Această lucrare are un caracter didactic, care urmărește punerea la dispoziția studenților din cadrul facultăților de silvicultură, precum și a… [309039]

Licență

Această lucrare are un caracter didactic, care urmărește punerea la dispoziția studenților din cadrul facultăților de silvicultură, precum și a… [309039]

Byadmin ianuarie 1, 2024

[anonimizat], precum și a [anonimizat] o [anonimizat] a mecanismelor și legislației naționale și internaționale.

Pădurea a fost, este și va fi: [anonimizat], [anonimizat], instabilității. [anonimizat], există o presiune imensă exercitată asupra pădurii și a produselor accesorii ale acesteia.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], rolul, funcțiile și valoarea inestimabilă a acesteia.

[anonimizat] o [anonimizat], științifice și practice având în același timp un respect și o recunoștință deosebită față de toți cercetătorii literaturii de specialitate din trecutul și prezentul istoriei noastre.

Autorii,

SILVICULTURA ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Obiectivul principal al silviculturii este de a [anonimizat] (lemn și produse accesorii) cât și prin rolul vital pe care îl deține în mediul înconjurător.

[anonimizat] a [anonimizat] a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-[anonimizat] (Guvernul României, 1990).

[anonimizat], [anonimizat] a biodiversității.

Marin Drăcea preciza despre păduri în 1937 astfel: „[anonimizat]…”

[anonimizat], potențiale de a [anonimizat]-[anonimizat] (Enescu V. 2002).

[anonimizat] o treime din suprafața terestră. Aproximativ 47% din pădurile lumii sunt situate în zona tropicală, 9% [anonimizat], și 11% și, respectiv, 33% în temperaturile și temperaturile zonele boreale.

FigurA 1. Pădure de rășinoase. (Foto: Kopacz Nandor)

Dintre beneficiile numeroase și foarte valoroase pe care le poate furniza pădurea amintim:

Adăpost, lemn, hrană, economie, bunăstare

Preocupările internaționale privind dezvoltarea durabilă au fost exprimate prin "Summit-ul Pământului" de la Rio de Janeiro din 1992 și au fost dezbătute din nou la WSSD ținut la Johannesburg în 2002, silvicultura fiind un subiect foarte important. Summit-ul mondial privind durabilitatea(WSSD), desfășurată la Johannesburg în 2002, a abordat și a subliniat rolul pădurii durabile a managementului în dezvoltarea durabilă generală și, mai precis, în eradicarea sărăciei, îmbunătățiri în securitatea alimentară și accesul la apă potabilă și siguranță la prețuri accesibile.

La nivel global, aproximativ 1,6 miliarde de oameni săraci depind, cel puțin parțial, de resursele forestiere pentru a trăi. În ciuda tuturor eforturilor privind protejarea pădurilor, zonele forestiere de pădure din lume, continuă să scadă cu o rată alarmantă. Modificarea netă în zona forestieră este estimată la – 9,4 milioane ha pe an, reprezentând diferența dintre rata defrișărilor de 14,6 milioane ha de păduri naturale și o extindere a pădurilor 5,2 milioane ha/an păduri naturale din plantații (FAO, Global Resources Resources Assessment 2000).

Conform Eurostat 2016, Trei zeci de milioane de hectare de păduri sunt pierdute în fiecare an în timp ce persistența degradării terenurilor uscate a dus la deșertificarea a 3,6 miliarde de hectare. Defrișarea și deșertificarea – cauzate de activitățile umane și de schimbările climatice reprezintă o problemă majoră, precum și o provocare pentru dezvoltarea durabilă, acestea afectând viața și mijloacele de existență ale milioane de oameni în lupta împotriva sărăciei. Sunt depuse eforturi pentru a gestiona pădurile și pentru a le combate deșertificare. În zonele sărace, pădurile reprezintă o economie vitală, acestea având un rol economic vital, în plus, menținerea pădurilor este esențială pentru mediul înconjurător și bunăstarea lumii, deoarece pădurile au o importanță crucială cu rol în abordarea provocărilor climatice schimbarea și susținerea speciilor și a biodiversității.

Pădurile sunt foarte importante din punct de vedere social și cultural: sunt atractive pentru populația rurală și urbană, permit desfășurarea de activități recreative sau benefice pentru sănătate și reprezintă un patrimoniu cultural important(Guvernul României 2017).

Aceste provocări sunt prezente în actualele state ale UE (Statele membre), precum și în statele aderente și în afara acestora în Europa extinsă, deși semnificația lor variază în funcție de regiunea europeană specială. UE a sprijinit mult timp conceptul gestionării durabile a pădurilor, care este necesar și obligatoriu să fie gestionate și îngrijite corespunzător, fiind o resursă naturală sustenabilă, de interes: local, național și global.

Conceptul de dezvoltare durabilă în silvicultură

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost prezentat pentru prima oară în anul 1987, în raportul Bruntland – „Our Common Future" -, dezvoltarea durabilă urmărește, pe de o parte, calitatea mediului ca și componentă a calității vieții, iar pe de altă parte, dezvoltarea socio-economică. Integrarea problemelor de mediu în dezvoltarea socio-economică reprezintă fundamentul conceptului (Horj, 2006).

Gospodărirea durabilă a pădurilor reprezintă gospodărirea terenurilor forestiere într-un mod și într-un ritm care menține biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea lor, precum și potențialul acestora de a îndeplini, acum și în viitor, funcțiile ecologice, economice și sociale la nivel local, național și global. În plus, acest mod de gospodărire nu trebuie să conducă la deteriorarea altor ecosisteme (Radu G.V., Costel B. 2013).

Solidaritatea socială, eficienta economică și responsabilitatea față de mediu sunt cele trei dimensiuni majore ale dezvoltării durabile. In contextul dezvoltării durabile, conservarea biodiversității ecosistemelor naturale este principala alternativă la degradarea mediului. Pe de o parte, degradarea mediului este cauzată de sărăcie. Oamenii și națiunile sărace pun nevoile imediate de supraviețuire în fața prezervării resurselor pe termen lung. Pe de altă parte, în țările bogate, degradarea ecosistemelor este adesea rezultatul utilizării în exces a resurselor naturale și a unor cantități mari de deșeuri.

Ansamblul Generalul al Națiunilor Unite definește durabilitatea gestionarea pădurilor astfel: "Conceptul dinamic și evolutiv, care își propune să mențină și să consolideze coeziunea economică, socială și valorile ecologice ale tuturor tipuri de păduri, în beneficiul generații prezente și viitoare ". Conceptul cuprinde atât pădurile naturale cât și plantațiile în toate regiunile geografice și zonele climatice gestionate pentru conservare, producție sau scopuri multiple, pentru a oferi o gamă de bunuri ecosistemice forestiere și servicii la nivel local, național, regional și global. Criteriile și indicatorii elaborați pentru zonele boreale, temperate și tropicale unde pădurile oferă un cadru pentru a evalua, monitoriza și raporta implementarea pivind: dimensiunea resurselor forestiere; diversitate biologica; sănătate și vitalitate pădurii; funcțiile productive; funcțiile de protecție; funcțiile socio-economice; precum și politica juridică, politică și instituțională cadru. (www.cpfweb.org)

Kofi Annan a identificat cinci domenii în care se pot aduce contribuții semnificative: apă și salubritate, energie, productivitatea agricolă, biodiversitate și gestiunea ecosistemelor. La Summitul Mondial de la Johannesburg (Africa de Sud), principalele măsuri cu privire la dezvoltarea durabilă, mecanisme care sa contrabalanseze consumul uman, industrial și agricol, ar fi: eficientizarea consumului resurselor de apă, precum și conservarea și refacerea integrității ecosistemelor. Lupta pentru combaterea sărăciei și cea pentru protejarea mediului au un numitor comun: viitorul planetei.

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică al căror fundament îl reprezintă asigurarea echilibrului între sistemele socio-economice și potențialul natural. Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCEF) în raportul "Viitorului nostru comun", cunoscut și sub numele de "Raportul Bruntland": "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fară a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi". (Guvernul României, Ministerul Apelor și Pădurilor 2017).

Dezvoltarea durabilă presupune un nou cod de valori definit prin interacțiunea dintre dimensiunea naturală, dimensiune social-umană și o dimensiune național-statală, regională și mondială. În Uniunea Europeană (UE), politicile forestiere sunt puse în aplicare de statele membre într-un cadru stabilit prin legislație la nivel local și regional precum și reglementări comune pe termen lung care prevăd bune practici în dezvoltarea durabilă în silvicultură și alte ramuri.

După Giurgiu V.2004, adoptarea în silvicultura României a conceptului de dezvoltare durabilă este foarte benefică, pentru următoarele considerente:

Fiind promovat și acceptat la nivelul celor mai înalte organisme internaționale, îndeosebi de către ONU, și de guvernele majorității țârilor lumii, întărește rolul și importanta principiului clasic al continuității, dar mai ales a celui definit în sens larg;

Prin criterii și indicatori adoptați prin convenții internaționale, inclusiv la nivelul UE, acest concept obligă la o severă monitorizare a modului de gestionare a pădurilor;

Este în afara oricărei îndoieli că acest concept al dezvoltării durabile lărgește sfera de constrângeri în favoarea generațiilor viitoare, comparativ cu cea a principiului continuității, așa cum este înțeles în silvicultură.

Managerii industriei forestiere au realizat că, aprovizionarea cu lemn din pădurile virgine nu este eliminată în timp. Reprezentanții industriei de prelucrare a lemnului au recunoscut, de asemenea, că existența acesteia pe termen lung depinde de menținerea unor surse sigure de aprovizionare pentru viitor. Se impune deci o schimbare conceptuală în managementul pădurilor (Enescu V. 2002).

Charta Terrei (Declarația de la Rio de Janeiro) și Convenția asupra biodiversității consideră că mediul înconjurător și dezvoltarea sunt indisociabile. Sub raportul sanogenezei mediului înconjurător, este știut faptul că ecosistemele forestiere acționează întotdeauna favorabil.

Dată fiind importanța socială a pădurilor, este hotărâtoare în ce privește asigurarea de bunuri materiale, dar mai ales servicii pentru om (elimină oxigen, absorb CO2, barieră biologică împotriva poluării și îmbolnăvirii populației, emanații de fitoncide etc). în mod pur convențional, în zonele de mare intensitate funcțională se consideră că efectele ecoprotective ale pădurii sunt de 10 până la 20 de ori mai mari decât efectele ecoproductive.

Pădurii, ca resursă naturală regenerabilă, trebuie să-i fie asigurată dimensiunea naturală, care se păstrează atâta timp cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural, iar ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă nevoilor prezente și viitoare ale generațiilor. Dezvoltarea durabilă constituie, așadar, un mijloc de a „umaniza" procesul tehnic și economic, pentru a-i distribui cât mai echilibrat efectele asupra generațiilor viitoare. Cunoașterea raporturilor om-natură, om-pădure se desprinde ca o normă individuală și colectivă, generând atitudinea față de pădure, față de mediu, cu rezultanta: calitatea mediului. Acreditarea ideii europene: „ecologizarea" atitudinii față de pădure înseamnă orientarea conceptului de la „tehnical activity" spre „public relations" (Horj, 2006).

România dispunea de o Strategie a dezvoltării durabile a silviculturii, pe termen mediu și lung, respectiv pe perioada 2000-2020, în care sunt identificate 19 obiective strategice principale, pentru fiecare din acestea fiind menționate măsurile și acțiunile de realizare. Acest document înglobează conceptele și obiectivele strategice pentru gestionarea durabilă a pădurilor, pentru conservarea și consolidarea patrimoniului forestier național, pentru utilizarea rațională a resurselor pădurii, protecția mediului înconjurător și asigurarea calității vieții (***, 2001-2004).

Strategia se bazează pe criteriile de gestionare durabilă a pădurilor stabilite în cadrul conferințelor forestiere paneuropene (Strasbourg, Helsinki, Lisabona, Viena):

Criteriul 1: Conservarea și ameliorarea resurselor forestiere și contribuția acestora la circuitul global al carbonului.

Criteriul 2: Menținerea sănătății și vitalității ecosistemelor forestiere.

Criteriul 3: Menținerea și încurajarea funcțiilor productive ale pădurilor.

Criteriul 4: Menținerea, conservarea și ameliorarea diversității biologice.

Criteriul 5: Menținerea și ameliorarea funcțiilor de protecție în gestionarea pădurilor.

Criteriul 6: Menținerea și ameliorarea altor funcții și condiții socio – economice ale pădurilor.

Criteriul 7: Realizarea unei acoperiri optime cu păduri a teritoriului, precum și a unei structurări de viitor optime.

Obiectivele strategiei forestiere naționale 2018-2027 privind dezvoltarea durabilă

Guvernul României prin Ministerul Apelor și Pădurilor a emis în anul 2017 Strategia Forestieră Națională 2018-2027, motiv pentru care am considerat foarte util prezentarea obiectivelor:

Eficientizarea cadrului instituțional și de reglementare a activităților din domeniul forestier;

Gestionarea durabilă a fondului forestier național;

Creșterea competitivității și a sustenabilității industriilor forestiere, a bioenergiei și bioeconomiei în ansamblul ei ;

Dezvoltarea unui sistem eficient de conștientizare și comunicare publică;

Dezvoltarea cercetării științifice și a învățământului forestier.

Situația actuală a fondului forestier național din România

Potrivit Codului silvic totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafață, conform operațiunilor de intrări-ieșiri efectuate în condițiile legii, constituie, indiferent de forma de proprietate, fondul forestier național.

Fondul forestier național include:

a) pădurile;

b) terenurile în curs de regenerare și plantațiile înființate în scopuri forestiere;

c) terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate și terenuri neîmpădurite, stabilite în condițiile legii a fi împădurite;

d) terenurile care servesc nevoilor de cultură: pepiniere, solarii, plantaje și culturi de plante-mamă;

e) terenurile care servesc nevoilor de producție silvică: culturile de răchită, pomi de Crăciun, arbori și arbuști ornamentali și fructiferi;

f) terenurile care servesc nevoilor de administrație silvică: terenuri destinate asigurării hranei vânatului și producerii de furaje, terenuri date în folosință temporară personalului silvic;

g) terenurile ocupate de construcții și curțile aferente acestora: sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc, drumuri și căi ferate forestiere de transport, spații industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier, terenurile ocupate temporar și cele afectate de sarcini și/sau litigii, precum și terenurile forestiere din cadrul culoarului de frontieră și fâșiei de protecție a frontierei de stat și cele destinate realizării unor obiective din cadrul Sistemului Integrat de Securizare a Frontierei de Stat;

h) iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice.

Toate terenurile incluse în fondul forestier național sunt terenuri cu destinație forestieră.

Conform datelor furnizate de către Institutul Național de Statistică suprafața totală a fondului forestier național al României este de 6.559 mii ha și reprezintă 27.5% din suprafața țarii. Până la data de 31.12.2016 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafața de 3.301.349 ha și s-a pus în posesie suprafața de 3.158.552 ha, conform tabelului de mai jos (STRATEGIEA FORESTIERĂ NAȚIONALĂ 2018-2027):

Ministerul Apelor și Pădurilor este autoritatea publică centrală care raspunde de silvicultură. El elaborează normele juridice, economice și tehnice care constituie regimul silvic și controlează aplicarea acestuia în activitatea de gestionare a pădurilor.

Administrarea fondului forestier se realizează prin 331 ocoale silvice de stat și baze experimentale și prin 145 ocoale silvice de regim.

Activitățile de cercetare științifică și de dezvoltare tehnologică se desfășoară preponderent prin Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Silvicultură ”Marin-Drăcea”, iar pentru formarea cadrelor cu studii superioare necesare sectorului forestier funcționează 7 facultăți de profil: la Brașov, Suceava, Oradea, Timișoara, Cluj, Craiova și București.

Procentele reduse de împădurire din zonele de câmpie se corelează cu secete frecvente și prelungite, așa cum despăduririle din zona de deal, precum și tăierile masive din unele paduri de munte se corelează cu fenomene de torențiali țațe și de degradare a terenurilor.

Aceste fenomene se accentuează de la perioada la perioada, pe fondul unor dificultați de ordin social și legislativ și al lipsei de capacitați instituționale și financiare la mare parte din deținatorii de păduri sau de terenuri care ar trebui împădurite. Investițiile din acest domeniu au fost reduse sau chiar neglijate.

Chiar dacă există păduri pe întreaga suprafață a României, ele sunt în principal situate în zonele montane (65%), urmate de dealuri (27%) și o proporție relativ mică de păduri se întâlnesc în zonele de câmpie. Recoltarea masei lemnoase din ultimii ani a înregistrat o medie de aproximativ 14.1 milioane m 3 , dintre care 8.5 milioane m3 foioase și 5.6 milioane m3 rasinoase. Potențialul comercial anual este estimat la 16,5 milioane m 3, din care 1.9 milioane m3 sunt situate în zone inaccesibile (USDA-FAS 2006).

Exemple de răspunsuri promițătoare și eficiente pentru silvicultură durabilă (Millennium Ecosystem Assessment, 2005.):

ș Integrarea pădurilor durabile utilizând practicile de management în instituțiile financiare, regulile comerciale, programele globale de mediu, și luarea deciziilor globale în materie de securitate;

ș Abilitarea comunităților locale de sprijin și inițiative pentru utilizarea durabilă a produselor pădurii; aceste inițiative sunt colective, mai important decât eforturile conduse de guverne sau procese internaționale, dar cer sprijinul lor de a se răspândi.

ș Reforma guvernării și dezvoltării pădurilor la nivel de țară, concentrat strategic programe naționale forestiere negociate de părțile interesate.

2.3.1. Fondul forestier proprietate a statului

Conform paginii web a Regiei Naționale a Pădurilor, fondul forestier proprietate a statului la finele anului 2016, se prezintă astfel (www.rosilva.ro):

Suprafața totala a fondului forestier proprietate publica a statului, administrata de RNP – Romsilva, prin 41 de direcții silvice, in cadrul a 313 ocoale silvice, este de 3.145.793 ha (la data de 31.12.2016), reprezentând mai puțin de jumătate din fondul forestier național.

Terenuri acoperite cu pădure: 3.043.946 ha, din care:

rășinoase: 787.221 ha (25,9%);

fag: 973.950 ha (32,0 %);

stejari: 591.914 ha (18,1 %);

diverse alte specii tari: 518.335 ha (17,0 %);

diverse specii moi: 212.526 ha (7,0 %).

Păduri încadrate in grupa I funcționala (păduri cu funcții speciale de protecție): 1.931.160 ha (63%), având următoarea distribuție:

Păduri cu funcții de protecție a apelor: 31%;

Păduri cu funcții de protecție a terenurilor si solurilor: 42%.

Păduri cu funcții de protecție contra factorilor climatici si industriali dăunători: 6%;

Păduri cu funcții de recreere: 11%;

Păduri de interes științific si de ocrotire a geofonului si ecofondului forestier: 10%, din care cca. 13 800 ha sunt introduse În Catalogul național al pădurilor virgine si cvasi virgine.

Păduri încadrate in grupa a II-a funcționala (păduri cu funcții de producție și protecție): 1.112.786 ha (37%).

