Accesiunea Mod de Dobandire a Drepturilor Reale

LUCRARE DE LICENȚĂ

ACCESIUNEA – MOD DE

DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

PRINCIPALE

CUPRINS:

CAPITOLUL I.

Moduri generale de dobândire a drepturilor reale

Clasificarea modurilor generale de dobândire a drepturilor reale

CAPITOLUL II.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

2.1. Noțiunea și felurile accesiunii

2.2. Aplicarea legii în timp

CAPITOLUL III.

3.1. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ NATURALĂ

3.1. 1. Accesiunea imobiliară dupa codul civil din 1864.

3.1.2. Aluviunea

3.1.3. Avulsiunea

3.1.4. Insulele și prundișurile

3.1.5. Accesiunea animalelor

3.2. Accesiunea imobiliara dupa codul civil actual

3.2.1. Aluviunea

3.2.2. Avulsiunea

3.2.3. Albiile râurilor, prundișurile, insulele

3.2.4. Albia părăsită

3.2.5. Accesiunea animalelor

CAPITOLUL IV.

ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ

4.1. Accesiunea imobiliară artificială după codul civil din 1864.

4.1.1. Accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări efectuate de proprietar pe terenul său, cu materialele altuia

4.1.2. Accesiunea construcțiilor, plantațiilor și a altor lucrări efectuate de o persoană cu materialele sale pe un teren al altuia

4.2. Codul civil actual.

4.2.1. Considerații generale

4.2.2. Realizarea lucrării de către proprietarul imobilului cu materialele altei persoane

4.2.3. Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia

4.2.4. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia

4.2.5. Lucrările realizate parțial asupra imobilului autorului

4.2.6. Lucrările provizorii

CAPITOLUL V.

5. ACCESIUNEA MOBILIARĂ.

5.1. Accesiunea mobiliară după codul din 1864.

5.1.1. Adjoncțiunea

5.1.2. Specificațiunea

5.1.3. Confuziunea

5.2. Accesiunea mobiliară după codul civil actual.

5.2.1. Confecționarea bunului mobil cu materialele altei persoane

5.2.2. Unirea a două bunuri mobile

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Prezenta lucrare are ca obiective principale, prezentarea, explicarea, descrierea accesiunii ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Lucrarea este structurată în 5 capitole, fiecare capitol având la bază reglementările codului civil din 1864 și noului cod civil. Am încercat ca pe parcursul celor 5 capitole să prezentăm diferențele celor două reglementări, pentru fiecare formă de accesiune în parte, precum și noutățile pe care le-a adus legiuitorul în materia accesiunii.

Primul capitol descrie dreptul de proprietate și modurile generale de dobândire ale drepturilor reale cum ar fi: prin lege, hotărâre judecătorească, uzucapiune, accesiune, ocupațiune, tradițiune, etc. În a doua parte a primului capitol facem o clasificare a modurilor de dobândire: după situațiile juridice a bunului, după momentul când operează transmisiunea, după caracterul transmisiunii și altele.

În capitolul al doilea explicăm noțiunea de accesiune – ca mod de dobândire al dreptului de proprietate, prezentăm care sunt felurile acesteia, situațiile de accesiune reglementate în Vechiul cod civil și în Noul cod civil. În partea a doua a aceluiași capitol vorbim despre aplicarea legii în timp, în materia dreptului civil și în particular în cadrul accesiunii, exemplificat fiecare alineat cu articolele dispozițiilor legale.

În capitolul al III-lea prezentăm prima formă a accesiunii și anume accesiunea imobiliară naturală, reglementată după codul civil din 1864 în comparație cu, codul din 2011(actuala legislație). În acest capitol explicăm care sunt felurile accesiunii imobiliare naturale și anume: aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile, accesiunea animalelor, precum și aducem noutățile care le-a adus legislația nouă în materia accesiunii, cum ar fi o nouă formă a accesiunii imobiliare naturale care este insulele nou formate, terenurile lăsate de apele stătătoare. Facem diferențe între cele două legislații, explicăm fiecare capăt al textului de lege, prezentăm condițiile, drepturile proprietarilor riverani, precum și obligațiile acestora.

În capitolul IV descriem cea de-a doua formă a accesiunii imobiliare, și anume accesiunea imobiliară artificială. Abordăm felurile acesteia, după reglementarea din 1864 și anume: accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări efectuate de proprietar pe terenul său cu materialele altuia și accesiunea construcțiilor plantațiilor sau alte lucrări făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altuia. În partea a doua a capitolului prezentăm felurile accesiunii imobiliare artificiale după noul cod civil, descriem și explicăm dispozițiile speciale ale noului cod civil în materia accesiunii. Prezentăm situațiile constructorului de rea credință și de bună credință în toate cazurile de accesiune imobiliară artificială. Explicăm care sunt condițiile, drepturile și obligațiile acestora pentru fiecare situație în parte și exemplificăm cu jurisprudență anumite situații juridice.

În capitolul V al lucrării, descriem ultima formă a accesiunii și anume accesiunea mobiliară. Și aici prezentăm accesiunea mobiliară în vechea reglementare, comparativ cu noua reglementare. Prezentăm diferențele de titlu și conținut, că de exemplu, în cazul codului din 1864 avem trei feluri de accesiune mobiliară și anume: adjoncțiunea, specificațiunea, confuziunea, comparativ cu noua reglementare în care sunt prezente doar două forme de accesiune mobiliară și anume: unirea a două bunuri mobile și confecționarea unui bun mobil cu materialele altei persoane. Situațiile de comparație pentru aceeași formă a accesiunii în cele două reglementări însoțește întreaga lucrare și devine un obiectiv major pe parcursul celor cinci capitole.

CAPITOLUL I. Modurile generale de dobândire a drepturilor reale

1.1. Modurile de dobândire a drepturilor reale.

Drepturile reale în legislația română pot fi dobândite prin mai multe forme enumerate în textul de lege. Atât în legislația veche cât și în cea nouă a codului civil regăsim aceste moduri de dobândire a drepturilor reale. Și aici reamintim art. 644 și 645 din Cartea a III-a a C. civ.1864:” Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea”, unde sunt enumerate următoarele moduri de dobândire a drepturilor reale: succesiunea, legatele, convenția, tradițiunea, accesiunea, prescripția, legea și ocupațiunea. Chiar dacă cele două norme se referă la dreptul de proprietate, prin intermediul acestor moduri pot fi dobândite și dezmembrămintele dreptului de proprietate, cu unele particularități. Și aici la dezmembrăminte putem să ne referim la dreptul de uzufruct ce poate lua naștere prin convenție sau testament, deasemenea prin convenție sau testament mai poate lua naștere uzul, abitația, servituțile stabilite prin fapta omului sau superficia.

