a reprezentat împiedicarea abandonării terenurilor, dar totodată susținerea întreținerii suprafețelor ocupate de pășuni pentru evitarea conversieiei masive către producția culturilor arabile. Cu toate acestea, evaluarea realizată în anul 2008 (Health Check) atrăgea însă atenția că obiectivele introducerii acestui set de măsuri erau departe de afi atinse. Criticile au pornit de la faptu că măsurile propuse nu sunt definite clar în legislația europeană și au continuat cu percția birocrației ridicate aduse de acestea.

Dezvoltare rurală

Reforma din 2003 a urmărit să crească importanța dezvoltării rurale prin introducerea unor măsuri noi, dar și prin transferul unor importante resurse financiare dinspre pilonul 1 spre pilonul 2 al PAC. Astfel, introducerea modulării a reprezentat un instrument viabil pentru corectarea inegalităților dintre cei doi piloni, capabil să conducă la o politică echilibrată. Introducerea acestui instrument a permis ca din 2009 (Health Check Reform) să se dubleze rata de modulare și să se crească resursele destinate măsurilor de dezvoltare rurală.

Principalele critici ale reformei din 2003 au apărut în special în legătură cu introducerea schemei de plăți decuplate. Dintre acestea menționăm:

schimbarea culturilor tradiționale din unele zone, plățile directe creând un efect artificial de profitabilitate – spre exemplu, renunțarea la cultivarea grâului dur, a tutunului și bumbacului în unele zone mediteraneene au afectat filierele agro-alimentare și industriile din aval, ceea ce a condus în prezent la restructurări masive în sector;

modificări ale utilizării resurselor de producție (muncă, etc.) – schimbările introduse prin decuplarea de producție a condus în unele zone la renunțarea utilizării anumitor resurse, ce nu au putut fi redistribuite către alte sectoare economice, ceea ce a condus la deteriorarea situației economiilor rurale locale și a dezvoltării rurale;

distribuirea inegală a subvenționării între fermieri – în unele zone fermierii au trecut la activități de producție mai puțin intensive sau au renunțat la cultivarea terenului ceea ce a afectat în mod direct forța de muncă și sevtorul de servicii agricole;

plățile decuplate au devenit o bază de susținere a venitului de bază a fermierilor în contextul volatilității prețurilor, mai ales în perioada de criză, etc.

1.2.3 Sisteme si mecanisme de susținere a agriculturii în perioada 2014-2020 (Reforma Cioloș)

În cadrul recentului cadru financiar multi-anual 2014-2020, strategia PAC care urmează a fi urmărită post 2013 este centrată pe următoarele preocupări: sumele bugetului agricol global; schema de ajutor direct cu tipuri și feluri de redistribuție; sumele exacte care vor fi alocate fiecărei componente de ajutor în cadrul viitoarelor limite ale plăților naționale; criterii noi pentru oferirea de cheltuieli pentru dezvoltare rurală printre statele membre; cadru detaliat strategic pentru dezvoltarea rurală care conține o abordare integrată pentru fondurile structurale; și, nu în cele din urmă importanța mecanismelor de luptă cu costul și volatilitatea prețurilor.

Obiective cheie post 2013 PAC

Noua reformă a PAC va răspunde unor provocări cheie: economice (securitate alimentară, globalizare, descreșterea productivității, volatilitatea prețurilor, marginalizarea rolului fermierior în lanțul de aprovizionare), provocări de mediu (calitatea solului și a apei, amenințări pentru habitate și biodiversitate), precum și provocări teritoriale (demografie negativă, dezvoltări sociale și economice în zonele rurale precum și de popularea și concentrarea economică în zonele urbane). PAC urmărește să se adreseze acestor trei provocări prin trei mari obiective pe termen lung (COM/2010/ 0672 final, 2010):

Producția alimentară fiabilă – va contribui la sporirea veniturilor fermelor, la sporirea competivitității în sectorul agricol, la sporirea valorii proporției agriculturii în lanțul alimentar și la dezvoltarea zonelor cu constrângeri naturale specifice;

Gestionarea durabilă a resurselor naturale și politicile climatice – va contribui la furnizarea îmbunătățită de bunuri publice de mediu, la încurajarea creșterii ecologice prin inovare și la trecerea la acțiuni de atenuare a schimbărilor climatice și de adaptare la acestea;

Dezvoltarea teritorială echilibrată– va contribui la sprijinirea ocupării forței de muncă în mediul rural, la îmbunătățirea economiei rurală și promovarea diversificării și la diversitatea structurală a sistemelor agricole.

Schimbări cheie în PAC 2014-2020

Noua reformă modifică sistemul plăților directe, măsurile de piață și măsurile pentru dezvoltare rurală (Katsarova, 2013):

Plăți directe:

înlocuirea SPS/SAPS cu o Schemă de plată de bază pentru a asigura o distribuție mai echitabilă printre fermieri, regiuni și SM (peste 70% din plățile directe);

implementarea plăților uniforme la hectar (convergență internă);

asigurarea convergența externă, prin sporirea anvelopei lor via SM dacă primesc sub 90% din media UE;

30% din plățile directe pentru practici agricole prietenoase cu mediul (diversificarea recoltelor, menținerea unor pășuni permanente, protejarea biodiversității);

un ajutor anual pentru fermierii mici de până la 10% din plățile directe ale SM (sume fixe între 500-1000 euro, până la finele lui 2014);

un ajutor suplimentar de 25% pentru primii 5 ani (ferme până la 25 hectare) pentru tinerii fermieri (până la 2% din suma totală);

ajutor suplimentar de 5% pentru fermierii din zone cu constrângeri naturale;

furnizarea unei cantități limitate de plăți cuplate;

Măsurile de piață:

extinderea depozitării private;

un nou instrument de gestiune a crizelor pentru a combate volatilitatea (sub Pilonul II);

eliminarea sistemului de cote de producție pentru sectorul zahărului în 2015;

sprijnirea organizațiilor de producători;

continuarea distribuției de legume, fructe și lapte în școli;

Dezvoltare rurală – sunt propuse șase prioritățo (2013, Comisia Europeană):

încurajarea transferului de cunoștințe și a inovării în agricultură, silvicultură și zonele rurale;

creșterea viabilității/competitivității tuturor ramurilor agriculturii și promovarea tehnologiilor agricole inovatoare și a gestionării durabile a fondului forestier ;

promovarea organizării lanțului alimentar, a bunăstării animalelor și a gestionării riscurilor în agricultură;

refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor care sunt legate de agricultură și silvicultură;

promovarea utilizării eficiente a resurselor și sprijinirea tranziției către o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;

promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei și a dezvoltării economice în zonele rurale;

Cadrul Multi-anual integrează de asemenea noile direcții de implementare ale PAC:

– convergența plăților;

înverzirea plăților directe (30% din plățile directe vor fi condiționate de respectarea reglementărilor)

sprijinirea fermierilor activi;

economiile vor fi alocate fondurilor pentru dezvoltare rurală;

crearea unui mecanism de alocare simplificată pentru sprijinirea micilor fermieri;

asigurarea unei flexibilități bidirecționale între piloni.

