Accesul Romaniei la Resursele Institutiilor Financiar Monetare Si Bancare Internationale

Cap. 1 INSTITUTII FINANCIAR-MONETARE SI BANCARE INTERNATIONALE

INSTITUȚII FINANCIARE INTERNAȚIONALE

Miscarea internationala a mijloacelor banesti si sistemul pietei monetar – financiare internationale dispune de o structura institutionala adecvata, prin intermediul careia se realizeaza, în mod concret, fluxurile monetare si se asigura efectuarea operatiunilor specifice activitatilor monetar – financiare internationale. Aceasta structura include institutii specializate localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrala si bancile comerciale), bursele si societatile financiare, agentii economici nonbancari, institutiile guvernamentale, institutii monetar – financiare internationale si cele regionale.

La oricare dintre aceste niveluri distingem:

 institutii care efectueaza nemijlocit operatiuni monetar -financiare internationale;

institutii care organizeaza, sprijina si supravegheaza.

Principii de baza pentru functionarea eficienta a institutiilor

Toate institutiile financiare internationale se ghideaza dupa cel putin trei principii de baza:

promovarea libertatii comertului international si a tranzactiilor de capital;

asigurarea asistentei de specialitate în fiecare tara în vederea mentinerii stabilitatii economice si monetare interne si externe;

elaborarea politicilor economice luând în considerare interesele tuturor tarilor membre ale acestor institutii.

Este foarte important ca institutiile sa fie capabile sa-si pastreze seriozitatea pe pietele financiare, la adevarata lor valoare. Majoritatea institutiilor financiare internationale sunt solide din punct de vedere financiar. O trasatura esentiala a institutiilor financiare internationale este solidaritatea între tarile membre ale acestor institutii. Pentru functionarea eficienta a acestor institutii, pe langa valoarea contributiei financiare important este si dorinta politica de cooperare între tarile membre bazata pe încredere reciproca. Institutiile întocmesc rapoarte detaliate asupra activitatii lor, în care apar si comentarii critice. Analiza introspectiva si autocritica au un rol benefic în readaptarea si îmbunatatirea activitatii în scopul pastrarii încrederii cu care au fost învestite institutiile din partea tarilor membre, partenere.

Pentru a-si putea desfasura activitatea independent este foarte important ca institutiile internationale sa aiba propriile surse de venituri.

Un alt factor important în asigurarea succesului institutiilor internationale este modalitatea în care se iau deciziile. . Majoritatea institutiile financiare adopta proceduri în care voturile depind de puterea economica si financiara a fiecarei tari membre. Votul este adesea legat de contributia financiara a tarii respective, în acest fel fiind asigurat faptul ca tarile cu cea mai mare putere economica vor avea si cea mai mare contributie financiara, primind în schimb o mai mare putere de decizie în cadrul institutiei

Pentru infapuirea noii ordini monetare internationale in urma conferintei de la Bretton-Woods au fost create un numar de institutii cu caracter monetar si financiar. Acestea sunt: Fondul Monetar International (FMI) , Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Rolul lor depaseste cu mult pe acela al unei simple banci, printre obiectivele lor figurând dezvoltarea si organizarea cooperarii monetar – financiare a statelor, asigurarea de asistenta si sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, mentinerea stabilitatii si echilibrului pe plan valutar, a echilibrului balantelor de plati, sustinerea financiara a cresterii economice în tarile membre si cu deosebire în cele mai putin dezvoltate.

1.1.1. BANCA MONDIALĂ(BM)

Banca Mondiala reprezinta una dintre cele mai mari surse de finantare si de asistenta pentru tarile aflate in tranzitie si dezvoltare. Scopul ei principal este ajutorarea celor mai sarace populatii si state, folosindu-si resursele financiare si umane, precum si experienta bogata, pentru a reduce saracia din tarile în curs de dezvoltare, crescând nivelul cresterii economice si îmbunatatind nivelul de trai.

Grupul Bancii Mondiale cuprinde 5 agentii cu functii distincte pentru îndeplinirea misiunii Grupului : Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), Asociatia Internationala de Dezvoltare (IDA), Corporatia Financiara Internationala (IFC), Agentia de Garantare Multilaterala a Investitiilor (MIGA) si Centrul International de Reglementare a Diferentelor din Domeniul Investitiilor (ICSID) .Termenul generic de Banca Mondiala se refera în principal la BIRD si IDA.

Fiecare institutie are un rol distinct în lupta împotriva saraciei si îmbunatatirea conditiilor de viata pentru populatia din statele în curs de dezvoltare.

Organul suprem de conducere al Bancii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format dintr-un reprezentat al fiecarui stat membru care, de regula, este ministrul finantelor. Acest organism se întruneste în sedinta cel putin odata pe an, când are loc o sedinta comuna cu cea a Consiliului Guvernatorilor FMI. Conducerea curenta a Bancii revine unui Consiliul de Administratie numit si Consiliul Directorilor Executivi format din 24 de membri. Consiliul de Administratie conduce si intitutiile financiare afiliate ( CFI, AID). Acesta este format din reprezentantii Statelor Unite ale Americii, Frantei, Marii Britanii, Germaniei, Japoniei si din 19 directori reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui presedinte ales pe 5 ani, care conduce si administratia Bancii. De regula, presedintele Bancii este un reprezentant al SUA. Votul în cadrul organismelor de conducere este proportional cu cota de participare la Banca.

Elaborarea politicii bancii revine unui Comitet de Dezvoltare, ( care nu este institutionalizat), format din ministrii de finante ai tarilor care au reprezentanti in Consiliul Directorilor Executivi. Comitetul de Dezvoltare se întâlneste in sedinta de 2 ori pe an, una din sedinte desfasurându-se înnaintea întrunirii Consiliul Guvernatorilor si urmarind sa stabileasca volumul transferului de resurse catre tarile în curs de dezvlotare.

Banca Mondiala are de trei ori mai mult angajati decat FMI, acestia desfasurându-si activitatea atât la sediul central, cât si la reprezentantele deschise în întreaga lume ( la mijlocul anilor 1990 existau circa 40 de reprezentante).

Banca Mondiala acorda împrumuturi guvernelor si agentiilor guvernamentale care pot obtine garantii solide din partea statului. Printre acestea se pot numara oricare din cele 156 de tari membere care înregistreaza un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim de creditare.Acordarea de împrumuturi statelor membere – Împrumuturile sunt destinate finantarii unor proiecte ce duc la dezvlotarea economica, rezulatele proiectului dând posibilitatea rambursarii creditului. Banca ofera valuta doar pentru finantarea proiectului, componenta interna a investitiei – salariile, consumurile, intermediare fiind finantate din resursele financiare ale tarii beneficiare. Resursele Bancii Mondiale sunt formate din participatiile statelor membere la capitalul Bancii, care este majorat periodic. Din contributia statelor membere, numai 6 % se varsa, ramâne in permanenta la dispozitia ei, putând fi solicitat în orice moment. Aceasta este una din conditiile ce stau la baza credibilitatii Bancii, a doua conditie fiind aceea ca împrumuturile nu pot depasii capitalul subscris de membri, la care se adauga rezervele. Cota de participare varsata, in moneda nationala a tarilor membere, are o pondere redusa in totalul resurselor Bancii.

Principala resursa de finantare o formeaza lichiditatile obtinute de Banca pe piata internationala de capital, aceasta reprezentând 85% din totalul pasivului Bancii. Resursele de pe pietele internationale se atrag prin emisiunea de obligatiuni pe termen mediu si lung si plasarea hartiilor de valoare pe termen scurt guvernelor, bancilor centrale sau comerciale. De mentionat ca circa 50% din resursele împrumutate colectate de Banca Mondiala provin din lansarea de titluri pe termen scurt, aspect riscant in vedere ca creditele acordate sunt pe termen lung. Astfel pot sa apara neconcordante la scandenta, precum si diferente de dobanzi ce pot afecta profitul Bancii.

1.1.2. FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL (FMI)

Conferinta Monetara si Financiara din iulie 1944 de la Bretton Woods a prevazut înfiintarea a doua institutii: Fondul Monetar International (FMI) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) – FMI urmând sa detina rolul principal în cadrul noului sistem monetar international. Institutie specializata a O.N.U.

Statutul FMI, adoptat de cele 45 de state participante la conferinta, a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945, activitatea oficiala a Fondului începând la 1 martie 1947.

FMI are urmatoarele obiective:

sa promoveze cooperarea monetara;

sa faciliteze expansiunea comertului international;

sa înlature restrictiile valutare din calea comertului international si a fluxurilor financiare internationale;

sa acorde tarilor membre credite pe termen scurt si mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare de balanta de plati;

sa promoveze stabilitatea cursurilor valutare si evitarea devalorizarilor monetare ca mijloc de concurenta internationala.

FMI are doua categorii de membri: membri originari sunt considerate acele tari care au ratificat acordul de creare a FMI pâna la intrarea lui în vigoare; alti membri sunt socotite toate celelalte tari care au aderat la FMI dupa intrarea în vigoare a acordului. Aceasta delimitare a membrilor FMI are, în principal, caracter onorific, dar uneori se tine cont de acest lucru în desfasurarea activitatii Fondului.

Numarul tarilor membre ale FMI a crescut rapid, de la 29 de tari în anul 1945, la 125 în 1973, 151 în 1989 si 184 de tari membre în anul 2004.

România este membra a FMI din decembrie 1972. Calitatea de membru al FMI da României, ca de altfel oricarui stat membru, posibilitatea de a beneficia de toate drepturile ce îi revin potrivit statutului si reglementarilor de functionare cu îndatorirea de a-si îndeplini obligatiile asumate prin semnarea acordului, precum si dreptul de a se retrage oricând din FMI pe baza unui aviz scris.

Structura organizatorica a FMI

Organizarea si functionarea FMI se bazeaza pe asa numitele "cote parti " subscrise de tariile care adera la aceasta organizatie, adica pe volumul resurselor pe care statele membre le pun la dispozitia FMI si care determina inclusiv numarul de voturi de care dispune fiecare stat membru in organele de conducere, precum si importanta împrumuturilor de care poate beneficia fiecare tara. Cotele parti au fost exprimate in dolari si se fixeaza în functie de valoarea comertului exterior si de valoarea productiei statelor membre in raport cu o serie de conditii politice , favorabile , cel mai des , SUA si Marea Britanie.

Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul guvernatorilor, Consiliul executiv si Directorul general. Pentru desfasurarea activitatii sale, FMI este organizat pe comitete si departamente specializate.

Consiliul guvernatorilor constituie organul suprem si stabileste liniile directoare ale activitatii Fondului(cu rol de adunare generala). Fiecare stat membru este reprezentat de un guvernator (Ministrul de finante sau Guvernatorul bancii centrale si detine un drept de vot a carui importanta difera in functie de cota parte de capital subscrisa de statul respectiv) si un supleant numit de fiecare tara. Dintre membri Consiliului guvernatorilor unul este ales presedinte. În sfera atributiilor sale intra: primirea de noi membri, excluderea membrilor, modificarea statutului, revizuirea cotelor de participare, încheierea de aranjamente valutare cu alte institutii etc. De regula, în luna septembrie a fiecarui an, Consiliul guvernatorilor se întruneste într-o sesiune ordinara, în cadrul careia se examineaza activnta împrumuturilor de care poate beneficia fiecare tara. Cotele parti au fost exprimate in dolari si se fixeaza în functie de valoarea comertului exterior si de valoarea productiei statelor membre in raport cu o serie de conditii politice , favorabile , cel mai des , SUA si Marea Britanie.

Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul guvernatorilor, Consiliul executiv si Directorul general. Pentru desfasurarea activitatii sale, FMI este organizat pe comitete si departamente specializate.

Consiliul guvernatorilor constituie organul suprem si stabileste liniile directoare ale activitatii Fondului(cu rol de adunare generala). Fiecare stat membru este reprezentat de un guvernator (Ministrul de finante sau Guvernatorul bancii centrale si detine un drept de vot a carui importanta difera in functie de cota parte de capital subscrisa de statul respectiv) si un supleant numit de fiecare tara. Dintre membri Consiliului guvernatorilor unul este ales presedinte. În sfera atributiilor sale intra: primirea de noi membri, excluderea membrilor, modificarea statutului, revizuirea cotelor de participare, încheierea de aranjamente valutare cu alte institutii etc. De regula, în luna septembrie a fiecarui an, Consiliul guvernatorilor se întruneste într-o sesiune ordinara, în cadrul careia se examineaza activitatea Fondului în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie – 31 martie) si se stabilesc liniile directoare ale activitatii viitoare.

Consiliul executiv este format din 23 directori executivi, din care 7 sunt numiti si 16 alesi.

Directorul general este numit de Consiliul executiv pe o perioada de 5 ani. El prezideaza întâlnirile Consiliului executiv, nu voteaza decât în situatia în care exista egalitate de voturi si poate participa si la sedintele Consiliului guvernatorilor, dar fara drept de vot.

Comitetul interimar a fost înfiintat în anul 1974 ca un organ consultativ compus din 24 membri, care da avize si face rapoarte catre Consiliul guvernatorilor pe probleme privind gestionarea si adaptarea sistemului monetar international.

Comitetul dezvoltarii constituit în acelasi an este un comitet ministerial reunit al Consiliului guvernatorilor FMI si al Bancii Mondiale, care analizeaza transferurile de resurse catre tarile în curs de dezvoltare.

La nivelul FMI sunt organizate departamente geografice (Africa, Asia-Pacific, Europa, Orientul Mijlociu, Emisfera Occidentala) si departamente functionale si servicii speciale (Departamentul de finante publice, Departamentul juridic, Institutul FMI, Departamentul monetar si valutar, Departamentul de studii, Departamentul de statistici si Departamentul de trezorerie).

Constituirea si utilizarea resurselor FMI

Resursele FMI se pot grupa în general în patru categorii:

a). cote subscrise de tarile membre;

b). dobânzi si comisioane;

c). vânzari de aur contra valute convertibile;

d). împrumuturi.

a). Cotele de participare constituie partea cea mai importanta din capitalul FMI, fiecare tara, odata cu aderarea la Fond, fiind obligata sa subscrie o anumita cota. Pâna în anul 1978 aceasta cota era formata din 25% aur si 75% moneda nationala indiferent daca este convertibila sau neconvertibila. . În trecut, aurul corespunzator fractiunii de 25% se depunea la unul din cei patru depozitari acreditati ai Fondului (Sistemul Federal de Rezerve al SUA, Banca Angliei, Banca Frantei si Banca de Rezerva a Indiei). Moneda nationala este pastrata într-un cont special la dispozitia FMI, la banca centrala sau o alta banca din tara respectiva.

Periodic, aceste cote sunt revizuite, de regula în sensul maririi lor. Sporirea cotelor de participare este determinata, în principal, de nevoia de resurse a Fondului pentru a face fata solicitarilor sporite de finantare ale membrilor. Revizuirea generala a cotelor se face la intervale de pâna la 5 ani, dar fiecare membru poate solicita, atunci când se considera îndreptatit, modificarea singulara a cotei sale. La data de 30 ianuarie 2003, Consiliul executiv a realizat ultima revizuire a cotelor de participare (a 12-a), lasând neschimbata valoarea acestora de 213,7 miliarde DST.

Cota de participare are o importanta deosebita din punctul de vedere al tarii membre, deoarece de marimea acesteia depinde: puterea de vot a tarii, volumul ajutorului financiar care i se poate acorda si valoarea alocarilor de DST.

In cadrul FMI se aplica un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecarei tari membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adauga câte un vot suplimentar pentru fiecare fractiune de 100.000 dolari din cota de participare a tarii respective, astfel ca participarea statelor membre la luarea deciziilor este proportionala cu numarul total de voturi. Totusi, pentru anumite hotarâri de importanta deosebita (de exemplu, modificarea cotelor de participare) este necesara unanimitatea.

Cotele de participare cele mai mari le au tarile dezvoltate, care detin 3/4 din total si, deci, din voturi: SUA – 17,08%, Japonia – 6,13%, Germania – 5,99%, Franta – 4,95%, Marea Britanie – 4,95%.

b). Dobânzile si comisioanele reprezinta o alta resursa a FMI, a carei marime depinde de volumul creditelor acordate si de evolutia ratelor dobânzii.

c). Vânzarile de aur erau destinate, în formula vechiului statut, sa mareasca resursele Fondului într-o anumita valuta pentru a face fata solicitarilor deosebit de mari într-o moneda.

d). Împrumuturile se utilizeaza în cazul în care disponibilitatile FMI devin insuficiente comparativ cu solicitarile de finantare ale tarilor membre si se obtin de la statele membre, de la alte organizatii sau pe baza unor aranjamente.

Dreptul de a primi ajutor financiar în valuta si alocari de DST de la FMI este proportional cu cotele-parti varsate, fapt care creeaza diferentieri accentuate în redistribuirea resurselor Fondului. Astfel, tarile cu o buna situatie economica si financiara au si posibilitati mai mari de a apela la finantarile FMI si, în plus, primesc cele mai mari alocari de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece nevoi suplimentare de resurse manifesta tarile în curs de dezvoltare, tari cu situatie financiara slaba, reflectata si în marimea cotei lor subscrise si varsate la Fond.

