Acest articol a fost publicat în Revista Oeconomica, vol. 2012, nr. 2, pg. 61 -81, 2012, ISSN 1223 -0685. [631837]

Acest articol a fost publicat în Revista Oeconomica, vol. 2012, nr. 2, pg. 61 -81, 2012, ISSN 1223 -0685.

Analiza unor aspecte economice necesare pentru înțelegerea politicilor de mediu

Dr. Alexan dru Pătruți
Asistent Universitar la Academia de Studii Economice, Bucure ști
Departamentul de Relații Economice Internaționale
Facultatea de Relații Economice Inter naționale
Adresă: Piața Romană, nr. 6, Sector 1, 010374, România
Tel: +4.021.319.19.00
E-mail: [anonimizat]

Abstract

Problemele ecologice sunt din ce în ce mai des vehiculate de popula ție și își găsesc actualmente locul
pe agendele deciden ților politici. Întrebarea de bază care apare în aceste circumstan țe este dacă sunt sau nu
tezele ecologi ste compatibile cu teoria economică. Problematica de mediu trebuie trecută prin filtrul analizei
economice și politicile de mediu trebuie radiografiate în baza costurilor și beneficilor generate. Rezultatul
studiului subliniază necesitatea unui cadru teoretic alternativ pentru tratarea poluării ca și conflict
interpersonal între mai mul ți indivizi ce urmăresc utilizarea aceleia și resurse rare.

Cuvinte cheie : politici de mediu, tragedia comunelor, drepturi de proprietate, externalități, costuri sociale,
bunuri economice, calcul economic, taxă de mediu.

JEL Classification : B53, D90, E21, E43, O10, O16 , O43.

Introducere

Devine evident faptul că în ultimele decenii ecologia, sub toate formele sale de la conservarea
ecosistemelor la managementul durabil, capătă o influen ță din ce în ce mai mare asupra vie ții
cotidiene. Diverse grupări ecologiste apar aproape în fiecare zi și emit fel de fel de teorii cu privirea la
necesitatea protejării mediului în care trăim. Se poate spune că nu numai opinia publică a fost
receptivă la aceste idei, deoarece ele apar fre cvent și în agenda politică a diverselor partid e. Tocmai
datorită acestor motive , este necesar ca cele mai des întâlnite teze ecologiste să fie analizate din
perspectivă economică. Articolul de fa ță își propune să realizeze această analiză , în special pentru a
alcătui o îmbinare a diverselor teorii eco nomice dispersate sub forma unui cadru general, dar și pentru
a aduce un plus de claritate în ceea ce se nume ște uzual „economia mediului ”.
Obiectivul principal al lucrării este de a propune, pe baza analizei literaturii de specialitate , un
model economi c mai bun pentru a trata problematica mediului înconjurător. Trecând prin teoriile lui
Pigou și Coase cu privire la mediul înc onjurător și ajungând la propunerile unor economi ști ca Block
și Rothbard, se va sublinia necesitatea unei mai bune definiri și implementări a drepturilor de
proprietate privată. Pentru a sublinia concluziile propuse în partea teoretică, articolul va cuprinde un
studiu de caz care va analiza câteva date empirice cu privire la costurile politicilor de mediu în Europa.

Având în vede re faptul că lucrarea va avea atât o dimensiune teoretică cât și una practică ,
cantitativă, metodologia va varia în concordan ță. Pentru realizarea păr ții teoretice se va utiliza studiul
literaturii de specialitate și analiza critică , prin integrarea proble maticii de mediu în teoria economică.
Pe de altă parte, studiu de caz se va realiza pe baza colect ării și prelucr ării datelor statistice din
sursele publice oficiale. Pentru a avea o privire de ansamblu asupra veniturilor și cheltuielilor de
mediu se vor f olosi diverse grafice și tabele.
Articolul va cuprinde două secțiuni principale , fiecare împărțită la rândul ei în mai multe
subsecțiuni . Prima secțiune principală va trata problematica poluării și a protejării mediu lui
înconjurător din perspectivă stric t economică. În acest ă prim ă parte se va trece în revistă literatura de
specialitate și se va sublinia nece sitatea unei mai bune delimitări și implementări a drepturilor de
proprietate privată. Se va oferi de asemenea o abordare ușor diferită de cea „mains tream”, respectiv
tratarea poluării ca și conflict interpersonal între doi indivizi care doresc să folosească ace eași resursă
rară în scopuri diferite.
Al doua secțiune este un studiu de caz care eviden țiază veniturile și cheltuielile politicilor de
mediu în țările europene, în compara ție cu alte state dezvoltate. Astfel se arată că majoritatea
veniturilor provin din taxele pe combustibili și pe autovehicule (taxe care au avut o tendin ță de
creștere), în timp ce majoritatea cheltuieli lor reprez intă sumele necesare între ținerii birocra ției de
mediu. De și costurile monetare ale politicilor de mediu nu sunt cele mai ridicate din categoria
politicilor de stat, ele sunt departe de a fi nesemnificative.
În esen ță, articolul își propune , pe baza argumentăr ii eco nomice , să arate că poluarea nu este
în mod necesar un e șec al pie ței, ci un e șec al definirii și punerii în practică a drepturilor de
proprietate. Pentru a ajunge la aceste concluzii se va folosi metodologia mai sus men ționată.

1. Aspecte economice a le politicilor de mediu și efectele pe care acestea le au asupra
activită ții productive

În ace astă primă secțiune a articolului voi încerca aplicarea analizei economice asupra
problematicii de mediu. Este interesant de văzut dacă știința economică poat e oferi solu ții la
majoritatea problemelor ecologice care sunt momentan în centrul aten ției publice. Mai mult, mi șcarea
ecologistă a propus practic o viziune prin care activitatea economică productivă, în special industria,
este considerată dăunătoare medi ului înconjurător și trebuie prin urmare întreprinse eforturi pentru a
„face ceva”1 în ace astă privin ță. În paragrafele următoare voi prezenta pe scurt unele dintre cele mai
influente teorii e conomice cu privire la problema protejării mediului, dar și câte va teorii ecologice care
au influ ențat viziunea economică. De asemenea, voi încerca să arăt că teoria economică coerentă se
poate aplica la problematica de mediu, pia ța liberă fiind probabil cel mai bun mecanism de solu ționare
a diverselor probleme ecologi ce actuale.

1 Sintagmă folosită uzual pentru a sugera necesitatea intervenției guvernamentale . Foarte rar acțiunea privată este
văzută ca o op țiune viabilă în acest sens.

