Accesul Executorului la Bazele de Date ale Altor Institutii

=== 3da17fc1f3c7d0f24340303985a96db141046908_593998_1 ===

ACCESUL EXECUTORULUI LA BAZELE DE DATE ALE ALTOR INSTITUȚII

Introducere

Contrar unor prejudecăți nefavorabile, executorul judecătoresc se afirmă în momentul de față ca un actor esențial al sistemului judiciar într-un stat de drept.

Rolul executorului judecătoresc în spațiul execuțional a cunoscut o semnificativă
reconsiderare în urma modificărilor impuse în planul urmăririi silite prin O.U.G. nr. 138/2000, realizându-se regândirea statutului său ca organ de executare înzestrat cu plenitudine de competență în materie civilă. Așa fiind, s-a afirmat [1] că el și-a redobândit, mai convingător decât înainte, vocația de organ de executare.

Preluând, consolidând, diversificând și nuanțând elementele care îi configurau rolul și statutul sub fosta reglementare, noul Cod de procedură civilă plasează, și el, executorul judecătoresc în centrul activității de executare, articulându-i încă mai puternic și mai expresiv poziția de protagonist al urmăririi silite.

Chiar dacă inițiativa executării îi aparține creditorului, după declanșarea ei, executorul judecătoresc devine personajul-cheie, el imprimând ritmul, evoluția și determinând, finalmente, destinul executării silite pe care o realizează. De pregătirea sa profesională, de măsura implicării sale în actele și activitățile de executare, de preocuparea sa pentru legalitatea executării silite și, nu în ultimul rând, de abilitatea și inspirația sa depind, de multe ori, soarta urmăririi și, cât se poate de direct, promptitudinea și efectivitatea ei.

Cum statuarea instanței europene [2] potrivit căreia dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în privința uneia dintre părțile procesului, a dobândit valoare de axiomă, statul era dator să își creeze sau, după caz, să își dezvolte ceea ce, în limbajul aceleiași instanțe, trebuie să constituie un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin, astfel încât într-un stat care respectă preeminența dreptului hotărârile să fie efectiv puse în executare și într-un termen rezonabil.

Executarea unei hotărâri judecătorești este, prin urmare, înțeleasă ca făcând parte integrantă din proces, ea având vocația de a defini, împreună cu accesul la o instanță de judecată, accesul la justiție.

Noul Cod de procedură civilă, receptând aceste principii, le-a consacrat în cuprinsul
art. 627: „Statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămați au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.” Cum realizarea executării silite depinde, în mare măsură, de statutul și prestația executorului judecătoresc, s-a făcut [3], pe bună dreptate, observația că executorul a devenit un pilon important și indispensabil al statului de drept.

Una dintre noutățile celei mai semnificative și, totodată, mai provocatoare oferite de actuala reglementare este reprezentată de consacrarea plenitudinii de competență a executorului judecătoresc într-o manieră încă mai substanțială și mai caracterizată decât cea anterioară.

Potrivit art. 623 C. pr. civ., executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Complementar, art. 625 C. pr. civ. precizează, la alineatul (2), că este interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la
art. 623.

Prin aceasta, competența executorului judecătoresc dobândește o extensie aproape completă, legiuitorul înțelegând să mențină în sistemul nostru procesual doar două categorii de organe de executare: executorul judecătoresc, înțeles ca principal organ de executare, și executorii fiscali, aceștia din urmă fiind înzestrați cu o competență limitată la realizarea pe cale silită a veniturilor datorate bugetului generai consolidat al statului, bugetului Uniunii Europene și bugetelor Comunității Europene a Energiei Atomice.

În mod previzibil, această soluție legală a generat deja dispute îndeajuns de energice pentru a nu trece neobservate, indiferent dacă aveau o motivație cu totul pură sau, dimpotrivă, exprimau interesele directe – și nu întotdeauna non-economice – ale celor vizați de desființarea unor organe de executare care, în ultimii ani, proliferaseră într-o măsură ce putea deveni riscantă. [4].

În expunerea de motive ce a însoțit proiectul Legii privind Codul de procedură civilă
s-a menționat că opțiunea de a consacra competența generală a executorului judecătoresc în efectuarea executării silite își are justificare în necesitatea ”… asigurării unei reglementări unitare și uniforme în materia executării silite a titlurilor executorii emise în materia raporturilor civile și a altor raporturi asimilate.”

