Această relație caracterizeaz ă însăși esența omului ca fiin ță superi- oară. Coexisten ța celor trei factori a fost fundamental ă pentru saltul… [615879]

Licență

Această relație caracterizeaz ă însăși esența omului ca fiin ță superi- oară. Coexisten ța celor trei factori a fost fundamental ă pentru saltul… [615879]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL II
LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
Această relație caracterizeaz ă însăși esența omului ca fiin ță superi-
oară. Coexisten ța celor trei factori a fost fundamental ă pentru saltul enorm
de la stadiul animalic la cel uman. Într-o interpretare grafic ă a esenței
definitorii a omului, cele trei componente ar fi laturile, egale ca rol și
importanță, ale unui triunghi echilateral, care s ă reflecte sugestiv dezvol-
tarea unor rela ții în permanen ță trilaterale și de concomiten ță, în cauzali-
tate și condiționare reciproc ă.
Hoarda primitiv ă a putut deveni o prim ă formă de comunitate so-
cial-uman ă numai în momentul în care membrii ei au dezvoltat o prim ă
formă funcțională rudimentar conștientă a activit ății cerebrale și cînd
complexele sonore nearticulate și-au pierdut caracterul absolut al instincti-
vității.
Gîndirea conștientă derivă din formele, ajunse la un anumit grad
de complexitate, ale activit ății sistemului nervos central, subordonat ă ce-
rințelor biologice ale speciei, din momentul în care membrii hoardei se
simt aparținînd aceluia și grup și încearcă să stabileasc ă între ei o comu-
nicare vocal ă, sprijinită de una gestic ă. Este momentul în care se trece de
la „conștiința” natural ă, animalic ă, de turmă, la conștiința umană. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
88Limbajul î și începe procesul îndelungat al devenirii din strig ătele
instinctuale, spontane, din momentul în care comunit ăți relativ stabilizate
și „conștientizate” descoperă posibilitatea comunic ării, fundamental ne-
cesară în desfășurarea activit ăților în comun, prin grupurile sonore de
care dispuneau și care erau relativ diferen țiate între ele, trimi țînd spre
cauze diferite.
Raportul dintre cei trei factori este de absolut ă reciprocitate în pe-
rioada devenirii omului, cînd se constituie cele trei atribute esen țiale ale
sale: omul = (1) ființă socială, dotată cu (2) limbaj și (3) gîndire .
În epoca trecerii de la Omul de Neanderthal la Omul de Cro-Magnon
(aurignacian) se produc o serie de fenomene în desf ășurarea cărora apa-
riția societății, a limbajului și a gîndirii se stimuleaz ă reciproc. Fenome-
nul central este desprinderea de natur ă și autonomizarea. Cetele (hoardele)
primitive, mai mult întîmpl ătoare și constituite instinctiv, se stabilizeaz ă
în comunit ăți primare, presociale. Reac țiile nemijlocite la agresivitatea
mediului încep a fi preg ătite o dată cu ieșirea lor de sub semnul unic al
cauzalității pentru a trece și sub cel al finalit ății. Complexul sonor, din
expresie a unor st ări interioare (de spaim ă, de bucurie etc.), devine instru-
ment pentru provocarea unor atitudini și acțiuni.
Cum se vor fi produs toate acestea? F ără îndoială într-o perioad ă
îndelungat ă de timp, în care acumularea de variate elemente a avut un rol
esențial.
Trecerea strig ătului instinctiv sau imitativ în form ă rudimentar ă de
limbaj s-a putut produce numai prin deta șarea de planul de referin ță.
Acesta este primul pas spre obiectivarea în limb ă a emisiunilor sonore
devenite treptat umane. Membrii unei aceleia și comunități primitive, aflat ă
în perioada dintre omul de Neanderthal și omul de Cro-Magnon, au trebuit
să devină la un moment dat con știenți de repetabilitatea unor complexe
sonore care, în baza amintirii , au putut fi corelate cu anumite st ări, mai
mult sau mai pu țin diferen țiate, în func ție de diversitatea – se în țelege,
relativ redus ă – a grupurilor sonore. Acest caracter „con știent” se putea
dezvolta numai în interiorul unei comunit ăți stabilizate sau pe cale de
stabilizare. Rolul hot ărîtor în acest fenomen de stabilizare îl are activitatea
în comun. Cînd s-a ajuns la un anum it grad de maturizare, provocîndu-se Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
89ideea unei „împ ărțiri” a sarcinilor, s-a putut trece la emiterea grupurilor
sonore în afara cauzelor tradi ționale. Ruperea cu tradi ția, echivalent ă
tocmai cu ruperea planului lingvistic de cel ontologic imediat, este saltul
hotărîtor spre transformarea limbajul ui dintr-o dimensiune biologic ă într-
o dimensiune uman ă, prin instrumentalizare.
Procesul, desf ășurîndu-se, în toat ă complexitatea sa, pe durata mai
multor genera ții, trebuie s ă fi fost paralel cu dezvoltarea diviziunii muncii,
fenomen ce implic ă un mijloc de comunicare, în țelegere, și cu dezvol-
tarea primelor forme de manifestare artistic ă, atitudine complex ă față de
realitate, care implic ă o primă tentativă de reprezentare și abstractizare.
Simultaneitatea și reciprocitatea dezvolt ării celor trei dimensiuni
sînt de altfel sus ținute și de descoperirile arheologice și paleontologice.

*
* *

Raporturile dintre cei trei factori, foarte strînse în epoca preisto-
rică, se mențin de-a lungul întregii istorii ulterioare a omului, doar c ă, cu
timpul, fiecare din componente î și contureaz ă o relativ ă autonomie. Pe
de altă parte, se strîng mai mult raporturile de intercondi ționare bilate-
rale, relația cu cel de-al treilea fiind mai mult mediat ă. Totodată, în orga-
nizarea lor intern ă, de esen ță, doar societatea continu ă să evolueze în
ritmuri revolu ționare. Limba și gîndirea, ajungînd într-o anumit ă etapă
să-și fixeze coordonatele esen țiale, intră într-un ritm mai lent de evolu ție.
În sincronie, raportul limbă – gîndire – societate caracterizeaz ă,
deopotriv ă, limba (langue ) ca sistem semiotic cu organizare intern ă spe-
cifică și ca activitate lingvistic ă, implicînd cele trei perspective de care
vorbește Ch. Morris în Foundations of the Theory of signs , Chicago, 1938:
– sintactică: raportul dintre semnele lingvistice selectate din planul
langue și combinate într-un enun ț, condiție indispensabil ă realiză-
rii comunic ării lingvistice; dimensiunea sintactică împreun ă cu
dimensiunea fonetică asigură autonomia specific ă a limbii în inte-
riorul raportului limb ă – gîndire – societate; Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
90- semantică: raportul semnului lingvistic cu realitatea ontologic ă;
raportul este, în general, mediat de gîndire: limb ă – gîndire – plan
ontologic;
– pragmatic ă: raportul dintre semnele lingvistice și protagoni știi
actului de comunicare, emi țătorul și destinatarul enun țului; rapor-
tul pe de o parte reflect ă caracterul social al limbii ca instrument
de comunicare și de acționare interuman ă, pe de alta presupune
desfășurarea din perspectiv ă socială a raportului semantic, deci:
limbă – gîndire – societate – plan ontologic.
A. Limbă și gîndire
În procesul de dezvoltare a omului ca fiin ță socială, dotată cu
vorbire și inteligență, raportul bilateral dintre limbă și societate este de
intercondi ționare între dou ă realități fundamental distincte, exterioare
una alteia. Limba exist ă pentru societate și datorită societății, care i-a
provocat apari ția și-i stimuleaz ă dezvoltarea. Societatea nu s-a putut
constitui și nu s-ar putea dezvolta în absen ța limbii, mijloc de comuni-
care, coeziune și continuitate absolut indispensabil.
Atît limba, îns ă, cît și societatea î și au fiecare propria natur ă și esență.
Coordonatele pe care se înscriu și-și desfășoară evoluția sînt fundamental
diferite.
Raportul dintre limbă și gîndire este de o alt ă natură. Limba și gîn-
direa se împletesc într-o unitate indisolubil ă, determinat ă de relațiile lor
comune cu activitatea cerebral ă, pe fondul dezvolt ării sociale. Nu numai
existența, dar esen ța însăși a fiecăruia dintre cele dou ă atribute umane
este condi ționată și o condiționează pe a celuilalt. Aceasta a și determinat
confundarea lor în diverse epoci ale evolu ției cunoașterii. Implicit ă mai
ales, la greci, care folosesc pentru amîndou ă conceptele acela și termen,
logos , confuzia este explicit ă în concep ția unor filozofi și lingviști care le
situează într-un raport de subordonare: limba fa ță de gîndire mai frecvent
(de la logica lui Aristotel la Gramatica de la Port-Royal și mai tîrziu) și,
mai rar, gîndirea fa ță de limbă (cum ar p ărea să rezulte din unele formu-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
91lări ale lui Ed. Sapir). N-au lipsit nici opinii exact opuse, dar ponderea
lor a rămas neînsemnat ă. În secolul al XIX-lea, înscriindu-se în orienta-
rea psihologismului individualist, H. Steinthal consider ă absolut incom-
patibile categoriile gîndirii și cele ale limbii: „Categoriile limbii și cele
ale logicii sînt incompatibile și pot fi comparate între ele tot atît de pu țin
ca și noțiunile de cerc și roșu”1. În secolul nostru, N.I. Marr, în baza unei
viziuni în multe privin țe mecanicist-materialiste și dogmatic sociolo-
gizante, coreleaz ă exagerat apari ția și dezvoltarea limbii și gîndirii de
dezvoltarea societ ății. Societatea organizat ă pe clase antagonice ar impune
dominarea gîndirii de c ătre limbă. Societatea instaurat ă prin revolu ția
proletară ar impune, în schimb, dominarea limbii de c ătre gîndire. Înaintea
structurării pe clase a societ ății umane, gîndirea ar fi existat independent,
în afara limbii, iar o dat ă cu dispari ția claselor sociale, în societatea con-
struită de proletariat, gîndirea ar deveni din nou independent ă de limbă,
nedominat ă de ea și nedominînd-o.
Natura raportului va fi intuit ă exact și definită, dintre lingvi ști, mai
întîi de W. von Humboldt, apoi de Bauduoin de Courtenay (1845-1929),
F. de Saussure ș.a., iar dintre filozofi, de K. Marx și Fr. Engels. Unitatea
dintre limb ă și gîndire este o unitate dialectic ă. Cele dou ă atribute funda-
mentale ale omului sînt indispensabil legate printr-un (într-un) raport condiționat de îns ăși esența lor diferit ă; gîndirea este ideal ă și subiectiv ă,
limba este material ă și obiectiv
ă.
Constituirea raportului coincide cu începutul procesului de deve-
nire uman ă, care înseamn ă tocmai afirmarea conștiinței și a limbajului în
procesul activit ăților în comun care, în mod organic, (1) determin ă apa-
riția conștiinței apartenen ței la aceea și comunitate și (2) impune încerca-
rea de a comunica. A șadar, limba și conștiința (prima form ă de manifes-
tare a gîndirii umane) sînt la fel de vechi și deopotriv ă de condiționate de
constituirea societ ății, pe care o condi ționează în aceeași măsură, condi-
ționîndu-se una pe alta.
Raportul de intercondi ționare dintre limb ă și gîndire începe în
momentul în care conștiința animalic ă, prin care lumea „se reflecta”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
92strict senzorial, iar reac ția la stimuli venind din exterior era subiectiv-
instinctual ă, concretizat ă, între altele, în emisiuni sonore spontane, trece
în conștiință umană. Această trecere presupune o prim ă detașare de
natură, care devine astfel obiect de „studiere”. Natura nu mai este doar
privită, ascultată, temută etc., ea este supus ă primelor „interpret ări”. Prima
formă de manifestare a con științei în devenire uman ă trebuie să fi constat
în „sesizarea” deosebirilor di ntre complexele sonore emise și în „intu-
irea” existen ței unor cauze în spatele acestor diferen țe. În acest proces de
denumire, con știința trebuia s ă reflecte, pe lîng ă lumea obiectiv ă exteri-
oară speciei, și realitatea complex ă a speciei îns ăși, din care str ămoșul
omului „se simte” la un moment dat f ăcînd parte. Din comportamentul
semenilor, con știința omului aflat în primul s ău stadiu de devenire re ține
datele cele mai importante: aptit udinile pentru anumite activit ăți, caracte-
rul diferen țiat al grupurilor sonore, în leg ătură cu diversitatea cauzelor,
coresponden ța dintre diferen țierea grupurilor sonore și deosebirea de
reacții ale membrilor cetei primitive etc. Un ele date vor fi exploatate pentru
organizarea social ă a muncii, altele pentru realizarea comunic ării sonore,
altele vor împinge înaintea dezvolt ării însăși a conștiinței spre constituirea
gîndirii.
Cercul rela țiilor limbaj-gîndire este, în aceast ă primă fază, închis,
ca și cel al devenirii umane îns ăși. Diferen țele obiective dintre diferitele
grupuri sonore determin ă dezvoltarea con științei existen ței lor iar aceasta
stimuleaz ă raportarea la cauze și instrumentalizarea lor, adic ă produce-
rea „conștientă” – naturalul se încarc ă de conven țional – a grupurilor so-
nore diferen țiate. Acest proces are drept consecin ță fundamental ă autono-
mizarea complexului sonor care, devenind semnificativ prin el însu și,
mai cu seam ă o dată cu dezvoltarea structurilor imitative, se desprinde de
obiect, fiind în m ăsură să-l semnaleze și în absen ța lui și să provoace
aceleași reacții.
În acest proces de convertire a strig ătelor interjec ționale și imita-
tive din expresie a perceperii senzori ale a lumii obiective în expresie a
reflectării ei în planul con științei, se trece de la reflexe necondi ționate la
reflexe condi ționate, de la primul la cel de-al doilea sistem de semnali-
zare. Descoperirea diversit ății material-sonore a strig ătelor, descoperirea Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
93conștientă a existen ței unor rela ții între interjec ție și cauza care a provo-
cat-o, întrebuin țarea intenționată a strigătelor, în afara cauzei, sînt mani-
festări elementare dar de o însemn ătate hotărîtoare ale înscrierii activi-
tății sistemului nervos central pe calea dezvolt ării concomitente a gîndirii
și a vorbirii. Acestea se afl ă unite definitiv într-un raport care, într-o per-
manentă corelare cu evolu ția societății și cu dezvoltarea neîntrerupt ă a
realității obiective, se impune ca tr ăsătură definitorie a omului.
În interiorul acestei unit ăți dialectice și numai prin intermediul ei,
limba și gîndirea î și desfășoară funcțiile specifice și cele comune, atît în
raport cu realitatea obiectiv ă și cu societatea, cît și în raport una cu alta,
și-și organizeaz ă structurile proprii.
1. Din punctul de vedere al func țiilor principale, limba și gîndirea
intră în raporturi diferite. Gîndirea î și desfășoară funcțiile esențiale în
contactul omului cu realitatea lumii materiale. Limba î și desfășoară
funcțiile de baz ă în dependen ță de societatea uman ă. Funcția central ă a
gîndirii este una de cunoaștere2. Ea se sprijin ă, însă, derivă din cea de

2 Ca orientare științifică axată pe cercetarea interdisciplinar ă a minții
omenești, paradigma științelor cognitive , formată din antropologie, psihologie,
lingvistică, filosofie, neurologie și inteligen ță artificial ă, își are originile în
cercetările întreprinse începînd cu a doua jum ătate a veacului al XX-lea, cînd
unii cercet ători din domeniile amintite au început s ă dezvolte experimente,
modele interpretative și teorii inovatoare despre procesul complex de receptare,
reprezentare și interpretare a realit ății înconjur ătoare. În jum ătate de secol,
cognitivismul a devenit or ientarea cu cea mai accelerat ă evoluție epistemologic ă
și metodologic ă. În cercetarea lingvistic ă, direcția cognitivist ă s-a manifestat
inițial ca reac ție față de eșecul semanticii generativiste. Deloc întîmpl ător, prima
generație de cognitivi ști este format ă din reprezentan ți de forma ție generativist ă
sau poststructuralist ă, care au fondat direc ții noi de cercetare în teoria limbii,
gramatică, semantic ă, stilistică și poetică, analiza discursului, pragmatic ă și în
disciplinele conexe, psiho~ și sociolingvistic ă. Deși fiecare arie de preocup ări
are tendin ța de a-și crea o relativ ă autonomie epistemologic ă, metodologic ă și
terminologic ă, aspectul comun este reprezentat de dorin ța de a surprinde
mecanismele mentale care fac posibil ă reprezentarea și exprimarea cunoa șterii
despre lume ca și prin limbaj. Astfel, în gramatica cognitiv ă, limba este consi-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
94
derată o entitate cognitiv ă alcătuită din unități simbolice. Construc țiile grama-
ticale sînt interpretate ca unit ăți simbolice formate prin rela ții între propriet ățile
formale (fonologice, mo rfologice, sintactice) și cele de în țeles (semantice, prag-
matice, discursive), întocmai cum, în modelul semiologic saussurian, semnul
este reprezentat de raportul între semnificant și semnificat. Unit ățile simbolice
reliefează faptul că gramatica unei limbi naturale nu este autonom ă, ci inerent
semantică. Considerate ca unit ăți simbolice, construc țiile gramaticale dezv ăluie
existența unor scheme sau inventare structur ale, mai simplu spus, a unor tipare
dobîndite de vorbitor ca urmare a experien țelor sale de cunoa ștere și comunicare
verbală. Între unit ățile simbolice și schemele structurale se instituie rela ții de
categorizare. Distinc ția primară care se realizeaz ă este între nominale și relațio-
nale, adică între unit ăți simbolice care profileaz ă ‘lucruri’ și cele care profileaz ă
‘relații’. Astfel, în propozi ția Mihai cînt ă, verbul cîntă, care, potrivit gramaticii
tradiționale, îndepline ște funcția de predicat, în gramatica cognitiv ă este consi-
derat un relațional , pentru c ă verbul a cînta presupune existen ța unui cîntăreț.
Mai departe, nominalul Mihai (considerat ca subiect în gramatica tradi țională)
este interpretat ca argument al rela ționalului, în sensul c ă Mihai „umple” rolul
de cîntăreț pe care îl presupune sfera lui a cînta . În semantică, diferențele cel
mai clar conturate fa ță de orient ările tradiționale sunt: 1) considerarea în țelesului
din perspectiv ă conceptualist ă (sensul este de natur ă conceptual ă) și enciclo-
pedică (sensurile sînt adesea analizate ca puncte de acces ce reliefeaz ă existența
unor rețele cognitive), 2) categorizarea semantic ă nu se mai dezvolt ă pe bază de
trăsături necesare și suficiente, a șa cum se procedeaz ă în semantica de factur ă
structuralist ă, de pildă, prin descrierea sensului ca fascicul de tr ăsături seman-
tice, ci prin caracterul prototipic (central, primar) sau marginal al în țelesurilor,
ceea ce înseamn ă că problema în țelesurilor nu mai este judecat ă din punct de
vedere static, descriptiv, ci dinamic, evolutiv și 3) în contrast cu orient ările
semantice interesate de raporturile logico-abstracte între sensuri considerate ca entități stabile, comune vorbitorilor, semanticile cognitive se raporteaz ă la uz.
Cele mai bine conturate orient ări semantice de factur ă cognitivist ă sînt teoria
metaforei conceptuale , dezvoltat ă de George Lakoff, potrivit c ăreia sistemul
conceptual uman este, în esen ță, metaforic, ceea ce face ca actul de conceptuali-
zare să presupun ă înțelegerea unei entit ăți conceptuale în termenii altei entit ăți
conceptuale, teoria spa țiilor mentale , dezvoltat ă de Gilles Fauconnier, potrivit
căreia sensurile pot fi descrise ca actualiz ări ale proceselor cognitive oglindite
de relațiile între elementele constitutive ale unor modele mentale, și teoria
integrării conceptuale , propusă de Gilles Fauconnier și Mark Turner, dezvoltat ă Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
95reflectare a lumii realului și se constituie în baz ă a funcției de transfor-
mare a realit ății. Funcția esențială a limbii este cea de comunicare între
membrii aceleia și comunit ăți. Acesteia îi este, îns ă, imanent ă funcția
cognitivă, care implic ă formularea și exprimarea gîndirii. F ără să-și anu-
leze specificul, func țiile limbii și ale gîndirii se sprijin ă reciproc, provo-
cînd permanente schimb ări de roluri. Gîndirea stimuleaz ă limba. Limba
organizeaz ă gîndirea. Dezvoltîndu-se în strîns ă legătură cu realitatea
obiectivă, funcția principal ă a gîndirii, component ă de bază a conștiinței
umane, func ția cognitivă încoroneaz ă funcția de reflectare a realit ății, în
baza unui proces de abstractizare și generalizare. Acest proces este, îns ă,
vital condi ționat de formularea și exprimarea gîndirii prin limb ă. Funcția
de cunoaștere, apoi, r ămîne închis ă în limitele activit ății cerebrale indivi-
duale, dac ă nu se socializeaz ă. Prin func ția de comunicare a limbii se
materializeaz ă și se stimuleaz ă gîndirea o dat ă cu obiectivarea ei. Chiar
funcția de transformare a realit ății, derivînd din cea cognitiv ă, se poate
realiza numai în baza func ției de comunicare a limbii. Se în țelege din
aceasta că limba devine instrumentul fundamental al gîndirii, o dat ă cu
mutații esențiale intervenite în func țiile ei. Func ția central ă, de comu-
nicare, devine și una de cunoa ștere. Evident c ă între cunoa șterea logic ă și
cunoașterea lingvistic ă nu există suprapunere ci împletire și continuitate.
Prin gîndire se realizeaz ă o cunoaștere direct ă nemijlocit ă, dar orientat ă
de limbă; gîndirea uman ă este discursiv ă. Prin limb ă cunoașterea este
mediată de gîndire dar nu exclusiv, întrucît intervine și cunoașterea afectiv ă.
La nivelul gîndirii , cunoașterea este, de regul ă, subiectiv ă; prin limb ă,
cunoașterea este obiectiv ă.
Deosebirea este, îns ă, mai mult teoretic ă și, în orice caz, extrem de
labilă, de vreme ce fundamental ă naturii umane îi este gîndirea lingvis-
tică. Prin aceasta nu trebuie s ă se înțeleagă că gîndirea lingvistic ă (dis-
cursivă) este și unica, ci doar c ă este singura universal ă. Gîndirea imagis-
tică, nelingvistic ă, este o dimensiune specific ă unei anumite categorii
umane, creatorii de art ă, și unui anumit moment, cel al contactului cu o

pentru a descrie procesele active, spontane și efemere de conceptualizare, care
se manifest ă permanent în procesul de comunicare verbal ă. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
96operă de artă. Dar și în aceste cazuri ea este doar o facultate secund ă,
care nu poate substitui gîndirea lingvistic ă în orice moment al rela țiilor
cu lumea obiectiv ă și interumane.
2. Atît coresponden țele, cît și diferențele de structur ă dintre limb ă și
gîndire își au originea în natura și funcțiile lor, în ritmurile lor de dezvoltare.
Natura gîndirii este ideal ă, a limbii este material ă, de fapt, ideal ă și
materială. Prin latura ei ideal ă, limba face din gîndire componenta funda-
mentală (nu unică) a conținutului ei. În constituirea acestuia se întîlne ște
funcția gîndirii de reflectare a lumii cu func ția limbii denominativ ă (cog-
nitivă), de formulare și exprimare a gîndirii. Procesul de abstractizare și
generalizare nu este posibil în afara împletirii celor dou ă funcții. Prin
această împletire func țională gîndirea se socializeaz ă; reflectarea reali-
tății devine, prin intermediul conceptelor care prind contur numai dato-
rită limbii, din individual ă, socială. Prin latura ei material ă, apoi, limba
face gîndirea transmisibil ă, obiectivînd cunoa șterea. Natura dual ă a limbii
poartă în sine cauzele discontinuit ății paralelismului cu gîndirea. Func ția
de comunicare, înscris ă pe latura material ă, care domin ă, lingvistic , latura
ideală, pune raportul dintre individual și social, subiectiv și obiectiv sub
semnul neconcordan ței și al unei permanente dinamici.
Gîndirea, fiind în contact nemijlocit cu lumea obiectiv ă, este mai
mobilă decît limba și urmează mai îndeaproape schimb ările din realitatea
obiectivă. Mai mult, prin func ția de transformare a realit ății, gîndirea anti-
cipă și pregătește dezvoltarea realit ății. Fenomenul este favorizat și de
natura ei ideal ă și subiectiv ă, mai deschis ă spiritului de creativitate uman ă.
Prin condi ția ei esențială de instrument de comunicare între membrii
unei societ ăți, atît în sincronie, cît și în diacronie, și intrînd în contact cu
realitatea doar prin intermediul gîndirii (al con științei, în sens larg), limba
rămîne în urma și a evoluției lumii obiective – și, implicit a societ ății –,
și a dezvolt ării gîndirii. Ritmul propriu de dezvoltare îi este apoi încetinit
de natura ei material ă sau, mai exact, de îmbinarea laturii materiale cu
cea ideală într-un raport de necesitate chiar dac ă nu de condi ționare obli-
gatorie.
În această asimetrie de ritmuri evolutive, gîndirea impune limbii o
permanent ă neconcordan ță dar și neîntrerupte tentative de reducere a dife-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
97rențelor. În cadrul caracterului particular al unit ății dialectice dintre limb ă și
gîndire, atribute specific-umane ca atare, dar ipostaze ale aceleia și activi-
tăți cerebrale, procesul devine interior limbii, concen trîndu-se într-o unitate,
de asemenea dialectic ă, între laturile ideal ă și material ă ale limbii. Evo-
luția gîndirii, în leg ătură cu dezvoltarea realit ății obiective, determin ă
mutații în latura ideal ă a limbii, care provoac ă schimbări în desfășurarea
corelației cu latura material ă, urmată de modific ări în structura material ă
a limbii. Natura limbii se relev ă, așadar, mult mai complex ă decît natura
gîndirii, ceea ce are implica ții asupra organiz ării sale interne.