Analizând măsurile aferente Pilonului I am observat că multe dintre schemele de redistribuire sunt opționale sau au numai cerințe minimale (depinzând de implementarea SM); plata redistributivă este un instrument viabil pentru sporirea plăților pentru fermele familiale mici și mijlocii; Schema pentru tineri fermieri nu pare să îndeplinească cerințele de eficiență sau de competitivitate și schema pentru micii fermieri poate simplifica accesul pentru multe astfel de ferme. Plățile rămân conectate de teren astfel că va fi un sprijin constant pentru deținătorii de terenuri. Un alt aspect important este acela că flexibilitatea permisă SM, deși binevenită, poate fi un impediment în cadrul procesului de simplificare a PAC. Distribuirea plăților printre fermieri creează o oportunitate pentru a sprijini micile ferme dar nu este însoțită de specificații privind gradul de convergență sau de întinderea distribuției. Ajutorul adițional pentru tinerii fermieri sau fermele mici poate influența financiar aceste categorii dar pe termen lung nu va îmbunătăți consistent competitivitatea și/sau orientarea de piață.

Cu privire la măsurile din Pilonul II, observăm că sprijinirea și găzduirea de transfer de cunoștințe și inovații este o componentă centrală dar va fi dificil de implementat fără o infrastructură reală pentru transferul de know-how. Pachetul pentru tineri fermieri este posibil să fie suficient pentru a stimula noile intrări și cerința de a implicare în planificarea afacerii este posibil să îmbunătățească competitivitatea fermelor. Mai mult, acest nou pachet pentru Pilonul 2 nu conține nici un stimul pentru pensionare decât acela pentru fermierii mici. Impactul sprijinului pentru grupurile de producători și pachetul de calitate sunt foarte posibile să fie specifice SM. Pentru mulți, aceste scheme vor aduce puțină valoare adăugată, în cazul SM cu un sector agricol mai intensiv concentrat pe producerea de bunuri pentru export.

1.3Susținerea comunitară a a griculturii românești post aderare

Susținerea comunitară a agriculturii în perioada de pre si post aderare s-a desfășurat prin fondurile alocate țării noastre prin cei doi piloni ai PAC. Pilonul 1 a fost marcat de plățile directe acordate fermierilor prin FEGA, Pilonul 2 de Programul SAPARD și PNDR 2007-2013 prin fondurile aferente FEADR.

1.3.1 Mecanismul de acordare al fondurilor

Conform art. 74 din R (UE) 1698/2005, țara noastră a desemnat pentru implementarea tehnică și financiară a Programului Național de Dezvoltare Rurală următoarele instituții:

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Direcția Generală Dezvoltare Rurală ;

Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP) ;

Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură (APIA).

Măsuri gestionate de MADR – DGDR. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Direcția Generală Dezvoltare Rurală îndeplinește funcția de Autoritate de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (DGDR AM PNDR) și asigură gestionarea corespunzătoare a fondurilor comunitare, stabilind prioritățile și măsurile concrete de acțiune.

Asigură implementarea tehnică și verificarea administrativă a calității implementării Programului Național de Dezvoltare Rurală pentru măsurile 111 „Formare profesională, informare și difuzare de cunoștințe”, 141 „Sprijinirea fermelor agricole de semisubzistență”, 142 „Înființarea grupurilor de producători” și 143 „Furnizarea de servicii de consiliere și consultanță pentru agricultori” din PNDR, precum și implementarea tehnică a fazelor 1 și 2 aferente submăsurii 431.1 „Construcție parteneriate public private” și a măsurii 511 „Asistență Tehnică”, pentru nevoile de asistență tehnică proprii, ale direcțiilor pentru agricultură și dezvoltare rurală, ale organismului de certificare și ale altor organisme implicate în derularea programului.

Măsuri gestionate de APDRP. Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP) a fost instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea AM PNDR, acreditată ca organism de plată pentru toate măsurile aferente axelor 1-4 ale PNDR, cu excepția unor măsuri din Axa 2. APDRP a fost înființată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 13/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Regională și Pescuit, prin reorganizarea Agenției SAPARD, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 198/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Conform Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 243/2006, privind stabilirea măsurilor finanțate din FEADR, care vor fi implementate de către APDRP și, respectiv, APIA, cea dintâi implementează:

toate măsurile de investiții aferente Pilonului II, respectiv Axelor 1 – Îmbunătățirea competitivității sectorului agricol și silvic, 3 – Calitatea vieții în spațiul rural și diversificarea economiei rurale, 4 – LEADER;

două dintre măsurile aferente Axei II – Îmbunătățirea mediului și a peisajului, respectiv măsurile privind Investiții nonproductive în domeniul agricol și silvic și Prima înființare a sistemelor agroforestiere pe terenurile agricole.

Suplimentar, în cadrul PNDR 2007-2013, au fost finanțate în această perioadă două scheme de ajutor de stat aferente măsurii 123, aprobate prin ordin al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale: Schema XS 13/2008 "Stimularea IMM-urilor care procesează produse agricole în vederea obținerii unor produse alimentare, altele decât cele prevăzute în anexa nr. 1 la Tratatul CE, precum și a celor care desfășoară activități de procesare a produselor agricole în vederea obținerii și utilizării surselor de energie regenerabilă și a biocombustibililor" și Schema XS 28/2008 "Stimularea microîntreprinderilor din domeniul prelucrării primare a produselor forestiere lemnoase și nelemnoase". De reglementări speciale au beneficiat și finanțările aferente măsurilor 312, 313 și 322, pentru care au fost gândite scheme de minimis, cu respectarea criteriilor prevăzute în Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1.998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul CE la ajutoarele de minimis.

APDRP, prin Direcția de asistență tehnică, implementează parțial măsura 511 Asistență tehnică, pentru nevoile de asistență tehnică proprii, ale APIA, ale inspectoratelor teritoriale de regim silvic și de vânătoare și ale altor organisme cărora le-au fost delegate funcții ale APDRP.

Măsuri gestionate de APIA. Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură (APIA), este organism de plată pentru unele măsuri aferente Axei II aferente PNDR. A fost înființată prin Legea nr. 1/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Plăți și Intervenție în Agricultură, cu modificările și completările ulterioare și, conform Ordinului ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 243/2006, privind stabilirea măsurilor finanțate din FEADR, care vor fi implementate de către APDRP și, respectiv, APIA – aceasta din urmă implementează restul măsurilor incluse în axa II – Îmbunătățirea mediului și a peisajului, referitoare la:

Plăți compensatorii pentru handicap natural în zonele montane și în alte zone cu handicap natural;

Plăți de agromediu, silvo-mediu și plăți "Natura 2000";

Prima împădurire a terenului agricol și neagricol.

Proiectele aferente măsurilor de investiții trebuie să se supună anumitor reguli de finanțare. Astfel, conform fișelor măsurilor PNDR și conform Ghidurilor solicitanților se finanțează prin PNDR:

investiții în construcții și modernizare de construcții necesare desfășurării activității economice, inclusiv destinate protecției mediului, precum și infrastructura internă, branșamente și utilități aferente învestițiilor principale, inclusiv pentru serviciile publice de bază din mediul rural;

lucrări de reabilitare și conservare a obiectivelor de patrimoniu;

achiziții sau achiziții în leasing financiar de utilaje, instalații, echipamente și dotări noi, de mijloace de transport specializate, precum și de alte mijloace de transport;

servicii pentru proiectare și asistență tehnică legate de investiția de bază; contravaloarea serviciilor de consultanță și obținere avize;

achizițiile, inclusiv achizițiile în leasing financiar, de know-how sau de cunoștințe tehnice nebrevetate, software, brevete și licențe pentru pregătirea și implementarea proiectului.