1.1. Tragedia Comunelor

Am ales să fac referire la lucrare a „Tragedia Comunelor ”, a lui G. Hardin datorită impactului
pe care aceasta l-a avut atât asupra publicului cât mai ales în cercurile academice. Sintagma „tragedia
comunelor” este inv ocată apro ape în fiecare discu ție economică în care vine vorba despre degradarea
mediului înconjurător. Deosebit de interesant este că Garett Hardin , cel care a scris celebrul a rticol a
fost profesor de biologie și nu economist.
În lucrarea sa, Hardin (1968, pag. 2) pleacă de la ipoteza că într -o lume finită din punct de
vedere fizic , creșterea popula ției într -un viitor mai mult sau mai pu țin îndepărtat trebuie să tindă la
zero. Pentru a susține ipotez a, acesta propune dou ă argumente: (1) este imposibil ma tematic să
maximizezi două variabile în acela și timp și (2) există un anumit nivel minim de energie necesar unui
organism viu (numărul de calorii) – consumul de energie per persoană implicit va scădea odată cu
maximizarea popula ției. De aici, Hardin (1968, pag. 3) ajunge la concluzia că numărul optim al
popula ției trebuie să fie sub nivelul maxim, dar recunoa ște că acest optim este extrem de greu, dacă nu
imposibil, de determinat.
Partea interesantă în lucrarea lui Hardin (1968, p ag. 4) este cea în care , ca ecologist, încearcă
să arate că m âna invizibilă a lui Adam Smith dă gre ș în privin ța poluării . Pentru a da un exemplu în
acest sens el sugerează următorul scenariu clasic. Există o pă șune comună în care diver și crescători de
vite î și pasc cirezile. Fiecare cre scător de vite își face următorul ra ționament de utilitate – dacă mai
cumpără o vită va avea toate benefic iile de pe urma încă unui exemplar (mai mult lapte, mai multă
carne), în schimb costul cu privire la pă șunat se împarte asupra tuturor crescăto rilor de vite. Prin
urmare to ți crescătorii de vite î și vor maximiza numărul de vite până când pă șunea va fi distrusă.
Această situa ție este cun oscută – sub numele de „tragedi a comunelor”.
În viziunea unui economist, singurul l ucru pe care poate să îl su gereze acest scenariu este
apari ția efectel or perverse intrinseci propriet ății public e2. Solu ția economică e ste relativ simplă –
necesitatea ca respectiva parcelă să fie dată în proprietatea cuiva. Dacă, spre deosebire de situ ația
precedentă , fiecare cresc ător de vite ar avea bucata lui de pă șune, devine evident că nici un crescător
nu ar maximiza fără discernământ numărul de vite pe parcela sa. Cu toate aceste a G. Hardin (1968,
pag. 6) nu consideră că implementarea drepturilor de proprietate privată reprez intă o solu ție, sugerând
fugitiv că drepturile de proprietate abat oarecum discu ția, dar „aerul și apa nu pot fi îngrădite”.
Continuă ra ționamentul sugerând că este nevoie de interven ția guvernamentală prin taxare sau prin
reglementări administrative dator ită faptului că institu ția proprietă ții private favorizează poluarea și că
legea3 nu poate să țină pasul cu problematica poluării. Hardin c oncluzionează că poluarea este o

2 Subliniez că aici referirea se face mai degrabă la p roprietatea de stat și nu la asocia ții private voluntare unde
proprietarii decid să folosească parcelele în comun.
3 Referindu -se probabil la acționarea poluatorului în instanță deoarece sugera anterior necesitatea intervenției în
economie prin legislație administrativă .

funcție a „suprapopulării” și că odată cu cre șterea numărului de oameni procesul de reciclare4 natural
nu mai poate face fa ță problemei. Prin urmare în viziunea lui cre șterea popula ției trebuie limit ată prin
diverse mijloace (prin educa ție și administrativ).
Dacă cu privire la existen ța unui optim al popula ției ra ționamentul pare la pr ima vedere
corect5, nu putem fi însă de acord cu afirma ția lui Hardin cum că drepturile de proprietate nu ar
modifica semnificativ o situa ție de tipul tragediei comunelor. Din f aptul că în prezent este relativ mai
complicat să delimitezi clar drepturile de proprietate cu privire la aer și apă nu rezultă sub nici o for mă
că o asemenea ac țiune nu se poate întreprinde. M. Rothbard (1997, p ag. 144) arată în lucrarea sa că
istoric au existat propuneri legale cu privire la diverse modalită ți de delimitare a acest or drepturi de
proprietate. Mai mult, chiar dacă până în momentul actual nu ar fi existat nici o tentativă de a aplica
drepturi de proprietate privată asupra aerului sau apei, nu însemnă că omenirea este incapabilă de a șa
ceva, respectiv că ar exista o pro blema insurmontabilă în acest demers.
Pentru a demonstra cum funcționează drepturile de proprietate propun să revedem exemplul
anterior al lui Hardin. Presupunem că pă șunea mai sus men ționată este dată în proprietatea
crescătorilor de vite. Aceste dreptu ri de proprietate asupra pă șunii ar deveni în mod normal
tranzac ționabile iar fiecare parcelă de pă șune ar căpăta o valoare de pia ță, respectiv pre țul pe care l -ar
obține proprietarul dacă ar vinde parcela. Astfel, dacă un crescător de vite ar cumpăra at âtea vaci încât
iarba de pe pă șunea sa ar fi epuizată, valoarea acelei parcele ar scădea dramatic și proprietarul ar suferi
un cost. Pe de altă parte, crescătorul ce va de ține o parcel ă unde iarba va fi abundentă , va avea o
valoare de pia ță a proprietă ții ma i mare și va putea să o vândă sau să o închirieze la un pre ț ridicat. Ce
doresc să subliniez aici este că prin intermediul drepturilor de proprietate s -ar crea stim ulente
economice pute rnice pentru a evita deteriorarea mediului (datorită valorii de capital a proprietă ții), iar
tragedia comunelor în varianta lui Hardin ar fi rezolvată.
Astfel , din punctul meu de vedere, ce trebuie re ținut din lucrarea „Tragedia Comunelor” nu
este necesitatea limitării popula ției ci consecin țele perver se care apar ca urmare a lipsei unei
delimitări clare a drepturilor de proprietate privată sau a nepunerii în aplicare a acestora.

1.2. Influen ța lui Coase și a lui Pigou asupra teoriei economice

Ramura economiei care se ocupă cu consecin țele asupra mediului – în engleză „environmental
economics” – se bazează în mare parte pe teoria externalită ților și pe maximizarea „valorii sociale ” a
utilizării resurselor. Ace astă perspectivă economică a fost influe nțată de cartea lui A.C. Pigou (1920)
„The Economics of Welfare”.
Din pu nct de vedere economic, externalită țile sunt costuri sau beneficii , rezultate ca urmare a
unei tranzac ții, suferite de către ter țe păr ți care nu participă la tranzac ția respectivă și care nu sunt

4 Degradarea naturală a substanțelor nocive.
5 Deși ar apărea probleme etice majore cu privire la orice tentativă de limitare a numărului de nașteri pe cap de
locuitor.

reflectate în pre ț. Dacă externalită țile iau forma unor cost uri (ex. poluarea) acestea se consideră
externalită ți negative , iar dacă iau forma unor beneficii (ex. transferul „know how-ului ”) se consideră
externalită ți pozitive . Ideea de baza a teoriei lui Pigou, ulterior amendată de R. Coase , este că în cazul
în care efectele negative ale po luării nu sunt reflectate în co sturi apare o ineficien ță socială în alocarea
resurselor la nivel macroeconomic (Cordato 2004) . Ace astă alocare ar fi optimă în cazul unui echilibru
general în condi țiile concuren ței perfecte (Cord ato 1997) .
Astfel, urmând acest fir logic (Cordato 1997) , pentru a maximiza valoarea produc ției la nivelul
societă ții, poluatorii ar trebui să fie constrân și să includă valoarea externalită ților negative ( în cazul de
față daunele cauzate prin poluare) în prețul produsului. În acest fel se va produce o realocare eficientă
a resurselor deoarece pe pia ță va fi mai pu țin din bunul poluant și mai mult din celelalte bunuri, iar
societatea per ansamblu va beneficia. Solu ția clasică la ace astă problemă este „taxa pigouviană” care
se aplică poluatorului și este egală cu valoarea externalită ții negative, deoarece costul privat al
activită ții de pia ță nu include costul social al respectivei activită ți. Taxa este astfel menită să corecteze
piața și sa ducă la alocare a eficientă a resurselor.
R. Coase , pe de altă parte, plecând de la teoria lui Pigou6 introduc e idea costurilor de
tranzac ționare. Acesta afirmă în influentul său articol (Coase 1960) – „The Problem of Social Cost”
că în cazul în care sistemul de pre țuri ar func ționa fără costuri în ultimă instan ță nu ar mai conta
delimitarea drepturilor legale deoarece rezultatul ultim – alocarea resurselor la nivelul societă ții – ar fi
același. Pentru a sugera această idee Coase (1960, pag. 7) dă un exemplu de situa ție în care indiferent
dacă poluatorul este constrâns să plătească sau nu , rezultatul final în termeni de alocare a resurselor e
aceleași . Totu și, Coase sugerează că în realitate există costuri de tranzac ționare mari – de exemplu
găsirea vânzătorilor potriviți , negocierea, realizarea contractului , inspec ția bunurilor și servici ilor etc.
– costuri datorită cărora delimitarea ini țială a drepturilor legale devine importantă7. Astfel, dacă aceste
drepturi nu sunt bine delimitate ini țial, costurile de tranzac ționare pot fi atât de mari încât
recombinarea titlurilor de proprietate pe pia ță devine excesiv de costisitoare . În acest caz
„aranjamentul optim” al titlurilor nu va fi atins și valoarea produc ției societă ții va fi suboptimă .
De asemenea Coase (1960, pag. 11) argumentează că nu avem motive temeinice să
considerăm că interven ția guvernamenta lă e în mod necesar binevenită, sugerând chiar că „interven ția
extensivă poate duce la protejarea celor responsabili pentru efectele negative”. Soluția propusă de
Coase (1960, pag. 17) pare să fie o abordare de la caz la caz luând în calcul productivitatea socială a
alternativelor existente, mai exact comparând detrimentul datorat poluării cu beneficiul cauzat de
producerea bunurilor și servici ilor respective. Din punct de ve dere procedural Coase afirmă că „în

