Această carte este editată cu sprijinul Comisiei Europene în cadrul Programului de Învățare pe Toată Durata Vieții, Subprogramul Jean Monnet, A… [631880]

1

ION BURUIANĂ

PROTECȚIA EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI

Chișinău, 2013

2
CZU 341.231.14(4)
B 95

Această carte este editată cu sprijinul Comisiei Europene în cadrul Programului de Învățare pe Toată Durata Vieții, Subprogramul Jean Monnet, A cțiunea 2011- 3237.

Publicația de față reflectă numai punctul de vedere al autorului
și Comisia Europeană nu este responsabilă pentru eventuala
utilizare a informațiilor pe care le conține.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Buruiană, Ion .
Protecția europeană a dr epturilor omului / Ion Buruiană . –
Chișinău: Print -Caro, 2013, – 92 p.
Bibliografie: p. 89- 91. 100 ex.
ISBN 978- 9975- 56-105-1.
CZU 341.231.14(4)
B 95
Copyright©Ion Buruiană, 2013 ISBN 978- 9975- 56-105-1.

3
TITLUL I
INTRODUCERE ÎN PROTECȚ IA EUROPEANĂ A
DREPTURILOR OMULUI ……………….………………..5
Capitolul 1. Locul și rolul protecției europene ale
drepturilor omului ………………………….……..………..5
Secțiunea a I-a. Generalități ………………………………..5
1. Interac țiunea între protecția juridică internă și europeană ..6
2. Caracteristicile protecției juridice europene a dreptu rilor
omului ………………………………………………………..11
Secțiunea a II-a Izvoarele ………………………………….14
1. Izvoarele convenționale………………………………..…14
2. Izvoarele jurisprudențiale………………………….……23
3. Instrumentele cu caracter cvasijuridic sau cu caracter
exclusiv politic ……………………………………….. ……….… 26
TITLUL II
REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ȘI
LIBERTĂȚILOR GARANTATE …………………………25
Introducere. Clasificări ale drepturilor omului …………25
Capitolul 1. Drepturi intangibile sau care beneficiază de o protecție absolută ………………………………………………….26
Secțiunea I Dreptul la viață………………………… ……….. ….26
Secțiunea a II -a. Dreptul de a nu fi supus torturii și
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante …….28
Secțiunea a III -a Dreptul la neretroactivitatea legii..……..29
Secțiunea a IV -a Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de
două ori pentru aceeași faptă (non bis in idem ) ……………30
Capitolul 2. Drepturi și libertăți condiționale judiciare …31
Secțiunea I Libertățile persoanei fizice ……………………31
Secțiunea a II -a Drepturile și libertățile procesuale … ..….36
Capitolul 3. Drepturi și libertăți condiționale
extrajudiciare………………………………………………43
Secțiunea I Dreptul la respectarea vieții private și familiale .43
Secțiunea a II -a Libertatea de gîndire, conștiință și religie …45
Secțiunea a III -a Libertatea de expresie și de informare …….47
Capitolul 4. Drepturile indirecte sau complementare…..49
Secțiunea I Dreptul la un recurs efectiv… .………………… .50

4
Secțiunea a II -a Dreptul de a nu fi supus discriminării …. ..51
Capitolul 5 Drepturile e conomice, sociale și culturale ….52
Secțiunea I Dreptul la respectarea proprietății …………….52
Secțiunea a II -a Libertatea de asociere……………….……….54
Secțiunea a III -a Dreptul la educație ……………………..56
Titlul III
PRINCIPALELE SISTEME EUROPENE DE
PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ……………57
Capitolul 1 . Sistemul de protecție a drepturilor omului
instituit în cadrul Consiliului Europei ………………….57
Secțiunea I. Consiliul Europei. Generalități ……………….57
Secțiunea II. Monitorizarea obligațiilor și a angajamentelor
asumate de statele contractante ……………………………………….58
Capitolul 2. Protecția jurisdicțională în cadrul Consiliului
Europei ……………………………………………………………………….59 Secțiunea I. Curtea Europeană a drepturilor omului…………60
Secțiunea II. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului …………………………………………………………………………62
Secțiunea III. Examinarea preliminară…………………….… 64
a) Competența CEDO ……………………………………………………64
b) Recursurile în fața CEDO……………………………………………66
c) Noțiunea de victimă …………………………………………………..67
Secțiunea IV Condițiile de admisibilitate ………………..……74
a) Condi ția termenului de sesizare ………………………………….. 74
b) Epuizarea prealabilă a căilor de recurs interne …………….75
c) Procedura de admisibilitate …………………………………………77
Secțiunea V Judecarea asupra fondului ………………………78
a) Constatarea existenței violării ……………………………………..78
b) Repararea prejudiciului……………………………………………….78
Secțiunea VI Efectele juridice ale hotărîrii Curții……………..80
Capitolul 3. Sistemul de protecție a drepturilor omului
instituit în cadrul Uniunii Europene …….……………….81
Încheiere…………………………………………………….87 Referințe………………………………………………………………………88 Bibliografie generală …………………………………………………….89

5
TITLUL I
INTRODUCERE ÎN PROTECȚIA EUROPEANA A
DREPTURILOR OMULUI
Capitolul 1. Locul ș i rolul protecției europene a drepturilor
omului
Secțiunea a I-a. Generalități
Protecția drepturilor omului a cunoscut pe parcursul
timpului și, îndeosebi în ultima perioadă, o dezvoltare
deosebită, devenind astfel o instituție juridică complexă, ce
ține atît de ordinea juridică internă, cît și cea internațională. A
fost instituit un anumit standard care determină statele și
comunitatea internațională de a promova și respecta drepturile
și libertățile fundamentale ale omului.
Au fost elaborate mecanisme, interne și internaționale,
de protecție a drepturilor omului, ceea ce denotă preocuparea
prioritară a statelor față de această problemă. Astfel, instituția
drepturilor omului a dobîndit un caracter bivalent, fiind
reglementată atît în dreptul intern, cît și in cel internațional,
consacrîndu- se astfel, un principiu juridic aplicabil nu doar în
relațiile dintre state și indivizi, ci și în relațiile dintre state.
La etapa actuală nu se poate nega faptul că fără
recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale
omului nu se poate constitui o societate democratică – condiție
firească a afirmării demnității fiecărui individ. Protecția
drepturilor omului este una dintre preocupările majore ale
contemporaneității, ce ea ce contribuie la favorizarea
democrației, libertății, cooperării, toleranței și prieteniei între
toate popoarele și statele în scopul salvagardării păcii și
securității în lume.
Astfel, protecția drepturilor omului a devenit o
dimensiune fundamentală a comunității internaționale și a
fiecărui stat în parte, care nu poate fi ignorată. Statele și
organizațiile internaționale au instituit standarte și norme
juridice pentru nesocotirea cărora s -a instituit răspunderea
internaționala a statelor.

6
Protecția drepturilor omului, prin legislația internă a
statelor și printr -un control european eficace al Consiliului
Europei contribuie la prevenirea încălcărilor și la corecta
aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul
omului la viață, securitate, proprietate și împotriva tuturor
discriminărilor.

1. Interacțiunea între protecția juridică internă și
europeană.
Drepturile omului constituie una dintre cele mai
importante valori pentru dezvoltarea societății umane iar
respectarea lor constituie es ența unei societăți democratice. La
apărarea drepturilor omului trebuie să contribuie toate componentele societății în cadrul unui stat: organele statului; partidele politice ; sindicatele și societatea civilă .
Depturile omului sunt consacrate atît prin norme
juridice naționale cît și internaționale. Proclamarea și apărarea drepturilor omului constituie o preocupare deosebită a Consiliului Europei și a comunității internaționale în general.
Drepturile omului și libertățile se referă la drepturile
subiective care reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect de drept. Acest concept presupune facultatea pentru titular de a declara imperativul conținut în norma de drept, spre a asigura punere a în valoare a
ansamblului de posibilități juridice pe care acesta i le recunoaște.
Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar
libertatea este un drept, fara a exista deosebiri de natură juridică între aceste două noțiuni. Mecanismul intern de
protecție nu face deosebire între drepturi și libertati publice. Este de menționat faptul că nici mecanismul european de protecție nu face această deosebire, iar drepturile omului în
Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt considerate ca valori re cunoscute universal.
Pe plan intern drepturile omului sunt drepturi și libertăți
publice, prevăzute și protejate prin norme de drept național, iar

7
pe plan european drepturile și libertățile consacrate în CEDO
alcătuiesc o noțiune generică și anume „ drepturile omului
protejate în cadrul unor raporturi juridice specifice acestei convenții europene”. Drepturile fundamentale au fost definite
ca fiind acele drepturi subiective ale cetățenilor considerate ca esențiale pentru viață, libertate și demnitatea lor, p recum și
pentru dezvoltarea personalității umane. Aceste drepturi sunt stabilie și garantate în Constituție.
În Convenția Europeană pentru drepturile omului nu s -a
dat o definiție generală și abstractă a noțiunii de drepturi fundamentale, datorită dificult ăților pe care o asemenea
noțiune le -ar implica. Dacă în dreptul intern noțiunea de drept
are un criteriu sigur dat de cuprinderea anumitor drepturi și libertăți în constituția unui stat, în dreptul internațional aceasă noțiune devine ambiguă și nesigură.
Normele juridice europene nu fac decît să se consacre
și să garanteze drepturile care sunt considerate indinspensabile ființei umane. Totodată este de menționat faptul că doar unele Convenții internaționale precum CEDO au elaborat un mecanism jurisdicționa l internațional de control a drepturilor
garante.
Odată ce raportul juridic se naște, în primul rînd, între
stat și individ, este firesc ca primul nivel la care trebuie să se realizeze protecția drepturilor omului este cel național. Astfel, statul este obligat să elaboreze și să aplice normele interne
privitoare la drepturile omului. Insă, în virtutea suveranității absolute a statului drepturile omului ar putea să fie ignorate și disprețuite, deaceia statele și -au autolimitat suveranitatea prin
încheerea un or convenții internaționale în domeniul drepturilor
omului. Prin intermediul acestor instrumente juridice au fost create sisteme de protecție internațională de nivelul doi.
În cadrul tratatelor în materie statele nu se obligă între
ele așa ca de obicei, ci față de indivizii care se află sub
jurisdicția lor. Prin intermediul tehnicii juridice utilizată în actele internaționale statele își asumă obligații să respecte

8
drepturile omului atăt față de indivizi căt și față de comunitatea
internațională.
Protecția drepturilor trebuie realizată, în primul rînd în
interiorul statului în baza sistemului său de drept. Doar în cazul în care drepturile individului au fost încălcate , acesta se poate adresa instanțelor internaționale, odată ce căile interne de atac au fost iepuizate.
Din moment ce titularii drepturilor sunt înșiși indivizii,
iar cei obligați sunt statele se impune recunoașterea individului
a calității procesuale active și a calității de subiect de drept
internațional pentru a crea posibilitatea să realizeze protecția
drepturilor sale la nivel internațional. Asadar, indivizii avînd calitatea de subiect al dreptului internațional se pot adresa unei instanțe internaționale cu o plîngere referitoare la încălcarea unui drept de către autoritățile naționale, cu condiția că va trebui să justifice încălcarea unui drept propriu și prejudiciul pe care l -a suferit, ceea ce justifică interesul acțiunilor sale [1].
Prin intermediul CEDO au fost create mecanisme care
au scopul de a promova interpretarea și aplicarea uniformă a prevederilor acesteia cu scopul îndeplinirii angajamentelor asumate de către statele contractante. Drept consecință, politicile interne și externe ale statelor în domeniul protecției dreptului omului se unifică : violarea drepturilor omului pe plan
național implică violarea drepturilor omului în plan european
(desigur se are în vedere violarea drepturilor garantate de
Convenție). Nu există drept al omului decît atunci cînd un regim juridic este organizat astfel încît dreptul să fie protejat printr -o ac țiune în justiție. Depturile omului conduc la
instituirea în sarcina statelor a unor obligații executarea cărora nu e subordonată ca în dreptul internațional general, principiului reciprocității. Statul parte la Convenție nu are doar obligația de a garanta protecția drepturilor propriilor cetățeni,
ci trebuie de asemenea, să respecte drepturile tuturor indivizilor aflați pe teritoriul său indiferent de naționalitate.
Pentru a asigura protecția drepturilor particularilor la
nivelul național statele trebuie să îndeplinească diferite

9
obligații precum ar fi obligația de a nu face nimic de natură a
aduce atingere drepturilor recunoscute sau obligația de a face, adică de a lua toate măsurile legale, administrative sau judiciare necesare pentru respectarea dreptur ilor respective. În
primul caz statele își asumă obligația de rezultat, iar în al doilea caz obligația este de prudență și diligență.
Protecția drepturilor omului la nivel european este
realizată prin anumite mecanisme de control. Curtea poate fi sesizată cu o cerere de orice persoană fizică, orice organizație
neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretind a fi victima încălcării, de către unul din statele contractante, a drepturilor recunoscute de convenție. De regulă, victima încălcării tr ebuie să probeze că a suferit un prejudiciu real.
Statele se angajează să nu împiedice exercițiul eficace al acestui drept. Curtea a decis că invocarea unui prejudiciu pur ipotetic ce nu a fost stabilit în fața instanțelor interne cărora trebuie să li se o fere posibilitatea să -i determine existența, nu
deschide calea invocării protecției dreptului asupra unui bun apărat de Convenție [2].
Pe plan european Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului examinează îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul respectării drepturilor omului. În acest sens este
verificat, în primul rind, rezultatul activității statului împotriva căruia a fost înaintată acțiunea, adică dacă s -a respectat
obligația de rezultat.Totodată, pe plan intern statul trebuie să
respecte, în primul rînd, obligația de prudență și diligență
pentru a ajunge la realizarea rezultatului impus de Curte.
Dreptul intern și dreptul european al dreptului omului
devin din ce în ce mai compatibili. Aceasta se realizează pe calea legislativă sau jurisdicțională. Deciziile Curții care relevă o încălcare a Convenției provoacă adesea ca statele interesate să adopte astfel de măsuri generale menite să le armonizeze legislația cu Convenția iar jurisprudența națională cu jurisprudența CEDO la deciziile Curții. Pe de altă parte, atît
jurisdicțiile naționale cît și legiuitorii naționali pot lua în considerare uneori chiar în mod spontan deciziile Curții.

10
Autoritatea jurisdicției europene față de jurisdicțiile naționale
este incontestabilă și sub influența jurisprud enței europene a
drepturilor omului se intreprinde o acțiune generală de armonizare a normelor europene și a celor interne, ceea ce contribuie la formarea unui drept comun european al drepturilor omului.
Protecția juridică a drepturilor omului este, de regulă,
înțeleasă ca o finalitate normativă vizînd consacrarea și asigurarea efectivității categoriei de drepturi subiective
denumită drepturile omului .
Protecția drepturilor omului reprezintă un obiectiv a l
organizațiilor internaționale care și- au asumat o misiune de
promovare, și respectare a acestora. De exemplu, Consiliul
Europei, și -a stabilit obiective primordiale în acest domeniu:
– realizarea unor sisteme de control și de protecție eficientă a
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei;
– identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului și
a demnității umane;
– sensibilizarea asupra importanței promovării și respectării
drepturilor omului, ca și asupra educației și formării profesionale în această materie.
În același timp, aceste drepturi reprezintă o preocupare
permanentă a statelor democratice de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția autorităților lor beneficiul drepturilor și libertăților fundamentale. De ace ea, este greu de
imaginat cum s -ar putea ajunge la o protecție efectivă a
drepturilor și libertăților garantate fără să existe voința manifestă și sinceră a statului de a crea și impune atît normele necesare, cît și comportamentul potrivit al autorităților sale.
Practic, după cel de al doilea război mondial, statele
democratice au conștientizat, mai mult ca oricînd, necesitatea salvgardării demnității individului și, pe această bază, nevoia adoptarii unor norme juridice in acest sens. Totodată au fost create unele mecanisme de aplicare concretă a acestor norme pentru realizarea efectivă a valorilor legate de demnitatea umană. În acest context a apărut necesitatea funcționării unor

11
instanțe judiciare de protecție, care să poată pronunța hotărîri
obligatorii pentru statele în cauză.
Protecția drepturilor omului a ajuns în cele din urmă o
cerință esențială a democrației pluraliste ca formă de guvernare, iar obligația statelor de a asigura această protecție privește în egală măsură toate categoriile de drepturi. Ea
cuprinde standardele normative aplicabile drepturilor subiective garantate, procedurile și mecanismelor lor de aplicare, precum și organele judiciare învestite cu asigurarea
efectivității sau sancționarea nerespectării acestor standarde pe
plan europea n.
Protecția juridică a drepturilor omului se definește prin
prisma celor trei coordonate majore care caracterizează:
-reglementarea conținutului drepturilor garantate;
– determinarea organelor internaționale competente să pună în
aplicare drepturile;
-instituirea mecanismelor sau procedurilor de control.
Astfel, ea poat e fi realizată, în mod eficient, în cadrul
comunităților interstatale formate de organizațiile interguvernamentale. Standardele juridice sunt asumate ca atare și ulterior impuse datorită acestor angajamente exprimate prin convenții sau alte instrumente juridice adoptate sub autoritatea unor organizații internaționale. În asemenea situatii statele consimt la anumite cedări de suveranitate, sau mai degrabă la exercitarea suveranității în comun cu alte state
membre ale aceleiași structuri interguvernamentale, determină trăsăturile protecției juridice asigurate drepturilor omului.
Din această perspectivă, protecția juridică europeană a
drepturilor omului este mai bine asigurată în cadrul unor
organizații interguvernamentale cu un grad mai înalt de integrare ca spre exemplu Consiliului Europei și a Uniunii Europene.