În același context pot lua naștere prin lege dreptul de abitație, servituțile naturale, cele legale și superficia. Într-o sistematizare mai riguroasă și mai clară, art 557 C.civ, cu marginală intitulată „Dobândirea drepturilor reale” dispune în primul său alineat că dreptul de proprietate se poate dobândi în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală ori moștenire testamentară, accesiune, uzucapiunea, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească atunci când prin ea însăși este translativă de proprietate. De asemenea, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin efectul unui act administrativ (aln. 2) din textul de lege. Potrivit art. 557 aln. 4 C.civ, cu anumite excepții prevăzute de lege în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândește prin înscrierea în cartea funciară cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888 care dispune că înscrierea se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitive, a certificatului moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritatea administrativă, în cazul în care legea prevede aceasta .

Înainte de a încerca să aducem o clasificare în ceea ce privește modul de dobândire a drepturilor reale trebuie să precizăm două aspecte:

Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate se aplică ambelor forme fundamentale ale proprietății recunoscute de Constituție, ca lege fundamentală și de celelalte legi aflate în vigoare, care sunt: proprietate publică și proprietate privată.

În cazul proprietății publice putem întâlni unele moduri specifice de dobândire a acesteia: exproprierea pentru proprietatea publică, achizițiile publice făcute în condițiile legii, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unității administrativ – teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauza de utilitate publică .

b) Modurile de dobândire a proprietății reglementate de Codul civil se aplică în liniile generale nu numai în privința acesteia, dar și cu privire la celelalte drepturi reale, cu excepția drepturilor reale ce derivă din proprietatea publică și anume dreptul de administrar, dreptul de concesiune sau dreptul de folosință.

1.2. Clasificarea modurilor generale de dobândire a drepturilor reale

A. După întinderea dobândirii trebuie deosebite:

a) modurile de dobândire universale sau cu titlu universal, (de exemplu, în cazul moștenirii legale, când masa succesorală este transmisă unuia, respectiv mai multor succesori) și moduri de dobândire cu titlu particular (de exemplu prin uzucapiune);

b) după momentul când operează transmisiunea deosebim între: moduri de dobândire între vii (de exemplu contractul) și moduri de dobândire pentru cauza de moarte (de exemplu, legatul);

c) după situația juridică a unui bun la data dobândirii distingem între: moduri originare (care nu presupun o transmisiune juridică a dreptului de la o persoană la alta) și moduri derivate (de exemplu, contractul);

d) după caracterul transmisiunii deosebim între: moduri de dobândire cu titlu oneros (de exemplu contractele cu titlu oneros) și moduri de dobândire cu titlu gratuit (de exemplu legatul). Contractul cu titlu oneros este contractul prin care fiecare parte urmărește să obțină un avantaj în schimbul obligațiilor pe care și le asumă (contractul de vânzare-cumpărare, de locațiune, de schimb). La rândul său contractul cu titlul gratuit este contractul prin care una dintre părți se obligă să procure celeilalte părți, fără echivalent, un avantaj patrimonial (donația, comodatul etc.).

Datorită faptului că în vechea reglementare nu s-au abordat mai multe moduri de dobândire a drepturilor reale, noua reglementare, după cum am și observat mai sus aduce aceste completări în textul de lege prin includerea aici și a hotărârilor judecătorești care sunt constitutive de drepturi. În același timp aln. 4 din art. 557 C.civ. răspunde la întrebările care nu erau clare în vechea reglementare și aici ne referim la bunurile imobile care se pot dobândi prin înscrierea acestora în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888.

CAPITOLUL II. Noțiuni introductive.

2.1. Noțiunea și felurile accesiunii.

Așa cum am arătat în capitolul trecut, dreptul de proprietate precum și drepturile reale pot fi dobândite prin lege, hotărâre judecătorească, tradițiune, ocupațiune, accesiune, uzucapiune etc. Cele două din urmă accesiunea și prescripția achizitivă mai numită și uzucapiunea sunt forme care pot fi cuprinse în modul general de dobândire care este legea.

Voi încerca să acord o atenție deosebită acestui mod de dobândire a drepturilor reale accesiunea pentru a înțelege scopul, formele și obiectivele acesteia în contextul dreptului civil. Conform art. 557 (1) din C.civ. „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin accesiune”. Însă codul civil a acordat o tratare specială, aparte accesiunii atât în vechea reglementare art. 488-516 C.civ.1864, cât și în noua reglementare potrivit art. 567-601C.civ . Așadar, art.482 din C.civ.1864 definește accesiunea: ca ,,fiind un mod de dobândire a proprietății în ipoteza în c rândul său contractul cu titlul gratuit este contractul prin care una dintre părți se obligă să procure celeilalte părți, fără echivalent, un avantaj patrimonial (donația, comodatul etc.).

Datorită faptului că în vechea reglementare nu s-au abordat mai multe moduri de dobândire a drepturilor reale, noua reglementare, după cum am și observat mai sus aduce aceste completări în textul de lege prin includerea aici și a hotărârilor judecătorești care sunt constitutive de drepturi. În același timp aln. 4 din art. 557 C.civ. răspunde la întrebările care nu erau clare în vechea reglementare și aici ne referim la bunurile imobile care se pot dobândi prin înscrierea acestora în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888.

CAPITOLUL II. Noțiuni introductive.

2.1. Noțiunea și felurile accesiunii.

Așa cum am arătat în capitolul trecut, dreptul de proprietate precum și drepturile reale pot fi dobândite prin lege, hotărâre judecătorească, tradițiune, ocupațiune, accesiune, uzucapiune etc. Cele două din urmă accesiunea și prescripția achizitivă mai numită și uzucapiunea sunt forme care pot fi cuprinse în modul general de dobândire care este legea.

Voi încerca să acord o atenție deosebită acestui mod de dobândire a drepturilor reale accesiunea pentru a înțelege scopul, formele și obiectivele acesteia în contextul dreptului civil. Conform art. 557 (1) din C.civ. „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin accesiune”. Însă codul civil a acordat o tratare specială, aparte accesiunii atât în vechea reglementare art. 488-516 C.civ.1864, cât și în noua reglementare potrivit art. 567-601C.civ . Așadar, art.482 din C.civ.1864 definește accesiunea: ca ,,fiind un mod de dobândire a proprietății în ipoteza în care lucrurile ce se unesc aparțin unor proprietari diferiți și, urmare a încorporării, lucrul mai puțin important va intra în proprietatea celui ce este titularul dreptului de proprietate ce are ca obiect lucrul mai important''. În același timp art 488 C.civ. de la 1864 descrie principiul accesiunii „tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”.

Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune este calitatea de proprietar asupra bunului principal și legătura de accesorialitate la acesta a bunului asupra căruia se dobândește proprietatea .

Această legătură de accesorialitate se manifestă printr-o unire a celor două lucruri în așa fel încât despărțirea lor nu mai este posibilă decât cu deteriorarea ambelor sau distrugerea totală sau parțială a unora dintre ele .Accesiunea apare astfel ca un mod de dobândire a proprietății asupra acestui din urmă bun. În acest context, accesiunea semnifică:

faptul material al încorporării unui bun considerat accesoriu într-un bun considerat principal;

dreptul de accesiune ce rezultă din condițiile legii, din această „incorporațiune” în favoarea proprietarului bunului principal, în ipoteza în care cele două bunuri aparțin unor proprietari diferiți;

urmare a exercitării acestui drept, accesiunea apare ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu de către proprietarul bunului principal .

După o altă opinie, mai putem defini dreptul de accesiune astfel: „proprietatea unui bun mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ,ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”. Acest drept se numește drept de accesiune. În realitate, dobândirea fructelor nu este un efect al accesiunii, cum lasă să se înțeleagă textul citat, ci exercitarea unui atribuit al dreptului de proprietate .

Noul cod civil conține o reglementare mult mai completă a accesiunii, ca mod de dobândire a drepturilor de proprietate privată, într-un capitol distinct din Titlul II consacrat acestui drept. Potrivit art. 567 prin accesiune „ propietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta dacă legea nu prevede altfel”. Ca și în sistemul fostului cod, în prezentul cod accesiunea apare ca un mod originar de dobândire a proprietății, deoarece ea nu presupune transferul dreptului de proprietate asupra unui bun prin voința părților; proprietatea bunului la care se face alipirea sau încorporarea unui alt bun dobândește, prin faptul juridic în înțeles restrâns al accesiunii,dreptul de proprietate și asupra bunului încorporat ori alipit. Schimbând primul termen cuprins în accesiune, din „unire” în „alipire”, dar menționîndu-l pe cel de „încorporare”. Noul Cod civil păstrează diferențierea lor privind modul în care unirea unui bun accesoriu la un bun care este considerat principal; încorporarea presupune același raport de la accesoriu la principal între cele două bunuri ,dar legătura materială care se creează astfel nu mai permite despărțirea celor două lucruri fără a se ajunge, sau la distrugerea celor două lucruri rezultate din încorporare sau cel puțin a unuia dintre acestea. După cum am observat prin această „alipire” sau „încorporare” se ajunge la faptul că lucrul rezultat trebuie să formeze de cele mai multe ori, un lucru nou ori un „ansamblu de lucruri pe baza unor legături materiale și juridice specifice” .

Raportul de la principal la accesoriu, numit și raport de accesorialitate se poate face după mai multe criterii :

criteriu care constă în destinația celor două bunuri în sensul că bunul accesoriu este destinat să servească punerii în valoare a bunului principal;

criteriu care constă în diferența de valoare economică între cele două bunuri, bunul principal având o valoare economică mai mare decât bunul accesoriu;

III. criteriu care constă în faptul că bunurile trebuie să aparțină unor proprietari diferiți; proprietarul bunului principal va dobândi dreptul de proprietate și asupra

IV. criteriul bunului alipit sau încorporat în fondul său, însă având obligația să îl despăgubească pe proprietarul bunului care s-a alipit sau încorporat .

2.2. Felurile accesiunii.

După cum are ca obiect bunuri mobile și bunuri imobile, accesiunea este de două feluri și anume: accesiunea imobiliară și accesiunea mobiliară. La rândul său accesiunea imobiliară se împarte în două categorii : accesiunea imobiliară naturală și accesiunea imobiliară atrificială. Această clasificare o regăsim și în vechea reglementare și în noul cod civil prin art. 568 C.civ. : „ Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.” În acest text de lege nu putem să nu observăm că legiuitorul a păstrat termenul de „unire” și nu a folosit termenul de „alipire” așa cum l-a folosit în art. 567 C.civ. când a definit dreptul de accesiune. O să aducem o abordare mai vastă accesiunii imobiliare artificiale, pentru că în practic judiciară astfel de situații se întâlnesc mai des decât în cazul accesiunii imobiliare naturale, chiar dacă și acest aspect trebuie tratat cu respect. Deasemenea accesiunea mobiliară ce are ca obiect bunurile mobile, unde vom observa diferența în cele două reglementări și vom vedea că noua reglementare a adus schimbări considerabile în cadrul textului de lege, trecând de la situații de adjoncțiune, specificațiune, confuziune, la situații de unire a două bunuri mobile și confecționarea bunului mobil cu materialele altei persoane, denumiri ce par mult mai simple de reținut și de abordat.

2.3. Aplicarea legii în timp.

Legea civilă se aplică atâta timp cât se află în vigoare. Această idee se regăsește în textul de lege art.6 aln. 1 din C.civ. : „ legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.”. Cum putem explica acest lucru și anume că „nu are putere retroactivă” ? Această idee este guvernată de principiul neretroactivității legii potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, nu și situațiilor anterioare. O lege intră în vigoare la data publicării sau la o dată ulterioară publicării, data prevăzută în legea respectivă. Acest principiu derivă din Constituția României potrivit art.15 (aln. 2) : „Legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”.

Înainte de intrarea în vigoare a N.C.civ. se admiteau, potrivit doctrinei, două situații a aplicării legii și anume:

a) Principiul neretroactivității legii noi este regula de drept potrivit căreia trecutul scapă, în principiu, acțiunii legii noi sau, altfel spus, legea nouă nu se aplică situațiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse și nici efectelor produse de asemenea situații juridice, dacă acestea au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi;
b) Principiul aplicării imediate a legii noi este, în schimb, regulă de drept conform căreia legea nouă se aplică, în principiu, tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea sa în vigoare, situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate .

Însă potrivit Legii nr. 71/ 2011 art.3-5 de punere în aplicare a N.C.civ și care reglementează situațiile cu privire la aplicarea legii în timp ivite cu ocazia intrării în vigoare a N.C.civ. descrie o altă concepție, diferită de cea veche. Astfel spus potrivit art.6 .aln.2 C.civ. : „Actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”. Din acest text de lege sustragem ideea că actele și faptele trecute nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare, la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba de efectele produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ceea ce se admitea și în trecut impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi, fie că este vorba despre efectele produse după intrarea în vigioare a legii noi, ceea ce constituie un element de noutate, dar și de infirmare a teoriei cunoscute „principiului aplicării imediate a legii noi ce consta în regulă de drept conform căreia legea nouă se aplică, în principiu și efectelor viitoare a situațiilor juridice anterioare născute sau modificate.” .