O tara membra poate utiliza DST pentru a obtine moneda straina de la alti membri si pentru a face plati catre FMI. O astfel de utilizare nu constituie un împrumut, statelor membre ale FMI fiindu-le alocate DST pentru rezolvarea unor dezechilibre de balanta de plati, fara îndeplinirea unor masuri de politica economica si fara obligatia de rambursare. O tara membra care îsi foloseste alocarile de DST plateste Fondului o dobânda la o rata anuala de 1%-5%, în timp ce un stat care detine DST peste alocarile sale încaseaza o astfel dobânda.

Tragerile obisnuite pot fi efectuate în doua categorii:

        transele propriu-zise;

        facilitatile de finantare.

a. Mecanismul transelor, destinat finantarii deficitelor generale ale balantelor de plati, prevede 5 transe, fiecare de marime egala cu 25% din cota de participare a tarii respective. Tragerea în prima transa, denumita "transa rezerva" se face automat, în momentul în care doreste tara membra. Pe lânga aceasta transa exista 4 "transe de credit", tragerile în cadrul lor putându-se face succesiv, dupa epuizarea disponibilitatilor din "transa rezerva" si dupa examinarea situatiei concrete din tara solicitatoare de catre expertii FMI.

În acordarea transelor de credit, FMI aplica principiul conditionalitatii: cu cât sumele trase cumulativ de o tara membra sunt mai mari comparativ cu cota de participare, cu atât FMI va trebui sa se asigure ca politica dusa de statul respectiv permite echilibrarea balantei de plati si rambursarea fondurilor împrumutate. Prin mecanismul transelor, o tara poate obtine maxim 125% din cota sa de participare, dar transele de credit superioare se obtin cu o conditionalitate sporita.In limbaj tehnic , operatiunile de imprumut se numesc trageri , iar rambursarile se numesc rascumparari.

Imprumuturile ingajate de un stat membru se pot derula sub forma "cumpararilor directe" si a "asigurarilor de trageri"

Cumpararile directe reprezinta un imprumut acordat in moneda convertibila pe gaj de moneda nationala (swap)

Asigurarile de trageri sunt decizii prin care FMI da siguranta unui stat ca va putea sa efectueze cumparari de moneda convertibila , in cursul unei perioade precizate si pana la un nivel determinat . Asadar asigurarile de trageri sunt linii de credit deschise pentru o perioada de 12 luni.

Tragerile în mecanismul transelor se pot face fie sub forma cumpararii directe si imediate cu moneda nationala a sumei corespunzatoare, fie sub forma unor facilitati speciale:

Aranjamentul "stand-by", pe baza caruia tara solicitatoare poate sa obtina sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani. El a fost creat în anul 1952 în scopul de a ajuta pe termen mediu tarile cu dezechilibre temporare de balanta de plati, acestea putând obtine 100% din cota anual si 300% din cota cumulat. În prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI au la baza aranjamente "stand-by" încheiate de statele membre.[1]

Facilitatea de credit extinsa (EFF – Extended Fund Facility) a fost instituita în anul 1974 si a permis Fondului sa furnizeze statelor membre ajutoare echivalente cu un procent mai mare din cota lor de participare (100% din cota anual, 300% din cota cumulat) si pentru o perioada mai lunga decât prin mecanismul transelor de credit (3 ani). Principalul obiectiv al acestei facilitati îl reprezinta ajutorarea statelor membre pentru a depasi dificultatile de origine structurala ale balantei de plati, care necesita în general o perioada de ajustare mai mare.

b. Tragerile în cadrul facilitatilor de finantare pot fi obtinute în situatii bine specificate, de deficite ale balantelor de plati, în special de catre tarile în curs de dezvoltare, astfel fiind create:

Facilitatea de finantare compensatorie (CFF – Compensatory Financing Facility) creata în anul 1963, vine în sprijinul statelor care fac dovada unui necesar financiar care sa compenseze o scadere temporara a încasarilor din exporturi (în special de materii prime, semifabricate) sau o crestere temporara a costurilor importurilor de cereale. Aceste tari care suporta majorari ale deficitelor balantelor de plati au posibilitatea sa traga asupra FMI pâna la 75% din cota de participare. Din anul 1988 este inclusa în Facilitatea finantarii compensatorii si contingentarii, care pastreaza elementele esentiale ale finantarii compensatorii, dar cuprinde si elemente legate de contingentarea exporturilor sau a importurilor.

Facilitatea de finantare a situatiilor neprevazute (USFF – Uncertain Situations Financing Facility) ajuta statele membre sa mentina dinamica reformelor, în cazul producerii unor socuri externe. Dreptul total de tragere este de 80% din cota de participare: 30% pentru deficitul încasarilor din export, 30% pentru situatii neprevazute si 20% o transa de credit facultativa.

Facilitatea de finantare a stocurilor tampon (BSFF – Buffer Stock Financing Facility) a fost creata în anul 1969 pentru tarile care înregistreaza dezechilibre de balanta de plati cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internationale privind formarea si functionarea stocurilor de materii prime, tragerile putând atinge 50% din cota.

Facilitatea petroliera a functionat temporar în perioada 1974-1975 si a fost destinata sa finanteze tarile membre care au înregistrat deficite ale balantelor de plati ca urmare a majorarii pretului titeiului, consecinta a primului soc petrolier.

Facilitatea "Witteveen" a fost creata în anul 1980 în scopul sprijinirii tarilor membre care se asteapta sa înregistreze deficite importante ale balantelor de plati si care au epuizat celelalte posibilitati de tragere asupra FMI.[2]

Facilitatea de ajustare structurala (SAF – Structural Adjustment Facility) si Facilitatea de ajustare structurala extinsa (ESAF – Enhanced Structural Adjustment Facility) au fost instituite în perioada 1986-1987, având ca scop acordarea de fonduri în conditii de favoare (termen de 10 ani din care 5,5 ani perioada de gratie, dobânda de 0,5% pe an) tarilor în curs de dezvoltare cu venituri mici, pentru programe de reforma economica si pentru probleme repetate ale balantei de plati. Cuantumul total al unei astfel de facilitati este echivalent cu 50% din cota de participare a tarii, platibil în trei anuitati.

Facilitatea pentru transformare sistemica (STF – Systemic Transformation Facility) a functionat în perioada aprilie 1993-decembrie 1995 si a constat în acordarea de asistenta financiara tarilor în tranzitie cu dezechilibre ale balantei de plati datorate gravelor perturbatii ale sistemului comercial si de plati. Au beneficiat de aceasta facilitate 20 de tari, cea mai importanta transa (0,5 miliarde DST) revenind Ucrainei.

Facilitatea liniilor de credit preventive (CCL – Contingent Credit Lines) a fost creata în anul 1999 în vederea acordarii de credite pe termen scurt tarilor membre a caror economie este fundamental sanatoasa si bine gestionata, dar care se pot confrunta cu dezechilibre exceptionale ale balantei de plati, generate de miscari necontrolate ale pietelor de capital sau de propagarea efectelor unei crize financiare internationale.

Facilitatea de reducere a saraciei si crestere (PRGF – Poverty Reduction and Growth Facility) a fost introdusa în noiembrie 1999 pentru a ajuta tarile cele mai sarace sa faca fata dezechilibrelor de balanta de plati. Pe baza strategiei de reducere a saraciei a tarii în cauza se adopta programe pe 3 ani si se poate obtine pâna la 140% din cota de participare, în cazuri exceptionale chiar 185%.

Consiliul guvernatorilor a hotarât în anul 2000 ca termenul de creditare sa fie de 2¼-4 ani pentru Acordul "stand-by" si de 4½-7 ani pentru Facilitatea de credit extinsa, în timp ce pentru Facilitatea de reducere a saraciei si crestere perioada de rambursare sa fie extinsa la 10 ani cu 5½ ani perioada de gratie.

1.1.3. Banca Internationala Pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD)

BIRD este o institutie de finantare,infiintata in anul 1945 in urma Conferintei de la Bretton-Woods , cu scopul sprijinirii refacerii economiilor dupa razboi. Ea include 184 de membri si corespunde mesajului promovat la Bretton-Woods de organizare, armonizare si extindere a schimburilor internationale precum si de o mai eficienta utilizare a resurselor internationale. Obiectivul BIRD este reducerea saraciei în tarile în curs de dezvoltare, solvabile si cu venituri medii, promovând dezvoltarea durabila, prin împrumuturi, garantii si servicii nelegate de împrumuturi – inclusiv servicii de analiza si consultanta. Tipurile de programe sustinute de BIRD se împart în 2 categorii: programe pentru proiecte de infrastructura economica si sociala si programe de ajustare sectoriala, ca element de sustinere a reformei economice, promovate prin programele de macrostabilizare ale FMI (ajustare programatica structurala – PAL si ajustarea sectorului privat – PSAL).

In statutul BIRD au fost inscrise cinci obiective principale care aveau sa fie urmarite de acest organism:

Sprijinirea reconstructiei economiilor;

Participarea la dezvoltarea statelor member,inclusive a celor mai putin dezvoltate;

Promovarea investitiilor private in strainatate pe baza garantiilor si a investitiilor directe;

Promovarea expansiunii armonioase pe termen lung a schimburilor internationale, a echilibrarii balantelor de plati ca si a factorilor de dezvoltare,care sa duca la imbunatatirea productivitatii muncii si a calitatii vietii;

Finantarea mixta, din resurse interne si externe a proiectelor utile si urgente, tinand cont de consecintele economice ale investitiilor internationale.

Structura si organizarea BIRD

Potrivit statutului BIRD, toate statele, indifferent de organizarea politica, pot adera la acest organism. Singurul drept de veto revine, insa, SUA, care detine mai mult de 20% din voturi. Exista, totusi, o conditie imperativa pentru ca un stat sa devina membru al BIRD , si anume sa fie deja membru al FMI, adica sa accepte codul de conduita al acestuia, in ceea ce priveste schimburile si accesul la informatiile economice esentiale.

In momentul adeziunii la BIRD, noul stat membru subscrie o fractiune de capital. Partea de capital afectata fiecarui stat deriva din cota parte afectata de catre FMI si se stabileste in funtie de importanta relativa a tarii in economia internationala. Volumul subscrierii determina numarul voturilor fiecarei tari, astfel: fiecare stat membru primeste 250 de voturi in momentul adeziunii, indifferent de marimea subscrierilor la care se adauga cate un vot pentru fiecare parte de capital subscrisa.

BIRD este condusa de catre Consiliul guvernatorilor format din "guvernatorii" si "viceguvernatorii" numiti de fiecare tara. "Guvernatorul" fiecarui stat (care poate fi Ministrul de Finante , Guvernatorul Bancii Centrale, etc.) dispune de ansamblul voturilor tarii respective.

Consiliul guvernatorilor se reuneste o data pe an in adunarea generala pentru a luadeciziile cele mai importante privind activitatea BIRD : admiterea de noi membri, modificarea capitalului social, ratificarea acordurilor cu alte organisme internationale, repartizarea venitului net anual, etc.. Toate atributiile Consiliului guvernatorilor , altele decat cele enumerate sunt delegate administratorilor care conduc operatiunile zilnice ale BIRD. Administratorii , in numar de 21, isi au sediul la Washington si reprezinta principalul organism de directie format din reprezentantii permanenti ai statelor member. Fiecare administrator ales dispune de un numar total d voturi , iar deciziile se iau de obicei prin "consens" , dupa discutii ample si detaliate asupra fiecarei probleme.

In 1974 a fost creat Comitetul de Dezvoltare, amanatie comuna a Consiliului guvernatorilor a FMI si a Consiliului guvernatorilor Bancii Mondiale. Rolul sau este sa studieze toate aspectele transferului de resurse catre tarile cu economie in curs de dezvoltare sis a faca propuneri pentru imbunatatirea eficientei.

Una dintre prerogativele administratorilor este de a numi presedintele BIRD care coordoneaza ansamblul activitatilor, alaturi de care exista un numar de vicepresedinti din care doi prim vicepresedinti.

Unul dintre vicepresedinti coordoneaza sectorul finantelor, (i.e. a imprumuturilor, structura capitalului, trezoreria, cheltuielile effectuate) in timp ce , cel de-al doilea vicepresedinte coordoneaza sectorul operatiunilor ( i.e. aspectele economice si tehnice privind imprumuturile acordate de BIRD).

Conditii generale de imprumut

Împrumuturile acordate de BIRD revin, de regula, direct guvernelor tarilor beneficiare iar, atunci când se finanteaza proiecte private, este obligatorie garantia guvernamentala.

Prima conditie pentru a obtine un imprumut de la BIRD este ca tara beneficiara sa fie membra a acestei institutii. Creditele sunt acordate statelor, organismelor publice si private cu conditia sa detina garantii guvernamentale.

Daca in primii ani de dupa cel de-al doilea razboi mondial creditele s-au acordat preponderant pentru refacerea economiilor apartinand tarilor din Europa Occidentala, dupa 1950 ele au fost indreptate covarsitor catre tarile cu economie in curs de dezvoltare.

Pana in iulie 1982 creditele acordate erau remunerate cu o rata fixa a dobanzii de 11,6%. Pentru ca BIRD sa poata avea acces la refinantarea pe termen scurt, in conditii mai putin oneroase , a fost nevoita sa reintroduce un mecanism care sa ii permita ajustarea costului resurselor la rata dobanzii perceputa la creditele pe termen scurt. De aceea, incepand cu 1982 , se practica rate variabile ale dobanzilor in functie de costul ponderat al imprumuturilor angajate de BIRD pe o durata de 12 luni care preced data acordarii creditului.Durata si intervalele de amortizare a creditelor acordate, precum si perioada de gratie se fixeaza in functie de tipul imprumutului si calitatea debitorului.

BIRD acorda cu prioritate credite pentru imbunatatirea infrastructurii, pentru eradicarea saraciei, pentru agricultura si energie, adesea procedand la cofinantare , impreuna cu guvernele tarilor care beneficiaza de credite. Pentru a beneficia de credite pentru dezvolatre, debitorul trebuie sa depuna un proiect de dezvoltare care parcurge mai multe etape numite "ciclul proiectelor". Etapele successive sunt urmatoarele:

        Identificarea obiectului proiectului pentru a constata daca intra in programul de finantare al BIRD;

        Pregatirea proiectului de catre debitor, cu asistenta din partea BIRD;

        Evaluarea proiectului presupune reexaminarea de fond a tuturor aspectelor cuprinse in proiect si definirea cadrului de executie;

        Negocierea si supunerea proiectului aprobarii administratorilor se finalizeaza cu intocmirea "contractului" intre debitor si BIRD denumit "Acord de imprumut"

        Executarea si supravegherea .Debitorul poarta responsabilitatea derularii proiectului, BIRD limitandu-se numai la rolul de supraveghere, fara sa intervina direct;

        Evaluarea finala care apreciaza daca obiectivul proiectului a fost atins; incidenta economica si sociala; gestionarea proiectului; rezultatele financiare, etc.

1.1.4. Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare(BERD)

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) a fost infiintata in data de 29 mai 1990, iar activitatea a fost inceputa, de facto, la data de 17 aprilie 1991. La intalnirea inaugurala Consiliul Guvernatorilor a ales Presedintele si Directorii BERD si a adoptat Rezolutia nr.8 prin care banca se autorizeaza sa inceapa operatiunile. Sediul BERD a fost stabilit la Londra.

BERD este condusa de catre Consiliul Guvernatorilor, in care se regaseste un guvernator numit de fiecare tara (in persoana Ministrului de Finante sau echivalent). Consiliul guvernatorilor deleaga cea mai mare parte din atributii Consiliului Directorilor care raspunde de politicile si operatiunile generale ale bancii. Conducerea executive este asigurata de catre Presedintele bancii sub indrumarea Consiliului Directorilor.

BERD este proprietatea tarilor member, care au calitatea de actionari in urma subscrierii unei cote parti din capitalul bancii. Cota parte de capital subscrisa da dreptul tarii respective la un numar de voturi. Capitalul total subscris este de 20 de miliarde de euro din care s-au varsat 5 miliarde. Soliditatea capitalului bancii, politicile financiare si operatiunile prudente fac ca BERD sa fie cotata ca o banca sigura (rating AAA).

BERD acorda credite tarilor care prezinta pentru proiecte de investitii viabile. Pentru finantarea proiectelor si pentru propriile nevoi operationale BERD nu utilizeaza direct capitalul actionarilor, ci, beneficiind de un rating inalt, contracteaza imprumuturi pe pietele internationale de capital prin emisiunea de obligatiuni proprii si altor instrumente de credit. Deoarece BERD poate obtine fonduri in conditii favorabile, poate sa isi structureze imprumuturile in asa fel incat sa raspuna cerintelor clientilor sai. Titlurile emise de BERD sunt achizitionate de investitori diferiti, cum ar fi bancile centrale, fondurile de pensii, companiile de asigurari, etc.

Banca Europeana de Investitii este institutia financiara a Uniunii Europene si a fost stabilita în conditiile Tratatului de la Roma.