*
* *

În afara gîndirii, procesul comunic ării și cunoașterii nu este posi-
bil. Este adev ărat că nu toate nivele limbii se situeaz ă în amîndou ă pla-
nurile sale, semantic și al expresiei, dar limba este în permanen ță mate-
rială și ideală. Se înțelege de aici c ă latura material ă nu e totuna cu pla-
nul expresiei, iar latura ideal ă nu se suprapune planului semantic. Dac ă
latura material ă „se confund ă” cu perceperea complexului sonor concret
al unui enun ț lingvistic (cuvînt, propozi ție etc.), latura ideal ă nu caracte-
rizează numai elementele lingvistice dotate cu con ținut semantic. Fonemul
se realizeaz ă material într-un sunet avînd diverse caracteristici percepti-
bile senzorial: timbru, intensitate, în ălțime, durat ă sau sonoritate, caracter
exploziv etc. Component al laturii ideale a limbii, fonemul este o imagine
acustică, rezultînd dintr-un proces de generalizare și abstractizare, prin
care gîndirea reflect ă realitatea material ă a sunetului. La acest nivel, fonetic-
fonologic, raportul dintre limb ă și gîndire este dominat de aspectul social
prin desfășurarea func ției de comunicare a limbii. Realitatea obiectiv ă
asupra căreia se exercit ă funcția gîndirii de reflectare este închis ă acum
în chiar materialitatea limbii.
La nivel fonetic, limba și gîndirea se g ăsesc asociate în realizarea
și identificarea unit ăților minimale circumscrise celei de-a doua articula ții.
Raportul dintre ele este implicit și unidimensional: oric ărui sunet îi cores-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
98punde o imagine acustic ă, aceeași pentru întreaga comunitate socio-ling-
vistică, indiferent de realiz ările sale material-concrete.
La celelalte nivele, lexical și gramatical , însă, se desfășoară o
rețea foarte complex ă de relații, convergente și divergente totodat ă, cu
structura gîndirii, atît în interiorul unit ății dialectice dintre latura mate-
rială și cea ideal ă a limbii, cît și numai în planul ei semantic. Gîndirea î și
constituie structura specific ă în raport direct cu realitatea obiectiv ă, pe
care o reflect ă în tentativa de a o înscrie în sfera cunoa șterii. Se întîlne ște
în aceasta cu func ția denominativ ă a limbii în tentativa acesteia de rea-
lizare a comunic ării cunoașterii. Zona de convergen ță va fi conturat ă de
spațiul de întîlnire dintre func ția denominativ ă a limbii și funcția de
reflectare a gîndirii. Zonele de divergen ță vor fi conturate de raporturile
specifice în care aceste func ții se realizeaz ă: gîndirea intr ă în raport cu
realitatea obiectiv ă; limba are implicit raportul dintre planul ei semantic
și planul expresiei.
La nivel lexical
Nivelul lexical al limbii se caracterizeaz ă printr-o autonomie doar
relativă, împletindu-se, în procesul comunic ării, în mod frecvent, cu nivelul
gramatical. Considerat, îns ă, în afara acestei împletiri, nivelul lexical repre-
zintă primul grad de abstractizare în denumirea lingvistic ă a lumii realului,
interpretat ă în elementele sale alc ătuitoare și „ignorîndu-i-se” rela țiile în
care acestea sînt prinse. Este mediat de primul grad al reflect ării prin gîndire.
Unitatea lexical ă minimală, cu autonomie semantic ă, derivînd din
exercitarea func ției denominative a limbii și din subordonarea fa ță de
funcția de comunicare, este cuvîntul . Unitatea minimal ă de gîndire, deri-
vînd din exercitarea func ției de reflectare a realit ății, este noțiunea . Pro-
cesul de generalizare și abstractizare se încheie în no țiuni prin inter-
mediul aceleia și funcții denominative a limbii, concentrat ă în cuvînt.
Noțiunea și cuvîntul sînt două categorii care se implic ă una pe alta
(în sensuri reversibile: no țiunea determin ă, prin îns ăși activitatea de
gîndire, na șterea cuvîntului; cuvîntul dirijeaz ă constituirea no țiunii, o Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
99contureaz ă și-i acordă independen ță față de obiect), dar care sînt asime-
trice. Noțiunea este o categorie ideal ă care trimite spre un obiect mate-
rial. Cuvîntul este o categorie dual ă, reprezentînd unitatea dialectic ă dintre o
latură ideală: sensul și una material ă: expresia .
Raportul dintre limbă și gîndire se circumscrie atît sensului cuvîn-
tului, cît și expresiei sale, dar cele dou ă laturi îi condi ționează în mod
diferit desf ășurarea. Prin ceea ce o situeaz ă la nivelul fonetic al limbii,
expresiei – un lan ț de foneme – îi corespunde, în planul gîndirii, o ima-
gine acustic ă, ideală și socială, complex ă. Prin ceea ce o situeaz ă la nivel
lexical, pe lîng ă asimetria general ă, pe care o provoac ă raportului dintre
limbă și gîndire, expresia sonor ă (componenta material ă a planului mai
complex al expresiei) introduce asimetrii și în interiorul raportului dintre
noțiune și sens:
– expresia dep ășește limitele unui singur cuvînt, considerat ca unitate
minimală, limitată formal de dou ă spații libere care îl încadreaz ă,
în timp ce sensul este unul singur și corespunde unei singure no ți-
uni; e cazul locu țiunilor, în structura c ărora cuvintele î și dizolvă
sensurile individuale într-un sens unic, de sintez ă: a șterge putina ,
aduceri aminte , care mai de care , farsi largo ('a-și croi drum'),
darsi a gambe ('a-și lua picioarele la spinare'), prendre la clef des
champs ('a șterge-o');
– cuvintele alc ătuind planul expresiei î și păstrează fiecare sensul pro-
priu, dar toate sensurile colaboreaz ă la formularea și exprimarea
unei singure no țiuni, pentru care limbii îi lipse ște termenul unic care
să-i poată desemna toate componentele rezultînd din reflectarea
realității obiective; este cazul cuvintelor compuse: aparat de foto-
grafiat , floarea soarelui , mangiadischi , girasole , filovsofo" (=
„iubitor de în țelepciune” < fivlo" – iubitor + sofiva – înțelepciune).
Raportul dintre noțiune și sens nu este nici de confundare, nici de
concordan ță perfectă. Noțiunea și sensul, chiar dac ă par să se suprapun ă
uneori – în cazul termenilor tehnici mai ales, care dezvolt ă un sens unic,
cel „noțional”: filament , bielă, apicultor etc. –, sînt diferite nu numai prin
origine, dar și prin natura categorial ă. Noțiunea este o categorie a gîndirii,
în procesul de reflectare, și un operator totodat ă, în procesul de cunoa ș-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
100tere, implicînd un raport în sens unic, între subiectul care percepe lumea
și lumea perceput ă, obiectiv ă. Noțiunea este impus ă de un obiect privit
din perspectiva clasei sale. Sensul este rezultanta mai multor rela ții: cu
noțiunea, care-i mediaz ă limbii contactul cu realitatea, dup ă ce limba i-a
dirijat constituirea, cu alte elemente ale con științei, aflată în contact cu
realitatea, cu alte cuvinte, din invent arul limbii, cu cuvintele vecine din
structura enun țului.
Între coordonatele acestor deosebiri dintre no țiune și sens, catego-
rii corelative, divergen țele dintre ele relev ă mai pregnant atît autonomia,
cît și condiționarea lor reciproc ă, prin asocierea într-o unitate dialectic ă
esențială pentru func ționarea cuvîntului ca element de reflectare, cunoa ș-
tere și comunicare în acela și timp;
– sensul cuvintelor nu corespunde totdeauna unei no țiuni, nu este
totdeauna noțional . Există o serie de cuvinte care exprim ă stări
afective, interjecțiile și altele care s-au instrumentalizat, devenind,
prin desemantizare, instrumente gramaticale: articolul, unele con-juncții și prepoziții (să
de la conjunctiv, pe de la acuzativul perso-
nal etc.), unele adverbe ( mai de la comparativ etc.), unele verbe
auxiliare și semiauxiliare. Exist ă o serie de cuvinte care exprim ă
relații: sensul lor corespunde unui proces de abstractizare dar nu
prin reflectarea unor obiecte, ci a raporturilor dintre obiecte: pre-poziții și conjunc ții. Exprim ă noțiuni diferite substantivul, adjecti-
vul, adverbul, verbul
3 etc.;
– sensul cuvintelor se înscrie într-o sfer ă mult mai complex ă decît
noțiunea. Limba se afl ă în raport nu numai cu gîndirea, dar cu
conștiința în ansamblu și tot ce se reflect ă în conștiință trece și în
limbă. Sensul cuvîntului e de fapt un fascicul de sensuri, în care
sensul noțional este încadrat de altele, derivate sau figurate. Cuvîn-

3 În concep ția lui Gh. Iv ănescu, situat pe pozi ția gramaticii logiciste,
numai substantivul exprim ă noțiuni (în gramaticile de orientare logicist ă, se
atribuie caracter no țional și verbului a fi), în timp ce verbul, adjectivul,
numeralul exprim ă doar note din con ținutul noțiunii. Cf. studiul Gramatica și
logica. I. Structura gîndirii ca factor primar al structurii morfologice a limbii ,
A. U. T., I, 1963, p. 259-267. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
101tul devine astfel expresie – mediat ă –, nu numai a realit ății obiecti-
ve, dar și a istoriei ei și a atitudinii subiectului vorbitor fa ță de ea,
a viziunii unei comunit ăți lingvistice asupra lumii.
La nivel gramatical
Nivelul gramatical al limbii reprezint ă cel de-al doilea grad de
abstractizare în exprimarea lingvistic ă, în legătură cu al doilea grad de
reflectare, prin gîndire, a lumii real ului: interpretarea raporturilor dintre
obiecte. Rela țiile dintre limb ă și gîndire, tot convergente și divergente în
același timp, se concretizeaz ă aici în (1) raporturile dintre categoriile logice
și cele gramaticale și în (2) raporturile dintre judecată și propoziție.
1. Categoriile logice deriv ă din reflectarea, la un grad superior de
abstractizare, a raporturilor dintre componentele realit ății precum și a pro-
prietăților relevate în ( și prin) aceste raporturi. Sînt un al doilea operator,
prin care func ția de cunoa ștere a gîndirii p ătrunde în esen ța dinamicii și
organicității realității obiective, a întregii sale complexit ăți. Prin func ția
denominativ ă a limbii, de formulare și exprimare a gîndirii în procesul de
interpretare a realit ății ontologice, categoriile logice primesc expresie
lingvistică, determinînd constituirea sensurilor gramaticale. Împletirea
sensului lexical cu cel gramatical acord ă cuvîntului autonomie maxim ă.
Raportul dintre categoriile logice și cele gramaticale se caracteri-
zează printr-un paralelism mai accentuat decît cel dintre no țiune și cuvînt,
dar e departe de a fi absolut (cum credea gramatica logicist ă). Structura
duală a limbii (material ă și ideală) provoac ă și aici situa ții de asimetrie.
Caracterul nemotivat în mod necesar și absolut al rela ției dintre planul
expresiei și planul semantic face ca unor categorii logice, în general uni-
versale datorit ă naturii universale a gîndirii umane, s ă le corespund ă, în
diverse limbi și chiar în interiorul aceluia și idiom, expresii diferite, care
pot depăși nivelul gramatical (se pot înscrie la nivel lexical), ceea ce are
implicații asupra profilului însu și al categoriilor gramaticale.
Dar paralelismul r ămîne relativ chiar în plan semantic. Categoriile
gramaticale se constituie în baza cat egoriilor logice, întrucît limba Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
102reflectă și denume ște realitatea prin intermediul gîndirii, dar nu se con-
fundă cu ele. În organizarea intern ă a categoriilor gramaticale are rol
important faptul c ă limba intr ă în raport cu gîndirea și cu realitatea prin
intermediul con științei, din sfera c ăreia gîndirea este doar o component ă,
esențială, preponderent ă, dar nu singura. Se mai adaug ă apoi diferen ța de
ritm dintre evolu ția cunoașterii, prin gîndire, și evoluția limbii.
În dezvoltarea sensurilor gramaticale, pe lîng ă exprimarea – prin
intermediul categoriilor logice – a raporturilor din lumea obiectiv ă, mai
intervin și alți factori, unii subiectivi, derivînd din specificul desf ășurării
procesului de comunicare: subiectul vorbitor și interlocutorul s ău, cir-
cumstanțe ale vorbirii, momentul, spa țiul etc. Timpul gramatical difer ă
de categoria logic ă a timpului tocmai prin interven ția perspectivei mo-
mentului desf ășurării comunic ării. Modul verbal este o categorie grama-
ticală determinat ă exclusiv de raportul dintre subiectul vorbitor și reali-
tate; nu corespunde, de aceea, unei categorii logice ș.a.m.d.
Categoriile gramaticale nu r ămînd indiferente la viziunea despre
lume și viață specifică unei anumite comunit ăți socio-lingvistice (în unele
limbi – cele mai multe din grupa indo-european ă – numărul se structu-
rează într-o opozi ție binară: singular-plural , în altele, paleoslava, de
exemplu – elementele de opozi ție sînt trei: singular -dual-plural ), și nici
nu sînt autonome fa ță de întreaga structur ă a unei anumite limbi. Profilul
unor categorii depinde de profilul și dezvoltarea altora. Limba român ă,
de exemplu, cunoa ște o ampl ă dezvoltare a timpului verbal, dar o extrem
de slabă reprezentare morfologic ă a aspectului. Limba rus ă, dimpotriv ă,
dezvoltă mai mult categoria gramatical ă a aspectului și mai puțin cate-
goria timpului. În aceast ă corelare intercategorial ă și specificitate, un rol
activ însemnat are planul expresiei, care poate stimula sau, dimpotriv ă,
frîna dezvoltarea unor categorii.
2. Convertirea procesului de reflectare în unul de cunoa ștere com-
plexă se realizeaz ă prin judecăți despre realitatea obiectiv ă, formulate și
exprimate lingvistic prin propoziții.
Cîtă vreme raportul se stabile ște între limb ă, care-și suprapune
funcțiile de comunicare și de cunoa ștere, și gîndire doar, care trece, prin
funcția de reflectare, la cea de cunoa ștere, judecata , operator fundamental în Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
103procesul cunoa șterii umane, se poate confunda cu planul semantic al pro-
poziției, unitate sintactic ă fundamental ă în procesul de cunoa ștere și comuni-
care deopotriv ă. Cînd raportul, îns ă, se extinde de la gîndire la con știința în
ansamblul ei – ceea ce se întîmpl ă în mod frecvent –, asimetriei rezultînd
din natura dual ă a limbii i se adaug ă neconcordan țele chiar între planul
semantic al propozi ției, mai complex, și structura logic ă a judecății.
Dacă este adev ărat că orice judecat ă se formuleaz ă și se exprim ă
printr-o propozi ție și numai în cadrul ei, nu este la fel de adev ărat că
orice propozi ție exprim ă o judecat ă. Exprimă judecăți și numai judec ăți
doar propozi țiile al căror conținut semantic reflect ă raportul strict dintre
limbă și gîndire: este cazul propozi țiilor enun țiative obiective, care for-
mulează judecăți afirmative sau negative despre realitatea reflectat ă în
planul gîndirii.
Întrucît nici nu afirm ă, nici nu neag ă nimic, nici propozi țiile inte-
rogative, nici cele imperative și nici cele optative nu exprim ă judecăți, ci
doar atitudinea subiectului vorbitor fa ță de realitate; el se intereseaz ă de
existența sau inexisten ța unor componente și a unor raporturi între compo-
nentele lumii obiective, despre propriet ățile lor, sau vrea s ă provoace o
serie de raporturi. Aceste propozi ții pot presupune judec ăți-punct de ple-
care, dar care, nefiind formulate lingvistic, nu au existen ță obiectivă. Con-
ținutul semantic al propozi țiilor interogativ-retorice sau al celor exclama-
tive asociaz ă afirmației sau nega ției logice alte componente, extralogice,
care reflect ă reacțiile subiectului vorbitor la realitatea obiectiv ă.
Din specificul organiz ării limbii – interac țiunea între nivele
(nivelul lexical î și relevă în mod frecvent un rol activ asupra celorlalte
nivele) și categorii (categoriile morfologice se impun celor sintactice și
invers), ca și interacțiunea dintre cele dou ă planuri (planul expresiei se
impune adesea planului semantic, dar sensul poate fi și invers) – și în
legătură cu particularit ăți ale desf ășurării procesului de comunicare,
derivă frecventele neconcordan țe între structura lingvistic ă a propozi ției
și structura logic ă a judecății.
Orice judecat ă se dezvolt ă între doi poli, organiza ți ierarhic: subiectul
și predicatul , situați în raport de afirmare sau negare prin copulă, condi-
ție fundamental ă a judecății. Propozi țiile enunțiative obiective, bimembre, Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
104reflectă această structură. De aici, extinzînd, prin generalizare, structura
judecății la structura oric ărei propozi ții, indiferent de con ținutul ei
semantic și indiferent de limb ă, gramatica logicist ă a pus sub semnul uni-
versalității și structura sintaxei, impunînd, de la Aristotel încoace, și ter-
minologia din logic ă și definirea conceptelor de baz ă. În realitate, f ără a
infirma caracterul cvasiuniversal al structurii de baz ă a propozi ției,
atunci cînd reprezint ă unitatea fundamental ă a limbii în desf ășurarea
funcției de formulare a gîndirii, limbile î și organizeaz ă structuri specifice
care, prin interven ția elementelor extralogice, în planul con ținutului, și
prin latura material ă, a planului expresiei, nu se confund ă cu structura
judecății, uneori nici m ăcar nu o secondeaz ă.
Structura binar ă a judecății poate rămîne implicit ă, dacă o permit
sau condi țiile desfășurării comunic ării, sau ansamblul complex al enun-
țului lingvistic. R ămîn în afara organiz ării în subiect și predicat cuvin-
tele-propozi ții, de tipul – Da!, Firește etc. Suficiente în ele înse și, aceste
propoziții sînt neanalizabile. Datorit ă conținutului lexical al verbului,
propozițiile impersonale sînt monomemb re; sînt constituite numai din
predicat, subiectul r ămînînd exterior limbii: Plouă. Conținutul lexical al
verbului-predicat sau anumite categorii gramaticale care-i modific ă pro-
prietățile pot determina dezvoltarea unor contradic ții între categoriile
sintactice și cele logice. Subiectul gramatical nu se confund ă cu subiectul
logic, atunci cînd verbul predicat exprim ă, lexical, st ări fiziologice sau
psihice: Mi-e foame , Mi-e dor , sau cînd se afl ă la diateza pasiv ă: Profe-
sorul este apreciat de elev .
B. Limbă și societate
Relația dintre limb ă și societate este de accentuat ă și activă reci-
procitate în epoca preistoric ă a devenirii umane. Ulterior, în perioadele
istorice, cî știgă în preponderen ță sensul societate-limb ă. În interiorul
acestui raport, limba î și constituie și relevă condiția de fenomen social,
impunîndu- și totodată specificul. Ca facultate categorial ă, ca limbaj, este
o dimensiune definitorie a omului-fiin ță socială. Ca sistem de semne, con-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
105venționale și convenționalizate, adunate într-o paradigm ă, în parte închis ă,
în parte deschis ă, este un instrument la dispozi ția unei întregi societ ăți.
Ca dimensiune specific ă a omului-specie biologic ă superioar ă,
limbajul î și datoreaz ă existența societății în aceea și măsură în care aceasta
este ea îns ăși condiționată de limbă, pe fondul apari ției și dezvoltării unei
conștiințe sociale și lingvistice.
Ca sistem de semnale, mai întîi, și de semne instrumentalizate deve-
nite paradigma unui preidiom la început, a unui idiom apoi, limba î și
datorează existența și structura specific ă unei anumite etape în dezvolta-
rea societ ății umane în general, a unor anumite societ ăți umane. Eveni-
mentele din istoria societ ății au implica ții asupra istoriei limbii și se
reflectă în limbă.
Esența socială a limbii este dat ă de (1) originea limbajului vocal-
articulat, în strîns ă legătură cu dezvoltarea gîndirii, și a limbilor istorice,
în strînsă legătură cu istoria societ ății umane; (2) func țiile pe care le
dezvoltă în desfășurarea comunic ării lingvistice; (3) ipostazele ei, ca moduri
de a fi ale limbajului uman; (4) dependen ța relativă, de societate, de dez-
voltarea material ă și spirituală a unei anumite comunități socio-lingvistice.
(1). Originea limbajului
Fără să fie o problem ă propriu-zis lingvistic ă, originea vorbirii
intereseaz ă lingvistica, fie și numai prin aceea c ă orice știință urmărește
fenomenul pe care și l-a luat ca obiect de cercetare, de la începuturile
sale, căutînd să-i cunoasc ă izvoarele, cauzele, condi țiile apariției, formele
prime de manifestare.
Întrebarea este, de fapt, o component ă a problemei mai generale a
originii omului, c ăreia îi caut ă rezolvarea filozofii, antropologii, fiziologii,
psihologii, sociologii etc. În func ție de condi țiile culturale în care se
afirmă, de gradul de dezvoltare a cunoa șterii, de pozi ția filozofic ă sau
științifică, opiniile despre originea vorbirii s-au înscris de multe secole,
fie într-o viziune teist(ic) ă, fie într-una de ateism, fie într-o concep ție Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
106idealistă, în diverse variante, fie într-una materialist ă, de asemeni, în mai
multe variante.

*
* *

Problema are mai multe aspecte, în strîns ă legătură între ele, dintre
care unele se îndep ărtează de sfera de preocup ări a lingvistului, iar altele
se apropie. Între aceste multiple aspecte, dou ă sînt fundamentale: 1. cauza
primă a apariției limbajului, întrebare mai pu țin lingvistic ă; 2. formele
primare de manifestare a limbajului uman, aspect interesînd în mod deo-
sebit lingvistica.
Ipoteze privind originea limbajului
Cele mai vechi ipoteze privind originea limbajului uman sînt cele
mitologice și teologice și stau în leg ătură mai mult cu primul aspect.
Cauza limbajului este considerat ă exterioar ă omului: ea se afl ă în ființe
superioare sau în natura îns ăși a lucrurilor. La egipteni, zeul Thot este
creatorul și stăpînitorul scrierii. El este în acela și timp zeu al magiei și al
verbului divin, al cuvîntului-creator al universului. La accadieni, scrisul e
dăruit oamenilor de omul-pe ște Oès (sau Oanès), care-i înva ță totodată
artele, știința și tehnica. În acela și timp, îns ă, regele asirian Sardanapal
atribuie originea scrisului unui fiu al zeului Mardank. La vechii hindu și,
limba este creat ă de zeul Indra sau de Brhspa ti, care dau nume lucrurilor.
În religia lui Zoroastru, limba este creat ă de Ormuzd, spirit al binelui. A
venit apoi Ahriman, spiritul r ăului, care a încurcat limbile. Evreii popula-
rizează legenda turnului Babel. În religia cre ștină, originea limbii este
divină, oscilîndu-se, îns ă, între dou ă idei, amîndou ă reflectate în Biblie:
1. Dumnezeu a creat lumea și a dat nume componentelor ei: „5.
Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte… 8.
Dumnezeu a numit întinderea cer… 10. Dumnezeu a numit uscatul p ămînt,
iar grămada de ape a numit-o m ări.” ( Vechiul Testament . Geneza ). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
1072. Dumnezeu a creat lumea și omul, înzestrîndu-l pe acesta din
urmă cu capacitatea de a numi obiectele și fenomenele: „19. Dumnezeu a
făcut din p ămînt toate fiarele cîmpului și toate păsările cerului; și le-a
adus la om, ca s ă vadă cum are s ă le numeasc ă; și orice nume pe care-l
dădea omul fiec ărei viețuitoare, acela îi era numele. 20. Și omul a pus
nume tuturor vitelor, p ăsărilor cerului și tuturor fiarelor cîmpului.”
(Vechiul Testament. Geneza ).
Teoria originii divine a limbii str ăbate întreg Evul Mediu și seco-
lele următoare, fiind îns ă cu timpul contracarat ă tot mai mult de alte teorii,
imanente, empirice, materialiste. De altfel, chiar în filozofia greac ă, pro-
blema este relativ scoas ă de sub orizontul mitologiei sau teologiei.
Nomotet -ul din concep ția lui Platon, asimilat unui principiu demiurgic,
poate fi – și a fost – interpretat ca spirit al colectivit ății, care creeaz ă și
reglementeaz ă limba (comunicarea).
De fapt, filozofii greci sînt mai mult preocupa ți de natura rapor-
tului dintre nume și obiect . Prin modul deosebit de abordare și gîndire a
acestui raport, se constituie cele dou ă cunoscute teorii imanente, una social ă,
alta asocial ă. Cea dintîi, teoria convenției, acordă rol activ societ ății umane.
Poziția cea mai avansat ă și orientat ă în sensul interpret ării cauzalit ății
apariției limbii o au, la greci, Diodor din Sicilia iar, la romani, Vitruvius și
Lucretius (sec. I î.e.n.). Is toricul grec, autor al unei Biblioteci istorice , vede
apariția limbii în interiorul unei comunit ăți, constituit ă de oameni primi-
tivi pentru a se ap ăra împotriva agresivit ății mediului înconjur ător. Aceea și
idee, materialist ă, o exprim ă poetul latin Lucretius (cca. 98-55 î.e.n.), în
poemul epicureic De rerum natura : „Natura l-a împins pe om s ă scoată/
Și variile sunete ale limbii:/ Nevoia dete lucrurilor nume/ Cam tot a șa
cum neputin ța vorbei/ Îndeamn ă pe copii s ă facă semne/ Și lucrurile s ă
le-arate numai/ Cu degetul”4. El respinge originea exterioar ă sau indivi-
duală (printr-un individ uman superior dotat) a limbii cu argumente
logice: „De-aceea este-o nebunie a crede/ C ă cineva a dat la lucruri
nume/ Și că de la acela ceilal ți oameni/ Au înv ățat întîiele cuvinte./ De ce

4 Lucrețiu, Poemul naturii , traducere de T. Naum, Bucure ști, Editura
Științifică, 1965: 306. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
108să fi putut acela numai/ S ă le însemne toate cu cuvinte/ Și să rostească
sunetele limbii,/ Pe cînd ceilal ți n-ar fi putut-o face?/ Și dacă ceilalți
oameni între sine/ Mai înainte înc ă nu vorbise,/ Putea s ă aib-acela vreo
idee/ Despre folosul vorbei?”5.
Renumitul arhitect roman Vitruvius intuie ște, chiar dac ă într-o
viziune naiv ă, rolul activit ății în comun în stimularea limbajului: oamenii
au întrebuin țat pentru prima dat ă în scopul comunic ării sunetele emise
din instinct cînd s-au adunat în jurul aceluia și incendiu într-o p ădure, o
dată cu trecerea de la spaim ă la senzația de cald și la plăcere: „Odat ă,
într-un loc oarecare, copacii înghesui ți și bătuți de vînt și de furtun ă, fre-
cîndu-și ramurile au iscat foc. Însp ăimîntați de furia fl ăcărilor, cei din jurul
focului aceluia au fugit.
Pe urmă, făcîndu-se lini ște și venind mai aproape, ei î și dădură seama
cît de plăcută era pentru corpuri c ăldura focului și, adăugînd lemne și
întreținîndu-l, au atras prin aceasta și alți oameni, c ărora, făcîndu-le semne,
le arătau ce foloase tr ăgeau de pe urma lui.
În asemenea întîlniri, oamenii emiteau tot felul de sunete, care, re-
petate zilnic, au ajuns s ă formeze cele dintîi cuvinte.
Numind în felul acesta lucrurile cele mai uzuale, oamenii începur ă
întîmplător să vorbeasc ă și astfel au creat graiul între ei.
Deci, prin descoperirea focului, se n ăscu dintru început la oameni
gruparea, adunarea și conviețuirea”6.
Începînd cu secolul al XVII-lea, punctul de vedere transcendent nu
mai depășește decît cu totul sporadic lumea bisericii. Lupta se d ă acum
între teoriile naturalist-individualiste și teoriile sociale, iar punctul de
vedere social se instaureaz ă mereu mai dominator o dat ă cu afirmarea tot
mai hotărîtă a materialismului filozofic care caracterizeaz ă concepția
enciclopedi știlor francezi, precum și filozofia englez ă (Hobbes, J. Locke)
din acea vreme.
Teoriile individualiste au pu țină pondere; între acestea, teoria, nu
total desprins ă de viziunea transcendental ă, care pune apari ția limbajului