O altă împrejurare nouă la care ne aduce textul de lege este situația juridică la care se referă art.6 aln.5 C.civ. : „ Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau ,după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”. Din acest text de lege rezultă următoarea idee: situațiile juridice (acte, fapte) ivite în trecut și care produc efecte succesive, care se prelungesc în timp până la intrarea în vigoare a legii noi, efectele viitoare ale acestei situații juridice sunt și rămân în întregime supuse legii vechi, sub rezerva unor dispoziții în sens contrar. De aceea neretroactivitatea este o soluție necesară întrucât s-ar putea interpreta că există retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, și aceasta indiferent dacă legea nouă:
– adaugă un efect juridic nou, (o sancțiune nouă), neprevăzut de legea în vigoare la data ivirii situației juridice (încheierea actului, săvârșirea faptului etc.);

– modifică un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche;

– suprimă, în tot sau în parte, efectele juridice ale actului (faptului) – fie și numai pentru viitor – atașând, iarăși, consecințe diferite (mai „reduse”) decât cele instituite de legea nouă ;

Datorită pirncipiului neretroactivității legii, putem asigura:

– stabilitatea dreptului legal câștigat (care nu poate fi suprimat printr-o lege nouă);

– prevenirea abuzului de drept prin modificarea legilor în cazul rotirii la putere;

– legitimitatea legii, recunoașterea acesteia ca obligatorie și justă, nu se poate pretinde respectarea legii inexistente, respectiv până la intrarea acesteia în vigoare.

Ținând cont de art. 6 (2) .C.civ. putem spune că accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii, iar pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii .

CAPITOLUL III. Accesiunea imobiliară naturală

3.1. Accesiunea dupa Codul Civil de la 1864

3.1.1. Aluviunea

Există multe opinii precum că accesiunea imobiliară are o importanță mai mare decât cea mobiliară. Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare este următorul: pământul întotdeauna este considerat un lucru principal și toate lucrările care se încorporează în el, sunt considerate accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe aceea a pământului și în consecință ele vor aparține întotdeauna proprietarului pământului.

Distingem două cazuri de accesiune imobiliară naturală și anume:

– accesiunea pământurilor depuse sau create de ape;

– accesiunea animalelor.

Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la : aluviuni, avulsiuni, insule, prundișuri și albii părăsite.

Aluviunea, potrivit art.495 C.civ.1864, înseamnă: „creșterile de pământ ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviilor și a râurilor.”.

Ele se mai numesc și mâlituri și provin din faptul că adesea apele curgătoare depun încetul cu încetul pământ și materiale pe unul dintre maluri . Aceste depuneri devin proprietatea fondului riveran la care s-au alipit. Una din condiții este că aluviunile care se alipesc să fie riveran apelor curgătoare. Nu este riveran terenul care este despărțit de ape curgătoare printr-o cale publică sau printr-un dig artificial. Conform articolului 495 C.civ. 1864, aceste adaosuri aparțin proprietarului riveran pe fondul căruia s-au depus, indiferent astfel, de natura cursului de apă (navigabil, plutitor, nenavigabil, neplutitor).

Singura restricție impusă proprietarului riveran este obligațiunea de a lăsa drumul trebuitor pentru conducerea vaselor. Această dispoziție se referă la servitutea art.587 C.civ. 1864 și art.28 din Legea apelor, în virtutea cărora riveranii trebuie să lase pe ambele maluri a unei ape navigabile sau flotabile o zonă liberă pentru circulație și tragere la edec. Dacă o asemenea servitute există înainte de depunera aluviunii, ea va dăinui și după formarea acesteia, numai că respectiva cărare va fi mutată de pe locul anterior pe marginea apei . O altă condiție importantă este că depunerile aluviunilor trebuie să se realizeze pe cale naturală, iar nu să fie rezultatul unor lucrări făcute pe cursul râurilor. Sunt asimilate cu aluviunea pământurile lăsate de apele curgătoare când acestea se retrag pe nesimțite de la un țărm spre altul prin modificarea treptată a cursului lor. Conform art.496 C.civ.1864: „pământul descoperit și liberat prin retragerea apei aparține proprietarului fondului, de-a lungul caruia s-a retras apa”, iar proprietarul de pe malul celălalt, al cărui don scade prin faptul că apa s-a mutat pe el, nu poate să ceară nicio despăgubire, pentru pierderea suferită de la proprietarul fondului care s-a mărit și în același timp nici nu poate să își revendice pământul descoperit prin retragera apei . O să aducem la cunoștință și faptul că nu numai pământul care s-a alipit va aparține proprietarului acelui fond, dar și tot ce solul poartă la suprafață și tot ce apele curgătoare aduc și lasă la țărm (nisip, pietriș), se consideră ca aparținând proprietarului fondului pe care au fost depuse. Aceste ipoteze în materie civilă se referă doar la aluviunile și creșterile pricinuite de apele curgătoare. Aici avem câteva precizări de făcut și anume că reglementările art.495 și 496 C.civ.1864 nu se aplică niciodată la pământurile descoperite de mare și la aluviunile ce aparțin domeniului public, doar în domeniul privat. În același context, art 136 aln.(3) din Constituția României enumeră plajele și marea teritorială ca bunuri ce fac obiect exclusiv al proprietății publice. Potrivit art.3aln (1) din Legea apelor: „aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km, și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp.”. Ca și completare a acestui articol vine aln (2): „Dimpotrivă, albiile minore mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10kmp, pe care apele nu curg permanent, aparțin proprietarului pe care acestea se formează sau curg”.

Deasemenea art. 495 și 496 C.civ.1864 nu se referă la pământurile descoperie de lacuri, eleștee și iazuri pentru că proprietarul apei este întotdeauna considerat ca proprietar al pământului acoperit cu apă, când acesta este la nivel normal și obișnuit de scurgere. Dacă apa scade sau se retrage, proprietarul lacului continuă a fi proprietarul pământului descoperit. În același timp, el nu dobândește vre-un drept asupra pământului proprietarilor riverani sau vecini în cazul în care apele trecând peste nivelul normal,se revarsă și acoperă acel pământ ( art.497 C.civ.1864).

În concluzie, nivelul normal al apei lacului, iazului sau eleșteului determină limita fixă a pământului ce aparține proprietarului lor, independent de creșterile sau scăderile excepționale ale apei .

Ca să facem o recapitulare și să sustragem principalele idei din acest subiect putem formula câteva condiții principale pentru care să fie posibilă operarea aluviunii și anume:

creșterile de teren să se facă pe nesimntite și succesiv;

terenul la care aluviunile se alipesc să fie riveran terenului care a suferit aluviunea;

terenul la care s-a produs aluviunea să nu facă parte din domeniul public;

să nu fie un teren descoperit de lacuri, iazuri sau eleștee, doar cele de pe marginile fluviilor sau ale râurilor (apelor curgătoare).