Pe lângă terenurile acoperite cu pădure, fondul forestier proprietate publica a statului, mai cuprinde si alte categorii de folosința, însumând 101.847 ha, în care sunt incluse:

terenuri care servesc nevoilor de cultura silvica: 2.451 ha;

terenuri care servesc nevoilor de producție silvica: 161 ha;

terenuri care servesc nevoilor de administrație silvica: 20.567 ha;

terenuri ocupate de construcții si curțile aferente acestora: 17.956 ha;

terenuri aflate in clasa de regenerare: 8.560 ha;

iazurile si albiile pâraielor: 869 ha;

terenuri neproductive: 34.525 ha;

fâșie frontiera: 73 ha;

terenuri ocupate temporar din fondul forestier: 412 ha;

ocupații si litigii: 16.273 ha.

2.4.FOREST EUROPE, Strategia forestieră și planul de acțiune UE și FLEGT

Conferința Ministerială privind protecția pădurilor din Europa (MCPFE), cunoscută sub numele FOREST EUROPE, din care România este membră, reprezintă procesul de politică pan-europeană pentru gestionarea durabila a pădurilor din Europa. FOREST EUROPE dezvoltă strategii comune pentru cele 46 de state membre și pentru Uniunea Europeană (UE) cu privire la protecția si gestionarea durabila a pădurilor.

De la fondarea sa în 1990, au fost adoptate nouăsprezece rezoluții în cinci Conferințe Ministeriale (Strasbourg 1990, Helsinki 1993, Lisabona 1998, Viena2003 și Varșovia 2007). Prin angajamentele FOREST EUROPE, conceptul de gestionare durabilă a pădurilor (GDP) a fost definit și dezvoltat continuu la nivel pan-european. Angajamentele, de asemenea, au servit drept cadru pentru punerea în aplicare a GDP în țările europene. Printre subiectele prioritare ale FOREST EUROPE amintim consolidarea rolulului pădurilor în atenuarea schimbărilor climatice, asigurarea aprovizionării cu apă potabilă de bună calitate, îmbunătățirea și conservarea biodiversității forestiere și furnizarea de produse forestiere. Alte sarcini importante sunt de a dezvolta un cadru de colaborare forestieră în viitor și de a explora posibilitățile unui acord legal cu caracter obligatoriu cu privire la pădurile din Europa.

Tratatul de instituire a Comunității Europene nu prevede o politică specifică forestieră comună. Principiul subsidiarității se aplică, iar responsabilitatea pentru politica forestieră revine fiecăruia dintre statele membre. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a adoptat o Strategie forestieră în 1998 care subliniază importanta rolului multifuncțional al pădurilor și administrării durabile a pădurilor pentru dezvoltarea societății, și identifică o serie de elemente-cheie, care constituie baza pentru punerea sa în aplicare. Aceasta prevede că politica forestieră este în competența statelor membre, dar că UE poate contribui la punerea în aplicare a GDP prin politici comune, bazate pe principiul subsidiarității și conceptul de responsabilitate comună. Acesta subliniază, de asemenea, punerea în aplicare a angajamentelor, principiilor și recomandărilor internaționale prin programe forestiere naționale sau subnaționale sau instrumentele echivalente, și prin participarea activă în toate procesele internaționale din domeniu, și subliniază necesitatea de a îmbunătăți coordonarea, comunicarea și cooperarea în toate domeniile politice relevante pentru sectorul forestier.

Planul de acțiune forestier al UE2, adoptat în 2006, oferă un cadru pentru acțiunile legate de silvicultură la nivelul Comunității și al Statelor Membre și servește ca instrument de coordonare între acțiunile comunitare și politicile forestiere ale statelor membre. Obiectivul general al Planului de acțiune forestier al UE este de a sprijini și consolida administrarea durabilă a pădurilor și rolul multifuncțional al pădurilor. Planul de acțiune are patru obiective principale:

(1) Creșterea competitivității pe termen lung;

(2) Îmbunătățirea și protecția mediului;

(3) Contribuția la calitatea vieții;

(4) Promovarea coordonării și comunicării.

Planul constă dintr-o serie de 18 acțiuni-cheie pe care Comisia își propune să le implementeze împreună cu statele membre. Acesta subliniază, de asemenea, măsuri suplimentare care pot fi luate de către statele membre, în funcție de condițiile și prioritățile lor specifice, cu sprijin din partea instrumentelor comunitare existente, deși implementarea poate presupune, de asemenea, acte juridice naționale.

Exemplele includ:

(a) o evaluare a resurselor de lemn pentru producerea de energie,

(b) dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru proprietarii de păduri,

(c) elaborarea de ghiduri de bune practici în împadurire, la nivel national și

(d) promovarea măsurilor Natura 2000 referitoare la habitate forestiere.

Înștiințarea din 2008 privind industriile forestiere inovatoare și durabile din UE3 include un plan de acțiune format din 19 puncte în vederea îmbunătățirii competitivității pe termen lung a sectorului forestier, integrând în același timp obiectivele privind schimbările climatice si energie în strategia acestui sector. Acțiunile pe care le propune aceasta sunt complementare Planului de acțiune forestier cu privire la competitivitatea industriilor forestiere din cadrul UE (FBI), punând accentul pe accesul la materii prime, impactul schimbărilor climatice, inovație, comert și comunicare.

Politica Uniunii Europene de combatere a taierilor ilegale și a comerțului asociat acestora este conținută în Planul de acțiune pentru FLEGT care acoperă atât măsuri referitoare la ofertă, cât și la cerere în ceea ce privește exploatarea forestieră ilegală, și a fost aprobat de Consiliul de Miniștri al UE în noiembrie 2003. Planul de acțiune FLEGT a dus la două acte legislative cheie:

Regulamentul FLEGT adoptat în 2005, cu privire la controlul intrării materialului lemnos în UE din partea țărilor care intră în Acorduri de parteneriat voluntare bilaterale FLEGT (VPA) cu UE;

Regulamentul UE cu privire la materialul lemnos propus de Comisie în octombrie 2008 și adoptat de Parlamentul European și de Consiliu în octombrie 2010, ca o măsură globală de a interzice introducerea materialului lemnos și produselor din lemn ilegale pe piața internă.

Regulamentul (UE) nr 995/2010, de asemenea, cunoscut sub numele de Regulamentul lemnului (Ilegal) combate taerile ilegale si comerțul asociat prin intermediul a trei obligații esențiale:

1. Interzice plasarea pe piata UE pentru prima oara a lemnului si produselor din lemn cu provenienta ilegala;

2. Obliga comerciantii din UE care plaseaza pentru prima oara pe piata UE produse din lemn sa se supuna la verificari prealabile;

3. Obliga comerciantii din UE sa tina evidenta furnizorilor si clientilor lor (trasabilitate).

Regulamentul acoperă o gama larga de produse din lemn enumerate in Anexa la regulament folosind codul de nomenclatură personalizat al UE. Punerea în aplicare a regulamentului va începe de la 03 martie 2013 pentru a da suficient timp operatorilor din UE, producătorilor de material lemnos și statelor membre, precum și partenerilor comerciali să se poată pregăti. În această perioadă, Comisia intenționează să adopte norme mai detaliate.

În mod evident masa lemnoasa ce provine din păduri certificate si companiile ce au certificarea lanțului de custodii vor fi in avantaj semnificativ si vor fi mai bine pregătite când aceasta reglementare va intra in vigoare.

Merita menționat ca, in 2008, Statele Unite au amendat Legea Lacey (veche de 100 ani) in scopul includerii interzicerii cometrului pentru produsele fabricate in intreprinderi ce se aprovizionau cu produse ilegale, inclusiv busteni, cherestea, mobila, pasta papetara. Asta inseamna ca toate produsele din lemn trebuie sa fie recoltate, transportate procesate si exportate in concordanta cu legislatia locala relevanta. Legea Lacey se bazeaza mai degraba pe fapte in mai mare masura decat pe documente in conditiile in care nici un document nu reprezinta o garantie 100% a lagalitatii. Este sarcina importantorilor si comerciantilor din Statele Unite sa se asigure ca toate produsele importate sunt produse cu respectarea legislatiei relevante.

Obiectivul general al sectorului forestier Dezvoltarea sectorului forestier pentru cresterea contribuției la îmbunătățirea calității vieții, bazată pe gestionarea durabilă a resurselor forestiere.

Administrarea si utilizarea padurii in asa fel incat, cu un profit rezonabil sa se mentina productivitatea, biodiversitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea si potentialul padurii de a indeplini, acum si in viitor, functiile ecologice, economice si sociale la nivel local, national si global fara a dauna altor ecosisteme.

Abrevieri și acronime

MCPFE Conferința ministerială privind protecția pădurilor în Europa

FBI Industrii silvice

FLEGT Aplicarea legislației forestiere, guvernare și comerț

Sursa: Secretariatul General al Guvernului României în calitate de beneficiar, prin proiectul Analiza Funcțională a Sectorului Mediu și Păduri în România II, Cofinanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative în perioada 15 septembrie 2011 – 14 mai 2012.

PĂDUREA CA ECOSISTEM FORESTIER

Prin capacitatea lor de a consuma dioxidul de carbon și a altor gaze cu efect de seră, pădurile prezintă un rol esențial în atenuarea schimbărilor climatice, deoarece în lipsa acestora aceste gaze ar fi libere în atmosferă.

Ecosistemul este unitatea funcțională fundamentală a biosferei, cu un tip determinant al interacțiunii componentelor organice și anorganice și configurație energetică proprie, care asigură desfățurarea ciclurilor biochimice și transformările energiei în fragmentul dat al scoarței terestre (Strugren, 1965).

Ecosistemul este compus din biocenoză și biotop.

Biocenoza – reprezintă totalitatea organismelor vegetale și animale care populează un anumit mediu, formând un tot unitar. Doniță și col.1977, definește biocenoza forestieră astfel: Este sistemul biologic supraindividual în care, printre producători, rolul cel mai important revine populațiilor de arbori.

Biotopul – Mediu limitat, cu condiții de viață particulare și cu înfățișare proprie, cuprinzând totalitatea organismelor care formează o biocenoză (dexonline)

La constituirea pădurii participă o mare diversitate de specii vegetale și animale. Astfel, se estimează că la alcătuirea pădurii românești participă peste 200 de specii lemnoase, circa 1000 specii ierboase și numeroase alte specii de mușchi, licheni, ciuperci, alge, bacterii, plante parazite și semiparazite, precum și un impresionant număr de specii de animale, păsări, reptile și pești, microorganisme (Doniță ș.a.,1978).

3.1. Ce este un ecosistem forestier?

Un ecosistem forestier este o unitate naturală de păduri, formată din toate plantele, animalele și microorganismele (componentele biotice) din această zonă care funcționează împreună cu toți factorii fizici (abiotici) ai mediului (Robert W.Ch.1996).

Ecosistemul forestier este alcătuit din factori biotici și abiotici.

Ecosistemul forestier, din punct de vedere funcțional are capacitatea de asimilare a energiei solare și a elementelor din sol și atmosferă, pe care le transformă în energie chimică care se acunulează în masa vegetală și parțial animală. Silvicultura are contingențe cu numeroase științe fundamentale și aplicative, obiectul ei de lucru fiind ecosistemul forestier, științele fundamentale care concură la cunoașterea structurii, funcționării și evoluției acestei unități de bază a învelișului biosferei asigură baza științifică a silviculturii (Vlad I. et all. 1997). Ecologia pădurilor, ca și alte domenii ale ecologiei, este deseori împărțit în sub-discipline care se concentrează pe individ organisme, populații, comunități sau ecosisteme întregi. Deși aceste distincții sunt ușor de estompate, studiul ecosistemelor este în general caracterizat prin includerea mediului fizic ca parte integrantă a acestuia sistemul și o preocupare sporită cu dinamica materie organică, nutrienți și apă peste interacțiuni printre organisme sau specii specifice. Acest lucru nu sugerează că organismele și speciile nu sunt importante, ci mai degrabă își dau seama de importanța acestora prin rolul lor în ecosisteme.

3.2. Componența unui ecosistem forestier

Principalele elemente care formează un ecosistem forestier sunt:

Fitocenoza forestieră – este reprezentată de tot ce înseamnă vegetație forestieră, alcătuind un covor continuu, din plante începând cu arborii cei mai înalți și până la microflora solului.

Zoocenoza forestiră – reprezintă animalele pădurii, acestea participând într-un număr mare de specii.

Solul – reprezintă baza pădurii, în care plantele iși fixează rădăcinile, tot de aici își absorb apa și sărurile minerale necesare pentru procesul de fotosinteză.

Atmosfera – este parteactivă a pădurii prin intermediul căreia plantele și animalele beneficiază de elemente necesare vieții precum: apa, lumina, căldura, oxigen.

Conform lui Thomas A. Spies, 1998, atributele esențiale ale structurii pădurilor includ: tipul structural, mărimea, forma și distribuția spațială (verticală sau orizontală) a componentelor. Structura pădurii cuprinde numeroase componente, dintre care multe sunt fundamentale pentru funcționare și diversitatea ecosistemelor. De exemplu, coroanele arborilor variază atât pe verticală, cât și pe orizontală și joacă roluri majore în interceptarea radiațiilor, controlul microclimatului și determinarea habitatului, descriind componentele structurii pădurilor astfel:

Ecologia pădurilor se referă la interacțiunile dintre organisme și mediul lor, prin urmare putem spune că, structura, compoziția, funcționalitatea, productivitatea, rezistența și adaptabilitatea privind o anumită cantitate minimă de diversitate de organisme sunt disponibile pentru sistemul de auto-organizare. Conceptul de ecosistem forestier permite unui manager de terenuri forestiere să identifice și să clasifice un sit după vegetație (arbori și plante inferioare) și sol – și se referă la metode de management definite cu rezultatele așteptate. El poate, de asemenea, să comunice experiența cu acest ecosistem pentru alți administratori de terenuri și cercetători (Corns I.G.W. 1998).

FigurA 2.Principalele părți ale ecosistemului forestier: biocenoza și mediul biocenozei cu cele două laturi-geotop(condiții) și ecotop-biotop (factori) (Doniță N. și col.1977)

Biomasa (fitomasa) produse de plantele verzi înzestrate cu capacitatea de a capta și converti energia radiantă în energie chimică potențială, este rezultatul metabolismului, care este un proces foarte complex ce cuprinde două laturi car se află într-un anumit raport, ce în mod normal este în favoarea anabolismului. La arbori, conversia în procesul de fotosinteză a energiei solare prezintă anumite particularități, deoarece economia de carbon, este orientată în principal spre acei produși de asimilație, în primul rând biomasa lemnoasă, prin care se ajunge cu precădere la dezvoltarea trunchiului (Bandici E.Gh.2013).

3.3. Funcțiile ecosistemului forestier

La nivel global, ecosistemele forestiere reprezintă cea mai mare parte a planetei, acoperind o mare parte a suprafeței terestre a pământului. Structura și funcția pădurilor sunt reglementate de o serie de feedback-uri între mediul fizic, strategiile de creștere a plantelor, procese succesive, cicluri biogeochimice și mecanisme de perturbare.

Milescu I.,2006 precizează despre ecosistemele forestiere, următoarele funcții:

Funcția energetică;

Funcția de circulație a materiei;

Funcția de circulație a informației;

Funcția de autocontrol și stabilitate;

Funcțiile ecosistemului (http://forest.jrc.ec.europa.eu) reprezintă un subset al interacțiunilor dintre structura ecosistemului și procesele care stau la baza capacității unui ecosistem de a furniza bunuri și servicii. Prin urmare, informațiile și evaluările funcțiilor și serviciilor forestiere sunt de o importanță primordială pentru elaborarea și punerea în practică a unor opțiuni eficiente de gestionare durabilă a pădurilor și a politicilor forestiere la nivel european.

Numărul de bunuri și servicii furnizate de pădure este mare; o listă neexhaustivă este următoarea:

Produsele din lemn și altele decât cele din lemn: de ex. energia bazată pe biomasă;

Reglarea climei: de ex. sechestrarea carbonului;

Controlul poluării;

Protecția și formarea solului: de ex. controlul eroziunii solului;

Protecția biodiversității;

Reglementarea și furnizarea apei;

3.3.1. Funcții ecosistemice ale arborelui

Arborele este definit ca element al populației ecologice, arătându-se că specia specia de arbori, este compusă de regulă, din mai multe populații ecologice, arboretul este compus din populația unei specii sau a câtorva specii diferite, iar elementul de arboret este o parte a populației cu o anumită vârstă. Se identifică mai bine și se definesc indicii populaționali (număr, frecvență, agregare, structură dimensională, biomasă, productivitate, structura vârstelor, structura sexelor, ratele de apariție, dispariție și creștere, iar la plante acoperirea), (Doniță N., Hernea C.,2015).

Prezintă capacitatea de a determina productivitatea vegetală și animală a ecosistemului,

Transformă eficient resursele în biomasă lemnoasă;

Potențialul energetic și trofic al stațiunii este valorificat la maxim;

Figura 3. Diagrama conceptuală care prezintă principalele fluxuri de nutrienți prin și în interiorul unui ecosistem forestier. Nutrienții intră în sistem prin fixare (N2), intemperii și depuneri atmosferice și sunt pierdute prin leșiere și transformări în faze gazoase. Importanța fiecărui mecanism variază substanțial printre nutrienți. Circuitul în cadrul sistemului este controlat prin reabsorție din țesuturile plantelor, producția de materie organică, descompunere și absorbție. (Ollinger S.V., 2002)

3.4. Tipuri de ecosisteme forestiere

În anul 1990, Doniță și col. elaborează lucrarea Tipuri de ecosisteme forestiere din România, o lucrare amplă în care sunt descrise un număr de 150 de tipuri de ecosisteme forestiere, care cuprinde întreg spațiu forestier românesc, utilizând pentru descrierea acestor ecosisteme următoarele elemente (Milescu 2006):

Tipul de ecosistem (cod, denumire);

Referințe silvotipologice și fitocenologice (tip depădure, tip de stațiune, asociații vegetle);

Areal;

Stațiune (condiții, factori climatici, factori edafici, factori limitativi);

Structura biocenozei, producători (stratul arborilor, stratul arbuștilor, stratul ierburilor și a subarbuștilor, stratul mușchilor);

Figură 4. Ecosisteme forestiere Sursa:MEA

În ceea ce privește particularitățile ecologice specifice cadrului geografic în cazul României, (Giurgiu, 1993) a identificat:

Marea variabilitate a formelor de relief dispuse pe o suprafață redusă;

Fragmentarea și pantele accentuate ale terenurilor de munte și dealuri;

Marea energie de relief în aceste zone;

Friabilitatea ridicată a substratului litologic;

Situarea țării la o interferență de climate;

Caracterul capricios al climatului, în plus afectat și de schimbare;

Adaptarea deplină doar a unui număr redus de specii forestiere principale cantonate în areale naturale distincte de vegetație precum: fagul, molidul, bradul, stejarii;

Marea vulnerabilitate a culturilor de specii forestiere exotice și chiar eșecul multora din acestea. Doar salcâmul face excepție.

Luarea în considerare a specificului plantațiilor forestiere efectuate în străinătate, respectiv: crearea acestora pe terenuri vaste, plane și ușor accesibile, cu specii apte condițiilor ecologice locale (eucalipt, duglas, pin de Monterey, molid de Sitka, hibrizi de larice etc) însă ecologic incompatibile spațiului geografic românesc, impun tot atâtea îndemnuri suplimentare la prudență și la identificarea altor acțiuni mai realiste pentru gestionarea durabilă a pădurilor României (Stoiculescu C.2003).