2. Caracteristicile protecției juridice europene a dreptu rilor
omului.
Protecția juridică a drepturilor omului în cadrul acestor

12
organizații cu vocație de integrare evidentă are următoarele
caracteristi ci:
-Aplicarea principiului subsidiarității obligației de asigurare
a respectării drepturilor omului .
Subsidiaritatea contro lului european față de controlul
exercitat de autoritățile naționale decurge din faptul că garantarea și respectarea drepturilor omului revin, în primul rînd, autorităților statului, și numai după ce acestea nu au luat măsurile prin care să asigure efectiv itatea drepturilor și
libertăților omului intervin mecanismele și organele jurisdicționale europene.
Principiul subsidiarității obligă petentul(reclamantul) să
epuizeze căile de recurs interne înainte de a se adresa instanțelor europene pentru a da posibi litatea autorităților
interne să remedieze violarea dreptului pretins ca ar fi fost încălcat.
Protecția juridică a drepturilor omului la nivel european
este considerată ca fiind un standard normativ minim pe care statele au obligația să -l respecte. Într-adevăr, de la primele sale
hotărâri, Curtea a pus în aplicare principiul subsidiarității în
cadrul mecanismului european de protecție inerent drepturilor omului. Statele contractante au o marjă de apreciere în
privința modului în care se pun în aplicare drepturile
recunoscute de convenție deoarece Curtea Europeană a
Drepturilor Omului nu este un substitut pentru autoritățile
naționale competente, altfel s -ar pierde din vedere natura
subsidiară a masurilor internaționale de garantarea colectivă instituit. Autoritățile naționale rămân libere să aleagă
măsurile pe care le consideră adecvate în domeniile reglementate de convenție, iar controlul Curții se referă numai la conformitatea acestor măsuri cu cerințele convenției "
(cauza lingvistică belgiană, 23 iulie 1968).
Competența autorităților naționale nu este exclusivă în
domeniul de aplicare a dreptului european al drepturilor omului. Statele renunță parțial la exercitarea atributelor suveranității în materie jurisdicțională supunîndu -se

13
controlului european. Ca consecință autoritățile naționale nu au
o putere absolută și exclusivă în domeniul drepturilor omului asupra persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Aceste autorități acceptă ca atribuțiile exercitate în baza legii naționale să fie partajate cu jurisdic țiile europene.
Acest principiu derivă din refuzul Curții de a juca rolul
de curte de apel, de recurs sau revizuire împotriva deciziilor instanțelor statelor contractante.
– Consacrarea individului a statutului de subiect de drept
internațional in domeniul respectării drepturilor omului.
Prin calitatea individului de subiect de drept
internațional se înțelege capacitatea persoanei de a sta în justiție ca reclamant pentru solu ționarea unui litigiu referitor la
drepturile omului în care pîrîtul este statul. Orice individ aflat sub jurisdicția unui stat poate chema o autoritate a acestuia din urmă în fața unei jurisdicții europene pentru încălcarea unui drept prevăzut într -un instrument juridic european referitor la
drepturile omului. În asemenea situație persoana respectivă dobîndește calitate de subiect de drept international, fiind un participant activ la raporturile juridice internaționale.
– Superioritatea normelor europeane privind drepturile
omului față de prevederile dreptului național decurge din
principiul priorității dreptului internațional față de legislația
internă. Astfel , în cazul în care există o contradicție între dreptul european al drepturillor omului și cel int ern, normele
dreptului European are prevalență asupra dreptului național. Acest principiu este prevazut in art. 4 din Constituția Republicii Moldova.
– Controlul aplicării dreptului european al drepturilor
omului de către jurisdicții europene independente .
-Caracterul de solidaritate interstatală al mecanismului de
aplicare a drepturilor prevăzute decurge din faptul că prin
ratificarea acestei Convenții statele nu și -au asumat doar
drepturi și obligații reciproce, ci s -au angajat și să asigure în
mod solidar o garanție minimă a drepturilor omului prevăzut
de Convenție tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor.

14
Astfel orice stat contractant poate înainta o acțiune la Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului împotriva altui stat parte la acest instrument juridic pentru încălcarea unui drept consacrat (art. 33 din CEDO).
– Efectivitatea drepturilor și libertăților prevăzute de CEDO.
Aceasta constituie o trăsătură esențială a protecției
europene a drepturilor omului, consacrată în mod special de jurisprudența CEDO și presupune îndeplinirea din partea
statelor contractante , atît a unor obligații negative, cît și a unor
obligații positive. Aceste obligatii contribuie la luarea măsurilor necesare asigurării standardelor juridice europene asumate de către state.
-Natura individuală a drepturilor garantate de dreptul
european al drepturilor omului.
Această trăsătură decurge din faptul că, în general,
instrumentele juridice specifice dreptului internațional prevăd drepturi individuale persoanelor, excluzînd dreptur ile
colective. CEDO consacră drepturi individuale, și nu drepturi colective, chiar dacă unele drepturi , cum ar fi dreptul la
educație sau libertatea asocierii, sunt drepturi ale persoanei exercitate în comun cu alți titulari de asemenea drepturi.

Secțiune a a II -a. Izvoarele
Proclamarea regională a drepturilor omului este opera
organizațiilor regionale interesate . Protecția drepturilor omului
în Europa a fost mai multă perioadă apanajul Consiliului
Europei, înainte ca Uniunea Europeană să se angajeze pe calea recunoașterii formale a drepturilor fundamentale. Proclamarea europeană a drepturilor omului își găsește uni tatea substanțială
în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instrument de referință, atît pentru Consiliul Europei, cît și pentru Uniunea
Europeană .

1. Izvoarele convenționale
Izvoarele convenționale sunt formate din convenții,
protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice

15
adoptate pe plan european și ratificate de state pentru a garanta
și asigura beneficiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Convențiile europene sunt, de regulă, dezvoltate printr -o jurisprudență de aplicare la caz, iar hotărîrile
instanțelor judiciare europene se bazează atît pe enunțul dreptului, cît și pe elementele specifice aplicării acestuia, conturate de -a lungul unei practi ci judiciare consolidate.
Exemplul cel mai pertinent în această privință este aplicarea prevederilor CEDO, fundamentată pe o bogată și, în general,
stabilă jurisprudență a Curții Europene de la Strasbourg.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților sale fundamentale a fost elaborată de către Consiliul
Europei. Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a
intrat în vigoare în septembrie 1953.
CEDO garantează în principal drepturi civile și politice,
insa cuprinde și unele drepturi sociale, economice sau
culturale, cum sunt dreptul la respectarea proprietății și dreptul la educație (art. 1 și 2 din Protoc olul Adițional nr. 1 la CEDO).
CEDO face parte din categoria instrumentelor juridice
cu valoare generală împreună cu Pactul ONU asupra drepturilor civile și politice, insa între aceste izvoare de drept există diferențe notabile. CEDO consacră, de exemplu, drepturi și libertăți fundamentale suplimentare care nu se regăsesc în Pactul menționat (dreptul la respectarea proprietății , dreptul la educație) și instituie un mecanism de aplicare de natură jurisdicțională. Un astfel de mecanism jurisdicțional este absent în cadrul instr umentelor ONU, dominate de structuri și
proceduri necontencioase și politice.
Convenția obligă statele semnatare să garanteze
drepturile omului tuturor cetățenilor. Prin Convenție s -a creat
un mecanism de control european care se adăuga mecanismelor națion ale, toate statele membre acceptând
competența organului acestei convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Mecanismul european de protecție are un

16
caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare
a drepturilor omului. Subsidiaritate a rezidă, în primul rînd, în
faptul că se aplică regula clasică a iepuizării căilor de recurs interne care este preluată din dreptul internațional general. Regula epuizării căilor de recurs demonstrează caracterul complementar al mecanismului european de p rotecție.
Convenția nu se substituie dreptului intern, ci vizează
doar corectarea deficiențelor acestuia. Această regulă se fundamentează pe necesitatea de a acorda mai întîi statului
pîrît facultatea de a remedia situația litigioasă prin propriile
sale r esurse și în propria sa ordine juridică.
CEDO beneficiază de o aplicabilitate directă în ordinea
juridică internă. Aceasta implică faptul că judecătorului național îi revine, în primul rînd, sarcina de a asigura protecția dreptului garantat de acesata conv enție.
Convenția fixează un standard minim în materie de
drepturi și libertăți pe care statele trebuie să -l asigure,
armonizînd astfel ordinile juridice naționale în funcție de acest standard minim. In așa mod, funcția judecătorului național este extinsă în sensul că acesta este apărătorul drepturilor pe
plan european. Lui îi revine sarcina de a interpreta și aplica dreptul intern în lumina convenției.
Judecătorul național remediază insuficiențele și înlătură
lacunele legii interne sau daca e cazul, chiar respinge aplicarea legii naționale, atunci cînd aceasta este incompatibilă cu
prevederile convenției. Ca consecință, judecătorul național ajunge la verificarea convenționalității, ridicîndu -se astfel la
rang de cenzor al acesteia.
În concepția CEDO res pectarea și punerea în aplicare a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sunt strîns legate de legile și instituțiile naționale. Statelor sunt obligate să adopte măsuri și să acționeze pentru respectarea și asigurarea drepturilor și libertățil or prin toate mijloacele adecvate,
inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative. Dacă CEDO prevede interzicerea unor fapte pe care le consideră contrare drepturilor omului ca, spre exemplu interzicerea diferitor

17
forme ale discriminărilor, se prevede în mo d expres obligația
statelor d e a adopta legi în acest sens.
Așadar, una din obligațiile asumate de state prin
convenție este de a adopta legi naționale care să stabilească
drepturi și să reglementeze garantarea protejării lor, impunînd obligații și responsabilități instituțiilor competente ale statelor.
În pofida diferitor modalități în dreptul intern al statelor
referitor la aplicarea normelor de drept internațional este evident că toate statele parte la convenție au obligația de a
respecta dispozițiile acesteia. În acest sens, Conveția de la
Viena din 1969 prinvind dreptul tratatelor prevede că un stat
nu poate invoca o lege internă pentru a justifica o încălcare a unui tratat internațional.
Statele s -au angajat să asigure căi de recurs eficiente
pentru fiecare persoană căreia i s -a încălacat drepturile fie în
fața unei instanțe de judecată sau a altei autorități care trebuie să acorde reparații echitabile ori îndemnizații pentru daunele sufer ite. Astfel se acordă prioritate exercitării recursurilor
inerne disponibile.
Prin intermediul CEDO au fost create mecanisme care
au scopul de a promova interpretarea și aplicarea uniformă a prevederilor acesteia cu scopul îndeplinirii angajamentelor asum ate de către statele contractante. Drept consecință,
politicile interne și externe ale statelor în domeniul protecției dreptului omului se unifică : violarea drepturilor omului pe plan
național implică violarea drepturilor omului în plan european.
Nu exist ă drept al omului decît atunci cînd un regim
juridic este organizat astfel încît dreptul să fie protejat printr -o
acțiune în justiție. Depturile omului conduc la instituirea în sarcina statelor a unor obligații, executarea cărora nu e
subordonată ca în dr eptul internațional general, principiului
reciprocității.
Statul parte la Convenție nu are doar obligația de a
garanta protecția drepturilor propriilor cetățeni, ci trebuie de asemenea, să respecte drepturile tuturor indivizilor aflați pe teritoriul său i ndiferent de naționalitate.

18
Convenția consacră pe de o parte o serie de drepturi și
libertăți civile și politice și stabilea, pe de altă parte, un sistem
privind garantarea respectării obligațiilor asumate de statele
contractante.
Convenția Europeană a D repturilor Omului si
Protocoalele Adiționale intră în sfera art 4 al Constituției
Republicii Moldova, conform căruia drepturile și libertățile
cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celel alte tratate
la care un Republica Moldova este parte.
Carta Socială Europeană
Carta Socială Europenă a fost adoptată de Consiliul
Europei la 18 octombrie 1961 la Torino și a intrat în vigoare la
26 februarie 1965. Carta a avut ca obiectiv completarea Convenției E uropene a Drepturilor Omului și , în principal,
șapte drepturi sociale: dreptul la muncă, dreptul sindical, dreptul angajaților la negocieri colective, dreptul la securitate socială, dreptul la asistență medicală, dreptul la familie și drepturile muncitorilor migranți.
O caracteristică esențială a Cartei este aceea potrivit
căreia angajamentele juridice asumate de state prin aderarea la acest instrument juridic sunt obligații interstatale și mai puțin obligații acceptate de state prin care s -ar crea drepturi și
libertăți individuale ori de altă natură pentru a putea fi
valorificate în fața instanțelor judiciare naționale.
Prin Protocolul adițional la Cartă, adoptat la 5 mai 1988
și intrat în vigoare la 4 septembrie 1992, s -au adăugat patru
drepturi noi: dreptul la egalitatea șanselor și a tratamentului în
materie de loc de muncă și profesie, dreptul muncitorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul muncitorilor la stabilirea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă și dreptul la protecție socială a persoanelor vîrstnice.
La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta Socială Europeană
revizuită , care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999, adaugîndu- se
următoarele drepturi suplimentare: dreptul la demnitatea în

19
muncă, dreptul la protecția împotriva sărăciei ș i a excluderii
sociale și dreptul la locuință.
Mecanismul de control și aplicarea Cartei este un
mecanism gradual compus dintr -un comitet de experți, un
comitet interguvernamental care funcționează pe baza unor
rapoarte periodice pe care statele sunt obli gate să le adreseze la
un interval de 2 ani comitetului, denumit din 1998 Comitetul european al drepturilor sociale.
Aceste rapoarte sunt examinate de comitetul
interguvernamental al Cartei, care prezintă concluziile sale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru ca acesta din urmă să poată adopta cu o majoritate calificată de două treimi recomandări statelor în cauză.
Un rol important în aplicarea Cartei sociale îl are și
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Ea adoptă recomandări pe care le adresează Comitetului de Miniștri în legătură cu remedierea de către statele în cauză a situațiilor constatate în urma dezbaterilor periodice asupra aplicării normelor respective.
În sfîrșit, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei
este cel care are competența de a adresa statelor recomandări
prin care solicită acestora să- și modifice legile sau practicile în
conformitate cu normele Cartei.
Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante
Această convenție a fost adoptată la 26 noiembrie 1987
și a intrat în vigoare la 1 februarie 1989, fiind amendată prin doua protocoale adoptate la Strasbourg la 4 noiembrie 1993.
Ea completează mecanismul CEDO prin asigurarea
funcționării unui comitet denumit Comitetul euro pean pentru prevenirea pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (CPT), care este compus dintr -un număr egal de
membri cu numărul statelor contractan te la acest instrument
juridic. Membrii CPT sunt aleși de către APCE pe o perioadă de 6 ani ca urmare a promovării de către statele respective a unei liste cuprinzînd 3 candidați.

20
Mecanismul instituit de CPT este un mecanism
nejurisdicțional de verificare a respectării drepturilor omului,
îndeosebi în locurile de detenție (închisori, aresturi,
stabilimente psihiatrice etc.) și funcționează pe baza unor rapoarte periodice sau a unor vizite neanunțate ale membrilor CPT.
Rapoartele întocmite de CPT sunt prez entate
Comitetului de Miniștri și APCE și sunt, de regulă, date publicității cu acordul statelor. Aceste documente reprezentă
veritabile evaluări ale respectării drepturilor persoanelor
private de libertate și, desigur, ale comportamentului autorităților n aționale (îndeosebi judiciare).
Membrii CPT pot intra în contact direct cu deținuții și
inspecta orice loc de detenție, scopul urmărit fiind prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Rapoartele CPT sunt documente care nu au valoare
juridică și nici forță coercitivă asupra statelor în cauză. Convenția -cadru pentru protecția minorităților nationale
Ea fost adoptată la 1 februarie 1995 și a intrat în
vigoare la 1 februarie 1998. Această convenție cuprinde patru titluri car e prevăd o serie de principii și obligații asumate de
statele părți contractante pentru a asigura pe teritoriile lor o protecție efectivă a minorităților naționale și a drepturilor și libertăților persoanelor aparținînd acestor minorități.
Convenția -cadru este primul instrument juridic
multilateral în materia minorităților din istoria dreptului internațional și stabilește pentru prima dată că protecția minorităților și a drepturilor și libertăților persoanelor aparținînd acestor minorități face parte integ rantă din protecția
internațională a drepturilor omului și, ca atare, constituie un domeniu al cooperării internaționale (art. 1 din Convenție).
Prin urmare, drepturile reglementate de acest
instrument juridic sunt drepturi fundamentale individuale ale persoanei, și nicidecum drepturi colective, pentru că fiecare
enunț al normelor pe care le prevede se referă la „orice

21
persoană aparținînd unei minorități naționale” (art. 3 – 19 din
Convenție).
Printre drepturile și principiile consacrate regăsim
drepturil e persoanelor aparținînd minorităților naționale de a
opta pentru identitatea lor minoritară (art. 3); dreptul la
egalitatea în fața legii și la o egală protecție a legii ca urmare a interdicției oricărei discriminări între persoanele aparținînd minorității naționale și cele aparținînd majorității (art. 4); dreptul la libertatea de asociere pașnică, la libertatea de
expresie și la libertatea de gîndire, conștiință și religie (art. 7);
dreptul la utilizarea liberă a limbii minoritare în relațiile private, ca și în cele publice (art. 10); dreptul la folosirea
numelui însemnelor, inscripțiilor sau alte informații aparținînd minorității naționale (art. 11) ș.a.
De asemenea, Convenția prevede unele angajamente cu
caracter general în sarcina statelor părți contractante, constînd în măsuri de abținere de la orice politică sau practică asimilatorie împotriva voinței persoanelor aparținînd minorităților naționale (art. 5); de promovare a dialogului intercultural (art. 6); de promovare a culturii minorităților naționa le (art. 12); de recunoaștere a dreptului persoanelor
aparținînd minorităților naționale de a înființa și gestiona instituții private de învățămînt (art. 13) și de a participa la viața culturală, socială și economică (art. 15). Verificarea modului de aplicare a prevederilor Convenției cade în sarcina
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, asistat de către un Comitet Consultativ format din 18 experți independenți, care evaluează rapoartele periodice prezentate de state și propune recomandări în legătură cu respectarea angajamentelor juridice asumate. Potrivit art. 26 din Convenție, componența Comitetului Consultativ și procedurile sale de lucru sunt stabilite de către Comitetul de Miniștri.
Prin Rezoluția 97 din 17 septembrie 1997, Comitetul de
Miniștri al Consiliului Europei a adoptat regulile relative la
mecanismul de monitorizare prevăzut de art. 24- 26 din
Convenție. Aceste reguli arată că numărul membrilor Comite

22
tului Consultativ este de minim 12 și maxim 18 (fără ca aceștia
să poată avea supleanți). Experții respectivi trebuie să aibă o
experiență recunoscută în domeniul protecției minorităților naționale, să funcționeze cu titlu individual și să fie independenți și imparțiali în exercitarea mandatului lor.
Regulile menționate au prevăzut obli gația statelor de a
adresa Secretarului General al Consiliului Europei rapoarte periodice (la un interval de 5 ani) privind punerea în aplicare a dispozițiilor Convenției de către statul în cauză, competența
Comitetului Consultativ de a examina aceste rapo arte și a
formula concluzii asupra lor și competența Comitetului de
Miniștri de a adopta propunerile Comitetului Consultativ referitoare la caracterul adecvat sau inadecvat al măsurilor luate de partea contractantă cu privire la punerea în aplicare a princ ipiilor Convenției.
De asemenea, Comitetul Consultativ poate solicita
orice informație suplimentară de la autoritățile statale respective în legătură cu aplicarea Convenției, poate obține o astfel de informație din orice altă sursă, inclusiv neguvernament ală, și poate invita Comitetul de Miniștri să
solicite un raport ad -hoc oricărei părți cont ractante la
Convenție.
Mecanismul de control al Convenției -cadru are
îndeosebi un pronunțat caracter de prevenire a încălcării drepturilor recunoscute persoanelor a parținînd minorităților
naționale prin organizarea unor reuniuni sau prin acordarea de asistență calificată din partea Consiliului Europei statelor care întîmpină dificultăți în legătură cu măsurile legislative și practicile administrative de punere în ap licare a prevederilor
Convenției.
Astfel, în cadrul programului interguvernamental de
activități al Consiliului Europei și al programului comun al Comisiei Europene și Consiliului Europei, lansat în 1999, s -au
conturat o serie de proiecte subregionale sau bilaterale care au cunoscut o participare largă a reprezentanților minorităților naționale.