O explicație sumară, trebuie să recunoaștem, în raport cu miza juridică și economică a deciziei legiuitorului, decizie care a fost, în unele opinii, acceptată fără rezerve, fiind socotită binevenită.

Pe de altă parte, în doctrină au fost exprimate și puncte de vedere prea puțin complezente față de opțiunea legiuitorului noului Cod, exprimându-se temeri legate de oportunitatea soluției propuse cel puțin în raport de particularitățile activității de creditare bancare și ale necesității economice ca înseși autoritățile bancare să asigure controlul asupra întregului flux de creditare.

Rolul activ al executoruluyi judecătoresc

Deoarece, pe de o parte, statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, înțeleasă ca expresie a accesului la justiție, iar pe de altă parte executorul judecătoresc este, încă mai pregnant decât sub precedenta reglementare, consacrat ca figură centrală a executării, instituirea în sarcina acestuia a obligației de a avea rol activ apare ca naturală.

Promptitudinea și efectivitatea executării silite, înțelese ca opțiune fără alternativă a oricărui stat care respectă preeminența dreptului, nu ar putea fi asigurate decât, întâi de toate, prin articularea în mizanscena execuțională a unui rol care să îl oblige pe executorul judecătoresc nu doar la a aștepta, reactiv, solicitările părților, ci, complementar, și la a se manifesta diligent și intuitiv, combinând, în limitele stabilite de lege, energia și interesele părților cu buna-credință, cunoștințele și experiența sa profesională.

În pofida încercărilor de a defetișiza actul învestirii titlurilor cu formulă executorie, acesta rămâne totuși, în simbolistica executării silite, emblematic ca mesaj și expresie a unei filosofii legale orientate spre dinamicitate și substanțializare. Deloc întâmplător, primii vizați de textul ce alcătuiește conținutul formulei executorii sunt tocmai executorii judecătorești, cărora li se dă împuternicire și li se ordonă să pună în executare titlul executoriu.

În cadrele unei asemenea ambianțe trebuie, așadar, înțeleasă funcția executorului judecătoresc și, în particular, rolul activ pe care legea i-l pretinde.

Potrivit art. 628 alin. (1) C. pr. civ., în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.

Accesul executorului la bazele de date ale altor instituții reglemeneta de noul Cod de procedură civilă

Diferitele situații execuționale care pot interveni în funcție de modalitatea și forme concretă de executare implică, uneori, și prestația altor persoane sau autorități

Distinct de categoria terților garanți – expres enumerată [la punctul 2 al art. 644 alin. (1) C. pr. civ.] – legea evocă și categoria „tertilor”.

Potrivit art. 644 C. pr. civ., orice terță persoană vătămată printr-un act de executare silită poate solicita desființarea acestuia sau, după caz, încetarea executării silite însăși, numai pe calea contestației la executare, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Această referire legală anticipează îndeajuns de sugestiv condiția juridică a persoanelor care, deși inițial străine de executarea silită ce s-a pornit, ajung totuși în situația de a fi (sau doar de a crede că sunt) vătămate prin respectiva executare, motiv pentru care legea le îngăduie să își apere dreptul pe calea contestației la executare.

Tot despre terți, însă oferind termenului un alt înțeles decât .acela la care se oprește
art. 649 C. pr. civ., legea face vorbire și în cuprinsul art. 660 C. pr. civ. sub denumirea marginală „îndatorirea terților de a da informații”, articolul în discuție stabilește că la cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori dețin bunuri ale acestuia supuse urmăririi, potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informațiile necesare pentru efectuarea executării.

Ei sunt ținuți să declare întinderea obligațiilor lor față de debitorul urmărit, eventuale modalități care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanță, subrogații, preluări de datorie, novații, precum și orice alte acte sau fapte de natură să modifice conținutul ori părțile raportului obligațional sau regimul juridic al bunului deținut.

La cererea executorului judecătoresc sau a părții interesate, instanța de executare poate lua măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) (aplicarea unei amenzi judiciare de la 50 lei la 700 lei) și la art. 189 (obligarea, la cererea părții interesate, la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânarea executării ca urmare a necomunipării informațiilor solicitate de executor).

Potrivit art. 660 alin. (2) C. pr. civ., în categoria tertilor obligați a da informații intră și instituțiile publice, instituțiile de credit și orice alte persoane fizice sau juridice care, la cererea executorului judecătoresc au datoria de a-i transmite acestuia, de îndată, în scris, datele și informațiile apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. [4].

Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleași condiții, datele și informațiile pe care le administrează potrivit legii. Și de această dată, la cererea executorului judecătoresc, dar, suplimentar, și la solicitarea părții interesate, instanța de executare poate lua măsurile de sancționare sau despăgubire, prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) și la art. 189 C. pr. civ.

Dacă cei sesizați de executor potrivit celor de mai sus nu dispun de informațiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligențele necesare pentru aflarea informațiilor cerute, în special pentru identificarea entităților publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acționar ori asociat sau, după caz, deține titluri de stat, bonuri de tezaur și alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită. [5].

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ȘI CITĂRI

[1] I. Dleanu, Tratat de procedură civil, vol. III, Editura Universul Juridic 2013;

[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 17 iunie 2003, în cauza Ruianu contra României, în M.Of nr. 1139 din 2 decembrie 2004;

[3] I. Leș, Competența executorului judecătoresc în viziunea Proiectului Codului de procedură civilă și a dreptului comunitar, în Revista Română de executare silită nr. 1-2/2008, p.9;

[4], I.Deleanu, op. cit., p. 239

[5] I. Dleanu, op. cit.,p. 274;

[6] I. Deleanu, op. cit., p.274

=== 3da17fc1f3c7d0f24340303985a96db141046908_593998_2 ===

VÂNZAREA BUNULUI ALTUIA

Definița contractului de vânzare

În ceea ce privește denumirea, art.1650 NCC reglementează contractul de vânzare, iar nu contractul de vânzare – cumpărare, deși definiția vânzării din noul Cod civil nu cunoaște diferențe în conținut față de definiția prevăzută de Codul civil din 1864, întrucât, în orice etapă istorică ne-am afla, contractul de vânzare presupune transferul dreptului de proprietate asupra unui bun de la vânzător la cumpărător în schimbul plății unui preț.

Potrivit art.1650 NCC, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Elementul inovator îl reprezintă expresia „se obligă să transmită cumpărătorului”. [1]

Această formulare adaugă pe lângă transferul proprietății simultan cu realizarea acordului de voință, sugerând o ipoteză distinctă de antecontractul de vânzare, care presupune obligația vânzătorului de a transmite la un moment ulterior realizării acordului părților dreptul de proprietate asupra unui bun.

Doctrina juridică veche a considerat definiția vânzării din art. 1294 al Codului civil din 1864 incompletă. Textul art. 1650 alin. (2) NCC vine să consacre legislativ o realitate juridică și aduce o modificare semnificativă în privința obiectului vânzării: se poate transmite prin contractul de vânzare și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept decât cel de proprietate, respectiv un drept de creanță, un alt drept real sau un drept din domeniul proprietății intelectuale.

De altfel, pornind de la împrejurarea că transmiterea dreptului de proprietate nu este de esența, ci doar de natura contractului de vânzare, doctrina a precizat că, deși Codul civil din 1864 se referă la transmiterea proprietății, este vânzare și contractul prin care, în schimbul unui preț, s-a transmis un alt drept decât dreptul de proprietate, precum un drept real (de exemplu, nuda proprietate, uzufructul, un drept de superficie), un drept de creanță, un drept de proprietate intelectuală, vânzarea moștenirii, care este vânzarea unei universalități ce cuprinde drepturi și datorii.

Transmiterea proprietății sau a dreptului vândut

În cuprinsul art. 1673 NCC se instituie imperative, obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului vândut, transmisiune de natura contractului. În lipsa transmisiunii proprietății, convenția nu este un contract de vânzare, ci un contract netranslativ de proprietate.

Alineatul 2 al aceluiași articol conține o reglementare mult mai clară în comparație cu vechile art. 1324 și 1325 C. civ. potrivit cărora obligația de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale, iar fructele percepute din momentul intervenirii vânzării se cuvin cumpărătorului. în fapt, distincția făcută de doctrină între accesoriile materiale și accesoriile juridice se impunea a se face și în legislație.

Distincția este importantă, mai ales sub aspectul transmiterii accesoriilor; astfel, în timp ce accesoriile materiale sunt legate intrinsec de obligația de predare materială a bunului, transmiterea accesoriilor juridice (drepturile și acțiunile) reprezintă un efect automat, imaterial al transmiterii proprietății de la vânzător la cumpărător și nu fac obiectul unei predări în sens material. Tocmai această distincție o face și art. 1673 alin. (2) NCC, afirmând că, odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului.