Pentru măsurile aferente plăților compensatorii gestionate de APIA (agromediu și zone defavorizate), sprijinul se solicită pe unitate de suprafață în exploatare, în cadrul unor angajamente asumate pe o perioadă de 5 ani. Întrucât ajutorul se solicită anual, terenurile pot să fie amplasate în zone diferite și să însumeze suprafețe totale diferite de la an la an, cu condiția să respecte amplasamentul în zone defavorizate definite în PNDR.

Măsurile de plăți compensatorii directe sunt gestionate la nivel local prin intermediul organismelor județene ale APIA și al celor prezente la nivelul principalelor orașe ale țării.

Pentru perioada de programare 2007-2013, implementarea proiectelor aferente măsurilor gestionate de APDRP are la bază o structură orizontală a compartimentelor, bazată pe etape ale implementării : comunicare organizațională, implementare tehnică și plăți. Pe lângă unitatea centrală de coordonare, celor 8 regiuni NUTS definite conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România le corespund structuri intermediare ale acestei instituții (Centre Regionale de Plăți pentru dezvoltare Rurală și Pescuit), cu compartimente corepondente celor din unitatea centrală și cu atribuțiuni în ceea ce privește contractarea și avizarea etapelor de implementare ale proiectelor. Descentralizarea se regăsește prin existența unui Oficiu Județean de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit la nivelul fiecărui județ al țării (inclusiv unul pentru București), însă atribuțiile cu care este însărcinat personalul acestora nu dovedesc un nivel maxim de autoritate locală.

Implementarea măsurilor în cadrul instituțiilor se realizează prin manuale de proceduri care conțin instrucțiuni de coordonare, supervizare, avizare și monitorizare a proiectelor.

Conform OUG nr.41/18 iunie 2014, în contextul necesității asigurării cadrului legislativ și administrativ și a implementării PAC 2014-2020, APDRP este reorganizată în Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), agentie aprobată ca structură organizațională prin Ordinul MADR nr.1068/2014.

Astel, avem o restructurare la nivel central, regional și județean :

– Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale;

– Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale;

– Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

1.3.2 Mecanisme și instrumente specifice Pilonului I

În perioada 2007-2014, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) a implementat măsuri de sprijin pentru fermieri finanțate din Fondul European pentru Garantare în Agricultură – FEGA, ca plăți directe în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață – SAPS, precum și măsuri de sprijin finanțate din bugetul național și Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală – FEADR, ca plăți naționale directe complementare – PNDC (în 2014 ANT – ajutoare naționale tranzitorii).

Schemele de plăți directe și plăți naționale directe complementare au fost reglementate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare.

Schemele de plăți directe acordate începând cu anul 2007, ca mecanisme de susținere a producătorilor agricoli:

Schema de plată unică pe suprafață (SAPS);

Schema de plată pentru culturi energetice;

Schema de plată separată pentru zahăr;

Plățile naționale directe complementare (PNDC) în sectorul vegetal;

Plățile naționale directe complementare (PNDC) în sectorul zootehnic.

Începând cu anul 2014 s-au acordat ANT (ajutoare naționale tranzitorii), mecanisme de susținere a producătorilor agricoli pentru cele două sectoare, vegetal și zootehnic.

Schema de plată unică pe suprafață

Constă în acordarea unei sume uniforme pe hectar, decuplată total de producție plătibilă o dată pe an. Beneficiarii plăților directe în cadrul SAPS pot fi: a) persoane fizice și/sau juridice care exploatează terenul agricol (proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea), b) Arendatorul, concedentul și/sau locatorul nu beneficiază de plăți directe pentru terenul arendat, concesionat și/sau închiriat.

Categorii de folosință a suprafaței agricole eligibilă:

a) teren arabil;

b) pajiști permanente – pășuni și fânețe;

c) vii – terenul plantat cu vii și pepiniere viticole;

d) culturi permanente – terenul plantat cu livezi, arbuști fructiferi,etc;

e) grădini familiale – suprafață destinată obținerii produselor agricole, în principal pentru consumul propriu.

Condițiile pentru ca solicitantul să beneficieze de plata unică pe suprafață:

să depună cerere, să fie înscris în Registrul fermierilor care este administrat de APIA, să exploateze un teren agricol cu o suprafață de cel puțin 1 ha, iar suprafața parcelei agricole să fie de cel puțin 0,3 ha. În cazul viilor, livezilor, culturilor de hamei, pepinierelor pomicole, pepinierelor viticole, arbuștilor fructiferi, suprafața minimă a parcelei trebuie să fie de cel puțin 0,1 ha;

să declare toate parcelele agricole, să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor;

să fie de acord ca datele din cererea de plată să fie introduse în baza de date IACS, procesate și verificate în vederea calculării plății și transmise autorităților responsabile în vederea elaborării de studii statistice și de evaluări economice;

să respecte normele de ecocondiționalitate: bunele condiții agricole și de mediu (GAEC) și cerințele legale în materie de gestionare (SMR) privind mediul, sănătatea publică, sănătatea animalelor și sănătatea plantelor;

să prezinte documentele care fac dovada utilizării legale a terenului pentru care s-a depus cererea, să furnizeze toate informațiile solicitate de APIA, în termenele stabilite, să permită efectuarea controalelor de către APIA sau de către alte organisme abilitate, să marcheze limitele parcelei utilizate, atunci când este cultivată cu aceeași cultură cu a parcelelor învecinate;

să comunice în termen de 10 zile, în scris, către APIA orice modificare care apare referitor la datele care au fost declarate în cererea de plată (modificări referitoare la suprafața agricolă utilizată, transferarea proprietății către un alt utilizator,etc);

responsabilitatea privind valabilitatea și legalitatea documentelor depuse aparține fermierului și/sau autorității care a emis/atestat aceste documente, după caz;

dacă terenul face obiectul cererilor a mai multor solicitanți, plata directă pe suprafață nu se acordă niciunuia dintre solicitanți.

APIA notifică solicitanții, care au obligația să rezolve litigiul. După rezolvarea litigiului, solicitanții au obligația să depună documentele rezultate la APIA pentru completarea dosarului cererii în vederea acordării sprijinului persoanelor îndreptățite.

Schema de plată pentru culturi energetice

constă în acordarea unei sume unitare pe suprafață începând cu anul 2007;

se acordă pentru culturile energetice destinate producției de biocombustibili, și anume: rapiță, floarea-soarelui, soia, porumb și alte culturi energetice, conform legislației în vigoare;

Legat de condițiile de eligibilitate pentru acordarea de sume în cadrul schemei de plată pe suprafață pentru culturi energetice, acestea rămân neschimbate, ca și la plata unică pe suprafață.

Beneficiarii plăților efectuate în cadrul SAPS pentru culturi energetice sunt: persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietar, arendaș, concesionar, asociat administrator în cadrul asociațiilor în participațiune, locatar sau altele asemenea, care au încheiat un contract de livrare a producției la un producător de biocombustibil.

Schema de plată separată pentru zahăr

Schema de plată separată pentru zahăr reprezintă plăți directe în cadrul schemelor de sprijin comunitar și constă în acordarea unei sume pe suprafață și/sau pe tonă începând cu anul 2007, pentru cultura de sfeclă de zahăr destinată producției de zahăr;

Condițiile de eligibilitate pentru acordarea de sume în cadrul schemei de plată separată pentru zahăr sunt aceleași ca și la plata unică pe suprafață;

Beneficiarii plăților efectuate în cadrul SAPD pentru zahăr sunt: persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea, care au încheiat un contract de livrare a producției de sfeclă de zahăr cu un operator economic care procesează sfeclă de zahăr în conformitate cu reglementările comunitare în vigoare.