6 Am făcut ace astă afirma ție deoarece Coase păstrează aceeași viziun e utilitaristă a maximizării valorii producției
la nivel social (Coase 1960).
7 Deși Coase nu sugerează nici un fel de principiu etic pe baza căruia aceste drepturi de proprietate ar trebui
delimitate.

cazul în care judecătorii nu ac ționează foarte prostesc” legea „common la w8” în vigo are ar da rezultate
economice mult mai bune decât aplicarea unei legisla ții rigide.
Deși la prima vedere teoria lui R. Coase pare foart e elegantă , la o analiză mai am ănunțită se
poate vedea că suferă de anumite slăbiciuni . Prima dintre ele este afirma ția sa cu privire la faptul că în
lipsa costurilor de tranzac ționare nu contează distribu ția ini țială a drepturilor de proprietate. Poate că
nu contează ca și rezultat final la nivelul societă ții, dar în mod cert conte ază pentru indivizii implica ți
în problema respectivă (Rothbard 1997) . Pentru locuitori unui cartier e ste o mare diferen ță între
situa ția în care industria șul care le poluează pr oprietatea este for țat să le pl ătească daune spre
deosebire de situa ția în care ei trebuie să îi pl ătească industria șului o sumă de bani pentru ca acesta să
își achizi ționeze o tehnologie mai pu țin poluantă.
A doua slăbiciune a teoriei este că presupune co sturile ca fiind obiective și măsurabile.
Costurile pe de altă parte sunt subiective și conceptual imposibil de măsurat (Rothbard 1997; Cordato
2004) . Costurile pot să aibă, și de multe ori au, o componentă psihologică9. Un individ poate fi ata șat
de un bu n din diverse motive sentimentale, nedorind tranzac ționarea lui pe pia ță. Costul deteriorării
acestui bun din cauza unei ter țe păr ți pare să fie imposibil de estimat obiectiv. Cu atât m ai mult , ideea
de agregare a costurilor mai multor indivizi pentru a de termina costul social e și mai problematic ă,
deoarece presupune o însumare a unor lucruri ce conceptual nu se pot însuma (Buchanan 1969;
Rothbard 1997; Cordato 2004) .
Ultima problemă care reiese din teoria lui Coase (mai mult sau mai pu țin pe linia Pigou) este
că solu ția propu să de el implică compararea beneficiului privat marginal rezultat ca urmare a unei
activit ăți productiv e cu costul social determinat de aceast a. Mai exact , acest lucru presupune , pe lângă
o agregare la nivelul costurilor , o compar ație interpersonală a utilită ții (Cordato 2004) . Utilitatea este
totalmente subiectivă (Rothbard 2009 ) de unde rezultă faptul că nu putem să facem o compara ție între
utilitatea a două sau mai multe persoane.
Spre deosebire de „taxa pigouviană” care reiese din teoria lui Pigou, teoria mai sus men ționată
a lui R. Coase a dus la crearea unui alt mecanism de interven ție (poate chiar mai pervers decât
taxarea), respectiv Drepturile Negociabile de Emisie (DNE -uri). Acestea au ap ărut mai degrabă ca și
consecin ță a ex primării mai pu țin fericite a lui Coase cu privire la drepturile de proprietate. După cum
am evidențiat mai devreme, acesta afirmă că în lipsa costurilor de tranzacționare distribuția inițială a
drepturilor de proprietate nu este importantă din punct de ve dere al alocării resurselor .10. Astfel,
ignorând drepturile de proprietate existente, DNE -urile presupun, pe linia teoretică a lui Pigou ce
implic ă existen ța unui optim al distribu ției unei resurse11, crearea și distribuirea unor drepturi de emisii

8 Referitor la „nuisance law”. Din nefericire nu pare să existe o traducere satisfăcătoare în limba română.
9 Foarte important în acest caz este costul de oportunitate, definit ca satisfacția care a pierdut -o un decident
alegând un bun/serviciu în detrimentul altuia . Este clar că această satisfacție există st rict în mintea decidentului
respe ctiv, fiind un proces subiectiv (Buchanan 1969).
10 Vezi pag . 5 a prezentei lucrări .
11 Nivel optim pe care Coase nu îl propune în lucrarea sa.

de substa nțe poluante. Procesul implică următoarea desfășurare (Cordato 1997) : Se stabile ște un nivel
„optim” de emisii în conformitate cu anumite criterii politice12 și se emit DNE -urile. Drepturile se
distribuie industriilor l ăsând posibilitatea acestora să le tra nzacționeze. Sistemul ar trebui să îi
avantajeze pe cei care poluează mai pu țin, deoarece ace știa pot să vândă DNE -urile în exces obținând
un câ știg net. Cu toate acestea, problema centrală este că DNE -urile dau explicit dreptul legal
posesorilor acestora să polueze, respectiv să degradeze proprietatea și sănătatea celorlal ți indivizi.
Astfel, nici acest mecanism nu r ezolvă conflictul interpersonal. E relativ clar că pe un oarecare
rezident al unui cartier îl interesează extrem de pu țin dacă fabrica din vec inătate emite gaze poluante
cu sau f ără DNE -uri.
Din aceste motive propun o abordare economică diferită a problemelor legate de degradarea
mediului prin intermediul poluării, abordare ce va fi detaliată în subsecțiunile următoare ale
prezentului articol .