5 Lucrețiu, 1965: 307.
6 Vitruviu, Despre arhitectur ă, București, 1964: 69. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
109pe seama unui miracol . Nu este departe de aceea și orientare ne științifică
nici teoria invenției, care atribuie crearea limbajului unor indivizi excep-
țional dota ți (susținută de D. Tiedemann și chiar de Herder).
Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea se caracterizeaz ă prin cele mai
multe și mai diverse teorii despre originea limbajului, problem ă centrală
în epocă. Preocuparea devenise atît de obsedant ă și de net prevalent ă în
sfera investiga țiilor lingvistice, încît Societatea de lingvistic ă, înființată
la Paris în 1866, simte nevoia s ă avertizeze c ă nu se vor mai admite comu-
nicări privitoare la originea limbii, pe care nu o consider ă o problem ă
lingvistică.
Orientarea diferitelor teorii st ă în legătură cu dezvoltarea științelor
și a filozofiei.
Teoriile biologice și antropologice , în general asociate, se situeaz ă
în cadrul evolu ționismului, prezentînd, îns ă, fiecare orient ări diverse, atît
în ceea ce prive ște interpretarea cauzelor directe care au dus la apari ția
limbii, cît și în ceea ce prive ște rolul acordat componentei sociale.
Teoria mișcărilor și sunetelor expresive (sau teoria pooh-pooh7)
pune accentul pe evolu ția natural ă. Limbajul s-a constituit din evolu ția
lentă a mișcărilor și sunetelor expresive, spontane și instinctuale, din ne-
voia exprim ării stărilor emo ționale interioare. Teoria este sus ținută de
Condillac, Spencer, Darwin, Wundt, Jespersen etc.
Teoria imitației (sau teoria bow-wow8) pune accent pe rela ția
dintre individ și mediu. Limbajul ar fi ap ărut dintr-o pornire înn ăscută a

7 Max Müller pune în circula ție această denumire pentru a rezuma con-
troversele legate de originea interjec țională a limbajului verbal. V. Lectures on
the science of language , vol. I, London, Longman 18644, p. 383-387 (n. ed.).
8 Numele teoriei este dat de Max Müller și este menit a sugera esen ța
dezbaterilor privitoare la originea onomatopeic ă a limbajului. Pentru o prezenta-
re detaliat ă a teoriei, v. Lectures on the science of language , vol. I, edi ția a patra,
Longman, London, 1864, p. 372-382. O a treia teorie, a șa-numita teorie a rezo-
nanței, sau „ding-dong”, este prezentat ă de Max Müller pentru a explica c ă
sunetele articulate au ap ărut ca reac ție sonoră instinctiv ă a omului primitiv fa ță
de provoc ările de mediu. Pentru detalii, v. Otto Jespersen, Language. Its Nature,
Development and Origin , George Allen & Unwin Ltd, London, 19284, p. 417 (n. ed.). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
110omului primitiv – tr ăsătură constantă la maimu țele superioare – spre imi-
tație. Sînt imitate atît strig ătele emise de animale, cît și zgomotele na-
turale. Treptat, aceste sunete, sub influen ța unui impuls interior de co-
municare, se dezvolt ă în mișcări sonore inteligibile, tocmai datorit ă marii
asemănări cu realitatea care le-a provocat. Teoria este sus ținută de
Steinthal.
Între social și biologic se situeaz ă teoria strigătelor de munc ă (sau
teoria yo-he-ho9) susținută de L. Noiré (1828-1889), în Der Ursprung
der Sprache (1877). Filozoful german accentueaz ă rolul muncii, dar nu
în sensul dimensiunii sale sociale. Limbajul uman s-ar fi n ăscut dintr-o
pornire fireasc ă, spontan ă, de însoțire a eforturilor musculare prin stri-
găte ritmice, care dirijau activitatea în comun, și nu din nevoia de
comunicare.
Teoria predispozi ției, susținută de Humboldt, consider ă că, pe o
anumită treaptă de dezvoltare, omul a creat limbajul ca urmare a unei
forțe spirituale interioare. Între savan ții de astăzi, Cl. Levi-Strauss con-
sideră că la baza apari ției limbajului st ă dezvoltarea creierului uman,
care, ca urmare a dezvolt ării sale, trebuia s ă ducă numaidecît la pro-
ducerea vorbirii.
Prin teoria contactului (Origine et préhistoire du langage , Paris,
1950), G. Révész dezvolt ă o idee asem ănătoare: limbajul ia na ștere dintr-o
tendință fundamental ă și înnăscută omului, dar o pune sub semnul so-
cialului; limbajul apare cînd omul trece de la nevoia de a tr ăi împreun ă la
aceea de a comunica cu semenii s ăi.
Între teoriile sociale se situeaz ă, în secolul al XVIII-lea, teoria
contractului social , susținută de englezul Adam Smith (1723-1790) și de
francezul J. J. Rousseau (1712-1778), în continuarea tezei conven ției din
Antichitate. Dar, dac ă teoria conven ției rămînea în Antichitatea elin ă (la
Democrit sau Diodor din Sicilia) exclus iv în sfera filozofiei, la J. J.

9 În expunerea lui Jespersen, aceasta este a patra teorie menit ă să explice
originea limbajului. Acesta ar fi ap ărut ca urmare a eforturilor musculare
susținute din timpul activit ăților colective, eforturi ce ar fi determinat expirarea
aerului din pl ămîni iar procesul respirator ar fi condus la vibra ții diferite ale
coardelor vocale. V. Jespersen, 1928: 417 (n. ed.). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
111Rousseau, ea trece în filozofia societ ății. Însemnat ă prin reliefarea rolului
societății în transformarea strig ătelor instinctive, din perioada naturală a
omului, în limbaj articulat, în cea de-a doua perioad ă, a omului social ,
teoria sa r ămîne greu de sus ținut sub aspectul raportului limb ă-gîndire; e
greu de în țeles cum au putut c ădea de acord oamenii s ă-și construiasc ă
(sau să adopte) un mijloc de în țelegere reciproc ă, de vreme ce le lipsea
acest mijloc, adic ă limbajul.
Fără să fie lipsite de o baz ă reală, aceste teorii nu ajung la un
răspuns științific datorit ă caracterului lor unilateral, determinat de absolu-
tizarea unor condi ții sau cauze și ignorarea altora sau, mai exact, de
ignorarea cadrului foarte complex în care s-a produs devenirea omului. În
apariția limbajului toate aceste cauze au colaborat: dezvoltarea biologic ă
(fiziologic ă și psihică), predispozi ția înnăscută spre imita ție, nevoia de
asociere și de comunicare, dezvoltarea unei for țe superioare interioare
etc. Unii dintre factori sînt premise esen țiale în apari ția limbajului (dez-
voltarea biologic ă), alții sînt cauze (nevoia de comunicare), al ții, condiții
sau circumstan țe (viața în comun).

*
* *

Facultate fundamental uman ă, limbajul articulat î și află originea în
însăși dezvoltarea omului, aceasta determinat ă în mod hot ărîtor de des-
fășurarea în comun a vie ții și activității de munc ă și de apărare împotriva
agresivității mediului exterior. [Ideea st ă la baza concep ției marxiste
despre apari ția limbajului exprimat ă de Fr. Engels mai ales în Rolul
muncii în procesul transform ării maimu ței în om . Munca a avut rolul
hotărîtor în strîngerea rela țiilor dintre membrii unor comunit ăți umanoide
primitive și tot ea l-a preg ătit și determinat, în interiorul acestor co-
munități, să treacă la instrumentalizarea sunetelor pe care le emitea în
mod instinctual, s ă le foloseasc ă pentru a comunica reciproc: „Perfec-
ționarea muncii contribuia în mod necesar la o tot mai strîns ă apropiere
între membrii societ ății, înmulțind cazurile de întrajutorare, de colabo-
rare și făcîndu-l pe fiecare individ s ă aibă conștiința limpede a utilit ății Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
112acestei colabor ări. Pe scurt, oamenii în devenire au ajuns la un punct cînd
au avut să-și spună ceva unul altuia ”]10.
Teorii privind primele forme de limbaj
Ideile privind primele forme de manifestare a comunic ării lingvis-
tice stau într-o strîns ă legătură cu teoriile despre cauza prim ă a apariției
sau, mai exact, devenirii limbajului uman. Ele se grupeaz ă în concep ții
opuse, fără a lipsi, îns ă, punctele de vedere eterogene:
a. teorii vizuale (cinetice)
b. teorii sonore (auditive)
a. Reprezentan ții teoriilor vizuale (J.v. Ginneken, W. Wundt,
Pedget, E. Sturtevant etc.) sus țin, în esen ță, preceden ța limbajului gestic,
în raport cu cel vocal-articulat. La început, omul primitiv a comunicat cu
semenii s ăi prin mimic ă și prin gesturi și numai dup ă aceea valorile ges-
turilor au trecut, natural, dar mai ales conven țional, în simboluri sonore.
Diferențele dintre opiniile formulate stau în punctul de plecare și în argu-
mentare și mai puțin în substan ța însăși a teoriei.
J. v. Ginneken ( La reconstruction typologique des langues archaïques
de l’humanité , 1939) și Tchang Tcheng-Ming ( L’écriture chinoise et le geste
humain , 1938) își argumenteaz ă teoria prin scrierea pictografic ă și hieroglific ă
egipteană, sumerian ă și, respectiv, chinez ă. Semnele pictografice și hieroglifele
reprezintă nu numai obiecte, dar și acțiuni. Iar ac țiunile sînt sugerate prin
gesturi. Din scriere – ea îns ăși un limbaj vizual – se dezvolt ă apoi
limbajul sonor. Ideea este numai la prima vedere ademenitoare. O inter-
pretare exact ă, riguros științifică, aprofundat ă și extinsă, infirmă această
concluzie. Dezvoltarea fonogramelor din ideograme , prin abstractizarea
acestora dim urm ă și instrumentalizarea lor tocmai din perspectiva unor
realități sonore, demonstreaz ă că scrierea reflect ă un limbaj sonor, ap ărut
și dezvoltat anterior.

10 K. Marx, Fr. Engels, Opere alese , vol. II, Bucure ști, 1967: 69-70. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
113W. Wundt, în primele dou ă volume intitulate Die Sprache (1900),
din lucrarea sa în zece volume Völkerpsychologie. Eine Untersuchung der
Entwicklungsgesetze von Sp rache, Mythus uns Sitte , Leipzig, 1900-1920,
își susține teoria cu argumente derivînd din evolu ționism: prioritatea
funcției motrice în raport cu cea fonic ă, în evolu ția anatomo-fiziologic ă a
omului, caracterul concret și simplificat al limbajului gestual al surdo-
muților sau sonor al triburilor „primitive”, ca și al limbajului copiilor.
Dar nu s-a putut și nu se poate demonstra c ă, în evolu ția activității
scoarței cerebrale, func ția motrice ar fi precedat func ția lingvistic ă;
alături de alte func ții ale creierului, ele coexist ă și se dezvolt ă în paralel.
Dezvoltările sînt, într-adev ăr, deosebite, dar cauzele acestor diferen țe
sînt greu de identificat. În orice caz, r ămîne neîndoielnic c ă, în
desfășurarea activit ăților în comun, s-au creat condi ții cu totul favorabile
dezvoltării funcției sonore.
Nedemonstrabil ă este și ideea unor asocia ții de tipul antitezei
simplu , concret – complex , abstract , între limbajul surdo-mu ților, pe de o
parte, sau al popoarelor neintrate în sfera de dezvoltare a civiliza ției
material-tehnice și limbajul omului primitiv, pe de alta. Limbajul surdo-
muților este concret pentru c ă este vizual și este vizual, în mod necesar,
datorită absenței simțului auzului în primul rînd. Se cunosc o serie de
cazuri în care indivizi nevorbitori au fost înv ățați să vorbeasc ă11.
Concluziile trase din comportamentul triburilor „primitive” sînt in-
firmate dac ă se extinde mult sfera investiga ției. Este demonstrat, mai
întîi, caracterul ne științific al corela ției stabilite între gradul de civiliza ție
(tehnico-material ă) și preponderen ța limbajului gestic. Între poporul
italian, de exemplu, și cel danez nu exist ă nici o diferen ță sub aspectul
dezvoltării civiliza ției tehnice, dar, în timp ce danezii sînt, în general,
reținuți în gesturi, italienii le întrebuin țează din abunden ță. Explica ția
trebuie căutată în particularit ățile temperamentale și, în nici un caz, nu ar
putea argumenta vreo idee despre originea limbajului. Cît prive ște
caracterul complex sau rudimentar al limbilor sonore, exist ă triburi al

11 Vezi Louis Arnauld, Âmes en prison , Paris, 1919 și G. Harry, Le
miracle des hommes , Paris. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
114căror idiom este extrem de complex și de bine organizat; e cazul limbii
pigmeilor în Africa, de exemplu, sau al limbii hotento ților. Diferen țele
sînt relevante numai în planul vo cabularului, dar acestea nu argumen-
tează în nici un fel prioritatea limbajului gestic în istoria constituirii
limbajului uman.
Chiar în interiorul teoriei conform c ăreia „filogeneza repet ă onto-
geneza”, limbajul copiilor nu ofer ă argumente în sensul deriv ării lim-
bajului sonor din cel gestic. Gesturile indicative ale copiilor nu sînt niciodată mute. Nedezvoltarea suficient ă a scoarței cerebrale și, în strîns ă
legătură cu aceasta, a deprinderilor articulatorii (psihice și fiziologice) îl
împiedică pe copil s ă construiasc ă fraze și chiar numai cuvinte inte-
ligibile, dar emisiuni sonore el realizeaz ă încă de la început.
În sfera teoriei mișcărilor expresive (Pedget, între al ții), se con-
sideră mai degrab ă neargumentat ă și neargumentabil ă ideea că limbajul
sonor s-ar fi dezvoltat din grimasele fe ței și ale gurii. Ideii i se asociaz ă,
dintre teoriile imitative , cea care deriv ă vorbirea dintr-un complex de
mișcări ale gurii care imit ă suptul; iau na ștere astfel
clicurile , plescăieli
cu valoare consonantic ă. Limbajul sonor se constituie doar în momentul
în care, din aceste plesc ăieli, se dezvolt ă un sistem fonetic. În unele limbi
africane (din grupul limbilor bantu), sistemul consonantic cunoa ște o
serie de foneme „clicante”.
În sensul aceleia și teorii, americanul Sturtevant deduce limbajul
sonor dintr-un sistem ini țial de gesturi simularde; se mimau ac țiuni,
invitîndu-se la imita ție, din necesitatea „omului” de a- și înșela semenii.
N. I. Marr (1866-1934) pune primele forme de manifestare a co-
municării în legătură cu raporturile religios magice; limbajul era de ținut
exclusiv de preotul-mag al tribului, care comunica, prin gesturi, cu totemul. Din acest limbaj cinetic, se va dezvolta ulterior limbajul sonor,
pe o anumit ă treaptă de dezvoltare a societ ății, cînd aceasta se diferen-
țiază în clase antagonice.
La o investigare mai riguroas ă și mai realist ă, teoria priorit ății
limbajului cinetic, oricare i-ar fi variantele, r ămîne închis ă în sfera unor
ipoteze, unele fanteziste, altele numai la prima vedere ademenitoare. [O Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
115interpretare logic ă, dintr-o perspectiv ă materialist-dialectic ă, a compo-
nentelor esen țiale ale devenirii omului ca specie o infirm ă].
Derivînd limbajul sonor din cel cinetic, aceast ă teorie implic ă o
perioadă, mai întins ă sau mai redus ă, de timp de relativ ă muțenie în isto-
ria umanit ății. N. I. Marr, de pild ă, consider ă că limbajul sonor ar fi
apărut cam cu 50 000 de ani î.e.n. dup ă o perioad ă foarte îndelungat ă de
circa 1 500 000 de ani de comunicare prin gesturi, iar J. v. Ginneken
crede că limbajul oral ar fi ap ărut în jurul anului 3 500 î.e.n., dup ă cca. o
mie de secole de limbaj cinetic.
Se pare c ă în argumentarea priorit ății limbajului gestic prin re-
ferirea la limbajul surdo-mu ților, se ignor ă un fapt esen țial: că omul pri-
mitiv nu era surd și că emitea grupuri sonore înc ă din treapta anterioar ă
pe scara evolu ției. În consecin ță, o întrebare intervine aproape de la sine:
cum e posibil ca omul primitiv s ă nu-și fi exploatat, sau poate chiar s ă-și
fi abandonat emisiunile sonore pe care le continua ca mo ștenire de la
maimuțele antropoide? Nu s-ar contrazice astfel îns ăși teoria evolu ției
care presupune tocmai dezvolt ări calitativ-superioare ale unor dimen-
siuni biologice și funcții specifice speciei-str ămoș?
Nu poate fi argumentat ă nici trecerea – eventual conven țională sau
eventual prin intermediul scrisului – de la limbajul cinetic la cel sonor de
vreme ce între cele dou ă tipuri de semne comunicative nu se pot
identifica tr ăsături comune. Asem ănările pe care le semnaleaz ă Wundt
între limbajul gesturilor și al cuvintelor la hotento ți rămîn nesemni-
ficative și-și au izvorul în simultaneitatea celor dou ă mijloace de co-
municare, nu în succesivitatea lor.
Rămînînd neîndoielnic ă ideea că vorbirea a ap ărut în desf ășurarea
vieții și activităților în comun, din nevoia „oamenilor” de a comunica
reciproc mai ales în situa ții de primejdie, teoria cinetic ă nu poate fi
admisă în termenii în care este pus ă tocmai pentru dificult ățile pe care le-
ar fi avut de întîmpinat omul în aceast ă direcție. Comunicarea prin
gesturi se putea face numai în condi ții de vizibilitate suficient ă: ziua, la
distanțe îndeajuns de reduse, în lipsa unor obstacole, naturale sau
artificiale etc. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
116b. Teoria priorității limbajului sonor este preponderent ă în seria
opiniilor despre originea limbajului (Aristotel, Platon, Lucre țius, Sf.
Augustin, Leibniz, Darwin, Spencer, Herd er, G. Vico, Fr. Engels, J. Noiré,
A l . G r a u r , G . R é v é s z e t c . ) . E a r e s p i n g e i p o t e z a d e r i v ării cuvîntului din
gest, dar nu și ideea unei coexisten țe încă de la început între cele dou ă
forme de limbaj.
În Antichitate, de exemplu, se întîlne ște la Lucre țius: „Ei î și
dădură între ei spre paz ă/ Copiii și femeile, spunîndu- și/ Prin semne și cu
glasuri îngînate / Că este drept ca to ți să aibă milă/ De cei neputincio și”12
(s. n.). La noi, coexisten ța celor dou ă limbaje o admite Al. Graur13.
Ideea se întîlne ște și la partizanii priorit ății gestului, dar este
trecută în umbr ă de teoria preceden ței în timp a limbajului cinetic.
Wundt, de exemplu, vorbe ște la un moment dat de dezvoltarea pe c ăi și
în scopuri deosebite a celor dou ă limbaje: cel gesticular ar fi reprezentat
obiecte, cel sonor, derivat din mi șcările expresive ale fe ței și gurii, st ări
emoționale. Coexisten ța celor dou ă limbaje a fost și a rămas permanent ă,
dar s-au dezvoltat în limbaj funda mental numai emisiunile sonore,
înnăscute, și nu gesturile. Cauzele trebuie s ă fie multiple, unele mai greu
de identificat. În orice caz, trebuie s ă fi avut rol decisi v dezvoltarea într-un
anumit sens, principal, a activit ății scoarței cerebrale, în strîns ă legătură
cu o serie de factori, între care:
– posibilitățile largi, pe care le ofereau comunic ării grupurile sonore,
multiple, deja relativ diferen țiate, de care dispunea omul primitiv,
– posibilitatea stabilirii de rela ții, imitative, de exemplu, cu mani-
festări, preponderent sonore, ale lumii înconjur ătoare (animale,
păsări, fenomene ale naturii, fenomene geologice, meteorologice
etc.),
– caracterul mai pu țin restrictiv al condi ționărilor impuse de emi-
siunile sonore (de distan ță, geografice, meteorologice, de activitate
etc.) recept ării lor.

12 Lucrețiu, 1965: 306.
13 Vezi studiul „«Limba gesturilor» și «limba strig ătelor»”, în Probleme
de lingvistic ă generală, vol. IV, Bucure ști, Editura Academiei Române, 1962:
139-146. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
117Însăși impunerea definitiv ă a limbajului sonor ca instrument esen-
țial și indispensabil de comunicare între oameni, structura și funcțiile
sale, rolul primordial în dezvoltarea gîndirii, societ ății și omului ca fiin ță
superioară argumenteaz ă ideea priorit ății sale diacronice și a prevalen ței
sale în sincronia epocilor preistorice. Limbajul gesturilor, al mimicii, al pantomimei, a devenit tot mai mult un auxiliar al limbajului sonor și, în
situații speciale, un înlocuitor sau un limbaj derivat, într-un anumit sens
asemenea scrisului.

*
* *

În ceea ce prive ște primele forme de limb aj sonor, opiniile sînt
destul de diferite, alternînd deducția cu ipoteza și cu fantezia și reflectînd
concepțiile susținătorilor despre circumstan țele apariției limbajului uman.
Plecînd de la prioritatea caracterului emo țional în istoria consti-
tuirii limbajului, O. Jespersen formuleaz ă ipoteza romantic ă a priorității
cîntecului, exprimînd-o într-o manier ă destul de naiv ă: la început,
limbajul „ar fi fost ceva intermediar între tonurile lirice ale unui pisic pe un acoperi ș de casă și cîntecele armonioase ale privighetorii”
14. Ideea
priorității formelor cîntate se întîlne ște și la filozofii greci, iar dintre filo-
zofii și savanții epocii moderne, la H. Spencer și la Darwin, care con-
sideră cuvintele ca derivînd din sunete articulate ce imitau apeluri armo-
nioase ale vie țuitoarelor. Pentru J. v. Ginneken, limbajul primar era un
fel de gîngurit , ca la copii.
În cadrul aceleia și concepții care coreleaz ă apariția limbajului cu
caracterul preponderent emo țional al vie ții spirituale a omului preistoric
se înscriu și diferitele teorii interjecționale . Cele mai vechi apar înc ă în
Antichitate. Epicur, Lucre țius și întreaga școală epicureic ă au considerat
primele forme de limbaj manifest ări exterioare, sonore, ale unor
puternice st ări de excita ție. Considerînd aceea și stare de excita ție la om
și la animale, Epicur pare s ă nu ia în considera ție nici condi ționările

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
118sociale și nici func ția de comunicare a limbii, iar gîndirii îi ignor ă rolul
specific, f ără de care nici o emisiune sonor ă nu poate fi considerat ă
limbaj, fie el cît de rudimentar.
În epoca modern ă teoria este dezvoltat ă, mai mult în leg ătură cu
teoria sunetelor expresive, de J. J. Rousseau, G. Vico, W. Wundt etc. Nu-i
departe de teoria expresiv ă interjecțiilor nici teza strigătelor de munc ă
ale lui J. Noiré, și nici cea a strigătelor emise de animale și pe care
oamenii le-ar fi putut prelua. Ideea a ci rculat în Antichitate dar a fost res-
pinsă de Aristotel. A reap ărut, însă, în strîns ă legătură cu ipoteza
existenței unui limbaj animal .
Prin observa ții și pe cale experimental ă s-au tras concluzii pozitive
privind existen ța unor forme de „comunicare” la diferite specii de
animale și păsări, dar nu s-a putut înc ă argumenta conving ător că s-ar
depăși treapta instinctual ă. Rămînîndu-se la nivelul emisiunilor sonore,
fără a se căuta ce e dincolo de ele, s-au întreprins lucr ări destul de pre-
tențioase asupra „limbajului” unor animale superioare. R. M. Yerkes și
B. W. Learned pretind c ă ar fi identificat un num ăr de cuvinte bine
diferențiate și chiar sunete bine delimitate, articulate, la cimpanzeu15. În
Chimpanzee intelligence and its vocal expressions (1925), ei descriu
acest vocabular, alc ătuit din observarea „vorbirii” a doi cimpanzei. In-
ventarul lor lexical era constituit din 32 de „cuvinte”, dintre care doar două erau comune. Majoritatea sunetelor erau de tip gutural: g, k, iar
„cuvintele” corespundeau senza țiilor de foame, durere fizic ă și stărilor de
neliniște, spaimă, mulțumire etc.
Dincolo de aceste descrieri, unele reflectînd mai degrab ă „arta” in-
vestigatorului, problema deriv ării limbajului uman din strig ătele ani-
malelor rămîne încă în afara unei argumenta ții substan țiale.
Cu deosebire frecvent ă este teza onomatopeic ă, dezvoltat ă de repre-
zentanții teoriei imitației despre originea vorbirii. Se întîlne ște de-a lungul
secolelor la Platon, Leibniz, Herder , Ginneken, Steinthal, Potebnea etc.
Reprezentan ții teoriei naturale, în filozofia greac ă, se situau, implicit, pe
aceeași poziție.