23

2.Izvoarele jurisprudențiale
Izvoarele jurisprudențiale ale drepturilor omului sunt
soluțiile judiciare determinate de aplicarea convențiilor in
materie la cazuri concrete prin actul de jurisdicție al unei instanțe europene independente.
Aceste izvoare contribuie, în mod determinant, la
definirea specificului protecției europene a a drepturilor omului prin interpretarea și aplicarea diferitor instrumente
juridice la situații concrete adaptindu -le la exigențele realității
sociale actuale.
Convenția Europeană pentru Drepturile Omului are un
caracter evolutiv, pentru că dreptul originar înscris în
prevederile sale este completat în mod necesar cu dreptul jurisprudențial ulterior.
Judecătorul european are un rol important .În mod
evident, rol ul cel mai important ca izvor jurisprudențial al
dreptului european al drepturilor omului îl are, desigur, jurisprudența Curți i Europene a Drepturilor Omului , devenită
practic indispensabilă în aplicarea Curții Europene a Drepturilorn Omului. 3. Instrumen tele cu caracter cvasijuridic sau cu caracter
exclusiv politic
In categoria izvoarelor dreptului european al drepturilor
omului cu o altă natură decît cea convențională, ori jurisprudențială, se regăsesc respectiv, rezoluțiile și recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
sau ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (AP -CE),
directivele AP -CE, Drept exemplu este Rezoluția 1201/1993 a
AP-CE privind proiectul de protocol al CEDO relativ la
drepturile culturale ale minorităților națion ale care, deși prin
natura sa nu este instrument juridic cu forță constrîngătoare, a devenit izvor de drept prin includerea celor mai multe din prevederile sale în Tratatele de prietenie încheiate de Ungaria cu Romînia și cu Ucraina, în 1996, și de Ungaria cu Slovacia

24
în 1997, pentru a menționa doar cîteva asemenea situații.

25
TITLUL II
REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ȘI
LIBERTĂȚILOR GARANTATE
Întroducere. Clasificări ale dreptului omului.
În doctrina juridică a drepturilor omului au fost stabilite
mai multe clasificări ale drepturilor și libertăților fundamentale consacrate prin instrumentele juridice existente, în funcție de criteriile utilizate.
După criteriul consacrării lor în timp, dr epturile omului
au fost clasificate în: – drepturi din prima generație, care sunt, de regulă,
drepturi civile și politice (dreptul la libertatea de expresie,
dreptul la protecția vieții private, intime și familiare, dreptul la un proces echitabil etc.); – drepturi din a doua generație, care privesc, în general,
drepturi economice, sociale și culturale (libertățile sindicale,
dreptul la educație, dreptul la muncă etc.);
– drepturi din a treia generație , reprezentate de
drepturile de solidaritate , care p rezintă dificultăți
importante de aplicare în practică (dreptul la un mediu sănătos, drepturile decurgînd din aplicațiile bio- medicinei ș.a.).
În baza criteriului naturii drepturilor și libertăților
vizate , în literatura de specialitate, cea mai mare par te a
autorilor împărtășesc clasificarea drepturilor omului în drepturi civile și politice și drepturi economice, sociale și culturale.
Totuși, o asemenea clasificare este necesar să fie
nuanțată prin adăugarea drepturilor specifice unor categorii de perso ane considerate vulnerabile.
Astfel, potrivit clasificării pe care o împărtășim,
drepturile și libert ățile omului sunt următoarele:
Drepturile civile și politice :
-drepturile intangibile (dreptul la viață; dreptul de a nu fi
supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane ori degra – dante; dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituții și
muncii forțate; dreptul la neretroactivitatea legii și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă –

26
non bis in idem );
– drepturile și libertățile condiționale judiciare (libertățile
persoanei fizice, drepturile și libertățile procesuale);
-drepturile și libertățile condiționale extrajudiciare (dreptul la
respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței, dreptul la libertatea de gîndire, de conștiință și de religie, libertatea de expresie și informare, libertatea de reuniune și asociere etc.);
-drepturile indirecte sau complemen tare (dreptul la un recurs
efectiv, dreptul la nediscriminare).
Drepturile economice, sociale și culturale :
-drepturile economice (dreptul la respectarea proprietății
bunurilor); – drepturile sociale (dreptul la asociere)
– drepturile culturale (dreptul la educație).

Capitolul 1. Drepturi intangibile sau care beneficiază de o
protecție absolută.
Drepturile intangibile beneficiază de o protecție
absolută deoarece exercițiul lor nu poate fi afectat de limitări sau derogări de orice gen n- ar fi.
Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, interdicția torturii
și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interdicția sclaviei, a servituții și a muncii forțate, dreptul la neretroactivitatea legii și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit
de două ori pentru aceeași faptă ( non bis in idem ).

Secțiunea I
Dreptul la viață
Acest drept este dreptul suprem al oricărei persoane
care constituie o condiție necesară a exercitării celorlalte
drepturi ale omului. În jurisprudenta CEDO acest drept este considerat ca „una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei”. În conformitate
cu art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege.

27
Moartea nu poate fi cauzată vreunei persoane în mod
intenționat, decît în executarea unei sentințe capital pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă, prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin
încăl ca- rea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr -o
recurgere absolut necesară la forță:
a. Pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva
unei violențe ilegale,
b. Pentru a efectua o arestare legala sau pentru a
impiedica evadarea unei perso ane deținute legal, și
c. Pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o
insurecție”.
Unul din e lementele constitutive de bază ale dreptului
la viață excepțiile de la beneficiul dreptului la viață sau
cauzele care justifică pr ovocarea morții unei persoane.
În jurisprudența CEDO au fost stabilite urmatoarele
criterii de recurgere la forță ce provoacă moartea:
Primul criteriu pentru recurgerea justificată la forță este
necesară ca utilizarea forței sa fie analizată în mod strict în raport de împrejurările care determină în mod normal statul să apeleze la mijloace coercitive ca „o condiție necesară într -o
societate democratică”.
Al doilea criteriu este cel al proporționalității dintre
mijloacele utilizate și scopul urmărit prin recurgerea la forță .
Astfel autoritățile naționale trebuie să efectueze o anchetă oficială și eficientă în legătură cu recurgerea la forță, iar mijloacele utilizate sa fie proporționale față de scopul urmărit.
Dreptul la viață presupune obligația statului de a nu
provoc a moartea cu intenție. Totodată, dreptul la via ță nu
presupune obligația statului de a lua măsuri privind asigurarea unui anumit nivel de viață necesar supraviețuirii
Jurisprudența CEDO consacră obligația statului de a lua
măsuri de ordin preventiv a căror eficiență trebuie să protejeze individul de amenințările altor persoane care i -ar putea produce
decesul si obligația statului de a asigu ra dreptul la viață printr –

28
o legislație penală pentru pedepsirea adecvata a persoanelor
care au comis omucideri.
Secțiunea a II -a
Dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante
Potrivit art. 3 din CEDO, se interzice recurgerea la
tortură ori la pedepse inumane sau degradante. Dreptul la interdicția torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante este considerat un drept intangibil al persoanei, al
cărui exercițiu nu suportă derogări sau limitări.
Această interdicție vizează în mod explicit protecția
demnității umane ca valoare fundamentală a individului și de aceea impune obligația statalor de a nu practica tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradan t e ș i d e a preveni orice asemenea practici în comportamentul reprezentanților lor.
În vederea definirii acestui drept jurisprudența CEDO a
stabilit următoarele criterii:
– criteriul gravității sau al intensității suferințelor fizice și
psihice produse victimei prin acțiunile agenților statului;
– criteriul aprecierii relative al actelor incriminate, decurgînd
dintr -o evaluare de la caz la caz a ansamblului împrejurărilor
cauzei.
Aceste criterii au stat la baza delimitării noțiun ilor
enunțate de norma art. 3 („tortura”, „pedepsele sau tratamentele inumane” și „pedepsele sau tratamentele degradante”).
– tratamentul inuman este acel tratament care provoacă în mod
intenționat suferințe fizice sau psi hice de o intensitate
deosebită (Hotărîrea Tyrer contra Regatului Unit din 25 aprilie
1978); – tortura este tratament inuman produs în mod deliberat, care
provoacă suferințe foarte grave ( Hotărîrea pronunțată în cazul
Irlanda contra Regatului Unit , din 18 ianuarie 1978);
– tratamentul degradant este rezultatul „măsurilor de natură să

29
creeze individului sentimente de teamă, angoasă și inferioritate
pentru a -l umili sau eventual pentru a -i înfrînge rezistența
fizică sau morală”.
Din jurisprudenta CEDO analizata reise că orice tortură
reprezintă și un tratament inuman și orice tratament inuman reprezintă în mod necesar o manifestare degradantă.
În conformitate cu art. 3 din Convenție statele au
urmatoarele obligații:
– adoptare a unor norme juridice corespunzătoare , în
sensul garantării oricărei persoane a dreptului consacrat;
– obligația de a asigura un comportament corespunzător
al agenților lor, în sensul asigurării proporționalității dintre
măsura legală și scopul urmărit;
– răspunderea pentru faptele agenților lor , dar și pentru
faptele a altor persoane decît reprezentanților statului, în cazul pasivității statului

Secțiunea a I II-a
Dreptul la neretroactivitatea legii
Temeiul juridic al acestui drept se regăsește în art. 7 din
CEDO stipulează că: „(1) Nimeni nu poate fi condamnat
pentru o acțiune sau o omisiune care în momentul săvîrșirii ei nu constituia infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrșirii
infracțiunii. (2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentu l săvîrșirii sale, era considerată infracțiune, potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”
Dreptul la neretroactivitatea legii este un drept
fundamental al omului care beneficiază de o protecție absolută, neputînd fi supus unor restricții sau derogări. Acest drept intangibil reprezintă consacrarea prin CEDO a principiului recunoscut de toate legislațiile moderne ale țărilor democratice,

30
exprimat prin adagiul latin nullum crimen, nulla poene sine
lege (nici o infracțiune ș i nici o pedeapsă fără să fie prevăzută
de lege). Din acest drept in jurisprudenta CEDO au fost identificate principiul legalității și principiul neretroactivității
legii.
CEDO nu se limitează la interdicția aplicării retroactive
a dreptului penal în dauna acuzatului, „consacrînd, de asemenea, de manieră mai generală, principiul egalității delictelor și al pedepselor”. trim Sudre F., op. cit. , p. 221
Astfel, Curtea de la Strasbourg echivalează noțiunile de
„pedeapsă” și „legalitate” cu „legea”, ceea ce presupune ca legislația națională să prevadă în mod concret infracțiunea, respectiv, pedeapsa la care se referă. În aplicarea acestui articol, Curtea de la Strasbourg a prec izat că detenția
preventivă și extrădarea nu reprezintă în sine condamnări penale, și nici înscrierea în cazierul judiciar a unei fapte săvîrșite în străinătate. În esență, această jurisprudență privind dreptul consacrat de art. 7 a rămas majoritar negativ ă, în sensul
că cererile adresate organelor de aplicare a CEDO (Comisia Europeană și Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au fost soluționate prin decizii de inadmisibilitate.
Secțiunea a I V-a
Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentr u
aceeași faptă (non bis in idem)
Acest drept reprezintă confirmarea principiului non bis
in idem , consacrat în legislațiile moderne, și își găsește temeiul
juridic, pe plan paneuropean, în art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la CEDO.
Acest articol prevede următoarele:
„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvîrșirea infracțiunii în baza căreia a fost deja achitat sau condamnat printr -o hotărîre
definitivă conform legii și proc edurii penale a acelui stat.
(2) Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea cauzei potrivit legii și procedurii penale ale

31
statului respectiv, dacă au apărut fapte noi ori descoperite
recent sau un viciu fundamental în cadrul procedur ii
precedente, de natură să afecteze hotărîrea pronunțată.
(3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenție.” Dreptul de a nu fi urmărit și pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru aceeași infracțiune pentru care persoana în cauză a fost achitată sau condamnată printr -o hotărîre
definitivă pronunțată conform legii are ca scop să prevină
repetarea urmăririlor penale soluționate definitiv.
Au fost stabilite urmatoarele criterii privind determinarea continutului acestui drept:
-consacrarea expresă a intangibilității dreptului și
imposibilitatea vreunei derogări sau restrîngeri decît în conformitat e cu art. 4 din Protocolul 7 la CEDO.
-legatura cu principiul de drept al autorității de lucru judecat
aplicabil în materie penală în baza legislațiilor naționale;
– permisivitatea normei doar în cazurile menționate expres
privind apariția unor fapte noi ori descoperirea lor recentă sau
în cazul unui viciu fundamental de procedură de natură să schimbe radical soluția pronunțată;
Capitolul 2. Drepturi și libertăți condționale judiciare
Secțiunea I
Libertățile persoanei fizice
1. Dreptul la libertate și siguranță fizică
Dreptul la libertate și siguranță este unul din drepturile
cele mai importante reglementate de CEDO, care beneficiază și de o jurisprudență abundentă, datorită multitudinii de cazuri de acest fel cu care au fost sesizate organele de la St rasbourg.
Temeiul juridic al acestui drept se regăsește în art. 5 din
CEDO, care prevede că:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decît în următoarele cazuri și potrivit căilor legale:
a. dacă este deținut în mod legal după condamnarea de

32
către un tribunal competent;
b. dacă a facut obiectul unei arestari sau al unei dețineri
legale pentru nesupunerea la o decizie pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c. daca a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în
fața autorității judiciare competente, sau cînd există rațiuni plauzibile de a se bănui că a săvîrșit o infracțiune, sau cînd există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a- l
împiedica să săvîrșească o infracțiune sau să fugă după
comiterea acesteia; d. dacă este vorba de o detenție legală a unui minor,
hotărîtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;
e. daca este vorba despre detentia legala a unei persoane
susceptibile de a transmite o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f. daca este vorba de arestarea sau detentia legala a unei
persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare;
(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt și într -o limbă pe care o înțelege, asupra
motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse
împotriva sa. (3) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de par. (1) lit. c. din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat prevăzut pr in lege
cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într -un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal,

33
pentru ca acesta să statueze într -un termen scurt asupra
legalității sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este
ilega lă.
(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau rețineri în condiții contrare acestui articol are dreptul la reparații.”
Dreptul la libertate și siguranță este unul din drepturile
cele mai importante reglementate de CEDO referitorla care exista jurisprudență abundentă.
În interpretarea sa articolul 5 al Conventiei este
coroborat cu dispozițiile art. 2, 3,4, art. 1 din Protocolul 4 si art. 6 din CEDO, pentru că acest instrument juridic reprezintă un ansamblu coerent și unitar de norme vizînd asigurarea unei
protecții efective a drepturil or și libertăților garantate.
Privarea de libertate este o notiune autonoma data de
Curtea Europeana fara a se lua in considerare definițiile date acestei expresii de către dreptul național. Chiar dacă nu est e
prevăzută în legislația penală a statului în cauză, Curtea poate considera că există privare de libertate și în cazul afectării limitate a libertății individului împotriva voinței acestuia de către o autoritate a statului.
În aplicarea art. 5, Curtea E uropeană de la Strasbourg
are în vedere următoarele criterii principale:
– examinarea și considerarea tuturor împrejurărilor cauzei
pentru identificarea drepturilor încălcate și stabilirea situației contrare normelor CEDO;
– analiza garanțiilor de proc edură aplicabile întregii perioade
de privare de libertate, și nu doar momentului inițial al acesteia;
– respingerea ca inacceptabilă a renunțării persoanei private
de libertate la drepturile garantate de art. 5, chiar dacă
persoana în cauză se prezintă de bunăvoie pentru a fi arestată
sau încarcerată;
– privilegierea prevederilor dreptului național , în conformitate
cu art. 5 par. 1 teza a II -a, privind procedura privării de
libertate și cazurile în care aceasta este incidentă;
– considerarea privării de libertate ca fiind independentă de

34
modul în care aceasta este prevăzută în legislația penală,
civilă sau administrativă a statului.
Structura jurisprudenței art. 5 din CEDO conține două
categorii distincte: a) cazurile specifice în care o persoană poate fi, în mod
legal, privată de libertate; b) garanțiile de care trebuie să beneficieze orice
persoană privată de libertate.
Asadar, orice privare de libertate a unei persoane poate
să intervină numai pentru motivele și potrivit proce durii
prevăzute de legislația națională și, pe cale de consecință, că cele șase cazuri constituie o listă exhaustivă și presupun o interpretare strictă.
Pentru a determina în mod concret incidența acestor
garanții, împrejurările cauzei trebuie analizate prin prisma a două exigențe esențiale:
– echilibrul care trebuie să existe între dreptul persoanei
la libertate (în condițiile în care prezumția de nevinovăție
produce încă efecte) și interesul public , reprezentat de
urmărirea penală și tragerea la răspundere pentru fapta comisă;
– proporționalitatea dintre gravitatea măsurii luate
(privarea de libertate) și scopul urmărit .
Astfel s -a stabilit ca cercetarea și urmărirea penală în
stare de libertate constituie regula, iar ancheta cu acuzatul în stare de detenție este excepția, care trebuie să fie riguros
motivată și justificată pe fond.
Caracterul rezonabil al termenului jud ecării persoanei
arestate se stabileste in funcție de circumstanțele procesuale ale cazului (comportamentul autorităților judiciare, comportamentul acuzatului etc.).
c) Dreptul persoanei private de libertate de a face un
recurs la un tribunal care să poată hotări in termen scurt asupra legalității detenției sale și să poată dispune eliberarea dacă privarea de libertate a fost ilegală – art. 5 par. 4. d) Dreptul la reparatia prejudiciului suferit de orice
persoană care este victima unei arestări sau detenții contr are

35
art. 5 din CEDO – par. (5).
Dreptul la reparație acordat victimei unei arestări este
un alt element specific, caracterizat prin posibilitatea acesteia
de a obține despăgubiri morale și materiale nu numai ca urmare a detențiilor neprevăzute de art. 5, ci și a acelora care
se încadrează în această normă, în condițiile în care garanțiile prevăzute de art. 5 au fost ignorate.
2.Dreptul la libertatea de circulație și interdicția expulzării
cetățenilor
Cu privire la aceste drepturi și libertăți se impune
precizarea potrivit căreia ele nu sunt drepturi și libertăți
absolute, ci pot face obiectul unor limitări prevăzute de lege, care sunt necesare pentru apărarea ordinii, a securității sau a sănătății ori a moralei publice, precum și pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane.
Prin urmare, observăm că normele la care ne referim
privesc drepturi și libertăți care beneficiază de o protecție relativă și, pe cale de consecință, pot fi limitate sau restrînse, potrivit legii, în exercițiul lor, fără însă ca limitările sau
restrîngerile respective să videze de conținut substanța normelor care le garantează.
Potrivit art. 2 din Protocolul 4 la CEDO,
„(1) Orice persoană care se regăsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule liber și să- și aleagă în mod liber
reședința.
(2) Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa.
(3) Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor limitări decît acelea care sunt prevăzute de lege și constituie o măsură necesară într -o societate democratică pentru securitatea
națională, siguranța publică, menținerea ordinei publice, prevenire a infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a
moralei și protecția drepturilor și libertăților altor persoane.
(4) Drepturile recunoscute în paragraful (1) pot face, în anumite zone determinate, obiectul unor limitări care sunt

36
prevăzute de lege și justificate de interesul public într -o
societate democratică.”
Ele beneficiază de o protecție relativă si deci, pot face
obiectul unor limitări prevăzute de lege, care sunt necesare
pentru apărarea ordinii, a securității sau a sănătății ori a moralei publ ice, precum și pentru protecția drepturilor și
libertăților altor persoane. Limitările nu sunt, desigur, doar expresia marjei de apreciere lăsate autorităților naționale prin Convenție, ci chiar confirmarea puterii suverane a statului de
control asupra frontierelor naționale .
Aceste drepturi pun în evidență tratamentul diferit
aplicat cetățenilor față de străini, pentru că dreptul de a intra și
a rămîne pe teritoriul unui sat nu este gar antat de CEDO decît
cetățenilor.
Potrivit art. 3 din Protocolul 4 la CE DO, interdicția
expulzării propriilor cetățeni este reglementată astfel:
„(1) Nimeni nu poate să fie expulzat pe calea unei măsuri individuale sau colective de pe teritoriul stratului al cărei cetățean este.
(2) Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra sau de a ieși pe teritoriul unui stat al cărui cetățean este”.
Acest text completează libertatea de circulație a
persoanelor cu interdicția de expulzare a propriilor cetățeni, reprezentînd una din garanțiile fundamentale ale libertății persoanelor fizice.