1.3. Teoria distrugerii resurselor naturale și viziunea economică a lui Carl Menger

În ultimele decenii, o idee a ecologi știlor a prin s rădăcini în modul de gândire al popula ției și a
fost inclusiv folosită pentru a influen ța politicile publice. Aceas ta este eterna teză (Reisman 2001)
conform căreia (a) există un stoc finit de res urse (dat de către natură) și (b) activitatea economică
consumă treptat din acest stoc finit până când acesta se va termina ( și va urma inevitabila
deșertificare ). Acesta a fo st inclusiv ideea după care s -a creat sloganul „Stinge, Închide, Reciclează”.
Este interesant că această idee a ecologi știlor, de și la prima vedere pare intuitiv corectă , este
falsă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, dacă o analizăm din pu nct de vedere strict fizic,
nimic nu dispare sau se distruge ci totul se transformă – respectiv acelea și elemente chimice se vor găsi
în alte combina ții. De asemenea, dacă ne gândim cât la sută din volumul planetei Pământ este folosit
actualmente în proces ele productive umane, este clar că vom avea de -a face cu un procent insignifiant.
Mă refer aici la faptul că activitatea umană de exploatare se desfă șoară, după cum men ționează
Reisman (2001) , pe „aproximativ 30% din scoar ța terestră care nu este acoperit ă de apă și la adâncimi
care se măsoară în picioare nu mile” . Astfel, din punct de vedere fizic putem observa că (a) activitatea
umană la nivelul Pământului pare să fie strict neglijabilă și (b) materia primă (elementele chimice
exprimate în volumul total al planetei) dată de natură pare să fie uria șă în compara ție cu capacită țile
umane actuale de exploatare .
Cu toate acestea, nu viziunea fizică asupra afirma ției ecologiste este centrală pentru scopul
acestei lucrări, ci viziunea economică. Tocmai din ac est motiv, deosebit de interesantă este
confruntarea tezei ecologiste cu privire la consumul stocului finit de resurse cu concep ția lui Carl
Menger cu privire la bunurile economice.

12 De exemplu cifrele propuse de Strategia 2020 a U.E. sub domeniul Energie și sc himbări climatice par mai
degrabă un joc de cuvinte (20/20/20 – Strategia 2020) decât rezultatul unui proces științific.

Astfel, în viziunea lui Menger (2007, pag. 52) un obiect/lucru este cons iderat util de către
oameni numai în cazul în care apare o legătură cauzală între respectivul obiect și satisfacerea unei
nevoi umane. Mai exact, conform lui Carl Menger (2007, pag. 53) pentru ca un obiect/lucru să devină
un bun13, trebuie să existe simulta n patru premise:
1. O nevoie umană.
2. Proprietă ți specifice care să facă bunul respectiv capabil de a fi adus într -o legătură
cauzală cu satisfacerea nevoii respective.
3. Cunoa șterea umană a acestei cauzalită ți.
4. Capacitatea umană de a controla și manipula respe ctivul obiect/lucru în scopul satisfacerii
nevoii respective.
Pe baza defini ției lui Menger putem face următorul ra ționament. Din punct de vedere
economic este clar că un obiect devine un bun, numai și numai în cazul în care există o nevoie pe care
poate s ă o satisfacă ( condi ția 1). În caz contrar, respectivului obiect nu i se va acorda nici un fel de
valoare atâta timp cât nu poate fi direc ționat în nici un fel. Condi ția 2 se referă strict la caracteristicile
fizice care fac obiectul cu pricina capabil să satisfacă o nevoi a umană . A treia condi ție este de
asemenea relativ evidentă, respectiv oamenii trebuie să cunoască legătura cazuală dintre nevoie și
obiect. Petrolul a existat în natură sub form ă minerală din totdeauna, dar abia spre sfâr șitul secolului
19 a fost folosit pentru producerea carburantului. Din acest punct de vedere, petrolul a luat na ștere ca
bun economic acum aproximativ o sută de ani când s -a descoperit că poat e fi folosi ca și carburant și
nu în momentul în care s-au format rezervele de pe trol (respectiv cu câteva milioane de ani în urmă).
De asemenea, conștientizarea legăturii cauzale nu este suficientă. Tehnologia existentă trebuie să ne
ofere posibilitatea de a exploata și manipula respectivul bun ( condi ția 4). Păstrând exemplul anterior ,
dacă știm actualmente că petrolul poate fi folosit pe post de carburant și se descoperă depozite de
petrol în bazinele mărilor și oceanelor care nu pot să fie exploatate cu tehnologia actuală – petrolul din
acele depozite nu este considerat bun economic . Acest lu cru s -ar schimba, evident, dacă tehnologia ar
avansa.
Ideea de bază este însă că, în conformitate cu teoria lui Menger, din cele 4 premise necesare
pentru ca un obiect să devină un bun, numai a doua premisă depinde strict de natură (respectiv de
proprietățile fizice ale obiectelor) . Restul premiselor sunt create de către om. Astfel , devine clar că un
obiect este considerat bun economic strict datorită nevoilor și capacită ților umane și nu datorită naturii.
După cum spune Menger (2007, pag. 58) : „caracteristica de bun nu este o proprietate inerentă în
lucruri ”. Conștientizând acest fapt este esen țial să revenim la teza ecologi știlor menționată la începutul
acest ei subsecțiuni – (a) există un stoc finit de resurse (dat de către natură) și (b) activit atea economică

13 În concepția lui Carl Menger bunurile se clasifică în funcție de diversele stadii de producție în care acestea
sunt folosit e. Astfel există bunuri de ordinul întâi (bunuri de consum), bunuri de ordin doi, trei, patru etc.
(respectiv bunuri de capital de diferite ordine în funcție de distanța între bunul respectiv și satisfacerea nevoii).
Resursele naturale la care fac referire ecologiș tii sunt în general materiile prime, adică bunurile de ordin
superior. Acestea sunt incluse în clasificare a făcută de Menger (2007, pag. 55 -68).

consumă treptat din acest stoc finit până când acesta se va termina ( și va urma de șertificare a). Atât
afirma ția (a) cât și afirma ția (b) – din punct de vedere economic sunt a priori false . În primul rând
resursele nu sunt un dat de la natură ci își capătă mai degrabă caracteristica de bun datorită naturii
umane, prin intermediul cunoașterii și dezvoltării bunurilor de capital cu scopul de a satisface nevoile
umane. Fără aceste caracteristici, resursele naturale ar fi totalmente inutile din ac est punct de vedere.
În al doilea rând stocul (per ansamblu14) de bunuri economice istoric a crescut și nu a scăzut. Astfel,
dacă la începuturile omenirii stocul ini țial de bunuri era format din câteva unelte rudimentare și bunuri
de consum care să asigure un nivel de subzisten ță, astăzi numărul de bunuri de consum și de capital s –
a dezvoltat în mod exponen țial. Este adevărat că anumite resurse se pot epuiza , dar totalitatea
bunurilor economice a avut empir ic o tendință evidentă de creștere în paralel cu pro gresul științei și
tehnologiei15. Mai mult, print r-un sistem solid de garantare a proprietă ții private și a libertă ții
economic e piața liberă ar induce un puternic stimulent de conservare a resurselor naturale datorită
apari ției valorii de capital a proprie tății (Rothbard 1973) , proces care a fost detaliat în cazul tragediei
comunelor.
În concluzie, putem spune că marota ecologistă cu privire la consumarea stocului de resurse,
cel pu țin din punct de vedere economic , pare să fie o interpretare gre șită a capac ității umane de a
descoperi și utiliza noi și noi resurse pentru a -și satisface nevoile.