Principalele formații forestiere din România sunt:

3.5. Descrierea tipurilor de ecosisteme forestiere

Pentru descrierea tipurilor de ecosisteme forestiere, trebuiesc identificate și descrise următoarele elemente (după Doniță N.,1990):

Denumire

Tipuri de pădure , tipuri de stațiune și asociații vegetale corespondente.

Areal în țară.

Stațiunea, în cadrul căreia se caracterizează condițiile staționale (altitudine, relief, material parental, soluri), factorii climatici (căldura, apa din precipitații), factorii edafici (troficitate, reacție, apa accesibilă, aerație, căldură) și factorii limitativi.

Structura biocenozei, în cadrul căreia secaracterizează producătorii pe straturi (arbori, arbuști, ierburi și subarbuști, mușchi) și principalele populații de consumatori și descompunători.

După Vlad I. și col.1997 în Europa se deosebesc, de la sud spre nord, o zonă a ecosistemelor de păduri și tufărișuri mediteraneene, o zonă de păduri submediteraneene, o zonă de păduri temperate cu frunza căzătoare, o zonă de păduri boreale, de rășinoase și o zonă de rariști și tufărișuri de tranziție spre tundră, o zonă de tundră fără arbori. Părțile vestice ale acestor zone, dinspre Oceanul Atlantic, au clima dulce, mai umedă și mai caldă, cele estice îndepărtate de ocean au o climă aspră, uscată și exesiv de caldă sau rece. În această climă, pădurile din zona temperată sunt inlocuite cu stepe sau silvostepe. La noi în țară, la câmpie, se realizează condiții favorabile pentru pădurile de foioase (înlocuite, în parte, spre sud-est, cu silvostepă și stepă). La dealuri și la munte se succed însă zone altitudinale (etaje de vegetație) și anume etajul pădurilor de foioase, etajul pădurilor de molid, etajul jnepenișurilor și etajul alpin.

Figura 5. etajul jnepenișurilor Culmea Cârligate din munții apuseni. foto dan dragoș

CLASIFICAREA PĂDURILOR

În cadrul ERF 2000 (Evaluarea resurselor forestiere), FAO a adoptat pentru prima dată pragul de 10% acoperire minimă cu arbori, în definirea pădurii, atât pentru țările în curs de dezvoltare, cât și pentru cele dezvoltate, rezultând o suprafață suplimentară de 418 mii. ha în comparație cu statistica din 1995 (în milioane hectare): Africa – 130, Asia – 45, Oceania – 108, Europa inclusiv Federația Rusă – 106, America de Nord și Centrală – 13, America de Sud – 16 (Popescu ș.a, 2004).

Sunt întinse suprafețe de păduri care se mențin și se administrează pentru a îndeplini numai funcții de protecție. Recoltarea de lemn din aceste păduri nu constituie un obiectiv principal. În asemenea cazuri pădurea protejează un lac de acumulare, o stațiune balneoclimaterici sau constituie un loc de agrement, ori o arie protejată sau o rezervație științifică de interes deosebit (Milescu, 2006).

În condițiile fizico-geografice din România, unde mai mult de două treimi din păduri sunt situate în regiuni de dealuri înalte și munți, iar restul la câmpie, cu condiții climatice și de sol destul de grele, toate pădurile exercită cel puțin o funcție de protecție. Concomitent, pădurile exercită deci două funcții: produc lemn și ocrotesc anumite obiective economice sau sociale, private sau de interes public.

Conform Ghidului practic pentru identificarea pădurilor cu valoare ridicată de conservare (S3), se deosebesc:

Păduri primare- Păduri cu compoziție si structura naturale, fără sau cu un nivel scăzut al intervenției antropice, care nu au dus la modificarea esențială a structurii (conform Normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor, nr. 5 = tipuri de pădure natural fundamentale, neafectate de intervenția umană, ***, 2000)

Păduri secundare – Păduri cu compoziție naturală (indicată de tipul natural fundamental de pădure – deci cu compoziția corespunzătoare pădurii primare), dar in care s-au efectuat intervenții antropice (conform Normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor = tipuri de pădure natural fundamentale cu intervenții antropice)

Păduri artificiale – Păduri modificate esențial sub raportul compoziției și structurii

Conform Codului silvic (***, 2008) în raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, pădurile se încadrează în două grupe funcționale:

a)grupa I, care cuprinde păduri cu funcții speciale de protecție a apelor, a solului, a climei și a obiectivelor de interes național, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului și a ecofondului, precum și pădurile din ariile naturale protejate de interes național;

b)grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcții de producție și de protecție, în care se urmăresc realizarea masei lemnoase de calitate superioară și a altor produse ale pădurii, precum și, concomitent, protecția calității factorilor de mediu.

După Târziu, citat de Popescu ș.a.(2004), pădurile se împart în grupe, secțiuni și categorii:

Situația privind pădurile mondiale la nivelul anului 2000 sunt redate în tabelul 1:

Tabel 1. Statistica fondului forestier mondial pe continente, sub continente și structură (FAO, 2000)

Se observă că pădurile naturale și seminaturale de pe glob însumează 3683 mii. ha (FAO, 2000), reprezentând 95% din suprafața forestieră mondială; diferența de 187 mii. ha (5% din totalul mondial), reprezintă plantații tinere în curs de dezvoltare.

FUNCȚIILE PĂDURI

FUNCTIA CLIMATICĂ

FUNCTIA HIDROLOGICA

FUNCTIA ANTIEROZIONALĂ

FUNCȚIA OXICA

FUNCTIA ANTIPOLUANTĂ

FUNCȚIA ANTINIVALĂ

FUNCȚIA MEDIOGENĂ

FUNCȚIA BIOFORĂ

FUNCȚIA MILITAR-STRATEGICĂ

FUNCȚIA ESTETICĂ

FUNCȚIA SANITAR-IGIENICĂ

FUNCȚIA ANTIFONICĂ

FUNCȚIA EDUCATIV-ȘTIINȚIFICĂ

FUNCȚIA RECREATIVĂ

FUNCȚIA ECONOMICĂ

PĂDUREA VIRGINĂ

Pădurile virgine ale României sunt cele mai bine conservate din Europa temperată. Acestea sunt considerate și printre cele mai importante păduri virgine din lume, biologic vorbind.

Pădurile seculare virgine și cvasi virgine reprezintă un tezaur natural viu, bogăție inestimabilă națională și europeană ce trebuie gestionată în sistemul parcurilor național și al ariilor protejate (Giurgiu, 1999).

În România, există peste 250,000 ha. de păduri virgine (cea mai mare suprafață din Europa, după Rusia), iar majoritatea pădurilor sunt încă păduri naturale (S4).

Unul dintre obiectivele principale ale proiectelor din domeniul forestier este conservarea acestor zone promovând, în același timp, un management forestier durabil, care să aducă beneficii pe termen lung atât oamenilor, cât și mediului înconjurător.

Conform unui studiu desfasurat în cadrul unui parteneriat international, Romania detine cea mai mare suprafata de paduri virgine din zona temperata a Europei (cca. 240.000 ha), de altfel o zona cu un potential extrem de scazut în acest sens. În prezent, ca urmare a acordurilor referitoare la conservarea biodiversitatii (Conventia privind diversitatea biologica, Rio-1992, Conferintele Ministeriale privind Protectia Padurilor în Europa, Strasbourg-1990, Helsinki-1993, Lisabona-1998, Viena-2003), se vorbeste tot mai mult despre necesitatea unei abordari ecologice în domeniul forestier, respectiv despre asa-numita silvicultura ecologica. Desi semnatara a acestor acorduri, Romania este la început de drum în acest domeniu, chiar daca potentialul de paduri virgine de care dispune i-ar permite, în baza concluziilor extrase din cercetarea acestora, o solida fundamentare a unor astfel de masuri. Privit dintr-o perspectiva mai larga, Romania poate sa foloseasca acest urias potential al padurilor virgine atat pentru o silvicultura ecologica proprie, cat si pentru „exportul” de cunoastere în domeniu catre Europa, prin utilizarea de metode de investigare si analiza comparabile cu celelalte tari europene (S8).

Se știe că, în afară de obișnuitele funcții ale oricărei alte păduri cu rol predominant de protecție, pădurea virgină mai îndeplinește o serie de alte funcții, imposibil de înlocuit. Conform unor studii ale ICAS-ului (***,2001-2004), aceste funcții, proprii în exclusivitate pădurilor virgine sunt:

Martor istoric, in situ, a ceea ce au fost și încă mai sunt unele dintre pădurile noastre. Ar fi, în mod vizibil, nefiresc ca generațiile care vor veni după noi să fie private de un bun care aparține națiunii întregi, un fel de exponat în aer liber din care să poată învăța și să se poată informa nemijlocit asupra modului în care lucrează natura în regim absolut liber, neperturbată de intervenții antropice și către ce trebuie să tindă o silvicultură cu adevărat ecologică. In lipsa acestui model arhetipal, doar cărțile mai pot oferi informația necesară unei bune gestionări a pădurilor, iar acordul om – pădure – biosferă va avea mult de suferit. Dacă în ordine social – culturală s-au creat muzee ale satului, de ce n-am avea în ordine naturală și păduri ale trecutului, oglindă a naturii ingenue, nealterate?

Tezaur valoros, în aer liber, de gene, specii și ecosisteme reprezentive pentru largi spații biogeografice, bine adaptate la mediu și cu potențial reproductiv și mediogen deosebit. Sunt adăpostite și păstrate în siguranță numeroase specii de plante și de animale rare, endemice sau amenințate cu extincția, precum și structuri biogene importante pentru protecția biotopurilor fragile, vulnerabile. Importanța științifică și ecologică a acestor valori naturale este unanim recunoscută; ele reprezintă elementele de plecare, pe baza cărora în viitor se vor reface multe ecosisteme degradate.

Sursă de informație științifică privind modul de funcționare și de adaptare pe termen lung și mediu a pădurii originare, create de natură, datorită unei corecte dimensionări a structurilor și a raporturilor dintre parte și întreg, precum și a intrărilor și a ieșirilor prin lanțuri trofice lungi, complexe și substituibile. De aici echilibrul ecologic relativ, stabilitatea, perenitatea, flexibilitatea cenostructurală și marea adaptabilitate la variațiile normale ale factorilor de mediu; în aceasta constă secretul apariției ,,nemuririi” a acestei păduri. Sunt calități importante achiziționate într-o lungă perioadă de timp, în urma a numeroase încercări și experimente efectuate de însăși natura, din care omul poate învăța și se poate inspira în activitățile sale practice.

Proiectul „Elaborarea inventarului și a strategiei pentru gestionarea durabilă și protecția pădurilor virgine în România” face parte dintr-un amplu program internațional – Programul Internațional pentru Gestionarea Naturii – al cărui scop este conservarea și gestionarea durabilă a resurselor naturale, în conformitate cu principiile, standardele și reglementările Uniunii Europene.

10 – 15% din suprafețele virgine nu sunt incluse în nici un sistem de arie protejată (S6)

România deține un adevărat tezaur: cele mai întinse și mai bine conservate păduri virgine din Europa temperată. Acestea sunt și cele mai importante păduri din zona temperată din întreaga lume, din punct de vedere biologic. Cu totul, deținem în jur de 300.000 de hectare de păduri virgine, adică vreo 5% din întreaga suprafață a fondului forestier, potrivit unui studiu realizat de Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS).

Din păcate, statul nu a avut grijă să le includă pe toate într-un sistem de arii protejate – pe 10 – 15% dintre ele le-a „uitat” pe dinafară. Astfel, beneficiind de cel mai bun lemn, aceste comori pot oricând să devină ținta drujbelor. Suprafețele neprotejate de lege se află în Apuseni, în zona Cibinului și în Maramureș (Strâmbu Băiuț și Tăuții Măgheruș).

Giganții multiseculari ating și 60 de metri

Cele mai multe păduri virgine se găsesc la munte, de la 600 la 1.400 de metri, dar și pe lângă marile râuri, pe coasta Mării Negre și în Deltă. Studiul ICAS mai arată că multe dintre păduri virgine pe care le deținem sunt unicate în Europa: de pildă făgetele din bazinul Nerei, amestecurile de brad-fag de la Sinaia, amestecurile de fag-brad-molid din Bucovina, codrul secular Slătioara, gorunetele din Munții Zarandului (Bârzava), gorunetele de pe Cozia, cembretele din Retezat, o parte a pădurii Letea etc.

Pare incredibil, dar astfel de păduri adăpostesc arbori multiseculari – gigant, cum sunt molizi de până la 60 de metri, brazi de până la 55 de metri, fagi ce depășesc 45 de metri și goruni care trec de 40 de metri. Chiar și după moarte, acești „giganți” rămân mai multe decenii în ecosistem, îngrășând pământul și antrenând instalarea unei întregi cohorte de întregi de viețuitoare.

Pădurile virgine au avut de suferit. In 1974, ele mai reprezentau circa 10-12% din întinderea totală a pădurilor. Ulterior, ponderea lor a scăzut până la aproximativ 5%, si cam atât a rămas până in prezent .75% dintre pădurile virgine se află pe teren extrem de accidentat, neaccesibil.

Europa civilizată are păduri îngrijite dar răsumblate (S6)

“Lumea vastă, foarte puțin cunoscută, a pădurilor virgine românești, este unică în Europa. Ea aparține de fapt nu numai patrimoniului național, ci de asemenea și celui european, și chiar mondial”, scria profesorul Jean Pardé, un mare specialist în silvicultură, într-un studiu al ICAS-ului. Aceste aprecieri se datorează și viețuitoarelor: în pădurile virgine există principalele grupe de animale superioare care formează fauna țării. Și anume 84% din speciile de mamifere, 62% din cele de păsări, 87% din reptile, aproape 94% dintre batracieni și 62% din peștii de apă dulce.

Spre comparație, țări dezvoltate precum Austria, Elveția, Italia, Franța sau Spania nu au nici o pădure virgină, deși dețin suprafețe împădurite mult mai bine gospodărite decât ale noastre. În Europa, păduri virgine mai există în Bulgaria, Ungaria, Slovacia (dar pe suprafețe mult mai restrânse decât cele din România), Finlanda, Suedia și Norvegia.

Cât de virgină este pădurea virgină

Cercetătorii de la ICAS au stabilit câteva criterii după care o pădure este etichetată drept virgină. În primul rând, suprafața acesteia nu trebuie să aibă nimic care să trădeze mâna omului: cioturi, arbori tăiați, drumuri sau pășune pentru animale. Așadar, o zonă intactă, dar pășunată, nu mai este virgină. Ca să ateste că s-a regenerat natural, fără intervenția omului, pădurea trebuie să aibă arbori de toate vârstele, de la puieți până la pomi de 500 de ani. Foarte importantă este prezența lemnului mort, care arată că pădurarul n-a ajuns acolo, să o curețe. Apoi, o pădure adevărată trebuie să depășească, ca suprafață, 50 de hectare. Asta fiindcă pădurilor mici le este mai greu să se regleze singure. În fine, terenul trebuie să aibă limite și obstacole naturale: pâraie, creste, culmi.

În general, pădurile virgine din România sunt greu de protejat fiindcă se prezintă foarte dispersat, ca niște insule, însă deosebit de importantă este zestrea informațională acumulată de-a lungul timpului în pădurile virgine, neperturbate de activități umane, de posibilitatea oferită de acestea pentru cercetarea legităților si proceselor ecologice în ecosisteme neafectate de modificări antropice.

În 1995, Korpel menționează un număr de 6 caracteristici (criterii) ale pădurilor virgine și gradele lor. Aceste caracteristici sunt: gradul de originalitate, capacitatea de producție, gradul de periclitare, accesibilitatea și mijloacele de transport, caracterul terenului și independența dezvoltării și echilibrului pădurii (***, 2001-2004).

Alte pericole asupra pădurilor virgine:

vulnerabilitatea la exploatare și la delicte datorită construirii de drumuri auto pe văi montane foarte înfundate în scopuri turistice, dar mai ales hidroenergetice, multe suprafețe cu păduri virgine inaccesibile exploatării în trecut, devenind accesibile în prezent (în perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2015 ar trebui să fie executate în domeniul administrat de RNP drumuri forestiere noi în vederea accesibilizării suprafeței de fond forestier inaccesibil, ***2004);

turismul atunci când se face neorganizat și necivilizat;

schimbările actuale care se produc în atmosferă, atât sub aspect chimic (poluare), cât și fizic (creșterea temperaturii, scăderea precipitațiilor, subțierea păturii protectoare de ozon, creșterea concentrației de CO2).

alte pericole:

exploatările forestiere (din vecinătate),

defrișările (de arborete, de jnepeniș),

tăierile în delict,

construcțiile de drumuri (forestiere),

prospecțiunile și exploatările miniere, haldele de steril și depunerile de orice natură,

amenajările hidrotehnice (baraje, îndiguiri de râuri, pâraie), amenajările piscicole, poluarea atmosferică (din surse apropiate sau depărtate),

poluarea apelor, poluarea sonoră,

tratamentele fitosanitare intensive cu orice fel de substanțe (în cadrul pădurii sau în terenurile învecinate), fertilizările (din pădure, pepiniere, câmpul agricol sau pășuni),

vânătoarea organizată, pescuitul, braconajul (cinegetic, piscicol),

recoltarea produselor accesorii de orice fel (fructe, flori, rădăcini, muguri, plante medicinale, ciuperci, rășină, pomi de iarnă, broaște, melci ș.a.),

epizootii la fauna sălbatică transmise de fauna domestică,

pășunat, transhumanță,

turism (neorganizat, dar și organizat), pârtii de schi, campări nepermise, alpinism,

specii exotice introduse în ecosistem, retrocedarea pădurilor ș.a.

Figură 6. pădure naturală de fag în munții apuseni. foto dan dragoș

PĂDUREA CULTIVATĂ

Prin pădure cultivată se înțelege pădurea în care se execută intervenții de natură silvicultură – tăieri de regenerare, împăduriri și reîmpăduriri, îngrijirea, conducerea, protecția arboretelor – pe baza pe baza organizării gospodăririi în spațiu și timp, pentru a se asigura continuitatea pădurii și a funcțiilor pe care le exercită. Pădurea cultivată, se deosebește de cele mai multe ori radical, de pădurea naturală prin compoziția, structura și modul de regenerare a arboretelor, prin producția de lemn și sortimentele ce rezultă, prin eficacitatea funcțiilor de protecție, prin capacitatea ecosistemelor de a rezista la impacturi și de a se auto reface. (Vlad I. și col.1997).

Pădurea cultivată, cu structură echienă, monoetajată și de cele mai multe ori monospecifică, poate să manifeste la un moment dat, una sau cel mult două funcții ecosistemice (de acumulare de biomasă, de regenerare, de restructurare) în timp ce pădurea naturală, dispunând de mozaicul structural complex, exercită concomitent, pe un spațiu restrâns toate funcțiile ecosistemului forestier (Cenusa, R.,și col.2008).

Georgescu I., și Abrudan V.,2003, precizau faptul că, principiile de gospodărire rațională a pădurilor susțin în mod justificat aplicarea tratmentelor bazate pe regenerare naturală, în multe situații din fondul nostru forestier și în afara acestuia, instalarea culturilor forestiere de către om reprezintă singura modalitate de regenerare a pădurii sau de creare a acesteia acolo unde nu există.