În cadrul acestei categorii de accesiune imobiliară naturală, am încercat să tratez depunerile și descoperirile lente, făcute pe nesimțite. Însă la următorul subiect vom trata dreptul de accesiune ce s-a realizat cu ajutorul avulsiunii – o adăugare bruscă a terenului aflat în proprietatea vecinului sau pământului riveran.

3.1.2. Avulsiunea

Potrivit art.498 C.civ.1864 : „ trece la adaosurile bruște, că în cazul când un curs de apă poate să rupă dintr-o dată o bucată mai mare dintr-o proprietate, care se poate cunoaște și indentifica și să o alipească de altă proprietate riverană”. O astfel de depunere se numește avulsiune. La această situație legea încearcă să îngrădească mult dreptul de accesiune. În acest sens observăm diferențele față de aluviune pentru că în acest caz proprietarul fondului din care apa a rupt o porțiune, păstrează asupra ei un drept și anume cel de revendicare , chiar dacă acel fond a fost alipit de alt fond. Însă și aici avem câteva condiții și anume faptul că acțiunea de revendicare nu se poate exercita decât timp de un an. Dacă a trecut un an fără ca proprietarul să reclame această situație, porțiunea ruptă și alipită altui fond, devine proprietatea proprietarului acestui fond. Acest termen de un an nu este considerat un termen de prescripție, ci o simplă decădere.

Avulsiunea diferă de aluviune prin faptul că în cazul avulsiunii o parte considerabilă a țărmului care se poate recunoaște și distinge se rupe deodată și se alipește la pământul unui alt proprietar, ceea ce în cazul aluviunii este diferit, pământurile lăsate de apele curgătoare care se retrag pe nesimțite lăsând pământ altui proprietar. Nu se face distincție între râu navigabil și cel nenavigabil, ambele fiind conduse de aceleași reguli ale avulsiunii. O condiție importantă de care trebuie să se țină cont este că partea ruptă trebuie să aibă mărimi considerabile pentru a o putea aprecia ca avulsiune. Și dacă totuși stabilim că partea ruptă nu are așa mare importanță însă cuprinde obiecte prețioase sau individualizate, se poate aplica dispozițiile art.1909 C.civ.1864 privitoare la obiectele mobile pierdute. Dacă o bucată de pământ nu se alipește dar se suprapune acestuia, la fel se vor aplica condițiile art.498 C.civ.1864. O altă situație care se poate crea este în cazul în care apa unui râu rupe o bucată considerabilă care poate fi recunoscută ușor din terenul unui proprietar riveran și în loc să se alipească de pământul altui proprietar se fixează în mijlocul apei; în acest caz se vor aplica, prin analogie, dispozițiile art.498 C.civ.1864. După o altă opinie, dacă este vorba de un fluviu sau un râu navigabil sau plutitor, insula formată va aparține statului, potrivit dispozițiilor art.499 C.civ.1864 . În cazul în care s-a produs avulsiunea și proprietarul vrea să o reclame, trebuiește ca identitatea pământului rupt să fie dovedită, în caz contrar, considerându-se că s-a produs o aluviune subită care aparține proprietarului fondului la care s-a alipit. Dacă se dovedește că terenul a aparținut proprietarului care a suferit avulsiunea, terenul rupt și deplasat cu toate plantațiile și construcțiile ce le cuprindea va continua să aparțină proprietarului pământului de unde s-a rupt, care are dreptul să le reia în natură . Exercitarea deptului de revendicare în cauza avulsiunii este prevăzută în lege.

Proprietarul terenului rupt are decât facultatea de a-și revendica terenul rupt și alipit. El nu este obligat să o facă, dar dacă totuși se decide să reclame această situație trebuie să o facă în întegime pentru tot terenul rupt și nu doar pentru o parte din el. Dacă însă decide că nu vrea să-l revendice, proprietarul pământului căruia s-a alipit terenul rupt, nu are dreptul să ceară daune-interese pentru prejudiciul care a suferit, fiind vorba aici de un act de forță majoră. Există situații în care proprietarul terenului rupt, cu ocazia avulsiunii, a cauzat un prejudiciu proprietarului pământului la care s-a alipit, din cauza neglijenței sau greșelii sale; în acest caz el datorează să plătească daune-interes ( art.998C.civ. 1864 ).

Spre deosebire de art.559 C.civ. francez, în dreptul civil român, dacă proprietarul nu a reclamat în termen de un an avulsiunea, ea devine proprietatea celui la care s-a alipit chiar dacă el nu a luat-o în stăpânire.Termenul de un an curge de la data alipirii terenului cu terenul altui proprietar. .

3.1.3. Insulele și prundișurile

În temeiul art. 500 C.civ.1864 : „Insulele și prundișurile, ce se formează în râurile nenavigabile și neplutitoare sunt ale proprietarului terenului pe care ele s-au format; dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea rîului”. Tot astfel, prevederile art. 3 alin (3) din Legea apelor 71/1996, sunt în sensul că insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei . Prin insule înțelegem terenurile înconjurate cu apă care se formează în mijlocul unui râu prin efectul unei scăderi permanente a nivelului apei. Prunturile sunt terenurile care se formează într-un râu prin acumularea în același punct a materiilor aduse de apă curgătoare.

Art. 499 C.civ.1864 dispune următorul lucru : „Insulele și prunturile care se formează în albia fluviilor și a râurilor navigabile sau plutitoare sunt ale statului, dacă nu i se opune titlu sau prescripție”. Insulele și prunturile devin prescriptibile numai după ce sunt considerate ca formate complet, deoarece numai din acest moment ele trec din domeniul public în cel privat al statului. Ele sunt considerate ca formate din momentul în care ele întrec nivelul creșterilor ordinare ale râului în mijlocul căruia s-au format. Insulele și prunturile formate în albia brațelor nenavigabile ale unui râu navigabil, când brațele sunt situate mai jos de punctul de unde începe navigabilitatea râului, aparțin deasemenea statului . În cazul când în cursul unui râu se formează succesiv și în timp de mai mulți ani o insulă din sfaramiturile unei proprietăți riverane, ea aparține statului dacă se formează într-un râu navigabil și riveranilor dacă se formează într-un râu nenavigabil sau neplutitor .