Secțiunea a II -a
Drepturile și libertățile procesuale
Dreptul la un proces echitabil
Dreptul la un proces echitabil este corolarul tuturor
drepturilor judiciare care implica garanții fundamentale de care
trebuie să beneficieze o persoană în cursul unui proces civil sau penal, cum ar fi dreptul la examinarea cauzei de către un tribunal inde pendent și imparțial stabilit prin lege, principiul
egalității de arme între părți, garanția publicității dezbaterii și a judecății, ca și garanția judecării cauzei într -un termen

37
rezonabil. securitatea raporturilor juridice, punerea în
executarea a hotăr îrilor judecătorești definitive .
La aceste garanții generale ale unei proceduri judiciare,
instrumentele juridice menționate adaugă garanții speciale, acordate oricărei persoane acuzate în materie penală, care se referă în esență la prezumția de nevinovăț ie, la drepturile
apărării la drepturile unei duble jurisdicții și la dreptul la repararea consecințelor erorilor judiciare.
Dreptul la un proces echitabil reprezintă un drept
fundamental esențial pentru existența unei societăți democratice veritabile si de aceea este in mod special
reglementat in art. 6 din CEDO care prevede :
„(1) Orice persoană are dreptul de a i se examina cauza în mod echitabil, public și într -un termen rezonabil, de către un
tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, c are să
decidă, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Judecata trebuie să fie publică, dar accesul la sala de audiere poate fi inter zis presei și
publicului în întregime sau la o parte din proces, în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într -o
societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecția vieții private a altor părți la proces o cer, sau în
măsura considerată ca strict necesară de către tribunal, atunci cînd împrejurările speciale ale publicității ar fi de natură să
poarte atingere intereselor justiției.
(2) Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăția acesteia nu este stabilită în mod
legal. (3) Orice acuzat are dreptul: a. sa fie informat, in cel mai scurt termen, intr -o limba pe
care o înțelege și de o manieră detaliată, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b. sa dispuna de timpul si facilitatile necesare pregatirii
apărării;
c. sa se apere el însuși sau sa aiba asistenta unui aparator

38
ales și, dacă nu are mijloacele să plătească un apărător, să
poată fi asistat gratuit de către un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiției o cer;
d. sa interogheze sau sa faca sa fie audiati martorii in
acuzare și să obțină convocarea și audierea martorilor în apărare în aceleași condiții ca și ale martorilor în acuzare;
e. sa fie asistat in mod gratuit de catre un interpre t, daca
nu înțelege sau nu vorbește limba vorbită la audiere.”
In jurisprudența CEDO, art.6 este interpretat in mod extensiv
datorita importantei dreptului la un proces echitabil într -o
societare democratică.
Art.6 reglementeaz ă, în principal, dreptul la un tribunal
în vederea soluționării contestațiilor asupra drepturilor și
obligațiilor cu caracter civil și dreptul la un tribunal cu privire
la temeinicia oricărei acuzații în materie penală .
A. Dreptul la un tribunal în vederea soluționării
contestațiilor asupra drepturilor și obligaț iilor cu caracter civil.
Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza
cetățenii pentru a accede la justiție se prevede cererea de chemare în judecată și căile ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești (apelul, recursul, contestația în anulare și, revizuirea) . În accepțiunea Convenției,
exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să
se poată realiza, efectiv, acest drept.
Mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la
justiție, acestea sunt lăsate de Convenție la latitudinea statelor contractante.
Dispozițile din dreptul intern referitoare la modurile de
sesizare a instanțelor judecătorești sunt pe deplin aplicabile .
Accesul efectiv la o instanță presupune dreptul de a
avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei si poate
implica dreptul de a lua legătura ș i de a comunica în mod
confidențial cu un avocat. În măsura în care accesul la avocat
este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate

39
avea semnificația unui obstacol de fapt în calea accesului la o
instanță.
Deși articolul 6 din Convenție nu garantează accesul
gratuit la justiție, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot
aduce atingere acestui drept.
Complexitatea procedurilor și neclaritățile privind
natura juridică a unor acte pot constitui și ele obstacole pentru
realizarea unui acces efectiv la o instanță.
Acest principiu nu se opune existenței procedurilor
extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranței circuitului civil impune ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepțional în ceea ce
privește termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât și părțile care au dreptul la acțiune. Faza de executare a unei hotărâri judecătorești face parte din procesul civil, Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a
unei hotărâri judecătorești poate, în mod indirect, să ducă la
lăsarea fără conținut a dreptului de acces la un tribunal.
În jurisprudența CEDO s -au conturat următoarele
caractere în privința noțiunii de „tribunal independent și imparțial stabilit prin lege” :
– tribunalul trebuie să fie un organ jurisdictional, care
funcționează în baza legii si soluționează litigii care intră în competența sa.
– deciziile pronunțate să fie obligatorii pentru părțile în cauză și
să fie susceptibile de executare silită, cu a jutorul forței
coercitive a statului; – tribunalul trebuie să fie independent și imparțial în
pronunțarea hotărîrilor sale; – tribunalul trebuie să îndeplinească condiția instituirii sale prin
lege, cerută de Convenție ;
– tribunalul trebuie să examinez e cauza într -un mod echitabil,
public și într -un termen rezonabil; Cerința din art. 6 pct. 1 al
Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și

40
anume principiul contradictorialității, principiul dreptului la
apărare si principiul egalitatatii părților în proces.
Contradictorialitatea permite părților din proces să
participe în mod activ și egal la prezentarea probelor și argumentelor jur idice, să combată susținerile făcute de fiecare
dintre ele și să -și exprime opinia asupra inițiativelor instanței
în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
În cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod
egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării
căilor legale de atac.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea
rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la
apărare. Părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin
modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile leg alității, egalității părților,
gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.
Eegalitatea părților semnifică egalitatea acestora în
raporturile procesuale cu instanța, dar și în raporturile di ntre
ele, prin recunoașterea acelorași drepturi procesuale și impunerea acelorași obligații.
Analiza echității procesului nu se oprește o dată cu
finalizarea căilor de recurs interne. Curtea a precizat că articolul 6 garantează și punerea în executare a ho tărîrilor
definitive pronunțate de instanțele naționale. Executarea unei hotărîri definitive nu poate fi împiedicată sau întîrziată excesiv.
Noțiunii de „contestații cu privire la drepturi și obligații
cu caracter civil” . Curtea europeană a drepturilor om ului a dat

41
interpretare progresivă extensivă noțiunii de drepturi și
obligații cu caracter civil. Astfel litigiile dintre persoane private intră în marea lor majoritate în această categorie, iar litigiile care opun persoane private și statul sunt analizate în
funcție de obiectul litigiului și de natura publică sau privată a dreptului în chestiune.
Curtea Europeană pentru drepturile omului a pronunțat o
hotărîre de referință in acest sens în cazul Kцnig contra
Germaniei, din 28 iunie 1978, în considerentel e căreia s -a
subliniat că, dacă o contestație opune un particular unei autorități publice, nu este concludentă împrejurarea că aceasta acționează „ca persoană privată sau ca deținătoare a puterii publice”. Pentru a vedea dacă această contestație privește î ntr-
adevăr un drept cu caracter civil, trebuie identificat „caracterul dreptului în cauză.
Jurisprudența CEDO extinde noțiunea de drepturi și
obligații cu caracter civil și la raporturi de drept administrative,
iar această noțiune nu reflectă în mod necesar distincția între dreptul public și dreptul privat.
Astfel, art. 6 paragraful 1 se aplică nu numai litigiilor
de drept privat, ci și unui mare număr de proceduri specifice dreptului public, a căror soluționare are consecințe importante asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.
Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudență care
neutralizează concepțiile naționale care disting dreptul public
de dreptul privat, procedând la o extindere a sferei de aplicare
a art. 6 CEDO, permițând cre șterea influenței materiei civile
asupra multor domenii profund marcate de dreptul public .
Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu art.
6 este aplicabil drepturilor și obligațiilor invocate atât litigiilor
între particulari, cât și litigiilor dintre particulari și autoritățile
și instituțiile publice, cu condiția ca acestea din urmă să
acționeze în cadrul unor raporturi de drept privat și nu în
calitate de deținătoare ale puterii publice.
În prezent sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6
CEDO procedurile calificate de judecătorul european ca fiind

42
„de natură administrativă și discreționară”, implicând
exercițiul prerogativelor de putere publică, exemplul relevant
fiind procedurile relative la obligațiile fiscale.
Bazîndu- se pe distincția în tre drepturile „civile” și
drepturile „politice”, Curtea Europeană consideră de asemenea
că art. 6 CEDO nu este aplicabil contenciosului electoral, având în vedere că dreptul de a alege și dreptul de a fi ales sunt drepturi cu caracter politic, strâns legate de sistemul electoral național, și nu drepturi “civile” în sensul autonom european al
acestei noțiuni
Dreptul la un tribunal cu privire la temeinicia oricărei
acuzații în materie penală îndreptate împotriva titularului
acestui drept CEDO deasemenea da o interpretare extinsă
noțiunii de „acuzații în materie penală”.
Curtea a arătat că printr -o asemenea acuzație se înțelege
o notificare oficială trimisă de o autoritate competentă care adresează destinatarului reproșul săvîrșirii unei fapte penale sau a unor fapte de altă natură cu implicații deosebite asupra celui în cauză. CEDO a stabilit urmatoarele elemente definitorii, care, în ale noțiunii de „acuzație în materie penală”:
– normele aplicate de o instanță națională să fie
calificate de dreptul național ca ținînd de dreptul penal, dreptul disciplinar sau de ambele în același timp;
– gradul de severitate al sancțiunii;
– natura infracțiunii.
Astfel, în jurisprudența sa, C EDO a afirmat că existența
unei acuzații de natură penală ar trebui dedusă prin prisma unui numitor comun al legislațiilor naționale.
Acest drept este reglementat în art. 6 paragraful 2 din
Convenție si se referă la un principiu juridic consacrat în legis lațiile penale ale țărilor membre ale Consiliului Europei.
În primul rînd, orice persoană acuzată beneficiază de
prezumția de nevinovăție pînă la stabilirea legală a vinovăției
de către o instanță. Apoi, orice acuzat are drepturi suplimentare: dreptul la informare cu privire la natura acuzațiilor, dreptul la apărare și la apărător numit din oficiu

43
dacă nu dispune de resurse financiare pentru a -și alege unul,
dreptul la citarea și audierea martorilor și dreptul la un
interpret gratuită.
Prezumția de nevinovăție nu se reduce la o simplă
garanție de procedură judiciară, ci „cere ca nici un reprezentant al statului să nu declare o persoană vinovată de săvîrșirea vreunei infracțiuni înainte ca vinovăția acesteia să fi fost legal proclamată”.
Dreptul la prezumția de nevinovăție este aplicabil de- a
lungul ansamblului procedurii în timpul căreia o persoană este acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni.
Sarcina probei în legătură cu stabilirea vinovăției unei
persoane revine, autorităților judiciare naționale, care su nt
obligate ca pe tot parcursul desfășurării procedurilor să nu pornească de la ideea preconcepută a vinovăției acuzatului și să administreze mijloace de probă atît în favoarea, cît și în defavoarea acestuia.
Acuzatul nu este obligat să își probeze nevinovăția,
beneficiind de dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa și de a primi informațiile necesare cu privire la natura și cauza învinuirilor care i se aduc, pentru a nu fi privat de dreptul la apărare. Aceasta presupune accesul direct al acuzatului, sau accesul prin avocatul său, la toate actele dosarului penal.
Capitolul 3. Drepturi și libertăți condiționale
extrajudiciare
Secțiunea I
Dreptul la respectarea vieții private și familiale
Reglementarea dreptului la viața privată și familială
este prevăzută de art. 8 din Convenție, care stipulează că:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței.
(2) Nu este admisă in gerința unei autorități publice în
exercitarea acestui drept decît în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură necesară într -o societate democratică pentru securitatea

44
națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării,
apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altor persoane.”
Aceasta reglementare pune în evidență trei elemente
constitutive ale aceluiași drept: – dreptul la respectarea vieț ii private ș i familiale;
– dreptul la respectarea domiciliului;
– dreptul la respectarea corespondentei.
În legătură cu înțelesul noțiunii de „viață privată”, atît
doctrina, cît și jurisprudența europeană au reținut că această noțiune cunoaște dimensiuni variabile în funcție de persoanele în cauză și de împrejurările cazurilor, fiind în consecință greu de def init.
CEDO recunoaște în mod explicit imposibilitatea
definirii vieții private, considerînd că aceasta nu trebuie să constituie un impediment pentru aplicarea concretă și efectivă a dreptului garantat de Convenție. În Hotărîrea Niemietz contra
Germaniei, din 16 decembrie 1992, Curtea precizează că „ea
nu consideră nici posibil nici necesar să caute a defini într -o
manieră exhaustivă noțiunea de «viață privată». Totuși, ar fi prea restrictiv ca aceasta să fi limitată la un «cerc intim», unde fiecare poate s ă-și ducă viața profesională după bunul plac și să
se izoleze în întregime de lumea exterioară acestui cerc. Respectarea vieții private trebuie de asemenea să includă, într –
o anumită măsură, drepturile individului de a avea și dezvolta relații cu semenii s ăi”.(Niemietz contre Allemagne de 16
decembre 1992, în Decisions de la CEDH 1993).
Conținutul dreptului la viața privată și familială este
determinat în raport cu dreptul la informare și libertățile jurnalistice.Acest raport trebuie dominat de un echilibr u între
cele două drepturi fundamentale ale omului, pentru că reprezintă două drepturi fundamentale cu valoare egală care trebuie să beneficieze de o protecție egală. (Rezoluția 1165
(1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – Doc.
8130, rapport de la commission des questions juridiques et des

45
droits de l’homme, rapporteur M. Schwimmer. Texte adopt e
par l’Assembl ee le 26 juin 1998. )
Art 8 alin.2 stabilește limitările exercițiului dreptului la
viața privată și familială care sunt de strictă inte rpretare. În
jurisprudenta Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
determinat următoarele exigențe privind ingerințele autorităților naționale în exercitarea dreptului la viața privată și familială
– trebuie prevăzute de lege;
– ingerin ța trebuie să fie n ecesară într -o societate democratică ț
și să corespundă unui scop legitim; – necesitatea ingerintei trebuie sa corespunda scopului
protectiei securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice a țării, apărării ordinii și prevenirii faptelor penale, protejării sănătății sau moralei ori protejării drepturilor și libertăților altor persoane.
Autoritățile statelor contractante au o marja de
apreciere in privinta ingerințel or în exercitarea dreptului la
viața privată și familială insa acesta este supusă controlului
jurisdicțional național și european.

Secțiunea a II -a
Libertatea de gîndire, conștiință și religie
Art. 9 din CEDO reglementează libertăți esențiale care
țin de identitatea individului și de manifestarea convingerilor
acestuia in felul urmator:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, conștiință și religie; acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convingerea, ca și libertatea de a -și manifesta religia
individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățămînt, practici și îndeplinirea riturilor.
(2) Liberta tea de a- și manifesta religia sau convingerile nu
poate face obiectul altor restricții decît cele care sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare într -o societate
democratică pentru securitatea publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice, sau pentru protecția drepturilor

46
și libertăților altei persoane”.
Libertatea de gîndire și de conștiință vizează una din
valorile cele mai importante ale societății moderne,
reprezentată de pluralismul concepțiilor filosofice sau religioase.
Art. 9 din CEDO stabileste unul din fundamentele
statului laic, care își asumă în același timp o obligație de neutralitate față de persoanele sau comunitățile care împărtășesc concepții filosofice și religioase diferite.
Potrivit jurisprudenței CEDO libertatea de religie
presupune dreptul persoanei de a -și manifesta convingerile
religioase prin cuvinte, acte etc., statului fiindu -i interzis să
oblige persoanele să aibă anumite convingeri religioase ori să interzică asemenea convingeri.
Prin hotărîrea pronunțată în Cazul Hoffmann contra
Austriei , Curtea de la Strasbourg a statuat că statul nu trebuie
să creeze avantaje sau dezavantaje din apartenența unei persoane la o anumită religie, considerînd un asemenea tratament ca fiind discriminatoriu, pentru că este lipsit de o justificare obiectivă și rezonabilă. S -a constatat ca nu a existat
un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite de autoritățile austriece, constînd în refuzul încredințării minorului unei mame care devenise membră a bisericii Martorii lui Iehova recunoscută l egal în Austria, și
scopul legitim urmărit.
Titularul dreptului de a manifesta religia sau convingerea
este cel care hotărăște asupra formelor de manifestare a convingerilor religioase cu respectarea urmatoarelor condiții: – condițiile să fie prevăzute de lege, care trebuie să fie
accesibilă, previzibilă și precisă în termenii săi, pentru ca destinatarii normelor sale să -și poată stabili comportamentul
corespunzător;
– limită rile asupra dreptului garantat trebuie să fie măsur i
necesare într -o societate democratică, respectiv, să rezulte
dintr -o nevoie imperioasă;
– scopul legitim urmarit de măsurile care limitează exercițiul

47
dreptului trebuie să privească securitatea publică, protecția
ordinii, a sănătății sau moralei public e și protecția drepturilor și
libertăților altor persoane.
Secțiunea a III -a
Libertatea de expresie și de informare
Deși beneficiază de o protecție relativă libertatea de
expresie și informare este considerată ca reflectînd esența unei
societăți democratice. Curtea Europeană a calificat libertatea
de expresie ca fiind „una din condițiile de bază pentru
progresul societățil or democratice și pentru dezvoltarea
fiecărui individ”.
Libertatea de expresie și informare este reglementată în
art. 10 din CEDO, care prevede astfel:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără să poată exista ingerința autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
(2) Exercitarea acestor drepturi și libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrîngeri sau sancțiuni care sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru
securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altor persoane, pentru a îm piedica divulgarea informațiilor
confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.”
Structura dreptului la libertatea de expresie și
informare, astfel cum rezultă din textul citat, este formată din: libertatea de opinie sau libertatea de a primi ori comunica
informații sau idei.
Libertățile menționate nu au caracter absolut, fiind