În categoria drepturilor accesorii putem include drepturi 3 reale (opozabile erga omnes), ca dreptul de servitute, care se transmite automat odată cu înstrăinarea fondului (dominant sau aservit). în ceea ce privește eventualele drepturi personale consimțite de vânzător, ca regulă generală, acestea nu se transmit la cumpărător, care este un având cauză cu titlu particular. Prin excepție însă, cumpărătorul este obligat să respecte un contract de locațiune consimțit de vânzător, în condițiile prevăzute de art. 1811 NCC.

Articolul 1674 NCC reglementează un efect principal al vânzării, acela al transmiterii dreptului de proprietate, dar îl plasează însă, ca regulă generală, în momentul încheierii vânzării.

Într-o abordare juridică corectă, se observă că principiul transmiterii de drept a proprietății de la vânzător la cumpărător trebuie privit ca un efect automat, abstract, al vânzării, independent de momentul efectiv al producerii acestuia (la data încheierii vânzării sau ulterior).

Numai astfel se explică de ce efectul translativ automat al dreptului de proprietate nu este contrazis de posibilitatea amânării convenționale a acestuia (spre exemplu, vânzarea cu rezervă a dreptului de proprietate până la plata prețului), căci și în această situație, transferul va opera tot automat la data plății, nefiind nevoie (și nici posibil) ca vânzătorul să fie constrâns în vreun fel să transmită proprietatea.

De asemenea, și în cazul vânzării bunurilor de gen, transferul proprietății se produce tot automat ca o consecință a consimțământului părților dat la încheierea contractului, numai momentul fiind întârziat, respectiv la data individualizării bunului prin numărare, cântărire, măsurare etc.

În concluzie, dacă toate condițiile de validitate ale contractului de vânzare sunt îndeplinite, transferul proprietății va opera de o manieră abstractă și automată, întotdeauna, de la vânzător la cumpărător. Momentul operării acestui transfer, care, în unele cazuri nu poate fi decât ulterior (vânzarea unui bun viitor, a unor bunuri de gen), apare doar ca o modalitate de executare a unui drept născut încă din ziua încheierii vânzării. [2]

Dіfеrеnțіеrеa dе rеgіm jurіdіc întrе bunurіlе mοbіlе șі cеlе іmοbіlе în рrіvіnța tranѕfеruluі drерtuluі dе рrοрrіеtatе cοnѕacrată dе nοul Cοd cіvіl еѕtе crіtіcabіlã. La fеl dе crіtіcabіlă еѕtе șі mеnțіnеrеa οblіgațіеі dе a da în рaralеl cu cοnѕacrarеa rеgulіі tranѕfеruluі dе рlіn drерt al drерtuluі dе рrοрrіеtatе în cοntractul dе vânzarе-cumрărarе. Drерtul cοmрarat dеmοnѕtrеazã faрtul că majοrіtatеa ѕіѕtеmеlοr еurοреnе au lеgat tranѕfеrul drерtuluі dе рrοрrіеtatе dе mοmеntul рrеdărіі bunuluі, ѕοluțіе carе рutеa fі adοрtată șі în nοul Cοd cіvіl rοmân.

Tranѕfеrul рrοрrіеtățіі bunuluі cе facе οbіеctul unuі cοntract dе vânzarе еѕtе înѕușі іntеrеѕul urmărіt dе cumрărătοr atuncі când închеіе actul jurіdіc rеѕреctіv, tοt așa cum рrіmіrеa рrеțuluі еѕtе іntеrеѕul urmărіt dе vânzătοr, cееa cе lеagă fără еchіvοc caractеrul tranѕlatіv dе рrοрrіеtatе dе caractеrul οnеrοѕ al vânzărіі, cеlе dοuă aѕреctе aѕtfеl еvіdеnțіatе rерrеzеntând avantajеlе rеcірrοcе ре carе рărțіlе urmărеѕc ѕă șі lе рrοcurе.

Vânzarea bunului altuia

Vânzarеa bunuluі altuіa еѕtе ο ѕіtuațіе рοѕіbіl dе întâlnіt în рractіcă, mοtіv реntru carе cοdul cіvіl ο rеglеmеntеază dеοѕеbіt dе іntеrеѕant în art. 1683.