Plățile Naționale Directe Complementare sunt plățile care suplimentează plățile primite prin SAPS. Acestea constau în acordarea suplimentară de sume pe suprafață pentru culturile prevăzute de legislația în vigoare iar sursa de finanțare se asigură din bugetul național.

PNDC în sectorul vegetal

Plăți în cadrul schemelor de sprijin comunitare și constau în acordarea suplimentară de sume pe suprafață și/sau pe tonă și/sau pe kilogram pentru culturile prevăzute în legislația în vigoare;

Beneficiarii sunt aceiași ca la plata unică pe suprafață;

Condițiile de eligibilitate generale pentru acordarea de sume în cadrul schemei plăților naționale complementare sunt aceleași ca și la plata unică pe suprafață.

PNDC – urile în sectorul vegetal

PNDC 1 – sprijin decuplat de producție: culturi în teren arabil (cereale, culturi proteice, plante industriale, rădăcinoase, legume proaspete, pepeni, căpșuni, flori și plante ornamentale, plante de nutreț, loturi semincere, pajiști temporare);

PNDC 2 – in pentru fibră – sprijinul se acordă ca o plată pe suprafață, cuplat de producție;

PNDC 3 – cânepă pentru fibră – sprijinul se acordă ca o plată pe suprafață, condiționat însă de producție;

PNDC 4 – tutun – sprijinul se acordă pe kilogram tutun brut, cuplat de producție (din anul 210 s-a acordat pe ha);

PNDC 5 – hamei – sprijinul se acordă ca o plată pe suprafață, condiționat însă de producție;

PNDC 6 – sfeclă de zahăr – sprijinul se acordă ca o plată pe suprafață, decuplat de producție.

PNDC în sectorul zootehnic

PNDC în sectorul zootehnic se acordă în limita resurselor financiare alocate anual prin legea bugetului de stat, pentru speciile de animale bovine și ovine/caprine.

Beneficiarii sunt producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care dețin, cresc și exploatează animale de producție, identificate și înregistrate în sistemul național

PNDC sector zootehnic – bovine : condițiile cumulative pentru a beneficia de primă:

exploatația de minimum 3 capete de bovine (începând cu anul 2009, la data de 31 ianuarie);

vârsta bovinelor de minimum 6 luni (începând cu anul 2009, la data de 31 ianuarie);

exploatația să fie înregistrată în Registrul Național al Exploatațiilor la data solicitării primei;

să nu aibă datorii la bugetul de stat și la bugetul local la data solicitării primei.

PNDC sector zootehnic – ovine/caprine: condițiile cumulative pentru a beneficia de primă:

efectivul din exploatație să fie de minimum 50 de capete femele de ovine/25 de capete femele de caprine, vârsta de minimum un an până la data de 31 martie a anului în care se face solicitarea;

efectivul de femele ovine/femele caprine pentru care se solicită prima să fie înscris în Registrul național al exploatațiilor până la data solicitării primei;

efectivul de femele ovine/femele caprine pentru care se solicită prima să fie menținut în exploatație la adresa menționată în cerere, în perioada 16 iunie – 15 septembrie a fiecărui an, în vederea efectuării controlului la fața locului de către organismul delegat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, conform procedurii de control elaborate de către aceasta;

să nu aibă datorii restante la bugetul de stat și la bugetul local, la data solicitării primei.

CAPITOLUL II: AGRICULTURA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA 2007-20013

2.1 Analiza agriculturii românești din perspectivă macroeconomică

Poziția geografică a României a făcut ca, din cele mai vechi timpuri, principala activitate a locuitorilor acesteia să fie agricultura. Având în vedere faptul că gradul de urbanizare al țării noastre se află mult sub media europeană, zonele rurale aduc cea mai importantă contribuție la dezvoltarea agriculturii.

Dacă în perioada comunistă România era supranumită ”grânarul Europei”, în perioada post-decembristă agricultura românească a fost caracterizată mai degrabă de o evoluție modestă, decât de o creștere notabilă. Începând cu anul 1990 sistemele de irigații, care altădată exploatau resurse naturale importante de apă de pe teritoriul sudic al țării, au fost abandonate sau distruse în frenezia eliberării de sub domnia CAP-urilor. Clădirile fostelor ferme din sistemul de centralizare au fost vândute pe prețuri derizorii sau abandonate până la distrugerea totală. Părți importante din terenurile agricole și silvice confiscate în secolul XX de către stat au fost retrocedate foștilor proprietari generând o fărâmițare excesivă a terenului.

Factorii definitorii ai evoluției lente a agriculturii românești post-decembriste sunt mulți și variați. Însă de la politicile agricole și fiscale până la condițiile meteorologice, fiecare determinantă trebuie să fie analizată în folosul tuturor și în spiritul conservării planetei pentru generațiile viitoare.

2.1.1 Contribuția agriculturii la dezvoltarea economieie naționale

Contribuția agriculturii la Valoarea adăugată brută națională (VAB) este în general mică la nivelul Uniunii Europene (circa 1,4% la data aderării României[]). Țările în care această ramură este mai importantă sunt cele situate în sud-estul continentului, printre care și țara noastră. În lume, țările cu un astfel de profil sunt considerate economii aflate în dezvoltare.

Spre deosebire de anii 1990, când agricultura contribuia mult mai mult în economie (până la 20% din VAB), în anul aderării la UE contribuția agriculturii românești la VAB națională a fost peste 6% în fiecare regiune (figura 2.1), excepție făcând Regiunea București-Ilfov cu o contribuție de 0,27%. Se observă o evoluție în economia românească atribuită mai ales creșterii celorlalte sectoare de activitate și mai puțin unei agriculturi moderne. La nivel național, în anul 2007, piața agricolă românească însuma o valoare de circa 24 mld. lei în prețuri curente, reprezentând circa 6,5% din VAB și 5,8% din PIB.

Figura 2.1 Contribuția agriculturii în Valoarea Adaugată Brută a României, 2007 (%)

Sursa: EUROSTAT []

Condițiile meteorologice și evoluția economiei în perioada de criză care a urmat au determinat fluctuații în evoluția sectorului, astfel încât creșterile înregistrare în perioada 2008-2013 au fost atenuate de seceta și inundațiile înregistrate în 2010 și 2012. Cea mai mare valoare a pieței a fost înregistrată în anul 2013, circa 34, 78 mld lei (figura 2.2). În perioada analizată, contribuția agriculturii la PIB prezintă o evoluție sinuoasă, însă nu deosebită, menținându-se în intervalul 5-7%, cu excepție în anul 2012, când a scăzut la 4,9%.

Figura 2.2 Contribuția agriculturii, silviculturii și pescuitului în PIB/VAB

Sursa : INS

În anul 2011, România se situa în top 10 regiuni la nivel UE cu cea mai mare creștere a contribuției agriculturii în VAB. Astfel, influența sectorului primar în VAB din zonele extracarpatice a crescut cel mai mult (+4,7 pp.) comparativ cu celelalte regiuni ale UE, față anul 2007, în timp ce la nivelul UE indicatorul nu a înregistrat modificări.