48
supuse limitărilor care pot interveni în exercitarea lor. Titularul
dreptului garantat este orice persoană, fizică sau juridică.
Obligațiile statului în această materie sunt de natura atît
negativa,cît și pozitiva. Obligațiile negative constă în abținerea de la ingerinte în posibilitatea oricărei persoane de a se exprima, în sensul de a avea opinii și de a primi sau comunica informații sau idei. Obligațiile pozitive prin aceia ca autoritățile atatale au responsabilitatea asigurării condițiilor de exercitare a acestui drept, inclusiv a libertăților jurnalistice.
Este de menționat cp prevederile articolului 10 și -a extins
aplicabilitatea și între particulari, nu doar la raporturile între
individ și stat.
În linii generale conținutul dreptului la exprimare
vizează următoarele aspecte :
– libertatea de opinie reprezintă un element al libertății de
expresie;
– libertatea de expresie trebuie înțel easă și ca libertate de a
primi informații;
– libertatea de expresie privește și libertatea de a comunica
informații sau idei;
– libertatea de expresie priveste toate libertățile jurnalistice;
– dreptul la informare de care beneficiază publicul presupune și
libertatea de expresie politică, criticile la adresa reprezentanților statului și a oamenilor politici.
Astfel, prin hotărîrea pronunțată în cunoscuta cauză
Lingens contra Austriei , care se referă la condamnarea unui
ziarist pentru folosirea unor ex presii de genul „cel mai
contestabil”, „lipsit de demnitate”, „imoral”, constatînd că statul pîrît a încălcat prevederile art. 10 din Convenție, Curtea de la Strasbourg a subliniat următoarele: „Trebuie să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de va loare. Dacă
materialitatea primelor poate fi probată, celelalte nu se pretează la o demonstrație a exactității lor. Curtea arată că faptele pe care petentul Lingens își întemeia judecata sa de valoare nu erau contestate, ca de altfel și buna sa credință”.
Jurisprudenta CEDO a identificat următoarele exigențe

49
privind ingerintele sau limitările dreprtului la exprimare :
– limitările trebuie să fie prevăzute de lege, ceea ce înseamnă
că orice restrîngere normativă trebuie să corespundă
exigențelor de precizie și accesibilitate;
– limitările trebuie să corespundă unui scop legitim, respectiv,
să vizeze apărarea interesulu i public sau comunitar, ori
drepturile și libertățile altor persoane în vederea protejării valorilor sociale enunțate în paragraful 2 al art. 10; – limitările trebuie să fie necesare într -o societate democratică
pentru protejarea valorilor vizate de art. 10 paragraful 2,
respectiv, să corespundă unor nevoi sociale imperioase și să fie proporționale cu scopul legitim urmărit. Prin hotărîrea Bergens
Tidende și alții contra Norvegiei, din 2 mai 2000, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a subliniat „rolul e sențial pe
care îl joacă presa într -o societate democratică: dacă ea nu
trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi privind reputația și drepturile altor persoane și necesitatea împiedicării divulgării informațiilor confidențiale, presei îi revine totu și
obligația de a comunica informații și idei asupra tuturor chestiunilor de interes general, cu respectarea datoriilor și responsabilităților”.
Totodată , în jurisprudenț a libertății de expresie și
informare se analizeză în raport cu necesitatea respectăr ii
dreptului la viață privată și familială mentioniduse ca ambele drepturi sunt utile bunei funcționări a unui stat democratic si
deaceia trebuie să coexiste de o manieră armonioasă.
Capitolul 4 . Drepturile indirecte sau complementare.
Din această cat egorie de drepturi și libertăți
fundamentale fac parte: dreptul la un recurs efectiv și dreptul
de a nu fi supus discriminării. Aceste două drepturi sunt drepturi indirecte sau complementare pentru că nu au o existență de sine stătătoare, incidența lor dep inzînd de
aplicabilitatea altor drepturi consa – crate de CEDO.

50
Secțiunea I
Dreptul la un recurs efectiv
Dreptul la un recurs efectiv este un drept cu caracter
procedural si este reglementat în art. 13 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului cu urmatorul conținut: “Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane acționînd în exercita rea funcțiilor lor oficiale” .
Acest drept conține următoarele elemente constitutive:
– recursul efectiv în fața unei instanțe natțonale trebuie să fie în
relație directă cu încălcarea unui drept recunoscut de CEDO.
– recursul privește pe toti cei care vi olează un drept prevăzut de
CEDO, inclusiv pe cei care acționează în exercitarea unor funcții oficiale.
– cerința ca legislația națională să prevadă un recurs efectiv,
chiar împotriva exercitării abuzive a funcției publice din care ar decurge încălcarea u nui drept garantat de CEDO.
Statele contractante au obligații de natură pozitivă în
sensul asigurării efectivității căii de recurs respective. Mijloacele sau modul prin care se ajunge la o asemenea modalitate rămîne la aprecierea autorităților statale.
Recursurile interne trebuie să fie efective pentru ca prin
exercitarea acestor căi de atac oricine să aibă posibilitatea realizării acțiunii sale. Totodată, statele contractante nu sunt
ținute să garanteze succesul persoanelor care invoca recursuri
în fața instanțelor naționale.
Jurisprudența CEDO nu a dat o definiție dreptului la un
recurs efectiv, chiar dacă i -a precizat cîteva din elementele
caracteristice. In Hotărîrea Boyle și Rice, din 27 aprilie 1988,
Curtea a menționat că art. 13 nu poate fi înțeles ca presupunînd
„obligația statului de a prevedea un recurs intern pentru orice cerere, oricît de nejustificată ar fi aceasta ci trebuie să fie vorba de o reclamație care poate să fie susținută conform prevederilor Convenției Europene pentru drepturile omului”.
Curtea a menționat că obiectul acestei norme constă a furniza

51
un mijloc prin care justițiabilii să poată obține în ordinea
juridică internă remedierea drepturilor încălcate de Convenție înainte de a recurge la plîngerea în fața jurisdicției europene.
Astfel, autorităților naționale au obligația principală a aplicării dispozițiilor Convenției iar Curtea europeană are un rol subsidiar.
Secțiunea a II -a Dreptul de a nu fi supus discriminării
În conformitate cu art. 14 din Convenție „Beneficiul
drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție
trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare, întemeiată îndeosebi pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine națională sau socială, apartenență
la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
Art. 1 din Protocolul 12 la CEDO a consacrat, de
asemenea, dreptul persoanei la nediscriminare. Recunoașterea și garantarea acestui drep t decurge eminamente din aplicarea
principiului egalității, care presupune existența unei identități de tratament al persoanelor aflate în aceeași situație. Dreptul de a nu fi supus discriminării reprezintă finalitatea aplicării principului legalității e fective a tuturor persoanelor și,totodata
referă la toate drepturile și libertățile garantate de CEDO
Prin urmare, orice distincție care ar afecta această
identitate de tratament ar putea constitui o discriminare sancționată de norma menționată, cu excepți a cazului în care s –
ar dovedi existența unei justificări obiective și rezonabile. Conținutul dreptului la nediscriminare contine două elemente esențiale: interdicția oricărei discriminări în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție, p e de o parte,
și criteriile sau motivele de d iscriminare, pe de altă parte.
Motivele de discriminare sunt enumarate în mod exeplificativ si nu în mod exaustiv.
În jurisprudenț a CEDO s -a precizat caracterul relativ al
dreptuluide a nu fi supus discriminări i. Astfel in cauza
lingvistică belgiană Curtea a considerat că art. 14 din
Convenție nu sancționează orice fel de distincție în exercitarea

52
drepturilor garantate de CEDO, ci doar acele distincții care
sunt arbitrare. Altfel s -ar ajunge, să se constate ca f iind
contrară Convenției fiecare din numeroasele dispoziții legale sau reglementare care nu asigură tuturor persoanelor o egalitate completă de tratament în beneficiul drepturilor și libertăților recunoscute. Or, autoritățile naționale competente se găsesc
adesea în fața unei situații sau probleme în care diversitatea reclamă soluții juridice diferite; aceste inegalități de drept nu tind, de altfel, decît să corecteze inegalitățile de fapt.
În același sens, în doctrină s -a precizat că evoluția
aplicării ar t. 14 a marcat consacrarea recunoașterii unor
discriminări pozitive ca urmare a considerării dreptului la nediscriminare „atunci cînd, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situații sunt s ensibil diferite”.
Discriminarea pozitivă în favoarea femeilor implicind
diferența de tratament între bărbați și femei a fost analizată în cadrul Hotărîrii Karlheinz Schmidt contra Germaniei prin care
s-a acreditat ideea posibilității unei discriminări po zitive pe
motive fizice și psihologice.
Drept urmare au fost identificate două criterii
cumulative de definire a discriminării. -existența unei diferențe de tratament ;
-absența unei justificări obiective și rezonabile a
distincției aplicate .
O altă trăsătură caracteristică dreptului la
nediscriminare este ca existența sa nu este autonomă, aceasta depinzînd de constatarea existenței violării altui drept garantat de Convenție.
Capitolul 5. Drepturile economice, sociale și cultural
garantate de CEDO.
Secțiunea I
Dreptul la respectarea proprietății
Potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la
Convenție:

53
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care- l au
statele de a face să intre în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata
impozitelor s au a altor contribuții sau amenzi .”
Astfel, conținutul dreptului la respectarea proprietății
bunurilor este format din trei norme:
– principiul general de respectare a proprietății;
– condițiile privării de proprietate;
– reglementarea folosinței bunu rilor conform interesului
general.
În jurisprudența CEDO bunurile sunt definite ca bunuri
obîndite și nu la bunurile care ar constitui, eventual, obiectul unei acțiuni în revendicare. Autoritățile statului nu au nici o obligație de ordin financiar sau de altă natură pentru ca o
persoană să dobîndească sau să beneficieze de o proprietate Cu toate acestea, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție de către jurisdicțiile de la Strasbourg conturează un domeniu de aplicare mai larg, care cuprinde bunurile mobile și imobile,
drepturile reale, drepturile pers onale și bunurile incorporale.
Constituie, de asemenea, un bun în sensul Convenției
clientela unui avocat susceptibilă să aibă valoare patrimonială conturată, ca și părțile din capitalul social al unei societăți
comerciale, dacă acestea reprezintă componenta substanțială a acționariatului.
Legalitatea privarii de proprietate este determinata, întii
de toate in conformitate cu legea națională aplicabilă în momentul transferului proprietății si a dreptului international.
Astfel jurisprudenta CEDO a stabilit că deposedarea de proprietate poate fi justificata numai în urmatoarele condiții :
– privarea de proprietate trebuie să respecte condițiile legii
naționale aplicabile, care însă nu poate fi cont rară dreptului la

54
nediscriminare, interdicției abuzului de drept și scopului
urmărit de limitările acceptate ale drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție (art. 14, 17 și 18 din Convenție); – privarea de proprietate urmărește scopul legitim al u tilității
publice; – deposedarea de proprietate trebuie sa presupună acordarea
unei despăgubiri la valoarea de piaț ă a bunului în cauză.
Despăgubirea poate fi, totuși, plafonată sau eșalonată în timp, dar nu poate fi în nici un caz disproporționată față de valoarea
actuală a bunului;
– deposedarea de proprietate trebuie să respecte principiile
generale ale dreptului i nternațional.
În cazurile în care se constată că deposedările de
proprietate sunt ilegale, Curtea Europeana impune obligația statului de a restabili pe cît posibil situația anterioară încălcării dreptului său. Hotărîrea (Hentrich contra Franței, din 22
septembrie 1994).

Secțiunea II.
Libertatea de asociere
Temeiul juridic al acestui drept se regăsește în art. 11
astfel:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de reuniune pașnică și libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda, împreună cu alte persoane, sindicate și de a se afilia la
sindicate pentru apărarea intereselor sale.
(2) Exercițiul acestor dreptur i nu poate face obiectul altor
limitări decît cele care sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare într -o societate democratică pentru securitatea
națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sa u a moralei, sau pentru
protecția drepturilor și libertăților altor persoane. Prezentul articol nu interzice limitările legitime exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului.”
Conținutul dreptul ui con ține patru libertăți esențiale

55
într-o societate democratică: libertatea de reuniune pașnică,
libertatea de asociere, libertatea de a constitui sindicate
împreună cu alte persoane și libertatea de a se afilia la sindicate existente.
Libertatea de re uniune paș nică se referă la participarea
la mitinguri, reuniuni, manifestații, demonstrații, prin care persoanele își exprimă opiniile lor cu privire la problemele vieții, economice, sociale, culturale etc
Pentru garantarea libertatii de reuniune pasnica statele
contractante au at ît obligații negative, c ît și de natura poz itivă.
Astfel ține de datoria statului de a nu se amesteca în
exercitarea dreptului garantat si de adopta măsuri rezonabile și adecvate în vederea asigur ării desfășur ării pașnice a
reuni unilor.
În jurisprudenț a CEDO au fost identificate urmatoarele
tipuri de obligatii: – asigurarea participanților la reuniune împotriva brutalităților
adversarilor acestora;
-obligația negativă de abținere, în sensul neamestecului
autorității în exercitarea dreptului persoanelor la reuniune pașnică;
– obligații pozitive, care pot fi concretizate, dupa caz, până la
asigurarea relațiilor interindividuale.
Statele contractante se bucură de o largă putere de
apreciere în alegerea metodei de asigurăre a desfășurării
pașnice a manifestărilor.
Libertatea de asociere presupune opțiunea persoanei de
a se asocia sau de a nu se asocia în anumite organizații.
Domeniul de aplicare a libertății menționate include, practic, orice formă asociativă, inclusiv partide le politice.
Libertatea de asociere sindicală este o formă specifică a
libertății generale de asociere, pentru că se raportează la particularitatea apărării drepturilor și intereselor membrilor de sindicat în domeniile muncii, protecției sociale, sănătății etc., ale acestei categorii de persoane.
Condițiile limitării exercițiului libertăților garantate

56
sunt cele care constituie masuri necesare intr -o societate
democratică pentru securitatea națională, siguranța publică,
apărarea ordinii și prevenirea infr acțiunii, protecția sănătății
sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane, sau restrictiile legitime, care pot afecta libertatea de reuniune și asociere a membrilor forțelor armate, poliției și a funcționarilor administra ției statului.

Secțiunea III.
Dreptul la educație
Acest drept este consacrat î n art. 2 din primul Protocol
adițional la CEDO, care prevede că „nimănui nu i se poate
refuza dreptul la educație. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățămîntului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest
învățămînt în conformitate cu convingerile lor religioase și filosofice”.
Astfel se interzice refuzul dreptului oricărei persoane la
educație și obligația statului de a respecta dreptul părinților la asigurarea unei educații și unui învățămînt copiilor, potrivit
convingerilor lor religioase și filosofice.
Una dintre cele mai importante obligații a statelor
contractante este aceea de a respecta pluralismul formelor de învățămînt atît în ceea ce privește conținutul programelor, cît și sistemul (învățămînt public, învățămînt privat), adică
asigurarea unui învățămînt obiectiv, critic și pluralist.

57
Titlul III
Principalele sisteme europene de protec ție a drepturilor
omului
Capitolul 1 Sistemul de protecție a drepturilor omului
instituit în cadrul Consiliului Europei
Secțiunea I . Consiliul Europei. Generalități.
Voința de a apăra și de apromova libertatea și
democrația este nota dominantă a statutului Consiliului Europei. Protecția și dezvoltarea drepturilor omului reprezintă
unul din mijloacele de a atinge scopul Consiliului Europei,
care este cel de “a realize o uniune mai strînsă între membrii săi”.
După cum s -a arătat, Consiliul Europei, care mai este
cunoscut și sub denumirea de Organizația drepturilor omului, datorită obi ectului său principal de activitate și rolului său în
promovarea și espectarea drepturilor și libertăților fundamentale în Europa și în lume, a apărut în urma Congresului de la Haga din 7- 9 mai 1948.
Statele membre ale organizației recunosc principiul
preeminenței dreptului, în virtutea căruia orice persoană aflată
în jurisdicția lor se bucură de protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (art. 3 din Statut).
Scopul principal al Consiliului Europei îl constituie
consolidarea unității Eu ropei și garantarea demnității
cetățenilor ei prin respectarea valorilor fundamentale ale
democrației: drepturile și libertățile persoanei și preeminența dreptului.
În prezent, preocupările politice ale Consiliului Europei
privesc menținerea și dezvoltare a acestor standarde prin
diferite proceduri de monitorizare, afirmarea mai puternică a rolului său de organizație de promovare și realizarea integrarii europene și cooperarii cu statele care nu au vocația unei asemenea integrări.

58
Secțiunea II . Monitorizarea obligațiilor și angajamentelor
asumate de state .
Obiectivele Consiliului Europei sunt democrația,
respectarea drepturilor omului și funcționarea statului de drept,
de care depinde însăși calitatea de membru al organizației a unui stat.
Statele membre au diferite obligeții statutare și
convenționale.
Angajamentele statutare au un caracter mai general,
referindu -se la scopul și obiectivele esențiale ale Consiliului
Europei, iar cele convenționale reprezintă obligații specifice asumate de statele membre prin ratificarea instrumentelor juridice respective.
Consiliul Europei a instituit un sistem complex de
supraveghere a respectării angajamentelor asumate de către membrii săi stabilind în fiecare convenție modalitățile în care statele își vor respecta obligațiile asumate și organele
convenționale care urmează să verifice realizarea acestor obligații.
În prezent, la Consiliul Europei funcționează trei
sisteme de monitorizare a angajamentelor și obligațiilor asumate de statele membre, instituite prin procedurile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin procedurile interguvernamentale ale Comitetului de Miniștri (CM) și, respectiv, prin procedurile Congresului Puterilor Locale și
Regionale al Europei ( CPLRE).
Aceste sisteme de monitorizare vizează verificarea
îndeplinirii obligațiilor și angajamentelor asumate de către state.
Mecanismul de monitorizare a angajamentelor este
caracterizat de o abordare țară cu țară, rapoartele de țară fiind organizate î ntr-o manieră tematică. Principalele probleme
examinate în cadrul acestui mecanism s -au referit la
funcționarea instituțiilor democratice, la problemele democrației locale, la funcționarea sistemului judiciar și la protecția minorităților naționale.

59
Pentru încălcarea gravă a obligațiilor in privinta statelor
memebre se poate aplica sancțiuni constînd în suspendarea
drepturilor de reprezentare la nivel parlamentar sau guverna mental, sau retragerea ori încetarea calității statului în cauză, de membru al organizației.
Capitolul 2. Protecția jurisdicțională în cadrul Consiliului
Europei
Protecția jurisdicțională a drepturilor omului in cadrul
Consiliul Europei este realizată în esență prin Convenția pentru
apărarea omului și libertăților fundamenta le (CEDO). Aceasta
reprezintă textul fundamental în materie.
Convenția este primul tratat specific elaborat de
Consiliul Europei care stabilește practic atît elementele constitutive ale drepturilor și libertăților garantate, cît și mecanismul de protecție asigurat.
După reforma mecanismului CEDO instituită prin
adoptarea Protocolului 11, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, actualul mecanism este constituit din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca jurisdicție unică și permanentă, care a înloc uit fosta Comisie și fosta Curte, și din
Comitetul de Miniștri, căruia i- au rămas doar atribuțiile de
urmărire a executării hotărîrilor definitive ale Curții, potrivit art. 46 alin. 2 din actuala redactare a CEDO.
Prin adoptarea, la 13 mai 2004, a Protoc olului 14 la
CEDO, mecanismul de aplicare a CEDO a fost modificat
avîndu- se drept obiectiv eficientizarea examinării cererilor
adresate Curții Europene pentru Drepturile Omului.
Astfel, au intervenit următoarele modificări:
– posibilitatea intervenției în c adrul procedurii a Comisarului
pentru drepturile omului al Consiliului Europei, prin prezentarea de observații scrise; – introducerea unor noi criterii de admisibilitate, î n art. 35 din
CEDO; – posibilitatea desemnării unor judecători suplimentari și a
prelungirii mandatului membrilor Curții la o durată de 9 ani;

60
– creșterea rolului autorităților judiciare naționale în legătură
cu examinarea plîngerilor individuale.