Încercăm să facem distincția între insulele care aparțin domeniului public și cele care aparțin domeniului privat:

când insula se formează într-un râu aparținând domeniului public, ea va aparține statului. Insula formată va aparține statului, însă ea va face parte din domeniul privat al statului și nu din cel public;

când insula sau prundul se formează într-un râu ce nu aparține domeniului public, ele aparțin proprietarilor riverani, după anumite norme de repartițiune;

pentru a face repartițiunea se va ține seama de linia mediană a râului. Dacă insula cade în întregime de o singură parte a acestei linii, numai proprietarul riveran din acea parte va avea un drept asupra insulei. Dacă însă linia mediană taie insula, atunci aceasta se va împărți între proprietarii ambelor maluri, fiecare având un drept asupra insulei până la linia mediană .

În textul art. 500 C.civ.1864 este o greșeală de redacțiune deoarece nu trebuia să se spună cuvintele „ pe care ele s-au format” ori „ pe lângă care sau spre care s-au format” pentru că insula și pruntul se formează în albia râului, nu pe mal.

Pentru ca un proprietar riveran să poată să invoce dispozițiile art. 500 C.civ.1864 și să reclame proprietatea unei insule formate într-un râu nenavigabil și neplutitor, trebuiește ca să fi fost proprietar riveran în momentul formării insulei. Astfel dacă după formarea insulei proprietarul riveran a înstrăinat proprietatea sa riverană, fără să fi instrăinat și insula, cumpărătorul nu are dreptul să pretindă că este proprietarul insulei în baza dispozițiilor art.500 din C.civ.1864 .

Partajul insulei între riverani se face de îndată prin efectul legii, neexistând indiviziunea între ei. După împărțirea insulei între proprietarii riverani de ambele părți ale râului, pentru a împărți porțiunea de insulă între mai mulți riverani de aceeași parte a râului se va proceda ca și la partajul aluviunilor potrivit art. 495 C. civ.1864. Dacă însă între insula formată și atribuită unui proprietar riveran și celălalt țărm al râului se va forma o altă insulă, proprietarul primei insule va putea avea dreptul și la această insulă aplicându-se și aici dispozițiile art. 500 C. civ.1864 .

3.1.4. Albia părăsită

Potrivit art. 502 C. civ.1864 : „dacă un fluviu sau un râu își fac un nou curs părăsind vechia sa albie , această albie se împarte intre proprietarii mărginari”. Acest text de lege este formulat după modelul italian. Cursul apei își schimbă în mod natural cursul, părăsind vechea albie, proprietarii riverani au dreptul , în termen de un an să ceară autorizarea de a readuce apa în vechea albie pe cheltuiala lor. Dacă nu se aprobă o asemenea cerere, albia părăsită rămâne proprietatea riveranilor, și se va împărți între ei la fel cum s-a făcut împărțeala în cazul insulelor. Noua albie se va considera albie normală fără drept de despăgubiri pentru proprietarii pe ale căror fonduri s-a așezat noua albie . Dispozițiile art. 502 C. civ. 1864 nu își găsește aplicațiunea la râulețe sau pâraie. Prin vechea albie se înțelege fosta albie care cuprinde toate terenurile care erau acoperite de apă până la cel mai înalt nivel, fără a se lua în considerație cazul unei creșteri extraordinare. Proprietarii riverani care vor împărți vechea albie a râului nu sunt obligați să plătească vreo despăgubire proprietarului fondului căruia râul și-a făcut o nouă albie, deoarece este un caz de forță majoră. În cazul în care râul părăsește noua sa albie și revine la vechea sa albie, dacă nu e o simplă inundație dar se produce natural acest lucru, se vor aplica din nou dispozițiile art. 502 C. civ.1864 . Schimbarea cursului râului trebuie să se fi produs natural, fără intervenția de nici un fel a omului .

3.1.5. Accesiunea animalelor.

Potrivit art. 503 din C. Civ.1864 : „ Orice animale sau zburătoare sălbatice trec în cuprinsul nostru, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii.”.

Din textul de lege rezultă că proprietarul fondului devine prin accesiune proprietar al animalelor și zburătoarelor sălbatice ce se stabilesc pe fond. Dreptul său încetează îndată ce acestea părăsesc fondul. Ca să înțelegem mai bine acest fel de accesiune trebuie să explicăm ce înțelegem prin animale sălbatice? Care sunt acestea? Dacă facem referire la codul francez, textul de lege specifică faptul că este vorba despre animale ca porumbeii, iepurii de casă sau peștii. Însă textul de lege românesc nu specifică nimic. Dacă totuși încercăm să dăm o explicație la ce înțelegem prin animalele care pot fi supuse accesiunii acestea sunt intermediare între animalele absolut sălbatice ca leii, urșii, lupii, mistreții și animalele pur domestice ca oile, găinile sau vacile. Ne referim la animale care trăiesc în libertate pe fondul pe care se stabilesc. Regula accesiunii din art. 503 al C. civ.1864 nu se aplică decât la animalele semi-domestice, ca porumbeii, albinele, ierpurii sau căprioarele. Legea le consideră imobile prin destinațiune. Ele sunt accesorii ale fondului și aparțin proprietarului fondului din momentul stabilirii lor pe fond .

Legea cere îndeplinirea unei condiții și anume: stabilirea pe fond nu trebuie să fie provocată prin manopere frauduloase, întrebuințate de proprietarul fondului pentru a le atrage în dauna fondurilor vecine, căci dacă le atrage prin fraudă, proprietarul se face vinovat de un delict.

În literatura de specialitate se pare a fi controversată ideea că dacă proprietarul fraudat păstrează dreptul de a revendica animalele pierdute sau numai dreptul la daune-interese .

Proprietarul fondului pierde proprietatea animalelor îndată ce acestea părăsesc fondul, căci în acel moment unirea materială dinte animale și fond încetând, încetează și accesiunea. Proprietarul nu poate deci să-și revendice animalele sau să ceară daune-interese de la proprietarul fondului vecin, pe care au trecut , cu excepția cazului în care trecerea se datorează fraudei sau artificiilor vecinului .

3.2. Accesiunea inobiliara naturala dupa codul civil actual.

3.2.1. Aluviunea

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri, dintre care cel puțin bunul principal este bun imobil. Bunurile care se unesc aparțin unor proprietari diferiți , iar unirea se produce ,astfel cum denumirea o arată, fără intervenția omului.

Noul cod civil prevede următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală:

aluviunile ( art.569);

terenurile lăsate de apele curgătoare ( art.570);

terenurile lăsate de apele stătătoare ( art. 571);

avulsiunea ( art.572);

albiile râurilor, insulele, prundișurile ( art.573);

insulele nou-formate ( art.574);

albiile părăsite de apele curgătoare ( art.575);

accesiunea naturală asupra animalelor ( art.576).