Prin promovarea unei dezvoltari echilibrate a întregului spatiu comunitar BEI contribuie la coeziunea economica, sociala si teritoriala a UE.

BEI, ai carui actionari sunt cele 27 de state membre ale UE, este condusa de Consiliul Guvernatorilor, alcatuit din cei 27 de ministri de finante. BEI are personalitate juridica si autonomie financiara, având rolul de a prelua finantarea pe termen lung a unor proiecte concrete, a caror viabilitate economica tehnica, ecologica si financiara este garantata. Resursele necesare pentru acordarea împrumuturilor provin în mare parte din obligatiuni plasate pe pietele de capital; BEI dispune însa si de resurse proprii. În perioada 1994-1999 activitatile BEI s-au axat în mare parte pe urmatoarele sectoare: transporturi, telecomunicatii, energie, apa, învatamânt.

În urma apelului lansat de Consiliul European la Lisabona pentru sprijinirea mai puternica a IMM-urilor s-a înfiintat Grupul bancar EIB, alcatuit din EIB si Fondul European de Investitii (FEI), cu scopul cresterii competitivitatii economiei europene. În cadrul initiativei "Inovatia 2000" banca promoveaza spiritul antreprenorial si inventiv si dezvoltarea resurselor umane cu credite pe termen mediu acordate IMM-urilor, garantii bancare si disponibilizarea capitalului de risc.

În afara UE banca sustine strategiile de aderare ale tarilor candidate si ale celor din vestul peninsulei balcanice. Banca aplica de asemenea aspectele de natura financiara prevazute în tratatele încheiate în cadrul politicii europene de colaborare cu tarile în curs de dezvoltare. În acest context, banca desfasoara activitati în spatiul mediteranean si în tarile din Africa, Caraibe si Pacific (statele ACP).

1.2. INSTITUȚII BANCARE INTERNAȚIONALE

1.2.1. Grupul Société Générale

Grupul Société Générale este unul din primele grupuri de servicii financiare din zona euro si a 7a societate franceza, dupa capitalizarea sa bursiera. La finele anului trecut, Grupul, care numara 103.000 de angajati, a realizat un venit net bancar de 10,6 miliarde euro si un profit net de 4,4 miliarde de euro.

Portofoliul sau de activitati se axeaza pe trei mari domenii:

1. Reteaua de retail si servicii financiare

    Prima banca de retail nemutualizata din Franta, dupa cifra de afaceri si numarul de agentii.

    19.2 milioane de clienti persoane fizice în Franta si în strainatate

    Pe plan international Banca de retail are 9,2 milioane de clienti, în 30 de filiale, care acopera 26 de tari. Modelul sau este cel al unei banci universale, care ofera o gama completa de servicii clientilor particulari si societatilor.

În ultimii ani, Grupul si-a construit, prin crestere externa sau interna, o retea de banca de retail în Europa Centrala si de Sud-est: în România, Bulgaria, Grecia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Serbia si Rusia.

2. Banca de finantare si investitii

                 SG Corporate & Investment Banking (SG CIB) cuprinde activitatile bancare de finantare si de banca de investitii. Este în serviciul companiilor, institutiilor financiare si a investitorilor în 45 de tari din Europa, Asia si continentul american.

    a 3-a banca de finantare din zona euro, dupa Produsul Net Bancar

    Banca de referinta în cele 3 domenii tinta: piata de capital din zona euro, produsele derivative si finantarile structurate

3. Administrarea de active si servicii pentru investitori

    Grupul Société Générale este al patrulea administrator de active din zona euro, cu 386 miliarde de euro în gestiune si peste 1.418 miliarde de euro în custodie.

    Administrarea de active si servicii pentru investitori cuprinde urmatoarele activitãti:

Gestiunea mobiliara, prin SG Asset Management

Gestiunea privata, prin SG Private Banking

Intermedierea tranzactiilor cu valori mobiliare, prin SG Global Securities Services for Investors

1.2..2. Raiffeisen International Bank-Holding AG (Raiffeisen International)

Raiffeisen International Bank-Holding AG (Raiffeisen International) este o unitate consolidata în întregime a Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (RZB), prezenta în România prin subsidiara sa, Raiffeisen Bank România.

La rândul sau, RZB este institutia centrala a Grupului Bancar Raiffeisen din Austria, cel mai puternic grup financiar din tara. La data de 31 decembrie 2009, bilantul total consolidat al Grupului Bancar Raiffeisen a fost de 145,5 miliarde EUR. Aproximativ un sfert din toate activitatile bancare din Austria sunt derulate prin grup, care are cea mai mare retea de distributie, formata din aproape 2.300 de unitati si aproximativ 23.000 de angajati.

Înfiintata în 1927, RZB ofera o gama larga de servicii bancare si de investment banking în Austria si este considerata un pionier în Europa Centrala si de Est. Aceasta se numara printre principalele banci din regiune si ofera servicii bancare pentru companii si persoane fizice în urmatoarele piete (prezentate în ordine cronologica în functie de anul înfiintarii sau achizitiei):

    Ungaria Raiffeisen Bank Rt.

    Slovacia Tatra banka, a.s.

    Polonia Raiffeisen Bank Polska S.A.

    Republica Ceha Raiffeisenbank a.s.

    Bulgaria Raiffeisenbank (Bulgaria) E.A.D.

    Croatia Raiffeisenbank Austria d.d.

    Rusia ZAO Raiffeisenbank Austria

    Ucraina JSCB Raiffeisenbank Ukraine si JSPP Bank Aval

    România Raiffeisen Bank S.A.

    Bosnia si Herzegovina R aiffeisen Bank d.d. Bosna i Hercegovina

    Serbia si Muntenegru Raiffeisenbank a.d.

    Slovenia Raiffeisen Krekova banka d.d.

    Kosovo Raiffeisen Bank Kosovo J.S.C.

    Belarus Priorbank, JSC

    Albania Raiffeisen Bank Sh.a.

Raiffeisen International este compania care administreaza aceste banci, detinând o mare parte din actiunile acestora (în majoritatea cazurilor 100% sau aproape 100%). De asemenea, din grup fac parte numeroase companii de leasing (inclusiv una în Kazakhstan). Raiffeisen International este o unitate consolidata în întregime a RZB. În urma celei mai mari oferte publice initiale din istoria Austriei, care a avut loc în aprilie 2010, RZB a ramas actionarul majoritar al Raiffeisen International, cu 70% din capitalul social. Restul actiunilor (30%) sunt liber tranzactionabile, inclusiv actiunile International Finance Corporation (IFC) si Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD), care detin, fiecare, aproximativ 3% din capitalul social.

Ca si în anii anteriori, expansiunea Raiffeisen International a continuat si în acest an. La jumatatea anului 2010, activele totale ale acesteia au ajuns la 32,9 miliarde EUR, în crestere cu 13,7% fata de sfârsitul anului 2009. Profitul înainte de impozitare conform Standardelor Internationale de Raportare Financiara (IFRS) a ajuns la 273,3 milioane EUR, ceea ce reprezinta o crestere cu 58% fata de primul semestru al anului 2004. Rentabilitatea capitalului propriu a crescut cu 0,6 puncte procentuale, ajungând la 22,8%, iar raportul costuri/venituri a ajuns la 59,9%. La data bilantului, Raiffeisen International avea 971 unitati bancare în Europa Centrala si de Est si peste 24.600 de angajati.

La sfârsitul anului 2009, valoarea bilantului Grupului RZB a fost de 67,9 miliarde EUR, în crestere cu peste o cincime fata de anul 2008. Profitul înainte de impozitare conform IFRS a crescut de mai mult de doua ori, ajungând la 706 milioane EUR. Rentabilitatea capitalului propriu înainte de impozitare a fost de 27,4% (in crestere cu 11,9%), aceasta fiind una dintre cele mai bune rentabilitati înregistrate de o banca de prima clasa din Austria. Raportul costuri/venituri al Grupului s-a îmbunatatit cu 4,7%, ajungând la 50,4%. La data raportarii, Grupul avea peste 25.300 de angajati în întreaga lume.

Pe lânga bancile subsidiare – la care se adauga reprezentantele din Rusia (Moscova) si Lituania (Vilnius) – RZB este prezenta în Europa Centrala si de Est prin mai multe companii specializate care ofera, printre altele, servicii în domeniul fuziunilor si achizitiilor, dezvoltarii de proiecte imobiliare, managementul fondurilor, leasing si credit ipotecar.

În Europa Occidentala si în SUA, RZB este prezenta printr-o sucursala la Londra si reprezentante la New York, Bruxelles, Milano, Paris si Stockholm. La acestea se adauga o companie de finantare în New York (cu reprezentante la Chicago si Houston) si o banca subsidiara la Malta. În Asia, RZB are sucursale la Beijing si Singapore si reprezentante la Hong Kong, Ho Chi Min, Mumbai, Teheran si Seul. Aceasta prezenta internationala ilustreaza clar strategia bancii privind pietele în dezvoltare.

Angajamentul permanent al Grupului RZB pentru calitate este recunoscut prin numeroasele premii locale si internationale. Pentru a doua oara consecutiv, RZB si Raiffeisen International au primit premiul "Cea mai buna banca în Europa Centrala si de Est" acordat de prestigioasa revista Global Finance în aprilie 2010. Totodata, Raiffeisen Bank din România, Raiffeisen Bank Albania, Raiffeisen Bank Bosnia si Herzegovina, Raiffeisenbank Serbia si Muntenegru si Priorbank Belarus au primit premiul "Cea mai buna banca" pentru pietele respective. În iulie 2010, Euromoney, binecunoscuta revista britanica, a desemnat RZB împreuna cu subsidiara Raiffeisen International drept "Cea mai buna banca în Europa Centrala si de Est". De asemenea, Grupul RZB a primit patru premii pentru subsidiarele din Austria, Albania, Belarus, Serbia si Muntenegru.

1.2.3.Grupul UniCredit

Grupul UniCredit este una dintre cele mai importante institutii financiare din lume, detinând HVB în Germania, Bank Austria-Creditanstalt în Austria, precum si o serie de banci din Europa Centrala si de Est. Valoarea de piata a Grupului UniCredit este  de circa 60 miliarde EURO, având active totale de peste 750 miliarde EURO.
UniCredit Group este cel mai mare grup bancar din Italia, din punct de vedere al capitalizarii bursiere, înregistrând circa 30 miliarde EURO. În Europa este unul din primele cinci grupuri bancare din punct de vedere al eficientei si profitabilitatii, si unul din primele douazeci din punct de vedere al volumului activelor (265 miliarde EURO). El este lider în zona Europei Centrale si de Est unde a facut achizitii importante: Pekao Bank în Polonia, UniBanka în Slovacia, Zagrebacka Banka în Croatia, Bulbank în Bulgaria, UniCredit România în România, Zivnostenska Banka în Cehia, Koç Financial Services în Turcia. Regiunea Europei Centrale si de Est este generic numita "New Europe" (Noua Europa), de catre Grup si cuprinde tarile care sunt în plin proces de negociere sau au aderat recent la Uniunea Europeana.

CAP.2. ACCESUL LA RESURSELE FINANCIAR-MONETARE INTERNATIONALE

2.1. ACCESUL ROMANIEI LA RESURSELE BANCII MONDIALE

România a devenit membra a Bancii Mondiale in 1972. Din 1991, Banca Mondiala a finantat peste 30 de proiecte, acoperind o gama larga de activitati, cu un angajament total în valoare de 3,9 miliarde USD. . La 19 iunie 2001, Consiliul Directorilor Executivi al Bancii Mondiale a dezbatut Strategia de Asistenta a Bancii Mondiale (CAS) pentru România pe perioada 2001-2004. CAS, elaborata in stransa colaborare cu Guvernul României, reprezinta un ghid al asistentei acordata tarii de catre Banca Mondiala.

Pâna in prezent, Banca Mondiala a finantat aproximativ 40 de operatiuni în tara, reprezentând un angajament total initial de peste 4 miliarde de dolari.
Operatiunile de investitii si împrumuturile de ajustare (PAL) abordeaza trei domenii largi:

Promovarea sectorului privat si dezvoltarea unor piete eficiente. Aceasta include finalizarea agendei de privatizare, imbunatatirea serviciilor de infrastructura, crearea unui mediu de afaceri favorabil investitiilor si cresterii economice si consolidarea eficientei pietei muncii.

Edificarea unor institutii din sectorul public si imbunatatirea guvernarii prin reforma serviciului public, imbunatatirea gestionarii cheltuielilor publice si a responsabilitatii, implementarea unei strategii împotriva coruptiei si reforma justitiei.

Constituirea capitalului uman si îmbunatatirea protectiei sociale prin ameliorarea asigurarii de servicii sociale în domeniul sanatatii si educatiei si imbunatatirea sistemului de pensii.

In plus, programele de dezvoltare rurala si de reducere a saraciei vizeaza îmbunatatirea infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de irigatii, serviciile sociale si sistemul de finantare rurala, printr-un proces participativ. De asemenea, operatiile bancii vizeaza îmbunatatirea productivitatii agricole si forestiere.

Analiza si consultanta este esentiala pentru contributia Bancii Mondiale la eforturile de dezvoltare a României. Resursele pe care Banca Mondiala le are in domeniul dezvoltarii, cercetarii si al asistentei tehnice contribuie la identificarea domeniilor prioritare si la abordarea dificultatilor din procesul de dezvoltare.

Portofoliul din România este al doilea ca marime din Europa si Asia Centrala în ceea ce priveste numarul de proiecte si pe locul trei în ceea ce priveste angajamentul total.

Directorul Bancii Mondiale pentru Romania, Owaise Saadat a aratat ca România trebuie sa accelereze reforma justitiei si administratiei si sa încheie privatizarile majore in conformitate cu standardele UE pentru a primi noi fonduri de la institutia financiara internationala. Intr-un interviu acordat agentiei Reuters, oficialul BM a precizat ca exista

17 conditii care trebuie îndeplinite în domeniul administratiei publice, al institutiilor publice si in cel juridic.

2.2. RELATIILE CU RESURSELE FINANCIAR-MONETARE INTERNATIONALE

Relatiile BNR cu FMI

România este membra a Fondului Monetar International (FMI) din anul 1972, cu o cota de participare care în prezent este de 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totala. România detine 10 552 voturi, reprezentând 0,49% din total.

În cadrul FMI, România face parte din grupa de tari (constituenta) care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Hertegovina, Croatia, Macedonia. Grupa de tari este reprezentata în Consiliul executiv al FMI de un director executiv olandez – domnul Jeroen Kremers. În cadrul biroului directorului executiv, România are un reprezentant care îndeplineste functia de consilier al acestuia.

Guvernatorul României la FMI este Guvernatorul BNR; Guvernator Supleant este Secretarul de Stat din Ministerul Finantelor Publice cu responsabilitati în domeniu.

România a acceptat obligatiile prevazute în Articolul VIII al Statutului FMI, la 25 martie 1998. Prin aceasta, România se angajeaza sa nu recurga la introducerea de restrictii cu privire la efectuarea platilor si transferurilor pentru tranzactii internationale curente si sa nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fara aprobarea/consultarea FMI.

Începând cu anul 1991 asistenta financiara acordata de FMI s-a concretizat prin aprobarea unui numar de sapte aranjamente stand-by.

În calitate de stat membru, România furnizeaza FMI informatii si realizeaza consultari anuale cu aceasta institutie, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI .

In cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internationale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:

Programul Bancii Mondiale si FMI de evaluare a sectorului financiar. În acest context, expertii BM si FMI au realizat Financial Sector Stability Assessement – FSSA, raport ce identifica principalele vulnerabilitati ale sectorului financiar românesc si ofera un set de recomandari pentru corectarea acestora.

ROSC-Data Module (raportul privind respectarea standardelor si codurilor), prin care expertii FMI realizeaza o evaluare a practicilor românesti privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor-SDDS (România a aderat la acest sistem în mai 2005).

FMI a acordat României asistenta tehnica în câteva domenii incluzând politica monetara si organizarea bancii centrale, supravegherea bancara si statistica.

Relatia BNR cu BIRD

România a devenit membra BIRD în 1972, acceptând Rezolutia Consiliului Guvernatorilor nr.280/28.11.1972 care stabileste termenii si conditiile de aderare. În prezent România detine 4011 actiuni din capitalul Bancii, iar valoarea subscriptiei varsate este de 30,5 mil.USD. Conform HG nr.34/1997, guvernator pentru România este ministrul finantelor publice, iar guvernator supleant este viceguvernatorul BNR desemnat în acest sens de catre guvernatorul bancii centrale a României. Activitatea Bancii Mondiale în România a fost reluata în anul 1991. La 31 decembrie 2005, datele privind relatia BIRD – România au ilustrat un portofoliu de 88 acorduri (în derulare si finalizate), cu o valoare totala de 7 190 mil. USD. În derulare erau înregistrate :

        21 acorduri de împrumut, reprezentând un angajament net de 1 651,6 mil.USD;

        5 granturi acordate în cadrul Facilitatii de Protectie a Mediului (GEF-Global Environment Facility), cu o valoare de 31,32 mil.USD.