Secțiunea I.Curtea Europeană a Drepturilor Omului .
O emanație a Consiliului Europei – o organizație
internațională creată în mai 1949, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO) a fost creată pentru a asigura
implementarea și aplicarea Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953.
Până în noiembrie 1998 două instituții au fost
responsabile pentru furnizarea de mecanismul de garantare a
drepturilor prevăzute de Convenție:
– Comisia Europeană a Drepturilor Omului, pe de o p arte,
compus din membri aleși de către Comitetul de Miniștri al
Consiliului Europei;
– Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe de altă parte,
compusă dintr -un număr de judecători egal cu cel al membrilor
Consiliului Europei, ales de Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei pe o listă de persoane desemnate de statele
membre.
Odata cu intrarea în vigoare a Protocolului nr 11 a fost
constituit un organ de jurisdictie europeană unică – Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Comitetul de Miniștri a păstrat controlul asupra
executării hotărârilor Curții, dar a fost eliminat puterea de a
se pronunța pe fond.
Prin intermediul Protocolul nr 11 a fost instituit un
mecanism de protecție cu un adevarat caracter judiciar,
permițind accesul direct și nerestricționat a reclamantilor la
CEDO.
În prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este
compusă dintr -un număr de judecători egal cu cel al statelor
părți la Convenție (47 de judecători până în prezent). Aceștia
sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,

61
dintr -o listă de trei nume propuse de către fiecare stat.
Judecătorii sunt aleși pentru un mandat de nouă ani.Ei sunt
independenti și nu se pot angaja în nici o activitate
incompatibilă cu obligația lor de independență și imparțialitate.
Cerințele d e calificare a judecatorilor au fost recent
consolidate, deoarece autoritatea și credibilitatea Curții
depinde în mare măsură de calitatea judecătorilor și a
hotărârilor pe care le fac .
Acești judecători "trebuie să se bucure de cea mai
înaltă reputație morală și să posede calificările necesare
pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale mare sau să fie
juriști de competență recunoscută" (articolul 21 din
Convenție).
Alegerea modului de selecție a candidaților este lăsată
la latitudinea statelor. Pro cedurile naționale de selecție
trebuie să îndeplinească anumite standarde: acestea trebuie să
fie corect, transparent si sa fie aplicat un mecanism care să
asigure că toți candidații să aibă o cunoaștere de lucru una
dintre limbile oficiale ale Consiliulu i Europei.
În acest spirit, Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei a modificat procedura de examinare a candidaturilor
pentru alegerea judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, inclusiv prin refuzul de a examina candidaturile care
nu intrunesc condițiile necesare pentru exercitarea funcției
judiciare.
Protocolul nr 14 a decis că judecătorii sunt acum aleși
pentru un mandat unic de nouă ani – până când a fost de
șase ani termen, reînnoibil o singură dată. Limita de vârstă – 70
de ani – nu a fost sc himbat ă.Scopul acestei reforme a fost de a
consolida independența și imparțialitatea judecătorilor.
Pentru a asigura, pe cât posibil, reînnoirea unei treimi
a Curții la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentara poate, înainte
de a proceda la o alegere ulterioar ă, să decidă ca unul sau mai
multe mandate ale membrilor care urmează să fie aleși vor
avea o altă durată decât cea de 9 ani, fară ca totuși să poată
depași 12 ani sau să fie mai mică de 6 ani.

62
În cadrul Cur ții, membrii acesteia iși exercită
mandatul cu t itlu individual. În tot cursul exercitării
mandatului lor, ei nu pot îndeplini funcții incompatibile cu
cerințele de independență, de imparțialitate și de disponibilitate
inerente acestui mandat.
Pentru o buna funcționare, și în scopul desfășurării
unei activități eficiente, Cutea iși alege președintele și unul sau
doi vice – președinți. Membri săi primesc o îndemnizație
pentru fiecare zi de lucru și o sumă fixă anuală. Consiliul
Europei suportă cheltuielile Curții. Curtea are sub autoritatea
sa directă o grefă.
Ea iși alege grefierul și grefierul adjunct dupa ce a
consultat secretarul general al Consiliului Europei. Acesta
numește pe ceilalti funcționari ai grefei cu acordul
prețedintelui si a grefierului.

Secțiunea II. Procedura în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului.
Procedura în fața Curții comportă două faze:
a) o fază scrisă, în cadrul careia parțile depun memorii
și concluzii;
b) o fază orală, în cursul careia speța este examinată în
prezență părților , sedințele fiind publice, cu excepția situațiilor
în care Curtea decide altfel.
Procedura de examinare a admisibilității cererii este în
principal, scrisă, dar, în cazurile necesare poate să se procedeze
la o audiere.
În baza modificărilor recente al Regulamentului
Interior al Curtii Individului i s -a acordat locus standi în fața
Curții și deci poate participa la procedura aflata pe rol în fața
Curții și se poate prezenta în nume propriu devenind o
veritabila parte în proces.
Astfel prin aceste măsuri a fost impusa regula – de
bază a oricarui p roces judiciar – regula contradictorialității,
Curtea Europeană devenind astfel un adevarat organ
jurisdicțional.

63
Articolul 36 al Conventiei prevede posibilitatea de
terță intervenție, în faza procesuală ulterioara deciziei asupra
admisibilității. În acest sens pot interveni în proces atît statul al
carui resortisant este reclamantul, cît și orice alt stat
contractant sau orice persoană interesată.
Curtea este în drept să audieze orice persoana în
calitate de martor.
a) Procedura "hotărârilor pilot" este prevazută de articolul 61
din Regulamentul CEDO.
Din cauza Broniowski c. Polonia 22 iunie 2004, Curtea
a stabilit o procedură nouă – numit ă a "hotărârilor pilot" –
pentru eficentizarea examinării repetitive ."Hotărârile pilot" se
pronunță în următoarele cazuri:
– Pentru a determina dacă exist ă o încălcare a Convenției, în
cazul particular examinat;
– Identificarea defectuoasă a legislației interne care se află la
originea încălcării;
– Pentru a oferi orientări clare a Guvernului cu privire la modul
de a elimina defecțiunea;
– În cele din urmă, să încurajeze crearea unor cai de atac
interne care sa fie în măsură să se aplice în toate cazurile
similare (inclusiv cele deja pendinte în fața Curții), sau cel
puțin ar duce la soluționarea tuturor acestor cauze aflate pe
rolul Curtii.
Procedura hotărârii -pilot, prin urmare, își propune să
asiste autoritățile naționale pentru a elimina problemele
sistemice sau structurale evidențiate de către Curte.
Astfel CEDO este în drept să impună ca statul pârât să
ia măsuri prompte și eficiente pentru a pune în aplicare
instrucțiunile date de către Curte în hotărârea pilot. În această
privință, Curtea își rezervă dreptul de a stabili, în dispozitivul
hotărârii pilot, o perioada de timp pentru adoptarea măsurilor
necesare. Hotărâril e pilot sunt raportate sistematic la Comitetul
de Miniștri, Adunarea Parlamentară, Secretarul General și
Comisarul pentru Dreptu rile Omului al Consiliului Europei.

64
Ele sunt, la nivel procedural, o traducere a principiului
subsidiarității, care stă la baza fondării mecanismului de
apărare a drepturilor omului, și constă în faptul că este
preferabil ca o persoană care crede că există o încălcare a
Convenției Europene pentru Drepturile Omului să încerce
obținerea compensaților pentru daune la nivel național.
b) crearea unei așa -numita politică "prioritizare" .
În iunie 2009, Curtea a modificat normele cu privire la
ordinea de procesare a dosarelor . Până atunci, cazurile s -au
examinat , în principal, în ordine cronologică. Datorită faptului
că această abordare a fost mai suportabile atunci când, ca
urmare a creșterii numarului de cereri si drept urmare a
perioadei de examinare a acestora încălcările grave ale
drepturilor omului ar putea persistă și numărul de victime
potențiale să crească.
Din această cauză, în articolul 41 din Regulamentul
Curții a fost prevazută așa- numita politica de "prioritizare" a
cauzelor. Conform acestei prevederi , Curtea trebuie să ia în
considerare importanța și urgența problemelor invocate pentru
a decide ordinea cererilor de procesare.
Acest sistem permite să acorde un tratament prioritate
pentru cazurile considerate mai importante. De exemplu, o
afirmație plau zibilă a torturii sau tratamentelor inumane sau
degradante (articolul 3 al Convenției – categoria III) vor fi în
mod normal procesate înainte de o presupusă încălcare a
dreptului la libertatea de exprimare (articolul 10 – Clasa IV –
potențialul de afaceri întemeiată pe teren de alte articole).

Secțiunea III. Examinarea preliminară a cererii
a) Competența CEDO
Competența Curții se limitează la verificarea
respectării de către statele contractante a angajamentelor în
domeniul drepturilor omului. Curtea trebuie să respecte
autonomia sistemelor juridice ale statelor contractante. Curtea
nu este un al patrulea grad de jurisdictie ca sa poată evalua

65
ea însăși faptele care au determinat o instanță națională să
adopte o decizie.
Examinand cauza, Curtea iși va stabili competența în
cazul în care aceasta i -a fost contestată. Competența Curții
cuprinde toate cazurile care îi sunt prezentate și care privesc
interpretarea și aplicarea Convenției. Cu toate acestea,
competența ei contencioasă nu se poate exersa decât față de
statele care au declarat ca acceptă Convenția ca pe o obligație
juridică sau care și -au dat consimțământul sau agrementul la o
hotarare a Curții într -o problemă precisă.
Curtea efectuează un control jurisdicțional al respectării
dreprturilor omului , adică o protecție jurisdicțională a
drepturilor omului care implică posibilitatea de a judeca o
cauză referitoare la o încălcare a drepturilor omului printr -o
hotărâre care beneficiază de autoritate de lucru judecat. Trebuie de menționat că Curte Europeană pent ru Drepturile
Omului furnizează modelul cel mai săvîrșit al protecției jurisdicțional, stabilind o ordine publică europeană a
drepturilor omului.
Toate statele părți la Convenție acceptă jurisdicția
obligatorie a Curții ceea ce constitue un real succes al
sistemului european de garantare a drepturilor omului .
Totodată Curtea dispune de plenitudine de jurisdicție. Astfel
art. 32 al Convenției stabilește în termeni foarte clari
competența ratione materiae a Curții și se extinde la toate
cauzele referitoare l a interpretarea și aplicarea Convenției și a
protocoalelor sale adiționale Curte a poate să -și verifice propria
competență. Avînd dr eptul de a sesiza direct Curtea,
reclamantului i se atribuie implicit calitatea de parte în fața acesteia. Astfel litigiile s e examinează în contradictoriu între
statul pîrît și reclamant, ambii avînd aceiași calitate procesuală. Individul are dreptul să participe la procedura în fața Curții fie prin intermediul unui avocat, fie că este autorizat să se apere el însuși.
Competen ța rationae personae a Curții este stabilită în
art.34 care prevede că oricărei persoane fizice, organizației

66
neguvernamentale sau grup de particulari li se recunoaște
dreptul la un recurs individual în fața Curții. Convenția nu
impune nici o condiție refe ritoare la naționalitatea, reședința,
starea civilă sau capacitatea persoanei. Se pot adresa Curții persoanele incapabile în ordinea juridică internă (minori ,alienați) chiar fără a fi reprezentate de un tutore sau curator. Astfel condițiiile care guvernea ză cererile individuale nu
coincid cu criteriile naționale referitoare la capacitatea procesuală (locus standi ).
Prin orice organizație neguvernamentală se subînțelege,
în general persoanele juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ, cu excepția celor ce participă la exercițiul puterii publice sau administrează un serviciu public sub controlul autoritățior
publice .

b) Recursurile în fața CEDO
Conform dispozițiilor CEDO drepturile și libertățile
fundamentale ale omului pot fi garantate prin intermediul
recursului interstatal și al petițiilor individuale, deoarece
dreptul la recurs individual conferă individului un drept de
acțiune directă în fața CEDO.
Astfel, dreptul de recurs individual este "cheia de boltă"
a mecanismului de protecție a drepturilor o mului în cadrul
CEDO.
Conform paragrafului 1 al art.25, atunci când un stat
recunoaște dreptul de recu rs individual el se angajează " să nu
impiedice prin nici o măsură exercita rea eficace a acestui
drept".
Acest drept este subordonat voinței statului parte la
CEDO, care face o declarație prealabilă de acceptare a
competenței Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului.
Titularii petiției individuale pot fi:
a) orice persoană fizică indiferent de naționalitate,
rezidență, statut civil, capacitate, aflat pe teritoriul unui stat
parte la Convenție;
b) orice organizație neguvernamentală;

67
Prin orice organizație neguvernamentală se
subînțelege, în general persoanele juridice cu scop lucrativ sau
nelucrativ, cu excepția celor ce participă la exercițiul puterii
publice sau administrează un serviciu public sub controlul
autoritățior publice
c) un grup de particulari care au interese comune,
identice si care se pretind victime ale violarii Convenției
Europene a drepturilor omului;
Recursul interetatic are ca fund ament garanția colectivă
cu caracter obiectiv care asigură protecția ordinii juridice a
Europei. De aceea, se consideră că acest recurs este o actțune
publica care permite fiecărui stat parte la Convenție să
intervină în numele tuturor și șn beneficiul fie cărui individ
indiferent daca are sau nu calitatea de resortisant al statului
care a introdus recursul interetatic.

c) Noțiunea de victimă
Pentru ca petiția individuală să fie admisă, oricare
dintre titularii amintiți trebuie să se pretinda victima a unei
violări a Convenției. Noțiunea de victimă în ințelesul atribuit de jurisprudența CEDO acoperă ințelesul de victimă directă, efectivă sau po tențiala și pe cel de victimă indirectă, cu
condiția să existe o victimă directă și o legatură stransă și personală între victimă indirectă și cea directă.
Noțiunea de victimă este înțeleasă de judecătorul
european independent de anumite noțiuni din drept ul intern,
precum cele referiotoare la interes sau la calitatea procesuală.
Curtea europeană interpretează în mod evolutiv
noțiunea de „victimă” , recurgîndu- se fie la noțiunea de victimă
potențială sau eventuală ,fie l a noțiunea de victimă indirectă .
Curtea a admis că este victimă a unei violări orice persoană în
privința căreia se aplică o lege despre care se pretinde că incomatibilă cu dispozițiile Convenției .Calitatea de victimă nu implică existe nța unui prejudiciu (extrădare) .
Victimă indirectă se con sideră a fi orice persoană care a
suferit un prejudiciu din cauza violării drepturilor unui terț sau

68
care au în interes personal valabil pentru încetarea violării.
Conform art. 34 dreptul la recurs este acordat victimei
indirecte dacă sunt îndeplinite două condiții:să existe o vicimă
directă a vi olării dispozițiilor Convenției;să existe o legătură
strânsă și personală între victi ma directă și victima indirectă .
Trebuie de menționat că limita dintre noțiunile de
victimă indirectă și victimă directă este destul de incertă
Conceptrul de victimă a unei violări implică de la sine pe cel de prejudiciu. Chiar la stadiul admisibilității cererii CEDO
statuiază asupra calității de victimă și este suficient în această
privință ca reclamantul să invoce că statul a viola t convenția.
Bineînțeles, că această alegație poate să fie considerată nefondată în cadrul fazei fondului. Însă există cazuri în care CEDO pentru a se determina existența unei violări si, deci calitatea de victimă se presează des pe terenul prejudiciului. În
multe decizii CEDO a realizat caracterul autonom a violării în raport cu prejudiciul ajungînduse chiar la aceea ca să constate că existența unei nedreptăți a drepturilor omului poate fi conceputî chiar în absența prejudiciului.
Partea lezată și victima trebuie să fie considerate ca
sinonime.
Totuși, chestiunea principală este de a ști dacă victima
unor violări vizează alte ipoteze decît atunci cînd cînd e suficient un prejudiciu ca urmare a unei măsuri ilicite.
În cazul în care reclamantul atacă o măsură individuală
și concretă se consideră că are dreptul la calitatea de victimă reclamantul ca în privința sa s -a luat o măsură care i se încalcă
drepturile și libertățile prevăzute în Convenție.
În principiu reclamantul trebuie să justifice calitatea sa
de victimă la momentul depunerii cererii și să o conserveze pe
parcursul procesului. Acest principiu de interes „actual” a regulamentului este stabilit de jurisprudența CEDO. Din acestea decurg 2 consecințe. Conform primei consecințe violările viitoare a Conve nției nu permite reclamantului să se
pretindă „victimă”. Dar sunt excepții.

69
A doua consecință a principiului actualității calității de
„victimă”, pretenția reclamantului nu trebuie să devină fără
obiect în urma redresării drepturilor sale operată de statul autor
al violării. Bineînțeles că dacă prejudiciul a fost compensat într-un mod suficient în raport cu circumstanțele cauzei cererea
devine fără obiect iar reclamantul își pierde calitatea sa de „victimă”. Dacă repararea prejudiciului este inadecvată sau insuficiență persoana lezată trebuie sa fie considerată ca „victimă” în sensul art. 25.
Statul dispune de facultatea de a corecta violarea sa
oferind o reparare susceptibilă de a face ca partea interesată să piardă calitatea sa de „victimă” dar trebuie ca instanța națională competentă să recunoască expresis verbis existența unei violări a CED O. În asemenea cazuri cu repercursiuni pe
plan procedural Curtea de la Strasburg va trebui să ia în considerație această situație în cadrul examinării fondului litigiului. În acest caz chestiunea calității de „victimă” a reclamantului nu poate fi decisă în ainte de examinarea în fond
a litigiului. În ce privește prejudiciul, relevăm că calitatea de victimă actuală depînde de existența unui prejudiciu care este o condiție necesară dar insuficientă. În caz de reparare a prejudiciului partea interesată nu pierde calitatea sa de victimă în sensul art. 25 decît dacă repararea este însoțită de
recunoașterea statului în cauză a violării comise.
În jurisprudența CEDO și victimile indirecte pot primi
repararea prejudiciului suferit. Victimă indirectă este persoana
care poate demonstra că există o relație particulară între ea însăși și victima directă și că violarea convenției i- a cauzat un
prejudiciu, totodată ea trebuie să aibă un interes personal justificat pentru ca să fie curmată violarea. Deci, pentru a avea calitatea de victimă indirectă reclamantul trebuie să probeze:
1. existența unei relații particulare cu victima directă;
2. că are un interes persdonal.
Astfel acționarul afectat în interesele sale indirecte
consecutive unei măsuri ilicite lute împotriva societății a cărui membru este poate fi considerat ca victimă indirectă, însă

70
trebuie de menționat că nu orice acționar poate obține
repararea prejudiciul ui. Din punct de vedere al aplicării a art. 1
a Protocolului 1 care stipulează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul să- i fie respectate bunurile s -a admis că o
acțiune a unei societăți anonime constituie un asemenea bun. Însă, în ceea ce privește acționarul minoritar jurisprudența a considerat că identificarea bunurilor sale cu cele ale societății comerciale nu este posibilă și, de aceea nu poate beneficia de calitatea sa de victimă pentru că nu este realizată condiția de
prejudiciu. Se admite pierderea financiară pentru acești
acționari dar, mai degrabă, că poziția acestora în societate nu le permite să fie protejați. Societatea poate acționa ea însăși iar interesul acestora de a intenta procesul nu este decît secundar, astfel interesul acționa rilor minoritari nu este protejat în cadrul
CEDO, ceea ce, din punct de vedere juridic, nu prea se vede de ce acționarii majoritari lezați sunt mai prejudițiați (p ersonal)
decît cei minoritari.
Unele dificultăți referitoare la problematica victimei
indire cte nu se referă atît la chestiunea de a ști dacă
reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu cît la alegerea persoanelor abilitate pe plan juridic de a intenta o acțiune în ipoteza în care actul ilicit a afectat mai mulți indivizi sau la societatea lezată, în primul rînd cu excluderea celor care au
fost afectați în mod imdirect prim repercusiune.
Jurisprudența militează în majoritatea cazurilor în
favoarea societății lezate, considerîndu -se că acțiunea
persoanei principale lezate permite de a redresa daunel e
suportatea de alți interesați. Ar fi indicat ca toți care pot invoca suportarea unuim prejudiciu să poată itenta o acțiune fiindcă nu întotdeauna persoana principală lezată intentează o acțiune în justiție invocîndu -se diferite motive.În asemenea cazuri
există problema de interpretare a atitudinii persoanei principalr lezate dacă nu acționeză imediat. Totodată apare chestiunea de ști la ce moment trebuie considerat că persoana a renunțat cu adevărat de recurge la justiție și, dacă este just de a subordona acțiunile celorlalte persoane lezate unei asemena renunțări.