Figură 7. pădure cultivată de foioase

ARIILE PROTEJATE

Ariile protejate îndeplinesc multiple funcții, inclusiv cea de conservare a biodiversității. Rețelele de arii protejate reprezintă fundamentul în elaborarea politicilor de conservare a biodiversității iar importanța lor este recunoscută în Convenția privind Diversitatea Biologică. Multe arii protejate sunt vitale pentru conservarea valorilor globale și regionale ale biodiversității .

Conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (organism neguvernamental, pe lângă UNESCO), ariile protejate aduc o contribuție vitală la conservarea resurselor naturale și culturale ale planetei, cu funcții de conservare a eșantioanelor reprezentative ale regiunilor naturale și a diversității biologice, de menținere a stabilității ecologice ale regiunilor ce le înconjoară, de recreere și turism ș.a.

Aceste arii protejate sunt clasificate în 10 categorii, astfel:

Rezervații științifice

Parcuri naționale

Monumente naturale

Rezervații pentru conservarea naturii(regiuni naturale dirijate)

Peisaje forestiere sau masive protejate

Rezervații pentru resurse naturale

Rezervații antropologice(regiuni biologice naturale)

Regiuni naturale amenajate cu scopuri de utilizare multiplă (zone pentru gestionarea resurselor naturale)

Rezervații ale biosferei

10. Bunuri naturale ale patrimoniului mondial.

Până în prezent, în România au fost declarate 963 de arii naturale protejate de interes național, care acoperă peste 7% din suprafața țării, ceea ce face ca țara noastră să se situeze mult sub nivelul țărilor europene, pentru care suprafața medie este de 14,24 % și sub nivelul statelor care au aderat în mai 2004 la Uniunea Europeană, a căror suprafață ocupată de arii naturale protejate este de 23,04 %. Recent au fost identificate 400 de situri Natura 2000, a căror suprafață reprezintă 17.84% din teritoriul României (S7).

În prezent, Regia Națională a Pădurilor – Romsilva administrează 22 de parcuri naționale și naturale din România (S2).

Datorită importanței pe care Regia Națională a Pădurilor – Romsilva o atribuie activității de conservare a naturii, a fost înființat Serviciul Arii Protejate care coordonează activitatea la nivel național pentru ariile naturale protejate aflate în administrarea sau custodia acesteia.

Prioritățile Serviciului Arii Protejate vizează implementarea Strategiei Naționale de Conservare a Diversității Biologice, managementul activ al ariilor naturale protejate și întărirea capacității instituționale pentru asigurarea acestuia, atât la nivel central, cât și la nivel local.

În contextul actual, una din principalele sarcini care revine administrațiilor parcurilor din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva o reprezintă identificarea și crearea cadrului pentru desemnarea de Arii Speciale de Conservare, care să conțină și să conserve specii și habitate de importanță europeană, și care să facă parte în viitor din rețeaua europeană de arii protejate Natura 2000.

7.1 Aspecte cu caracter istoric

La nivel mondial

– la sfârșitul secolului XVII-lea profesorul Alexander von Humboldt a descris în vnezuela un arbore gifant, numindu-l monument al naturii;

– în 1844 a fost declarată prima rezervație din lume de la Yosemite (SUA) pentru protejarea arborilor de Sequoia gigantea;

– în 1872 a fost declarat primul parc național din lume de la Yellestone (SUA);

– în 1902 se încheie o serie de convenșii, acorduri, tratate;:

– în 1948 se înființează Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN) la Fontainebleau. Țelul propus este promovarea ideii înființării unor arii naturale protejate, elaborarea de concepte, reguli și legi și supravegherea aplicării lor; Pentru cazul special al parcurilor naționale a fost creată o comisie ad-hoc, așa numita Commision on National Parks and Protected Areas (C.N.P.P.A.), care activează în cadrul organizației numită inițial I.U.C.N., cu sediul în Geneva, are reprezentanți în peste 100 de țări ale globului, fiind totodată în contact și cu Organizația Națiunilor Unite;

– în 1962 s-a ținut prima conferință internațională asupra parcurilor naturale la Seatle;

– în 1969 se precizează conceptul de parc natural, cu ocazia unei adunări generale a I.U.C.N.-ului (1969) de la Delhi; s-au stabilit condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească o arie protejată pentru a fi clasificată ca “parc național”. Una dintre acestea prevedea ca, în acele regiuni, “să nu fi călcat picior de om”. Cu timpul, s-a dovedit însă că acest ideal este greu de realizat; Urmarea a fost că, la o nouă conferință a C.N.P.P.A.-ului în Banff (Canada, 1972), s-a căzut de acord asupra unei zonări în cadrul unui parc național (Teușan, 2003);

– în 1970 UNESCO lansează programul Omul și biosfera, care în 1985 ajunge la 215 rezervații în 58 de țări;

– în 1972 are loc prima Conferință ONU cu privire la mediul înconjurător, la Stockholm;

– în 2000, FAO estima că 10% din pădurile lumii erau încadrate ca arii protejate.

La nivel național

– în 1904 – prima rezervație naturală din spațiul românesc: Codrul secular Slătioara;

– în 1930 apare Legea pentru protecția monumentelor naturii;

– până în anul 1930 au fost desemnate ca arii cu protejare provizorie 35 de obiective naturale aprobate de Ministerul de Domenii, din care 19 în fondul forestier;

– în 1935 – apariția Legii pentru pădurile de protecție și instituirea Comisiunii Monumentelor Naturii (CMN) care au deschis calea conservării unor specii și habitate reprezentative, inclusiv păduri, ca monumente ale naturii. Astfel, legea din 1935 consideră păduri de protecție, opt categorii, inclusiv pădurile declarate ca monumente ale naturii și rezervații cerute de Institutul de Cercetări Forestiere – ICEF (S2).

– în perioada 1930-1944 Comisia centrală a oficializat un Parc Național (Retezat, în 1935) și un număr de 48 „monumente naturale" alcătuite din 550 rezervații, toate legalizate prin Jurnalul Consiliului de Miniștrii. Între acestea, 25 de monumente naturale, formate din 30 rezervații erau cuprinse în fondul forestier.

– în 1965 numărul rezervațiilor a crescut de la 34 în 1944, în suprafață totală de aprox. 15000 ha, la 130, în suprafață de aprox. 75000 ha, la care s-au adăugat numeroase rezervații forestiere (Pop, Sălăgeanu, citat de Popescu ș.a., 2004). Multe din rezervații se aflau sub incidența HCM nr.518/1954.

– în 1952 se aplică efectiv, cu anticipație, zonarea funcțională, oficializată ulterior prin HCM nr. 114/1954 (Popescu-Zeletin, citat de Popescu ș.a., 2004). Ariile protejate făceau parte din grupa I-a, denumită „Grupa pădurilor cu rol de protecție deosebită", fiind încadrată în zona V-a. „Păduri, monumente ale naturii și rezervații".

– apare legea nr 9/1973 privind protecția mediului înconjurător, care clasifică ariile protejate în parcuri naționale, naturale, rezervații naturale, științifice, peisagistice și monumente ale naturii;

– în 1974 se elaborează primul studiu de constituire a Parcului Național Bucegi de către Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București (I.C.A.S.), impus de dezvoltarea turismului în Munții Bucegi. Ulterior, Comisia de Ocrotire a Monumentelor Naturii, solicită elaborarea studiilor de fundamentare științifică și de constituire a altor 12 parcuri naționale (Apuseni, Cheile Bicazului, Ceahlăul, Călimani, Cozia, Delta Dunării, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, Semenic, Cheile Nerei, Valea Cernei), realizate de I.C.A.S în perioada 1974 – 1978, dar nevalorificate datorită nesusținerii ideii, de organele superioare de stat. – Retezatul și Pietrosul Rodnei au fost recunoscute pe plan internațional ca Rezervații ale Biosferei, sub egida Programului UNESCO – Omul și Biosfera (M.A.B.), (S2);

– în 1990 apare Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Mediului înconjurător, nr.7/27.01.1990, prin care cele 13 arii protejate au fost recunoscute ca „parcuri naționale, sub gospodărirea directă a administrației silvice". Suprafața acestora în fondul forestier era de 397400 ha, din care rezervații integrale 140000 ha. Denumirea lor: Rodna, Călimani, Ceahlău, Cheile-Bicazului-Hășmaș, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Retezat, Domogled-Valea Cemei, Semenic-Cheile Carasului, Cheile Nerei-Beușnița, Apuseni, Delta Dunării;

– în 1990, erau constituite și propuse 327 arii protejate, în suprafață de 92600 ha, din care 32 obiective, adică 25500 ha, erau recunoscute legal. Dintre acestea 12 obiective, adică 22200 ha erau în teritoriile forestiere constituite ca „parcuri naționale" și 20, respectiv 3300 ha în afara fondului forestier;

– tot în 1990 apare lucrarea Indrumări tehnice privind gospodărirea și ocrotirea parcurilor naționale, rezervațiilor naturale, monumentelor naturii și pădurilor cu funcții de recreere din fondul forestier", autori: Pătrășcoiu, Tudor.

– în 1991 – Rezervatia Biosferei Delta Dunării deține dublu statut internațional de Sit RAMSAR – Zona Umedă de Importanță Internațională și Sit al Patrimoniului Natural Universal – UNESCO, pentru că în anul 1992 să primească și statutul de Rezervație a Biosferei, desemnată de Comitetul UNESCO-Omul și Biosfera;

– în 1992 Institutul de Biologie a efectuat „Studii privind organizarea rețelei de arii protejate";

– în 1997, materializând conceptul din Programul Național, Legea nr. 2 din 1997 s-au stabilit normele pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier, pentru apărarea și îmbunătățirea mediului înconjurător, menținerea echilibrului ecologic, protejarea localităților și a obiectivelor industriale, terenurilor agricole, căilor de comunicație, a cursurilor de apă, lucrărilor hidrotehnice, lucrărilor de acumulare și ameliorarea factorilor climatici;

– în 1999 – ca urmare a colaborării internaționale dintre Fondul Global de Mediu GEF, Banca Mondială și Guvernul României împreună cu Regia Națională a Pădurilor s-a elaborat și pus în practică proiectul Managementul Conservării Biodiversității în România. Unul dintre obiectivele principale ale proiectului a fost înființarea primelor administrații de parcuri naționale pentru Parcul Național Retezat în cadrul Direcției Silvice Hunedoara, Parcul Național Piatra Craiului în cadrul Direcției Silvice Brașov și de asemenea înființarea administrației Parcului Natural Vânători Neamț în cadrul Direcției Silvice Neamț.

– în 2000 apare Ordonanța de urgență nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată prin Legea nr.5/2000, prin care au fost evidențiate 17 arii protejate mari de interes național și 827 de rezerervații și monumente ale naturii, cu o suprafață totală de 1,2 mil. ha, iar Rezervația Biosferei Delta Dunării primește Diploma Europeană pentru Arii Protejate, dinstincție care certifică valoarea deosebită a capitalului natural, a măsurilor de management întreprinse pentru conservare și a unicității peisajului. Anexele însoțitoare ale acesteia sunt:

Anexa nr. 1: Scopul și regimul de management al categoriilor de arii protejate.

Anexa nr. 2: Tipurile de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare.

Anexa nr. 3: Specii de plante și de animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor protejate speciale de conservare și a ariilor speciale de avifaunistică.

– în 2001 – apariția Legii nr.462 prin care se reglementează regimul ariilor naturale protejate. Insula Mică a Brailei a fost declarată cel de-al doilea sit Ramsar-Zona Umedă de Importanță Internațională.

– în 2003 – delimitarea rezervației biosferei și a parcurilor naționale și naturale prin HG nr.230 și stabilirea zonării interioare a acestora prin Ordinul nr. 552.

– în 2004 – legiferarea prin H.G. nr.2151 a încă 128 de arii naturale protejate cu o suprafață de cca.520.000 ha – 120 de rezervații și monumente ale naturii, cu suprafața de 70.000 ha; 1 parc național (Buila – Vânturarița) și 7 parcuri naturale (Lunca Mureșului, Lunca Joasă a Prutului Inferior, Comana, Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Munții Maramureșului, Geoparcul Platoul Mehedinți și Putna Vrancea). Acordarea în administrare de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor a 16 parcuri naționale și naturale Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva și a Parcului Național Ceahlău Consiliului Județean Neamț.

– în 2005 – declararea prin H.G. nr.1581 a Parcului Național Defileul Jiului, 3 rezervații naturale și aria de protecție specială avifaunistică Pădurea Ciucașului, în total 11.324 ha. Acordarea în administrare de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor a Parcului Național Buila Vânturarița și a încă 4 parcuri naturale Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva; Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului Universității București și a Geoparcului Platoul Mehedinți Consiliului Județean Mehedinți, iar Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior Agenției de Protecția Mediului Galați.

– în 2006 – se pune în discuție pentru prima dată înființarea Agenției Naționale de Arii Protejate; obținerea Diplomei Europene pentru Arii Protejate de către Parcul Național Piatra Craiului și desemnarea Parcului Natural Lunca Mureșului ca sit RAMSAR – Zona Umedă de Importanță Internațională.

La începutul anului 2007, România avea declarat cca. 7% din suprafața țării arii naturale protejate, dintre care menționăm Rezervația Biosferei Delta Dunării, cu 560.000 ha, 13 parcuri naționale (315.000 ha) și 13 parcuri naturale(756.000 ha). Dintre acestea, RNP-Romsilva administrează 12 parcuri naționale (cca. 307.000 ha), 10 parcuri naturale (cca. 540.000 ha) și are în custodie peste 200 de rezervații și monumente ale naturii, cu o suprafață de cca.33.000 ha.

De asemenea România a semnat convenții internaționale, cum sunt:

Convenția privind diversitatea biologică de la Rio de Janeiro din 1992, ratificată prin Legea nr. 5 8/1994;

Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, ratificată prin Legea nr. 13/1993, și alte convenții și legi, inclusiv cele promulgate în anul 2000.

7.2 Parcurile naționale

Parcurile naționale (S2) sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de alta natura, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice.

Managementul parcurilor naționale asigura menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturala, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologica, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor incompatibila scopului atribuit.

Regimul de gospodărire se stabilește prin regulamente și planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale științifice și administrative abilitate, potrivit dispozițiilor prezentei ordonanțe. în perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracțiuni de ecosisteme terestre și acvatice cat mai puțin influențate prin activitatea umane. Elementele cu valoare deosebita de pe cuprinsul parcurilor naționale pot fi delimitate și puse sub un regim strict de protecție ca rezervații științifice. Parcurile naționale se întind în general pe suprafețe mari de teren. în perimetrul parcurilor naționale sunt admise doar activitățile tradiționale practicate numai de comunitățile din zona parcului național, activitati tradiționale ce vor fi reglementate prin planul de management.

Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN – "Parc național: arie protejata administrata în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere".

Din totalul de 13 parcuri naționale ale României, 12 sunt în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva (vezi anexa):

PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

PARCUL NAȚIONAL CĂLIMANI

PARCUL NAȚIONAL HĂSMAȘ – CHEILE BICAZULUI

PARCUL NAȚIONAL PIATRA CRAIULUI

PARCUL NAȚIONAL COZIA

PARCUL NATIONAL BUILA VANTURARITA

PARCUL NATIONAL DEFILEUL JIULUI

PARCUL NAȚIONAL RETEZAT

PARCUL NAȚIONAL DOMOGLED – VALEA CERNEI

PARCUL NAȚIONAL SEMENIC – CHEILE CARAȘULUI

PARCUL NAȚIONAL CHEILE NEREI – BEUȘNIȚA

PARCUL NAȚIONAL MUNȚII MĂCINULUI

7.3 Rezervații naturale

Rezervațiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor habitate și specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinata de arealul necesar asigurării integrității elementelor protejate.

Managementul rezervațiilor naturale se face diferențiat, în funcție de caracteristicile acestora, prin masuri active de gospodărire pentru a asigura menținerea habitatelor si/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice. Pe lângă activitățile științifice, după caz, pot fi admise activități turistice, educaționale, organizate.

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică, științifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau amenințate cu dispariția.

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecție care asigura păstrarea trăsăturilor naturale specifice. în funcție de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populației poate fi limitat sau interzis.

Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN – "Monument natural: arie protejata administrata în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice".

Aceste rezervații corespund categoriei IV IUCN, și anume arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejata administrata în special pentru conservare prin intervenții de gospodărire.

Deși ariile protejate îndeplinesc scopuri generale, în practică scopurile precise, scopuri ale managementului ariilor, diferă foarte mult.

Obiective principale:

Elaborarea unui plan de management care sa vizeze activitățile ce trebuiesc întreprinse de către factorii implicați privind conservarea naturii în ariile protejate.

Desfășurarea activităților din cadrul planului de management (identificare în teren, delimitare, marcare, cadastrare).

Încurajarea desfasurarii de activitati traditionale si/sau a celor existente care nu dăunează biodiversitatii ariilor naturale protejate.

– Promovarea ecoturismului care sa aducă venituri fara sa afecteze negativ peisajul natural, sa duca la creșterea respectului pentru valorile acestuia și care sa încorporeze valorile culturale și tradiționale.

Găsirea de noi surse de finanțare.

Conștientizarea și educarea publicului și a factorilor interesați pentru întelegerea importantei conservării naturii și pentru a obține sprijin în vederea realizării obiectivelor (activitati de educație ecologica).

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva are în custodie, prin direcțiile silvice, peste 200 de rezervații și monumente ale naturii aflate în fond forestier.

7.4 Parcurile naturale

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice an care interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zona distincta, cu valoare semnificativa peisagistica si/sau culturala, deseori cu o mare diversitate biologica.

Managementul parcurilor naturale urmărește menținerea interacțiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversității habitatelor și peisajului, promovând păstrarea folosințelor tradiționale ale terenurilor, încurajarea și consolidarea activităților, practicilor și culturii tradiționale ale populației locale.

De asemenea, se oferă publicului posibilitati de recreere și turism și se încurajează activitatile științifice și educaționale.

Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN – "Peisaj protejat: arie protejata administrata an principal pentru conservarea peisajului și recreere".

Din totalul de 13 parcuri naturale ale României, 10 sunt în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva(vezi anexa):

PARCUL NATURAL MUNȚII MARAMUREȘULUI

PARCUL NATURAL VÂNĂTORI NEAMȚ

PARCUL NATURAL PUTNA VRANCEA

PARCUL NATURAL BUCEGI

PARCUL NATURAL GRĂDIȘTEA MUNCELULUI – CIOCLOVINA

PARCUL NATURAL PORȚILE DE FIER

PARCUL NATURAL LUNCA MUREȘULUI

PARCUL NATURAL APUSENI

PARCUL NATURAL BALTA MICĂ A BRĂILEI

PARCUL NATURAL COMANA

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI FORESTIER

Contribuția antropică, reprezintă unul din cei mai distructivi factori asupra mediului forestier, care în mod constant interacționează și afectează ecosistemele forestiere, locale, regionale naționale și cu efecte negative la scară globală.