În cursul anului 2005 au fost semnate 3 acorduri. Conform Raportului Anual BIRD pentru anul financiar 2004-2005, angajamentele fata de România au reprezentat 17 la suta din portofoliul activ privind Europa si Asia Centrala. La 31 martie 2005 a fost finalizat PAL 1 (Programatic Adjustment Loan), cu o valoare de 150 mil.USD, program destinat sprijinirii procesului de reforma pâna în 2007, anul în care România urmeaza sa adere la Uniunea Europeana.

Romania a aderat la Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare in 1972, fiind ca si in cazul aderarii la FMI, singura tara din blocul rasaritean cu exceptand Iugoslavia, care a intreprins la acea data un asemenea pas.

In conformitate cu statutul BIRD, orice stat care devine membru al acestui organism financiar international si subscrie actiuni la capitalul BIRD are obligatia sa verse in contul acesteia 20% din valoarea capitalului subscris din care 2% in aur sau dolari SUA, la Federal Rezerve Bank, New York si 18% in moneda nationala.Contul pentru cota din capital subscrisa in moneda nationala este deschis la Banca Nationala a Romaniei. Cota de

subscriptie, platita in moneda nationala, face obiectul mentinerii valorii. Astfel, tara noastra efectueaza incepand cu anul 1992, operatiunea de mentinere a valorii cotei Romaniei subscrise in moenda nationala.

Obiectivul major urmarit in Romania, prin aderarea sa la BIRD, este acela de atragere de resurse financiare necesara procesului general de dezvoltare economica.

Ca membru BIRD, Romania a beneficiat si beneficiaza de o serie de drepturi ce decurg din aceasta calitate. Astfel, ea a contactat de la BIRD imprumuturi pentru dezvoltarea economica in conditii mult mai avantajoase decat pe piata capitalurilor.

Calitatea de membra asigura tarii noastre posibilitatea participarii la licitatiile organizate de BIRD pentru realizarea proiectelor de investitii finantate de Banca. Pentru proiectele de investitii care urmeaza sa se realizare in tara noastra cu imprumuturile BIRD, furnizorii romani beneficiaza de o marja de preferinta 15% fata de pretul firmelor strine, mai avantajoase. Se ceeaza, astfel, conditii propice, pentru promovarea exporturilor romanesti, in special cele de tehnologie, asistenta tehnica si know-how. In al treilea tara noastra obtine asistenta tehnica pentru lucrarile de investitii ce urmeaza a se realiza in tara noastra ( daca aceasta asistenta se considera utila). In al patrulea rand, Romania beneficiaza de pregatire superioara , prin institutul propiu al BIRD al unor cadre romanesti. In aderarea Romaniei la BIRD face posibila obtinerea unor informatii de foarte buna calitate privin economia mondiala, comertul international, ajutorul public, pentru dezvoltare, datoria externa etc., informatii care contribuie la mai buna participare a Romaniei la diviziunea internationala a muncii, la promovarea omertului si cooperarii internationale.

Calitatea portofoliului Bancii in Romania s-a imbunatatit constant in ultimii cativa ani. In timp ce indicatorii globali de performanta sunt pozitivi, cateva probleme comune de punere in aplicare persista. Acestea includ: (i) nevoia de a acorda o atentie speciala dezvoltarii capacitatii de monitorizare si evaluare; (ii) nevoia de a alinia cerintele de raportare financiara la cele mai bune practici internationale si (iii) nevoia de a intari procesul de stabilire a prioritatilor bugetare de catre Guvern, pentru a asigura alocarea fondurilor din cadrul imprumutului BIRD si finantarea echivalenta, pentru a obtine un impact maxim de dezvoltare de la portofoliul Bancii.

Relatia BNR cu BERD

România a ratificat Acordul de Înfiintare a BERD în anul 1990, facând parte dintre membrii fondatori ai acestei institutii. Capitalul subscris si varsat de România are valoarea de 96 mil.euro (respectiv 9 600 actiuni).

Consiliul Guvernatorilor Bancii este alcatuit din reprezentanti ai tuturor statelor membre. Ministrul finantelor publice este guvernator pentru România, iar guvernatorul Bancii Nationale este guvernator supleant.

Constituenta din care face parte tara noastra include Armenia, Georgia, Moldova si Ucraina.

Cea mai recenta strategie de piata pentru România a fost aprobata în decembrie 2005; acest tip de document este revizuibil din doi în doi ani.

România se situeaza pe locul al treilea în rândul tarilor de operare din punct de vedere al volumului finantarii (dupa Federatia Rusa, concurând cu Polonia pentru locul doi).

Din 1991 (când BERD a devenit operationala) pâna la 31 decembrie 2005, BERD a acordat României un sprijin financiar în suma cumulata de 3 183,3 mil. euro (reprezentând 2 645,9 mil. euro sub forma de împrumuturi, 536,1 mil. euro investitii de capital si 1,3 mil. euro garantii [în total 179 de acorduri semnate]); 66,45% din suma totala a finantarii a sustinut sectorul privat. Pe parcursul anului 2005, BERD a semnat cu tara noastra 27 de proiecte în suma de 503,7 mil. euro.

Relatia cu BRD

Pe piata bancara româneasca, Grupul este prezent în calitate de actionar principal al Bancii Române de Dezvoltare. BRD – Groupe Société Générale este a doua banca româneasca, dupa activele bancare.

Cu o capitalizare de 3,5 miliarde euro la sfârsitul lunii aprilie 2009, BRD – Groupe Société Générale detine prima pozitie, conform acestui indicator, între societatile din domeniul financiar, listate la Bursa de Valori Bucuresti si a doua pozitie dupa acelasi nivel al capitalizarii bursiere, daca luam în considerare toate companiile listate la BVB, indiferent de domeniu.

BRD – Groupe Société Générale este prezenta în toate judetele României printr-o retea de peste 360 de agentii si peste 600 ATM-uri. La sfârsitul lunii martie 2009, BRD numara 1,8 milioane clienti activi individuali si corporativi si peste 1,3 milioane de posesori de carduri.

Relatia cu raiffeisen

Prezenta Raiffeisen Zentralbank Oesterreich (RZB) în România a început în anul 1994 prin deschiderea unei reprezentante la Bucuresti. în 1998, reprezentanta a fost transformata într-o subsidiara a RZB, oferind servicii si produse pentru companii.
În acelasi timp, una dintre cele mai mari banci detinute de statul roman – Banca Agricola – se afla într-o situatie financiara dificila. Datorita masurilor luate de autoritatile romane – precum preluarea creditelor neperformante de catre stat – banca a fost pregatita pentru privatizare în anul 2000.

În februarie 2001, RZB, împreuna cu Romanian-American Enterprise Fund (RAEF), si-a exprimat interesul de a achizitiona pachetul majoritar de actiuni ale Bancii Agricole. Contractul de achizitie a fost semnat la sfârsitul lunii iulie 2002.

Reteaua de unitati a Raiffeisen Bank România cuprinde un numar de 248 sucursale, agentii si reprezentante.

Relatia cu Unicredit

UniCredit Group este un grup responsabil si implicat activ în tarile în care a facut investitii, unde îsi manifesta angajamentul pe termen lung, sprijinind cresterea si dezvoltarea mediului de afaceri local. Grupul UniCredit detine în prezent o retea internationala de peste 4.500 sucursale si 70.000 de angajati.

În prezent, Grupul UniCredit este reprezentat pe piata bancara din România prin intermediul UniCredit România, Banca Țiriac si HVB Bank, cu o valoare cumulata a activelor de peste 3 miliarde EURO.

UniCredit România este una dintre primele trei banci din România ce ofera servicii de factoring intern si international, fiind membra a International Factor's Chain.

UniCredit România are o retea de 50 de sucursale, dintre care 14 în Bucuresti, iar restul în 33 de orase din întreaga tara: Alba Iulia, Arad, Bacau, Baia Mare, Bistrita-Nasaud, Buzau, Brasov, Braila, Calarasi, Cluj, Constanta, Craiova, Deva, Drobeta Turnu Severin, Focsani, Galati, Iasi, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Piatra Neamt, Pitesti, Ploiesti, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sfântu Gheorghe (Covasna), Sibiu, Slatina, Suceava, Târgu Mures, Târgoviste, Târgu Jiu si Timisoara.

Cap.3 PARTICULARITATI ALE ECONOMIEI ROMANIEI SI POSIBILITATEA ACCESARII
RESURSELOR FINANCIAR-MONETARE INTERNATIONALE

3.1. Particularitati ale economiei Romaniei

Economia globală a intrat în anul 2008 în cea mai mare criză economică după Marea Recesiune din anii 1930. Criza a avut un grad ridicat de sincronizare fiind afectate atât tările dezvoltate cât și tările emergente, demonstrând creșterea semnificativă a gradului de interdependență a economiilor lumii.

Incepând cu ultimul trimestru al anului 2008, criza financiară s-a propagat rapid și în România, în contextul unei economii mondiale tot mai globalizate, și, în mod specific, al economiei românești puternic integrate în economia UE, astfel încât orice șoc negativ extern s-a propagat rapid și la nivel intern.

Pe termen scurt, prioritatea guvernului a fost și rămane în continuare legată de relansarea

economică, crearea de locuri de muncă și asigurarea sustenabilității finanțelor publice.

In ciuda spațiului fiscal bugetar redus ca urmare a politicii macroeconomice expansioniste promovate în anii anteriori, guvernul a reacționat cu promptitudine în anul 2009, și a pus în practică un program de măsuri anticriză concretizat într-o serie de măsuri consistente de stabilizare a economiei și reluare a procesului de creștere economică, astfel:

măsuri de stimulare a cererii prin creșterea puterii de cumpărare a locuințelor (Programulprima casă), a mașinilor (Programul rabla), susținerea exporturilor (capitalizarea Eximbank);

măsuri de stimulare a investițiilor (neimpozitarea profitului reinvestit, investiții în reabilitareatermică a locuințelor);

măsuri de stimulare a agriculturii (Programul „Primul siloz”);

măsuri cu caracter social (acordarea pensiei sociale pentru pensionarii cu venituri mici îndouă tranșe);

măsuri de protejare pe piața muncii (șomajul tehnic, Programul ˝Bani pentru angajați maimulți, mai competenți, mai sănătoși˝, prelungirea perioadei de acordare a ajutorului de șomaj cu trei luni).

In plus, Guvernul României a încheiat un acord financiar extern multilateral cu Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, Banca Mondială, precum și alte instituții financiare internaționale în valoare de 19,95 miliarde de Euro cu o durată de 24 luni. Programul a ajutat la ajustarea ordonată a deficitului extern, asigurarea unei finanțări externe adecvate și îmbunătățirea nivelului de încredere în perspectivele economiei românești.

Măsurile puse în practică sunt bine țintite, au un caracter bine definit în timp și sunt coordonate cu prevederile Planului European de Redresare Economică. Efectul acestora este relativ dificil de cuantificat din punct de vedere cantitativ în condițiile în care legăturile între diversele instrumente de politică economică și indicatorii macroeconomici sunt incerte datorită volatilității macroeconomice fară precedent. Cel mai probabil însă dacă nu ar fi fost pus în practică acest program, ritmul de contracție al produsului intern brut și efectele secundare asupra pieței forței de muncă, mai specific al ocupării și al șomajului, ar fi fost mai ridicate implicând un cost de oportunitate sporit pentru

economie și societate în ansamblu.

Trecând peste costurile inevitabile pe termen scurt, criza trebuie văzută ca o oportunitate majoră de a implementa măsuri de reformă bugetară și structurală care să crească capacitatea economiei românești pe termen lung de a face față presiunilor competitive globale, de a atrage investiții străine directe și de a crea locuri de muncă.

Țintele anuale de inflație s-au plasat în ultimii ani pe o traiectorie descendentă, nivelul lor scăzând de la 7,5 la sută ±1 punct procentual în 2005, la 3,5 la sută ±1 punct procentual în 2009 și 2010. Ținta de inflație pentru sfârșitul anului 2011 a fost coborâtă la nivelul de 3 la sută ± 1 punct procentual.

Opțiunea de a se accentua în 2011 trendul descendent al țintelor anuale de inflație a fost justificată în principal de perspectiva decelerării susținute a inflației în următorii ani, având ca resort contracția severă suferită în 2009 de economia românească sub impactul crizei financiare și economice globale, precum și de ritmul lent de redresare anticipat în perioada post-criză a economiei mondiale și implicit cea națională. În favoarea opțiunii a mai pledat capacitatea acestui nivel al țintei de a satisface cerința de a se consolida dezinflația și de a se atinge în concordanță cu calendarul prevăzut pentru adoptarea euro un nivel al ratei inflației compatibil cu criteriul de inflație al Tratatului de la Maastricht, precum și, ulterior, cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor adoptată de BCE.

În același timp, opțiunea privind nivelul țintei de inflație pentru anul 2011 a reflectat preocuparea BNR pentru stabilirea unor obiective realiste, atingerea acestora fiind esențială pentru consolidarea credibilității băncii centrale și implicit pentru ancorarea eficace a anticipațiilor inflaționiste pe termen mediu. În contextul dat, menținerea unei abordări prudente în ceea ce privește pasul de reducere a țintei de inflație pentru 2011 a fost justificată de riscurile și incertitudinile legate de magnitudinea efectelor inflaționiste directe ce vor continua să fie exercitate de factori aflați în afara sferei de influență a băncii centrale, cei mai importanți fiind: (i) ajustarea prețurilor administrate; (ii) reluarea

proceselor de convergență economică, inclusiv a convergenței nivelului prețurilor, după încheierea perioadei de contracție economică sincronizată; (iii) menținerea unor rigidități nominale asimetrice. Consolidarea dezinflației în ritmul impus de atingerea țintelor anuale de inflație continuă să reprezinte o provocare pentru politica monetară. În anul 2009, una dintre provocări a decurs din necesitatea asigurării ajustării ordonate a severelor dezechilibre macroeconomice acumulate anterior, precum și din imperativul prezervării stabilității financiare, în contextul manifestării efectelor adverse ale crizei financiare și economice globale. Într-o asemenea conjunctură, asigurarea sustenabilității dezinflației, fără prejudicierea potențialului de creștere economică pe termen mediu,

era condiționată de reechilibrarea și creșterea coerenței și credibilității mix-ului de politici macroeconomice și de accelerarea reformelor structurale. Aceasta presupunea întărirea politicii fiscale și a celei de venituri, de natură să permită adecvarea graduală a conduitei politicii monetare la evoluțiile din sectorul real și cel financiar al economiei interne, afectate tot mai puternic de criza globală.

În sprijinul unei asemenea configurări a politicii economice, în măsură să influențeze favorabil încrederea mediului extern în economia românească, a acționat aranjamentul multilateral de finanțare externă pe care autoritățile române l-au încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale, având atașat un puternic program economic; scopul său l-a constituit protejarea economiei de efectele adverse ale scăderii intrărilor de capital în perioada necesară implementării măsurilor destinate ajustării dezechilibrului fiscal și al celui extern, precum și întăririi sistemului bancar. Ca efect imediat al încheierii acordului, ce a condus la ameliorarea percepției investitorilor străini asupra economiei românești, dar și ca urmare a ușoarei ameliorări a apetitului global pentru risc, presiunile intense de depreciere exercitate anterior asupra leului au încetat.

Ulterior inițierii întăririi politicii fiscale și de venituri, precum și cvasi-stabilizării cursului de schimb al leului – susținută și de corecția peste așteptări a deficitului de cont curent -, politica monetară s-a confruntat cu provocarea decurgând din relativa persistență manifestată pe termen scurt de inflația de bază, relevată de reacția întârziată a acesteia față de ritmul și magnitudinea adâncirii deficitului de cerere agregată. Această provocare era complicată de perspectiva rămânerii în teritoriul negativ a dinamicii anuale a PIB în următoarele trimestre și a trenării redresării ulterioare a activității economice – având ca premisă continuarea scăderii încrederii și a dezintermedierii financiare pe plan internațional și implicit pe plan intern – și de prefigurarea accelerării, pe acest fond, a dezinflației pe termen mediu.

În aceste condiții, BNR a optat pentru o ajustare graduală a condițiilor monetare reale în sens larg, menită să prezerve caracterul prudent al politicii monetare. Astfel, reducerea de la 10,25 la sută la 8 la sută a ratei dobânzii de politică monetară operată de BNR în cursul anului 2009 (în intervalul februarie-septembrie), s-a realizat în cinci pași. Totodată, banca centrală a scăzut în trei etape rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută ale instituțiilor de credit (de la 40 la sută 25 la sută) și a redus într-o altă etapă, de la 40 la sută la 0 (zero) la sută, rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută cu scadență reziduală mai mare de doi ani de la finele perioadei de observare și care nu prevăd clauze contractuale; BNR a mai operat și o reducere de 5 puncte procentuale asupra ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei ale instituțiilor de credit,

aceasta fiind coborâtă la 15 la sută. Prin deciziile adoptate, autoritatea monetară a urmărit să asigure convergența ratei inflației către obiectivele stabilite pe termen mediu, precum și crearea condițiilor necesare revitalizării sustenabile a procesului de creditare a economiei românești; reducerea ratelor rezervelor minime obligatorii s-a înscris totodată în procesul de aliniere graduală a nivelului acestora la standardele BCE.