1.4. Problema „imposibili tății calculului economic în socialism” aplicată la conservarea
mediului înconjurător

Până în momentul de fa ță discu ția s-a centrat pe ev idențierea neajunsurilor teoriilor economice
standar d aplicate și pe contrazicerea tezei ecologiste din punct de vedere economic. Cu toate acestea,
cele două curente mai sus enun țate, respectiv atât ecologi știi cât și mul ți economiști , propun ace eași
soluție universală – necesitatea interven ției statului pentru a „corecta gre șelile pie ței”. În ace astă
subsecțiune a prezentului articol voi încerca , plecând de la premiza că într -adevăr mediul ar trebui
protejat, să arăt că interven ția statului nu numai că nu va rezolva problema, dar va crea costuri sociale
semnificative pentru popula ție.
Cu privire la teza conform căreia statul este un bun custode al mediului înconjurător, emp iric
sunt atâtea dovezi încât aproape nu merită subliniată falsitatea afirma ției. În cadru l fostei URSS
dezastrele ecologice au mers de la dispari ția Mării Aral, la def risările masive , până la Cernobâl (Block
2008) . Pe de altă parte, SUA este indiscutabil mai pu țin polu ată decât Europa de Est (Block 2008) .
Este clar că în asemenea cazuri nu se poate vorbi despre un „eșec al pie ței” ci despre un eșec al

14 Am folosit termenul de stoc d e bunuri economice conștient de agregarea unor bunuri neomogene. Cu toate
acest ea, sugerez că termentul este potrivit deoarece are sensul de totalitate a bunurilor economice .
15 Un exemplu tipic aici ar fi exterminarea bizonilor nord -americani. Cu toate acestea G. Reisman (1990, pag.
75) argumentează destul de convingător că acea ext erminare a avut loc deoarece oamenii au considerat pur și
simplu că bizonii nu sunt suficient de folositori (pentru carne și piele) pentru a fi repopulați și crescuți. Bizonii
aveau valoare doar dacă erau vânați pe preria deschisă, dar nu erau suficient de valoroși pentru a fi crescuți ca
restul subsp eciilor din categoria bovinelor.

statului. Cu toate acestea , ce ar fi mult mai interesant de întreprins ar fi o analiză economică cu privire
la interven ția statului.
În general , în astfel de probleme statul are la dispoz iție două modalită ți de ac țiune –
naționalizarea diverselor resurse16 sau inter venții la nivelul pre țului. Dacă statul va lua în prop rietate a
sa orice resursă naturală se va produce automat o situa ție de tipul tragediei comunelor. Valoarea de
piață a respec tivei resurse va dispărea, stimulentele indivizilor de a-și amâna consumul pentru mai
târziu17 vor dispărea și ele, iar toată lumea va încerca să consume cât mai mult într -un timp cât mai
scurt , ceea ce va duce la degradarea inevitabilă a resursei „protejat e”.
Totu și, mult mai interesant sunt aici de analizat interven țiile la nivelul pre țului. Ludwig von
Mises (1990) a demonstrat î ntr-una din lucrările sale faptul că într -un sistem socialist calculul
economic nu se poate întreprinde. De și numero și economi ști sunt de acord cu imposibilitatea
socialismului, pu țini observă că acest argument se aplică la orice sector în care statul intervine. Astfel ,
orice int ervenție a statului, inclusiv cu scopul de a conserva mediului înconjurător, va afecta
posibilitatea oamenilor de a face calcule economice, ducând la o alocare neadecvată a resurselor. Apar
și se dezvoltă „insule de haos calcula țional într-un ocean al pre țurilor de pia ță”(Rothbard 2009) . Mai
mult, în viziunea lui Mises (1991, pag. 42 -66), interven ția statulu i are o componentă auto -poten țatoare
– datorită modului de func ționare și legăturilor dintre diferitele pre țuri de pia ță – orice interven ție
creează premiza pentru altă interven ție. Friedrich von Ha yek (1945) are meritul de a detalia acest
argument. Astfel în varianta sa, pre țurile sunt comparate cu semnale care transmit informa ția. P rin
intermediul dinamicii pre țurilor, participan ții la pia ță primesc informa ții cu privire la cantitatea,
calitatea, etc. a bunurilor respective. Mai mult, informa ția este transmisă eficient și rapid – un ex emplu
tipic este cazul în care într -o țară produc ția agricolă este afectată de lăcuste. Este evident că în cel mai
scurt timp pre țul va cre ște pentru a transmite ace astă informa ție. Din acest motiv este important să
subliniăm că orice interven ție la nivelul pre țurilor va duce la haos calcula țional iar diver șii agen ți
economici vor lua decizii pe care într -o pia ță liberă nu le -ar fi luat. Acest lucru va duce inevitabil la
consecin țe perverse și la alocarea sub -optimă a resursel or – dăunând în cazul nostru inclusiv protej ării
mediului înconjurător (pretextului pentru care interven ția statului a fost ini țial solicitată ).
Din acest motiv, argumentez că, inclusiv în cazul în care tezele ecologi știlor cu privire la
degradarea mediu lui sunt adevărate, solu ția nu este interven ția statului ci posibilitatea oamenilor de a –
și exprima liberi preferin țele prin intermediul sistemului de pre țuri. Orice altă sol uție nu numai că va
avea efecte perverse și costuri sociale mari, dar cel mai prob abil va accelera procesul de alterare al
mediului.

16 Care poate fi atât totală – de tip arie naturală protejată – cât și parțială – interdicția de a cumpără/vinde
proprietatea privată sub pretextul că tranzacția ar putea afecta mediu înconjurător.
17 În mod normal, pe o pia ță liberă agen ții economici vor decide cât din venitul lor să cheltuiască pe baza
preferin ței de timp (în func ție de intensitatea dorin ței cu care preferă satisfac ția prezentă în compara ție cu cea
viitoare). Preferin ța de timp influen țează în acela și timp și utilizarea unei resurse naturale – în mod normal un
antreprenor nu va defri șa în totalitate parcela sa de pădure deoarece în viitor nu va mai putea exploata lemn,
valoarea de capital a parcelei scăzând în concordan ță. În lipsa proprietă ții private acest mecanism dispare.

1.5. Cadru teoretic alternativ pentru trata rea problem ei poluării

Dacă până în momentul de fa ță articolul s-a concentrat asupra criticii economice a unor teorii
cu privire la prob lematica poluării , în acest ă subsecțiune voi încerc a să propun o teorie alternativă –
sau mai exact un cadru teoretic coerent prin care poluarea trebuie privită. Însumând concluziile la care
s-a ajuns până în momentul de față , putem sublinia că acest cadru teoretic trebuie s ă țină con t de
următoarele ipoteze:
1. Delimitarea clară a drepturilor de proprietate este de maximă importan ță pentru a proteja
mediul înconjurător.
2. Costurile sunt subiective și nu se pot agrega la nivelul unei societă ți.
3. Nu se pot face compara ții interper sonale de utilitate, prin urmare nu se poate compara
beneficiul adus unui grup cu costul adus altuia.
4. Teoria trebuie să respecte în totalitate individualismul metodologic .

Plecând de la aceste ipoteze, se poate formul a o teorie satisfăcătoare. În momentu l de fa ță, este
evident că drepturile de proprietate nu sunt în multe cazuri bine definite sau implementate . Astfel,
anumite resurse sunt actualmente văzute ca bunuri „noneconomice ”, cum ar fi de exemplu aerul
datorită aparentei sale abunden țe. Aceste resu rse nu sunt considerate de către diver șii actori pe piață
bunuri , ci mai degrabă condi ții generale ale ac țiunii umane. Poluarea pune probleme numai în cazul în
care apare un conflict între doi sau mai mul ți indivizi care încearcă să folosească ace eași resu rsă
pentru scopuri diferite (Cordato 2004) . Dacă un anumit industria ș folosește râul pentru a deversa
deșeurile, iar un alt individ, care se află în aval folosea râul respectiv pentru pescuit, este clar că apare
un conflict între cei doi. Acest lucru e cau zat de faptul că ambii indivizi î și formulează planuri diferite
cu privirea la folosirea acelea și resurse. Numai și numai în cazul apari ției unui conflict interpersonal
între doi sau mai mul ți indivizi care ac ționează, poluarea poate fi considerată un lucr u negativ și
poluatorul poate fi ac ționat în instan ță18.
Totu și, singura solu ție la acest conflict interpersonal este ca resursa în cauză să fie dată în
proprietatea cuiva. Astfel, revine aceea și suge stie cu privire la drepturile de proprietate. Pentru o mai
bună protec ție a mediului înconjurător este nevoie de o mai bună delimitare și implementare a
drepturilor de proprietate privată. Evident, urmând aceea și logică este nevoie de o privatizare a tuturor
proprietăților de stat asupra resurselor naturale, pentru a evita orice situa ție de tipul tragediei
comunelor19. Într-un context al drepturilor de proprietate bine delimitate , poluare a ar deveni doar o
subgrupă a conceptului de degradare a proprietă ții (Rothbard 1973) . Nu ar mai fi nevoie de teorii