71
Dezvoltarea acestor principii nu intră în obiectivele
articolului dat. Este suficient de a conclude că pentru a
identifica calitatea de victimă indirectă prejudiciul joacă un rol important dar fără a condiționa întotdeauna acordarea despăgubirii acestuia. Reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu ca consecință a măsurii statului pentru a avea calitatea de victimă în timp ce din punct de vedere a ilicității simpla alegație a existenței unei violări a CEDO ar fi
suficientă. Deci există situații cînd reclamantul ar suferi o
pierdere economică, adică un prejudiciu dar fără ca Convenția
să fie violată, sau cînd violarea ar fi constatată în absența oricărui prejudiciu cauzat reclamantului.
O alt ă ipoteză CEDO a considerat că o lege poate viola
drepturile protejate prin Convenție prin simplu l fapt că ea
există. Astfel , prin intermediul unei legi care instaurează
ascultarea telefonică se consideră că se antetează la viața privată. Chiar dacă nu s -ar ști dacă reclamantul a fost personal
supravegheat în acest mod, acestea poate să se pretindă a fi victima din cauza imposibilității de a proba dacă a fost cu adevărat ascultat.
Într-adevar, de fapt frica de a fi supravegheat include o
restricție în libe rtatea de care se bucură utilizatorul de a se
folosi de telefonul său. Cunoașterea existenței unei supravegheri nu adaugă aproape nimic la efectul limitativ a libertă ții creat prin frica că eventual ar putea fi ascultat.
Cunoașterea sau frica de a fi ascul tat provoacă același efect: nu
se va vorbi liber cu interlocutarul său. O problemă asemănătoare se pune atunci cînd este elaborată o lege care limitează întreruperea voluntară a graviditații. Fiind victime potențiale, se pretinde că existența unei asemenea legi contrară
Convenției le obligă să adopte un anumit comportament ca să nu fie urmărită prin aplicarea aces tei legi. În cazul
Briiggemann et Scihcuten, s -a constatat că: „Viața sexuală
relevă deasemeni de viața privată; în particular, reglementarea juridică a avortului constitue o ingerință în viața privată.”

72
Art.25 al Convenției creează posibilitatea pentru
particulari să pretindă că o lege violează drepturile lor prin ea
însăși dacă ei riscă să suporte în mod direct efectele. Doar persoanele vizate pri n legislație pot avea calitatea de victimă,
deoarece doar drepturile acestora sunt înălcate. Edictînd o lege penală care reprimă relațiile sexuale între homosexuali majori în privat s -a considerat că există riscul să fie violate drepturile
homosexualilor c are au calitate de victimă. Dacă reclamantul
se plînge de existența unei legi penale, chestiunea este de a ști
dacă există riscuri de a fi urmărit, trebuia să fie luată în
considerare pentru a stabili existența, însemnătatea și natura oricărei consecințe efective pentru interesat.
De altfel, faptul că legea nu a fost aplicată sau sunt
puține șanse de a fi aplicată nu este suficient s -o suprime
posibilitatea ca să aibă efecte echivalente unei ingerințe în viața privată. Unul din obiectivele principale a une i asemenea
legi este de a împiedica comportamentul pe care ea îl interzice.Ea colaborează comportamentul în cauză ca fiind ilegal și idenzirabil. O lege neabrogată se poate aplica în orice moment [3].
Rezultă că jurisprundența CEDO a admis că un
reclamant atacînd o lege care încă nu s -a aplicat în detrimentul
său ar putea beneficia de calitatea de victimă. Jurisprudența arată că simpla alegație a unei violări a Convenției nu este suficient pentru ca cererea să fie admisă. Nu este necesara existența unei co ndiții ca o ingerință directă a legii care
produce efecte asupra situației juridice a persoanei interesate. Drept urmare pentru a beneficia de calitatea de „victimă” în sensul art.25 al Convenției, reclamantul trebuie să demonstreze că el a fos lezat perso nal de către măsura invocată ca fiind
ilicită (elaborarea unei legi contrare Convenției), chiar dacă nu este obligat să facă o evaluare exactă a prejudiciului suferit.
Astfel art.25 ar constitui o actio popularis . O simplă
alegație a unei violări nu este s uficientă. Reclamantul trebuie
să probeze că i s -a cauzat un prejudiciu material sau moral.
Analiza în fond a acestuia v -a stabili dacă prejudiciul decurge

73
dintr -o măsura licită sau ilicită. Deci în privința raportului
dintre prejudiciul și ilicitate o leg e c a r e î n c ă n u s -a aplicat
poate cauza prejudiciul unui particular fără ca ea să fie contrară
Convenției. Fuziunea operată între prejudiciul și ilicitate nu trebuie să se înțeleagă că ar fi posibil de a se baza pe violarea Convenției independentă dacă a fost cauzat un prejudiciu.
Prejudiciul individualizează violarea creînd legătura
indispensabilă cu scopul de a stabili calitatea de „victimă” între legislația atacată și reclamant. Deci întrebarea care se impune
este de a ști dacă calitateade victimă i se a tribuie și așa -numitei
victimei „virtuale”. În doctrină și în jurisprudență se face
referire la victimă „virtuală” în raport cu situația în care individul face recurs contra unei decizii individuale și concretă de expulzare și extrădare către o țară în car e e l r i s c ă u n
tratament contrat prevederilor CEDO. În asemenea ipoteze se
verifică dacă întradevăr reclamantului i se recunoaște calitatea de victimă idependetn de existența unei violări și/sau a unui prejudiciu.
Aceasta se inviderează mai cu seama în cazu l unui
delincvent către o țară unde aceasta este posibil cu pedeapsa cu moartea. Chestiunea are un caracter „anticipat” și de aceea problema de a ști dacă există violarea Convenției trebuie să fie în mod necesar condițională. În asemena cazuri întîi de toa te
statului care extrădează îi revine raspunderea pentru un act care are ca rezultat direct de a expune pe cineva la rele
tratamente sau sunt interzise conform Convenției. Regula care se încalcă în asemenea cazuri este că statul care extrădează nesocotește valorile protejate de Convenție de respectare a
libertații și a proieminenței dreptului. Calitatea de „victimă” este ușor acordată celui care alegă ca executarea unei decizii de expulzare și extrădare l -ar plasa în fața unui pericol de rele
tratamente în țara unde urmează să fie extrădat. Acordarea unei asemenea calități nu depinde de existența unui prejudiciu. Riscul unei violări viitoare a CEDO este considerat ca fiind suficient.

74
Reclamantul apare ca o victimă „virtuală”, deoarece nu
i s-a cauzat nici chiar un prejudiciu moral prin simpla decizie
căreia se face recurs la CEDO. Prin aceasta se încercă sa se
evite un prejudiciu care ar rezulta din tratamentul inuman al statului în care s -ar face extradarea. In asemenea cazuri se ia în
considerare atît crit eriul obiectiv, adică maniera în care statul
în cauză administrează justiția urmînd datele propriului său drept intern, și cît și criteriul subiectiv în sensul că statul care extrădează trebuie să ia în calcul atitudinea statului unde
urmează să fie extrăd at.
Soluția mai bună pare a fi de a fundamenta răspunderea
statului pe un fel de interdicție de a pune viața indivizilor în
pericol. Este de remarcat faptul că asemenea răspundere există în dreptul penal în majoritatea statelor părți la Convenție și n –
ar exista o problemă în implimentarea acesteia la nivel european.
Totodată există și o altă posibilitate de a crea o
obligație „pozitivă” în sarcina statelor de a crea condiții proprii pentru asigurarea unui tratament conform art.3 al CEDO.

Secțiunea IV. Condi țiile de admisibilitate
a) Condi ția termenului de sesizare
Competența rationae temporis . În principu competența
Curții se extinde la toate faptele posterioare intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește statul pîrît, dar Curtea și -a extins
competența și la faptele anterioare datei de intrare în vigoare a Convenției dacă faptele respective implică o încălcare continuă a CEDO, ca re se produce după această dată .
Reclamantului trebuie sa introduca cererea sa in termen
de sase luni socotit de la data deciziei interne definitive, pronuntate asupra chestiunii litigioase. La 24 iunie 2013, la Strasbourg, a fost semnat Protocolul nr. 15 de amendare a Convenției Europene a Drepturilor Omului care prevede reducerea de la 6 luni la 4 luni a termenului în care plîngerea
trebuie să fie depusă la Curte.

75
Aceasta regul ă este interpretat ă în mod restrictiv,
stabilinduse , spre exemplu ca atunci cand impotriva unei
decizii nu se prevede posibilitatea de a le ataca pe calea
recursului, termenul respectiv incepe sa curga incepand din
momentul in care decizia sau actul definitiv dobandesc efect
În absența unor căi de recurs interne eficace termenul
de 6 luni începe să curgă de îndată ce actul sau decizia care fac
obiectul plângerii încep să -și producă efectele
Prin intermediul jurisprudenții CEDO s -a constatat că
termenul de prescripție de șase luni nu poate să se aplice în
mod rațional decât dacă există un eveniment concret și
identificabil.
Atunci când se referă la aplicarea unei dispoziții de
lege care are drept efect o încălcare continuă, Comisia
apreciază că nu există punct de plecare de la care termenul de
șase luni ar putea curge.
În general, termenul de șase luni nu poate incepe să
curgă decît în momentul în care reclamantul cunoaște efectiv și
în suficientă masură decizia internă definitivă.

b) Epuizarea prealabilă a căilor de recurs interne .
În cazul prezentării recursurilor individuale îndreptate
împotriva unui stat,se aplică regula potrivit careia individul
trebuie să epuizeze toate recursurile interne posibile înainte de
a depune un recurs la CEDO.
Această regulă permite statului pîrît să poată îndrepta o
eventuală încălcare a obligațiilor sale pe căi juridice interne
proprii și doar în cazul în care autoritățile statale nu restabilesc
dreptul încălcat și nu acordă o reparațe echitabilă, reclamantul
va avea posibilitatea să se adreseze la CEDO.
Astfel re gula epuizarii cailor de recurs interne scoate în
eviden ță caracterul subsidiar al mecanizmului european de
garantate a drepturilor omului.
Și este firesc să fie așa, deoarece autoritățile statelor
contractante sunt într -o situație mai potrivita decît judecătorul
european pentru a se pronunța asupra dreptului î ncalcat.

76
Obligația de a epuiza căile interne de recurs se
limitează la utilizarea normală a căilor de recurs utile [4].
Utilizarea normală presupune ca reclamantul să aibă inițiativa
și posibilitatea de a folosi căile de recurs interne . Noțiunea de
recurs util presupune că regula epuizării căilor de recurs
interne nu se impune reclamantului în cazul în care căile de
recurs există, dar sunt iluz orii. Pe baza acestor principii , Curtea
a favorizat o interpretare flexibilă a art.35 facilitînd a stfel
dreptul de acces la Curte. Astfel, reclamantul este scutit de
exercitarea unui recurs aleatoriu, adică cînd eșecul acestuia
este probabil , spre exemplu , din cauza autorității unei hotărâri
pronunțate de o Curte Constituțională .Totodată, reclamantul
nu este obligat s ă exercite căile de recurs ineficace care nu ar
putea remedia încălcările invocate [5].
În acest sens , este suficientă existența unui aviz dat
reclamantului de avocatul sau în care este ind icat fară echivoc
ca un anumit recurs nu are șanse de reușită și în consecință ,
reclamantul este dispensat de obligația de a recurge la acest
recurs.
Dacă dimpotrivă, avocatul exprimă îndoieli asupra
unei soluții fericite în cauză, reclamantul trebuie să respecte
condiția epuizării căilor interne de atac.
Reclamantul nu este obligat să invoce Convenția
Europeană a Drepturilor Omului în fața instanței naționale
dacă el a invocat dispoziții juridice al căror conținut este
fundamental același. Reclamantul trebuie s ă invoce Convenț ia
atunci când aceasta constituie unicul t emei legal al unei cereri.
Statului pârât îi revine sarcina să formuleze o exepție
procedurală în sensul că reclamantul nu a epuizat căile de
recursuri interne eficace. Aceste din urma se referă la acele
recursuri care ar da șansa de a reuși ale reclamant ului sau
pentru ca obiectul unei cereri corespunde în mod direct unei
cereri deja transate de autoritățile interne.
În fine, când o cerere a fost declarată inadmisibil ă
pentru că nu au fost epuizate caile de recurs interne,

77
reclamantului are dreptul să depună din nou o cerere în fața
CEDO.

c) procedura de admisibilitate .
De la 1 iunie 2010, data intrării în vigoare a
Protocolului nr 14, cereri inadmisibile sunt examinate de către
un singur judecător pentru a permite Curții să soluționeze
mai repede cu așa- numitele cereri repetitive .
Atunci când acționează în calitate de un singur
judecător, acesta nu poate examina cauza in care este pirit
statul care l -a ales.
Aceast ă măsură este luata pentru a a permite Curții să
repinga o cerere vădit inadmisibilă.
În practica actuală a Curții, se consideră că o "cerere ca
vădit inadmisibilă […], printre altele, [dacă] cerere ridică o
plângere care a fost considerat în mod corespunzător de către
o instanță internă cu aplicarea drepturilor garantate de
Convenție, în lumina jurisprudenței constante a Curții.
Decizia pronunțată de un singur judecător este
definitivă.
În caz de îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii
pronuntata de judecătorul unic se poate recurge la un complet
de trei judecători ,care ar putea d eclara cerererea admisibila și
să decidă totodata asupra fondului cauzei.
– În alte cazuri, cererea este dintr -o cameră de șapte
judecători, care hotărăște cu majoritate.
– În cele din urmă, în cazuri excepționale, Marea Cameră de
șaptesprezece judecători audiază cazurile prevăzute la ea, fie ca
urmare a unei cesiune de cameră sau când trimiterea cauzei
înainte de a fi acceptate. Marea Cameră a dorit să soluționeze
cauzele care ridică o problemă gravă privind interpretarea sau
aplicarea convenției, sau o pr oblemă gravă cu caracter general.
Acesta hotărăște cu majoritate de voturi.
Deciziile de inadmisibilitate, hotărârile comisiei și cele
făcute de către Marea Cameră este definitivă. Cu toate acestea,
părțile pot, în termen de trei luni de la emiterea unei h otărâri

78
Camerei, solicita transferul cauzei în fața Marii Camere pentru
reconsiderare.

Secțiunea V. Judecarea asupra fondului
a) Constatarea existen ței viol ării
Examinînd fondul cauzei, Curtea va decide în legătura
cu încălcarile despre care a fost sesizată. Ea va putea, în mod
suveran, pe baza probelor care se administrează, sa stabilească
dacă a existat sau nu a existat o încălcare. Dacă se constatată
că nu a ex istat o încalcare a prevederilor Convenției, cauza se
scoate de pe rol.
În cazul in care Curtea constata că s -a produs o
încalcare a prevederilor Convenției, ea trebuie sa statuieze
asupra fondului cauzei ajungînd la una dintre doua situații. În
primul ra nd, în situația în care dreptul intern al statului în
cauza nu permite decat în mod imperfect repararea
consecințelor încălcării, Curtea va acorda celui prejudiciat o
satisfacție echitabilă, în conformitate cu art. 50 din Convenție.
În situația în care dre ptul intern al statului în cauza permite
înlaturarea consecințelor încălcării, statul respectiv va da
urmare, prin mecanismele sale interne, satisfacerii cererii
persoanei prejudiciate.

b) Repararea prejudiciului
În jurisprudența CEDO prejudiciul este defini t drin
două modalități:
– prejudiciul economic, adică prejudiciul înțeles în sensul
tradițional, desemnînd diminuarea patrimoniului sau suferirea
morală luată în considerare de către drept care evaluiază compensarea în termeni economici;
– prejudiciul none conomic este o expresie care face referire fie
la un prejudiciu reparabil pe calea satisfacției care consistă într-o prestație specifică impusă de natura circumstanțelor, fie
la violarea unui interes protejat juridic prin acordarea unor mijloace procedural e permițînd, de exemplu, denunțarea

79
violării Convenției (actio popularis) dar nici într -un caz de a
reclama o reparație.
Nu se poate afirma faptul că orice violare cauzează un
prejudiciu, deoarece astfel prejudiciul n- ar mai apărea ca un
elemnt esențial al răspunderii. Ori însăși esnța conceptului de
responsabilitate este inseparabil de ideea unui prejidiciu. Tot
astfel, existența prejudiciului fiind un element care individualizează violarea Convenției condiționează și calitatea de victimă.
Excepția la acest principiu este recunoașterea de către
jurisprudență a victimei eventuale acre nu este scutită de critici din punc de vedere a construcției juridice.
La faza examinării fondului cererii se axează pe
aspectul ilegalității, adică pe comportamentul atit al statului cît și a persoanelor particulare. Astfel, unele persoane particulare pot suferi prejudicii fără ca statul să răspundă dacă comportamentul acestuia apare este justificat în cazul considerat. În cadrul art. 25 ilegalitatea î ntotdeauna determină
existența prejudiciului în măsura în care violarea n -ar putea fi
constatată niciodată de către Curte în absența prejudiciului.
În cazul existenței unei obligații de rezultat o violare nu
s-ar putea realiza înainte ca statul să aplice în mod concret o
lege care ar contraveni unei obligații de rezultat. Statul are întotdeauna posibilitatea în asemenea situații de a redresa violarea sa prin acordarea unei reparații pe plan intern.
Este un principiu de drept internațional că
nerespectarea unui an gajament atrage obligația de reparare.
Art.41 conferă Curții puterea de a pronunța o hotărîre referitoare la prestații bănești ,prin care se alocă despăgubiri unui particular pentru violarea drepturilor omului . Curtea
dispune de o putere de apreciere în st abilirea unei satisfacț ii
echitabile „părții vătămate”.
Restituția restitutio integrum constitue modul adecvat
de reparare a prejudiciului și reprezintă o obligație prevazută de art. 46 al Convenției. Conform aceste reguli constatarea
unei violări impune p entru statul pîrît obligația de a pune capăt

80
violării, stabilindu- i-se, pe cît posibi l, situația anterioară
violării. Art. 41 pune în sarcina statului pîrît o obligație de
restitutio integrum dacă natura încălcării o permite. În caz
contrar despăgubirile constau în plata unor sume de bani ,
așadar Curtea acordă reparație în echivalent .
În ceea ce privește prejudiciul care nu implică violarea
Convenției jurisprudența a considerat creanțele ca bunuri
susceptibile de a fi protejate în condițiile art.1 al Protocolului 1. Astfel reclamantul gajist apare ca o victimă directă a măsurii
incriminate. Ineresul public ar putea justifica, spre exemplu, o
suprimare a unei servituți dar cu acordarea unei îndemnizări. Prejudiciul nu relevă calitatea de victimă deoarece ac easta din
urmă depinde de existența unei ingerințe. Curtea nu are posibilitatea de a emite o decizie admițînd răspunderea statului care a comis o violare a Convenției fără a fi cauzat un prejudiciu reclamantului. Scopul art.25 este de a excude situațiile în care Curtea să emită vreo decizie prin care să constate o violare a CEDO cînd reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu. Dacă reclamantul nu va avea calitatea de victimă care depinde de existența unui prejudiciu la stadiul admisibilității cererea va fi declarată indmisibilă fără
examinarea în fond a chestiunei de existență a unei violări. Prejudiciul constituie deci un element necesar pentru realizarea inegalității dar care rămîne, totuși autonom, deoarece existența lui nu depăinde de ilegalitate. Astfe l o măsură de stat poate
cauza un prejudiciu fără a fi ilegală sau contrară Convenției. Răspunderea statului depinde astfel de două condiții distincte: –
de prejudiciu și de ilegalitate.