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
119Pentru J. v. Ginneken, în etapa dezvolt ării limbajului sonor din cel
vizual, primele forme – clicurile – au luat na ștere din imitarea suptului la
copil. Leibniz coreleaz ă capacitatea omului de a se face în țeles cu po-
sibilitățile sale mimetice. La baza constituirii cuvintelor primare a stat
imitarea sunetelor din natura înconjur ătoare; cuvintele r ădăcini au fost la
origine onomatopei. Prin teoria sa, a reflexelor , Steinthal sus ținea că
omul primitiv al ătura fiecărei impresii sensibile primit ă din realitatea în-
conjurătoare o articula ție reflexă onomatopeic ă adecvată.
Teoriile sonore privind primele forme de limbaj uman sînt, f ără în-
doială, mult mai aproape de formularea unor r ăspunsuri decît cele cine-
tice; răspunsuri ultime, îns ă, nu pot da nici ele. De altfel, un r ăspuns de-
finitiv nu se va putea da probabil niciodat ă. Nu exist ă nici o cale riguros
exactă care să ducă spre acea epoc ă îndepărtată, cînd, printr-un complex
de împrejur ări, ceea ce fusese preg ătit de milenii de evolu ție se produce.
Totuși, cu logica, cu deduc ția [și cu dialectica materialist ă] acest răspuns
se poate apropia tot mai mult.
Majoritatea teoriilor se opresc la jum ătatea drumului întrucît pierd
la un moment dat din vedere însu și obiectul cercet ării sau, mai frecvent, al
speculațiilor. Problema are, între altele, dou ă aspecte, fundamentale: 1. ori-
ginea primelor forme de limbaj sonor , 2. natura acestor prime forme.
Nefăcîndu-se cu claritate aceast ă necesară diferențiere decît tîrziu
și doar sporadic (o face la noi Al. Graur), natura primelor forme de
limbaj a fost confundat ă cu emisiunile sonore care le-au precedat. S-a
pierdut atunci din vedere elementul esen țial în formarea limbajului: gîn-
direa, manifestat ă în acea epoc ă în dezvoltarea unei intenții de co-
municare și în descoperirea unei rela ții între emisiunea sonor ă și cauza
care a produs-o. Și s-a mai pierdut din vedere c ă perioada devenirii
omului și, deci, a devenirii limbajului se prelunge ște mult, de-a lungul
cîtorva milenii, interesînd serii numeroase de genera ții.
Prin luarea în considera ție a tuturor acestor factori, pierduți din
vedere , cîteva aspecte m ăcar ale problemei se pot clarifica întrucîtva, fie
și numai sub forma unor ipoteze, dar a unor ipoteze plauzibile.
Primele forme ale limbajului uman deriv ă din strig ătele interjec-
ționale ale animalelor. O categorie dintre aceste strig ăte, cele pe care le Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
120poseda „omul” însu și, în stadiul s ău ultim de animalitate, vor fi continuate
și convertite în cele dintîi forme, rudimentare, de limbaj. Acestea erau
interjecțiile, devenite forme de limbaj, din momentul în care omul pre-
istoric devine con știent de existen ța unui raport de cauzalitate între struc-
tura lor fonic ă și o anumit ă stare emotiv ă interioară și, în consecin ță, prin
declanșarea unui proces de instrumentalizare a lor.
Alte categorii, strig ătele interjec ționale emise de alte animale,
„omul” le va „copia” din spirit de imita ție, dar mai ales din nevoia de co-
municare, o dat ă cu apariția primelor forme de conștiință, de reflectare
conștientă – se în țelege, rudimentar ă – a lumii din jur. Animalele,
celelalte , devin „planul de referin ță” care era „desemnat” prin ma-
nifestările sale sonore. Acestor strig ăte copiate li se adaug ă alte
complexe fonice, „copiind” alte manifest ări sonore ale naturii înconju-
rătoare: curgerea rîurilor, tunetul, pl oaia, vîntul, furtunile etc. Acestea
erau formele onomatopeice .
Așadar, primele forme de limbaj uman au fost structuri
interjecționale și onomatopeice și nu doar interjecțiile sau doar
onomatopeile . Interjecțiile nu puteau comunica decît st ări interioare ale
subiectului, iar prin onomatopei puteau intra în inciden ța comunic ării
numai componente ale lumii din jur care se manifestau sonor. Aceste prime forme s-au dezvoltat ca forme de limbaj într-o perioad ă înde-
lungată de timp și printr-o evolu ție gradată, printr-un proces de perfec-
ționare simultan ă a aparatului vocal și a activit ății cerebrale, o dat ă cu
dezvoltarea comunit ății sociale.
Primul salt în devenirea limbajul ui îl constituie convertirea stri-
gătelor interjec ționale în interjecții imperative
16. Din expresii
instinctuale, pentru subiectul emi țător, observate și „înțelese” de c ătre cei
din jur, strig ătele-interjec ții devin forme de limbaj cînd sînt emise cu
intenția de a determina o anumit ă reacție (fuga, gruparea pentru ap ărare
etc.) la semeni.
Apariția onomatopeilor trebuie s ă se fi produs într-un timp
următor, cînd caracterul con știent al existen ței unei rela ții între interjec ție

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
121și cauza ei, trece de la ascultător (omul primitiv privit ca ascult ător), la
vorbitor , care imită, transmițînd mai departe ce a auzit, sau care produce
el cel dintîi, copiind, sunete „emis e” de obiectele din jur: animale, rîuri
curgînd, cascade, vîntul etc. sau de semenii săi. În sensul acesta se poate
spune chiar c ă primele forme de limbaj au fost interjecții onomatopeice ,
adică interjecții imitînd strig ăte emise de hominide . Poate că la început
intenția a fost tot primordial-imperativ ă (sau mai exact, determinativ ă,
serios sau și în glumă; poate un fel de amuzament al copiilor și tinerilor),
dar e mai probabil ca prin onomatopei s ă se fi afirmat pentru prima dat ă
comunicarea indicativ-enun țiativă.
Aceasta este preistoria limbajului uman. Intrarea în istorie se face
probabil greu și lent, prin desf ășurarea unui proces de durat ă de abstrac-
tizare și diversificare, proces care a trebuit s ă ducă la crearea primelor
rădăcini, verbale sau nominale , concomitent cu un fenomen de dez-
voltare a vocalelor în interiorul st ructurilor consonantice ale formelor
lingvistice primitive, derivate din interjec ții și onomatopei, asigurîndu-se
astfel comunicarea la distan ță.
Cînd a ap ărut limbajul vocal articulat?
Întrebarea prive ște devenirea îns ăși a omului; în afara limbajului,
omul nu iese din starea de animalitate. Iar limbajul era strîns legat de dezvoltarea gîndirii, cu care se afl ă într-un raport de condi ționare și
determinare reciproc ă. În consecin ță, rezolvarea problemei este de do-
meniul antropologiei în primul rînd, reclamînd, îns ă, convergen ța
eforturilor tuturor științelor care se intereseaz ă de istoria devenirii
umane.
Concepînd existen ța unor strânse rela ții de intercondi ționare între
limbaj, pe de o parte, evolu ția scoarței cerebrale și dezvoltarea activi-
tăților material-productive, pe de alta, ipotezele privind epoca apari ției
vorbirii se formuleaz ă în func ție de descoperirile antropologiei,
anatomiei comparate, paleontologiei etc. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
122Excluzînd mileniul IV î.e.n., propus de J. v. Ginneken, care deriva
limbajul sonor din cel cinetic, prin intermediul scrierii hieroglifice,
apariția primelor forme de limbaj articulat este situat ă de diversele științe
fie în epoca omului de Neanderthal (100 000-50 000 î.e.n.), fie în cea a omului de Cro-Magnon (30 000 î.e.n.). Argumentele se adun ă mai multe
în favoarea tezei epocii omului de Cro-Magnon – Homosapiens. Inter-
pretarea descoperirilor arheologice demonstreaz ă că acesta cuno ștea o
organizare superioar ă a activităților. Descoperirea de schelete de adul ți și
copii, în pe șterile din Liguria (Balzi Rossi), Italia, care erau înso țite de
ornamente din scoici și os, conduce la concluzia c ă exista un anumit
ritual al înmormînt ării
17 care e greu de admis c ă s-ar fi putut desf ășura în
afara existen ței unor forme, fie și rudimentare, de limbaj. Dup ă aceea,
fabricarea uneltelor pentru producerea altor unelte este un alt indiciu c ă
se făcuse deja un pas decisiv în comportamentul omului primitiv,
sugerînd existen ța unor forme de diviziune a muncii, ceea ce implic ă, pe
de o parte, intrarea într-o treapt ă superioar ă a activit ății scoarței cere-
brale, pe de alta, interven ția în mod necesar a limbajului.
Paleontologia limbajului apeleaz ă sau la scris, în formele sale cele
mai vechi, sau la compararea limbilor în fazele lor cele mai vechi. Plecînd de la primele zgîrieturi regulate pe pere ții peșterilor și trecînd de
aici la primele figuri gravate, apoi, la pictograme, se ajunge deductiv la aceeași epocă a omului de Cro-Magnon (G. Devoto vorbe ște de anii
25 000-20 000 î.e.n.).
A existat o limb ă primitivă?
Aceasta este o problem ă care stă și mai mult sub semnul ipo-
tezelor. Teoretic, drumul spre constituirea unui prim inventar de semne a fost deschis de inserarea unor structuri vocalice în grupurile conso-nantice reprezentînd convertirea strig ătelor interjec ționale și a onoma-
topeilor în r ădăcini. Practic, îns ă, nici paleolingvistica (studiul celor mai

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
123vechi forme de semne lingvistice, chiar anterioare pictogramelor) și nici
paleontologia în general, spre a nu mai vorbi de împingerea oricît de de-
parte a metodei comparativ-istor ice, nu dispun de date care s ă traseze o cît
de firavă cale spre rezolvarea problemei, fie și în linii foarte generale.
Evoluția cunoașterii umane a dep ășit doar treptat o serie de ipoteze fan-
teziste greu argumentabile.
Viziunea teologic ă rezolvă problema, în modul ei, prin teza unei
limbi sacre, ebraica, pe care o a șeza la originea tuturor limbilor. Plecînd
de la mitologia biblic ă, unele scrieri din afara bisericii vorbesc de o
limbă adamică. Prin secolul al XVI-lea, G. d’Anvers considera c ă
această limbă adamică ar fi flamanda, de unde concluzia c ă flamanda re-
prezintă idiomul cel mai vechi. În alt context Leibniz vorbe ște despre o
limbă adamică; prin acest concept, filozoful german avanseaz ă ideea că
originea limbilor se situeaz ă dincolo de punctul de apari ție al tuturor
limbilor cunoscute. Considerînd seria ipotezelor sale, mai degrab ă mito-
logice, N. I. Marr vorbe ște de o prim ă limbă, iafetica , dezvoltat ă, pe baza
a patru cuvinte: sal, ber, ion, ros, după amalgamarea diferitelor triburi,
care dispuneau deja, fiecare, prin preotul-mag, de cîte un cuvînt poli-
funcțional: strig ăt de adunare, marc ă etnică și totemică etc.
Problema intr ă sub inciden ța unor ipoteze științifice mai ales de la
începutul secolului al XIX-lea, cunoscînd repede muta ții hotărîtoare. Fr.
Bopp vrea s ă ajungă, prin sanscrit ă, la stadiul primar al limbajului
omenesc, cel al r ădăcinilor monosilabice izolate, cînd grupul sonor trebuia
să fi fost semnificativ prin el însu și. Nu a atins acest stadiu, dar a des-
coperit metoda comparativ ă. Ulterior se va demonstra c ă sanscrita nu era
nici măcar cea mai arhaic ă dintre limbile cunoscute. Aspira ția spre des-
coperirea celor mai vechi forme ale limbajului uman a r ămas de la Bopp
încoace o permanen ță a lingvisticii, concretizîndu-se într-o tot mai deta-
liată investigare a structurii limbilor de baz ă (indo-european ă, semitică etc.).
Problema limbii primitive intră totodată în corela ție cu cea a
patriei primitive a primilor oameni (plasat ă cînd în Asia central ă, cînd în
Australia) și a migra țiilor. Se dezvolt ă teorii opuse: a monogenezei și a
poligenezei . Italianul A. Trombetti o sus ține pe cea dintîi. J. Schmidt o
respinge sub calificativul de limbă fantomă dat ipoteticei limbi primitive Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
124unice. H. Schuchardt (1842-1927) consider ă că cele dou ă direcții co-
există de la început. Limbile primitive cunoscute nu ofer ă date suficiente
care să argumenteze decisiv o teorie sau alta. Existen ța mai multor
familii de limbi, cu structuri extrem de diferite (indo-europene, ugro-finice, semitice etc.) ar sprijini ideea po ligenezei. Dar, oricît de mari ar fi
aceste deosebiri tipologice, ele nu au împiedicat na șterea ideii înrudirii
dintre aceste familii de limbi, ceea ce ar duce la ipoteza monogenezei. În
stadiul actual al cunoa șterii, problema î și așteaptă rezolvarea.
(2). Funcțiile limbii
Dezvoltîndu-se prin con știentizarea expresivit ății strigătelor in-
terjecționale subiectiv-instinctuale, func ția activ-imperativ ă, de deter-
minare a unei atitudini la ceilal ți membri ai comunit ății-hoardă, este
prima form ă de instrumentalizare a emisiunilor sonore primare, condi-
ționată de existen ța unei grup ări umane și condiționînd-o. Posibilitatea
desfășurării funcției imperative era condi ționată de comunitatea de tr ăire
a unor acelora și experien țe de viață. Un complex sonor putea declan șa o
atitudine de ap
ărare, de exemplu, la membrii ceilal ți ai cetei numai dac ă
aceștia trăiseră ei înșiși anterior, direct sau indirect, evenimentul care l-a
provocat; numai astfel puteau stabili o leg ătură de cauzalitate între cele
două fenomene: apari ția evenimentului-primejdie și emiterea interjec ției.
Funcției activ-imperative i se al ătură de timpuriu o func ție
indicativ-enun țiativă, sprijinită pe complexe sonore imitative, devenind
două ipostaze ale func ției de comunicare . Din implicit ă în prima ipos-
tază, funcția de comunicare devine explicit ă în cea de-a doua, stimulînd
autonomizarea limbii. De-acu m înainte posibilitatea realiz ării funcției de
comunicare este legat ă de posibilitatea stabilirii unor raporturi între
semnele lingvistice și o anumit ă experien ță de viață, fără obligația ca
această experiență să fi fost trăită efectiv în comun de cei implica ți în co-
municare. Structura sonor ă a formelor lingvistice trebuie s ă fi fost pentru
multă vreme foarte transparent ă în ce prive ște realitatea desemnat ă. În Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
125faza de început comunicarea era posibil ă tocmai datorit ă caracterului
foarte puțin mediat al constituirii și dezvăluirii „sensului”.
Amîndou ă ipostazele func ției de comunicare implic ă, prin îns ăși
desfășurarea lor, existen ța societății. Ambele implic ă existența unui re-
ceptor, neindividualizat, nedesprins de gruparea social ă, în realizarea as-
pectului imperativ, presupunînd de acum un proces de individualizare în
aspectul indicativ. Iar receptorul este reprezentantul condi ționărilor pe
care le impune limbii societatea. Din momentul în care omul emite primele grupuri sonore cu inten ția de a ajunge la un receptor, c ăruia să-i
determine un anumit comportament, el ține seama de el. Pe de alt ă parte,
receptorul, prin aceea c ă acționează în sensul inten țiilor vorbitorului,
relevă și accentueaz ă caracterul social al limbii. Fenomenul devine cu
deosebire revelatoriu în epocile istorice ale limbilor, cînd interlocutorul devine factor activ pentru situarea enun țului lingvistic receptat sub
semnul socialului neluînd în considera ție manifest ările individuale. În
condițiile anulării transparen ței constituirii și revelării sensului o dat ă cu
accentuarea maxim ă a caracterului mijlocit al raportului dintre cuvînt și
realitatea desemnat ă, desfășurarea optim
ă a funcției de comunicare este
condiționată tocmai de aceast ă situare în social a locutorului și interlo-
cutorului, a unui enun ț lingvistic, emis și receptat.
În realizarea func ției de comunicare, și prin aceasta, raportul limbă-
societate se desfășoară în amîndou ă sensurile. Func ția de comunicare
presupune existen ța societății și modelarea limbii dup ă cerințele societății,
fiind totodat ă și condiția fundamental ă a constituirii diferitelor grupuri so-
ciale, mai restrînse sau mai largi, chiar pîn ă la constituirea unui popor, a
unei națiuni.
Funcția de comunicare, suport al în țelegerii între membrii aceleia și
comunități, se impune ca instrument funda mental de coeziune, pe orizon-
tală, asigurînd, în sincronie, buna desf ășurare a rela țiilor sociale și pe
verticală, asigurînd, în diacronie, continuitatea între genera ții, în planul
vieții materiale și spirituale, asigurînd, în consecin ță, însuși progresul
cunoașterii. Manifestat ă mai întîi ca necesitate, func ția de comunicare
determină constituirea (printr-un proces de devenire) și dezvoltarea
limbajului ca facultate uman ă, a limbilor ca sisteme de semne, a omului Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
126ca ființă superioar ă, dotată cu limbaj oral articulat și gîndire, a societ ății
umane în genere, a colectivit ăților umane, determinate istoric.
Prin rolul ei în dimensionarea omului, func ția de comunicare a
avut și continuă să aibă importan ță majoră în dezvoltarea lui biologic ă.
Dacă, din diferite motive, aceast ă funcție nu s-ar exercita, omul, ca in-
divid, ar putea cunoa ște fenomene de involu ție biologic ă, fenomene, ob-
servate, de altfel, la copiii r ătăciți și adaptați la viața animalelor în mij-
locul cărora au crescut și s-au maturizat. Exercitarea sau neexercitarea
funcției de comunicare poate l ăsa amprente însemnate asupra dezvolt ării
psihice și intelectuale a omului. În acest sens, s-a constat c ă, sub aspect
intelectual, orbii manifest ă, în general, un grad de relativ ă superioritate,
în raport cu surdo-mu ții, care se caracterizeaz ă printr-un nivel mai sc ăzut
al gîndirii abstracte.
Prin func ția ei esen țială, limba se al ătură altor mijloace de co-
municare: gesturi, mimic ă, pantomimic ă, flori, culori, vestimenta ție, sim-
boluri matematice sau chimice, semne de circula ție sau topografice, arte-
le etc., pe care le domin ă prin caracterul s ău universal, complex, abstract
și concret în acela și timp, natural și convențional.
Funcția de comunicare este func ția global ă a limbii. În des-
fășurarea ei, de fapt, ca func ție de comunicare și cunoaștere, se înte-
meiază pe diferite func ții particulare, specializate, în leg ătură cu factorii
implicați în activitatea lingvistic ă.
Luînd în considera ție, dintr-o perspectiv ă psihologic ă, cele trei
componente fundamentale ale actului lingvistic: subiectul vorbitor, ascultătorul și conținutul comunic ării, K. Bühler
18 identifică trei func ții
ale limbii: 1. expresivă (numită și emotivă); se desfășoară la polul primu-
lui protagonist: subiectul vorbitor, 2. apelativă (numită și exclamativ ă);
constă în invitarea unui al doilea protagonist: destinatarul, ascult ătorul, la
desfășurarea comunic ării lingvistice, 3. reprezentativ ă; reprezint ă prin
semne lingvistice, un anumit con ținut care este transmis de la primul
protagonist la al doilea.

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
127În prelungirea teoriei lui K. Bühler, R. Jakobson19 va identifica
șase funcții. Plusul de trei rezult ă din modul mai detaliat în care este
conceput actul vorbirii, în desf ășurarea căruia sînt implica ți șase factori:

Fiecărui factor îi corespunde cîte o func ție:

Funcția referențială (numită și denotativă, denominativ ă, cog-
nitivă) corespunde func ției reprezentative din interpretarea lui K. Bühler

19 În studiul „Linguistique et poétique”, din vol. Essais de linguistique
générale , Paris, 1966, p. 213 ș.u. Studiul este publicat în traducere româneasc ă,
în vol. Probleme de stilistic ă, Editura Științifică, București, 1964: 83-125. Context
Destinator_ _ _ _ _ _ _ _ _ Mesaj_ _ _ _ _ _ _ _ _Destinatar
Contact
Cod
Referențială
Emotivă Poetic ă Conativ ă
Fatică
Metalingvistic ă Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
128sau funcției de formulare și exprimare a gîndirii , din alte interpret ări, își
dezvoltă conținutul din raportarea limbii la context (referent , în alți
termeni, sau planul ontologic sau realitatea extralingvistic ă).
Prin aceast ă funcție limba „descrie” „interpreteaz ă” realitatea extra-
lingvistică în interiorul raportului limbă R gîndire – plan ontologic .
Limbajul a ap ărut din necesitatea oamenilor de a- și transmite re-
ciproc informa ții despre realitatea din jur, reflectat ă în planul con științei.
În acest proces de reflectare, superioar ă, perceperea îns ăși a realității
trece, la om, prin limb ă care, prin denumire , o scoate de sub semnul
instinctualului și o pune sub cel al judec ății. Limba introduce (sau relev ă)
ordine în lumea realului prin organizarea gîndirii.
Organizînd și dirijînd reflectarea realit ății în planul con științei
umane, limba se relev ă ca instrument indispensabil, „suport” de neînlo-
cuit, în afara c ăruia ar intra sub semnul îndoielii îns ăși existența gîndirii.
„Fără expresia sa în limb ă – observ ă Saussure – gîndirea noastr ă nu este
decît o mas ă amorfă, indistinct ă…; luată în ea îns ăși, gîndirea este ca o
nebuloasă în care nimic nu este delimitat în mod necesar. Nu exist ă idei
prestabilite și nimic nu este distinct înainte de apari ția limbii”20.
Prin limb ă, [„realitatea nemijlocit ă a gîndirii” (K. Marx)], per-
ceperea obiectiv ă, directă, a lumii realului trece în reflexie subiectiv ă și
în afara contactului direct. Prelungindu- și existența în conștiința umană,
realitatea este supus ă interpret ărilor de profunzime, care o smulg
limitelor închise ale concretului și particularului spre a o în ălța în sfera
abstractului și generalului. Procesele fundamentale prin care gîndirea
prelucreaz ă realitatea î și au, într-un anume sens, condi ționată cons-
tituirea și desfășurarea de c ătre limbă. Trecerea percep țiilor prin repre-
zentări în noțiuni se realizeaz ă prin planul expresiei limbii, de esen ță
duală, material ă și ideală în acela și timp; spiritul se relev ă, astfel,
împovărat încă de la început de materie [(Marx-Engels)]. Generalizarea
și abstractizarea, desprinderea esen țialului din fenomenal, sînt mediate
de planul semantic al limbii, într-un raport de intercondi ționare reci-
procă. În acest proces, sînt condi ționate de limb ă înseși instrumentele

20 F. de Saussure, 1967: 115 ș.u; în ediția româneasc ă, 1998: 126 (n. ed.). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
129gîndirii; no țiunile nu se pot constitui în afara cuvintelor; judec ățile nu se
pot formula în afara propozi țiilor; raționamentele nu se pot desf ășura în
afara organiz ării propozi țiilor, prin raporturi sintactice, în fraze. For-
mulînd și susținînd procesele fundamentale ale gîndirii, limba nu asigur ă
doar reflectarea în con știință a realității, dar și impulsioneaz ă totodată
dezvoltarea gîndirii.
Prin funcția denominativ ă, subiectul vorbitor încadreaz ă impresiile
sale personale, subiective, în normele de interpretare social ă a realității.
Prin limb ă, gîndirea se fixeaz ă într-o form ă materială, perceptibil ă. În
felul acesta, gîndirea omului implic ă acțiunea reciproc ă dintre subiectul
care gînde ște și conținutul de realitate și de medita ții asupra realit ății
inclus în cuvînt. Limba asigur ă mecanismului interior al gîndirii o form ă
exterioară de existen ță și relevare, care o face social ă; esențial indi-
viduală și interioar ă, gîndirea devine, prin limb ă, socială și exterioar ă.
Acest rol limba îl desf ășoară încă de la origine. Apari ția vorbirii
articulate a fost o treapt ă esențială în eliberarea omului de obiecte și
pentru dezvoltarea procesului de cunoa ștere. Activitatea logic ă de
gîndire devine – prin limb ă – o activitate independent ă sau relativ inde-
pendentă. Cîștigîndu-și acest caracter de independen ță, gîndirea devine o
premisă esențială pentru transformarea creatoare a lumii. Prin aceasta, în
interiorul raportului limb ă R gîndire comunicarea nu se opre ște la
transmiterea de informa ții despre o anumit ă component ă a planul ui
referențial. Func ția cognitivă scoate omul din limitele închise ale
contactului direct cu lumea înconjur ătoare. Experien țele personale se
generalizeaz ă. Prin acumul ări de la individ la individ, în sincronie, și de
la o genera ție la alta în diacronie, sfera cunoa șterii umane se amplific ă în
permanen ță. Cunoașterea este una din func țiile de baz ă ale gîndirii, dar
numai limbajul asigur ă posibilități infinite de dezvoltare a procesului de
cunoaștere pe dimensiuni teoretic ne limitate. Omul ajunge, prin limb ă, a
cunoaște mereu mai în profunzime lumea micro- și macrocosmic ă.
Funcția expresivă este circumscris ă emițătorului (destinatorului ).
Viața spiritual ă umană nu se confund ă decît în parte cu activitatea de
gîndire. Limba, expresie a întregii vie ți spirituale, dep ășește dimensiunile
sferei descrise de func ția sa de exprimare și de formulare a gîndirii în Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
130procesul de reflectare și de interpretare a realit ății. Toate componentele
spirituale ale vie ții omului î și lasă amprenta asupra modului s ău de a se
exprima. Prin func ția expresivă, vorbitorul î și exprimă, conștient sau in-
conștient, voluntar sau involuntar, atitudinea sa fa ță de realitate, fa ță de
conținutul textului pe care îl transmite, fa ță de societatea cu care intr ă în
dialog. Func ția expresiv ă este absolut ă în interjec ții și elemente inter-
jecționale, fără a se limita, îns ă, la acestea. Se concretizeaz ă în variate fe-
nomene lingvistice (al ături de unele extralingvistic e), la nivel fonetic: pre-
lungiri de vocale, repet ări de consoane, c ăderi de vocale sau consoane, de
silabe etc., și sintactic mai cu seam ă, dar și la nivel morfologic și lexical.
R. Jakobson argumenteaz ă în favoarea rolului principal pe care în are în
comunicare func ția expresiv ă (numită și emotivă), cu posibilitatea dez-
voltării unui amplu registru de variere a expresiei unui enun ț, fie acesta cît
de redus; un actor de la teatrul Stanislavschi a realizat 40 de variante into-
naționale ale sintagmei Segodnia vecerom corespunzînd la tot atîtea situa ții
emoționale, recunoscute toate de publicul moscovit mai întîi, de ma-
joritatea cet ățenilor de origine moscovit ă din America, invita ți să asculte
înregistrările pe band ă21.
Funcția expresiv ă devine net relevant ă în organizarea stilistic ă a
limbii, în ansamblu, și a enunțurilor lingvistice.
Funcția poetică rezultă din centrarea aten ției asupra textului
(mesajului în termenii lui R. Jakobson) în el însu și. Fiind un produs al
activității spirituale a omului, limba nu poate r ămîne indiferent ă la latura
estetică. Funcția poetică orienteaz ă constituirea și organizarea mesajului
lingvistic, considerat în sine, în afara raportului cu realitatea obiectiv ă
care l-a provocat, în sensul unei estetici a limbii. Se concretizeaz ă în
gruparea componentelor enun țului nu dup ă conținutul lor informa țional
și nici reflectînd o anumit ă atitudine a emi țătorului față de realitate, ci în
funcție de caden țarea fluxului sonor, de armonia lui estetic ă. Impune, de
exemplu, evitarea cacofoniilor, a repeti țiilor dizarmonioase, constituirea
unităților ritmic-intona ționale, asigurarea echilibrului sonor al cuvintelor
și sintagmelor etc.