Produsul Intern Brut a înregistrat în anul 2013 o valoare de 631,1 miliarde lei, în creștere cu 3,5% față de 2012. Această evoluție ce a fost determinată, în cea mai mare parte, de majorarea volumului de activitate și a valorii adăugate brute din agricultură, silvicultură și pescuit (+23,4%) dar și din industrie (+8,1%).

Exportul de produse animale și vegetale este în creștere accentuată în perioada analizată. Astfel, dacă în anul 2007 se trimiteau peste granițe bunuri în valoare de 692 milioane euro (tabel 2.1), până în anul 2012, această cifră a ajuns de 4 ori mai mare. Cea mai mare contribuție o deține sectorul vegetal, exporturile de fructe și cereale crescând atât valoric, cât și proporțional în totalul produselor analizate (de la 64% la 72%). Cu toate că România produce suficient cât să acopere necesarul propriei populații, produsele autohtone sunt mai scumpe sau mai puțin atractive decât cele de import. Anual, în România se importă produse animaliere (în special carne, lapte și derivate), chiar și animale vii (speciile externe fiind mai productive decât cele tradiționale românești), dar și fructe (în special în extra-sezon și produse exotice) și cereale.

Tabel 2.1 Comerțul internațional cu produse agricole al României

Sursă: Prelucrare date INS

Balanța comercială negativă (în privința produselor analizate) este cauzată în special de importul excedentar de carne și fructe în 2007. În anii următori, deficitul balanței externe s-a redus pe seama scăderii importurilor în cele două sectoare amintite anterior și creșterii exportului în general la toate produsele, cu precădere la cereale. În perioada 2011-2013, chiar s-au exportat mărfuri agricole în valoare mai mare decât s-au achiziționat din alte țări. Este un semn că agricultura românească se află pe drumul cel bun, însă întotdeauna există loc pentru mai bine.

2.2 Analiza exploatațiilor agricole în perioada 2007-2013

În perioada 2007-2013, România a înregistrat un declin în ceea ce privește suprafața agricolă utilizată, acesta fiind și trendul pe restul continentului european. Dacă în anul 2005 circa 13.907.000 ha de teren era utilizat pentru activități agricole, până în anul 2010, această suprafață a scăzut cu circa 600.000 ha (4,3%).

Interesul pentru comasarea terenurilor este în creștere, concomitent cu renunțarea la terenuri pentru cei cu suprafețe exploatate foarte mici, acest aspect producând o discrepanță majoră între fermele mici și cele mari. Dacă în 2005, 63,9% (2,720 mil.) din numărul fermelor de pe teritorul țării exploatau sub 2 ha fiecare și doar 0,3% (12 mii exploatații) exploatau peste 50 ha fiecare, până în anul 2010 numărul fermelor cu peste 50 ha exploatate a crecut la circa 0,5% (21 mii exploatații) din totalul la nivel de țară, însă și numărul celor ce exploatează sub 2 ha a crescut la peste 70% din total.[]. La nivel european, doar fermierii din Malta și Cipru exploatează terenul în ferme foarte mici într-un procent mai mare decât România. În restul continentului, accentul se pune pe comasarea terenului (prin achiziție sau, mai ales, prin asociere), aceasta fiind singura cale spre eficientizarea activității agricole.

Agricultorul român nu este interesat să se asocieze cu alți fermieri (doar 0,04% dintre exploatațiile românești sunt societăți agricole), ceea ce duce la o fărâmițare excesivă a terenului agricol și la o rentabilitate scăzută a activității. În țările Uniunii Europene, 1 din 3 cetățeni ai UE este membru al unei cooperative, 250000 cooperative fiind deținute de 163 mil. cetățeni. Acest tip de asociere deține 83% din agricultură în Olanda, 79% în Finlanda, 55% în Italia și 50% în Franta[].

„În raport cu potențialul, slaba dezvoltare a asocierii în agricultură în acest moment poate fi pusă mai degrabă pe seama comunicării deficitare a agricultorilor în cadrul aceleiași comunități, pe lipsa de informațíi asupra inițiativelor funcționale de acest gen, pe slaba implicare a autorităților locale, necunoașterea programelor guvernamentale și europene de dezvoltare a agriculturii, în special în zonele în care nu există Grupuri de Acțiune Locală. Aceste lipsuri vin în unele cazuri pe fondul unei stări de apatie, neimplicare și lipsă de încredere în potențialul de succes al unor asocieri cu alți producători, de multe ori cauzate de eșecul unor inițiative din trecut”[]. De asemenea, printre cauze se pot enumera și „lipsa de practica democratică, neîncredere, aversiune față de fiscalitate (inclusiv plata cotizațiilor), dificultate de a vedea dincolo de interesul propriu, lipsa de viziune, cunoștințe insuficiente cu privire la managementul afacerii, dubla impozitare”[] și lipsa fondurilor.

Amintirea colectivă a formelor de asociere din România ultimului secol este încă vie. În perioada comunistă, proprietarii au fost deposedați de pământuri și li s-au impus noi forme de asociere: gospodăriile agricole colective, urmate de cooperativele agricole de producție. Foștii proprietari de terenuri erau obligați să exploateze fără nici un beneficiu propriu terenurile pe care odată le aveau în proprietate, motiv pentru care mulți ani mai târziu, în zilele noastre, efectele psihologice acelei perioade încă se simt. Odată cu retrocedările permise de legea fondului funciar, foștii proprietari au recuperat terenurile iar baza materială a fost lăsată în paragină. În aceste condiții, țăranii și-au gospodărit terenurile proprii, respingând chiar și în România secolului XXI ideea de reasociere. Odată cu elaborarea PNDR și mai apoi cu aderarea la UE românii au început să înțeleagă că asocierea asigură succesul în obținerea unei exploatații rentabile, prin puterea de negociere, în special la achiziția materiei prime și la vânzarea producției. O mare parte din acest proces se datorează Politicii Agricole Comune, care prin punerea la dispoziția agricultorilor a unor sume de bani din bugetul comun al UE, a reușit să impulsioneze agricultorii spre asociere.

În România, în prezent, există cca 4 milioane de exploatații agricole individuale fără personalitate juridică (gospodării cu teren propriu în special pentru autoconsum) (tabel 2.2).

În anul 2007 peste 99% din exploatații erau gospodării (în ușoară scădere până în 2013) și doar un procent îngrijorător de sub 1% din numărul exploatațiilor avea ca obiect agricultura cu scop economic.

Tabel 2.2 Numărul de ferme care au deținut teren agricol/animale, după forma de organizare

Sursa: prelucrare date Institutul Național de Statistică

Conform unui studiu Europuls, din cele circa 4.000.000 de exploatații, mai mult de jumătate, “2.500.000 dețin sub un ha și doar aproximativ 900.000 au cel puțin gradul minim de rentabilitate economică (1ESU). Cu toate acestea, din cele 900 000 ferme rentabile, aproximativ două treimi produc doar pentru condumul propriu. Rezultă că doar 312.000, adică 8%, sunt viabile economic și conectate la piață, în timp ce restul de 92% sunt, în marea lor majoritate, gospodării de subzistență”[].