Art. 569 C. civ. dispune mult mai simplu că aluviunea reprezintă acele adăugiri de teren la malurile apelor curgătoare; aceste adăugiri vor intra în proprietatea celui care este proprietar riveran,dar numai dacă ele se formează treptat, adică prin depuneri succesive ce constau în particule de pământ ori de pietriș adus de ape . Textul de lege impune situația ca terenul la care se alipesc aluviunile să fie situat pe malul unei ape curgătoare. Ca și în vechea reglemnetare, aluviunea se va aplica numai în privința apelor aflate în proprietatea privată, nu și cea din domeniul public al statului.

Terenurile lăsate de apele curgătoare.

Potrivit art. 570 C. civ. proprietarul fondului riveran dobândește de asemenea ,terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la țărmul respectiv. Din momentul în care proprietarul riveran dobândește, de asemenea, terenurile formate, înseamnă că această situație reprezintă o variantă a aluviunii, expresia de asemenea folosită în art. 570 C. civ. urmând a fi raportată la dispozițiile art. 569 C.civ. privitoare la aluviune. Textul se aplică în ipoteza în care o persoană deține un teren pe malul unei ape curgătoare, aceasta se retrage treptat, eliberând astfel o suprafață de teren, iar proprietarul terenului situat pe malul apei curgătoare va dobândi în proprietate și suprafața de teren astfel „apărută”. Menționăm că nici în acest caz nu se va putea dobândi, dacă albia minoră a unui râu, care potrivit art.3 din Legea nr.107/ 1996 este proprietatea publică a statului.

Terenurile lăsate de apele stătătoare.

Art.571 C. civ. proprietatea unui teren care este înconjurat de heleșteie, iazuri, canale și alte asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălțimea de scurgere, după cum proprietarii acestor ape nu dobândesc nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice ale apelor pe proprietatea sa. De această dată, suntem în prezența unor proprietari diferiți.

Scăderea temporară a apelor din iazuri, heleșteie, canale și apariție astfel a unei suprafețe de teren nu conduc la mărirea terenului proprietarului ori proprietarilor riverani cu acea suprafață. În sens invers, dacă aceste ape se revarsă, proprietarii lor nu vor putea pretinde că și-a mărit astfel suprafața sa cu cea aflată temporar sub ape .

3.2.2. Avulsiunea.

Potrivit art. 572 C.civ. : „ Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinde dacă o revendica în termen de un an de la data faptului.” Textul dispune că proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren, aplicând-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinse, dacă o revendică în termen de un an de la data faptului smulgerii. Avulsiunea presupune ruperea ca atare a unei bucăți semnificative de pământ și alipirea ei, tot ca urmare a acțiunii apei curgătoare. Proprietarul terenului pierdut poate să îl revendice timp de un an. Natura juridică a termenului de un an în care adevăratul proprietar poate revendica suprafața de teren supus avulsiunii, este un termen de decădere, prefix, nesusceptibil, deci de întrerupere ori suspendare .

Reaminitm ideea că avulsiunea ca și oricare altă formă a accesiunii nu poate opera în detrimentul proprietății publice care este inalienabilă, iar acțiunea de revendicare a terenului smuls nu se prescrie într-un an ci este imprescriptibilă .

3.2.3. Albiile râurilor, prundișurilor, insulele

Potrivit art. 573 C. civ. (aln1) : „ albiile râurilor aparțin proprietarilor riverani cu excepția acelora care portivit legii fac obiectul proprietății publice .”. Potrivit legii fac obiectul prorpietății publice râurile care fac parte din domeniul public, albiile lor vor avea același regim juridic.

Art. 573 ( aln2) C. civ. : „ insulele și prundișurile care sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei în care acestea s-au format.” Din moment ce insulele și prundișurile se formează în cadrul apei râurilor înseamnă că ele au un caracter accesoriu față de acestea și prin accesiune, se cuvin proprietarului acelei ape. De asemenea și art. 3 din legea 7/1996 prevede că insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei aparțin proprietarului albiei apei.

Dar există situații când insula trece peste jumătatea apei, în acest caz, proprietarilor riverani li se cuvine partea de insulă care se întinde spre el pornind de la jumătatea apei. Textul de lege reglementează astfelt de situații și anume aln (3) din art. 573 C.civ. care ne spune că : „ Dacă insula aparține proprietarilor riverani și trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părții ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.”

Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate

Art. 574 C.civ.: „ În cazul în care o apă curgătoare,formându-și un braț nou înconjoară terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create”. Textul de lege are în vedere împrejurarea în care dintr-o apă curgătoare se formează un braț al acesteia, care înconjoară o suprafață de teren ce aparține altei persoane și dreptul de proprietate rămâne a fi în seama proprietarului inițial, fenomenul natural astfel produs neavând astfel nicio influență asupra acestui drept. Într-o asemenea situație nu suntem în prezența unei accesiuni naturale ci a precizării consecințelor juridice ale unui fenomen natural .

3.2.4. Albiile părăsite ale apelor curgătoare.

Art. 575 C. civ. : „ Albia părăsită de o apă curgătoare care și-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială”. Potrivit art. 42 din Legea nr. 107/1996 a apelor, în situația în care în curs de apă își formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, în termen de 1 an aprobarea Administrației Naționale „ Apele Române” pentru readucerea apei pe albia veche. Dacă în termen de 1 an de la sfârșitul anului în care apa a părăsit albia nu se formulează o asemenea cerere, albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă va fi considerată albie naturală, ce va intra în domeniul public al statului, se va înregistra ca atare în Cadastrul apelor și va fi dată în administrarea Regiei Autonome „Apele Române” . Menționăm faptul că această readucere a apei în vechea albie se realizează pe cheltuiala celor interesați să o facă, adică riveranilor sau utilizatotilor. În cazul în care interesul readucerii apei în albia veche este în interesul statului, atunci cheltuielile sunt suportate de către bugetul de stat.

3.2.5. Accesiunea naturală asupra animalelor.

Art.576 din C.civ. pare a fi mai extins și mai precis decât reglementarea vechiului cod civil în legătură cu acest aspect deoarece pe de o parte reglementează și situațiile animalelor domestice „rătăcite” pe terenul altei persoane, dar pe de o altă parte, nu se mai referă la animalele sălbatice, aplicarea dispozițiilor sale privind numai animalele semisalbatice. Acest lucru se datorează faptului că regimul juridic al animalelor sălbatice care formează fauna de interes cinegenetic,este relgementata de Legea nr.407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, cu modificările ulterioare, și potrivit art.2 din Legea nr 407/2006, fauna de interes cinegetic, astfel cum este ea definită de aceeași lege , adică totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de fauna sălbatică prevăzute în anexele sale ,existente pe teritoriul României ( art.1 lit h din Legea nr. 407/2006) este resursă naturală regenerabila, bun public de interes național și internațional ,iar apropierea exemplarelor din această faună poate fi făcută numai în condițiile prevăzute de legile speciale.