În condițiile prefigurării manifestării efectelor inflaționiste ex-ante ale ajustării, începând cu 1 ianuarie 2010, a accizelor la produsele din tutun, dar mai ales a impactului nefavorabil exercitat asupra anticipațiilor inflaționiste de accentuarea riscurilor legate de politicile fiscală și a veniturilor în contextul tensionării mediului politic intern, BNR a stopat în trimestrul IV al anului 2009 trendul descendent al ratei dobânzii de politică monetară. De altfel, datorită creșterii prețului țigărilor, dar și a prețului combustibililor, procesul dezinflației reamorsat în semestrul II 2008 s-a întrerupt temporar în acest interval, rata anuală a inflației plasându-se în luna decembrie 2009 la nivelul de 4,7 la sută; acesta a depășit ușor limita superioară a intervalului de variație ce încadrează punctul central al țintei de inflație stabilite pentru acest an (3,5 la sută ± 1 punct procentual), dar a fost cu 1,6 puncte procentuale inferior celui consemnat în luna decembrie 2008 (6,3 la sută). În schimb, decelerarea componentei de bază a inflației s-a accelerat, rata anuală a acesteia coborând în decembrie la 2,8 la sută (de la 6,3 la sută în decembrie 2008).

Stabilizarea ulterioară a mediului politic intern și reactivarea aranjamentului multilateral de finanțare externă încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale, de natură să reducă riscurile legate de mix-ul de politici economice implementat de autorități și implicit să amelioreze percepția mediului extern asupra economiei românești, au permis BNR să reinițieze în 2010 mișcarea coborâtoare a ratei dobânzii de politică monetară; în sprijinul acestei abordări au pledat puternic și relativa scădere a persistenței inflației de bază evidențiată la finalul anului trecut, precum și perspectiva consolidării dezinflației pe termen mediu, în corelație cu valorile anticipate ale adâncimii și duratei deviației negative a PIB. Astfel, în intervalul ianuarie – februarie 2010, banca centrală a

efectuat două reduceri succesive ale ratei dobânzii de politică monetară – de câte 0,50 puncte procentuale –, aceasta fiind coborâtă la nivelul de 7,0 la sută.

Băncile de investiții pot participa la activitatea de achiziții și fuziuni în mai multe moduri: găsind candidații pentru achiziții și fuziuni; acordând consultanță firmei achizitoare sau firmei țintă în ceea ce privește condițiile operațiunii sau intervenind, la cererea firmei țintă, pentru a respinge o tentativă de preluare ostilă; asigurând firmei achizitoare fondurile necesare pentru realizarea achiziției. Taxele percepute de băncile de investiții pentru toate operațiile ce țin de această funcție depind de natura participării lor la acest proces și de complexitatea activităților pe care trebuie să le îndeplinească. Adesea, banca de investiții primește o taxă calculată procentual la prețul de vânzare. Structura acestei taxe poate varia astfel: procentul poate scădea odată cu creșterea prețului de vânzare; procentul poate fi același (fix) indiferent de mărimea prețului de vânzare; procentul este fix și se adaugă o taxă cu caracter de stimulent în cazul în care prețul este mai bun decât un anumit nivel stabilit.

Dintre țările dezvoltate, activitatea băncilor de investiții cunoaște faza cea mai dezvoltată în Statele Unite și Marea Britanie, regăsindu-se într-un stadiu mai puțin avansat în Germania și Japonia și în alte țări ale lumii. Diferențele în locul pe care îl ocupă această activitate în diverse țări poate fi pus pe seama impactului diferit și al interacțiunii dintre factorii economici, legislativi și sociali responsabili de evoluția băncilor de investiții și a sistemului financiar internațional în general.

3.2. Posibilitatea accesarii resurselor financiar-monetare internationale

3.2.1. Tipologia instituțiilor financiare

I. Instituțiile financiare internaționale au un rol fundamental în orientarea fluxurilor de capital dinspre țările care au excedent de resurse către cele cu deficit de resurse, scopul alocării capitalurilor fiind acela de rezolvare a unor crize de sistem cu care se confruntă țările implicate sau pentru restructurarea economică a acestora. Reprezentarea țărilor în cadrul acestor instituții se face la nivel de guvern (prim – ministru, ministru de finanțe sau guvernatorul băncii centrale). Cea mai mare parte a finanțărilor acordate de aceste instituții nu sunt în condiții de piață (dobânzi mai mici, perioade de grație, posibilități de reeșalonare sau renegociere).

II. Instituțiile și agențiile guvernamentale au rolul de a susține financiar activitatea de export prin acordarea de credite de export pe termen scurt (credite de scont, credite de cesiune, credite de accept, avansuri în valută, credite în contul curent, linii de credit) sau pe termen lung pentru finanțarea importului de bunuri de echipament (credit furnizor sau cumpărător) sau de a se implica în garantarea financiară a operațiunilor de import – export și acoperirea riscurilor asociate acestor operațiuni (riscul de țară, riscul valutar sau riscul de dobândă).

III. Instituțiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din atragerea de depozite bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente și împrumutarea acestor resurse către cei care au nevoie de ele.

A. Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe piețele financiare internaționale, oferind o gamă largă de servicii cum ar fi tranzacții financiare (cumpărarea / vânzarea de valută, plăți și decontări internaționale), garanții bancare, monitorizare etc. (mai puțin expertiza managerială). Veniturile în cazul acestor instituții sunt formate din dobânzile încasate de pe urma creditelor acordate și din comisioanele / spezele bancare percepute pentru diferitele operațiuni financiare realizate. Principalele cheltuieli în cazul băncilor sunt formate din dobânzile plătite deponenților, la care se adaugă cheltuielile curente, cheltuielile cu provizioanele etc.

Pentru bănci, acordarea de credite reprezintă principala activitate comercială. Spre deosebire de celelalte instituții de intermediere, care înregistrează un număr limitat de tipuri de active, așa cum am văzut mai sus, băncile au în structura activelor un portofoliu mult mai diversificat.

Creditele reprezintă principalul activ al băncilor și, de asemenea, reprezintă principala sursă de venituri. Putem privi banca drept o ființă cu două brațe. Pe de o parte, un braț primește depozite din partea celor cu excese de fonduri, iar pe de altă parte, ea acordă credite celor care găsesc oportunități de investiție profitabile. Din diferența dintre dobânzile încasate de către bănci și cele plătite de către acestea rezultă profitul brut al activității bancare de creditare. Dacă din această diferență se scad cheltuielile de administrație și de întreținere ale băncii, ca și impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau câștigul net bancar.

Creditul bancar reprezintă soluția de bază pentru investițiile agenților economici, fiind în esență, mai ales la nivelul economiilor emergente, calea de realizare a restructurării economice și a relansării afacerilor. Activitatea de creditare este cel mai important plasament bancar, cu o pondere mare în activul bilanțier și deci de calitatea portofoliului de credite depinde stabilitatea băncii și realizarea nivelurilor necesare indicatorilor activității bancare privind solvabilitatea și lichiditatea. În cazul unui portofoliu slab de credite acordate, acea bancă ar putea pierde depozite, datorită veniturilor mici sau a riscurilor prea mari pe care le-ar putea aduce acest tip de amplasamente; fără depozite o bancă nu poate să continue să finanțeze creditele sale și să îndeplinească angajamentele sale. De aceea, este vital ca o bancă să abordeze cu atenție portofoliul de credite pentru a-i asigura soliditatea sa. Diferența între băncile comerciale și celelalte instituții depozitare (casele de economii, băncile mutuale sau uniunile de credit) constă în rolul fundamental pe care băncile comerciale îl au în plățile și decontările internaționale, marea diversitate a activelor (instrumentelor) oferite, forma de organizare (băncile comerciale sunt organizate sub forma societăților pe acțiuni servind intereselor acționarilor). Băncile comerciale sunt de două tipuri: bănci cu amănuntul ("retail banks" – pentru persoane fizice) și bănci pentru companii ("company banks") adresate în principal companiilor. Cea de a doua categorie de bănci este mai mult implicată pe piețele financiare internaționale.

O categorie aparte de bănci comerciale implicate în finanțarea internațională sunt băncile de import – export, care acordă facilități de finanțare firmelor exportatoare: credite de prefinanțare, credite furnizor / cumpărător, credite de export, garanții bancare, credite de scont, credite de accept etc.

B. Casele de economii și împrumuturi sunt instituții financiare depozitare specializate în principal pe acordarea de credite ipotecare (din care creditele ipotecare ocupă primul loc – cca. 70 % din activele băncii). Serviciile financiare oferite sunt legate de activitatea lor de bază, oferind o gamă largă de servicii de consultanță în domeniul ipotecar. Ca formă de organizare, multe dintre aceste instituții sunt companii mutuale, dar apar și în forma unor societăți pe acțiuni.

C. Băncile mutuale de economii au active format în principal tot din credite ipotecare și instrumente cu risc redus (titluri de stat, obligațiuni de stat, obligațiuni municipale). Sunt de dimensiuni mai mici, organizate sub forma unei simple asocieri de fonduri (companii mutuale). În prezent, în practica financiară internațională nu se mai face distincție între acest tip de instituții de intermediere și casele de economii și împrumuturi.

D. Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de credite de consum. Din punct de vedere al fondurilor mobilizate și al tranzacțiilor derulate, uniunile de credit sunt cele mai mici dintre instituțiile depozitare, având totuși un grad rapid de dezvoltare în ultima perioadă. Participanții la aceste instituții sunt de regulă membrii aceleași organizații, din acest punct de vedere operațiunile financiare derulate prin uniunile de credit fiind considerate ca având un risc redus. Gradul de diversificare al serviciilor și instrumentelor oferite este relativ redus.

II. Instituțiile de intermediere non – depozitare

E. Fondurile cu capital de risc (Venture Capital) reprezintă forma de mobilizare a capitalului privat al unui grup de investitori care cumpără acțiuni într-o firma nou înființată, nelistată, dar cu potențial de creștere rapidă. Prin această formă de intermediere sunt finanțate companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu potențial de creștere, oferind o gamă diversificată de tehnici de finanțare (acțiuni, obligațiuni, credite). În principiu, aceste fonduri încheie contracte directe cu antreprenori care dețin o tehnologie de vârf, finanțatorul percepând un dividend anual. De regulă, cei care finanțează astfel de afaceri nu au cunoștințe avansate cu privire la procesul tehnologic, punând la dispoziția antreprenorului capitalul și expertiza managerială de care acesta dispune.

După cum se poate observa, în faza inițială principalul beneficiar este antreprenorul (care are la dispoziție resursele financiare necesare și sprijinul direct al finanțatorului în gestionarea afacerii) în timp ce în faza ulterioară, dacă lucrurile merg bine, principalul beneficiar devine finanțatorul care are dreptul să preia integral afacerea respectivă.

Caracteristicile finanțării prin fondurile cu capital de risc sunt următoarele:

o Investiție cu grad mare de risc – rata mare de mortalitate + lipsa de active fixe;

o Rata mare a câștigului așteptat – obiectiv ROI (return on investment) de minim 20-30%;

o Deținerea firmei în portofoliu de la 1 la 7 ani;

o Achiziționare între 5 – 30% dintre acțiunile firmei;

o Ieșire din investiție prin: ofertă publică pe piețele internaționale, vânzare către o alta companie, preluare;

o Implicare activă a investitorului.

Uneori această formă de finanțare este preferată finanțării prin băncile comerciale din cauză că riscul implicat este mult mai mare și băncile evită uneori implicarea directă și că de cele mai multe ori existența unui istoric al relațiilor cu o bancă este un factor determinant în acordarea finanțării. În plus, în contractul încheiat cu antreprenorul, finanțatorul poate restricționa / condiționa obținerea de fonduri din alte surse și poate impune obligativitatea supravegherii directe a activității antreprenorului și a modului în care acesta gestionează fondurile primite.

F. Companiile de finanțare apar ca filiale ale marilor companii (de exemplu General Electric Capital sau General Motors Acceptance Company) sau ca instituții financiare independente (de exemplu compania Heller, preluată ulterior de Fuji Bank)

Aceste companii sunt specializate în susținerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în finanțarea exporturilor sau investițiilor directe în străinătate) dar și în finanțarea cumpărării de locuințe, autoturisme sau alte bunuri de consum. Deoarece creditele acordate sunt garantate de obligativitatea constituirii unui colateral (depozit bancar, stoc de titluri financiare), riscul implicat este mult mai mic.

În practica financiară internațională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de companii de finanțare:

– Companii de finanțare a vânzărilor: specializate în finanțarea utilizatorilor de produse (ex. în domeniul auto);

– Companii de finanțare a persoanelor fizice: specializate în finanțarea persoanelor fizice pentru achiziționarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de locuințe;

– Companii de finanțare a afacerilor: implicate în finanțarea companiilor prin acordarea de credite comerciale sau operațiuni de leasing / factoring.

În fluxurile financiare internaționale sunt implicate cu precădere ultima categorie de companii de finanțare. Mai trebuie precizat faptul că aceste companii de finanțare se refinanțează cu precădere prin emisiune de hârtii comerciale (commercial papers) pe termen scurt (cu scadență până în 180 de zile). Hârtiile comerciale emise sunt negarantate, riscul acestor instrumente fiind direct legat de riscul emitentului. Rata dobânzii la aceste hârtii comerciale este stabilită în funcție de dobânda pieței și implicit de riscul emitentului.

G. Societățile de asigurare sunt intermediari financiari specializați car preiau în portofoliul lor riscurile financiare / comerciale la care sunt expuși toți care operează pe piață, în schimbul unei prime de asigurare. Baza juridică a operațiunii de intermediere o constituie polița de asigurare, în care sunt prevăzute clar riscurile asumate de asigurător precum și drepturile asiguratului î caz de producere a evenimentului asigurat. Durata pasivelor în cadrul societăților de asigurare este mult mai mare decât în cazul băncilor comerciale. În prezent, se poate observa o implicare tot mai mare a acestor societăți de asigurare în tranzacțiile comerciale și financiare internaționale, volumul mare al riscurilor pe care operatorii economici trebuie să și le asume în acest caz fiind foarte mare sunt îndemnați să transfere o parte din aceste riscuri.

Spre deosebire de garanțiile bancare care vizează în exclusivitate riscuri economice / comerciale (riscul de neplată), asigurările în materia comercială internațională oferă o arie mai largă de acoperire a riscurilor, existând în prezent polițe de asigurare inclusiv pentru riscul politic, riscul suveran sau chiar riscul de țară (ex. COFACE – Franța, MITI – Japonia, Political Risk Service – din SUA etc.). Diferența între asigurare și garantare apare și în ceea ce privește costul (mai mare în cazul garanției bancare) și limita acoperirii (garanțiile bancare oferă o acoperire de 100 % împotriva riscurilor menționate în timp ce asigurarea oferă o acoperire de până la 80 – 85 % din valoarea asigurată).

Companiile de asigurare oferă o gamă largă de servicii financiare, de la monitorizare până la consultanță financiară specializată. Atunci când valoarea asigurării este mare (caz frecvent în finanțarea internațională, mai ales în cazul importului de bunuri de echipament), societățile de asigurare pot opta pentru reasigurare sau coasigurarea operațiunii respective.

Mai trebuie remarcat faptul că aceste companii de asigurare au un rol activ pe piețele de capital internaționale, plasând banii colectați prin polițe în diferite titluri ale acestei piețe, în vederea obținerii unor randamente superioare.

H. Fondurile de pensii sunt fonduri mutuale ce acumulează pasive pe termen lung și foarte lung. Sumele obținute din primele plătite de participanții la aceste fonduri sunt reinvestite pe piețele financiare, urmărindu-se o acumulare reală de capital pe termen lung. Aceste forme de intermediere s-au dezvoltat ca o alternativă la instituțiile depozitare (băncile comerciale) care evitau implicarea directă în finanțarea pe termen lung și foarte lung.

I. Fondurile mutuale sunt asemănătoare fondurilor de pensii, fiind organizate sub forma unei asocieri mutuale de fonduri, gestionate de o companie specializată. În prezent există două tipuri distincte de astfel de fonduri, în funcție de posibilitatea de accesare a lor: fonduri deschise (accesibile tuturor) și fonduri închise (exclusive numai membrilor fondatori).

J. Băncile de investiții (Merill Lynch, Morgan Stanley) reprezintă un segment important al intermediarilor non – depozitari, fiind instituții specializate ce oferă servicii financiare diverse:

– Emiterea de titluri financiare (CP / obligațiuni ) pe piețele financiare locale și internaționale;

– Intermedierea vânzărilor / cumpărărilor de titluri financiare;

– Acordarea de consultanță financiară investitorilor cu privire la oportunitățile de plasament sau la gestionarea portofoliului financiar propriu;

– Garantarea emisiunii de titluri financiare;

– Monitorizare a piețelor.