Din timpuri imemoriale, pe parcursul a mii de ani, agricultura a făcut tranziții similare. Omul s-a ridicat treptat de la culegător și vânător la cultivator și crescător de animale și, în final, la fermier model. Ca și în agricultură, creșterea arborilor permite, de asemenea, alegerea speciilor, precum și oportunitatea de a utiliza materiale de reproducere dorite pentru anumite caractere. Sub un asemenea regim, arborii ar putea fi crescuți mai repede și ar poseda caractere cu însușiri dorite de societate (Stoiculescu C.2003).

În perioada 1990 – 2000 s-au înregistrat pe glob următoarele modificări (FAO 2000): s-au despădurit anual 14,6 mii. ha în zonele tropicale și subtropicale (păduri naturale) și s-au reîmpădurit anual în zonele temperate 5,2 mii. ha (plantații), rezultând pierderi anuale de 9,4 mii. ha.

Factori antropici:

reducerea consistenței arboretelor actuale;

gospodărirea nechibzuită și abuzivă a pădurilor;

recoltarea ilicită a arborilor;

recoltarea ilicită a puieților de rășinoase din regenerările naturale sau planații în perioada sărbătorilor de iarnă;

lucrări silviculturale greșite;

lucrări silviculturale neexecutate la timp;

turism;

poluarea atmosferică din sursele industriale;

Prin acțiunile negative ale omului, suprafețele forestiere s-au redus și prin fenomene precum alunecările de teren, incendii.

Conform Strategiei Forestiere Naționale din 2017, între om și pădure relația este complexă iar dependența este reciprocă. În Romania această relație este accentuată de o istorie încărcată de situații în care "codrul a fost frate cu românul", după cum deseori o regăsim descrisă în operele literale. Pădurea este principalul factor activ de protecție și îmbunătățire a calității mediului înconjurător, constituie un filtru natural pentru poluanți, asigură captarea dioxidului de carbon și are un potențial deosebit în domeniul energiilor regenerabile. Prin apa înmagazinată anual ea stochează în sol o rezervă aflată în permanență legătură, prin stratul freatic, cu debitul cursurilor de apa. Are un important rol social, cultural, economic și de protecție. În acest amplu context, Strategia Forestieră Națională vizează ca public țintă general întreaga societate, iar, punctual se axează pe:

proprietarii de fond forestier;

administratorii/prestatorii de servicii silvice pentru fondul forestier național;

operatorii economici care își desfășoară activitatea în domeniu forestier;

personalul din domeniu forestier;

organizațiile sindicale și profesionale cu activitate în domeniul forestier.

9.CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ

La începuturile istorice, pădurile acopereau 80% din suprafața țării, dar nevoia de terenuri agricole, terenuri pentru construcții sau alte interese economice au redus in mod constant suprafața lor, aducând raportul sub media europeană, de 33%. Managementul pădurilor a fost din ce in ce mai dezechilibrat, interesele economice primând in fata unui management rațional care sa ia in considerație si interesele legate de conservarea biodiversității. În România, suprafața declarată a pădurilor era de 6,366 de milioane de hectare, ceea ce reprezintă 26,7% din suprafața țării.

Conservarea implică evitarea degradării in continuare a valorilor naturale, precum si restaurarea ecosistemelor funcționale.

Nu putem vorbi de parcuri naționale fără a menționa și diversitatea biologică. Aceasta a fost obiectul conferinței de la Rio (1992), cu care ocazie țările semnatare – între care și România – s-au angajat să asigure protecția tuturor animalelor și plantelor de pe teritoriul lor, împreună cu spațiile vitale necesare, pentru că parcurile naționale reprezintă, chiar și prin definiție, ultimele refugii ale Creației (Teușan, 2003).

După Milescu, 2006, conservarea diversității la toate nivelurile și scările reprezintă o preocupare actuală de bază a specialiștilor in domeniu, preocupare ce are multiple motivații: posibilitatea obținerii de noi produse vegetale și animale, de noi soiuri și varietăți de plante și legat direct de aceasta, conservarea surselor de gene, combaterea biologică, obținerea de medicamente, menținerea serviciilor ecologice oferite de ecosistemele naturale, conservarea unor informații ecologice vitale, alături de motive estetice, psihologice, religioase etc.

În pădurile României se află circa 60 de specii autohtone de arbori forestieri, peste 40 de specii de arbuști și peste 300 specii erbacee și arbustive principale, cu o mare diversitate intraspecifică. De asemenea, s-au identificat peste 300 de tipuri de pădure (ecosisteme).

Defrișările reprezintă un factor direct care duce la pierderile de biodiversitate (genetică, a speciilor, ecosistemelor, proceselor ecosistemice) (SAF, citat de Girgiu, 1999). Pădurile artificiale ce tind să înlocuiască pădurile naturale nu acoperă nici 10% din pierderea de biodiversitate.

Comisia Europeana a stabilit patru obiective principale pentru optimizarea gestionarii durabile a pădurilor și rolul lor multifuncțional în UE, pe care România și le asumă în implementarea Strategiei Forestiere Naționale 2018 – 2027:

Îmbunătățirea competitivității pe termen lung;

Îmbunătățirea și protecția mediului înconjurător;

Contribuția la îmbunătățirea calității vieții;

Încurajarea comunicării și coordonării pentru a spori coerența și cooperarea la diferite niveluri.

După Giurgiu, 1978, conservarea pădurilor reprezintă o parte a ecologiei aplicate, al cărui obiect îl constituie folosirea rațională a resurselor forestiere, salvarea ecosistemelor forestiere de distrugere prin acțiuni gospodărești nechibzuite, prevenirea și limitarea efectelor dăunătoare ale factorilor naturali asupra pădurii, în vederea păstrării echilibrului natural și satisfacerii pe termen lung a cerințelor societății în produse și servicii utile ale pădurii.

Ca activitate practică, conservarea pădurilor reprezintă o preocupare multidisciplinară, având legături cu amenajarea pădurilor, ecologia, silvicultura dar și cu unele discipline din domeniul silvotehnicii, protecției mediului ș.a.

Figură 8 arboret natural de rășinoase din munții apuseni – padiș. foto:dan dragoș

9.1.Conservarea pădurilor naturale (virgine și cvasivirgine)

CONSERVARE

Conform dicționarului explicativ al limbii române (S1):

CONSERVARE – Acțiunea de a (se) conserva și rezultatul ei.

A CONSERVA – A menține un produs în stare nealterată, efectuând operația de conservare, A păstra, A păzi, A menaja. Din lat. conservare.

Conform Noului dicționar explicativ al limbii române (***, 2002):

A CONSERVA – A prelucra, a lua măsuri în vederea păstrării îndelungate, neschimbate, nealterate, A face să se conserve.

Dacă ne referim la persoane- A-și păstra sănătatea și forțele; a avea grijă de sine; a se menaja. A rămâne neschimbat (în timp); a se păstra; a se menține.

După Marele dicționar de neologisme (Marcu, 2000):

A CONSERVA – a păstra ceva nealterat datorită unui anumit tratament; a împiedica alterarea, sub acțiunea unor agenți atmosferici sau biologici, a unor produse alimentare perisabile. A păstra, a păzi. A se menaja.

Dacă ne referim la un produs, aliment – A păstra nealterat datorită unui anumit tratament; A păstra, a păzi.

După Dicționarul de sinonime (Seche, 2002): CONSERVARE – păstrare.

Noțiunea de conservare în silvicultură, are un conținut umanitar și progresist și se referă la un complex de acțiuni prin care se împiedică distrugerea ecosistemelor forestiere și folosirea cu raționalitate a pădurilor și transmiterea lor, pe cât posibil, ecologic nealterate generațiilor viitoare (Giurgiu, 1978).

PĂDURE

Conform dicționarului explicativ al limbii române (S1):

PĂDURE – Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulțime densă de copaci crescuți în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe specii, pe lângă care se mai află arbuști, plante erbacee, mușchi etc., precum și diferite specii de animale. Din lat. padele.

Conform Noului dicționar explicativ al limbii române (***, 2002):

PĂDURE – 1) Mulțime de copaci care acoperă compact o întindere relativ mare de pământ. ~ de salcâmi. ~ de pini. 2) Suprafață de teren pe care crește o astfel de mulțime de copaci. ♢ ~ virgină pădure neexplorată.

Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură, (FAO), dă o definiție cu pronunțat caracter practic: Prin pădure se înțelege ,,orice teren cu o suprafață mai mare de 0,5 hectare, cu arbori atingând dimensiuni de peste 5 metri, cu grad de închidere a coronamentului mai mare de 0.1, sau arbori capabili să atingă aceste caracteristici in situ. Nu se includ terenurile destinate cu precădere agriculturii sau utilizării urbane. "

Această definiție urmărește :

caracterizarea pădurii atât prin prezența arborilor cât și prin utilizarea forestieră a terenului;

includerea terenurilor destinate împăduririlor, reîmpăduririlor și a suprafețelor aflate in regenerare;

includerea pădurilor din parcurile naturale, a celor aflate in conservare sau având rol de protecție a unor obiective științifice, istorice, culturale sau spirituale.

De asemenea, definiția oficială a pădurii elaborată de FAO în 1995, apare în două variante:

Pentru tarile dezvoltate: pădurea reprezintă terenurile alcătuite din vegetație forestieră mai mult de 20% din suprafață. Pădurea se compune din arbori care ating în general înălțimi mai mari de 7 m și pot furniza lemn. Acestea sunt formațiuni dense a căror felurite etaje și subarboretul acoperă o mare parte a solului;

Pentru țările în curs de dezvoltare: pădurea este definită ca ecosistem în care densitatea minimă a acoperirii cu arbori și/sau bambus este de 10 % și în general asociată cu o floră și faună sălbatică și cu soluri în stare naturală și care nu fac obiectul practicii agricole.

Profesorul Marin Drăcea, în 1938, definea pădurea astfel: „Pădurea este un organism care poate suporta până aproape în ultimă analiză o comparație cu noțiunile de organism așa cum o stabilesc științele biologice. Pădurea naște, trăiește și crește spre a se regenera apoi și pentru ca o nouă generație de arbori să-i ia locul celei care piere", sau „o suprafață apreciabilă de pământ acoperită cu arbori sălbatici care cresc strâns și al căror produs principal este lemnul sau coaja".

Conform Codului silvic (Legea nr. 46/2008), la TITLUL I: Dispoziții generale, Art. 2, se precizează:

(1)Sunt considerate păduri, în sensul prezentului cod, și sunt incluse în fondul forestier național terenurile cu o suprafață de cel puțin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălțime minimă de 5 m la maturitate în condiții normale de vegetație.

FIGURĂ 9. LOCALITATEA SÂNDOMINIC DIN JUDEȚUL HARGHITA, ROMÂNIA, ÎNCONJURATĂ DE PĂDURI (FOTO: KOPACZ NANDOR)

(2)Termenul pădure include:

a) terenurile cu folosință pădure cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafață, conform operațiunilor de intrări-ieșiri efectuate în condițiile legii;

b) perdelele forestiere de protecție;

c) terenurile pe care sunt instalate jnepenișurile;

d) terenurile acoperite cu pășuni împădurite cu consistența mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră;

e) plantațiile cu specii forestiere din zonele de protecție a lucrărilor hidrotehnice și de îmbunătățiri funciare realizate pe terenurile proprietate publică a statului, precum și plantațiile cu specii forestiere de pe terenurile administrate de Agenția Domeniilor Statului, care îndeplinesc condițiile legale.

NATURAL

Conform dicționarului explicativ al limbii române (S1):

NATURAL – Care este generat, produs, creat de natură, fără intervenția omului; veritabil, curat, pur. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu; care se realizează spontan, fără efort sau constrângere. Din lat. naturalis.

După Dicționarul de neologisme (Marcu, Maneca, 1986):

NATURAL – Curat, neamestecat.

Conform Noului dicționar explicativ al limbii române (***, 2002):

NATURAL – Care este creat de natură (fără intervenția omului).

După Dicționarul de sinonime (Seche, 2002):

NATURAL – elementar. simplu. sălbatic. pur, veritabil, 5. adj. curat, neamestecat, pur, neafectat, neartificial, neprefăcut, spontan, firesc.

Cu cât influenta umană este mai slabă cu atât gradul de naturalitate este mai ridicat.

5.1.Pădure naturală

NATURALITATEA este starea pădurii care s-a dezvoltat numai sub imperiul forțelor naturale, în absența oricăror influențe umane directe sau indirecte. Absența unor influențe umane directe și faptul că ecosistemele sau biocenoza nu au fost modificate deloc de om indică o stare naturală.

Starea aproape naturală se caracterizează prin absența unor influențe umane directe, iar ecosistemul și biocenoza nu au fost modificate semnificativ de om. Starea semi-naturală constituie rezultatul unei influențe umane, dar neintenționat create și este dependentă de aceste influențe.

Starea în mare măsură naturală reprezintă o combinație a celor 3 categorii anterioare. Stările antropogenică și nenaturală sunt create de om și complet dependente de om (Criterii pentru desemnarea și evaluarea Rezervațiilor Biosferei UNESCO în Germania, definiție după ANL 1985).

Pădurea naturală dispune de mecanisme structurale bine definite menite să asigure un echilibru dinamic ca principal rezultat al adaptării viului la condițiile staționale și la regimul factorilor perturbatori. Strategiile pădurii naturale nu sunt concordante cu unele din obiectivele pe care sistemul social-global le fixează gospodăriei silvice prin țelurile de gospodărire (Cenusa, R., și col. 2008).

Figură 10 Pădure naturală de fag din munții apuseni (foto dan dragoș)

5.2.Pădure multifuncțională

Caracterul multifuncțional al pădurilor este dat de rolul lor multiplu: ecologic, economic și social.

Astfel, din punct de vedere ecologic, pădurile contribuie la protejarea solurilor (de exemplu împotriva eroziunii), participă la circuitul apei și echilibrează clima la nivel local (mai ales prin evapotranspirație), precum și la nivel mondial (îndeosebi prin stocarea carbonului). Pădurile sunt habitat pentru numeroase specii, având un rol primordial în conservarea și ameliorarea biodiversității ecosistemlor forestiere.

Din punct de vedere socio-economic, exploatarea pădurilor generează resurse, în special lemn. Utilizarea lor este multiplă cu accent pe domeniul energetic (aproximativ jumătate din energia regenerabilă consumată în UE este produsa din lemn), pentru cherestea, pentru industria hârtiei și panourilor etc. Pădurile furnizează și produse „nelemnoase": alimente (de exemplu, fructe de pădure și ciuperci), plută, rășini, uleiuri, etc. Totodată generează și anumite servicii (vânătoare, turism etc.).

Pădurile sunt o sursa în generarea de locuri de muncă, în special în zonele rurale.

Pădurile ocupă un loc important în cultura națională și europeana.( Guvernul României, Ministerul Apelor și Pădurilor 2017)

Pădurea asigură, pe termen lung, un rol inegalabil în stabilitatea și echilibrul hidrologic al bazinelor hidrografice montane; acest rol este variabil cu gradul de împădurire al bazinelor și se manifestă numai dacă pădurea își menține, fără mari perturbări, o stare structurală de echilibru dinamic. Orice dereglare sau degradare a structurii normale a arboretelor componente, provocate de factori de mediu sau de activități antropice neraționale, conduce la creșterea potențialului torențial al bazinului și obligă la intervenții neîntârziate, oricât de costisitoare ar fi ele (Florescu I., Clinciu I.2009).

5.3. Pădure virgină

Conform dicționarului explicativ al limbii române (S1):

virgin – (Despre locuri) Necunoscut de oameni; nelucrat, necultivat; neexplorat. (Despre obiecte) Neatins, intact, neutilizat; curat. Din lat. virgo, -inis.

Conform Noului dicționar explicativ al limbii române (***, 2002):

(despre lucruri) Care încă nu a fost în uz; neatins; pur; curat; proaspăt. 4) (despre locuri) Care încă nu a fost cultivat; nevalorificat; necultivat; neexplorat; neexploatat

După Dicționarul de neologisme (Marcu, Maneca, 1986):

virgin – despre o regiune, un teren, o pădure etc.- Neumblat, nestrăbătut; care nu a fost explorat, exploatat.

După Dicționarul de sinonime (Seche, 2002):

virgin – adj. curat, intact, întreg, nativ, neamestecat, neatins, neînceput, pur.

Cercetătorii de la ICAS au stabilit câteva criterii după care o pădure este etichetată drept virgină. În primul rând, suprafața acesteia nu trebuie să aibă nimic care să trădeze mâna omului: cioturi, arbori tăiați, drumuri sau pășune pentru animale. Fazele de dezvoltare ale pădurii virgine sunt: inițială, optimală și de dezagragare.

În regiunile de munte și de dealuri ale țării noastre mai există complexe de păduri seculare, virgine sau cvasivirgine, formate din arborete pluriene-naturale, pure sau amestecate, de fag, de rășinoase sau de rășinoase în amestec cu fagul. Acestea sunt, de fapt, ultimele rămășițe ale falnicelor și atotputernicelor păduri seculare care odinioară acopereau versanții întregului patrulater carpatic. După Giurgiu, în 1974, suprafața acestora reprezenta cel mult 10-12% din întinderea totală a pădurilor țării, astăzi fiind de circa 5%.

5.4. Păduri CVASIVIRGINE

Fostele păduri virgine în care s-au practicat în trecut extracții sporadice și care nu au afectat structura lor plurienă.În general, complexitatea mai mare a ecosistemelor forestiere pluriene naturale se explică prin numărul, diversitatea și lungimea lanțurilor trofice, cu mult mai mari decât în ecosistemele forestiere echiene.

Caracterul de mare stabilitate al ecosistemelor pluriene naturale este conferit în plus de ciclul vital foarte îndelungat al arborilor componenți care poate să cuprindă 200-400 de ani, iar uneori chiar mai mult. Acest ciclu, măsurat în secole, creează cadrul favorabil dezvoltării unui sistem avansat de autoreglare, respectiv de autoconservare contra modificărilor nedorite ale factorilor de mediu. Stabilitatea ridicată a pădurilor pluriene este consecința directă a stabilității avansate a conexiunilor biocenotice existente în asemenea biocenoze constituite dintr-un mare număr de specii, cu arbori de diferite vârste și dimensiuni (Giurgiu, 1974).

Figură 11 pădure cvasivirgină de rășionase în munții apuseni. foto: dan dragos

9.2.Criterii și indicatori de identificare a pădurilor virgine și cvasivirgine în România

Pădurile virgine și cvasivirgine românești reprezintă, în accepțiunea președintelui Uniunii „Pro Silva Europa”, „o bogăție unică în Europa…un patrimoniu cultural mondial de cea mai mare importanță…care merită să fie conservate și protejate…și înscrise în registrul patrimoniului umanității al Organizației Națiunilor Unite” (Otto, citat de ***,2001-2004).

Conform Ordinului nr. 3397 din 10/09/2012 privind stabilirea criteriilor și indicatorilor de identificare a pădurilor virgine și cvasivirgine în România, aceștia sunt:

GESTIONAREA DURABILĂ A PĂDURILOR

Administrarea și utilizarea pădurilor astfel încât să își mențină și să își amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea și în așa fel încât să asigure, în prezent și în viitor, capacitatea de a exercita funcțiile multiple ecologice, economice și sociale permanente la nivel local, regional, național și global fără a crea prejudicii altor ecosisteme, Conform Codului Silvic (***, 2008).