18 Dacă de exemplu o fabrică poluează într -o zonă în care nimeni nu are nici un drept de proprietate, fiind astfel
izolată, cu greu se poate face o reclamație împotriva acesteia. Poluarea c are nu dăunează nici unui individ,
încetează a fi problematică. A afirma că industriașul izolat de mai sus „degradează/distruge mediul” are sens
numai în cazul unei teorii a valorii intrinsece a mediului, care este în esență o teorie destul de problematică .
19 Vezi pag. 3-4 ale acestei lucrări.

economic e sau legale „inovative” cu privire la problematica poluării deoarece există în mare măsură
un consens asupra faptului că deteriorarea proprietă ții cuiva este etic gre șită și legal condamnabil ă.
Numai în acest context putem oferi o defini ție satisfăcătoare a poluării (Cordato 2004) , respectiv – se
consider ă poluator individul care , prin intermediul unor reziduuri rezultate din procesele sale
productive, afectează dincolo de orice îndoială rezonabilă proprietatea altui individ, intervenind în
planurile sale cu privire la folosirea acesteia.

2. Studiu de caz – date statistice cu privire la politicile de mediu în Europa

Dacă în partea anterioară a acestui articol am încercat elaborarea unei teorii economice
coerente cu privire la protec ția mediului , este necesar ca în ace astă secțiune să detaliem unele aspecte
practice ale politicilor de mediu. Pentru a elabora asupra acest or aspecte îmi propun să răspund la
câteva întrebări legate de dimensiunile, dinamica și sursele de finan țare ale politicii de mediu în
Uniunea Europeană. În următoarele rânduri vor fi tratate în principal evolu țiile cheltuielil or
guvernamentale pentru politicile de mediu și a taxelor de mediu .
Este clar că o politică de mediu implică anumite cheltuieli publice și că singurul mod de
finanțare a acestor cheltuieli este prin intermediul bugetului de stat , care este constituit din taxele și
impozitele colectate. Astfel, această politică presupune , ca oricare alta , redistribuirea resurselor din
economie , dinspre activită țile productive, în spre activită țile agreate de autorită ți.

2.1 Cheltuieli guvernamentale pentru politica de mediu în UE.

În primul rând, este interesant de văzut cât cheltuiesc statele din Uniunea Europeană pentru
protejarea mediului. Conform Eurostat (Environmental st atistics and accounts in Europe 2010 ),
cheltuielile sectorului public în U.E. se ridică în medie la 0,52% din PIB. Evident, acest procent
variază de la țară la țară – respectiv de la Olanda (care e pe primul loc) , unde cheltuielile sectorului
public ajung la 1,4% din PIB, până la Letonia care a cheltuit numai 0,06% pentru protejarea
mediului20. Din plățile realizate de sectorul public, 40% au fost făcute pentru crearea infrastructurii
colectării și tratării de șeurilor solide și 17% pentru epurarea apelor ind ustriale (Environmental
statistics and accounts in Europe 2010 ).
Deși aceste procente par relativ mici, este important de men ționat că după statistica respectivă
cheltuielile pentru protejarea mediului sunt împăr țite în trei subcategorii: cheltuieli făcut e de către
sectorul public (mai sus men ționat), cheltuieli făcute de industrie și cheltuieli făcute de producători
specializa ți publici sau priva ți de servicii de protejare a mediului21. Dacă am aduna toate cele 3
sectoare, cheltuielile medii în Euro 25 ar fi de 1,8% din PIB în 2006 (Georgescu și Cabesa 2010) .
Principala o biecție care se poate ridica împotriva aceste i agreg ări este c ă industria, care reprezint ă una

20 Anul de referință fiind 2006.
21 Din această categori e fac parte fi rme, publice sau private, care prestează servicii de protecție a mediului cum
ar fi tratarea și colectarea deșeurilor municipale, servicii de canal izare, etc . (Georgescu și Cabesa 2010) .

dintre aceste categorii, face parte din sectorul privat, deci respectivele cheltuieli nu ar tr ebui
considerate cheltuieli guvernamentale . Acesta obiec ție este corectă, dar întrebarea importantă în cazul
de fa ță este dacă industria a investit respectivele sume din proprie ini țiativă, sau dacă le -a investit ca
urmarea a coerci ției guvernamentale. Dacă industria a investit în anumite proiecte sub amenin țarea
autorită ților că în caz contrar ar adopta reglementări de mediu cu efecte mul t mai nefaste asupra
domeniilor în cauză , este clar că respectivele cheltuieli făcute de industrie nu mai au nici o legă tură cu
mecanismul pie ței sau cu productivitatea și eficien ța economică. Pe scurt întrebarea este dacă sumele
respective ar fi fost alocate pe o pia ță liberă sau nu22.
Deși la prima vedere o medie de 1,8% din PIB pare relativ neînsemnată în compara ție cu a lte
domenii ale cheltuielilor guvernamentale, nu rămâne aceea și impresie dacă exprimăm procentul în
valoare absolută. Presupunând că respectivele procente ale cheltuielilor cu privire la protec ția mediului
rămân neschimbate și în 2010 ar însemna că cele 27 de state membre ale UE au cheltuit în medie cu
această politică aproximativ 268 miliarde de dolari23. Pentru a oferi o compara ție sugestivă putem
menționa că PIB -ul României a fost în jur de 253.3 miliarde de dolari24. De altfel, problema nu este în
esență că suma este mică sau mare ci că statul nu are un mecanism coerent25 după care să aloce în mod
productiv aceste resurse. Cum am putea demonstra , spre exemplu , că nu ar fi fost de preferat ca
sumele respective să fie investite în sistemul de sănătate, sau p entru salariile profesorilor. Numai pia ța
oferă un mecanism non arbitrar prin care să fie satisfăcute cele mai urgente nevoi ale consumatorilor.
Firmele private utilizează calculul economic și realizează contul de profit și pierderi. În cazul în care
acest ea dau faliment, resursele utilizate în trecut de firmele necompetitive vor fi eliberate pentru a fi
folosite de al ți antreprenori mai competen ți pentru a satisface nevoile actuale ale consumatorilor
(Woods 2009) . Subven țiile, credite le cu dobânzi preferen țiale, finan țarea proiectelor sau orice alt ă
formă directă sau indirectă de a finan ța prin redistribu ție producătorii „eco-friendly” nu reprezintă
decât o modalitate de risipire a resurselor, de redistribu ție a lor dinspre firmele productive spre cele
neproductive.
Totu și, este interesant să oferim și câteva date empirice pentru a arăta că resursele alocate de
stat sub forma cheltuielilor publice nu sunt în mod necesar alocate pe criterii de productivitate. Pentru
exemplificare vom folosi 3 țări respectiv Italia, Norvegia și Cehia.