În principal aceste bănci de investiții vând instrumente financiare cu venit fix (obligațiuni sau hârtii comerciale – CP). Ca formă de organizare, băncile de investiții nu presupun atragerea de depozite ci utilizarea fondurilor subscrise de acționarii acestora. Băncile de investiții s-au lansat și s-au dezvoltat valorificând nișe de piață insuficient exploatate de băncile comerciale, ocupând în prezent un loc important în intermedierea fluxurilor financiare internaționale.

Resurse finaciar-monetare internationale

În relațiile financiar – valutare internaționale, operațiunile de creditare ocupă al doilea loc ca volum total după obligațiuni. Creditul extern rămâne în continuare o opțiune demnă de luat în considerare de către entitățile publice sau private care au nevoie de resurse pentru derularea unor operațiuni comerciale sau pentru finanțarea unor proiecte de investiții. Practica ultimilor ani a dezvoltat o serie de mecanisme de creditare externă specifice care implică un număr însemnat de consorții bancare și de alți intermediari financiari (instituții de garantare, societăți de asigurare, companii de finanțare, bănci de investiții etc.).

Practica internațională a dezvoltat în timp o serie de mecanisme de creditare mai mult sau mai puțin complexe, destinate mobilizării de fonduri necesare derulării operațiunilor comerciale internaționale sau finanțării unor proiecte de investiții. Există în prezent o multitudine de variante de creditare pe orizonturi diferite de timp care vizează importurile sau exporturile sau operațiuni mai complexe, unele fiind utilizate în faza de inițiere, altele intervenind în faza derulatorie.

În funcție de orizontul de timp creditele externe pot fi sistematizate astfel:

A. Tehnici de creditare pe termen scurt;

B. Tehnici de creditare pe termen mediu și lung;

C. Tehnici speciale de creditare.

Creditarea pe termen scurt

Are în vedere obținerea de sume pe termen scurt destinate demarării producției destinate exportului sau promovării acestuia pe noi piețe. Principalele tipuri de credite incluse în această categorie sunt:

 Creditele de prefinanțare;

 Creditele de export.

Prefinanțarea exporturilor se realizează prin:

– Avansul in cont curent reprezintă o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuații periodice a soldului conturilor personale. In acest caz, se stabilește o limită până la care firmele pot trage cecuri asupra contului lor, indiferent daca nu au disponibilități, banca onorându-le la plată. Asemenea acorduri sunt făcute de bănci cu clienți solvabili, cu o situație cunoscuta si cu o anumita ritmicitate a încasărilor.

– Creditele in cont curent reprezintă o înțelegere intre o banca si un client, prin care convin ca, in limita unui plafon stabilit, de regula, anual, clientul sa poată utiliza din contul curent personal sume de bani, chir daca in cont nu mai exista disponibilități, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Aceasta tehnica se poate derula și între două bănci: banca finanțatoare acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent daca in contul băncii importatorului exista sau nu disponibilități. Banca finanțatoare se bazează integral atât pe credibilitatea financiara a clientului, cit si pe integritatea si renumele acestuia. După cum este de așteptat, aceasta tehnica este utilizata atunci când banca si clientul sau dispun de o experiența comuna legata si de o încredere reciprocă. In ciuda riscurilor implicate, tranzacțiile în cont curent s-au extins, in special in tarile industrializate.

– Creditele de prefinanțare specializate au în vedere susținerea financiară a exporturilor complexe (de valoare mare) prin acordarea unor credite producătorilor / exportatorilor de bunuri cu grad înalt de prelucrare (echipamente, utilaje). În cazul în care procesul de fabricație presupune și participarea mai multor sub-furnizori, aceștia din urmă pot solicita, la rândul lor, credite de prefinanțare în sume proporționale cu ponderea activității ce le revine. Creditele de prefinanțare specializate au rolul de a acoperi necesarul de lichidități la producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este acoperitor sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricație. Mărimea creditului este fixată în baza unui plan general de finanțare în care apar toate avansurile primite de exportator la semnarea contractului și în timpul perioadei de fabricație, cât și cheltuielile de producție.

– Creditele de prospectare sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct exportatorilor de instituții financiare specializate (guvernamentale), în vederea pătrunderii pe piețe noi și consolidării poziției pe aceste piețe. Mecanismul este asemănător creditelor de prefinanțare, această tehnică de finanțare putând fi considerată o formă agresivă și eficientă de promovare a exporturilor.

Creditele de export

În această categorie intră toate categoriile de avansuri în valută acordate de diverse instituții financiare (avansul pe bază de documente, avansul în valută, avansul pe baza de cesiune de creanțe) dar și creditele de scont sau creditele de accept. Spre deosebire de prefinanțarea exporturilor când exportatorul poate să-și recupereze integral contravaloarea exporturilor, creditele de export presupun recuperarea parțială a sumelor de către companiile exportatoare.

– Creditul bancar direct presupune încheierea unui acord între exportator și banca sa privind acordarea unui credit pe termen scurt în anumite conditii referitoare la termen și rata dobânzii. Creditul este remis direct de către bancă în contul curent al exportatorului.

– Creditele in cont deschis reprezintă o înțelegere între o bancă și un client (exportatorul), prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă anual, clientul să poată utiliza din contul curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilități, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Această tehnică se poate derula și între doua bănci: banca exportatorului acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent dacă în contul băncii importatorului există sau nu disponibilități. În acest caz, banca exportatorului se bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât și pe integritatea si renumele acestuia. După cum este de așteptat, aceasta tehnica este utilizata atunci când banca si clientul sau dispun de o experiența comună legată și de o încredere reciproca. In ciuda riscurilor implicate, tranzacțiile in cont curent s-au extins, in special in tarile industrializate.

– Avansul pe baza documentelor de mărfuri se acordă exportatorului pe baza setului de documente care atestă livrarea mărfurilor către importator. Acordarea avansului se poate face pe baza unui set de documente stabilit precis de către banca finanțatoare sau se poate face doar în baza unui document care să ateste gajul mărfurilor ce fac obiectul exportului, în speță recipisa – warant, obținută de la cărăuș sau de la depozitarul mărfurilor destinate exportului.

Suma acordată de bancă acoperă numai în parte (maxim 80 %) din contravaloarea exporturilor. O astfel de formă de finanțare se adresează exportatorilor ce livrează partizii mari de mărfuri pe piețele externe.

– Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import export, cu termen de livrare de până la un an. Odată livrată marfa, exportatorul împrumută de la bancă o sumă în valută, echivalentă cu valoarea creanțelor de încasat de la importator, mai puțin dobânda aferentă. Exportatorul poate primi suma în valută sau poate primi echivalentul în moneda națională, suma fiind schimbată la vedere pe piața valutară. Odată obținută suma, aceasta poate fi reinvestită în vederea derulării unor noi exporturi. În alegerea acestei variante de finanțare, un rol fundamental il are dobânda aferentă creditelor în valută în care este denominat exportul.

La scadență, creditul va fi rambursat integral din ceea ce se încasează din operațiunea de export, rambursarea făcându-se în valută sau în monedă națională după caz.

– Avansul prin cesiunea de creanță presupune acordarea unui credit exportatorilor de către o bancă pe baza cesiunii creanțelor în valuta deținută de aceștia asupra unor parteneri externi. Cesionarea creanțelor se realizează la o valoare mai mică, suma încasată de exportatori fiind diminuată cu marja instituției creditoare. Cesiunea de creanță este mecanismul care stă la baza factoringului.

– Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanță ce însoțesc vânzarea pe credit la export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înțelege vânzarea acestui titlu de creanță înainte de scadență unei bănci. Valoarea încasată înainte de scadență depinde de numărul de zile rămase până la scadență și de nivelul taxei scontului.

Scontarea presupune mobilizarea de resurse în valută sau în monedă națională de pe piața monetară locală, de la o bancă comercială sau chiar de la banca centrală. Pentru a evita dezavantajul pe care îl conferă faptul ca vânzarea pe credit e transformată într-o vânzare cu plata la livrare, de cele mai multe ori exportatorii includ în preț și o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării.

– Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie, urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător și beneficiar să solicite o cambie băncii sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-și încaseze în avans parțial contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la o altă bancă comercială.

Creditarea pe termen mediu și lung

În cazul exporturilor de mare valoare, a exporturilor complexe, ca si a unor forme de cooperare industrială, se apelează la tehnicile de creditare pe termen mediu si lung. Aceste tehnici de creditare permit mobilizarea de pe piețele financiare internaționale prin intermediul unor mecanisme specifice a unui volum important de fonduri cu implicarea unui număr mare de intermediari financiare (bănci comerciale, instituții financiare specializate publice sau private). Creditarea pe termen mediu și lung în comerțul exterior se realizează în principal prin operațiuni de creditare complexe: credite externe de pe euro-piețe (eurocredite), credite sindicalizate, credite paralele, credite back – to – back, creditul furnizor, creditul cumpărător etc.

– Eurocreditele sunt creditele obținute de pe piața financiară internațională denominate în altă monedă decât cea a țării de emisiune (de exemplu denominate în dolari și acordate de un consorțiu de bănci europene). Mecanismul acestei tehnici de finanțare este complex, eurocreditarea fiind inițiată de beneficiar care se va adresa și va încheia un contract de credit cu o bancă de prestigiu care va coordona și va purta responsabilitatea întregii operațiuni – banca "lead – manager". Un rol important în stabilirea condițiilor de acordare a creditului îl au grupul de coordonare și consorțiu de bănci comerciale.

1 – Încheierea unui contract de credit cu o banca de prestigiu – lead manager;

2 – Constituirea consorțiului bancar;

3 – Constituirea grupului de coordonare;

4 – Stabilirea condițiilor creditului;

5 – Stabilirea sumelor subscrise de băncile din consorțiu bancar;

6 – Atragerea de fonduri de pe piața monetara, depozite, investitori privați sau bănci comerciale.

– Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanțare internațională pe termen mediu și lung, frecvent utilizată în comerciale internaționale. Și această tehnică presupune contactarea unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintr-un număr de bănci de renume, Spre deosebire de eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat responsabilitatea pentru întreaga operațiune și-o asumă grupul de management. În plus banca lider și grupul de management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a creditului (maxim 60 %).

– Creditele paralele sunt o consecință a intensificării tranzacțiilor comerciale și internaționale din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea credite este relativ simplu: să presupunem cazul unei companii americane A cu o filială în Marea Britanie și o companie britanică B cu o filială în Statele Unite. Filiala companiei britanice are de achiziționat un echipament de pe piața americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei americane are de plătit o sumă echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A și B se va încheia un contract de credit paralel, prin care firma americană va credita în dolari filiala firmei britanice și firma britanică va credita în lire filiala firmei americane. Ambele credite vor rula în paralel în aceleași condiții și pentru sume echivalente, fiind purtătoare de dobânzi. Dobânzile la cele două credite se vor negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora fiind de a acoperi modificarea în timp a cursului de schimb dolar / liră.

Limite ale finanțării prin împrumuturi paralele:

– operațiunea se înregistrează în bilanțul ambelor companii având impact asupra situației financiare (ex. gradul de îndatorare va crește)

– dobânzile se negociază direct între părți (este fundamentală în acest caz puterea de negociere între cei doi parteneri precum și capacitatea acestora de a aprecia corect evoluția viitoare a cursului de schimb și a ratelor de dobândă pe piața financiară internațională).

– Creditele „back to back” au la bază un principiu asemănător creditelor paralele. Firma americană A se poate împrumuta mai bine în dolari de pe piața financiară locală decât o poate face firma britanică în timp ce aceasta se poate împrumuta mai bine în lire sterline. Pentru a finanța în condiții mai avantajoase filialele lor, firmele în cauză se adresează băncilor locale, obținând credite de valoare echivalentă și în aceleași condiții de creditare (aceleași termene și același tip de rambursare).

După ce încheie un contract de credit "back to back", companiile mamă vor transfera cele două credite filialelor, adică compania americană va acorda un credit în dolari filialei companiei britanice și compania britanică va acorda un credit în lire filialei companiei americane.

– Creditul furnizor este un credit acordat direct furnizorului (exportatorului) de către o bancă sau de o instituție financiară specializată. Practic, după încheierea contractului de import / export, exportatorul va livra marfa și va amâna plata acesteia pe o perioadă determinată de timp, oferind astfel un credit în marfă importatorului.

– Creditul cumpărător se acordă de către o bacă din țara exportatorului direct importatorului, prin intermediul unui mecanism specific. Odată încheiat contractul de import – export, importatorul se va adresa unei bănci de renume din țara sa și va solicita pe cheltuiala sa o scrisoare de garanție bancară. Odată obținută aceasta, importatorul poate plăti un avans de până la 15 % din contravaloarea importurilor efectuate, avansul fiind plătit exportatorului. Pentru restul sumei, importatorul va fi creditat de o bancă din țara exportatorului, care acordă creditul cumpărător și îl plătește pe loc pe exportator pentru suma rămasă.

Tehnici speciale de creditare (finanțare)

– Leasingul este o metodă de finanțare pe termen mediu și lung care presupune închirierea realizată de societăți financiare specializate, a unor bunuri de echipament către beneficiari care nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau nu doresc) să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora. Operațiunile de leasing internațional pot fi realizate direct prin încheierea unui contract între firma producătoare a echipamentului și beneficiar sau indirect prin preluarea funcției de creditare de către societăți de leasing care apar ca intermediari.

În practica internațională se cunosc o mare varietate tipuri de contracte de leasing: leasing direct (când închirierea se realizează direct de producător) și leasing indirect (cu implicarea unei societăți de leasing), leasing brut (când societatea de leasing suportă și cheltuielile de întreținere și reparații), leasing net (când compania de leasing nu include în taxă și cheltuielile de întreținere și reparații), leasing financiar (chiria de leasing este astfel stabilită încât la sfârșitul perioadei de închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului închiriat), leasing experimental (bunurile sunt închiriate în condiții avantajoase pentru a experimenta produsul pe piață nouă), lease-back (beneficiarul vinde un bun de echipament unei societăți de leasing și apoi îl închiriază de la aceasta) etc.

Două trăsături esențiale caracterizează leasingul: existența a două contracte pentru aceeași operațiune și posibilitatea triplei opțiuni. Prima se referă la faptul că există un contract de vânzare – cumpărare între producător și societatea de leasing, contract însoțit de un altul, de locațiune, încheiat între societatea de leasing și beneficiar. Cea de-a doua trăsătură se materializează prin cele trei opțiuni pe care le are beneficiarul la sfârșitul perioadei de închiriere: prelungirea contractului, abandonarea lui sau cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.

– Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanțare pe termen mediu. Aceasta presupune achiziționarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii de creanțe provenite de pe urma operațiunilor de comerț exterior. Aceste creanțe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanțele sunt vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plătește imediat exportatorului, permițându-i acestuia să-și finanțeze producția de bunuri pentru export, și permițându-i importatorului să plătească mai târziu.

Creanțele sunt deținute de forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în favoarea căruia ele au fost destinate inițial. Absența acestui apel este cea care face distincția între forfetarea de creanțe și scontare, în cazul căreia exportatorul este deschis pentru a fi apelat în caz de neplată. Astfel, forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanțare pe termen mediu prin care forfetarul nu poate acționa în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea importatorului. Văzută inițial ca împrumut la care se apelează în ultimă instanță, forfetarea a cunoscut o popularitate din ce în ce mai mare, răspândindu-se din Elveția și Germania, unde a apărut, până la Londra, iar mai târziu în Scandinavia și restul Europei, iar în cele din urmă în SUA. Cea mai mare piață de forfetare este în prezent piața londoneză.

– Factoringul este o tehnică de finanțare pusă inițial în practică în țările anglo-saxone, utilizată pentru a asigura finanțarea creanțelor interne. Mecanismul factoringului este relativ simplu. Exportatorul cedează, contra plății, totalitatea creanțelor sale de pe urma exportului, unui factor ( o bancă sau, mai general, o instituție financiară specializată). Factorul acoperă aceste creanțe, preia asupra sa riscul de neplată și plătește echivalentul creanțelor. Creanțele privesc vânzări ale căror termen de plată nu depășește 180 de zile.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ BNR SUCURSALA BRASOV

4.1. BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCĂ CENTRALĂ ȘI DE EMISIUNE

Conceptul de bancă de la apariția sa și până in prezent a evoluat, succesiv în timp, de la forme incipiente până la activități extrem de complexe.

Prima bancă de pe actualul teritoriu românesc a fost creată de Samuel Dobas în anul 1721 în Transilvania, în orașul Sibiu. Aceasta bancă avea ca obiect de activitate schimbul de monede, acordarea de împrumuturi garantate și purtătoare de dobândă, precum și efectuarea de diverse plăți.

În Țara Românească, exista în București, încă din anul 1855 o sucursală cu capital englez a Băncii Otomane, sucursală care s-a organizat ulterior sub numele de „The Bank of Romania”.