Analiza comparativă 2007-2013 a relevat următoarele:

în România numărul exploatațiilor agricole (3.629.601) a fost mai mic în 2013 cu circa 8% față de cel înregistrat în 2007 (3.931.350);

în 2013 s-a înregistrat un număr de 3.587.691 exploatații fără personalitate juridică, cu 8,3 % mai mic față de anul 2007;

s-au înregistrat 41.910 (11,5% din total) exploatații cu personalitate juridică, valoare mai mare de 2,3 ori față de anul 2007;

volumul de muncă în exploatațiile agricole, exprimat în unități anuale de muncă (UAM), a înregistrat o scădere de 29% față de cel înregistrat în 2007 ( de la 2.205 UAM la 1.564 UAM) .

suprafața agricolă utilizată a exploatațiilor agricole a fost mai mică (13,05 mil. ha) cu 5,12% în 2013 față de cea înregistrată în 2007 (13,75 mil. Ha);

suprafața agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o exploatație agricolă nu s-a modificat semnificativ: 3,59 ha în 2013, comparativ cu 3,49 ha 2007.

suprafața agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o exploatație agricolă fără personalitate juridică a fost în 2013 de 3,63 ha, comparativ cu 3,51 ha în anul 2007;

teren arabil ce a revenit în medie pe o exploatație agricolă: – 2,58 ha în 2013, comparativ cu 2,39 ha în anul 2007.

Reducerea numărului exploatațiilor agricole s-a datorat, în principal, comasării unor exploatații agricole fără personalitate juridică.

2.3 Analiza alocărilor financiare aferente PAC

Alocările financiare pentru perioada 2007-2013 aferente celor doi piloni ai PAC au cunoscut două direcții complementare, însă nu strâns legate între ele. Primului pilon, cel al organizării comune a piețelor și al plăților directe către fermieri, cu are o istorie mai îndelungată la nivelul Uniunii, i-a fost acordată o mare atenție prin alocări consistente de fonduri, de peste 40% din totalul fondurilor europene destinate țării noastre (în general subvențiile sunt cele mai mari consumatoare de fonduri destinate PAC la nivelul Uniunii Europene). Fondurile alocate celui de-al doilea pilon, cel al dezvoltării rurale, ale cărui politici au luat avânt abia spre sfârșitul anilor ’90, odată cu Agenda 2000, au cunoscut o evoluție bazată pe specificul agriculturii și zonelor rurale ale României, prin realocări de fonduri în funcție de necesitățile identificate pe parcursul implementării PNDR.

2.3.1 Evaluarea suținerii comunitare prin Pilonul 1

În perioada 2007 – 2013, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) a implementat măsuri de sprijin pentru fermieri finanțate din Fondul European pentru Garantare în Agricultură – FEGA, ca plăți directe în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață – SAPS, precum și măsuri de sprijin finanțate din bugetul național și Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală – FEADR, ca plăți naționale directe complementare – PNDC (în 2014 ANT – ajutoare naționale tranzitorii)[].

Schemele de plăți directe și plăți naționale directe complementare au fost reglementate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare[].

Schemele de plăți directe ce s-au acordat la nivelul țării noastre, odată cu integrarea in Comunitatea Europeană în anul 2007, ca mecanisme de susținere a producătorilor agricoli aferente Pilonul I al PAC sunt următoarele:

– Schema de plată unică pe suprafață (SAPS);

– Schema de plată pentru culturi energetice;

– Schema de plată separată pentru zahăr;

– Plățile naționale directe complementare (PNDC) în sectorul vegetal;

– Plățile naționale directe complementare (PNDC) în sectorul zootehnic;

Plățile directe din bugetul UE pentru care România este eligibilă au sporit de la 440 milioane în anul 2007 (25% din valoarea negociată) la 1.766 milioane în 2016 (suma totală), dacă sunt respectate angajamentele corespunzătoare. Dacă considerăm că suprafața agricolă utilizată este teren arabil inclus în urma negocierilor (7.012.666 hectare) și 2 milioane de hectare de pășune permanentă reiese o suprafață eligibilă de aproximativ 9 milioane hectare. UAA înregistrată în ferme era la 12 mai 2017 de 8.925.802 hectare[].

În anul 2014 s-au acordat ajutoare naționale tranzitorii, ca mecanisme de susținere a producătorilor agricoli în sectoarele vegetal și zootehnic.

În perioada 2007-2014 se poate observa o creștere constantă a valorii SAPS concomitent cu o scădere a valorii PNDC 1.

Analizând valorile aferente plăților directe pe suprafață, putem constata că, începând cu anul 2007 acestea au suportat creșteri anuale, dacă în anul 2007 subvenția pe suprafață era de 94,55 euro, în anul 2014 aceasta a ajuns la valoarea de 176,7 euro, ceea ce reprezintă 181,138% din valoarea anului 2007 ( tabel 2.3). Începând cu anul 2009, România ca stat membru al UE a solicitat și obținut acordul Comisiei Europene de a acorda un avans din plata SAPS a anului în curs.

Tabel 2.3 Evoluția valorii plăților directe pe suprafață în perioada 2007-2014

Sursa: Prelucrare după Rapoarte APIA

Dacă la începutul anului 2007, diferența dintre SAPS și PNDC 1 era de aproximativ 4 euro în favoarea SAPS-ului, treptat, schema de plată unică pe suprafată a ajuns să își tripleze valoarea, ajungând la aproximativ 157 euro la nivelul anului 2014. În cazul plăților naționale complementare din sectorul vegetal trendul, cu excepția anului 2010 (singurul an în care valoarea înregistrată comparativ cu anul 2007 a fost una pozitivă, în creștere cu 3.6 euro) a fost unul negativ, ajungându-se la o valoare de 19,8 euro în anul 2014, o scădere de paroximativ 27 euro față de anul de bază 2007.

Începând cu anul 2007 și până  la 31 martie 2015 au fost efectuate plăți în valoare de aproximativ 7,33 miliarde euro din FEGA. Raportând această sumă la plafoanele financiare alocate, rezultă o rată anuală de absorbție de peste 98%. Această rată înaltă de absorbție demonstrează că fermierii români sunt interesați de accesarea fondurilor europene, dar și de faptul că banii primiți de aceștia au contribuit la creșterea dezvoltării lor.

Alocarea pentru România în Cadrul financiar multianual (CFM) 2007-2014 din FEGA a fost de 11,82 miliarde euro, fiind compus din 7,8 miliarde euro destinați schemelor de plăți directe, măsurilor de piață și intervenție finanțate din FEGA si 3,02 miliarde euro destinați implementării măsurilor 211, 212, 214 și bunăstarea animalelor (măsura 215) din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013, finanțați din FEADR[] (Tabel 2.4).

Tabel 2.4 Evoluția sprijinului individual aferente Pilonului I în perioada 2007-2014

Sursă: Prelucrare după HG 2007-2014

La finalul anului 2013, conform informațiilor preluate și prelucrate de la MADR, se poate observa că a fost absorbit 68,12% din totalul FEGA aferent perioadei analizate (Tabel 2.5).

Tabel 2.5 Stadiul absorbtiei aferent scehemelor de plata și a măsurilor de piață în perioada 2007-2013 aferente FEGA

Sursa: Prelucrare proprie pe baza informațiilorMADR

Totalul plăților pe care APIA le- a realizat în perioada 2007-2014 a însumat 9,09 miliarde euro din FEGA, FEADR, buget național in vederea cofinanțării măsurilor de dezvoltare rurală delegate, plăți care reprezintă o rată a absorbției de 81,17% .