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
131Implicită în comunicarea lingvistic ă, funcția poetică devine esen-
țială în procesul de convertire a comunic ării lingvistice în comunicare
estetică, cînd limba se constituie în instrument fundamental al artei lite-
rare. Este func ția fundamental ă a limbajului poetic.
Specificul func ției poetice const ă în reorganizarea proceselor de
bază ale actului lingvistic: selecția și combinarea , pe cele dou ă axe:
sintagmatic și paradigmatic . În comunicarea lingvistic ă, subiectul vorbitor
procedeaz ă mai întîi la o selectare, pe baza principiului echivalen ței de pe
axa paradigmatic ă a unor termeni, pentru a-i combina apoi, pe axa sintag-
matică, în baza principiului contiguit ății, în func ție de conținutul informa-
țional al mesajului. Pentru un enun ț ca Elevul studiaz ă pentru examen ,
vorbitorul selecteaz ă fiecare termen din mai multe clase de termeni po-
sibili, de exemplu, în raport de sinonimie între ei, avînd în vedere și pers-
pectiva combin ării lor într-o aceea și sintagmă: (1) student , școlar , licean ,
elev, ucenic etc., (2) a învăța, a (se) pregăti, a cerceta , a toci etc., (3)
teză, concurs , examen etc. „Studentul/ elevul se preg ătește pentru
examen.” // „Studentul/elevul înva ță pentru tez ă”. În comunicarea este-
tică, principiul echivalen ței este „proiectat de pe axa selec ției pe cea a
combinării”22; paradigmaticul trece în sintagmatic. Poetul nu mai alege
un termen dintr-o clas ă de sinonime; el propune o serie de echivalen țe pe
care le desf ășoară în plan sintagmatic. Versul eminescian Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreag ă scoate apropie prin metafor ă noapte și amintire
într-o echivalen ță cu rol activ în procesul de constituire a semnifica ției
lirice, la polul creatorului, în declan șarea emo ției estetice și împlinirea
semnifica ției, la polul cititorului.
Funcția conativă își constituie con ținutul specific din orientarea
limbii spre destinatar , impunînd introducerea în textul lingvistic de ele-
mente prin care destinatarul s ă fie implicat într-un fel sau altul în actul de
comunicare.
Funcția fatică își are originea în centrarea limbii asupra canalului ;
prin aceast ă funcție se introduc în enun ț elemente lingvistice sau se cons-

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
132truiesc enun țuri prin care se verific ă menținerea contactului lingvistic
între emițător și destinatar sau pentru înt ărirea acestui contact. Se con-
cretizează în structuri interogative, în mod frecvent incidente, de tipul
Mă asculți? Mă înțelegi ? Alo! etc.
Funcția metalingvistic ă determină dezvoltarea de enun țuri sau intro-
ducerea în text de structuri prin care se definesc termeni din cod.
Interlocutorul cere l ămuriri în leg ătură cu o serie de termeni întrebuin țați
de emițător, al căror înțeles îi este necunoscut: „ Ce înseamn ă imanent? ”,
„Ce-ai vrut s ă spui prin «taie frunze la cîini»? ” Explicarea termenilor
poate fi dat ă de la început de emi țător; așa se întîmpl ă în textul științific.
Prin aceast ă funcție limba se relev ă ca singurul sistem semiotic care se
întoarce asupra sa, se autodefine ște și se autocaracterizeaz ă.
Procesul de comunicare
Funcțiile limbii se împletesc, în grade diferite, în realizarea
funcției globale, de comunicare și cunoaștere în comunicarea lingvistic ă,
implicînd în mod necesar existen ța societății. Orice comunicare lingvis-
tică presupune reciprocitate și dezvoltare în dou ă sensuri. Forma ei esen-
țială de manifestare este dialogul . Monologul însuși este un tip particular
de dialog, dialogul subiectului vorbitor cu el însu și.
Comunicarea lingvistic ă reprezint ă esența însăși a limbii și expre-
sia în cel mai înalt grad a caracterului ei social. Teren de manifestare a
relațiilor interumane fundamentale, comunicarea lingvistic ă implică, în
interpretarea lui J. L. Austin23, trei categorii de acte:
a) un act locutor (sau locuțional ), „activitatea” de înl ănțuire în enun ț
a semnelor lingvistice, în leg ătură cu articularea „informa țiilor” de
comunicat;

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
133b) un act ilocutor (ilocuțional ), „activitatea” prin care enun țarea tex-
tului reprezint ă totodată și real-izarea conținutului enun țat. Un
enunț precum „Î ți promit c ă mă întorc imediat” înseamn ă și actul
promisiunii;
c) un act perlocutor (perlocuțional ), „activitatea” prin care locutorul
are anumite inten ții asupra interlocutorului. Printr-un enun ț pre-
cum „Crezi c ă am procedat bine a șa?”, locutorul poate nu vrea un
răspuns, ci doar s ă-i creeze interlocutorului impresia c ă-i ia în
considera ție părerile.
Exercitarea func țiilor limbajului înseamn ă desfășurarea procesului
de comunicare, între cel pu țin doi membri ai unei comunit ăți lingvistice,
în baza unei anumite limbi, proprie acelei colectivit ăți. Cînd comuni-
carea se face între vorbitori apar ținînd unor comunit ăți lingvistice dife-
rite, se recurge, prin acord, implicit sau explicit, la o limb ă cunoscut ă în
comun.
Desfășurarea procesului de comunicare înseamn ă un schimb re-
ciproc de mesaje, implicînd în țelegerea lor reciproc ă. Procesul, doar apa-
rent simplu, este în realitate deosebit de complex, desf ășurîndu-se pe
multiple coordonate (anatomo-fiziologic ă, psihică, fizică etc.) și pe
fondul unei ample re țele de rela ții de interdependen ță: limbă și gîndire,
limbă și societate, limb ă și realitatea obiectiv ă, gîndire și realitate, in-
divid și limbă etc.
Spre deosebire de alte facult ăți umane, văzul, auzul etc., limbajul
nu dispune de organe specifice. Func ția primară a tuturor organelor inte-
resate în procesul activ al vorbirii: pl ămînii, laringele, palatul bucal, ca-
vitatea nazal ă, limba, din ții, buzele, este și alta. A. Martinet pune sub
semnul întreb ării chiar și specificitatea sediului vorbirii de pe scoar ța ce-
rebrală; din punctul s ău de vedere, nu ar fi deloc sigur c ă funcția primară
și esențială a zonei Broca din circumvolu țiunea a treia frontal ă stînga ar Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
134fi cea lingvistic ă24. E de observat, totu și, că unele din aceste organe,
coardele vocale și limba mai ales, s-au adaptat solicit ărilor impuse de
noua func ție, lărgindu-și mult gama de mi șcări, elasticitatea, mobilitatea
și sfera de rela ții cu sistemul nervos central.
Intuit înc ă din Antichitate, prin componentele sale cele mai evi-
dente – rolul fundamental al sunetului, elementul material care asigur ă
transmiterea informa ției și situînd în leg ătură reciprocă pe cei doi pro-
tagoniști, și al comunit ății –, procesul de comunicare a primit o inter-
pretare și descriere detaliat ă abia în secolul nostru, pe m ăsura cunoa șterii
mereu mai în adîncime a activit ății sistemului nervos central. Primul
mare pas în aceast ă direcție îl realizeaz ă neurofiziologia prin teoria re-
flexelor condi ționate, elaborat ă de I. P. Pavlov; în centrul teoriei st ă
caracterul limbii de semnal al semnalelor , un al doilea grad de semna-
lizare, în rela țiile dintre om și lumea care îl înconjoar ă. Cel de-al doilea
mare pas, decisiv, în în țelegerea riguros-exact ă a mecanismului interior
al comunic ării, este determinat de dezvoltarea ciberneticii. Venind în
prelungirea neurofiziologiei pe care o încorporeaz ă, neuro-cibernetica25

24 A. Martinet, 1970: 26.
25 În perioada actual ă, uriașul progres tehnologic înregistrat în ultimii
cincizeci de ani și dezvoltarea unor noi metode de investigare non-invaziv ă a
scoarței cerebrale au f ăcut posibil ă apariția unei discipline de grani ță, neuro-
lingvistica. Obiectul de cercetare al acestei orient ări științifice interdisciplinare
relativ noi este reprezentat de solidaritatea func țională dintre limb ă și creier.
Neurolingvistica presupune împletirea cuno ștințelor de lingvistic ă cu cele de
biologie, medicin ă, psihologie și, mai recent, cercetare asistat ă de calculator.
Istoricul disciplinei este adesea descris di n perspectiva a cinci etape: 1) filosofia
limbajului, etap ă generală, a aspectelor premerg ătoare constituirii unui domeniu
de cercetare; 2) apari ția lingvisticii comparativ-istorice și dezvoltarea studiilor
privind factorii care guverneaz ă organizarea și funcționarea limbii ca mijloc de
comunicare; 3) avîntul studiilor de psiholingvistic ă, mai cu seam ă progresul
înregistrat în studiile experimentale; 4) apari ția tehnicilor computerizate de
simulare a proces ării limbajului natural, în special dezvoltarea cercet ărilor
privind func ționarea re țelelor neuronale și 5) apari ția actualelor mijloace Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
135oferă descrierea cea mai exact ă și mai complet ă a activității nervoase su-
perioare în procesul vorbirii26. Sprijinindu-se pe datele oferite de aceast ă
știință, lingvistica modern ă a ajuns la o cunoa ștere complex ă a actului
vorbirii, interesîndu-se mai pu țin de detalii psiho-fiziologice și situîndu-l
în sfera rela țiilor dintre limb ă și gîndire, pe de o parte, dintre limb ă și so-
cietate, pe de alta, ca și din perspectiva unor raporturi interioare limbii.
Se eviden țiază, în acest din urm ă sens, o serie de principii ale actului
lingvistic, care asigur ă buna desf ășurare a procesului de comunicare
chiar în condi ții de func ționare relativ defectuoas ă a aparatului fonator și/
sau auditiv sau a raportului dintre subiectul vorbitor (sau interlocutor) și
limba-cod; între aceste principii rolul cel mai important îl au

imagistice de observare a activit ății cerebrale și de înregistrare a ceea ce se
petrece în creier atunci cînd vo rbim. În general, se consider ă că neurolingvistica
are trei ramuri: a) neurolingvistica clinic ă, adică studiul medico-lingvistic al
patologiilor verbale, precum afazia, în vederea descoperirii de noi terapii; b)
neurolingvistica experimental ă, adică studiul, în condi ții de laborator, a
funcționării normale a creierului în proces ul de comunicare, pentru a dezv ălui
secretele activit ății cerebrale; cele mai cunoscute tehnici de investigare non-
invazivă sînt electroencefalografia , magnetoencefalografia , tomografia cu emisie
pozitronic ă și tomografia cu rezonan ță magnetic ă și c) neurolingvistica
simulativă, sau, mai exact, dezvoltarea unor simul ări computerizate ale func-
ționării creierului. Studiile de neurolingvistic ă au adus date noi și foarte impor-
tante privind stadiile de însu șire a limbii materne sau a unei limbi str ăine, au oferit
informații noi despre factorii care favorizeaz ă sau perturb ă desfășurarea optim ă a
comunicării verbale și au impulsionat dezvoltarea de noi modele teoretice de
descriere a activit ăților de limbaj (v. Horst M. Müller, „Neurolinguistics” în
Philipp Strazny, Encyclopedia of linguistics , Fitzroy Dearborn, Taylor & Francis,
New York, Oxon, 2005, vol. II, p. 731-734; H. A. Whitaker, „Neurolinguistcs
from the Middle Agest o the Pre-Modern Era” în Keith Brown et al. (editori),
Encyclopedia of Language and Linguistics , 2nd edition, Elsevier, 2006, vol. 8, p.
597-605) (n. ed.).
26 Vezi Al. Graur et al., 1971: 166-168. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
136redundan ța27 în limbile c ărora le este caracteristic ă și specificitatea
structural ă a limbilor.

*
* *

Componentele procesului de comunicare lingvistic ă sînt eterogene
atît ca natur ă, cît și sub aspectul rolului pe care îl au: cei doi protagoni ști:
emițătorul (locutorul, subiectul vorbitor) și receptorul (destinatarul inter-
locutorul, ascult ătorul), cu roluri deosebite, în alternan ță, cu pozi ții
simetrice fa ță de mesaj; limba , care trebuie s ă fie aceea și pentru amîndoi
protagoni știi, canalul de transmitere, cauz ă frecvent ă a alterării me-
sajului; el este aerul și telefonul în comunicarea oral ă directă, banda de
magnetofon, în comunicarea înregistrat ă, foaia de hîrtie, în comunicarea
transferat ă în mesaj scris; mesajul lingvistic, care se constituie în pro-
cesul de comunicare (sau care este un dat anterior și care este reprodus)
și care devine ca atare – adic ă mesaj , altfel rămînînd un simplu enun ț
lingvistic – numai în m ăsura în care, plecînd de la un emi țător, ajunge la
un receptor.
În desfășurarea procesului de comunicare, se conjug ă în perma-
nență elemente lingvistice cu elemente nelingvistice, care țin de con-
dițiile particulare în care se realizeaz ă actul vorbirii ca și de multiplele
posibilități de exteriorizare și de comunicare de care omul dispune.
În procesul de comunicare, limba, implicit ă, se expliciteaz ă. Se
dezvăluie ca activitate între coordonatele raportului limbă-vorbire .

27 Pe scurt, redundan ță înseamnă exprimarea repetat ă și, într-un anume
sens, de prisos, în interi orul unei sintagme a aceluia și conținut informa țional;
ideea de plural, de exemplu, este marcat ă, într-o sintagm ă precum casele
frumoase , de trei ori (la substantiv prin desinen ța –e și articolul hot ărît -le și la
adjectivul calificativ, prin desinen ța -e). Sintagma corespunz ătoare din limba
maghiară, în schimb, limb ă lipsită, în general, de fenomenul redundan ței, a szép
házak , ideea de plural este exprimat ă o singură dată, la substantiv, prin sufixul –
ak, opus lui ø din forma de singular: haz. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
137Semnul lingvistic î și relevă acum caracterul bilateral precum și linea-
ritatea semnificantului. Regulile de constituire a semnelor lingvistice și
de corelare a lor în variate raporturi din virtuale devin reale în procesul
de constituire a enun țului lingvistic.

*
* *

Fazele lingvistice esen țiale ale procesului de comunicare sînt dou ă:
Emiterea (Fonația) și Receptarea (Audiția). Sînt corelate, f ăcîndu-se astfel
posibilă comunicarea, prin Transmisie , în sine de natur ă extralingvistic ă,
dar provocat ă lingvistic, condi ție indispensabil ă desfășurării actului
vorbirii.
Reprezentarea grafic ă cea mai sintetic ă a procesului de comu-
nicare o realizeaz ă mai întîi F. de Saussure:

Schema sugereaz ă caracterul de reciprocitate al procesului de co-
municare, precum și caracterul psihic și bilateral al semnului lingvistic,
lăsînd implicite opera țiile interioare care au loc în realizarea deplin ă a
înțelegerii unui mesaj. Aceste opera
ții vor fi explicitate prin variate
scheme dezvoltate ulterior: AUDIȚIE
FONAȚIE FONAȚIE
AUDIȚIE C i C iProvided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
138

Emiterea mesajului
Rolul activ determinant în desf ășurarea procesului de comunicare
îl are subiectul vorbitor , persoana I sub aspect lingvistic, emițătorul . În
urma unor stimuli veni ți din lumea exterioar ă (sau din lumea sa in-
terioară) și ca urmare a aspira ției spre stabilirea de contacte intelectuale
cu mediul social (sau din nevoia de a reac ționa în comun la mediu), el
concepe mesajul și declanșează actul vorbirii. În aceast ă situație, vor-
bitorul se afl ă orientat spre planul de referin ță, lumea exterioar ă sau
lumea sa interioar ă, spre limb ă, sistem semiotic specific unei anumite co-
munități lingvistice, și spre destinatar în sfera c ăruia se concentreaz ă
acea comunitate. Dezvoltînd un proces onomasiologic
28, el realizeaz ă
conceptualizarea componentelor planului de referin ță, reflectat în con ș-
tiința sa, printr-o dubl ă reducere, prin selec ție; din sfera planului refe-
rențial el se opre ște la un num ăr redus de elemente destinate a deveni
persoana a III-a, expresie lingvistic ă a nivelului ontologic (mediat de

28 Cf. B. Pottier, 1974: 34. Mesaj gîndit
c+i (semn)
Organizarea semnelor
în semnale
Codificarea
Producerea de semnale
Articularea
Emiterea Mesaj gîndit
c+i (semn)
Convertirea semnalelor
în semne
Decodificarea
Perceperea auditiv ă sau
vizuală a semnalelor
Receptarea Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
139gîndire) al mesajului lingvistic, din inventarul limbii selecteaz ă termenii
care conceptualizeaz ă (situînd concretul în abstract, particularul în
general) componentele realit ății de referin ță.
Procesul de conceptualizare (care înseamn ă crearea sau numai re-
crearea unit ăților lingvistice, componente ale inventarului limbii-sistem)
implică gîndirea termenilor ca semne lingvistice bilaterale, de natur ă
psihică: conceptul este asociat unei imagini acustice (c+i), în afara c ăreia
el nu poate exista.
În acest prim moment din emiterea mesajului , limba își dezvăluie
dubla ei natur ă: de sistem semiotic și de fenomen social, pe fondul rela-
țiilor cu gîndirea și cu societatea. Caracterul individual al perceperii (sau
meditării) de către vorbitor a realit ății, precum și caracterul individual al
intențiilor sale de comunicare se dizolv ă în caracterul social al
conceptelor, împletire absolut ă a limbii și gîndirii.
Din momentul select ării semnelor lingvistice, începe procesul de
codificare a enunțului; rolul activ îl are imaginea acustic ă, care face
legătura între latura ideal ă a limbii (concept+imagine acustic ă) și latura ei
materială (fiind corespondentul, „modelul” abstract, esen țializat, invariant
al unui complex sonor, concret, una di n multiplele variante posibile).
Emiterea mesajului s-ar putea limita și numai la materializarea se-
mnelor selectate de pe axa paradigmatic ă și înșiruite apoi unul dup ă altul,
pe scara timpului doar: studentul , a studia , examen . „Se comunic ă” astfel
în situații de excep ție, cînd limba procesului de comunicare este cunos-
cută doar aproximativ sau, mai exact, i se cunoa ște doar o parte din in-
ventarul lexical. Constituirea unor enun țuri corecte, îns ă, care să
formuleze clar judec ăți despre realitate pe baza unor raporturi logice, de-
pinde de competen ța și, mai ales, de performan ța subiectului vorbitor.
Este hotărîtoare, cu alte cuvinte, capacitatea emi țătorului de a desf ășura
actul lingvistic pe amîndou ă axele sale: paradigmatic ă și sintagmatic ă.
Selectarea termenilor din plan paradigmatic se face nu numai din
perspectiva conceptualiz ării izolate a componentelor planului referen țial,
ci și din aceea a combinării lor. Se selecteaz ă, în consecin ță, rădăcini
care conțin virtual diferite sensuri lexicale denotative , morfeme , con-
ținînd virtual diferite sensuri gramaticale, și alte instrumente morfologice Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
140sau sintactice, prin care, pe baza cunoa șterii regulilor specifice limbii
date, să se poată construi raporturile care dirijeaz ă combinarea semnelor
lingvistice pe axa sintagmatic ă. Așadar, pe lîng ă student , a studia ,
examen , se mai selecteaz ă desinența (Ø, pentru singular), articolul
(hotărît enclitic –l, de exemplu), auxiliarul a (pentru perfectul compus),
sufixele –a și –t (pentru tema perfectului și, respectiv, a participiului),
prepoziția pentru (pentru exprimarea raportulu i sintactic de finalitate),
obținîndu-se enun țul Studentul a studiat pentru examen . În acest
moment, enun țul este constituit, codificat . E încă închis, îns ă, în sfera
ideală, a subiectului, la nivelul con științei sale. Emiterea se încheie
numai o dat ă cu ultima faz ă a codific ării, corespunzînd unei opera ții
anatomo-fiziologice: articularea componentelor fonetice ale enun țului,
cînd semnele lingvistice se reduc la semnale. Imaginea acustic ă, ideală,
se realizeaz ă material într-un complex sonor . Deposedat de latura lui psi-
hică, pe care o poart ă cu sine dar nu o con ține, semnul lingvistic, devenit
semnal, este unilateral. Din social ă și ideală, limba devine vorbire in-
dividuală – realizarea concret-sonor ă a semnelor lingvistice, devenite se-
mnale, depinde de particularit ățile articulatorii ale fiec ărui vorbitor – și
materială. Limba se obiectiveaz ă, obiectivînd gîndirea.
Transmiterea mesajului
Fără ieșirea enun țului lingvistic din sfera ideal ă a locutorului, f ără
materializarea lui, comunicarea ar fi imposibil ă. În aceast ă fază, fizică,
mesajul lingvistic ia forma (mai exact, este în mod substan țial) unui flux
sonor, realitate material fizic ă, măsurabilă și alterabil ă (sub acțiunea unor
agenți tot fizici), la o privire superficial ă cu nimic deosebit de alte fluxuri
sonore, „emise” în permanen ță de realitatea înconjur ătoare. La o consi-
derare mai aprofundat ă, asemănarea se dovede ște numai aparent ă. Deo-
sebirile între o structur ă sonoră naturală în mod absolut, care are o cauz ă,
nu și un scop, sau care, în orice caz, este produs ă mecanic, și fluxul
sonor vocal, articulat, provocat și îndreptat spre un anumit scop, sînt de
esență. Fiind o crea ție conștient dirijat ă, fluxul vocii umane are o orga-
nizare material ă bine determinat ă, corespunz ător laturii ideale, imaginii Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
141acustice. Regularit ățile sau neregularit ățile, contrastele sonore, mo-
delarea general ă a fluxului se deosebesc esen țial de înlănțuiri sonore din
natură (ca și de altele provocate de om în mod mecanic) chiar și sub
aspect fizic: „culoarea” sonor ă a vocii umane nu se confund ă cu nici o
altă manifestare sonor ă. Sînt posibile doar similitudini, în cazuri de
excepție, acestea sim țite ca excep ții: o voce uman ă poate fi „metalic ă”
sau „ruginit ă”; un grup sonor din natur ă (cîntecul fier ăstrăului, șuieratul
vîntului etc.) poate aminti de vocea uman ă, dar se păstrează în fiecare din
situații conștiința deosebirilor. Realizarea artificial ă, mecanic ă, a su-
netelor vocale umane a devenit în ultima vreme o preocupare a elec-
tronicii aplicate la știința limbii sau în alte domenii ale vie ții spirituale
umane (muzic ă).
Transmiterea mesajului nu se limiteaz ă la materializarea sonor ă și,
în felul acesta, la vehicularea unui enun ț lingvistic, conceput în sfera ide-
ală a locutorului. Prin transmitere con ținutul informa țional al mesajului
se poate îmbog ăți depășind sfera de în țelesuri a enun țului. O serie de ele-
mente lingvistice și suprasegmentale proprii vorbirii: intona ție, accent,
prelungiri de vocale, insisten ță în pronun țarea consoanelor, pauze etc. în
asociere cu altele nelingvistice: gestic ă, mimică și cu circumstan țe ale
desfășurării comunic ării: loc, timp, mediu socio-cultural, starea fizic ă și
psihică a protagoni știlor etc. adaug ă informații noi, prin care semnifica ția
globală a mesajului se poate amplifica, se poate clarifica sau poate intra
în contradic ție cu semnifica ția enunțului lingvistic considerat în sine: un
gest, o anumit ă expresie a fe ței pot acoperi goluri din structura lingvis-
tică a enunțului sau pot pune con ținutul acestuia sub semnul îndoielii sau
al ironiei, al desconsider ării, al neadev ărului etc.