PĂDURI CU VALOARE RIDICATA DE CONSERVARE

Sunt acele păduri, care pot fi considerate de importanță excepțională sau critică, din perspectiva protejării mediului, apelor sau solului, a conservării biodiversității sau din motivații de natură culturală sau socio- economică.

Este evident ca pădurile prezintă o importanță națională, regională sau globală, unanim recunoscută, dar când vorbim despre Pădurile cu Valoare Ridicata de Conservare ( PVRC ) ne referim numai la anumite păduri cu atribute care le conferă o importanță deosebită.

9.3.Conservarea resurselor genetice forestiere

În 1999, acad.dr. Giurgiu Victor susținea că va trebui reorganizată acțiunea de conservare a resurselor genetice forestiere, baza seminologică și producerea materialelor de împădurire. Din acest punct de vedere trebuie analizat critic atât modul de alegere a „arborilor-plus", cât și plantajele, astfel încât aceste practici să nu mai contribuie la îngustarea biodiversității și stabilității pădurilor.

Folosirea tipologiei ecosistemice în conservarea și gospodirirea pădurilor presupune ca toate cercetările ce se efectuează pentru cunoașterea structurii, a proceselor din pădure, a relatiilor dintre diferite populalii, ca și cercetările de stabilire a tehnologiitor de regenerare, conducere și proteclie a arboretelor se fac pe tipuri de ecosistem. Numai astfel se poate fundamenta silvicultura ecologică, spre care se tinde peste tot unde s-a înleles și se promovează rolul deosebit al pădurii ca factor de echilibru al mediului de viață și ca izvor nesecat de resurse biologice regenerabile(Doniță și col.1990).

Din două specii, populații etc., de importanță economică egală va fi conservată cu prioritate aceea care este în pericol iminent să dispară. Se conservă în primă urgență, speciile decimate de maladii (de exemplu speciile de ulm) și populațiile ce se elimină prin construirea unor importante centrale electrice și lacuri de acumulare, drumuri, căi ferate și altele. în al doilea ordin de urgență se conservă fondurile de gene aflate în pericol de degradare prin efectele disgenice pe care le suportă sau în pericol de contaminare necontrolată cu gene sau genotipuri străine. Urgența se impune cu deosebire acolo unde regenerarea naturala este inadecvată sau discriminată.

De asemenea, funcționarea in România a sistemului de monitoring forestier (supravegherea stării de sănătate a pădurilor) se înscrie in sfera preocupărilor majore, manifestate la nivel european si mondial, de supraveghere si conservare a resurselor forestiere.

Există mai multe metode de conservare a resurselor genetice forestiere in situ, în bănci de gene sau colecții de plante, în general, semințe polen etc. Fiecare are "avantaje și dezavantaje, completându-se reciproc. Opțiunea pentru una sau alta se face în funcție de natura materialului, scopul urmărit și modalitatea de utilizare în procesul de ameliorare sau direct în practica silvică. De regulă, la alegerea metodei se dă o pondere mai mare posibilității de a conserva o cât mai largă variabilitate, ca și urgenței de punere în afara peri-colului de dispariție (Giurgiu, 1978).

Conservarea resurselor genetice forestiere crește în importanță dacă se realizează prin cooperare internațională, problemă deja antamată de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) și de CAER. Rezolvarea presupune o bună coordonare a programelor naționale.

Pe plan național și într-o oarecare măsură și pe plan internațional este posibil să se realizeze colecții centrale respectiv interstate sau colecții regionale. în principiu, se acceptă ideea de a se realiza câteva colecții centrale de interes național sau internațional, în special, pentru cultivaruri și o rețea de colecții regionale în special pentru specii sălbatice și populații locale.

Demn de reținut este că, oricare ar fi metoda de conservare aleasă și tehnica de punere în aplicare „nu poate fi restaurat în totalitate nici trecutul și nu poate fi conservat în totalitate, pentru generațiile următoare, nici prezentul" (Cronquest, citat de Giurgiu, 1978).

Referitor la metodele de conservare (Enescu, 1977), se impune luarea în considerare a următoarelor probleme :

Conservarea statică și dinamică, adică să se conserve stadiul actual al procesului de evoluție, sau să se dea câmp liber de acțiune factorilor modificatori ai structurii fondului de gene. În cazul neintervenției, speciile intolerante sunt sigur dezavantajate putând fi chiar eliminate.

Contaminarea (poluarea) cu polen străin, care face virtual imposibil să se păstreze statu-quo genetic o perioadă de timp nedeterminată (în generațiile următoare, exceptând cazul când se apelează la multiplicarea vegetativă). Deci, izolarea față de sursele de polen străin este o problemă capitală a conservării purității genetice.

Considerații de ordin climatic, impuse de efectul poluării aerului, necesită luarea în calcul a surselor majore de poluare, a barierelor naturale în calea mișcării maselor de aer și circumstanța unei semipermanente inversiuni în raport cu localizarea arboretului propus pentru conservarea in situ.

Diversitatea habitatului, condiție a conservării diversității genetice însăși. O rezervație forestieră pentru conservarea resurselor genetice ar trebui să constea dintr-o zonă centrală în regim de liniște totală și poate 2-3 zone concentrice, în care intensitatea intervențiilor crește către cea periferică.

Dintre metodele de conservare se pot aplica la resursele genetice forestiere următoarele (Giurgiu, 1978) :

Conservarea in situ. Este modalitatea cea mai dificilă de pus în aplicare, necesitând cooperarea cu numeroase organe naționale. în schimb prezintă marele avantaj de a face posibilă conservarea unor ecosisteme întregi sau părți de ecosisteme. Sistemele ecogenetice ce se conservă in situ sunt rezultate din procesul de evoluție determinat de numeroși factori, controlat constant de presiuni de selecție diferite din diverse habitate, rezultând complexe de gene adaptive. Procesul se complexează cu introgresii care favorizează o evoluție rapidă. Atâta vreme cât sistemul rămâne netulburat el continuă să funcționeze.

Există următoarele forme de conservare in situ a resurselor genetice forestiere: parcuri naționale, monumente ale naturii și arborete-rezervații de semințe. Cu deosebire în ultimul caz se îmbină armonios conservarea cu producerea semințelor necesare înfăptuirii programului de împăduriri.

Conservarea în colecții sau bănci de gene. înglobează modalitățile de conservare artificială, în interiorul arealului natural sau în afara lui. Pe această cale se conservă gene, arbori sau populații în care se încearcă să se reproducă la scară redusă populație panmictice originale.

În afară de conservarea de țesuturi (foarte puțin utilizată), polen și semințe, se creează frecvent arboretumuri și colecții de arbori individuali, de regulă descendențe sau clone, proveniențe.

Arboretumurile sunt plantații care conțin un mare număr de unități sistematice, fiecare reprezentată prin puțini indivizi. Arboretumurile reprezintă totodată prima etapă a introducerii speciilor exotice, verigă importantă în testarea capacității speciilor de a crește în condiții de mediu noi.

În concepția modernă, un arboretum trebuie creat cu respectarea următoarelor principii (Bouvarel, citat de Giurgiu, 1978) :

fiecare specie va fi reprezentată prin cel puțin două proveniențe de origine cunoscută, a căror structură genetică este cât mai puțin posibil alterată ;

în fiecare parcelă unitară să se planteze cel puțin 10 exemplare, dacă este posibil cu repetiții, astfel ca în final să se dispună de cel puțin 10 arbori adulți ;

în fiecare regiune ecologică majoră trebuie să se instaleze cîte un arboretum, astfel fiind posibil să se estimeze performanțele speciilor în raport cu condițiile de mediu ; este mai bine să se dispună de o rețea de mici arboretumuri ecologice, decât de câteva arboretumuri mari.

Figura 12 arboretumul sylva gurahonț din românia

Plantații de proveniențe instalate după reguli speciale având ca scop separarea componenței genetice de componența ecologică a fenotipului și stabilirea celor mai valoroase resurse geografice de semințe Se pot crea și plantații care au rol singular de conservare a unor proveniențe pe cale de dispariție, greu accesibile sau din alte țări. Tot în scopul conservării se pot instala plantaje de clone, folosindu-se arbori reprezentativi dintr-o singură proveniență sau din mai multe.

Plantații comparative de hibrizi, care îndeplinesc concomitent rolul de conservare și testare a celor mai valoroase combinații în raport cu părinții.

Colecții (parcuri) de clone pentru conservarea arborilor individuali și totodată pentru testarea clonală a valorii lor.

Conservarea semințelor si polenului este posibilă astăzi pe perioade relativ îndelungate, datorită mijloacelor tehnice moderne de care se dispune. în prezent, în lume există mai multe bănci de semințe și bănci de polen.

ALEGEREA TRATAMENTELOR ÎN VIZIUNEA PRINCIPIILOR DE BAZĂ ALE CONSERVĂRII PĂDURILOR ȘI PROTECȚIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Tratamentele, definite atât în sens larg (ca ansamblu de măsuri silviculturale necesare conducerii unui arboret de-a lungul existenței sale) cât și în sens restrâns (ca mod de regenerare-exploatare) trebuie înțelese nu numai ca măsuri silviculturale, dar și ca intervenții antropice cu ample implicații ecologice, cu profunde consecințe sub raportul principiilor de bază ale conservării pădurilor și protecției mediului înconjurător.

Alegerea corespunzătoare a structurilor și a tratamentelor în raport cu particularitățile bioecologice ale arboretelor de regenerat, cu luarea în considerare a funcțiilor atribuite, poate reduce consecințele negative ale acestor intervenții gospodărești. O asemenea modalitate se încadrează în acțiunea de ansamblu cunoscută sub denumirea de gospodărire funcțional diferențiată a pădurilor, în sarcinile căreia intră atât preocuparea pentru maximizarea eficacității social-economice a gospodăririi pădurilor, cât și grija pentru respectarea restricțiilor ecologice și protecția mediului înconjurător.

Tratamentul se stabilește numai după ce se precizează structura de viitor a arboretului. Asemenea structuri urmează sa fie stabilite pentru fiecare categorie funcțională de arborete. Căci, modul de alcătuire a unui arboret, respectiv structura lui, influențează nemijlocit asupra însușirilor funcționale ale acestuia. De pildă, un arboret amestecat, plurien și de consistență plină îndeplinește, deopotrivă, în condiții optime o multitudine de funcții de protecție și producție. Din contră, arboretele echiene și pure răspund unor cerințe social-economice limitate, având în același timp o capacitate mai redusă de autoreglare, respectiv de autoconservare. Potrivit teoriei sistemelor numai arboretele amestecate și pluriene, deținătoare fiind de o mare cantitate de informații, prezintă un înalt grad de organizare lăuntrică, ceea ce, din punct de vedere ecologic, înseamnă mai multă stabilitate, iar sub raport economico-social, de cele mai multe ori, echivalează cu o mai mare eficacitate, în comparație cu arboretele pure și echiene. Acestea din urmă, așa cum s-a mai arătat, sunt mai slab organizate, și ca atare, sunt mai puțin stabile, prezentând, în același timp o funcționalitate social-economică restrânsă.

Numai pădurile pluriene, etajate și amestecate răspund în cel mai înalt grad exigențelor sporite ale societății față de pădure : posedând o mare stabilitate la dereglarea factorilor de mediu, îndeplinesc în condiții optime funcțiile hidrologice, antierozionale, climatice, estetico-peisagistice și sanitar-recreative. Tratamentul corespunzător este cel grădinărit. Tratamentul codrului grădinărit constă în extragerea pe alese, de ici și de colo, a câte unuia sau a unor grupe mici de exemplare, după anumite criterii, regenerarea golurilor rămase în arboret producându-se în mod natural, din sămânță (Negulescu și Damian, 1966, citat de Florescu și Nicolescu, 1998).

După Giurgiu, 1999, pierderea de biodiversitate este foarte redusă prin aplicarea codrului grădinărit.

Acest tratament nu este deloc dorit de cei care extrag masa lemnoasă deoarece exploatarea în grădinărit este mai dificilă și mai costisitoare, întrucât tăierile se împrăștie pe suprafețele cele mai mari, este necesară o rețea densă de colectare, tehnologii și mecanisme adecvate și o conducere judicioasă a procesului tehnologic pentru a se putea asigura, paralel cu exploatarea masei lemnoase puse în valoare, evitarea vătămărilor asupra arborilor rămași, asupra semințișurilor existente și asupra solului (Oprea și Furnică, citat de Florescu și Nicolescu, 1998).

O poziție intermediară este deținută de structurile relativ echiene și relativ pluriene. Polifuncționalitatea și stabilitatea lor pot fi mult majorate prin crearea de arborete amestecate și etajate (intim, în pilcuri sau buchete) ; se ridică astfel gradul de organizare ecologică a arboretelor. în acest scop sunt indicate tratamentele cu perioade lungi de regenerare (cvasigrădinărite, tăieri succesive sau progresive cu 3—4 tăieri ș.a.). Chiar și în cazul arboretelor pure de plopi euramericani rezistența ca și polifuncționalitatea lor pot fi ameliorate prin majorarea gradului de diversitate biologică, respectiv prin realizarea de culturi policlonale.

Este, deci, foarte important de ales modelele de structură și tratamentele potrivite fiecărui arboret, în raport cu funcțiile atribuite și condițiile naturale. În acest scop se impune cunoașterea avantajelor și — mai ales — a consecințelor negative pe care le pot antrena alegerea și aplicarea necorespunzătoare a unui anumit tratament.

Consecințele negative se regăsesc asupra viitorului arboret dar și prin numărul , intensitatea, frecvența unor prejudicii.

Conform Codului silvic (***, 2008) PREJUDICIUL ADUS PĂDURII reprezintă efectul unei acțiuni umane, prin care este afectată integritatea pădurii și/sau realizarea funcțiilor pe care aceasta ar trebui să le asigure. Aceste acțiuni pot afecta pădurea:

a) în mod direct, prin acțiuni desfășurate ilegal;

b) în mod indirect, prin acțiuni al căror efect asupra pădurii poate fi cuantificat în timp. Se încadrează în acest tip efectele produse asupra acestora în urma poluării, realizării de construcții, exploatării de resurse minerale, cu identificarea relației cauză-efect certificate prin studii realizate de organisme abilitate, neamenajarea zonelor de limitare a propagării incendiilor, precum și neasigurarea dotării minime pentru intervenție în caz de incendiu.

De asemenea, în timpul extragerii arborilor pot rezulta prejudicii asupra solului, semințișului, arborilor pe picior, subarboretului.

În orice caz, Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport al materialului lemnos , prevede la CAPITOLUL VII: Dispoziții finale, Art. 30 :

În pădurile certificate, în cele situate în arii protejate, în cele de interes științific și în cele de ocrotire a genofondului și ecofondului forestier, precum și în arboretele destinate să producă lemn de rezonanță și claviatură, în funcție de importanța acestora și de modul specific de gospodărire, ocoalele silvice pot stabili, prin autorizații, măsuri speciale pentru derularea corespunzătoare a exploatării masei lemnoase.

Întotdeauna în desfășurarea activității de exploatări forestiere trebuie să fie respectate următoarele principii (Timofte, 2007):

principiul protejării mediului ambiant

principiul interacțiunii dintre silvicultură și exploatare

principiul eficienței economice

principiul valorificării optime a masei lemnoase

Se observă că primul principiu este cel al protejării mediului ambiant, iar serviciile oferite de pădure trebuie să primeze atunci când se analizează valoarea oricărui teren forestier.

După Giurgiu, 1999, silvotehnica trebuie să devină una dintre principalele pârghii pentru conservarea și ameliorarea biodiversității pădurilor.

Având în vedere că biodiversitatea crește puternic și se manifestă în toată amploarea ei doar la vârste înaintate ale arboretelor, ar trebui evitată exploatarea acestora la vârste mici, urmând ca perioada recoltării arboretelor să fie stabilită și în raport cu criteriul biodiversității, neglijat până acum. Așadar, vârstele exploatabilității și ciclurile devin importante mijloace pentru optimizarea biodiversității pădurilor României.

Într-o lumină nouă trebuie concepute și executate lucrările de îngrijire a lizierelor, a arboretelor situate de-a lungul râurilor, a pâlcurilor de arbori de pe pășuni.

De cele mai multe ori conservarea biodiversității pădurilor este puternic condiționată de conservarea habitatelor, a stațiunilor forestiere. Din acest punct de vedere biodiversitatea este frecvent afectată de tăierile rase, de exploatările forestiere care distrug solul, de lucrări hidrotehnice care modifică nivelul pânzei de apă freatică, de poluarea industrială, de pășunat și de turismul neorganizat. Concepția și practica modernă europeană referitoare la conservarea habitatelor-cheie merită toată atenția și pentru silvicultura românească.

În anul 2002, Giurgiu recomanda ca tratamentele să fie analizate și evaluate și în raport de aptitudinile lor pentru conservarea și ameliorarea biodiversității arboretelor; astfel:

Aplicarea tratamentului codrului grădinărit și a tratamentului codrului cvasigrădinărit, deși sunt deosebit de favorabile conservării și ameliorării biodiversității pentru multe tipuri de ecosisteme, întâmpină serioase obstacole în aplicare, de natură obiectivă, dar și subiectivă (din sfera mentalităților).

Restrângerea drastică a tăierilor rase, inclusiv a celor de refacere, limitarea aplicării tratamentului tăierilor succesive chiar la făgete, extinderea tratamentului regenerărilor progresive, a tratamentului regenerărilor succesive în margine de masiv, a tratamentului regenerărilor progresive în margine de masiv, a metodei Drăcea-Rădulescu pentru regenerarea-refacerea arboretelor de foioase (în special de cvercinee), a tratamentului codrului grădinărit și a tratamentului codrului cvasigrădinărit, în raport cu funcțiile atribuite și structura arboretelor, tipul de ecosistem și de condițiile de aplicare.

Totodată, silvicultura românească nu poate ignora noile reglementări europene referitoare la conservarea și ameliorarea biodiversității prin: menținerea pe picior a unui număr limitat de arbori vârstnici, scorburoși, iescari, morți pe picior sau căzuți, delimitarea unor “insule de îmbătrânire”, de biotopuri-cheie, de coridoare ecologice, gestionarea specifică a lizierelor și a benzilor de pădure de-a lungul râurilor, pâraielor și golurilor de munte, precum și exceptarea de la regenerare a arboretelor deosebit de valoroase sub raportul biodiversității (ecosisteme virgine).

IMPORTANȚA REGENERĂRILOR NATURALE

Odată cu instituționalizarea conceptului de gestionare durabilă a pădurilor, care se referă și la conservarea și ameliorarea biodiversității, a crescut considerabil importanța ce se acordă regenerărilor naturale, pe plan european acestea fiind unanim recomandate ori de câte ori sunt posibile, fapt explicabil, dacă avem în vedere că aceste metode de regenerare asigură în primul rând conservarea în descendențe a structurii genetice originare, dar și a celei ecosistemice, având și capacitatea să le amelioreze, în cazurile în care tratamentele se aleg și se aplică corespunzător.

În ultimul timp, se promovează metode ale regenerării naturale nu doar în țările din centrul Europei, specializate în trecut în regenerări artificiale, dar chiar și în țările din nordul continentului, în care predomină păduri echiene de rășinoase.