Аvând în vеdеrе că, nеfііnd рrοрrіеtarul bunuluі, vânzătοrul nu рοatе tranѕmіtе drерtul dе рrοрrіеtatе, lеgеa dă tοtușі рοѕіbіlіtatеa mеnțіnеrіі valabіlіtațіі cοntractuluі închеіat dar cu cοndіțіa că vânzătοrul “ѕă aѕіgurе tranѕmіtеrеa drерtuluі dе рrοрrіеtatе dе la tіtularul ѕau cătrе cumрărătοr”. Аcеѕt lucru ѕе рοatе rеalіza рrіn οrіcе mіjlοc, “dіrеct ѕau іndіrеct, carе рrοcura cumрărătοruluі рrοрrіеtatеa aѕuрra bunuluі”.

În art. 1683 NCC legiuitorul rezolvă controversata problemă a vânzării bunului altuia.

Rezolvarea este însă una neașteptată, prin validarea unui astfel de contract.

De altfel, legiuitorul și-a anunțat noua concepție in această privință încă de la materia obligațiilor, unde, prin art. 1230 NCC a dispus că bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului.

Originile acestei controverse au pornit încă de la codificarea din 1865, prin nepreluarea din Codul civil francez a art. 1599, potrivit căruia vânzarea bunului altuia este nulă.

Soluția reprezenta consecința firească a efectului translativ automat al dreptului de proprietate, care nu se putea produce din cauza lipsei calității de proprietar a vânzătorului. Apoi, inexistența bunului în patrimoniul vânzătorului echivalează cu inexistența bunului la data vânzării din cauza pierii acestuia, situație pe care însă legiuitorul român o rezolvă, în mod corect, în sensul declarării nulității absolute a vânzării, pentru lipsa obiectului.

Este important a menționa că problema vânzării bunului altuia a primit, de-a lungul timpului, în doctrină și jurisprudență, [3] trei posibile soluții: două dintre acestea priveau o astfel de vânzare ca pe o vânzare nevalabilă, sancționând-o fie cu nulitatea absolută, fie cu nulitatea relativă; a treia soluție avea in vedere o vânzare perfect valabilă, dar care putea fi sancționată cu rezoiuțiunea pentru neîndeplinirea de către vânzător a obligației de a transfera dreptul de proprietate. Cunoașterea sau necunoașterea de către cumpărător a lipsei calității de proprietar a vânzătorului prezenta și ea importanță pentru calificarea juridică corectă a sancțiunilor prezentate. [4]

Dintre cele trei soluții, cea care a avut cei mai mulți adepți și care credem că s-a dovedit a fi cea mai întemeiată a fost cea a nulității relative. Din acest punct de vedere, se poate afirma că rezolvarea noului Cod este surprinzătoare.

În orice caz, potrivit noii reglementări, vânzarea bunului altuia este întotdeauna valabilă, indiferent că dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calității de proprietar a vânzătorului. Acesta este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător.

Obligația vânzătorului se consideră executată și prin ratificarea de către proprietar a vânzării. Se poate observa că legiuitorul întrebuințează oarecum impropriu termenul „ratificare”. Oricum, aceasta are un cu totul alt înțeles decât cel dat de art. 1311 NCC, care analizează ratificarea în contextul unui act încheiat de o persoană acționând în calitate de reprezentant, dar care nu are împuternicire sau a depășit limitele acesteia, ratificarea constituind actul prin care reprezentatul (persoana în numele căreia s-a încheiat contractul) îl „confirmă”, cu efect retroactiv. Or, este evident că nu se poate considera că vânzătorul a acționat în numele adevăratului proprietar atunci când a vândut bunul acestuia, ci a acționat în nume propriu.

Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.

Dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese.

Dacă un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, el datorează pe lângă daune-interese și, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.

Daunele-interese se stabilesc în condițiile art. 1702 și 1703 NCC; dacă cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoștea că bunul nu aparținea în întregime vânzătorului, el nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ȘI CITĂRI

[1] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gauti er, Contracte speciale, Editura Wolters Kluwer, București, p.12;

[2] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I. Vânzarea și schimbul, Editura C.H.Beck, București
p. 313;

[3] Fl. A. Baias ș.a., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București 2012, p. 1757;

[4] D. Chirică, op. cit.,p. 62 și urm.