22 Conform Eurostat, majoritatea cheltuielilor făcute de către industrie cu privire la prevenirea poluării au inclus
implementarea directivelor cu privire de sistemele de management al de șeurilor și salariile plătite angaja ților de
mediu, vezi http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp . Este clar că aceste cheltuieli au fost
făcute ca urmare a coerci ției legisla tive.
23 Calcule proprii făcute pe baza PIB -ului estimat de către CIA pentru anul 2010 în UE (The World Factbook
2010).
24 Estimare a PIB -ului României făcută de CIA pe 2010 (The World Factbook 2010).
25 Statisticile și necesitatea îndeplinirii unor cerințe birocra tice nu pot să înlocuiască transmiterea informației prin
sistemul de prețuri.

Structura cheltuielilor publice de mediu
00,10,20,30,40,50,60,70,80,91
Italia Norvegia Cehia% PIBCheltuieli publice
curente
Cheltuieli publice totale
Fig. 1, Structura cheltuielilor publice, Surs ă: calcule proprii pe baza datelor Eurostat26

Din Figura 1 putem observa că cea mai mare parte a cheltuielilor publice de mediu din cele
trei țări men ționate, nu are legătură di rectă cu prevenirea poluării ci reprezintă cheltuieli publice
curente, respectiv cheltuielile necesare operării departamentelor de mediu. Acestea includ în principal
salariile și cheltuielile de operare a le birocra ției de mediu27. În 2009 Italia a ocupat pr imul loc în
Europa cu aproximativ 0,6% din PIB cheltuieli curente. Mai exact 66,67% din totalul cheltuielilor
publice din acest sector au fost direc ționate către men ținerea operării departamentelor de mediu și
numai 33,3% au fost direc ționate efectiv către combaterea poluării.
Având în vedere datele mai sus menționate , devine clar că politica de mediu este o politică
destul de costisitoare. Următoarea parte a studiului de caz va aborda dinamica taxelor necesare pentru
a finan ța o astfel de politică.

2.2 Dinamica taxelor de mediu în Uniunea Europeană

Media taxel or de mediu colectate în Uniunea Europeana a variat în ultimii 10 ani între 3% și
2,45% din PIB28. Cu toate acestea, nivelul taxelor poate să varieze considerabil între țările membre de
la sub 2% (Spania, Lituania) în 2007 până la 5,9% în Danemarca. Ca și dinamică, putem constata din
Fig. 2 că taxele de mediu au scăzut ca procent din PIB din 1997 de la aproape 3%, până la sub 2,4% în
2007.

26 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin =1&language=en&pcode=ten00051&toolb
ox=type
27 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp .
28 Vezi http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/environment/data/main_tables .
Evoluția Taxelor de Mediu ca Procent din PIB
22,22,42,62,83
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007Taxe de Mediu ca
procent din PIB

Fig. 2, Evolu ția Taxelor de Mediu ca Procent din PIB, sursă: Eurostat29

Deși am fi tenta ți să credem că povara tax ării a scăzut, nu acela și lucru se poate afirma dacă
urmărim taxarea în anii respectivi exprimată în unită ți monetare.

Fig. 3, Venitul Total Colectat din Taxele de Mediu, Sursă 30

Astfel, Figura 3 ne arată clar că sumele colectate din taxele de mediu au avut o continuă
tendință de cre ștere din anii 1999 până în prezent. Prin urmare , scăderea taxelor de mediu ca procent
din PIB s -a datorat faptului că PIB -ul a crescut cu o r ată mai mare decât cea a taxelor de mediu.
Concluzia ar fi că din ce în ce mai multe resurse au fost atrase înspre bugetul publi c, de la sectoarele
productive.
Cu privire la structura taxelor , aproximativ 72% sunt taxe energetice, 24% sunt taxe de
transpo rt iar restul sunt taxe pe poluare și pe consumul resurselor. Grupa taxelor energetice include
practic taxele pe carburan ți (benzină, motorină), pe arderea de cărbune, pe electricitate etc. , formând
principala componentă a taxelor de mediu către buget, iar taxele de transport se referă în general la
orice taxă care are legătură cu de ținerea unui autovehicul (taxe de import autovehicule, taxa de drum).
Pe baza acestei distribu ții oarecum neașteptată a taxelor putem face următoarea afirma ție: cele mai
poluant e activită ții (de ex. industrii grele poluatoare, deversări de substan țe chimice toxice,
depozitarea neadecvată a deșeurilor periculoase – chiar și radioactive ), contribuie cu numai câteva
procente (sub 4%) la buget, urmând ca și consumatorul să plătească majoritatea de 96% în mod direct
– dacă deține și/sau conduce un autovehicul – sau indirect – sub forma costurilor de transport extrem
de ridicate reflectate în pre țurile produselor31.

29 Propriile calcule pe baza datelor Eurostat (Georgescu și Cabesa 2010).
30 Propriile calcule pe baza datelor Eurostat ( Environmental statisticsand accounts in Europe 2010) .
31 Cu men țiunea că în ultimă instan ță consumatorul este cel care suportă toate taxele sub formă pre țuri mai mari.

Tocmai datorită faptului că cea mai mare parte din totalul încasărilor pentru protec ția
mediu lui provin e din taxele pe carburan ți, este interesant de analizat evolu ția acestora în Europa
comparativ cu alte țări. Conform datelor OCDE32, sintetizate în Figura 4, putem realiza această
analiză.
În primul rând, este u șor de se sizat că Europa are de departe cele mai ridicate taxe pe
carburan ți33 (atât pe benzină fără plumb cât și pe Diesel ) în compara ție cu alte țări dezvoltate ca
S.U.A., Canada, Japonia sau Australia. Dacă în S .U.A. aceste taxe su nt de sub 0,1 Euro/Litru iar în
Australia și Noua Zeeland a ajung la 0,2 Euro/Litru, nivelul taxelor oscilează în Europa de la 0,4
(Polonia) la 0,65 Euro/Litru (Olanda) pentru benzină și de la 0,3 la 0,61 Euro/Litru pentru Diesel.
În al doilea , rând putem observ a clar o tendin ță de cre ștere a taxelor pe carburan ți în valori
monetare nominale34 în anul 2010 fa ță de anul 2000. Printre cele mai mari cre șteri putem men ționa
Grecia, unde taxa s -a majorat de la 0,3 Euro/Litru pe benzină în 2000 la 0,6 Euro/Litru în 2010, și
Portugalia unde ace eași taxă a crescut de la aproximativ 0,35 la aproximativ 0,6 Euro/Litru pe benzină.
De remarcat este că în afara Norvegiei unde s -a înregistrat o scădere a taxei pe litru de Diesel de câ țiva
Euro cen ți, nici unde altundeva în Europa nivelul taxelor pe carb uranți nu a scăzut.

Fig. 4, Evolu ția taxelor pe carburan ți, Sursă: OCDE

Este de asemenea util să analizăm taxele de mediu ca procent din totalul taxelor colectate în
Europa. Astfel, din Figura 5 putem observa că acest indicator a avut a tendin ță de sc ădere de la
aproximativ 7% în 1997 până la nivelul de aproape 6% în 2007. Totuși, această scădere nu se

32 http://www2.oecd.org/ecoinst/queries/index.htm.
33 Cu excep ția Turciei care este liderul grupului d e țări analizate cu o tax ă de aproximativ 0,9 Euro pe litru pe
benzină și 0,6 Euro pe Diesel.
34 Valorile nu au fost corectate cu indicele infla ției.

Taxele de Mediu ca Procent din Total Taxe
5,65,866,26,46,66,877,2
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007Taxele de Mediu ca
Procent din Total
Taxedatorează eliberării agen ților economici de anumite poveri fiscale35 ci mai degrabă cre șterii taxelor în
alte domenii.