Pe plan Mondial, pentru gospodărirea durabilă a pădurilor, tendințeleactuale se îndreaptă către o silvicultură modernă, intensivă, bazată pe ecosisteme de tip natural sau cvasinatural, polivalente, multifuncționale, cu stabilitate ridicată, dotate cu structuri biocenotice și genetice superioare. Sunt promovate astfel în cultură arborete, formate din specii autohtone, de mare valoare economică și ecologică, perfect adaptate la condițiile staționale din zona respectivă (Holonec L.,2007).

Regenerarea naturală va fi contraindicată sub raport genetic doar în cazuri particulare, ale unor arborete izolate, ale unor arborete necorespunzătoare polifuncțional ș.a. Nu trebuie subestimat însă rolul considerabil ecologic și social al unor ecosisteme, chiar dacă calitatea și productivitatea auxologică a acestora este redusă. Uneori se preferă, de pildă, un arboret regenerat natural de mare biodiversitate, dar de redusă productivitate, căruia i s-au atribuit înalte funcții de protecție, decât un arboret artificial de productivitate ridicată, dar de stabilitate scăzută și nefuncțional ecoprotectiv. Evident, în asemenea cazuri, decizia va aparține silvicultorului dotat cu un avansat discernământ ecologic și economic.

Opțiunea pentru regenerarea naturală este întemeiată, pe considerente referitoare la conservarea structurilor genetice și ecologice existente, obținută, de regulă, prin îndelungate, milenare procese naturale de adaptare a biocenozei forestiere la condițiile date ale biotopului.

Puținele, dar valoroasele păduri virgine care mai există în România trebuie ocrotite și cercetate sub raportul modului de structurare și funcționare, în vederea perfecționării metodelor de regenerare și ameliorare a biodiversității pădurilor cultivate.

Regenerarea naturală reprezintă un mijloc eficient pentru conservarea și ameliorarea biodiversității, fără a fi exclusă regenerarea artificială (cu material de reproducere de proveniență locală, îndeosebi pentru completarea regenerării naturale ș.a.).

Sub raport ecologic se impune următoarea precizare (Giurgiu, 1978): regenerarea pădurilor presupune mai presus de toate reproducerea condițiilor echilibrului ecologic dinamic al ecosistemelor forestiere, fără de care se îngustează polifuncționalitatea, iar uneori se subminează însăși baza existenței lor.

Reușita regenerării naturale sau a împăduririlor nu reprezintă de cât una din multiplele condiții impuse procesului de reproducere, care include, în primul rând, conservarea și ameliorarea calității factorilor de mediu. De pildă, regenerarea unui arboret plurien și amestecat va fi nereușită dacă ea nu va asigura reproducerea structurii și a compoziției vechiului arboret, dacă nu va asigura perpetuarea echilibrului dinamic al ecosistemului anterior.

GESTIONAREA DURABILĂ A RESURSELOR FORESTIERE

În Codul silvic (***, 2008) se prezintă la Titlul III: Gestionarea durabilă a pădurilor, un capitol numit Conservarea biodiversității. Însă , o mare parte din titlurile, articolele sau chiar capitolele acestui cod silvic fac referire directă sau indirectă la conservarea pădurilor, a biodiversității, întâlnindu-se destul de des termeni ca: integritate, conservare, prevenire, continuitate, respectare, delimitare, amenajare, reconstrucție, protejare, pază, durabil ș.a.

În continuare se redau aspecte din codul silvic care fac referire la cele redate mai sus și la prezenta lucrare.

Codul silvic (Legea nr. 46/2008) prevede în TITLUL I: Dispoziții generale, la Art. 5:

Principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor sunt următoarele:

a)promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor;

b)asigurarea integrității fondului forestier și a permanenței pădurii;

c)majorarea suprafeței terenurilor ocupate cu păduri;

d)politici forestiere stabile pe termen lung;

e)asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituțională și operațională în gestionarea pădurilor;

f)primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii;

g)creșterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală;

h)promovarea tipului natural fundamental de pădure și asigurarea diversității biologice a pădurii;

i)armonizarea relațiilor dintre silvicultură și alte domenii de activitate;

j)sprijinirea proprietarilor de păduri și stimularea asocierii acestora;

k)prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acțiunilor umane și a factorilor de mediu destabilizatori.

TITLUL II: Administrarea fondului forestier național

Art. 17

(1)Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toți deținătorii de fond forestier.

(2)Proprietarii fondului forestier au următoarele obligații în aplicarea regimului silvic:

a)să asigure întocmirea și respectarea amenajamentelor silvice;

b)să asigure paza și integritatea fondului forestier;

c)să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;

d)să realizeze lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor;

e)să execute lucrările necesare pentru prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor pădurilor;

f)să asigure respectarea măsurilor de prevenire și stingere a incendiilor;

g)să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor și eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat;

h)să asigure întreținerea și repararea drumurilor forestiere pe care le au în administrare sau în proprietate;

i)să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate și să mențină în stare corespunzătoare semnele de hotar;

j)să notifice structurile teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de 60 de zile, cu privire la transmiterea proprietății asupra terenurilor forestiere.

(3)În cazul administrării pădurilor prin ocoale silvice autorizate, obligațiile prevăzute la alin. (2) aparțin acestora.

TITLUL III: Gestionarea durabilă a pădurilor

CAPITOLUL I: Amenajarea pădurilor

(2)Normele tehnice … se elaborează de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, cu respectarea următoarelor principii:

a)principiul continuității recoltelor de lemn;

b)principiul eficacității funcționale;

c)principiul asigurării conservării și ameliorării biodiversității;

d)principiul economic.

CAPITOLUL II: Conservarea biodiversității

Art. 26 Conservarea biodiversității ecosistemelor forestiere implică măsuri de gestionare durabilă, prin aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a speciilor din tipul natural fundamental de pădure și prin conservarea pădurilor virgine și cvasivirgine.

Art. 27 (1)Constituirea de arii naturale protejate de interes național, care cuprind și păduri, se realizează potrivit prevederilor legale, cu avizul prealabil al autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

(2)Ocolul silvic care administrează pădurile situate în interiorul unui parc natural sau parc național are prioritate în dobândirea dreptului de a administra ariile naturale protejate respective, în condițiile legii, dacă suprafața pădurilor reprezintă mai mult de 50% din suprafața acestora.

(3)Amenajamentele silvice întocmite și aprobate, în condițiile legii, pentru fondul forestier inclus în ariile naturale protejate de interes național sunt parte a planului de management, iar modificarea lor se aprobă numai potrivit prevederilor art. 22 alin. (1).

TITLUL III: Gestionarea durabilă a pădurilor

CAPITOLUL III: Reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor

Art. 29

(1)Tăierile rase sunt admise numai în arboretele de molid, pin, salcâm, plop, salcie și în zăvoaie, precum și în cazul substituirii ori refacerii unor arborete, în care nu este posibilă aplicarea altor tratamente.

(2)În situațiile prevăzute la alin. (1), mărimea suprafeței tăiate ras este de maximum 3 ha. Între suprafețele tăiate ras se va păstra o distanță de minimum două înălțimi de arbori.

(3)În situația apariției de produse accidentale, mărimea parchetului este determinată de mărimea suprafeței pe care s-a manifestat factorul dăunător și de modul de intervenție pentru înlăturarea efectelor generate de acesta.

(4)Realizarea unei tăieri rase prin alăturare cu o altă tăiere rasă este permisă numai după închiderea stării de masiv în suprafață tăiată anterior; dacă starea de masiv nu este încheiată într-o perioadă de 7 ani de la prima tăiere rasă este permisă alăturarea, cu condiția asigurării împăduririi integrale a suprafeței tăiate anterior.

(5)Tăierile rase în parcurile naționale sunt interzise.

Art. 33

(1)Administratorul fondului forestier proprietate publică a statului și proprietarii de păduri au obligația să înființeze fondul de conservare și regenerare a pădurilor purtător de dobândă, neimpozabil, deductibil fiscal și având regimul rezervelor fiscale. Fondul se află la dispoziția și în contul administratorului sau al prestatorului de servicii silvice.

(2)Fondul de conservare și regenerare a pădurilor prevăzut la alin. (1) se constituie din următoarele resurse:

a)contravaloarea terenului scos definitiv din fondul forestier proprietate publică a statului;

b)contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității de pe terenurile scoase definitiv sau ocupate temporar din fondul forestier proprietate publică a statului;

c)50% din cuantumul chiriei pentru ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier proprietate publică a statului;

d)contravaloarea despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier proprietate publică;

e)50% din cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier proprietate privată;

f)15-25% din valoarea masei lemnoase autorizate spre exploatare, provenită din produse principale și accidentale I, calculată la nivelul prețului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior; pentru pădurile proprietate publică a statului, nivelul procentului anual se stabilește de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva;

pentru celelalte forme de proprietate forestieră, nivelul procentului anual se stabilește, după caz, de ocoalele silvice prevăzute la art. 10 alin. (2). Această sumă se virează de către cumpărătorii/titularii autorizațiilor de exploatare direct în contul administratorului sau prestatorului de servicii silvice;

g)sumele reprezentând cheltuielile de reinstalare a vegetației forestiere pentru terenurile ocupate temporar din fondul forestier proprietate publică a statului;

h)sumele reprezentând contravaloarea efectelor determinate de funcțiile de protecție, ecologice și sociale ale pădurilor;

i)alocații de la bugetul de stat.

(3)Fondul de conservare și regenerare a pădurilor prevăzut la alin. (1) se folosește pentru:

a)regenerarea suprafețelor parcurse cu tăieri;

b)împădurirea terenurilor goale înregistrate în amenajamentul silvic sau a celor preluate în scopul împăduririi;

c)reinstalarea pădurii pe terenurile ocupate temporar din fondul forestier;

d)efectuarea lucrărilor de ajutorare și de îngrijire a regenerărilor naturale și de îngrijire a culturilor tinere existente;

e)efectuarea lucrărilor în resursele genetice forestiere înscrise în Catalogul național al materialelor forestiere de reproducere;

f)acoperirea cheltuielilor ocazionate de refacerea pădurilor afectate de calamități;

g)efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, degajări și curățări;

h)cumpărarea de terenuri, în conformitate cu metodologia de stabilire a echivalenței valorice a terenurilor și de calcul al obligațiilor bănești.

(4)Alimentarea fondului de conservare și regenerare a pădurilor se face la data la care resursele prevăzute la alin. (2) devin exigibile.

(5)Evidența fondului de conservare și regenerare a pădurilor se ține pe proprietar.

(6)Sumele rămase disponibile din acest fond la sfârșitul anului calendaristic se reportează în anul următor, cu aceeași destinație, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. i).

(7)În cazul fondului forestier proprietate privată și proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, după acoperirea cheltuielilor din fondul de conservare și regenerare a pădurilor pentru destinațiile prevăzute la alin. (3) lit. a)-d), sumele rămase disponibile după reținerea impozitului se pot restitui proprietarului, la cerere.

(8)Lucrările prevăzute a fi finanțate din fondul de conservare și regenerare a pădurilor pot fi realizate și cu resurse financiare din afara acestuia.

CAPITOLUL VI: Paza și protecția pădurilor

Art. 51 Proprietarii de păduri sunt obligați să asigure paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a pășunatului și a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier, în condițiile legii.

Art. 53 (6)Se interzice trecerea animalelor domestice prin pădure în arboretele în curs de regenerare, în plantațiile și regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes național, în perimetrele de ameliorare, precum și în perdelele forestiere de protecție.

CAPITOLUL X: Cercetarea științifică din silvicultură

Art. 75 Cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică din domeniul silviculturii se realizează prin Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice care se reorganizează, prin hotărâre a Guvernului, în Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice "Marin Drăcea", în coordonarea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, ca institut național cu personalitate juridică, precum și prin alte instituții de drept public și privat care au ca obiect de activitate cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică din domeniu.

CAPITOLUL XI: Dezvoltarea conștiinței forestiere

Art. 79 Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură are obligația realizării acțiunilor specifice, prin căi și mijloace adecvate, pentru următoarele scopuri:

a)formarea conștiinței forestiere;

b)crearea unui minimum de cunoștințe profesionale la proprietarii de păduri.

În ce privește accesibilizarea pădurilor sunt păreri pro și contra accesibilizării. Unii văd accesibilizarea ca o fragmentare, alții o mai bună gestionare, gospodărire, pază, control ș.a.

Indicele de densitate (lungimea de drumuri pe hectar) este în prezent de 6.5 m/ha, situând țara noastră – după acest indicator, printre ultimele țări din Europa (Germania – 45 m/ha, Elveția – 44 m/ha, Austria – 28 m/ha, Franța – 26 m/ha).

În prezent este accesibilă, în limita eficienței tehnice și economice, numai 65% din suprafața păduroasă a țării, respectiv 4.2 mil. hectare. Restul, de aproximativ 2 mil. ha de păduri sunt încă inaccesibile, astfel că recoltarea masei lemnoase, ca și efectuarea lucrărilor de regenerare și întreținere a arboretelor nu se pot efectua aici în condiții de eficiență economică. Zona montană, în care se concentrează cele mai mari resurse forestiere, ca și cele mai întinse păduri virgine este cea mai slab dotată cu căi de acces.

Codul silvic prevede la CAPITOLUL XII: Accesibilizarea pădurilor, Art. 83:

(1)Mărirea gradului de accesibilizare a fondului forestier constituie o condiție de bază a gestionării durabile a pădurilor.

(2)Drumurile forestiere sunt căi de transport tehnologic, de utilitate privată, utilizate pentru: gospodărirea pădurilor, desfășurarea activităților de vânătoare și pescuit sportiv, intervenții în caz de avarii, calamități sau dezastre, fiind închise circulației publice, cu excepția activităților sportive, de recreere și turism care se pot practica numai cu acordul proprietarului, iar în cazul pădurilor proprietate publică a statului, cu acordul administratorului acestora.

(3)Condițiile de acces se afișează pe indicatoare specifice, la intrarea pe drumul forestier.

(4)Pentru construirea drumurilor forestiere nu este necesară obținerea autorizației de construire.

TITLUL IV: Dezvoltarea durabilă a fondului forestier național

CAPITOLUL III: Modalități de sprijin pentru dezvoltarea durabilă a pădurilor

Art. 97 (1)În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru:

a)asigurarea integrală de la bugetul de stat a costurilor administrării, precum și a serviciilor silvice pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, dacă suprafața proprietății forestiere este mai mică sau egală cu 30 ha, indiferent dacă aceasta este sau nu este cuprinsă într-o asociație; plata se face către ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice, după caz;

b)acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă;

c)asigurarea diferenței dintre sumele necesare pentru finanțarea integrală a lucrărilor prevăzute la art. 33 alin. (3) lit. a)-d) și sumele calculate la nivelul maxim în fondul de conservare și regenerare a pădurilor;

d)contravaloarea lucrărilor de combatere a bolilor și dăunătorilor prevăzute la art. 57 alin. (1), numai pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, dacă suprafața proprietății forestiere este mai mică sau egală cu 30 ha, indiferent dacă aceasta este sau nu este cuprinsă într-o asociație;

e)refacerea pădurilor și a căilor forestiere de transport afectate de calamități naturale sau de incendii cu autor necunoscut, dacă sumele constituite la nivelul maxim din fondul de conservare și regenerare a pădurilor sunt insuficiente;

f)sprijinirea înființării și dezvoltării asociațiilor de proprietari de păduri;

g)punerea la dispoziția proprietarilor de păduri a materialelor de educație forestieră privind ocrotirea și conservarea pădurilor.

(2)Pentru gestionarea durabilă a fondului forestier proprietate publică a statului se alocă administratorului acestuia, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru refacerea căilor forestiere de transport afectate de calamități naturale.

Gospodărirea pădurilor trebuie constituită pe principul permanenței, principiu care care timp, răbdare și în care să se calculeze cu grijă creșterea anuală a pădurii și să se recolteze numai cât produce aceasta anual. Acolo unde nu se realizează acest lucru, lipsește grija pentru viitor, lipsește respectul față de pădure, față de mediul înconjurăror, iar principiul permanenței rămâne doar o simplă teorie.

Figură 13

13.UNELE PROGRAME PRIVIND CONSERVAREA PĂDURILOR

România traversează una dintre cele mai complexe perioade ale istoriei sale de patru ori milenară. Ea moștenește o zestre paradoxală cu caracter de dualitate: (1) grava dezechilibrare ecologică ca urmare a reducerii suprafeței pădurii – cel maieficient scut protector la nivelul întregii țări – la 1/3 din intinderea ei inițială (de la 75-80% la 26,6%) și cu 1/3 sub pragul critic de împădurire estimat la 40-42%, pe de o parte și (2) un corp multiprofesional de elită, capabil să restaureze acest dezechlibru ecologic prin renaturarea domeniului funciar, ca și alte țări pe dealtă parte. (Stoiculescu 1999.)

13.1. Natura 2000, PROGRAMUL DE SALVARE A FLOREI ȘI A FAUNDEI DIN EUROPA (S5)

România este una dintre cele mai importante țări în cadrul programului Natura 2000, pentru că include cinci regiuni biogeografice diferite.

Potențialele Situri de Importanță Comunitară acoperă circa 13% din întreg teritoriul țării noastre.

Natura 2000 desemnează o rețea de zone de pe teritoriul Uniunii Europene, în cadrul căreia speciile rare sau vulnerabile de plante și animale, precum și habitatele acestora sunt protejate. Scopurile programului sunt păstrarea naturii în toată diversitatea ei actuală și promovarea activităților economice care nu dăunează biodiversitatii.

Din păcate, în Europa, biodiversitatea care ne protejează împotriva calamitaților naturale, marchează un declin determinat de agricultura, prelucrarea intensiva a lemnului sau fragmentarea habitatelor prin intermediul urbanizării sau dezvoltării infrastructurii.

Aceste cauze au dus la dispariția de pe vechiul continent a 64% din speciile de plante endemice (care trăiesc doar în anumite teritorii). în plus, 38% din speciile de păsări sunt amenințate, iar 60% din zonele umede europene au dispărut în secolul trecut.

Rețeaua ecologica Natura 2000 protejează biodiversitatea Europei printr-o dezvoltare durabilă, fără a se aduce prejudicii comunitarii locale. Programul încearcă sa împace două nevoi vitale ale oamenilor: nevoia de a câștiga venituri, pentru a-si asigura existența, și nevoia unui mediu curat și sănătos.

Cu bunăvoință le putem avea pe amândouă.

Natura 2000 are la bază doua directive europene: Directiva Pasări și Directiva Habitate. Prima dintre ele a fost adoptată în anul 1979 și are ca scop protejarea speciilor de păsări sălbatice, precum și habitatul, cuiburile și ouăle lor. Cea de-a doua a fost adoptata în 1992 și prevede conservarea tuturor habitatelor și speciilor sălbatice (fără păsări).

Figură 14. Tipurile de influențe în floră și faună și principalele domenii geografice ale României (Atlasul R.S. România, 1978, cu completări Doniță și col., 2005)

Arii de protecție, arii de conservare

Reteaua Natura 2000 este alcătuită din Arii de Protecție Specială Avifaunistică pentru protecția pasărilor sălbatice (UE acceptă toate propunerile trimise), incluse în Directiva Păsări și din Situri de Importanță Comunitară pentru protecția unor specii de floră și faună, dar și habitatelor sălbatice incluse în Directiva Habitate, care, se vor transforma în Arii Speciale de Conservare. Nu toate locurile desemnate ca situri Natura 2000 sunt sălbatice. Unele cuprind așezări umane, în care localnicii trăiesc de pe urma naturii. Se poate spune chiar că această rețea ecologică este și un lanț al oamenilor care, trăind de pe urma naturii, au tot interesul sa o protejeze și să-i asigure continuitatea.