Secțiunea VI. Efectele juridice ale hot ărîrii Cur ții
Ca orice act jurisdictional, decizia Curtii Europene nu
este susceptibila de contestare sau modificare, ea bucurandu -se
de autoritatea lucrului judecat. Aceasta autoritate este relativa,
ea neavând efecte erga omnes, deoarece decizia are forta
obligatorie numai pentru părțile în litigiu.

81
Caracterul definitiv al hotaririi nu reprezinta un
obstacol pentru o eventuala cerere in revizuire sau in
interpretare adresat ă Curții.
Executarea deciziilor Cur ții Europene a Drepturilor
Omului depinde de statele implicate și de faptul au forță
obligatorie, dar nu si executorie; ele produc efecte intre partile
în litigiu, dar nu si fata de terti. Curtea lasa Statului alegerea
mijloacelor pe care le va utiliza î n ordinea sa juridica interna
pentru a se achita de obligatia de a se confo rma cu deciziile
pronunțate de Curte in litigiile la care ele sunt p ărți – art. 53 al
Conventiei.
În cazurile măsurilor individuale , obligația de restitutio
in integrum implica adoptarea unor măsuri adecvate pentru
repunerea lucrurilor în situația anterioa ra violării, ca spre
exemplu modificare, anularea, revocarea actului juridic care a
generat violarea, reparația pecuniara sau chiar redeschiderea
unei proceduri judiciare.
Aplicarea deciziilor Curtii este supravegheată de
Comitetul de Minițtri al Consiliu lui Europei. În anumite
condiții, Curtea poate acorda victimei o reparare echitabilă.

Capitolul 3. Sistemul de protecție din cadrul Uniunii
Europene
Uniunea Europeană nu dispune de un sistem propriu- zis
de protecție a drepturilor omului. Protecția drepturilor se realizează doar indirect, prin invocarea drepturilor în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene. Această protecție este de altfel limitată prin aceea că o persoană nu poate chema în judecată în fața Curții de Justiție un stat membru, ci doar instituții ale Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Lisabona se promovează Carta
Fundamentală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană. Carta Fu ndamentală are un cadru de protecție mult mai vast
decît al Convenției europene și include drepturi de a doua generație, sociale, culturale și economice: libertatea artelor și a științelor, dreptul la educație, libertatea activităților economice,

82
dreptul l a diversitate culturală, lingvistică și religioasă, dreptul
la integrare al persoanelor cu dizabilități, dreptul la condiții
decente de muncă, dreptul la asistență socială etc.
Totuși Carta Fundamentală nu prevede un mecanism
propriu pentru protecția drepturilor omului, cum este Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sistemul Consiliului Europei.
Identificarea unei concepții europene asupra drepturilor
omului nu a rămas fără ecou la nivelul Uniunii Europene, deși
politica acesteia în materia drepturilor omului apare, cel puțin
la o primă analiză, paradoxală, căci, deși se manifesta ca un apărător al drepturilor omului atât în politica sa internă, cât și în politica externă, Uniunea părea lipsită de o politică coerentă în această materie.
O dată cu fi nalizarea amplului proces de extindere și cu
fundamentarea unei reforme instituționale, Uniunea Europeana și-a redefinit natura, și -a ameliorat funcționarea, căutând noi
căi de progres și democrație. Astfel, drepturile fundamentale au devenit un element im portant al discursului integraționist.
Plasarea printre valorile comune ale statelor membre a
drepturilor omului a avut drept consecință instituirea imperativului protecției lor printre criteriile impuse statelor ce doresc să adere la Uniunea Europeană.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene considera
drepturile fundamentale ca și principii ale dreptului comunitar
și a dezvoltat un corpus de decizii care permit asigurarea
drepturilor omului la nivel comunitar.
Totu și protecția comunitară asigurată d repturilor
omului prin acest mecanism jurisprudențial nu se aplică domeniilor ce țin de competența exclusivă a statelor membre:
„Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile
fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror r espectare o asigură Curte. In acest scop,
Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumente internaționale privind protecția drepturilor

83
omului la care statele au cooperat sau au aderat. Convenția
Europeană a Drepturilor Omului comportă, în această
privință, o semnificație particular ” [6].
Tratatul Uniunii Europeane a consacrat importanța
respectării drepturilor omului în ordinea juridică comunitară
afirmând că „Uniunea se bazează pe principiile libertății,
democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe cel al statului de drept, principii
ce sunt comune statelor membre” (articolul 6 alin.1), T.U.E.
revizuit ridică cele trei principii – respectarea drepturilor
omului, democrația și preeminența dreptului – care formează
„patrimoniul comun de valori” enunțat de Consiliul Europei și
Convenția europeană a drepturilor omului, la rangul unor veritabile principii constituționale ale Uniunii Europene, a
căror respectare devine o condiție statutară a aderării la Uniune (articolul 49 T.U.E.) [ 7].
În cadrul Uniunii Europene se insistă și asupra
necesității protecției drepturilor sociale.
Dreptul la muncă beneficiază de un tratament
privilegiat, fiind inserat în T.C.E. un titlu consacrat acestuia, titlul VIII. „Comunitatea contribuie la realizarea unui nivel înalt al ocupării forței de muncă prin încurajarea cooperării între statele membre și prin susținerea și ,dacă este necesar, completarea acțiunilor lor”, se menționează în articolul 127
T.C.E., căci „obiectivul unui nivel înalt al ocupării forței de
muncă este luat în considerare în formularea și implementarea politicilor și acțiunilor Comunităților” (articolul 127 alin.2).
Tratatu l consacra ș i asigurarea unei garanții
jurisdicționale. Din acest punct de vedere, noul statut acordat dispozițiilor de principiu inserate în paragr aful al -2-lea al
articolului 6 este semnificativ. Raportat la articolul 46 privind competența conferită C.J. C.E., acesta autorizează Curtea să- și
exercite competența și cu privire la cererile întemeiate pe dispozițiile sale și constituie temeiul invocat de către Curte în fundamentarea jurisprudenței sale în materie.

84
Tratatul de la Amsterdam procedează astfel la o
„integrare delicată” a Convenției europene a drepturilor omului
printre normele de referință pe care judecătorul comunitar trebuie să le aplice în materie [8].
Acestor demersuri vizând consacrarea generală a
necesității protecției drepturilor omului le -au corespuns
inserarea în legislația comunitară primară a unor drepturi ca atare, în special drepturi economico -sociale atașate
obiectivelor principale ale politic ilor comunitare: interzicerea
discriminărilor, egalitatea dintre femei și bărbați, drepturi opozabile administrației comunitare, drepturi sociale, etc., statele membre convenind apoi asupra promovării unui document de principiu care să conțină ansamblul dr epturilor a
căror protecție se dorește a fi asigurată la nivel european.
Răspunzând acestor obiective, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, document exhaustiv ce cuprinde atât drepturi civile și politice, cât și drepturi economice și sociale, reprezintă primul text european ce unifică valori fundamentale ale societăților europene
Astfel, carta aduce problematica drepturilor
fundamentale în centrul preocupărilor comunitare. Dreptul comunitar își reaproprie aceste valori fundamentale, care constituie baza înseși a identității sale.
Ca și element important al acestei identități europene,
Carta arată voința statornică a statelor membre de a aprofunda uniunea politică și reprezintă o nouă abordare a fenomenului
european prin introducerea acestui a spect în spațiul cooperării.
Fără a înlătura sistemele naționale de protecție a drepturilor fundamentale pe care le consacră, aceasta urmărește să îl completeze și să îl susțină, suplinind deficitul existent în relația cetățean -instituții comunitare și leg itimând o legătură strânsă
între naționalii Uniunii în scopul promovării și protejării drepturilor.
O importanță deosebită s -a acordat și identificării
drepturilor constituind indicii ale afirmării unei identități europene, conturate tot mai pregnant în jurul conceptului de

85
„cetățenie europeană”, concept concretizat și analizat în
cuprinsul Tratatului de la Maastricht, dar și drepturilor consacrate prin dispozițiile Tratatului de la Amsterdam.
Prezentarea conținutului acestor drepturi a avut în
vedere faptu l că, pe lângă statutul de valori fondatoare ale
Uniunii, unele dintre aceste drepturi sunt drepturi subiective, norme de protecție individuală, uneori preluate din textul Convenției europene a drepturilor omului, alteori însoțite de garanții suplimentare și chiar inovatoare
În plan procesual, s -a urmărit identificarea instituțiilor
comunitare având competențe în această materie și a implicației lor directe în procesul de respectare a drepturilor omului, dar și prezentarea raporturilor stabilite între acestea și organisme similare existente în Europa, respectiv Consiliul Europei.
Modalitatea în care prevederile Convenției europene a
drepturilor omului au căpătat o semnificație particulară pentru dreptul comunitar a fost precedată de prezentarea activității susținute pe care Curtea de justiție a Comunităților Europene,
instituție comunitară de control judiciar, preluarea interpretării aduse dispozițiilor sale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, deși nu se impune instanței comunitare în vir tutea unei autorități de interpretare și nu are o
forță juridică obligatorie, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ce reprezintă dezvoltarea cea mai amplă,
clară și fidelă a semnificației dispozițiilor Convenției, a contribuit în mod evident la dezvoltarea progresivă a
principiilor generale ale dreptului comunitar cărora Curtea Europeană de Justiție le asigură protecție conform competențelor sale.
Deși aplică reguli procedurale diferite și își impun
statutul de organisme principale ale organizațiilor internaționale pe care le reprezintă, cele două instanțe internaționale își recunosc și respectă reciproc existența și ordinea juridică pe care o instituie, singura abordare a modalităților prin care acestea se influențează și își

86
completează jur isprudențele lor fiind una evolutivă și
dinamică.
Între cele două jurisdicții nu există conflict ceia ce da
posibilitatea ca acestea s ă contribuie împreună și fiecare în
contextul instituțional propriu și prin mecanismele proprii, la
stabilirea progresivă a conținutului drepturilor fundamentale
enunțate în cuprinsul Convenției europene a drepturilor omului.
Prin urmare, integrarea progresivă a Convenției
europene a drepturilor omului în ordinea juridică a dreptului comunitar prin intermediul jurisprudențe i C.J.C.E. și
referințele exprese la textul acesteia incluse în tratatele comunitare primare, au avut drept consecință o crescândă autonomizare a sistemului comunitar de protecție a drepturilor fundamentale, suscitând riscul apariției unui „dublu standard”
în materia drepturilor omului, deaceia aderarea Uniunii Europene la Convenției europeeana ar contribui la crearea unui sistem coerent de protecție a drepturilor omului si la uniformitatea în interpretarea și aplicarea dispozițiilor similare din conținutul acesteia și pentru asigurarea eficacității sistemului convențional.

87
Încheiere
Modelul european de protecție a drepturilor omului este
expresia elo cventă a civilizației europene. Acesta este
caracterizat prin prevalenta a valorilor individuale.
Tradiția, educația și mentalitatea europenilor sunt
profund marcat e de acest e valori. Individul este în centrul
civilizației europene , iar protectia juridică a omului constituie
un principiu politic fundamental.
Modelul european este cea mai eficientă în comparație
cu modelul asiatic sau african. Eficacitatea sa se datorează în
primul rind instanțelor de judecată, statele extern și statelor de drept din cadrul Europei.
În ultimii ani Curtea European ă a Drepturilor Omului a
fost remarcata de o jurisprudența inovatoare, oferind protecție
eficient ă a drepturilor omului. Natura specifică a protecției este
un caracteristică extrem de importantă a modelului european.
Uniunea Europeană, această unitate în diversitate și
democrația europeană, este, la rândul său, un factor important
în dezvoltarea drepturilor individuale.

88
Referințe
1. Frederic Sudre. Drept european și internațional al
drepturilor omului. Editura POLIROM, 2006. Traducere.
p.117. 2. trim. CFDH, decizia 3 mai 2001. Aepi SA/ Gréce
3. Corneliu Bîrsan. Convenț ia europeană a drepturilor
omului. Comentarii pe articole. Vol.1. Drepturi și libertăți. Editura C.H.Beck. p.717
4. Dragoș Bogdan. Procesul civil echitabil în
jurisprudența CEDO. București. 2009. p.97
5. Diculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului –
mijloace interne și internaționale. Ed. Lumina Lex, București,
1998. p 37 6. Cauza C -260/89, Rec., I, 2951, p.41, DCDF, 133, cit. în
F. Sudre, op.cit., p.119
7. F. Sudre, op.cit., p.123
8. D. Simon, „Le système juridique communitaire”,
P.U.F., ed. a -3-a, 2001, nr.228

89
Bibliografie generală
* BERGER, V., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului , Editura a IV -a, traducere în limba romînă de Olteanu
I., Atanasiu C. și Patrulius C., București, IRDO, 2003
* BIRSAN C., Convenția europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți , Editura
All Beck, București, 2005 * BIRSAN C., Convenția europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole, Vol. II. Procedura în fața Curții.
Executarea hotărîrilor , Editura All Beck, București, 2006
* BUERGENTHAL, T., WEBER, R., Dreptul internațional al
drepturilor omului , Editura All, București, 1996
* CLOSCA, I., SUCEAVA, I., Tratat de drepturile omului ,
Editura Europa Nova, Lugoj, 1995
* COHEN – JONATHAN G., Aspects europeens des droits
fondamentaux , Editions Montchrestien, Paris, 2002
* DEBARD T., LE BAUT -FERRARESE B., NOURISSAT
C., DELMAS -MARTY, Raisonner la raison d'Etat: vers une
Europe des droits de l'homme , P.U.F. Paris, 1989
* DUBOUIS, L., (dir.), Droit communautaire et protection
des droits fondamentaux dans les Etats membres, Economica,
2e ed. 1999
* DUCULESCU, V., Protecția juridică a drepturilor omului –
mijloace interne și internaționale , Editura Lumina Lex,
București, 1994 * DUTERTRE G., Extraits cles de jurisprudence de la Cour
europeenne des Droit de l’Homme , Edition du Conseil de
l’Europe, Strasbourg, 2003
* ECOBESCU N., NITELEA M., Manualul Consiliului
Europei , Biroul de informare al Consiliului Europei, București,
2006 * FAVOREU L., et autres, Droit des libertes fondamentales,
Paris Dalloz, 2000 * GAUTRON, J.C., Droit europeen, 8e Edition, DALLOZ,
Paris, 1997 * GROTRIAN A., L’article 6 de la Convention europeenne

90
des Droit de l’Homme. Droit а un proces equitable , Edition du
Conseil de l’Europe, 1994
* MARIE, J. -B., Les droits de l'homme ou les choses de la vie
dйmocratique , Edition du Conseil de l'Europe, Strasbourg,
1985
* MOROIANU ZLATESCU I., DEMETRESCU R.C., Drept
instituțional european și politici comunitare, Casa Editorială „Calistrat Hogaș”, 2001
* NASTASE, A., Drepturile omului – religie a sfîrșitului de
secol, Institutul Romîn pentru Drepturile Omului (IRDO),
București, 1992
* OLTEANU, I, Dreptul Convenției Europene a Drepturilor
Omului – un drept european specific , Editura Omnia Uni
S.A.S.T., Brașov, 2002.
* PETITTI L.E., DECAUX E., IMBERT P. -H., La
Convention Europeenne des Droits de l’Homme. Commentaire article par article , Editura Economica, Paris, 1995
* POPESCU, C. -L., Protecția internațională a drepturilor
omului – surse, instituții, proceduri , Editura ALL BECK,
București, 2000 * POPESCU D., NAS TASE A., COMAN F., Drept
internațional public , Editura Șansa, București, 1994
* RENUCCI, J -F,Droit europeen des droits de l'homme , 2e
edition, L.G.D.J., E.J.A., 2001, Paris * RIGAUX F., La protection de la vie prive et des autres biens
de la personnalite , Bruxelles, Editura Bruylant, 1990
* ROBERT, J., Libertes publiques et droits de l’homme,
Montchrestien, 1988
* ROUGET D., Le guide de la protection internationale des
droits de l’homme, Paris, 2000 * Samuel L., Droits sociaux fondamentaux – Jurisprudence
de la Charte sociale europйenne , 2e edition, Edition du
Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2002,
* SERMET, L., La Convention europeenne des Droits de
l’Homme et le droit de propriete , Edition du Conseil de
l’Europe, Strasbourg, 1991

91
* SPIELMANN, D., L’effet potentiel de la Convention
europeenne des droits de l’homme entre personnes prives ,
Bruylant, 1995
* SUDRE F., Droit international et europeen des droits de
l`homme ; 5e edition mise а jour, Presses Universitaires de
France (PUF), Paris, 2001
* SUDRE F., PICHERAL C., La diffusion du modиle
europeen du proces equitable , Institut de droit europe en des
droits de l’homme, în „La Documentation fransaise”, Paris,
2003
* TAVERNIER, P., Quelle Europe pour les droits de
l’homme? , Bruylant, 1996
* VASAK, K., Les dimensions internationales des droits de
l’homme, Unesco, 1978

92

Bun de tipar: 15.07.2013
Format A 5. Coli editoriale 7. Tiraj 100 ex.
Tiparul executat la Print -Caro, 2013
MD-2049, Chișinău
str. N. Donici nr. 14
Tel.: (+373) 22- 93-16-53
Fax: (+373) 22- 93-16-53
E-mail: printcaro@gmail.com