La nivelul anului 2014, APIA a realizat plăți ce însumează 1,42 miliarde euro doar din FEGA, plăți aferente aferente Schemei de Plată Unică pe Suprafață (SAPS), ajutoarelor specifice, măsurilor de piață și programelor de promovare a produselor agricole pe piețele țărilor terțe. Din această suma, 641,1 milioane euro reprezintă avansul aferent SAPS – Campania 2014. Din luna octombrie a anului 2014, Agentia a acordat avansul SAPS pentru Campania 2014 pentru fermierii eligibili la plată, în conformitate cu dispozițiile art. 75 din Regulamentul CE nr. 1306/2013, în cuantum de 69 de euro/ha.

Poziția financiară netă a României în relația cu bugetul UE (2007-2015)

Balanța financiară netă determină poziția netă națională în relația cu bugetul comunitar. Încă din primul an de la aderare, România a fost beneficiar net în relația financiară cu UE, înregistrând un sold pozitiv (Tabel 2.6).

Tabel 2.6 Balanța financiară netă a României în relația cu Uniunea Europeană pentru CFM 2007-2015

Sursa :Prelucrare după Programul de convergență 2015-2018

Pentru Cadrul Financiar Multianual 2014-2020, România are alocate aproximativ 43 miliarde euro din care fonduri pentru Politica Agricolă Comună sunt în sumă de 18,98 miliarde de euro: 10,85 miliarde prin FEGA și 8,13 miliarde de euro banii alocați prin FEADR.

CAPITOLUL III ACESUL FERMIERILOR DIN JUDEȚUL PRAHOVA ÎN CADRUL PILONULUI 1 AL POLITICII COMUNE AGRICOLE

3.1. Analiza evoluției agriculturii din județul Prahova

3.1.1. Evoluția fondului funciar

Din totalul suprafeței agricole al județului Prahova, circa 53 % reprezintă terenul arabil aferent exploatațiilor agricole (inclusiv grădini familiale), urmat de pășuni, care reprezintă circa 25% din total (Tabel 3.1). Viile, livezile si pepinierele viticole si pomicole, ocupă poziții inferioare, poderea viilor este de 3 %, iar cea a livezilor este de 4 %.Deși în județul Prahova relieful deluros, favorabil pentru cultivarea viței de vie și a pomilor fructifei, ocupă o suprafață considerabilă, acesta nu este exploatat la capacitate maximă, fiind folosit mai mult pentru pășunat (care nu este intensiv).

Urmărind dinamica fondului funciar putem observa că dintre suprafețele componete ale fondului agricol, singura care înregistrează creșteri este suprafața acoperită de fânețe care pe perioada 2000-2013 a înregistrat o creștere de 26 de procente, rezultă ca o parte a exploatațiilor pomicole(care au scăzut cu 41 %) și cele viticole(care au scăzut cu 22 %) au fost transformate în fânețe.(tabel 3.2)Acest lucru este cauzat de lipsa finanțării și stimulării fermierilor care cultivă viță de vie și pomi fructiferi pentru a înoii plantația, costurile fiind foarte mari și aceștia fiind determinați să renunțe la acest tip de exploatații și să se concentreze pe cultivarea cerealelor sau transformarea acestora în fânețe.

Analizând evoluția terenurilor degradate și neproductive, se observă ca acestea au cresut cu 10% din 2010 pâna în 2013, mai concret 780 de hectare au devenit terenuri degradate și neproductive, acest lucru este cauzat de faptul că fermierii nu fac agricutură durabilă și nu au grijă de conservarea solului și de protecția mediului, daca se va continua așa în viitor suprafața agricolă se va diminua, iar urmașii noștri nu vor mai avea suprafață agricolă pe care sa o cultive.

Per ansamblu daca urmărim dinamica fondului funciar, putem trage concluzia ca terenul agricol este în scădere(cu excepția fânețelor, care unele s-au format prin încetarea lucarii terenului arabil și a plantațiilor viticole și pomicole), iar terenul neagricol este în creștere ( cu execpția padurilor și vegetației forestiere care este în scădere datorită defrișărilor), acest lucru trebuie sa tragă un semnal de alarmă aspura fermierilor care ar trebui sa facă agricultură durabilă și să pună mai mult preț pe calitațile și însușirile solului, acesta fiind un element de bază al agriculturii pe care dacă nu-l îngrijim urmașii noștri nu-l vor mai putea folosi.

Tabel 3.1 Evoluția fondului funciar al județului Prahova

Sursă: Institutul național de statistică

Tabel 3.2 Dinamica fondului funciar

Sursă: Institutul național de statistică

3.1.2. Evoluția dotării tehnice din agricultură

Romania este țara din UE cu cea mai mică rată de mecanizare în agricultură. Mulți dintre fermieri dispun de 1-3 hectare de teren, insuficient pentru atragerea resurselor financiare necesare mecanizării.

Efectele PNDR 2007-2013 sunt vizibile, numărul tractoarelor crescând în anii 2007,2008 și 2009, dar înregistrand o scădere în urmatorii anii, semn ca agricultorii au început să renunțe la vechile utilaje.În creștere sunt și plugurile, semănatorile și cultivatoarele, acest lucru este datorat faptului că fermierii au nevoie de utilaje mai eficiente, plugurile, cultivatoarele și semănătorile moderne au o rază mai mare de acțiune care micșorează timpul de pregătire a culturii, deci sunt mai eficiente.(tabel 3.3)

Dacă urmărim evoluția combinelor autoprpulsate pentru recoltat cereale observăm ca față de anul 2000 în anul 2007 sunt mai puține cu 63 de cobine, dar dupâ anul 2007 se înregistreazâ o ușoară creștere până în anul 2009.(tabel 3.3)

Sursă: Institutul național de statistică

3.1.3. Valoarea producției ramurii agricole

Valoarea producției agricole este constiuită din totalul veniturilor din agricultură din județul Prahova, care este obținut prin însumarea veniturilor totale din cele două ramuri pricipale ale agriculturi, ramura vegetală și cea animală, și a serviciilor agricole.

Pe decursul perioadei analizate se observă o creștere considerabilă în raport cu anul 2007, această creștere este datorată fie producției mari înregistrată în anumiți ani, fie de creșterea prețurilor din sectorul agricol.Dacă urmărim valorile producției, observăm ca aceasta nu are o constantă și ca este neregulată, fiind caracterizată de fluctuații care sunt cauzate de diferențele de producție și de preț.(tabel 3.4)

Tabel 3.4 Valoarea poducției agricole

Sursă: Institutul național de statistică

3.2. Susținerea comunitară prin Pilonul 1 la nivelul județului Prahova

Începând cu 1 ianuarie 2007, APIA derulează fondurile europene pentru implementarea măsurilor de sprijin finanțate din Fondul European pentru Garantare în Agricultură (FEGA).La nivelul județului Prahova există centrul județean al Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Prahova.