După Unirea Principatelor și venirea la tron a principelui Carol I s-au vehiculat o serie de proiecte de înființare a unei bănci naționale, astfel că la 17 aprilie 1880 ia naștere Banca Națională a României. Odată cu înființarea unei bănci naționale au apărut Casa de Economii, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Creditul Funciar Rural, cât și un sistem monetar național.

Imediat după unire (încercări au fost și mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Banca României, Casa de Economii, cât și un sistem monetar național. Banca Națională a României a luat ființă în 1881, având capital de stat și privat. Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, iar moneda națională avea acoperire în aur.

Cele mai multe din aceste instituții financiar-monetar-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei românești.

În înțelegerea conceptului de „ întreprindere bancară”, Banca Națională a României ocupă un loc deosebit, ea fiind garantul stabilității monedei naționale și promotor al politicilor monetare și de credit.

În economia de piață, sectorul bancar coordonat de B.N.R are un rol major, el acționând în promovarea reformei și manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o componentă de bază a sistemului financiar-monetar.

Având în vedere rolul pe care îl au băncile pentru buna funcționare a unităților economice și a economiei în ansamblu, s-a impus ca în perioada tranziției la economia de piață să se creeze un sistem modern, capabil să ofere o gamă largă de produse și servicii bancare de un nivel calitativ superior, care să satisfacă exigențele tuturor categoriilor de agenți economici din economia de piață.

În acest context, imediat după 1989, la începutul perioadei de tranziție, în activitatea bancară din România s-au produs schimbări esențiale.

Banca Națională a României a fost reorganizată și a intrat, astfel, în sarcinile sale firești de Bancă Centrală, cu următoarele funcții: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activității bancare pentru activitățile comerciale ale Băncii Naționale a României, a fost creată Banca Comercială Română S.A.

Pentru menținerea circulației bănești la nivelul corespunzător, B.N.R. asigură legătura dintre dimensiunile creditului și volumul masei monetare în circulație.

Supravegherea activității bancare de către B.N.R. , în condițiile economiei de piață, nu a avut în vedere măsuri de comandă, ci de reglementări-cadru, de orientare profesională în activitățile bancare: creditul bancar, decontările, …

Restructurarea sectorului bancar a avut în vedere următoarele aspecte:

Desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

Reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni;

Capitalizarea băncilor;

Privatizarea băncilor de stat cu capital majoritar de stat;

Înființarea unui număr mare de bănci;

Diversificarea tipurilor de bănci;

Diversificarea produselor și serviciilor bancare;

Extinderea rețelei teritoriale;

Realizarea unui management performant, participativ și eficient;

Desfășurarea activității bancare după strategii și statute proprii fiecărei bănci;

Deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

Sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;

Banca Națională a României are un grad ridicat de independență și răspunde numai în fața Parlamentului. Guvernatorul și Consiliul de Administrație al băncii sunt aleși de Parlament, pe baza recomandărilor Primului Ministru.

Banca Națională a României este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr 58/1998 este stipulat:“Ea este organul de emisiune al statului și stabilește reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar și de preț. Banca Națională a României refinanțează societățile bancare și asigură lichidități sistemului bancar. Banca Națională a României asigură supravegherea activității tuturor societăților bancare”.

Capitalul propriu al Băncii Naționale a României aparține în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naționale se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea altor destinații.

Banca Națională a României elaborează balanța de plăți externe, balanța creanțelor și angajamentelor externe, stabilește cursurile de schimb valutar, păstrează și gestionează rezervele internaționale ale statului.

Activitatea Băncii Naționale a României a fost perfecționată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie și societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului BNR adoptat prin Legea nr 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr 101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate atribuțiile BNR ca factor de stabilitate monetară și economică.

4.2. ROLUL BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Banca Națională a României acționează ca instituție, din partea statului, pentru a stabilii și coordona politica monetară și de credit a economiei. Banca Națională a României are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.

Rolul Băncii Naționale a României este acela de a stabilii și implementa politica monetară și de credit, emisiunea monetară, monitorizarea cursurilor valutare, administrarea rezervelor valutare, supravegherea instituțiilor financiar bancare, asigurarea de fonduri pentru stat, asigurarea legăturii cu organizații financiar bancare internaționale, analist al condițiilor monetare și economice.

În plus, Banca Națională a României are atribuții speciale, legate și de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață. Acestea sunt:

Asigurarea unei concurențe loiale între bănci;

Încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte, care să sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos.

Banca Națională a României decide care entități pot opera ca bănci și stabilește reguli de emitere a autorizațiilor de funcționare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor comerciale, de pe o parte cerându-le periodic rapoarte financiare și statistice, iar pe de altă parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora.

Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea specială a bănci centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va asigura un „portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-și piardă încrederea în sistemul bancar.

Banca Națională a României, are rolul de a controla nivelul masei monetare și ratele dobânzii în economie, ca parte a politicii generale.

Rolul deosebit de important în cadrul economiei a Băncii Naționale a României, este susținut de argumente legate de:

Natura banilor ca bun public;

Necesitatea de a controla activitatea băncilor;

Controlul masei monetare;

Rolul sistemului bancar în sprijinirea economiei.

Banca Națională a României joacă un rol important în tranziția economică, încurajând dezvoltarea operațiunilor bancare și reglementând concurența în sistemul bancar.

4.3.FUNCȚIILE BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

În cadrul sistemului bancar, banca de emisiune are un rol major. Prin funcțiile îndeplinite, prin legăturile multilaterale cu celelalte, și prin acestea cu economia, banca de emisiune reprezintă o placă turnată a sistemului bancar afirmându-și pe deplin denumirea de bancă centrală.

Implicată amplu în emisiunea monetară, în procesele de creditare li de dirijare prin credit și monedă a economiei, în operațiunile valutare și în alte operațiuni importante din punct de vedere monetar și al creditului banca de emisiune a fost deja în atenția multor publicații.

Substanța funcționalității bănci de emisiune se manifestă pr câteva funcții principale:

– funcția de emisiune și de creditare;

– funcția de centru valutar;

– funcția de bancă a băncilor

– funcția de bancă a statului;

– funcția de realizare a politicii monetare.

Funcția de emisiune

Banca Centrală emite bancnote a căror curs este legal și puterea liberatorie nelimitată. În acest sens, bancnotele trebuie să fie rezistente și dificil de imitat, iar volumul emisiunii să fie proporționat nevoilor economice : o insuficiență de emisiune provocând un risc deflaționist, un exces , un risc inflaționist.

Cât timp bancnotele au fost convertibile în moneda de aur sau lingouri, volumul emisiunii a fost reglat în funcție de încasari.

Treptat volumul emisiunii s-a stabilit ca un multiplicator al volumului încasărilor, în prezent neexistând alte limite ale volumului emisiunii decât acelea fixate de către banca de emisiune, în acord cu autoritățile publice, pentru a furniza economiei volumul necesar de lichiditate. De fapt având o pondere din ce în ce mai redusă în lichiditatea monetară, volumul bancnotelor nu depinde decât de preferințele subiecților economici, deci de obișnuințele acestora de ați regla plățile în numerar.

Bancnotele emise precum și depozitele la banca de emisiune numite și dețineri de monedă centrală, reprezintă „baza” circulației monetare.

În legătură cu exercitarea funcției de emisiune Banca Centrală devine, patrimonial, deținătoarea stocului de aur monetar și titulatura rezervelor monetare ale țării.

Funcția de creditare

Banca Centrală participă la creația monetară nu numai sub formă de bancnote, ci și sub forma activelor scripturale în conturi deschise în cartotecile sale, acordând împrumuturi pe următoarele căi:

creditarea Trezoreriei publice, sursa importantă de emisiune monetară în trecut;

intervențiile pe piețele valutare.

Refinanțarea creditelor, acceptate de către bănci de către Banca Centrală se poate face prin două tehnici:

rescontul, adică scontarea de către Banca Centrală a efectelor de ținute de către bănci, la o rată a dobânzii fixă, care constituie rata dobânzi directoare în economie. În prezent această tehnică este utilizată foarte restrictiv;

intervențiile pe piața monetară constituie mijlocul principala de refinanțare a creditelor, fie sub forma pensiunilor pe piața interbancară, fie sub forma operațiunilor de cumpărare+vânzare de bonuri de tezaur sau obligațiuni.

Această funcție de creditare ultimă conferă Băncii Centrale un rol esențial în sistemul monetar și de credit, permițându-i să exercite controlul asupra creației monetare și să orienteze distribuirea creditelor în funcție de nevoile economiei. Realizând această funcție Banca Centrală se afirmă ca bancă a băncilor.

Banca de emisiune-centru valutar

Rolul băncilor de emisiune, ca centru valutar s-a consolidat și extins, în strânsă legătură cu formele convertibilității aplicate în ultimele decenii, și în epoca contemporană.

Trecerea de la etalonul aur-monedă la etalonul aur-devize, într-o mare parte a țărilor avansate, a însemnat implicit încetarea funcționării mecanismului de reglare spontană a circulației monetare internaționale și a transferat băncii de emisiune o parte importantă a responsabilității pentru echilibrarea schimburilor cu străinătatea.

În îndeplinirea acestui mandat, băncii îi sunt încredințate atribuții autoritare de a aplica sistemul de restricții valutare pe care statul le decide și le aplică, între care:

contingetarea și controlul asupra plăților în devize;

preluarea în favoarea statului a unei părți din încasările valutare;

efectuarea și controlul schimburilor valutare etc.

În condițiile convertibilității valutare, statul se îngrijește de constituirea de rezerve valutare, care de regulă se formează și se administrează ca rezerve ale băncii de emisiune. În funcție de interesele statului, sau pe baza unei politici corelate de banca de emisiune cu statul, aceste rezerve sunt folosite pentru asigurarea regularității plăților în valută pentru echilibrarea schimburilor, atunci când, în mod necesar, posibilitățile de export se diminuează în raport cu nevoile de import justificate.

Rezervele valutare reprezintă temeiul intervenției băncii de emisiune pe piață valutară în scopul asigurării stabilității cursurilor valutare, intervenție ce se poate concretiza în influența cererii sau ofertei, prin suplimentarea acestora.

În îndeplinirea funcției de centru valutar, Banca Națională are următoarele sarcini:

emiterea reglementărilor cu privire la operațiunile cu aur și valută, în vederea protejării monedei naționale;

elaborarea balanței de plăți externe și a balanței creanțelor și angajamentelor externe;

stabilirea și publicarea cursurilor de schimb la care BNR și alte persoane juridice autorizate efectuează operațiunile lor cu aur și valută;

stabilirea plafoanelor activelor în aur și valută pe care persoanele juridice autorizate le pot ține în depozite;

păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului.

Banca de emisiune – bancă a băncilor comerciale

Banca Centrală joacă efectiv, față de celelalte bănci rolul de bancă privind depozitele și mai ales acordarea de credite.

Prudența, necesitatea asigurării lichidăriilor motivează orice bancă de a-și constitui depozite la Banca centrală, depozite care reprezintă resurse potențiale ce ar putea fi utilizate în cazul derulării imprevizibile a restituirii disponibilităților de la banca respectivă.

De asemenea, necesitatea circulației monedei scripturale, în condițiile compensațiilor creanțelor între bănci face necesară existența depozitelor la Banca Centrală. Prin compensare, o parte a plăților reciproce din economie se sting.

Rezidiul compensării, presupune însă plăți de la bănci către bănci, pentru soldurile plăților reciproce necompensate, lucru posibil la Banca Centrală prin conturile băncilor la această bancă.

Relațiile de credit interbancare, decurg din compensare, reprezintă o condiție necesară a încheierii zilnice a circuitului monetar scriptural, al cărui rol de esență se manifestă zilnic în procesul de creditare a economiei naționale.

Decurgând din această funcție, resursele de creditare sporesc, ca o consecință a constituirii depozitelor băncilor la Banca Centrală, contribuind la multiplicarea procesului de creație monetară.

În funcția sa de bancă a băncilor, banca de emisiune se afirmă ca supraveghetor al comerțului de bancă supunând unui control specific înscrierea, funcționarea și orientarea băncilor.

Banca de emisiune – bancă a statului

Ca bancă a statului, Banca Centrală îndeplinește atribuții ce pot fi grupate în trei categorii principale:

Operațiunile cu Trezoreria Statului. BNR i se atribuie obligația de a ține în evidențele sale contul curent al Trezoreriei Statului fără a percepe comisioane și fără a plăti dobânzi în îndeplinirea acestei atribuții. BNR are obligația de a acționa direct sau indirect, ca agent al statului în următoarele situații: emisiunea obligațiunilor și a altor înscrisuri de stat; vânzarea și răscumpărarea acestora; plata dobânzilor aferente acestor titluri de stat;

Relația cu bugetul de stat, căruia BNR îi poate acorda împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar între venituri și cheltuieli;

Participă în numele statului la stabilirea și dezvoltarea relațiilor financiare internaționale: participarea BNR la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de alte plăți; încheierea acordurilor pe termen scurt; participarea la organizații internaționale cu caracter financiar, monetar și bancar; încheierea de acorduri clearing, de plăți sau de orice alte contracte cu același scop.

Funcția de realizare a politicii monetare

Colaborând cu Ministerul Finanțelor, Banca Centrală joacă rolul esențial în determinarea și definirea politicii monetare.

Ea fixează nivelul obiectivelor intermediare cu privire la rata de creștere anuală a agregatelor, asigurând reglarea monetară fie în cadrul dispozitivului cantitativ de control al creditului, fie prin mecanismul intervențiilor sale pe piața interbancară. Totodată, ea dezvoltă operațiuni specifice de cumpărare și vânzare a bonurilor de tezaur, având misiunea de a determina rata de referință utilizată pentru calculul ratelor obișnuite ale dobânzii.

Banca Centrală concentrează instrumente de comanda vitale pentru economie, având posibilitatea de a influența, de a orienta într-un sens sau altul evoluția economiilor naționale.

Banca Centrală furnizează toate informațiile și datele necesare elaborării politicii monetare, publicând statistici referitoare la agregatele monetare, la corespondențele sale, la sistemul financiar, precum și la piața capitalurilor. Ea stabilește, de asemenea, date referitoare la balanța de plăți și îndatorarea externă.

4.4.OPERAȚIUNILE EFECTUATE DE BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

La data de 1 iunie 1998 este publicată în Monitorul Oficial „Legea privind Statutul Băncii naționale a României”, îmbunătățită și modificată față de cea din 1991.

Astfel, operațiunile efectuate de Banca Națională a României, în conformitate cu noul statut, sunt următoarele:

BNR este banca centrală a statului român având personalitate juridică, se afla în București și poate avea sucursale și agenții în diferite orașe din țară.

Obiectivul fundamental este asigurarea stabilirii monedei, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. În scopul atingerii acestui obiectiv, BNR stabilește și aplică politicile: monetară, valutară, de credit și de plăți, autorizarea și supravegherea prudențial sistemul bancar în cadrul politicii generale a statului. Colaborează cu autoritățile statului și cooperează cu organizații internaționale financiar bancare în calitate de membru al acestora sau ca reprezentant al statului. BNR concepe și aplică politica monetară și valutară, utilizând proceduri și instrumente specifice, scontează, ia în gaj, dobândește sau vinde creanțe, titluri și alte valori, acordă credite, păstrează în conturi deschise minime obligatorii ale băncilor, elaborează și aplică reglementări în domeniul valutar și administrează regimul valutar;

BNR este unica instituție autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda națională este „leul”, iar subdiviziunea acestuia este „banul”.

BNR acordă băncilor credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile și impune condițiile de garantare a acestora. Stabilește modalitățile de desfășurare a operațiunilor cu băncile, cum sunt: deschiderea conturilor bancare, sisteme de plăți, servicii de compensare, depozite și plată, prevenirea și limitarea riscurilor. Operațiunile pe contul statului se desfășoară în colaborare cu Ministerul Finanțelor; acestea includ operațiuni cu Trezoreria statului și operațiuni cu titluri de stat;

BNR stabilește și administrează rezervele internaționale ale statului, fiind autorizată să efectueze operațiuni cu aur și active externe;

BNR este condusă de un Consiliu de Administrare, compus din 9 membrii, iar conducerea executivă este asigurată de către Guvernator, prim-viceguvernator și doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de Administrare sunt numiți de Parlament pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

Capitalul social al BNR este de 100 miliarde lei și aparține în întregime statului.

BNR colectează date statistice primare necesare îndeplinirii atribuțiilor sale legale și poate publica astfel date și informații, dar numai în forma agregată. BNR efectuează unele operațiuni în favoarea terților, potrivit reglementărilor proprii;

BNR poate de asemenea să participe la organizații internaționale cu caracter financiar.

Fiecare bancă centrală își alege obiectivele (stabilitatea internă a prețurilor versus stabilitatea cursului de schimb) în funcție de situația concretă din economie. La începutul perioadei de tranziție, dezechilibrul balanței de plăți și rezervele valutare scăzute au reprezentat constrângeri care au determinat centrarea atenția asupra stabilizării echilibrului extern. Pe măsura realizării acestuia în centrul politicii monetare a putut să treacă echilibrul pieței monetare interne. Instrumentele pentru atingerea acestui obiectiv sunt masa monetară și/sau rata dobânzii.