Fig. 5, Taxe de Mediu ca procent din totalul taxelor, sursă36

Concluzii

În primul rând , se poate afirma că obiectivul principal al articolului a fost atins, respectiv că a
fost propus un model economic alternativ pentru a trata problematica de mediu. S -a demonstrat de
asemene a, respectând metodologia aleasă, că multe dintre teoriile renumite cu privire la protec ția
mediului ridică anumite probleme conceptuale. În urma elaborării tezei s -a ajuns la concluziile
scontate, arătând că degradarea mediului nu trebuie considerată un e șec al pie ței, ci un e șec al definirii
și implementării drepturilor de proprietate .
În prezenta lucrare s-a realizat analiz a problemel or ridicate de protej area mediului înconjurător
prin prisma teoriei economice. S -au adus în discu ție lucrări cunoscute în domeniu cum ar fi „Tragedia
Comunelor ” și s-au discutat avantajele și dezavantajele lor. Au fost trecute în revistă teoriile lui Coase
și Pigou și s-a arătat că acestea pleacă de la anumite premize problematice cum ar fi presupunerea
costurilor ca fiind o biective și realizarea de compara ții interpersonale de utilitate. De asemenea, s -a
discutat și aplicat teoria lui Carl Menger, în lumina căreia anumite concep ții cu privire la conservarea
și utilizarea resurselor naturale par să fie false din punct de vede re economic. Pe de altă parte , au fost
ridicate anumite probleme cu privire la posibilitatea calculului economic și la sistemul de stimulente în
cazul în care resursele naturale ar fi trecute în proprietatea statului pentru a fi protejate. În finalul
prim ei secțiuni , în loc de o concluzie formală, s -a propus un cadru teoretic alternativ de tratare a
problemelor legate de poluare ca și conflicte interpersonale între doi sau mai mul ți indivizi , care
doresc să folosească aceea și resursă rară pentru scopuri dif erite.
În final, studiul de caz a ajutat la sprijinirea concluziilor teoretice cu date empirice. Astfel s -au
analizat cheltuielile generate de politicil e de mediu, arătând că acestea se ridică în medie la 1,5% din
PIB în Europa, ceea ce sugerează că imple mentarea lor este departe de a fi ieftină. Mai mult, cea mai
mare parte a acestor sume de bani nu este în mod necesar direc ționat ă spre combaterea poluării, ci spre

35 Vezi Figura 3 care arată creșter ea totalului taxelor de mediu în unități monetare.
36 Propriile calcule pe baza datelor Eurostat (Georgescu și Cabesa 2010) .

cheltuielile de func ționare ale birocra țiilor de mediu. Taxele de mediu , pe de altă parte, aduc venituri
importante la bugetul de stat, cele mai reprezentative fiind taxele pe carburan ți și taxele pe
autovehicule (96% din valoarea taxelor de mediu colectate). Dintre taxele pe combustibili, cele mai
importante sunt taxele de benzină și pe motorin ă, care de și în Europa sunt considerabil mai mari decât
în restul țărilor dezvoltate, istoric au avut o tendin ță de cre ștere.
Per ansamblu articolul a subliniat necesitatea delimitării clare a drepturilor de proprietate și
implementării stricte ale acest ora. În plus, deoarece din punct de vedere economic problemele de
poluare sunt conflicte interpersonale, pare normal ca și din punct de vedere legal să fie tratate similar
cu toate celelalte conflicte interpersonale de deteriorare a proprietă ții. Ca și păr ere personală a ș
sublinia că mi șcarea ecologistă în ultima vreme a luat o turnură relativ nefastă . Se poate spune că
mișcarea ecologistă a devenit mai degrabă o mi șcare anticapitalistă, a nti – progres și anti – dezvoltare.
Lucru l surprinzător este că aceas tă viziune nu a influen țat doar opinia publică, ci și deciden ții politici
care au creat legisla ție în acest sens. Ce am încercat să arăt în această lucrare este că viziunea
ecologistă nu respectă logica economică și că tot ce este necesar pentru a proteja mediului înconjurător
sunt o mai bună delimitare și implementare a drepturilor de proprietate și mecanismul pie ței, care este
cel mai eficient mecanism de alocare a resurselor.

Bibliografie

Block, Walter (2008) , „Reconstrucția Libertății ”, Libertas Publishing, București.
Buchanan, James M. (1969), „Cost and Choice ”, University of Chicago Press , Chicago .
Coase, Roland H (1960), „The Problem of Social Cost ”, The Journal of Law and Economics, Chicago,
pag. 1 -23, [accesa t 05 Septembrie 2011 ], http://www.sfu.ca/~allen/CoaseJLE1960.pdf .
Cordato, Roy (1997 ), „Market -Based Environmentalism and the Free Market – They’re Not the
Same ”, The Independent Review, Vol. I, N o. 3, 1997, ISSN 1086 -1653, pag . 371 – 386.
Cordato, Roy (2004 ), „Toward an Austrian Theory of Environmental Economics ”, QUARTERLY
JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1, pag 3 -16.
Georgescu M.A. și Cabesa J.C. (2010), „Environment and Energy ”, [accesat 05 Septembrie 2011] ,
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS -SF-10-031/EN/KS -SF-10-031-
EN.PDF .
Hardin, Garett (1968 ), „The Tragedy of the Commons ”, Science , No. 162: 1243 -1248, [accesat 05
Septembrie 2011] , http://www.sciencemag.org/content/162/3859/1243.full.
Menger, Carl (2007), „Principles of Economics ”, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,
2007.
Pigou, A.C. (1920 ), „The Eco nomics of Welfare ”, London: Macmillan and Co.
Reisman, George (1990) , „CAPITALISM: A Treatise on Economics ”, Jamesons Books, Ottawa,
Illinois.
Reisman, George (2001), „Environmentalism Refuted ”, Mises Daily, [accesat 05 Septembrie 2011] ,
http://mises.org/daily/661 .
Rothbard, Murray Newton (1973), „For a New Liberty: The Libertarian Manifesto ”, Mac millan
Publishing Co., New York .

Rothbard, Murray Newton (2009), „Man, Economy and State with Power and Market ”,ediția a 2 -a,
The Ludwig von Mises Institute, Auburn: Alabama.
Rothbard, Murray Newton (1997 ), „Law, Pr operty Rights and Air Pollution” , The Logic of Action
Two, Cheltenham, UK: Edward Elgar, pag. 121 -170.
Von Hayek, Friedrich (1945), „The Use of Knowledge in S ociety ”, American Economic Review .
XXXV, No. 4. , American Economic Association.
Von Mises, Ludwig (1990), „Economic Calculation In The Socialist Commonwealth ”, The Ludwig
von Mises Institute, Auburn: Alabama.
Von Mises, Ludwig (1991), „Two Essays by Ludw ig von Mises Auburn ”, The Ludwig von Mises
Institute, Auburn, Albama, [accesat 05 Septembrie 2011] , http://mises.org/midroad.asp .
Woods, Thomas E. (2009) , „Meltdown ”, Regnery Publishing Inc., Washington DC.
Eurostat, Statistical Books (2010), „Environmental statistics and accounts in Europe ”, [accesat 05
Sep. 2011] ,http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/env ironment/publications .
OCDE, (2010), „Chetuielile și Taxele de Mediu, Compendium OCDE 2006/2007 ”, [accesat 05
Septembrie 2011] , http://www.oecd.org/dataoecd/25/51/39250925.pdf .
OCDE, [accesa t 05 Septembrie 2011], http://www2.oecd.org/ecoinst/queries/index.htm .
CIA, (2010), „The World Factbook ” , [accesat 05 Septembrie 2011] , https://www.cia.gov/library
/publications /the world -factbook/geos/ee.html .
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/ portal/environment/data/main_tables .
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp .
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&language=en&pcode=ten00051&
toolb ox=type.
http://epp.eurostat.ec.europa .eu/tgm/web/table/description.jsp .