Subvențiile se acordă sub formă de plăți directe la hectar gestionate de Sistemul Integrat de Administrare și Control (IACS) și în cadrul măsurilor de piață pentru implementarea mecanismelor produselor agricole, elaborează și implementează procedurile privind aplicarea sistemului de intervenție pentru produsele agricole.comerciale conform Politicii Agricole Comune (PAC). Astfel, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură administrează sistemul de certificate de export-import și garanții pentru importul și exportul

Atribuțiile APIA:

Asigură derularea operațiunilor financiare legate de gestionarea fondurilor alocate;

Asigură verificarea cererilor de plată primite de la beneficiari;

Autorizează plata către beneficiari în urma verificării cererilor de plată sau îi înștiințează pe aceștia cu privire la eventualele nereguli sesizate, în vederea soluționării acestora;

Execută plățile autorizate către beneficiari;

Ține contabilitatea plăților efectuate;

Urmărește încadrarea în fondurile alocate pentru activitățile prevăzute mai sus;

Asigură îndeplinirea cerințelor cu privire la informarea publică privind activitățile desfășurate;

Asigură desfășurarea în bune condiții a activităților economice, administrative, contabile, de personal și audit ale Agenției;

Colaborează pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice cu organele administrației publice centrale și locale;

Pregătește și implementează prevederile privind mecanismele comerciale;

Administrează sistemul de certificate de export-import și garanții pentru importul și exportul produselor agricole

Elaborează și implementează procedurile privind aplicarea sistemului de intervenție pentru produsele agricole;

Este autoritatea publică responsabilă cu implementarea Sistemului Integrat de Administrare și Control;

Asigură managementul cotelor de producție de zahăr și izoglucoză și gestionează contribuțiile aferente acestor cote;

Elaborează manuale de proceduri și metodologii în vederea implementării corespunzătoare a atribuțiilor care îi revin;

Implementează și administrează restituțiile la export și sistemul de garanții aferente restituțiilor;

Furnizează toate informațiile solicitate de Organismul coordonator al agențiilor de plăți pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit.

3.2.1. Suprafața agricolă declarată de fermieri în perioada 2007-20013

În perioada analizată, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Prahova a implementat programele și măsurile de sprijin specifice, cu finanțare din bugetul național și din fonduri europene nerambursabile, destinate agricultorilor.

Acordarea măsurilor de sprijin a avut la bază suprafețele declarate de fermieri, în baza cărora s-au promovat cererile de plată,astfel

Tabel 3.5. Suprafețle declarate de fermieri

Sursa: Prelucrare după Rapoarte APIA

Deși județul Prahova dispune de toate formele de relief necesare dezvoltării agriculturii de toate felurile, adică are o suprafață considerabilă de teren agricol favorabil culturilor de câmp(≈144.000 de hectare), o suprafață acoperită de dealuri, favorabile plantațiilor pomicole și viticole(≈18.000 de hectare) și o zonă montană ideală pentru creșterea animalelor, fermierii nu au reușit să atragă fonduri pentru toată suprafața utilizată, pentru că majoritatea populației din zona rurală deține suprafețe mici de teren(<1 ha) pe care nu le pot declara și nu pot primi subvenții.O soluție la această problemă este asocierea “fermierilor” mici și creearea unor cooperative agricole prin intermediu cărora le-ar fi posibil sa atragă și fondurile oferite de Uniunea Europeană, dar și sa-și comercializeze produsele agricole.

Diferența mare dintre suprafața toală și cea declarată, poate fi cauzată și de abandonarea terenurilor agricole din zonele rurale care este o consecință a migrării tinerilor spre urban și îmbatrânirea populației de la sat, astfel multe terenuri rămân nelucrate, deci nedeclarate, pentru că nu există forță de muncă. Uniunea Europeană sprijină întoarcerea tinerilor în zona rurală prin măsuri specifice și plăți suplimentare pentru tinerii fermieri.

3.2.2. Situația cererilor de plată prin schema de plată unică pe suprafață

Schema de plată unică constă în acordarea unei sume uniforme pe hectar, decuplată total de producție, plătibilă o dată pe an. Beneficiarii plăților directe în cadrul SAPS pot fi: a) persoane fizice și/sau juridice care exploatează terenul agricol (proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea), b) Arendatorul, concedentul și/sau locatorul nu beneficiază de plăți directe pentru terenul arendat, concesionat și/sau închiriat.

Categorii de folosință a suprafaței agricole eligibilă:

a) teren arabil;

b) pajiști permanente – pășuni și fânețe;

c) vii – terenul plantat cu vii și pepiniere viticole;

d) culturi permanente – terenul plantat cu livezi, arbuști fructiferi,etc;

e) grădini familiale – suprafață destinată obținerii produselor agricole, în principal pentru consumul propriu.

După ce fermierii depun cererile, acestea sunt verificate și daca îndeplinesc toate condițiile, aceste devin eligibile si sunt autorizate pentru plată.

Urmărind evoluția cererilor de plată pe suprafață depuse în perioada 2007-2013, se observă o scadere a numarului acestora, de la 22048 în anul 2007, la 14825 în anul 2013, numarul cererilor scăzând cu 33 %.Această scădere este determinată de asocierea fermierilor, dar și de scăderea suprafeței declarată, fermierii cu suprafețe mici renunță la subvenții din diferite motive,principalul motiv fiind birocrația.(tabel 3.6)

Tabel 3.6. Situația cererilor pe suprafață (SAPS)

Sursa: Prelucrare după Rapoarte APIA

3.2.3. Plățile Naționale Directe Complementare în sectorul zootehnic

PNDC în sectorul zootehnic se acordă în limita resurselor financiare alocate anual prin legea bugetului de stat, pentru speciile de animale bovine și ovine/caprine.

Beneficiarii sunt producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care dețin, cresc și exploatează animale de producție, identificate și înregistrate în sistemul național

PNDC sector zootehnic – bovine : condițiile cumulative pentru a beneficia de primă:

exploatația de minimum 3 capete de bovine (începând cu anul 2009, la data de 31 ianuarie);

vârsta bovinelor de minimum 6 luni (începând cu anul 2009, la data de 31 ianuarie);

exploatația să fie înregistrată în Registrul Național al Exploatațiilor la data solicitării primei;

să nu aibă datorii la bugetul de stat și la bugetul local la data solicitării primei.

PNDC sector zootehnic – ovine/caprine: condițiile cumulative pentru a beneficia de primă:

efectivul din exploatație să fie de minimum 50 de capete femele de ovine/25 de capete femele de caprine, vârsta de minimum un an până la data de 31 martie a anului în care se face solicitarea;

efectivul de femele ovine/femele caprine pentru care se solicită prima să fie înscris în Registrul național al exploatațiilor până la data solicitării primei;

efectivul de femele ovine/femele caprine pentru care se solicită prima să fie menținut în exploatație la adresa menționată în cerere, în perioada 16 iunie – 15 septembrie a fiecărui an, în vederea efectuării controlului la fața locului de către organismul delegat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, conform procedurii de control elaborate de către aceasta;

să nu aibă datorii restante la bugetul de stat și la bugetul local, la data solicitării primei.

La nivelul județului Prahova numarul cererilor pentru plățile naționale directe complementare din sectorul zootehnic a crescut constant de la an la an, fapt care evidențiază faptul că din ce în ce mai multe persoane se îndrepaptă spre sectorul zootehnic pentru a întemeia o fermă. (tabel 3.7)

Analizând evoluția numărului total de cereri pe cei 7 ani studiați, se evidențiază faptul că numarul de cereri a crescut din anul 2007 până în anul 2013 cu ≈50 %, o creștere semnificativă în comparație cu schema de plată unică pe suprafață unde atât numărul de cereri cât și suprafața declarată de fermieri este în scădere.

Tabel 3.7.Situația cererilor pentru Plățile Naționale Directe Complementare în sectorul zootehnic

Sursa: Prelucrare după Rapoarte APIA