Receptarea mesajului
Un enunț lingvistic devine mesaj, adic ă act de comunicare, numai
dacă a fost receptat. Receptarea mesajului înseamn ă primirea și deco-
dificarea lui. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
142Fluxul sonor emis de locutor este un semnal care reprezint ă pentru
ascultător (destinatar, persoana a II-a a procesului de comunicare sau re-
ceptor ocazional) un stimul venit din lumea exterioar ă, pe care el îl per-
cepe prin organele auzului și-l reflect ă în planul con științei. El îi sesi-
zează organizarea fonetic ă material-concret ă pe care o interpreteaz ă prin
restabilirea coresponden ței între planul sonor (semnificantul extern) și
imaginea lui acustic ă din conștiință (semnificantul intern), situînd parti-
cularul în general, fenomenalul în esen țial, variantele sub semnul in-
variantelor. Mergînd în sens invers, în raport cu emi țătorul, receptorul
începe opera ția de decodificare prin aceast ă primă treaptă, în care semna-
lele sonore (sau grafice) sînt transfor mate în semne. Im aginii acustice, în
sfera căreia a situat complexul sonor perceput, locutorul, printr-un proces
semasiologic29, îi coreleaz ă de îndat ă, prin competen ța lui lingvistic ă,
condiționată de memorie și de inteligen ță, conceptul corespunz ător.
Urmează apoi orientarea semnului, considerat în structura enun țului
lingvistic, c ătre planul de referin ță. Se relev ă astfel caracterul limbii de
semnal al semnalelor, de sistem de semnalizare de gradul al II-lea.
Fiind procesul de comunicare un dialog, receptorul mesajului ia
comunicarea pe seama sa; devine element activ, emite un alt mesaj, care
va străbate acelea și etape, prin desf ășurarea acelora și operații, trans-
formînd emi țătorul inițial în destinatar și receptor.
Circumstan țe și condiții ale desf ășurării și
realizării procesului de comunicare
Lăsînd la o parte discu țiile posibile ( și manifestate destul de
frecvent în filosofia contemporan ă sau convertite în literatur ă) despre po-
sibilitatea sau imposibilitatea comunic ării, determinat ă de opoziția dintre
caracterul individual-concret al oric ărui mesaj și caracterul general abs-
tract al limbii în care este formulat, de oscila ția între unicitatea și multi-
plicitatea de semnifica ții posibile ale termenului care poart ă cu sine

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
143experiența de viață a celui care îl folose ște și a celui care îl recepteaz ă,
buna desf ășurare, eficient ă a procesului de comunicare, realizarea sco-
purilor sale: stabilirea de contacte între oameni, comunicarea de idei, cu-noașterea, sînt condi ționate de o serie de factori, obiectivi sau subiectivi.
1. Limba
E o condi ție fundamental ă a comunic ării întrebuin țarea unui a-
celași sistem lingvistic; numai astfel se pot realiza cele dou ă operații fun-
damentale: codificarea și decodificarea mesajului.
Comunitatea de limb ă nu se confund ă cu identitatea gradului de
cunoaștere a sistemului semiotic, a ansamblului de semne care alc ătuiesc
limba, a rela țiilor dintre semne și a regulilor de transformare a rela țiilor
virtuale în rela ții reale. Cu alte cuvinte, între emi țător și receptor pot
exista diferen țe însemnate în ceea ce prive ște competen ța și performan ța
lor lingvistic ă.
Diferențele, dacă nu sînt avute în vedere de la început de locutor,
pot fi neutralizate prin interven ția interlocutorului care, servindu-se de
funcția metalingvistic ă a limbii, cere l ă
muriri suplimentare despre
diverse componente ale enun țului lingvistic pe care nu reu șește să le de-
codifice, nu reu șește, de exemplu, s ă reconstruiasc ă corelația imagine
acustică-concept , dezvoltat ă de emițător.
Cînd se discut ă procesul de comunicare se are în vedere, în ge-
neral, cazul în care emi țătorul și receptorul se afl ă în poziție simetric ă, cu
roluri alternative, angaja ți direct și „programatic” în actul lingvistic: lo-
cutorul își îndreapt ă mesajul c ătre un interlocutor (unic sau colectiv, pre-
zent în chiar momentul vorbirii sau intrînd în „circuit” într-un moment ulterior), iar interlocutorul este preg ătit, așteaptă să recepteze mesajul.
Nu sînt pu ține cazurile, îns ă, în care sau se lanseaz ă mesaje care urmeaz ă
să-și afle un receptor (e cazul, de exemplu, al chem ării în ajutor, eventual
într-o limb ă diferită sau de cea matern ă sau de cea a mediului lingvistic
în care individul vorbitor se poate afla la un moment dat), sau se recepteaz ă mesaje, f ără ca receptorul s ă fie un destinatar anterior pre-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
144văzut. Fluxul sonor, în oricare din situa ții, este un stimul venit din
exterior, care este reflectat de con știința receptorului. În func ție de gradul
de identificare și cunoaștere a limbii în care mesajul a fost conceput, el
poate fi decodificat sau poate r ămîne necunoscut. Un mesaj într-o limb ă
total necunoscut ă și diferită fundamental ca structur ă în planul expresiei
(chineza, de exemplu, pentru un vorbitor de limb ă romanică) rămîne o
simplă percepere sonor ă, auditivă, care nu ajunge s ă-și contureze, în pla-
nul conștiinței, o imagine acustic ă. Un mesaj într-o limb ă necunoscut ă,
dar cu o structur ă a expresiei similar ă (cum este limba italian ă pentru un
vorbitor de limb ă română), permite convertirea percep ției auditive într-o
imagine acustic ă, fără a se ajunge, îns ă, la corelarea imaginii acustice cu
un concept. Numai cunoa șterea limbii în care a fost elaborat și emis
enunțul lingvistic permite, dup ă constituirea imaginii acustice, trans-
formarea semnalului în semn lingvistic, o dat ă cu corelarea imaginii
acustice cu un concept.
2. Protagoni știi
Elaborarea mesajului nu r ămîne independent ă de tipul de rela ții
sociale în care se afl ă prinși cei doi protagoni ști; o serie de structuri
lingvistice vor fi determinate în mod obligatoriu de natura acestor rela ții
(pronume, forme verbale etc.). Func țiile expresiv ă și conativă ale limbii
dirijează într-o măsură însemnat ă organizarea mesajului sub acest aspect.
Vorbitorul î și gîndește și structureaz ă enunțul lingvistic în func ție de
destinatar, de condi ția lui socio-lingvistic ă; același vorbitor comunic ă
într-o anumit ă manieră într-un mediu lingvistic academic și într-un alt
chip într-un mediu familiar, în unul urban sau în unul rural, într-un cerc de prieteni sau într-un grup de necunoscu ți ș.a.m.d. Cu alte cuvinte,
structura de adîncime a mesajului este determinat ă de planul de referin ță
al realității obiective, dar structura lui de suprafa ță și mai ales dimen-
siunea lui stilistic ă este determinat ă de emițător, pe de o parte, de luarea
în considera ție a destinatarului, pe de alta. Acesta din urm ă, pe lîngă con-
diționările pe care le introduce în procesul de comunicare prin sfera Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
145socială în care se afl ă înscris, mai dirijeaz ă organizarea enun țului și din
punctul de vedere al sensului în care emi țătorul tinde s ă-l influențeze.
Nivelul cultural, sau mai exact specificul orizontului cultural al
protagoni știlor, ca și elemente ținînd de temperament și inteligen ță sînt,
de asemenea, condi ții care modeleaz ă mesajul, pe de o parte, și care, pe
de alta, îl fac descifrabil, integral sau par țial, sau îl fac indescifrabil.
Prin decodificare, în mod ideal, receptorul unui mesaj ar trebui s ă
„perceapă” și să înțeleagă în întregime, prin intermediul gîndirii, compo-
nente ale planului referen țial care a provocat mesajul, care se afl ă în
structura de adîncime a mesajului.
Este de la sine în țeles că diferența de cultur ă sau chiar numai de
experiență de viață individualizeaz ă reprezentarea „obiectului” din
planul de referin ță spre care trimit semnele lingvistice alc ătuitoare ale
mesajului. Diferen țele sînt anulate total numai cînd protagoni știi se află
în prezen ța aceluiași plan de referin ță, concretizat în persoana a III-a, ca
într-un enun ț precum: „Acesta este pinul lui Pirandello”. Diferen țele
cresc, putînd conduce chiar la nerealizarea comunic ării, cînd obiectul –
persoana a III-a a comunic ării – îl constituie un element abstract.
Dificultățile realizării depline a comunic ării, rezultînd din necon-
cordanța între codificare și decodificare, deriv ă, pe fondul unei diver-
sități de experien ță de viață și de cultur ă, din chiar structura faptului de
limbă, în raportul – adesea de contradic ție – dintre conotația și denotația
semnului lingvistic, a enun țului. Denotația este un instrument al func ției
denotative a limbii, prin care se dezvolt ă și dezvăluie relația dintre un
semn lingvistic și referentul s ău; denotația implică o relație de denumire .
Conotația unui semn lingvistic implic ă, pe lîngă determin ările contex-
tuale, în constituirea semnifica ției, alte determin ări izvorînd din expe-
riența de viață a locutorului, din starea lui emo țională în momentul ela-
borării și comunic ării mesajului. Opozi ția dintre denota ție și conotație,
stînd în strîns ă legătură cu relația dintre individual și social (denota ția
descrie sensul unui termen ca obiect al consensului unei comunit ăți
lingvistice; conota ția reprezint ă ceea ce semnifica ția are particular la un
individ vorbitor sau la un grup de i ndivizi din interiorul unei comunit ăți
lingvistice), se neutralizeaz ă tocmai prin caracterul specific al func țio-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
146nării limbii: cufundarea particularului în general, a fenomenalului în
esențial, a concretului-material în abstract-ideal. În planul con științei se
produce o triere a tr ăsăturilor, lăsîndu-se la o parte cele necaracteristice
tocmai din punctul de vedere al raportului dintre social și individual.
[„Limba – spune K. Marx – este con știința reală, practică, existent ă și
pentru alți oameni și numai astfel existent ă și pentru mine însumi”].
3. Circumstan țe
Circumstan țele (de loc, timp, mediu, de canal – scris sau oral etc.)
în care se desf ășoară procesul de comunicare pot avea un rol decisiv în
codificarea și mai ales în decodificarea mesajului.
Orice enun ț lingvistic trebuie interpretat în contextul, lingvistic și
extralingvistic, în care el a fost emis. Contextul completeaz ă goluri
rămase în structura enun țului considerat izolat. Secven ța „A șters-o.”, de
exemplu, î și dezvăluie unul din mai multele în țelesuri posibile, virtuale,
numai în func ție de contextul în care este inserat ă de locutor: sau în re-
lație cu întrebarea „Unde-i Mircea ?”, sau în rela ție cu o alta: „A șters
Mircea tabla ?”, sau în leg ătură cu o anumit ă intonație sau mimic ă, cu o
anumită grafie etc. sau cu elemente legate de locul și timpul desf ășurării
procesului de comunicare și în legătură cu care emi țătorul găsește
superfluu s ă mai dea indica ții. Nereceptarea unuia din aceste elemente
contextuale duce la denaturarea sensurilor și, în consecin ță, la de-
formarea informa ției primite de receptor, putîndu-se ajunge pîn ă la ne-
realizarea comunic ării.
Mesajul mai este adesea denaturat de condi țiile transmiterii sale;
în transmiterea pe cale scris ă, grafia poate fi în parte ilizibil ă, hîrtia poate
fi distrusă în anumite puncte; în transmiterea oral ă, particularit ăți sau de-
ficiențe de pronun țare ale locutorului, sau de audi ție ale interlocutorului,
distanța dintre protagoni ști, interven ția unor zgomote mai puternice pot
provoca alterarea enun țului. În toate aceste cazuri, receptorul poate
reconstitui din părți întregul, între altele, pe baza principiului
redundan ței în limbă, dacă el are o cunoa ștere perfect ă a limbii și a Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
147specificului func ționării ei. În sine un plural, numeralul doi conduce la
refacerea secven ței doi moși, receptată ca doi moș; pluralele ei și au fost
orientează reconstituirea enun țului Ei au fost împr ăștiați, dintr-o variant ă
alterată Ei au fost împr ăștiaț sau Ei au fost împr ăștia… etc.
Pe fondul caracterului specific al unei limbi, principiul redun-
danței, în strîns ă legătură cu principiul gradului de probabilitate de
apariție a unui semn lingvistic într-un enun ț finit și, în consecin ță, cu
gradul de previzibilitate a apari ției lui, permite receptorului s ă umple
goluri ale enun țului după receptarea lui sau chiar în momentul emiterii,
venind eventual în ajutorul emi țătorului.
(3). Ipostazele limbii
În structura eterogen ă a limbajului uman, F. de Saussure distingea
cele două componente fundamentale: limbă și vorbire ; ceea ce a fost,
însă, pentru lingvistul genevez, la început, o distinc ție necesar ă pentru
delimitarea sferei de investiga ții proprie teoriei generale a limbii, a de-
venit mai tîrziu o problem ă majoră a lingvisticii, interesînd îns ăși esența
și mecanismul de func ționare a limbajului.
Conceptele de limbă și vorbire reflectă în concep ția lui Saussure și
a lingvisticii postsaussuriene dou ă modalități de existen ță și manifestare
a limbajului uman în general și, mai ales, a limbajului specific unei
comunități socio-lingvistice. Între ele raportul e dialectic, un raport între
două componente ale unei unit ăți, care se implic ă în mod reciproc, f ără a
se confunda, care se opun f ără a se elimina, care se neag ă discret și crea-
tor. E un raport care se înscrie și se desfășoară între coordonatele altor
raporturi: social-individual, esen țial-fenomenal, ideal-material, pasiv-
activ, sincronie-diacronie și pe fondul complexului de rela ții limbaj –
gîndire -societate .
Facultate uman ă complexă și totodată instituție socială de caracter
particular, limbajul articulat înseamn ă:
1. desfășurarea unor asocia ții psihice:
• între un obiect din realitate și un concept, Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
148• între un concept și o imagine acustic ă,
• între o imagine acustic ă și o imagine auditiv ă;
2. desfășurarea unor procese anatomo-fiziologice:
• realizarea unor complexe sonore, purt ătoare de sens,
• perceperea unor complexe sonore, purt ătoare de sens.
De aici se în țelege că o facultate uman ă, limbajul , in abstracto, nu
există sau nu intereseaz ă lingvistica. Limbajul exist ă (și intereseaz ă) ca
produs social, func ționînd social, ca instrument de comunicare în inte-
riorul unei anumite comunit ăți socio-lingvistice, care îi condi ționează
specificul. Limba și vorbirea sînt tocmai dou ă ipostaze, dou ă moduri de
a fi, fundamentale, care fac din limbaj o realitate și nu doar o însu șire, fie
și definitorie, a omului; din aceast ă din urm ă perspectiv ă intereseaz ă
psihologia, nu lingvistica.
Raportul dintre limbă și vorbire l-a conturat îns ăși istoria devenirii
limbajului uman. Vorbirea a apropiat ( și apropie) oamenii între ei în ten-
tativa (derivînd din necesitate) de informare asupra unor evenimente din
realitate, fapte de experien ță etc. Limba a făcut (și face) posibil ă comu-
nicarea, în țelegerea, apropierea între oameni și stabilitatea rela țiilor.
Limba este ipostaza social ă a limbajului , instrument și produs al fa-
cultății umane lingvistice mo ștenite, al gîndirii și al unei anumite societ ăți,
cu date istorice, etno-psihice și de civiliza ție specifice, care o diferen țiază
de alte societ ăți uman-istorice. Din aceast ă perspectiv ă, limba se relev ă ca
unul din axele centrale ale unit ății naționale și de diferen țiere între co-
munități-națiuni.
Dezvoltîndu-se în sfera general-umanului, limba este produsul
social-istoric al unei comunit ăți lingvistice interioar ă membrilor colec-
tivității, dar independent ă de voin ța individual ă a fiecăruia în parte,
obiectivă și obiectivîndu-se în procesul de comunicare individual ă, prin
care conștiința revoluționară a vorbitorului se confund ă cu conștiința lui
socială.
Limba are existen ță și esență socială, fiind, de aceea, marcat con-
vențională; este pasivă și referențială (în sensul de plan de referin ță). Ea
este social ă în două sensuri: Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
149a. e un ansamblu de semne, polivalente, cu semnifica ții virtuale,
constituite istorice ște, în procesul de dezvoltare material ă și
spirituală a unei colectivit ăți umane;
b. e aceeași pentru to ți membrii unei aceleia și comunit ăți socio-
lingvistice, pe care-i serve ște în mod egal în realizarea co-
municării. E un ansamblu de semne și de relații, virtuale, între
semne, trecute din sfera naturalului în cea a conven ționalului și
impunîndu-se ca atare individului vorbitor, care primește limba și
o învață. Limba este aceea și pentru to ți membrii unei comunit ăți
lingvistice, dar nu to ți o „posed ă” în egală măsură: „Limba nu este
completă în niciunul [individ], ea nu exist ă perfect decît în
masă”30. Ca tezaur pasiv, „inventar” complet de semne și de relații
între semne, limba exist ă numai la nivelul întregii comunit ăți, ca
esență psiho-intelectual ă: „Limba exist ă în colectivitate sub forma
unei sume de amprente în fiecare creier, aproape ca un dic ționar
ale cărui exemplare au fost toate împ ărțite între indivizi”31.
Gradul de cunoa ștere, de „posedare” a limbii de c ătre indivizii
vorbitori st ă în legătură direct propor țională cu nivelul lor de cultur ă;
aceasta, mai ales în ceea ce prive ște ansamblul de semne; chiar dac ă nu
rămîn cu totul indiferente la orizontul cultural și la nivelul de instruc ție al
subiectului vorbitor, rela țiile dintre semne, fiind virtuale și constituind o
component ă de adîncime a limbii și esențial definitorie, sînt într-o
măsură mult mai mare cunoscute de c ătre membrii unei comunit ăți
lingvistice.
Acesta e modul de existen ță socială și de relevare a esen ței sociale
a limbilor na ționale; ele exist ă în și prin comunitatea respectiv ă și prin
membrii ei considera ți individual, dar sînt exterioare vorbitorului, voin ței
și inteligen ței sale. Cu o existen ță și cu o istorie anterioar ă vorbitorului și
oricărui act lingvistic pe care acesta îl desf ășoară, limba își dezvăluie
esența socială, ca dimensiune activ-referen țială în procesul comunic ării.
Prin caracterul ei ideal-psihic – ansamblu de seme care asociaz ă unui

30 F. de Saussure, 1967: 30; în edi ția româneasc ă, 1998: 39 (n. ed.).
31 F. de Saussure, 1967: 38; în edi ția româneasc ă, 1998: 44 (n. ed.). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
150concept o imagine acustic ă, asociație motivat ă istoric și conven-
ționalizată – limba „reglează” comunicarea prin situarea fenomenalului
sub semnul esen țialului; emiterea și receptarea mesajului se socializeaz ă
în spațiul corela ției dintre imaginea auditiv ă – abstractizare și esen-
țializare a realit ății fluxului sonor (emis și perceput) și concept – abstrac-
tizare și esențializare, prin gîndire, a unor componente ale realit ății,
obiect al informa ției.
Vorbirea este ipostaza individual ă a limbajului, component ă funda-
mentală reprezentînd actul lingvistic concret și desfășurîndu-se în sin-
cronie. Rolul individului vorbitor este esen țial; el este elementul activ care
transform ă virtualit ățile de la nivelul limbii în realit ăți. Cînd actul
lingvistic se desf ășoară în scris, componentele din planul limbii devin
chiar „tangibile”. Ceea ce exist ă implicit, la modul psihic-ideal, devine
explicit, prin latura material ă, care nu e unica, dar e dimensiunea rele-
vantă, definitorie pentru vorbire .
În funcționarea limbajului, limba implică o asociație bilateral ă de
natură psihică, între un concept și o imagine acustic ă. Vorbirea este mai
complexă, implicînd, pe lîng ă o serie de asocia ții psihice, o alt ă serie de
procese anatomo-fiziologice. Fiind un act individual, derivînd din
intențiile subiectului care întrebuin țează limba , vorbirea implică, în
primul rînd, stabilirea unor asocia ții între obiecte din realitate și concepte
corespunz ătoare. Desf ășurîndu-se între ni ște coordonate pe care limba –
subiacent ă – i le impune, vorbirea se realizeaz ă prin complexe sonore
sau grafice, emise și receptate, purt ătoare ale unor sensuri voite și cons-
tituite în mod individual, receptate și înțelese în mod individual. Mai ales
din punctul de vedere al recept ării (situația este valabil ă, însă, și la
emitere), raportul dintre limbă (domeniu al pasivit ății) și vorbire (do-
meniu al activit ății) implic ă o dinamic ă a reducerii percep țiilor auditive
la imagini acustice și a reprezent ărilor și ideilor particulare, individuale,
despre obiecte din realitate, la concepte.
Componente într-o permanent ă relație de interdependen ță, în dia-
cronie – practica vorbirii este condi ția fundamental ă pentru constituirea
și dezvoltarea asocia ției dintre concept și imagine acustic ă – și în sincro-
nie – limba , prin unicitatea acelora și asociații face vorbirea inteligibil ă și Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
151eficientă –, limba și vorbirea se apropie pîn ă la a face imposibil ă dis-
tingerea lor în desf ășurarea unei asocia ții psihice care suprapune latura
materială și cea ideal ă a limbajului: asocia ția dintre imaginea acustic ă, cu
esență pasivă în conștiința socială a membrilor unei comunit ăți, și per-
cepția auditiv ă (sau vizual ă) a unui flux sonor (sau grafic). Prin acest
proces mai ales, vorbirea este individual ă și socială în același timp.
Dacă în ceea ce prive ște ansamblul semnelor lingvistice,
„inventarul” lor, limba și vorbirea se află în raporturi de cuprindere, de
includere: vorbirea se înscrie în sfera mai ampl ă a limbii, în privin ța rela-
țiilor dintre semne și a realizării semnifica țiilor finite, cele dou ă ipostaze
ale limbajului uman se situeaz ă în raporturi de conversiune: în sfera
limbii , relațiile dintre semnele lingvistice sînt virtuale și tot virtuale sînt
și semnifica țiile; în sfera vorbirii , relațiile dintre semne devin reale :
semnele lingvistice se asociaz ă în combina ții mai mult sau mai pu țin
complexe; prin aceste combina ții se dezvolt ă semnifica ția fiecărui semn
în parte și a enunțului în ansamblul s ău. În acest proces, limba se revel ă
ca domeniu al memoriei, iar vorbirea, domeniu al creativit ății. În vorbire ,
prin transformarea rela țiilor virtuale în rela ții reale, și, o dată cu aceasta,
în constituirea semnifica țiilor, creativitatea individului vorbitor intervine
în mod decisiv. Este aceasta și zona în care vorbirea poate împinge
înainte dezvoltarea limbii , fie prin dep ășirea unor limite pe care limba –
prin semnifica țiile virtuale ale semnelor – le impune, fie prin regula-
rizarea unor rela ții nu îndeajuns de clar organizate în sfera virtualului.

*
* *
Lingvistica postsaussurian ă a transformat opozi ția limbă-vorbire
într-un cadru teoretic luat ca baz ă pentru interpretarea altor probleme de
funcționare a limbajului, trecînd totodat ă la o serie de reformul ări ale
acestei unit ăți bipolare, atît sub aspect terminologic – cel mai frecvent –,
cît și sub cel al interpret ării conceptelor.
Trubetzkoy ș
i, în general, școala lingvistic ă de la Praga, în
ansamblu, insereaz ă în opoziția limbă-vorbire studiul sunetelor: fonetica Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
152studiază sunetele vorbirii, din punctul de vedere al caracteristicilor lor
articulatorii și fizice, în timp ce fonologia descrie „sunetele” limbii, din
punctul de vedere al func ționalității lor, studiaz ă, adică, fonemele .
Înscriindu-se pe aceea și linie și, în acela și timp, în sfera raportului dintre
general și particular, Emanuel Vasiliu asimileaz ă opoziției limbă-vorbire
opoziția invariantă-variantă; limba este un ansamblu sistematic de
invariante, a c ăror trăsătură definitorie este pertinen ța, în timp ce
vorbirea ar fi o sum ă infinită de variante.
R. Jakobson și A. Martinet propun o alt ă dihotomie: cod-mesaj ,
concomitent cu o situare a discu ției în cadrul relativ limitat al procesului
de comunicare. Din aceast ă limitare a investig ării fenomenului lingvistic
derivă și incapacitatea termenilor și a conceptelor propuse de a p ătrunde
în adîncimea esen ței și a funcționării limbajului uman. Termenul cod își
închide semnifica ția în ideea respect ării, în sincronia procesului de co-
municare, a unei conven ții privind asocia ția, specific ă limbii-fenomen
social, dintre imaginea acustic ă și concept, asocia ție care trebuie s ă func-
ționeze perfect atît la polul emi țătorului, cît și la cel al receptorului. În
același timp, termenul opus, mesaj , este prea concret legat de caracterul
informațional al semnului lingvistic spre a permite ridicarea la un nivel
de abstractizare superior, numaidecît necesar în țelegerii limbajului uman
în toată complexitatea sa.
Dezvoltînd opozi ția paradigmatic-sintagmatic , mai mult sub-
înțeleasă în concep ția lui Saussure (vorbirea se dezvolt ă în plan sintag-
matic , avînd aici caracter combinatoriu , în timp ce limba, care dispune
cel mult de o serie de combina ții fixe, echivalînd, în ultim ă instanță, tot
cu niște semne lingvistice, doar mai complexe, se situeaz ă în plan para-
digmatic ), între coordonatele sistemului s ău lingvistic-filozofic, al c ărui
ax organizator este timpul , G. Guillaume concretizeaz ă raportul limbă-
vorbire într-o opozi ție lexic-sintax ă, care se desf ășoară tocmai pe scara
timpului. În sfera limbii se situeaz ă unitățile lexicale, în sfera vorbirii ,
structuri sintactice. În sistemul limbii, unit ățile lexicale ocup ă anumite
poziții; în procesul de comunicare, vorbitorul le situeaz ă, în organizarea
frazei, într-o serie de opoziții. Raportul dintre limb ă și vorbire e un raport
temporal, în interiorul c ăruia unitățile potențiale de la nivelul limbii Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
153devin unit ăți reale, „de efect”, la nivelul vorbirii; a șadar, dac ă limba
aparține trecutului, vorbirea aparține prezentului.
Prin introducerea conceptelor de competen ță și performan ță, gene-
rativismul american, promovat de N. Chomsky, reformuleaz ă, în unele
privințe în mod esen țial, teoria saussurian ă, mai ales în zona ei cea mai
vulnerabil ă, domeniul sintactic, adic ă al relațiilor dintre semne.
Competen ța, mai mult decît un înlocuitor al conceptului de limbă,
este o component ă esențial-definitorie a acestui aspect social și ideal al
limbajului uman. Prin aceast ă dimensionare, Chomsky, pe de o parte,
aduce în planul limbii nivelul sintactic , situat de Saussure în planul vor-
birii, iar, pe de alta, înlocuie ște caracterul de pasivitate (care ar fi specific
limbii, domeniu al memoriei, în viziunea lui Saussure) cu cel de crea-
tivitate. Competen ța este ansamblul posibilit ăților fiecărui membru al
unei comunit ăți socio-lingvistice de a construi și de a recunoa ște un
număr de fraze corecte, de a le identifica sensurile. La modul ideal, com-
petența comună tuturor subiec ților vorbind aceea și limbă reprezint ă acea
limbă.
Performan ța este actualizarea competen ței; este modul în care
vorbitorul utilizeaz ă „regulile care leag ă semnele de interpretarea lor se-
mantică” și care, adunate în sistem, constituie competen ța. Cu alte
cuvinte, performan ța este manifestarea real ă a competen ței virtuale a su-
biecților vorbitori și care depinde (ca și vorbirea , din concep ția lui
Saussure) de o serie de fact ori precum memoria vorbitorului și a in-
terlocutorului, aten ția, mediul socio-cultural etc.
Privite dintr-o perspectiv ă saussurian ă, competen ța (corespunzînd
limbii ) înseamn ă totalitatea rela țiilor virtuale specifice unei limbi st ă-
pînite doar par țial de către indivizii vorbitori, considera ți individual,
„posedate” în întregime numai la nivelul colectivit ății în ansamblu, iar
performan ță înseamnă totalitatea rela țiilor realizate , de către individ sau
de către masa de indivizi vorbitori. Spa țiul de existen ță a competen ței și
de manifestare a performan ței este fraza.