România, bogată în flora și fauna sălbatică

Tara noastră va contribui semnificativ la dezvoltarea rețelei ecologice Natura 2000. Este singurul stat membru al UE care include cinci regiuni biogeografice dintre cele 11 existente în Europa. Cele cinci tipuri de regiuni – alpina, continentala, panonica, pontica și de stepa (ultimele doua fiind exclusiv romanești) plasează România printre țările cele mai importante din cadrul programului.

România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, are obligația de a implementa rețeaua NATURA 2000, o rețea pan-europeană pentru conservarea naturii, în scopul protejării habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, conform prevederilor Directivei Păsări (79/49/EEC) și Directivei Habitate (92/43/EEC).

HABITATELE DIN ROMÂNIA

De referință pentru acest subiect este lucrarea HABITATELE DIN ROMÂNIA, elaborată de Doniță N. și col. în 2005. în continuare se fac câteva referi din această lucrare.

În ultimele două decenii au fost elaborate la nivel european mai multe sisteme de clasificare a „habitatelor”, având ca scop evidențierea diversității ecosistemelor ce alcătuiesc învelișul viu spontan (în parte natural, în parte antropizat) care s-a mai păstrat pe continent.

Unele dintre aceste sisteme de clasificare a habitatelor sunt mai detaliate, de exemplu CORINE (1991), PALAEARCTIC HABITATS (1996, 1999) și EUNIS (1997–2005), iar altele mai sumare, incluzând numai acele tipuri de habitate a căror conservare necesită adoptarea unor măsuri specifice, de exemplu EMERALD (2000), Directiva Habitate (1992, amendată în 1999 și 2002).

Valoarea conservativă pentru fiecare tip de habitat este apreciată pe o scară cu patru categorii:

I) redusã, care nu necesită măsuri specifice de conservare;

II) moderată, care necesită conservarea unor eșantioane reprezentative la nivel regional;

III) mare, care necesită măsuri specifice de conservare pentru majoritatea siturilor care conțin habitatul respectiv;

IV) foarte mare, care necesită măsuri specifice de conservare a tuturor siturilor.

Numărul habitatelor descrise se ridică la 357. Habitatele descrise au fost încadrate în 7 clase, respectiv 24 de subclase, ale sistemului de clasificare PALAEARCTIC HABITATS. Pentru a face legătura cu acest sistem de clasificare, în care sunt incluse majoritatea habitatelor prezente în România, în codurile habitatelor românești, primele două cifre reprezintă codul subclaselor din PALAEARCTIC HABITATS, iar ultimele două numărul de ordine al habitatelor în subclasa respectivă. Numerotarea habitatelor s-a făcut începând cu cele de la altitudini mari spre cele de la altitudini mici. Codul conține și majuscula R (România).

Un număr de 173 de habitate, din cele descrise în lucrare, corespund la 62 de tipuri de habitate naturale de interes comunitar a cãror conservare necesitã desemnarea de Arii Speciale de Conservare (ASC) (Anexa 1, Directiva Habitate).

Lista tipurilor de habitate naturale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea de Arii Speciale de Conservare (ASC) – Directiva Habitate, Anexa I- din România (după Doniță și col., 2005)

13.2.WWF PROGRAMUL DUNĂRE-CARPAȚI ROMÂNIA (S5)

WWF a început sa lucreze în România încă de la mijlocul anilor ’90, sprijinind proiecte de protecție și refacere a zonelor umede din Delta Dunării. Astfel, în anul 1994, s-a derulat primul proiect de renaturare a zonelor umede din Delta Dunării, Ostrovul Babina. Mai târziu, în anul 2006, a fost înființată Asociația WWF Programul Dunăre-Carpați România.

Proiectele WWF în România acoperă cinci domenii principale: conservarea și managementul responsabil al pădurilor și al ariilor protejate, apele interioare, Coridorul Verde al Dunării Inferioare, agricultura și dezvoltarea rurala, natura și prosperitatea.

Fluviul Dunărea și Munții Carpați au fost incluși de WWF printre cele mai importante 200 de eco-regiuni din lume, fiind apreciate pentru diversitatea biologica remarcabila. în anul 1998 a fost înființat Programul Dunăre-Carpați al WWF, cu scopul de a derula proiecte de conservare, refacere și administrare durabila a zonelor naturale. Prima întâlnire din cadrul programului a fost organizata în aprilie 2001, la București. Atunci, reprezentanții celor noua state prezente au adoptat o declarație în care își luau angajamentul sa conserve natura.

„Proiectul de conservare a naturii în ariile protejate își propune sa sprijine administrarea parcurilor naționale și naturale existente, precum și sa contribuie la pregătirea și punerea în practică în România a rețelei ecologice europene Natura2000" (Dana Caratas, reprezentant WWF Romania).

Programul destinat pădurilor se ocupa și de domeniul forestier, prin conservarea anumitor zone. Studiile WWF pentru România arata ca, aici, majoritatea pădurilor sunt încă naturale si, per total, exista peste 250.000 ha de păduri virgine. Astfel, în ciuda defrișărilor făcute, noi încă avem cea mai mare suprafață de pădure din Europa de Est, după Rusia, desigur.

Programul pentru păduri are o componenta de informare a proprietarilor și administratorilor de păduri, de stat sau particulari, a companiilor din industria lemnului, precum și un vast proiect de reîmpădurire a zonelor defrișate.

Până acum, reprezentanții WWF au reușit sa reconecteze la circuitul natural 6% din zonele îndiguite din Delta Dunării și de-a lungul Dunării Inferioare. De asemenea, opt ostroave de pe Dunăre au fost regenerate natural, prin plantarea unei suprafețe de 26 ha cu păduri de luncă, folosind specii native.

CERTIFICAREA PĂDURILOR

FSC (Forest Stewardship Council) este o organizație independentă, neguvernamentală și non-profit constituită în anul 1993 pentru a promova un management forestier responsabil în pădurile din întreaga lume.

Conceptul, inițial dezvoltat în contextul certificării durabile a pădurilor, oferă un cadru relativ simplu pentru identificarea zonelor de importanță vitală din motive ecologice, sociale sau economice. (Neugarten, R., and C.E. Savy. 2012.)

FSC a introdus conceptul de păduri cu valoare ridicată pentru conservare (HCVF) în 1999 pentru a se asigura identificarea și gestionarea corespunzătoare a zonelor forestiere cu o valoare de conservare excepțională. FSC definește pădurile cu valoare ridicată de conservare ca fiind cele care posedă una sau mai multe dintre următoarele Valori de conservare ridicate (HCV)( FSC-US. 2010.):

1. Zonele forestiere VHC care conțin concentrații semnificative la nivel global, regional sau național a valorilor biodiversității (de exemplu, endemism, specii pe cale de dispariție, refugii);

2. Zonele de pădure VHC care conțin un peisaj maritim semnificativ la nivel global, regional sau național pădurile pădurilor, conținute în sau conținând unitatea de gestionare, în cazul în care sunt viabile populațiile majorității, dacă nu toate speciile care apar în mod natural, există în modelele naturale de distribuția și abundența;

3. zonele forestiere VHC care se află în sau conțin ecosisteme rare, amenințate sau pe cale de dispariție;

4. Zonele forestiere VHC care oferă servicii de bază ale naturii în situații critice (de exemplu, protecția bazinului hidrografic, controlul eroziunii); 5. Zonele forestiere VHC fundamentale pentru satisfacerea nevoilor de bază ale comunităților locale (de exemplu, subzistență, sănătate);

6. Zonele de pădure VHC critice pentru identitatea culturală tradițională a comunităților locale (zonele de culturală, ecologică, economică sau religioasă identificată în colaborare cu acestea comunități locale).

Principiile FSC pentru o bună gestionare a pădurilor

1. Respectarea legilor și principiilor FSC

2. Drepturi și responsabilități de exploatare și utilizare

3. Drepturile popoarelor indigene

4. Relațiile comunitare și drepturile lucrătorilor

5. Beneficiile multiple din pădure

6. Evaluarea impactului asupra mediului

7. Planificarea managementului

8. Monitorizarea și evaluarea impactului managementului

9. Întreținerea pădurilor de valoare înaltă conservare

10. Gestionarea responsabilă a plantațiilor

BIBLIOGRAFIE

A

B

Bandici E.Gh. 2013 Bazele ecofiziologice ale producției vegetale. Editura Universității din Oradea

C

Cenusa, R., Biris, I., Clinovschi, F., Barnoaiea, I., Palaghianu, C., Teodosiu, M. (2008). Variabilitatea structurala a padurii naturale. Studiu de caz: Calimani, Lucrarile Sesiunii Stiintifice MENER. UPB, Sinaia, 4- 7 septembrie 2008, 451-456.

Corns I.G.W. 1998 FOREST ECOSYSTEM CLASSIFICATION AND LAND SYSTEM MAPPING PILOT PROJECT DUCK MOUNTAIN, MANITOBA. (EDMONTON)

D

Daia M., 2008 Silvicultură. Departamentul de Învățământ la Distanță USAMV București (Note de curs)

Doniță N., și colaboratori, 1977 Ecologie forestieră, Editura CERES, București.

Donițã N., Popescu A., Paucã-Comãnescu Mihaela, Mihãilescu Simona, Biriș I. A., 2005 – Habitatele din România, Editura Tehnicã Silvicã București

Doniță N., Hernea C.,2015 Populațiaecologică și clasa de producție a arboretului. Revista pădurilor Nr.3-4, Anul 130.

Drăcea M., 1923-1924 Silvicultură (curs litografiat), București

E

Enescu, V., 1977 – Genetica forestieră – Principii și aplicații, Ed. Ceres, București

Enescu, V., 2002 SILVICULTURĂ DURABILĂ. BUCUREȘTI

F

Florescu Ion 1981 SILVICULTURĂ . Editura Didactică și Pedagogică București

Florescu I. Ion, Nicolescu V. Norocel, 1996, – Silvicultura, Vol.I, Studiul pădurii. Editura Univ. Transilvania, Brașov

Florescu I. Ion, Nicolescu V. Norocel, 1998, – Silvicultura, Vol.II, Silvotehnica. Editura Univ. Transilvania, Brașov

Florescu I., Clinciu I.2009 Măsuri silvotehnice pentru gestionarea durabilă a pădurilor cu funcții speciale de protecție hidrologică. Revista de silvicultură și cinegetică nr25.

Florescu Gh., Abrudan V.I. 2003 Tehnologii de instalare a culturilor forestiere. Editura Universității Transilvania Brașov

FSC-US. 2010. Draft High Conservation Value Forest Assessment Framework. http://www.hcvnetwork.org/resources/nationalhcvinterpretations/FSCUS%20HCVF%20Assessment%20Framework%20July%202010.pdf

Forest Stewardship Council 2008 LA CERTIFICACIÓN FSC: PROTECCIÓN DE LOS BOSQUES DE ALTO VALOR DE CONSERVACIÓN (HCVF) Y DE LA BIODIVERSIDAD (BAVC)

G

Giurgiu V., 1978 – Conservarea pădurilor. Editura Ceres, București

Giurgiu v., 1999 – Conservarea și managementul diversității biologice a ecoistemelor forestiere pentru o silvicultură durabilă. Rev.pădurilor, nr. 1, anul 114

Giurgiu V., 2002 – Biodiversitatea și regenerarea arboretelor. Bucovina Forestierã X, 1-2

Giurgiu V., 2004 SILVOLOGIE VOL.IIIB Gestionarea durabilă a pădurilor României. Editura Academiei Române, București

Giurgiu V., Clinciu I., 2006 SILVOLOGIE VOL.V Pădurea și regimul apelor. Editura Academiei Române, București

Georgescu I., și Abrudan V.,2003 Tehnologii de instalare a culturilor forestiere. Editura Universitații Transilvania. Brașov

Ghid pracric privind certificarea pădurilor FSC 1996.

H

holonec Liviu 2007 Împăduriri semințe forestiere. editura academicpress cluj napoca

HORJ P., 2006- Istoria gospodăririi pădurilor de pe Valea Vaserului. Ed. Saga, Cluj-Napoca

I

J

K

L

Leahu Iosif 2001 Amenajarea pădurilor. Editura Didactică și Pedagogică București.

M

Marcu Fl., 2000 – [MDN] Marele dicționar de neologisme, Florin, Editura Saeculum

Marcu Fl., Maneca C., 1986 – [DN] Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București

Milescu I., 2002 Economie forestieră. Tipar Mușatinii SA Suceava.

Milescu I., 2006 – Cartea silvicultorului, Ed.Universității Suceava, Editura „Petru Maior” Reghin

Millennium Ecosystem Assessment, 2005. Ecosystems and Human Well-being: Synthesis. Island Press, Washington, DC.

N

Neugarten, R., and C.E. Savy. 2012. A global review of national guidance for High Conservation Value. Washington, DC: Conservation International & Africa Biodiversity Collaborative Group (ABCG).

O

Oancea Cristina, 2013. Ghid de aplicarea bunelor practici agricole în silvicultura ECO. Editura Cadrelor Didactice Bacău.,

Ollinger S. V, 2002, Forest Ecosystems. University of New Hampshire, Durham, New Hampshire, USA. 2 Macmillan Publishers Ltd, Nature Publishing Group.

Ordinului nr. 3397 din 10/09/2012 privind stabilirea criteriilor și indicatorilor de identificare a pădurilor virgine și cvasivirgine în România

P

Popescu Gh., Pătrășcoiu N., Georgescu V. 2004 – pădurea și omul. Ed. Nord Carta, Suceava

R

Radu S., Bândiu Ct., Coandă C., Doniță N., Teodorescu ME., 2004 Conservarea pădurilor virgine (Suport de curs). GEEA.

Radu Grigore Vlad, Costel Bucur 2013, Ghid Practic privind identificarea și managementul Pădurilor cu Valoare Ridicată de Conservare.Editura Green Steps. Brașov

Robert W. Christopherson. 1996. Geosystems: An Introduction to Physical Geography. Prentice Hall Inc.

S

Seche Mircea și Luiza, 2002 – [Sinonime] Dicționar de sinonime, Editura Litera Internațional

Societatea Progresul Silvic 1995 Protejarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor româniei. Arta Gafică București

Stoiculescu Cristian., 2003. Silvicultură durabilă. Note de curs. Universitatea din Oradea.

SFM and the multiple functions of forests. 2012 www.cpfweb.org

Strugnen B., 1965, Ecologie generală. Editura Didactică și Pedagogică București

Stănescu V., Șofetea N., 1998 Silicultura cu bazele geneticii forestiere. Editura Ceres București

Stoiculescu Cr.D., 1999 Pădurile virgine și cvasivirgine românești, un patrimoniu natural european de excepție. Revista Pădurilor, Anul 114, nr2,pag14-22

T

Takao Fujimori 2001 Ecological and Silvicultural Strategies for Sustainable Forest Management. AE Amsterdam, The Netherlands

Teușan A., 2003 – Parcurile naționale: între ideal și realitate. Bucovina Forestierã , Anul XI, nr. 1

Timofte A.I., 2007 – Exploatarea pădurilor. Editura Universității din Oradea

Timofte A.I., 2009 Conservarea pădurilor naturale și virgine (note de curs)

Thomas A. Spies, 1998 Forest Structure: A Key to the Ecosystem. Washington State University Press.

U

USDA-FAS (2006). Romania Solid Wood Products Annual 2006. USDA Foreign Agricultural Service, Gain Report No. RO6002. www.fas.usda.gov/gainfiles/200602/146176936.pdf

V

Vlad I., Chiriță C., Doniță N., Petrescu L., 1997, Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura Academiei Române București.

W

X

***, 1997 – Legea privind conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor rațională, economică și menținerea echilibrului ecologic, Monitorul Oficial, partea I, nr. 52, 9 noiembrie 1997, p. 1-15.

***, 2000 – Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, nr.5, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București

***, 2000 a – Revista Bucovina Forestierã VIII, 2000 nr.2 , articol Certificarea în silvicultură: o soluție controversată?

***, 2001-2004 – Elaborarea inventarului și a strategiei pentru gestionarea durabilă a pădurilor virgine în România. ICAS, responsabil proiect I.A. Biriș, Proiect MATRA finanțat de Guvernul Olandei

***, 2002 – [NODEX] Noul dicționar explicativ al limbii române, Litera Internațional, Editura Litera Internațional

***, 2004 – Ordonanța Guvernului României nr. 70/ 26.08.1999 privind măsurile necesare pentru accesibilizarea fondului forestier prin construirea de drumuri forestiere în perioada 2000-2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 415 din 30.08.1999, actualizată prin Ordonanța Guvernului României nr. 82/ 19.08.2004 privind măsurile necesare pentru accesibilizarea fondului forestier prin construirea de drumuri forestiere publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 796/27.08.2004.

***, 2008 – Codul Silvic, Legea nr. 46/2008

***, Guvernul României, Analiza Funcțională a Sectorului Mediu și Păduri în România – Vol. 2. 2011-2012

***, Guvernul României, 1999 Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă. Editura Nova, București

***, Guvernul României, Ministerul Apelor și Pădurilor 2017 Strategia Forestieră Națională 2018-2027,

București

Adrese internet utilizate:

S1 – http://dexonline.ro/

S2 – www.rosilva.ro

S3- www.certficareforestiera.ro

S4 – www.panda.org

S5 – www.universulpadurii.ro

S6 – www.green-report.ro

S7 – www.greenpeace.ro

S8 – ttp://www.silvic.usv.ro/natforman/prezentare.htm

S9 – http://dandragos.ro/

S10 – http://www.fao.org/3/a-mk200e.pdf

S11 – http://forest.jrc.ec.europa.eu/activities/forest-ecosystem-services/

S12 – https://defenders.org/forest/types-forests

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Această lucrare are un caracter didactic, care urmărește punerea la dispoziția studenților din cadrul facultăților de silvicultură, precum și a… [309039] (ID: 309039)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Această lucrare are un caracter didactic, care urmărește punerea la dispoziția studenților din cadrul facultăților de silvicultură, precum și a… [309039]

Copyright Notice

Buletinul AGIR, Supliment 1/2013 79OBȚINEREA DE ENERGIE REGENERABIL Ă (ETANOL ȘI BIOGAZ) PRIN PROCESAREA ÎN CASCAD Ă A COCENILOR DE PORUMB Teodor… [623980]

Este un lucru anevoie să scrii, fie și numai câteva rânduri, despre începuturile sau reînființarea Episcopiei Buzăului. Cea mai grea piedică în calea… [302988]

Turcanu Alina (heliotropina) [622560]

FАCULTАTEА RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI ȘTIINȚE SOCIO -UMANE CАTEDRА ȘTIINȚE АLE EDUCАȚIEI ȘI LIMBI STRĂINE TEZA DE MASTER PARTICULARITĂȚILE… [612917]

St rategie de marketing online pentru [609685]

Discriminarea evreilor din România [302005]

Copyright Notice

Similar Posts