Astfel, atunci când se dorește, de exemplu, o relatare a politicii monetare, Banca Națională poate să crească masa bănească, rezultatul fiind o scădere a ratei dobânzii. În acest algoritm, cursul de schimb rezultă ca o mărime derivată, ceea ce nu înseamnă că echilibrul pieței monetare externe ar putea fi neglijat.

O problemă care necesită o atenție specială este favorizarea în cadrul influxurilor de capital, cu precădere a investițiilor directe și mai puțin a investițiilor de portofoliu. Acestea din urmă sunt, așa cum o demonstrează recenta experiență mexicană și argentiniană, extrem de volatile, putând cauza perturbații majore unui mediu economic încă insuficient de stabil.

Referitor la asigurarea echilibrului intern al prețurilor, obiectivul primordial în etapa actuală, trebuie arătat că acestea se realizează prin intermediul controlului volumului masei monetare. Cu cât crește decalajul în timp dintre creșterea masei monetare în sens larg și creșterea corespunzătoare a prețurilor, cu cât mai mult înseamnă că economia intră în stare de normalitate.

Instrumentul intermediar pentru atingerea obiectivului propus îl constituie baza monetară, a cărei relație cu masa monetară în sens larg, chiar dacă nu este foarte stabilă, este cel puțin predictibilă.

Pentru influențarea cantității de bani de pe piață, Banca Națională dispune în momentul de față de două pârghii principale – sistemul rezervelor obligatorii și creditul de refinanțare, și mai multe instrumente secundare.

Regulamentul rezervelor obligatorii a fost ajustat în repetate rânduri pentru a spori baza de calcul, prin includerea în cadrul său a depozitelor în valută, a sumelor în tranzit și a altor sume bănești importante. Pe de altă parte, rata aplicată acestei baza lărgite a fost diminuată, de la 10 la 8 procente, la sfârșitul anului 1994, astfel încât, pe ansamblu, cele două mișcări să se compenseze reciproc.

Pe viitor sunt posibile noi ajustări ale regulamentului rezervelor obligatorii, o dată cu creșterea gradului de diversificare și satisfacere a depozitelor la termen și a altor instrumente financiare (obligațiunile de stat și private).

4.5. ACCESUL LA RESURSELE ALTOR INSTITUTII FINANCIAR MONETARE SI BANCARE

Analiza investitiilor straine coordonate de BNR in perioada 2003-2010.

Sursa: www.bnr.ro

Dupa cum observam in graficul de mai sus cele mai mari investitii s-au efectuat in anul 2006 si 2008 avand fluxuri de 9058 mil euro in 2006 respectiv 9496 in 2008.

INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA ÎN ANUL 2010

1. Fluxul net de ISD

Fluxul net de ISD în anul 2010 a înregistrat un nivel de 2220 milioane euro și este structurat astfel:

• Participațiile nete ale investitorilor străini direcți la capitalul întreprinderilor investiție străină directă din România în valoare de 1824 milioane euro (82,2 % din fluxul net de ISD).

Participațiile nete rezultă din diminuarea participațiilor, în valoare de 4067 milioane euro, cu pierderea netă, în sumă de 2243 milioane euro. Pierderea netă a rezultat prin scăderea din profitul net al întreprinderilor ISD realizat în anul 2010 în valoare de 4222 milioane euro a dividendelor repartizate în anul 2010 în valoare de 1970 milioane euro, după care această valoare a fost diminuată cu pierderile întreprinderilor ISD din anul 2010 în valoare de 4495 milioane euro. Modul de calcul este în conformitate cu metodologia internațională de determinare a profitului reinvestit de către întreprinderile ISD, respectiv a pierderii nete înregistrate de către acestea.

• Creditul net primit de către întreprinderile investiție străină directă de la investitorii străini direcți, inclusiv din cadrul grupului, în sumă de 396 milioane euro, ceea ce reprezintă 17,8% din fluxul net al ISD.

2. Soldul ISD la sfârșitul anului

Soldul final al ISD la 31 decembrie 2010, rezultat din adăugarea la soldul inițial a fluxului net de ISD, precum și a diferențelor valorice pozitive/negative provenite din reevaluările datorate modificării cursului valutar și a prețurilor unor active, cât și din retratări contabile a valorii unor

solduri inițiale, a înregistrat nivelul de 52585 milioane euro, mai mare cu 5,2 % decât soldul final

ISD al anului 2009.

Participațiile la capitalul social (inclusiv profitul reinvestit) al întreprinderilor investiție străină directă aveau la sfârșitul anului 2010 valoarea de 35529 milioane euro (67,6% din soldulfinal al ISD), iar creditul net total primit de către acestea de la investitorii străini direcți, inclusiv din cadrul grupului, a înregistrat nivelul de 17056 milioane euro, ce reprezintă 32,4% din soldul final al ISD. Creditul net cuprinde creditele pe termen mediu și lung cât și cele pe termen scurt acordate de către investitorii străini întreprinderilor lor din România, atât direct cât și prin intermediul altor firme nerezidente membre ale grupului.

2.1. Repartizarea soldului ISD pe principalele activități economice

Din punct de vedere al orientării investitorilor străini spre ramuri economice (conform CAEN Rev.2), ISD s-au localizat cu precădere în industria prelucrătoare (32% din total). În cadrul acestei industrii cele mai bine reprezentate ramuri sunt prelucrare țiței, produse chimice, cauciuc și mase plastice (6,9% din total), metalurgia (5,3%), industria mijloacelor de transport (4,9%), industria alimentară, a băuturilor și tutunului (3,9%) și ciment, sticlă, ceramică (3,2%). Alte activități care au atras importante ISD sunt intermedierile financiare și asigurările (reprezintă 19,1% din totalul ISD), comerțul cu amănuntul și cu ridicata (12,4%), construcții șitranzacții imobiliare (9%), tehnologia informației și comunicații (5,9%).

Sursa: www.bnr.ro

2.2. Imobilizările corporale și necorporale în întreprinderile ISD

Având în vedere rolul foarte important în creșterea economică pe care îl joacă imobilizările corporale și cele necorporale, precum și caracterul de durată, pe care acestea îl imprimă ISD, cercetarea statistică și-a propus determinarea ponderii acestor categorii de destinații finale ale investițiilor în soldul ISD la finele anului 2010, cât și repartizarea lor pe principalele activități economice.

Se constată că imobilizările corporale și necorporale, cu un sold la finele anului 2010 în valoare de 24309 milioane euro, reprezintă 46,2% din soldul total al ISD, inducând un grad semnificativ de stabilitate al investiției străine.

Activitățile economice în care ISD se regăsesc în imobilizări corporale și necorporale la un nivel semnificativ sunt: industria (26,1% din total ISD), iar în cadrul acesteia industria prelucrătoare (cu 18,2% din total ISD), comerțul cu amănuntul și cu ridicata (6,5%), construcțiile și tranzacțiile imobiliare (4,5%), tehnologia informației și comunicații (2,9%).

Sursa: www.bnr.ro

2.3. Repartizarea soldului ISD pe regiuni de dezvoltare

Din punct de vedere teritorial se observă orientarea cu precădere a ISD spre regiunea de dezvoltare BUCUREȘTI-ILFOV (62,2%), alte regiuni de dezvoltare beneficiare de ISD fiind Regiunea CENTRU (7,4%), Regiunea SUD MUNTENIA (7,3%), Regiunea VEST (6,5%) și Regiunea SUD-EST (6,3%).

Regiunea NORD-EST este cea mai puțin atractivă pentru investitorii străini, aici înregistrându-se

numai 2,4% din investiția străină directă.

La analiza dispersiei teritoriale a ISD trebuie avut în vedere și faptul că cercetarea statistică a localizat ISD după sediul social al întreprinderilor investiție directă, ceea ce nu corespunde totdeauna cu locul de desfășurare a activității economice.

Sursa: www.bnr.ro

2.4. Repartizarea soldului ISD pe țări de origine

Repartizarea soldului ISD în funcție de țările de proveniență a capitalului este redată în tabelul de mai jos. Sunt evidențiate toate țările de origine a investițiilor directe de cel puțin 100 milioane euro.

Repartizarea a fost realizată în funcție de țara deținătorului nemijlocit a cel puțin 10% din capitalul social al întreprinderilor investiție directă rezidente, conform principiului „Immediate Country Basis”.

Sursa: www.bnr.ro

3. Tipuri de investiții străine directe

Fluxul de participații la capital în întreprinderile ISD în valoare de 4067 milioane euro este diferențiat în greenfield, fuziuni și achiziții și dezvoltare de firme.

În anul 2010 investițiile greenfield au înregistrat un nivel foarte redus, de numai 46 milioane euro reprezentând 1,1% din participațiile la capital în întreprinderile investiție străină directă în anul 2010, în aceeași situație aflându-se și investițiile din categoria fuziuni și achiziții (M&A) cu 93 milioane euro (2,3 % din participații); ponderea predominantă în fluxul participațiilor la capital în 2010 este reprezentată de dezvoltările de firme cu o valoare de 3928 milioane euro, respectiv 96,6% din participații.

Pentru a aprecia impactul de durată al investițiilor greenfield asupra economiei, au fost evidențiate și acumulările de investiții străine directe (solduri) în întreprinderile înființate prin investiții greenfield, denumite întreprinderi greenfield.

Din punct de vedere al repartizării pe principalele activități economice, investițiile străine directe în întreprinderi greenfield s-au orientat cu precădere spre industria prelucrătoare (13,9% din soldul ISD). Alte ramuri în care aceste investiții au o pondere semnificativă sunt: comerț (10,2%), intermedieri financiare și asigurări (6,8%) construcții și tranzacții imobiliare (5,5%).

Cea mai mare parte a investițiilor străine directe în întreprinderi greenfield se concentrează, ca și ansamblul ISD, în regiunea BUCUREȘTI-ILFOV (30% din soldul ISD); urmează regiunea CENTRU cu 5,3% și regiunile VEST și SUD MUNTENIA cu 3,9% respectiv 3,2% din soldul ISD.

Considerată după mărimea investițiilor străine directe în întreprinderi greenfield, ordinea țărilor de proveniență a acestora diferă întrucâtva de ordinea stabilită în funcție de originea soldului total al ISD. Astfel, cele mai mari investiții în întreprinderi greenfield provin din Germania (8,5% din soldul ISD), urmate de cele din Olanda (8,4%), Austria (5,6%) și Italia(4,2%) .

4. Veniturile realizate din ISD

Veniturile nete obținute de către investitorii străini direcți în anul 2010 au înregistrat suma de 491 milioane euro, ceea ce reprezintă o diminuare cu 203 milioane euro în raport cu anul precedent.

Veniturile din participații la capital reprezintă profiturile nete obținute de întreprinderile ISD, în valoare de 4222 milioane euro, diminuate cu pierderile înregistrate de întreprinderile ISD în valoare de 4495 milioane euro și reprezintă pentru anul 2010 o pierdere de 273 milioane euro.

Prin diminuarea veniturilor din participații la capital cu valoarea dividendelor repartizate în anul 2010 investitorilor străini direcți ( în sumă de 1970 milioane euro) se obține o pierdere netă pe ansamblul ISD în sumă de 2243 milioane euro, calculată conform metodologiei internaționale de determinare a profitului reinvestit.

Veniturile nete din dobânzi primite de către investitorii străini direcți la creditele acordate întreprinderilor lor din România, atât direct cât și prin alte companii nerezidente din cadrul grupului, au înregistrat un nivel de 764 milioane euro.

5. Exporturile și importurile întreprinderilor investiție străină directă

Activitatea de export/import a întreprinderilor ISD a avut un impact pozitiv asupra comerțului exterior al României, ponderea acestora în exporturi fiind de 72,4% în timp ce ponderea în importuri a fost de 62,5%.

Sursa: www.bnr.ro

În ceea ce privește soldul balanței comerciale agregate a întreprinderilor ISD pe diferitele ramuri economice, se constată că industria prelucrătoare este principala ramură cu excedent comercial (3085 milioane euro) și aceasta în special datorită subramurilor mijloace de transport (excedent 1893 milioane euro), metalurgie (excedent 1153 milioane euro) și mașini, utilaje și echipamente (excedent 474 milioane euro).

Este de menționat că agricultura , silvicultura și pescuitul, deși a înregistrat ISD la un nivel relativ redus (2% din soldul ISD la 31 decembrie 2010), constituie cea de a doua ramură a economiei în care întreprinderile ISD au înregistrat excedent comercial agregat (243 milioane euro). În toate celelalte ramuri întreprinderile ISD au înregistrat deficit comercial agregat. Exportul și importul întreprinderilor ISD sunt cele aferente companiilor cercetate în mod exhaustiv (peste 20 de salariați). Datele privind exportul și importul pe ansamblul economiei,luate în calcul la determinarea mărimilor relative, sunt cele raportate de operatorii economici care au depășit pragurile valorice de raportare pentru anul 2010, stabilite pentru declarațiile Intrastat.

Concluzii

Miscarea internationala a mijloacelor banesti si sistemul pietei monetar – financiare internationale dispune de o structura institutionala adecvata, prin intermediul careia se realizeaza, în mod concret, fluxurile monetare si se asigura efectuarea operatiunilor specifice activitatilor monetar – financiare internationale. Aceasta structura include institutii specializate localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrala si bancile comerciale), bursele si societatile financiare, agentii economici nonbancari, institutiile guvernamentale, institutii monetar – financiare internationale si cele regionale.

Este foarte important ca institutiile sa fie capabile sa-si pastreze seriozitatea pe pietele financiare, la adevarata lor valoare. Majoritatea institutiilor financiare internationale sunt solide din punct de vedere financiar. O trasatura esentiala a institutiilor financiare internationale este solidaritatea între tarile membre ale acestor institutii.

Majoritatea institutiile financiare adopta proceduri în care voturile depind de puterea economica si financiara a fiecarei tari membre. Votul este adesea legat de contributia financiara a tarii respective, în acest fel fiind asigurat faptul ca tarile cu cea mai mare putere economica vor avea si cea mai mare contributie financiara, primind în schimb o mai mare putere de decizie în cadrul institutiei

Pentru infapuirea noii ordini monetare internationale in urma conferintei de la Bretton-Woods au fost create un numar de institutii cu caracter monetar si financiar. Acestea sunt: Fondul Monetar International (FMI) , Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Principalele institutii cu atributii financiar-monetare pe plan intern, cum ar fi Ministerul Finantelor, Banca Nationala a Romaniei, bancile comerciale, societatile de asigurari, au si atributii in privinta legaturilor financiar-monetare pe plan extern.

Ministerul Finantelor reprezinta Romania in cadrul Fondului Monetar International, participand direct la realizarea politicii financiar – valutare a tarii, la incheierea si garantarea acordurilor financiar-monetare externe etc.

Rolul principal in organizarea si desfasurarea activitatii financiar-monetare internationale revine Bancii Nationale a Romaniei. In primul rand, B.N.R. reglementeaza regimul valutar si piata valutara in tara,prin pozitia sa de banca centrala si prin atributiile de supraveghere a intregii activitati bancare. Prin aceste atributii se precizeaza modalitatile de lucru cu moneda straina (valuta), regimul schimbului valutar, formarea si utilizarea rezervelor valutare etc.

In al doilea rand B.N.R. reprezinta Romania in relatiile financiar-monetare internationale, participa la incheierea si realizarea acordurilor financiar-monetare internationale, garanteaza fluxurile valutare si financiare internationale ale tarii.

Aparatul financiar – monetar international trebuie completat si cu departamentele, serviciile si birourile specializate in operatiuni cu valuta (evaluarea, plati, transferuri, acorduri, etc) care functioneaza in cadrul unor ministere, firme, institutii. Amploarea activitatii financiar-monetare internationale a determinat o extindere a loculurilor de munca specializate in activitati cu valuta, acestea fiind regasite, tot mai mult, inclusiv la nivelul de firma. Nivelul cantitativ al acestei activitati este in crestere, el fiind reflectat de valoarea rulajului balantei de plati externe din fiecare an, de marimea schimburilor valutare la casele de schimb, de afluxul de informatii specializate pentru acest domeniu care apar zilnic in presa.

BIBLIOGRAFIE

Buira Ariel, “Reflections on the International Monetary System”, Princeton University, New Jersey, 1995

Bran Paul, „Relații financiare și monetare internaționale”, Ed. Economică, București, 1995

Ignat Ion, Spiridon Pralea, „Economie mondială”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006

Kirițescu Costin, “Relații valutar-financiare internaționale”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Lenain Patrick, “FMI-ul”, Ed. CNI Coresi S. A., București, 2000

Voinea Gheorghe, „Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2001

“Articles of Agreement”, International Monetary Fund, Washington DC, 1985

“Annual Report 1999”, International Monetary Fund, Washington D.C.

„Droit international economic”, 3-e editions, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1990

Liliane Donat , Bogdan Dima , "Economie monetara", Editura Mirton , 2002

·       Internet: www.worldbank.org

www.eib.org

www.mae.ro

www.fmi.ro

www.bnr.ro

www.ebdr.com

www.imf.org