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
154*
* *
Școala glosematic ă propune, prin Hjelmslev, o alt ă opoziție, între
schemă și uzaj, situată între coordonatele teorie i formaliste despre limb ă.
Mergînd mai departe decît Saussure, lingvistul danez consider ă că limba
nu-i altceva decît form ă; conținutul însu și (substanța, în terminologia sa)
este manifestare a formei în interiorul materiei. În cadrul acestei teorii, schema se define ște prin natura sa pur formal ă; un ansamblu de rela ții
(paradigmatice și sintagmatice) între elemente ale limbii, independente
de sensul și realizarea lor fonetic ă. Uzajul este modul de manifestare a
acestor unit ăți, sub aspect semantic și fonic. Hjelmslev va merge înc ă mai
departe cu reformularea teoriei lu i Saussure introducînd în discu ție un al
treilea concept, cel de norm ă. În tricotomia propus ă: schemă-normă-uzaj ,
norma reprezintă o abstractizare în raport cu uzajul ; ea este ansamblul tr ă-
săturilor distinctive care perm it, în manifestarea concret ă a schemei ,
diferențierea unităților lingvistice între ele. În
țeles astfel nivelul fonetic al
limbii, un fonem r se define ște, în planul schemei , prin posibilit ățile sale
combinatorii, în silab ă; în planul normei , prin trăsăturile sale distinctive,
în raport cu alte foneme: este o consoan ă vibrantă; în planul uzajului , se
caracterizeaz ă prin ansamblul tr ăsăturilor sale fizice, distinctive și non-
distinctive: vibrant ă, sonoră, alveolară etc.
Interpretarea tricotomic ă a organiz ării și funcționării limbajului o
va dezvolta și aprofunda mai ales românul E. Co șeriu, care public ă în
1952, la Montevideo, studiul Systema, Norma y Habla (Sistem, norm ă și
vorbire ).
Considerînd distinc țiile de acest fel justificate mai mult meto-
dologic – în realitate exist ă numai limbajul uman articulat, unitar și indi-
vizibil, în stare de activitate –, E. Co șeriu, după ce supune unui examen
critic concep ția lui Saussure și o serie de idei dezvoltate ulterior (la
Hjelmslev, Martinet, Brøndal), întreprinde o descriere complex ă a
fenomenului lingvistic, situîndu-l în perspectiva raportului dintre limb ă
și vorbitor ( și el privit ca entitate individual ă sau colectiv ă și în raport cu
societatea), dintre limb ă și conștiința lingvistic ă a vorbitorului. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
155În modul de a concepe limbajul, E. Co șeriu îl urmeaz ă pe
Humboldt. Adev ărata esență a limbajului este o esen ță verbală, adică
limbajul este activitate. Limbajul nu este ergon – un produs static –, ci
energèia , are esen ță dinamică, este o activitate creativ ă liberă. Limba nu
este un sistem închis în sine, întrebuin țată în limbaj ca un obiect dat, o
unealtă preexistent ă. Limba este suma posibilit ăților de a vorbi acea
limbă, în parte realizate deja, în parte urmînd a se realiza. Limba este în-
semnul unei maxime libert ăți a omului și, prin aceasta, a esen ței sale de
umanitate.
În această înțelegere, vorbirea din termenii lui Saussure nu este
numai actualizarea de natur ă individual ă a limbii de natur ă socială, ci
dezvoltarea, real-izarea diferitelor posibilit ăți oferite de limbă.
Actul lingvistic este în orice moment repetare și creație; o limb ă
națională oferă vorbitorului o serie de elemente spre cunoa ștere și, în
același timp, o serie de posibilit ăți de a le întrebuin ța. Vorbitorul se afl ă,
de aceea, mereu prins între libertate și constrîngeri, între ceea ce știe și
ce poate, între ce vrea și ce se poate. Ca facultate uman ă, limbajul se
moștenește, dar ca limb ă națională se deprinde a se crea în permanen ță.
Din aceast ă perspectiv ă, individul vorbitor se afl ă în poziții diferite în ra-
port cu limbajul, în func ție de gradul de abstractizare în interpretarea
(cunoaștere și întrebuin țare) pe care el o d ă limbii na ționale, în strîns ă
legătură cu nivelul s ău cultural și de instruc ție, cu mediul social în care
se face comunicarea, cu stadiul de dezvoltare a limbii îns ăși.
Cele trei ipostaze ale limbajului: sistem-norm ă-vorbire reflectă, în
consecință, concomitent trei dimensiuni implicite ale unei limbi na-
ționale (și, prin extindere, ale limbajului în general), trei modalit ăți de
interpretare de c ătre vorbitor a limbii, trei situa ții în care el se poate afla,
în sfera diferitelor raporturi: individual-social-particular-general, feno-
menal-esen țial, libertate-constrîngeri, inova ție-tradiție, creație-repetare.
E. Coșeriu își reprezint ă grafic teoria prin trei p ătrate care se
includ într-un sens care corespunde grad elor de abstractizare ce dife-
rențiază cele trei „trepte” ale interpretării limbajului în ( și prin) actul
lingvistic: Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
156A B
C D d c a b
c' b' a'
d

Pătratul cel mare, ABCD , corespunde vorbirii (hablar ), repre-
zentînd realiz ările lingvistice concrete, în comunicarea oral ă sau scrisă.
Pătratul al doilea, abcd , corespunde normei (norma ) și reprezint ă
un prim grad de abstractizare în interpretarea limbajului în (prin) actul lingvistic; se elimin ă „tot ceea ce în vorbire se prezint ă absolut inedit, ca
variante individuale, ocazionale și momentane”, se p ăstrează numai
„aspectele comune constante în actele lingvistice concrete și în modelele
lor. « Norma » conține numai ceea ce în vorbirea concret ă este repeti ție a
modelelor anterioare”
32.
Ultimul p ătrat, a'b'c'd' , corespunde sistemului (sistema ); el repre-
zintă un al doilea grad de abstractizare, prin care se re țin numai opozi țiile
funcționale, invariantele, eliminîndu-se „ceea ce în normă e simplă obiș-
nuință, tradiție constant ă, element comun vorbirii unei comunit ăți luate
în considera ție, dar f ără valoare func țională”33; se elimin ă adică
variantele determinate contextual sau cultural sau socio-cultural.
Dar în ce plan se fac (sau exist ă) aceste abstractiz ări? Și cine inter-
pretează limbajul ?
Interpretarea limbajului implic ă procesul de abstractizare. Pîn ă la
un punct aceasta este realizat ă de orice vorbitor în momentul emiterii
unui enun ț lingvistic și de orice interlocutor în momentul recept ării. În

32 E. Coșeriu, 1971: 80; în edi ția româneasc ă, 2004: 97 (n. ed.)
33 E. Coșeriu, 1971: 81; în edi ția româneasc ă, 2004: 98 (n. ed.). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
157ansamblul s ău, interpretarea o realizeaz ă lingvistul, vorbitor și totodată
interlocutor ideal; el ambi ționează o conștientizare absolută a fiecărui act
lingvistic considerat în amîndou ă sensurile, al emiterii și al recept ării.
În concep ția lui E. Co șeriu, sistemul este un complex de opozi ții
funcționale, o „re țea de func țiuni”, care se constituie în condi ții, în posi-
bilități oferite comunic ării lingvistice: „Sistemul este un ansamblu de
posibilități, de coordonate care indic ă drumuri deschise și drumuri
închise; poate fi considerat un ansamblu de „impost ări”, sau, mai bine
zis, un ansamblu de libert ăți, admițînd realiz ări infinite și impunînd o
singură exigență; să nu fie afectate condi țiile funcționării instrumentului
lingvistic; mai mult decît imperativ ă, natura sa e consultativ ă”34.
În activitatea lingvistic ă, sistemul este subiacent și normei , și
vorbirii . În dicotomia saussurian ă, amîndou ă aceste din urm ă ipostaze re-
prezintă realizarea practic ă a sistemului , deci vorbire (parole ). În acela și
timp, însă, așa cum apare la A. Martinet, întrucît se manifest ă și ca abs-
tracțiune și întrucît este implicit ă actelor concrete de vorbire, norma s-ar
apropia de conceptul de limbă, din teza lui Saussure. În al ți termeni,
norma ar fi vorbire pentru sistem , și limbă pentru vorbirea individual ă.
Vorbitorul comun nu cunoa ște în mod explicit sistemul , dar îl poart ă cu
sine; pentru el, con știentizarea sistemului o realizeaz ă norma. Dar norma
poate să fie la fel de necunoscut ă vorbitorului, în care caz el se înscrie
intuitiv, subcon știent în sistem, realizîndu-l în vorbire în modul s ău par-
ticular, nedirijat. R ămînînd subcon știent în sistem, el, vorbitorul, poate
contrazice norma. Se întîmpl ă așa în mod frecvent în limbajul copiilor și
în întrebuin țarea unei limbi str ăine, într-o prim ă fază de cunoa ștere.

34 E. Coșeriu, 1971: 82; termenul „impost ări” este o adaptare a unui
termen italian; în edi ția româneasc ă, 2004: 100: „Sistemul este ansamblu de
posibilități, de coordonate care indic ă drumuri deschise și drumuri închise.
Poate fi considerat ca ansamblu de „impuneri”, dar, de asemenea și chiar mai
bine, poate fi considerat ca ansamblu de libert ăți, dat fiind c ă admite infinite
realizări și pretinde numai s ă nu fie afectate condi țiile func ționale ale
instrumentului lingvistic; el are, mai degrab ă, un caracter consultativ decît
„imperativ” (n. ed.) Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
158În limba român ă, de exemplu, ca și în alte limbi, de altfel, în struc-
tura temelor de prezent indicativ și imperfect verbele prezint ă aceeași ră-
dăcină (cu eventuale alternan țe): cînt-cîntam, merg-mergeam , vin-
veneam etc. Situînd, prin analogie, verbul a fi în acest sistem flexionar,
copiii ajung s ă conjuge eu sînteam … „Eroarea” nu se va repeta mai
tîrziu, cînd copilul va lua cuno ștință, prin cultur ă și instrucție, de normă,
care scoate acest verb din sistemul ve rbelor regulate, pentru a-l introduce
într-un sistem propriu de conjugare: sînt-eram .
Așadar, norma este situat ă între sistem și vorbire de o anumit ă tra-
diție socio-cultural ă, cu rolul de a limita libert ățile pe care și le ia in-
dividul vorbitor în aplicarea sistemului. Pozi ția subiectului vorbitor fa ță
de sistem și normă este contradictorie: sistemul îi ofer ă posibilități și
libertăți multiple, teoretic nelimitate, în timp ce norma îi impune cons-
trîngeri. Prin aceasta, vorbitorul se afl ă în situația pictorului în raport cu
pînza și culorile avute la dispozi ție: „pictorul nu poate, pictînd, s ă iasă
afară din dimensiunile pînzei și nu poate folosi decît culorile pe care le
are; dar în marginile pînzei și în întrebuin țarea culorilor pe care le are, li-
bertatea lui expresiv ă este absolut ă”35.
Norma se situeaz ă atît în planul con științei, cît și în vorbirea real ă.
Ea este virtual ă și reală în vorbire . Poate fi cunoscut ă sau ignorat ă, accepta-
tă sau respins ă. Intuind sistemul mai mult decît vorbitorul comun, marii
scriitori sf ărîmă norma , relevînd posibilit ăți de expresie „ascunse” ale
limbii; așa au făcut Dante, Cervantes, Gongora, Eminescu, Shakespeare
etc.
Norma este în acela și timp interpretare (o interpretare) a siste-
mului și abstragere din vorbire. Reprezint ă echilibrul fragil și imperfect
(datorită dinamismului limbii și caracterului m ărginit al cunoa șterii) al
sistemului la un moment dat pe care aspir ă să-l reprezinte și o zonă în

35 E. Coșeriu, 1971: 82; în edi ția româneasc ă, 2004: 100: „pictorul nu
poate să renunțe la pînză și nu poate folosi culori pe car e nu le are, dar, în cadrul
limitelor impuse de pînz ă și de culorile de care dispune, libertatea sa de
exprimare este absolut ă” (n. ed.). Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
159care vorbirea și sistemul se întîlnesc; dirijeaz ă posibilitățile oferite de
sistem, restrînge libert ățile manifestate în vorbire. Tinzînd spre sistem,
prin latura ei virtual ă, și spre vorbire, prin latura ei real ă, norma este
„materializarea” con științei sociale în actul lingvistic.
Prin natura ei de interpretare a sistemului, norma tinde să se
impună (și este impus ă de lingvi ști, prin diverse instrumente: gramatici,
dicționare, îndreptare etc.) ca normă generală (luînd numele de limbă
literară), ce trebuie respectat ă în mod con știent. Prin natura ei de abs-
tragere din vorbire, norma se impune ca model condi ționat de o anumit ă
comunitate socio-lingvistic ă, relativ restrîns ă, de tradițiile comunic ării în
interiorul ei; este vorba atunci de norme colective , specifice diferitelor
stiluri: științific, publicistic, familiar etc. în procesul activ al comunic ării,
este mai frecvent ignorat ă norma general ă; normele colective (stilistice)
sînt în general respectate. În oricare din situa ții, însă, vorbirea este, din
punctul de vedere al vorbitorului, in terpretare a sistemului, cu sau f ără
cunoașterea și respectarea normei, și nu realizare a normei. În acest pro-
ces de realizare concretă, prin vorbire , a sistemului, individul vorbitor,
chiar supunîndu-se unor „reguli”, chia r urmînd o serie de modele impuse
de norma general ă sau (și) de norme particulare (colective, stilistice),
ajunge să-și creeze și o normă a sa, individual ă, caracterizat ă printr-un
număr de constante care-i definesc or iginalitatea indiferent de împre-
jurările comunic ării. Dincolo de aceast ă normă individual ă se dezvolt ă
apoi realiz ările ocazionale, proprii momentului comunic ării, actele de
vorbire , în cel mai înalt grad concrete și individuale.
Prin prisma interpret ării lui Co șeriu, limbajul apare în toat ă
complexitatea lui, determinat ă de însăși complexitatea raporturilor în
care intră vorbitorul, și de împletirea dimensiunii statice cu cea dinamic ă.
În esența ei, teza lui Co șeriu nu se opune radical concep ției lui F. de
Saussure, ci mai mult o adînce ște, o expliciteaz ă și o nuanțează. Între
ipostaza abstract ă, limba (sistemul , într-o echivalen ță imperfect ă), și cea
concretă, vorbirea (vorbirea concret ă, la Coșeriu, în aceea și echivalen ță
imperfect ă), Coșeriu introduce o a treia, abstract ă și concretă în același Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
160timp, norma , care, la rîndul ei, dezvolt ă alte dou ă laturi, una social ă
(norma general ă și, adăugăm noi, normele stilistice ) și alta individual ă
(norma individual ă). El însu și își privește la un moment dat teoria prin
prisma dicotomiei saussuriene, regr upînd cele trei (de fapt, patru) con-
cepte în func ție de diverse unghiuri din care poate fi considerat limbajul
uman.
Din punctul de vedere al dinamicii comunic ării, în opozi ția pasiv-
activ , limbii (langue ) din concep ția lui Saussure îi corespunde sistemul ,
rețea de opozi ții funcționale, pertinente, „ansamblu de posibilit ăți”; vor-
birii (parole ) îi corespund norma (socială și individual ă) și vorbirea
concretă.
În interiorul opozi ției social-individual , limba corespunde siste-
mului și normei sociale , iar vorbirea , normei individuale și vorbirii
concrete .
Din perspectiva opozi ției abstract-concret , Coșeriu consider ă că
vorbirea (parole ) coincide cu actele lingvistice concrete, în timp ce limba
(langue ) cuprinde norma (socială și individual ă), reprezentînd diferite
grade de abstractizare, și sistemul . De fapt, norma este în acela și timp
concretă și abstract ă; norma individual ă, apoi, st ă mai mult în planul
concretului.
Cînd opozi ția se stabile ște între tradiție și inovație, repetiție și ori-
ginalitate expresiv ă, vorbirea cuprinde numai faptele concrete ale actului
lingvistic, în timp ce limba corespunde sistemului și normei (sociale și
individuale ). În ceea ce prive ște norma individual ă, am considera c ă, din
punctul de vedere al unei limbi na ționale, ea corespunde mai degrab ă
inovației.
În concluzie, esen țial definitorie pentru dinamica func ționării
limbajului uman este structura lui tricotomic ă:
1) Sistemul : un ansamblu de semne lingvistice virtuale, de rela ții
funcționale, de condi ții oferite transform ării semnelor virtuale în
reale; Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
1612) Norma : un ansamblu nedeterminat de semne lingvistice reale, si-
tuate în rela ții funcționale care organizeaz ă, după diferite criterii
socio-culturale, variabile în timp, posibilit ățile oferite de sistem;
este imaginea de la un moment dat a sistemului;
3) Vorbirea : un ansamblu infinit de semne lingvistice realizate în
interiorul ( și prin intermediul) unor raporturi care- și află po-
sibilități de constituire în sistem, dar a c ăror desfășurare este
dirijată de normă.
Concret, aceast ă structură se manifest ă la toate nivelele, mai trans-
parent la unele (fonetic, morfologic), mai pu țin, la altele (sintactic,
lexical), în sincronie și în diacronie.
La nivel fonetic, de exemplu, între alte semne lingvistice, limba
română situează, în ipostaza ei de sistem, în pozi ție fonemele e și i. Nu
prezintă, însă, ca în italian ă, opoziția de apertur ă: ę-ẹ. În realizarea con-
cretă a sistemului, în vorbirea concret ă, se poate, îns ă, întîlni, în chiar
același context fonic, cine, de exemplu, și varianta ę, și varianta ẹ, (cinę-
cinẹ), dar fără rol distinctiv. Un alt exemplu. În sfera deriv ării, limba
română posedă, la nivelul sistemului, sufixul –esc și rădăcini nominale,
precum student- , școlar- , muncitor- , elev- etc., oferind, în leg ătură cu ele,
posibilitatea dezvolt ării unor rela ții de derivare. Norma limiteaz ă orizon-
tul acestei posibilit ăți, permițînd constituirea semnelor studențesc, școlă-
resc, muncitoresc , dar nu și elevesc . Și tot așa, permite rela ția re+citi ,
care duce la crearea semnului reciti , dar nu și relația re+tuși. Relațiile
respinse de norm ă se pot încerca și chiar realiza în actul concret al
vorbirii; ele se situeaz ă atunci în cadrul sistemului, dar r ămîn în afara
normei.
În acest raport de opozi ție a vorbirii individuale cu norma î și află,
de altfel, punctul de plecare, dac ă se întîlnesc mai mul ți factori activi, între
care socializarea inova ției, procesul de modi ficare a normei mai întîi,
ulterior a sistemului ch iar, ca urmare a tulbur ării accentuate a echilibrului
de moment, instabil prin defini ție. În felul acesta s-a trecut de la declinarea
desinențială din latina clasic ă la declinarea prepozi țională din limbile Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
162neolatine. Loviturile repetate date sistemului, prin permanenta reorga-
nizare a normei, duc, în cele din urm ă, la transformarea lui radical ă. Începe
atunci istoria unei noi limbi, pr in dezvoltarea de norme care s ă orienteze
treptat constituirea unui nou sistem. Acum mai ales norma se manifest ă ca
abstractizare activ ă din planul vorbirii (e acesta procesul de constituire a
limbii literare), iar sistemul abstractizare, de gradul doi, a normei ,
înțeleasă, însă, mai mult ca uz (uzaj). Este aceasta și istoria limbilor ro-
manice, dezvoltate prin reconstruir ea între alte coordonate a sistemului
limbii latine.
(4) Dependen ța de societate
Complexitatea limbii ca fenomen social deriv ă din pozi ția parti-
culară în interiorul raportului cu societatea, schimb ătoare în diverse etape
istorice ale dezvolt ării, și cu individul, pozi ție determinat ă de caracterul
ei natural și convențional în acela și timp, mo ștenit și învățat, preluat,
recreat și creat.
Sub aspect biologic, se mo ștenește facultatea de a vorbi, limbajul ;
cu el se intră în societate. Limba , în schimb, o anumită limbă este de-
prinsă, însușită; ea este primit ă de la societate. Aceasta înseamn ă că
limba ca sistem de semne într-un anumit fel organizate, cu o anumit ă
structură, specifică, prin care se diferen țiază de alte limbi, este esen țial
socială, în sensul închiderii specificit ății ei în sfera unei anumite
comunități social-lingvistice, în timp ce limbajul, dimensiune biologic ă
general-uman ă, este asocial . Este asocial în sensul c ă nu depinde de o
anumită societate uman ă, avînd caracter universal, dar este, în mod
implicit, prin origine, social. Limbajul este o func ție exclusiv uman ă
tocmai pentru c ă apariția sa stă în legătură cu constituirea societ ății. Este
un „produs” al societ ății în aceea și măsură în care el a stimulat și con-
diționat trecerea de la turm ă la ceata primitiv ă umană. În acest proces de
reciprocitate și simultaneitate, în preistoria omului, s-au constituit și s-a
deschis drum dezvolt ării ulterioare a propriet ăților esen țiale, social-
umane, ale limbajului: caracterul vocal-articulat și rațional-con știent. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
163Necesitatea comunic ării, provocat ă de activitatea în comun, a determinat
exploatarea diferen țierilor existente precum și extinderea și adîncirea lor,
a determinat, adic ă, articularea , prin trecerea de la un num ăr finit de
complexe sonore, semnificative ca atare și unitare, la un num ăr mereu
mai mare, tinzînd spre infinit, o dat ă cu destrămarea unit ății polisemni-
ficative și sesizarea unor unit ăți minimale. Procesul, de durat ă, interesînd
numeroase genera ții, se desf ășoară pe fondul interven ției mereu mai
conștiente a gîndirii, devenit ă tot mai complex ă, între fluxul sonor, con-
cret dar tinzînd spre abstract, și planul semantic, desprins de concret.
Formă concretă de realizare a limbajului, activitatea reală a limba-
jului virtual , limba este produsul direct, explicit, al societ ății, fie că este
considerat ă în sine, ca sistem de semne conven ționalizate, din momentul
în care se rupe leg ătura de obligativitate dintre planul expresiei sonore și
cel al sensurilor, fie c ă este considerat ă în raport cu individul, din mo-
mentul în care acesta î și realizează facultatea de a vorbi. Copilul
moștenește, prin părinți, de la umanitate, func ția limbajului, dar deprinde
de la părinți, familie, școală, într-un cuvînt, de la societate, o limb ă.
Nimic din structura biologic ă a omului, atunci cînd e normal ă, nu-i inter-
zice accesul la o limb ă și nu-l face inapt pentru niciuna din limbile
cunoscute. Copilul î și însușește, în mod natural, limba mediului social în
sfera căruia își trăiește vîrsta deprinderii vorbirii. O demonstreaz ă
aceasta copiii care, din diferite motive, î și încep via ța într-un alt mediu
social-lingvistic decît cel propriu na ționalității părinților. Aceasta nu în-
seamnă că o serie de elemente biologice mo ștenite (de natur ă fiziologic ă
sau psihic ă), care țin de exercitarea facult ății vorbirii – e cazul organelor
articulatorii, acelea și pentru to ți oamenii, dar cu deosebiri anatomice și
implicații psihologice în abitudini, care diferen țiază baza de articula ție la
diverse popoare –, nu ar influen ța nici într-un fel limba învățată, dar
atunci se revel ă încă o dată rolul limbii de institu ție socială regula-
rizatoare: mediul socio-lingvistic ori ignor ă, ori determin ă anularea
diferențelor manifestate și „acordarea” limbii individului la limba
comunității.
Diversitatea bazei de articula ție (fiziologic ă și psihologic ă) are
importanță majoră numai cînd intereseaz ă o întreag ă comunitate lingvis-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
164tică. Dar atunci deprinderile articulatorii nu mai func ționează ca trăsături
individuale, ci ca mo ștenire general ă a întregii comunit ăți și vor in-
fluența, eventual în mod decisiv, limba pe care, din diverse motive, co-
munitatea și-o însușește: o va face definitiv a sa, prin modificarea sis-
temului originar și convertirea lui într-un alt sistem. Este cazul limbilor
provenite dintr-o limb ă originară: limbile romanice din latin ă, cele slave
din paleoslav ă etc. Acesta reprezint ă primul moment fundamental din
istoria unei limbi care va r ămîne într-o strîns ă și permanent ă legătură,
chiar dacă păstrînd o relativ ă distanță, cu istoria poporului. Cauze diferite
pot duce la dispari ția unor limbi, real ă sau aparent ă; toate, îns ă, țin de
istoria comunit ății, cînd un rol important poate reveni componentei po-
litice a vie ții sociale. Dispari ția unei limbi poate fi violent ă, în cazul unor
tragedii, naturale (cataclisme) sau sociale (r ăzboaie), care duc la ni-
micirea sau numai la destr ămarea unei comunit ăți social-lingvistice și,
implicit, la moartea limbii acelei societ ăți. Moartea poate fi lent ă, re-
zultat al unui proces de desna ționalizare (dirijat sau natural). A șa se pare
că a dispărut limba dalmat ă, al cărei ultim vorbitor, Tuone Udaina, an-
chetat de M. Bartoli, care va da o descriere par țială a limbii, moare în
1898. O limb ă poate trece apoi în altele, o dat ă cu producerea unor
mutații fundamentale în structura și istoria unor popoare care o vorbesc
și cu acțiunea a o serie de al ți factori, lingvistici și extralingvistici. Este
cazul latinei, devenit ă franceză pe teritoriul Galiei, spaniol ă în peninsula
Iberică, italiană și sardă în peninsula italic ă și, respectiv, în Sardinia, ro-
mână în Dacia etc. În sfîr șit, circumstan țe speciale în care se poate afla la
un moment dat o comunitate lingvistic ă pot determina abandonarea
limbii proprii. A șa se va fi întîmplat cu limba dacilor, dominat ă mai întîi,
apoi înlăturată de latină, instrument de comunicare mai general întrucît
servea deopotriv ă pe cuceritori și pe cei cuceri ți, apropiindu-i și trans-
formîndu-i într-o comunitate unic ă, devenită poporul român. Dac ă a fost
fixată în scris, o limb ă poate rena ște, cu condi ția să fie cerută de nevoile
de comunicare ale unui grup social. S-a întîmplat a șa cu ebraica, ie șită
din circula ția vie, în momentul destr ămării unității poporului israelian, și
redevenită unic mijloc de comunicare pentru o întreag ă comunitate so-
cială după constituirea statului israelian, în 1948. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
165Dependen ța limbii de societate, accentuat ă și transparent ă în pe-
rioada de formare a unui popor și a idiomului s ău, este mai atenuat ă de-a
lungul istoriei; aceasta, în primul rînd, pentru c ă ritmul de dezvoltare a
societății este cu mult mai rapid decît cel al evolu ției limbii. Diferen ța de
ritm este o condi ție fundamental ă pentru asigurarea coeziunii sociale în
sincronie și a continuit ății între genera ții. Raportul r ămîne, îns ă, în per-
manență, de o complexitate major ă, desfășurîndu-se pe dimensiuni
multiple: dezvoltarea socio-economic ă, politică, culturală, pe de o parte,
a societății, constituirea limbii literare, rela țiile dintre limba na țională și
limba oficial ă, graiurile, pe de alta.
Procesul de constituire a limbilor literare este condi ționat, prin
intermediul dezvolt ării culturale a societ ății, de dezvoltarea ei econo-
mică, socială și politică. Factori istorici favorabili au determinat, în
secolele XIII-XIV mai ales, o afirmare categoric ă, pe plan social-politic
și economic, a Republicii florentine, urmat ă de o înflorire cu totul deo-
sebită a culturii și artelor. Aceast ă dezvoltare a atras dup ă sine, în mod
cu totul firesc, o impunere a dialectului toscan ca baz ă a limbii literare
italiene. Dezvoltarea economic ă și politică a Nordului Italiei la începutul
secolului al XIX-lea, apoi urmat ă de realizarea unit ății naționale,
schimbă raportul de for țe, atît în plan social-economic, cît și în plan cul-
tural; în consecin ță, se produce o remodelare a limbii literare din pers-
pectiva dialectului lombard și a celui roman. Dezvoltarea relativ unifor-
mă a celor trei provincii române ști, mai ales sub aspect cultural, pe fon-
dul unei unit ăți etnice foarte marcate, au impus colaborarea celor trei
graiuri la dezvoltarea limbii române literare. Unificarea politic ă din
1859, apoi, va accentua ritmul de des ăvîrșire a limbii literare, pe terenul
unei dezvolt ări remarcabile a artelor române ști, a învățămîntului și a
presei.
Dependen ța limbii de societate este sensul predominant al rapor-
tului, nu și unicul îns ă. În condi ții specifice, limba poate cuceri, în
anumite momente, un rol activ în dezvoltarea unei comunit ăți sociale.
Păstrîndu-și calitatea de tezaur al unei spiritualit ăți comune, limba a con-
servat la români și a dezvoltat con știința apartenen ței la unul și același Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
166popor, asigurînd rezisten ța în fața vicisitudinilor istoriei, preg ătind și sti-
mulînd realizarea unit ății de stat.
Fenomenul poate reprezen ta un proces de intercondi ționare
înlănțuită. În anumite împrejur ări social-politice, se instaureaz ă ca limbă
oficială o limbă străină, fapt ce poate încetini ritmul de dezvoltare a
culturii na ționale, împiedicînd totodat ă accesul poporului la via ța po-
litică, ceea ce nu r ămîne fără implicații serioase asupra dezvolt ării so-
cietății. Istoria românilor a cuno scut asemenea perioade. Func ționarea un
timp a limbii slave ca limb ă oficială nu a putut împiedica dezvoltarea
limbii române na ționale, dar a întîrziat dezvoltarea culturii române ști și
intrarea ei în circuitul culturii universale. Ritmul de dezvoltare a vie ții
economice, social-politice și culturale a societ ății române ști se va
accelera o dat ă cu renașterea națională, după înlăturarea fanario ților și
mai ales dup ă revoluția de la 1848, cînd limba român ă se instaureaz ă în
administra ție, școală, presă, literatur ă. În acest raport extrem de strîns
dintre limb ă și societate, lupta pentru ap ărarea esen ței naționale se poate
concentra la un moment dat în lupta pentru ap ărarea limbii.
Contradic ția dintre limba oficial ă și limba na țională reprezint ă o
consecință a atitudinii claselor sociale fa ță de limbă: pe de o parte, clasa
care deține puterea economic ă și politică, cu dispre ț pentru cultura și
limba națională, pe de alta, clasele produc ătoare, care constituie poporul,
păstrător și continuator al tradi țiilor lingvistice și culturale, condi ție de
neînlocuit a conserv ării esenței unei na țiuni și a apărării existen ței sale.
De aici nu rezult ă că limba ar avea caracter de clas ă, cum credea N. I.
Marr, în opinia c ăruia revolu țiile sociale sînt ( și trebuie s ă fie) urmate de
revoluții lingvistice. Limba este o institu ție socială, dar este în cel mai
înalt grad social ă, indiferent ă, adică, în esența ei, la conflictele de clas ă.
Prin funcția ei esen țială, limba asigur ă coeziunea unei comunit ăți social-
lingvistice, și în diacronie, și în sincronie, asigur ă comunicarea între to ți
membrii comunit ății, indiferent de organizarea lor pe clase sociale.
Neapărînd interesele unei singure clase, a șa cum face justi ția, de
exemplu, institu ție socială puternic instrumentalizat ă de clasa de ținătoare
a puterii economice și politice, limba nu poate fi nici modificat ă radical, Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
167nici înlocuit ă, o dată cu răsturnarea, prin revolu ție violent ă, a unei
structuri sociale.
Nefiind rezultatul voin ței unei anumite clase, ci al unui îndelungat
proces istoric, în care rolul fundamental l-a avut poporul în toat ă comple-
xitatea lui social ă, limba a r ămas în permanen ță deasupra orînduielilor
sociale, condi ționate direct de evolu ția sau revolu ția relațiilor interclase,
pe fondul dezvolt ării bazei economice a diferitelor societ ăți.
Limbajul nu a ap ărut pe o anumit ă treaptă de dezvoltare a
societății (și a gîndirii), cum credea N. I. Marr, despre limbajul sonor, ci
s-a constituit o dată cu societatea (și cu gîndirea). Limbile apoi, ca produs
social al limbajului, s-au constituit diferen țiat (sau diferen țiindu-se)
înaintea organiz ării pe clase a societ ății. Prin origine, natur ă (mai ales prin
caracterul ei obiectiv ) și prin func țiile fundamentale, limba nu poate fi,
deci, obiect al ac țiunilor revolu ționare care țintesc schimbarea ordinii so-
ciale existente. Se în țelege că este vorba de limba poporului, na țională,
nu de cea oficial ă. Aceasta din urm ă, dacă este alta decît cea na țională,
este în mod frecvent înlocuit ă, prin revolu ții, violente sau nu, o dat ă cu
schimbări radicale produse în organizarea politic ă și socială, determinate
de mutațiile intervenite în baza economic ă. De curînd, de exemplu, în
Republica Guineea, intrat ă de mai mul ți ani pe drumul dezvolt ării inde-
pendente, s-a înlocuit ca limb ă oficială portugheza cu creola , limbă
națională.
O revoluție adevărată în istoria limbilor se produce în momentul
constituirii lor, prin destr ămarea, din motive istorice mult mai complexe,
a sistemului limbii de baz ă. Limba român ă s-a constituit prin revolu-
ționarea sistemului limbii latine. Și tot așa franceza, italiana etc. Dar
această revoluție nu este reflexul r ăsturnării unor raporturi existente în
structura unei societ ăți, ci al constituirii unui nou popor, iar la ea au par-
ticipat toate componentele sociale, cu diferen țe cantitative doar.
Caracterul social obiectiv al limbii impune constrîngeri discrete,
dar ca și absolute, atitudinilor individuale. Individul vorbitor are o
singură libertate, aceea de a- și alege limba în care s ă comunice cu
ceilalți. Dar și această alegere, de fapt, îi este impus ă, fie de mediul so-
cial în care deprinde vorbirea, fie de mediul de cultur ă în care se poate Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
168afla la un moment dat. O dat ă aleasă limba, el nu poate interveni în
structura ei, a șa cum de-a lungul timpului au încercat o serie de filologi
(la noi A. Pumnul), din motive variate. Dac ă individul vorbitor nu poate
modifica în mod con știent și dirijat sistemul unei limbi și nici structura
ei, el particip ă, însă, la acest proces, în mod subcon știent și numai, în
cadrul afirm ării caracterului deplin social și obiectiv al limbii. O inova ție
individual ă devine fapt de limb ă dacă se înscrie în sensul în care limba,
în mod virtual, se îndreapt ă. Simțit ca atare de comunitatea lingvistic ă,
aceasta doar îi acord ă statut social și, prin aceast ă socializare și, implicit,
obiectivizare, se a șează între alte inova ții care, treptat, pe neobservate,
vor produce modific ări. În acest sens, un rol deosebit revine oamenilor
de cultur ă, scriitorilor în primul rînd, care pot orienta, mai ales în
anumite epoci, dezvoltarea limbii, cu deosebire a aspectului ei literar, dar
implicit, și a întregii limbi na ționale. Condi ționarea rămîne, se în țelege,
aceeași: inovațiile să fie, de fapt, realizări ale unor virtualități ale limbii,
încă nerelevate.
Mai liber, chiar de o serie de condi ționări sociale, r ămîne doar
limbajul poetic, dar, prin crea ția literar ă, limba iese din sistemul
lingvistic spre a p ătrunde în sistemul artelor; limba î și converte ște funcția
de comunicare într-o func ție poetică. Comunicarea și cunoașterea artis-
tică se desfășoară tot într-un cadru de condi ționări sociale, dar se afl ă sub
semnul individualului.
Raportul de reflectare lingvistic ă a structurilor sociale este
complex și variabil. Considerate limbile sub aspect tipologic, raportul
apare neesen țial; nici caracterul etnic al unei comunit ăți sociale, nici
tipul său de civiliza ție și nici gradul de cultur ă nu determin ă funda-
mental, într-un raport de la cauz ă la efect, structura unei limbi. De aceea,
„încercările de a raporta anumite tipuri morfologice la anumite stadii cul-
turale sau la un anumit ansamblu de obiceiuri sînt vane”36. Româna și
maghiara, de exemplu, sînt dou ă limbi esen țial deosebite tipologic

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
169(româna este o limb ă flexionar ă, în timp ce maghiara este aglutinant ă),
dar cele dou ă popoare nu sînt deloc de osebite sub aspectul civiliza ției și
fac parte din aceea și rasă. Indigenii din America de Nord, în schimb, de și
aparțin la patru tipuri diferite de civiliza ție (vînătorii din Canada de Vest
și Alaska, cresc ătorii de bivoli din Plaines, indigenii din Navajos, cu o
formă de civiliza ție arhaic-ritualistic ă, californienii din NV, cu o serie de
tradiții cu totul singulare) vorbesc idiomuri care se constituie într-un
grup lingvistic de mare unitate37. Sistemul fonologic al bo șimanilor din
sudul Africii este mult mai bogat și mai „regularizat” decît cel al unor
limbi moderne38 ș.a.m.d.
Se înțelege din cele de mai sus nu c ă structura unei limbi ar fi
absolut indiferent ă la caracteristicile generale ale tipului de civiliza ție a
unui popor sau la stadiul de cultur ă în care el se afl ă, ci doar c ă raportul
nu este obligatoriu – „Limba, rasa, obiceiurile nu sînt în mod necesar în
corelație, ceea ce nu înseamn ă că nu sînt niciodat ă”39 – iar atunci cînd se
manifestă, rămîne, în marea majoritate a cazurilor, la nivelul unor coor-
donate foarte generale, cu implica ții mai mult asupra inventarului de
semne dintr-o limb ă decît asupra rela țiilor interne dintre semne. Raportul
se reflectă atunci mai ales în vocabular, foarte rar în structura fonetic ă, cu
implicații sporadice asupra nivelului morfologic. Dar și în aceste cazuri, el
poate fi doar una din fasc iculul de cauze care au orientat într-un anumit
sens organizarea noilor sisteme lingvistice, dup ă sfărîmarea celor ori-
ginare. Arhaicitatea unui sistem morfologic, de exemplu, precum cel al
limbilor slave, nu-i numaidecît rezultatul reflect ării unei culturi de tip
arhaic (cum crede A. Meillet), ci mai curînd al unor împrejur ări istorice,
tot așa cum arhaicitatea (dintr-un anum it punct de vedere) a limbii ro-
mâne, în raport cu alte limbi romanice, î și are una din cauzele principale
în izolarea geografic-istoric ă a poporului care o vorbea în secolele cons-
tituirii ei.

37 E. Sapir, 1967: 209.
38 E. Sapir, 1967: 214.
39 E. Sapir, 1967: 219. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
170Dacă anumite particularit ăți ale tipului de civiliza ție sau ale sta-
diului de cultur ă nu se reflect ă direct, fundamental și cu obligativitate în
structura tipologic ă a limbilor, acestea pot avea, îns ă, implicații asupra
istoriei limbilor. Nu este exclus ca dispari ția limbii dacilor s ă-și aibă una
din cauze în nefixarea ei în scris, determinat ă probabil de interdic ții de
natură religioas ă, asemănătoare celor din cultura arhaic ă hindusă. Iar
dacă limba român ă și-a conservat latinitatea într-un mediu lingvistic
neromanic și mai degrab ă ostil, cauza trebuie c ăutată și în cultura popo-
rului, care a convertit latina în român ă, și în anumite caracteristici etnice
ale acestuia. Și tot așa, dacă limba greac ă a rezistat presiunii limbii cuce-
ritorilor romani, suportul principal trebuie s ă-l fi aflat la nivelul cu
deosebire elevat al culturii elene ș.a.m.d.
Cît privește implica țiile caracteristicilor temperamentale ale unui
grup etnic asupra structurii limbii pe care acesta o vorbe ște, respinse
poate prea categoric de E. Sapir: „E ste imposibil de demonstrat cel mai
slab raport între forma unei limbi și temperamentul na țional”40, ele sînt
tot relative, fiind exclus ă orice obligativitate, dar nu și posibilitatea mani-
festării lor. Raportul ar putea fi unul din factorii cu o anumit ă pondere în
organizarea fonetic ă a unei limbi sau în cea sintactic ă.
Considerîndu-l dintr-o alt ă perspectiv ă, cea a istoriei în ea îns ăși a
unui idiom, raportul î și reliefeaz ă sensul de reflectare prin limb ă a vieții
societății. Fie și numai din simplul fapt al comunit ății între o na țiune și o
aceeași limbă, aceasta din urm ă se constituie, mai ales prin planul ei se-
mantic, într-un receptacul al tezauriz ării istoriei și spiritualit ății unei na-
țiuni. Din acest punct de vedere, deprinderea limbii înseamn ă, pentru
copil, și însușirea, subcon știentă, a unor coordonate esen țiale ale spi-
ritului național, ale viziunii unui anumit popor despre lume și viață. „Dar
pe cît timp studiul principal al unei școale rurale sau primare e limba
română – observa cu mult ă claritate Eminescu –, ea este totodat ă organul
prin care neamul mo ștenește avutul intelectual și istoric al str ămoșilor

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
171lui. Copilul nu înva ță numai a vorbi corect, el înva ță a gîndi și a simți
românește”41.
Urmînd cel mai îndeaproape evolu ția societății, vocabularul este și
nivelul limbii care reflect ă cel mai fidel și mai imediat atît aspecte spe-
cifice ale spiritualit ății unui popor, cît și o serie de muta ții din sfera vie ții
lui social-economice, politice, culturale, științifice, artistice. Con ținutul
semantic al termenilor este reprezentat nu numai de componenta no-
țională, dar și de o anumit ă viziune asupra lumii, atît în cazul constituirii
planului de referin ță din obiecte concrete, materiale, dimensionabile, cît
și atunci cînd e dat de concepte abstracte. Sensul românescului casă nu
se suprapune peste sensul dezvoltat, în leg ătură cu acela și obiect, de
termeni din alte limbi, chineza, de exemplu, sau bo șimana.
Toate modific ările survenite în dezvoltarea, material ă sau spiri-
tuală, a unei comunit ăți sociale se reflect ă, prin vocabularul mobil, la
nivelul lexical al limbii, într-un proces de permanent ă adaptare a acesteia
la cerințele comunic ării. O serie de termeni trec în vocabularul pasiv, o
dată cu dispari ția realităților pe care le desemnau, devenind arhaisme .
Noi realit ăți impun noi termeni, neologismele , ca împrumut sau create pe
baza materialului propriei limbi. Procesul este neîntrerupt, dar nu afec-
tează structura esen țială a limbii, întrucît nu intereseaz ă nici fondul
principal lexical, nici nivelul fonetic sau morfologic; aceasta se întîmpl ă
la perioade mari de timp, și fără simțirea vorbitorilor. Nivelul fonetic al
limbii române, de exemplu, cunoa ște cîteva modific ări esențiale. Primele
reprezintă, de fapt, trecerea sistemului latinesc la sistemul românesc:
apariția vocalelor ă și î, a africatelor č și ğ, a spirantelor ș, j etc. Altele
reflectă o organizare, prin selec ție, dintr-un inventar bogat și eterogen de
semne, a sistemului fonologic al limbii române literare. De-a lungul isto-riei s-a modificat structura fonetic ă a cuvintelor, dar nu și sistemul fono-
logic al limbii.

41 „Limbă și naționalitate”, în vol. Mihai Eminescu despre cultur ă și artă,
Iași, Editura Junimea, 1970, p. 213-214. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
172Limba nu are caracter de clas ă, dar nici nu r ămîne indiferent ă la
stratificările sociale ale unei comunit ăți, iar clasele și categoriile sociale
își lasă puternic amprenta mai ales pe vocabularul și pe sintaxa ei.
Dacă existența dialectelor regionale (dialecte și/sau graiuri;
patois , în lingvistica francez ă) își are originea în istoria comunit ăților
lingvistice, diferen țele dintre limba literar ă și limba popular ă, uneori
foarte accentuate, sau dialectele sociale sînt reflexul lingvistic al organi-
zării pe clase și categorii socio-economice și culturale a societ ății.
Procesul de constituire și dezvoltare a limbii literare reflect ă o
primă diferențiere, mai general ă și schimbătoare, de la o epoc ă la alta: pe
de o parte, categoria intelectualilor care o stimuleaz ă și o folosesc ca
instrument de comunicare în mediul propriu, iar, pe de alta, celelalte ca-tegorii sociale, cu predominarea, de-a lungul a multor secole, a claselor
țărănești, sub aspect lingvistic nediferen țiate. O dat ă cu dezvoltarea ca-
pitalismului, diferen țierea se desf ășoară între alț
i doi poli: limba vorbit ă
la sate, mai departe de aspectul literar al limbii na ționale, și limba vorbit ă
în orașe, mai apropiat ă. Aceste deosebiri difer ă de la o limb ă națională la
alta; sînt foarte accentuate, de exemplu, în Italia, datorit ă și caracterului
accentuat dialectal al limbii populare, și sînt mai reduse la români. În
orice caz, îns ă, deosebirilor dintre civiliza ția urbană, mai tehnicist ă și
mai abstract ă, pe de o parte, și civilizația satului, mai arhaic ă și mai con-
cretă, le corespunde și o diferen țiere lingvistic ă. Tendința general ă a
limbilor na ționale este reducerea acestei diversit ăți, ca urmare a stingerii
deosebirilor dintre civiliza ția urbană și cea rural ă și a dezvolt ării învăță-
mîntului și a culturii. Consecin țele sînt esen țiale pentru limba îns ăși, care
își întărește astfel caracterul sistematic .
Dacă diferențele dintre limba satului și cea a ora șelor sînt invo-
luntare, consecin țe pasive ale organiz ării social-economice, altele re-
flectă intervenția activă, voluntar ă, dintr-o tendin ță de instrumentalizare
a limbii, în leg ătură cu interesele unei anumite categorii sociale sau cu
viziunea acesteia despre lume și viață. Nu lipse ște din aceast ă atitudine
aspectul politic, care devine în anumite momente deosebit de marcat.
Așa, de exemplu, instaurarea regimului fascist în Italia, pe lîng ă am-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
173prenta pe care o las ă vocabularului și frazeologiei epocii, consecin ță
firească a unei anumite publicistici pr opagandistice generalizate,
încearcă și interven ții directe, la nivel gramatical: în locul pronumelui de
politețe Lei este impus ă forma Voi. Aceste înrîuriri directe, din afar ă,
determinate în primul rînd de circumstan țe politice, dureaz ă atît cît
durează împrejur ările și nu ajung s ă provoace modific ări reale în struc-
tura limbii. Dup ă victoria Rezisten ței, italiana literar ă a revenit la
exprimarea raporturilor de polite țe prin pronumele de persoana a III-a,
iar vocabularul a redevenit func țional, scuturîndu-se de o terminologie
politică accentuat retoric ă. Un fenomen similar s-a întîmplat în istoria
limbii române. Dup ă reinstaurarea domniilor p ămîntene, aceasta s-a
eliberat aproape imediat și aproape total de „fanariotismele” intrate
masiv dar parazitar în limb ă, în secolul al XVIII-lea, al guvern ării fa-
nariote.
Dialectele sociale sînt categorii lingvistice permanente, necon-
juncturale, condi ționate numai social. Sînt rezultatul încerc ării unor
grupuri sociale de a se izola în propria comunitate, închis ă social și
lingvistic. Caracteristica lor general ă este o reducere esen țială a gene-
ralității funcției de comunicare. Se desf ășoară mai cu seam ă la nivelul
vocabularului și, mai rar, la cel sintactic.
Argoul este, între dialectele sociale, sistemul de semne (mai ales
lexicale) cel mai inten ționat închis și cu forța de comunicare limitat ă la
grupul social care-l întrebuin țează. A început prin a fi un limbaj absolut
convențional, întrebuin țat mai întâi de lumea periferiei morale și topo-
grafice a ora șelor: hoți, bandiți, criminali etc. Cu timpul, îns ă, s-a extins
la alte categorii, ie șite oarecum de sub cadrele organiz ării pe clase: elevi,
studenți, soldați, vînzători ambulan ți, pușcăriași, tineri din cartiere peri-
ferice etc. Treptat, caracterul s ău închis, cifrat, realizat prin între-
buințarea cu sensuri speciale a termenilor din limba na țională (din graiuri
și din limbajul familiar mai ales) sau prin introducerea unor cuvinte și
expresii dinafara limbii na ționale, a mai p ălit. O dat ă cu extinderea la
diferite alte grupuri sociale, nota dominant ă a devenit expresivitatea,
pitorescul, cu deosebire marcat ă în argoul studen țesc. În afara împru-Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

CURS DE LINGVISTIC Ă GENERAL Ă
174mutului din alte limbi (a țiganilor în primul rînd), argoul î și are sursa de
îmbogățire în întrebuin țarea metaforic ă a unor termeni din graiuri, din
limbajul familiar dar și din limba literar ă. Este un limbaj prin excelen ță
metaforic.
Jargonul este constituit dintr-o sum ă de cuvinte, expresii și fraze
introduse dintr-o limb ă străină în enunțurile realizate în limba na țională.
Cunoaște două ipostaze principale; una reflect ă atitudinea deta șat aristo-
cratică a unor categorii sociale care, atunci cînd nu dispre țuiesc limba
națională, o consider ă incapabil ă de a exprima toat ă bogăția de idei și
sentimente ce le-ar fi proprii; alta, care reflect ă aspirația spre o anumit ă
poziție socială, fetișizată într-o exprimare „original ă”, încărcată de ter-
meni și fraze str ăine, ca semn al unui „elevat” grad de cultur ă și de no-
blețe. Prima ipostaz ă prezintă o întrebuin țare corect ă a elementelor
străine inserate în frazele din limba na țională. Limbii na ționale, îns ă, i se
restrînge sfera de desf ășurare a func ției de comunicare, la limitele cate-
goriei sociale respective. Cea de-a doua ipostaz ă se caracterizeaz ă printr-
o întrebuin țare incorect ă a termenilor și a frazelor str ăine sau printr-o
„adaptare” formal ă a termenilor din limba na țională la o limb ă străină,
ceea ce face ca dorin ța de originalitate s ă se transforme într-o surs ă de ri-
dicol; cu alte cuvinte, limba se r ăzbună. Fenomenul, în strîns ă legătură
cu diversele mode lingvistice și reflectînd muta ții sociale intervenite în
diferite epoci ale istoriei comunit ății socio-lingvistice, a fost ridiculizat
de toți marii comediografi ai literaturii universale: Molière, G. B. Shaw,
V. Alecsandri, I. L. Caragiale.
Limbajul tehnico-profesional , considerat de unii lingvi ști o formă
de manifestare a jargonului, caracterizeaz ă vorbirea unor categorii socio-
profesionale. Fiind un ansamblu de termeni științifici, parte din ei neo-
logici, parte chiar str ăini, specifici unor anumite activit ăți tehnico-
științifice în medicin ă mai ales, dar și în alte sfere pr ofesionale, accentuat
specializate: industrie, farmacie, ti pografie etc., limbajele tehnico-pro-
fesionale impun func ției de comunicare a limbii aceea și restrîngere. Cir-
cumscris jargonului – se vorbe ște de un jargon al sportivilor, al zia-
riștilor, al avoca ților etc. – și confundat de unii lingvi ști cu stilurile, Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE
175limbajul tehnico-profesional este, în realitate, doar o component ă,
concret-lexical ă, a unor variet ăți stilistice dezvoltate de stilul științific, în
legătură cu diferen țierea domeniilor de activitate.
Dacă dialectele regionale oferă lingvistului probe pentru în țe-
legerea istoriei limbii și a poporului, cu prea pu ține deschideri spre orga-
nizarea pe clase a societ ății (reflectă mai mult aspecte ale civiliza ției sa-
tului nediferen țiat), dialectele sociale aduc, alături de procesul de cons-
tituire a limbii literare, m ărturii prețioase despre structura societ ății într-o
epocă dată și despre muta țiile sociale și de civiliza ție intervenite de-a
lungul timpului. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.59.47 (2020-01-13 17:09:58 UTC)BDD-B33-04 © 2011 Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Această relație caracterizeaz ă însăși esența omului ca fiin ță superi- oară. Coexisten ța celor trei factori a fost fundamental ă pentru saltul… [615879] (ID: 615879)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Această relație caracterizeaz ă însăși esența omului ca fiin ță superi- oară. Coexisten ța celor trei factori a fost fundamental ă pentru saltul… [615879]

Copyright Notice

INTERFERENȚELE DINTRE NORMA LINGVISTICĂ ȘI NORMA [619670]

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI [619760]

AMENAJĂRI DE IRIGAȚII LOCALE ÎN ZONA DE VEST A ROMâNIEI- IMPLEMENTATE, ÎN FAZĂ DE PROIECT SAU STUDIU [311427]

Profesor cordonator: Absolvent: Prof. univ. dr. Mihaela Herciu Cosmin – Constantin Lică SIBIU, 2016 1 Universitatea “Lucian Blaga“ Sibiu Facultatea… [613695]

Pr. Lect. Dr. Florescu Marius -Alexandru Novăcescu Adrian [611286]

DI A GNO ЅTI SU L ЅA RSI NI I E XTRA U TE RINE, O PROBLEMĂ DE ACTUALITATE So o rdo na to r Ș.L.Stuparu-Crețu Mariana A bѕo lve nt Bocancea… [303330]

Copyright Notice

Similar Posts