Potrivit art.576 aln.(1) C.civ. : „ Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă ,dacă proprietarul nu le revendica, în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului pe care acesteaau fost găsite”. Din textul de lege putem sustrage următoarele idei esențiale pentru că accesiunea să poată opera de drept și anume:

Animalele domestice trebuie să intre pe terenul altuia din pură întâmplare;

Proprietarul terenului pe care a fost găsit animalul sau animalele domestice rătăcite este ținut să facă o declarație despre această împrejurare la primăria localității pe raza căreia se afla;

Proprietarul animalelor rătăcite poate cere restituirea lor într-un termen de decădere de 30 de zile de la data declarației făcute de proprietarul găsitor, fără a fi nevoie de a introduce acțiuni de justiție. Simplă solicitare de restituire a animalelor adresată proprietarului găsitor este suficientă pentru a reintra în stăpânirea lor.

Art.576 aln.(2) din C.civ. reglementează situațiile a ce poate fi denumit animale semisalbatice. Textul dispune că porumbeii, iepurii, peștii și alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparțin acestuia cât timp rămân pe acest fond, cu excepția situației când trecerea a fost provocată prin fraudă sau artificii, aceste fraude sau artificii ar putea consta în așezarea de capcane speciale pentru reținerea animalelor sau punerea de hrană care să le ademenească. Dacă să vorbim despre roiuri de albine care trec pe terenul altuia, acestea revin proprietarului terenului numai dacă proprietarul riveran nu le urmărește sau încetează urmărirea lor după 2 zile de la acest moment. Încetând urmărirea după 2 zile, dreptul de proprietate asupra roiului va fi dobândi prin accesiune naturală de proprietarul terenului pe care acestea s-au stabilit.

Este de reținut că potrivit dispozițiilor art 57 din Legea nr.71/2011, dispozițiile articolului 576 C. civ. se aplică situațiilor născute după intrarea acestuia în vigoare.

CAPITOLUL IV. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ SAU INDUSTRIALĂ.

4.1. Accesiunea imobiliara artificiala dupa codul civil din 1864.

4.1.1. Accesiunea construcțiilor , plantațiilor, sau a altor lucrări efectuate de proprietar pe terenul său, cu materialele altuia.

Accesiunea imobiliară artificială , spre deosebire de cea naturală presupune intervenția omului. Tot spre deosebire de aceasta din urmă , accesiunea artificială implica obligația proprietarului care beneficiază de ea să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat. Întotdeauna terenul reprezintă bunul principal și proprietarul terenului va deveni și proprietarul construcției, plantației, lucrării care reprezintă bunul accesoriu.

Potrivit art.492 C. civ. 1864 : „ orice construcție, plantație, sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala să și sunt ale lui până ce se dovedește din contră”, fiind instituita o dublă prezumție :

Pe de o parte, orice construcție, plantație sau altă lucrare este proprietatea titularului dreptului de proprietate al terenului pe care acesta se afla;

Pe de o altă parte, cheltuielile ocazionale de efectuare a acestor lucrări au fost suportate tot de proprietarul terenului.

În sarcina proprietarului ia naștere, ca efect al accesiunii, obligația de despăgubire față de constructor sau proprietarul materialelor.

În C.civ.1864 conform art.493 și 494 sunt reglementate două cazuri de accesiune artificială:

Construcția cu plantația făcută de proprietar pe terenul sau însă cu materialele altcuiva;

Construcția sau plantația făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.

Potrivit art.493 C. Civ.1864 : „ Proprietarul pământului care a făcut construcții, plantații și lucrări cu materialele străine, este dator să plătească valoarea materialelor. El mai poate fi osândit, după împrejurări pentru o asemenea urmare și la plată de daune-interese. Dar proprietarul materialelor nu are dreptul de a le ridica”.

Prin cuvântul „lucrări” întrebuințat la art.493 C. civ.1864 se înțeleg orice fel de lucrări executate la suprafață sau în interiorul pământului cum sunt: canale, pavajele și oricare ar fi fost materialele întrebuințate la efectuarea lor. Casele intră în categora de construcții.

Prin cuvântul „ material” întrebuințat la art.493 C. civ.1864 se înțelege tot ce poate fi întrebuințat la o construcție ,plantație sau orice altă lucrare cum ar fi: cărămidă, varul, cimentul, lemnul, piatră,etc. Deasemenea prin cuvântul „materiale” nu se înțelege obiecte prețioase ca statuetele, coloanele de marmură etc.

Dispozițiile articolului 493 C.civ.1864 se aplică și în cazul proprietarului de buna- credința și în cazul celui de rea- credință.

Proprietarul materialelor are dreptul să le revendice cât timp ele nu au fost incorprate în pământ și își păstrează individualitatea să. Dar în cazul în care materialele fac parte interganta din pământ, proprietarul care a construit din materiale străine nu poate fi obligat să le restituie în natură, deoarece ele au devenit imobile prin incorporație. Aceleași principii se pot aplica și când vorbim despre plantații, indiferent dacă ele au prins sau nu rădăcini în pământ.

Potrivit dispozițiilor art.493 C.civ.1864, proprietarul pământului care a făcut lucrări cu materiale străine, este obligat să plătească valoarea materialelor indiferent de situația dacă era de bună credință sau nu, el trebuie să plătească în bani valoarea materialului, neavând dreptul să plătească această valoare în natură cu materialele echivalente. Valoarea acestor materiale va fi considerată a fi acea din momentul întrebuințării lor. În cazul în care se dovedește că proprietarul pământului a acționat cu rea-credința, acesta poate fi ținut la plată de daune-interese, dacă proprietarul materialelor a suferit o daună suplimentară prin faptul că a fost lipsit de folosința lor.

În același timp, proprietarul materialelor mai poate înafară de acțiunile prevăzute art.493 C. civ. 1864 să introducă o acțiune penală contra furt sau abuz de încredere, în cazul în care a comis vre-o unul din delicte.

Proprietarul fondului dobândește în mod direct și definitiv proprietatea materialelor și lucrărilor, așa încât dacă la un moment dat lucrările se dărâmă, totuși proprietarul materialelor nu redodandeste proprietatea lor, deși au încetat să mai fie încorporate în fond.

În virtutea îmbogățirii fără just temei , proprietarul materialelor va fi îndreptățit să-i pretindă proprietarului terenului despăgubiri reprezentând contravaloarea acestora. Totodată el va putea pretinde și daune-interese dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

4.1.2. Accesiunea construcțiilor, plantațiilor, sau altor lucrări făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altuia.

Conform art.494 C. civ.1864 : „ dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea peroana să le ridice”. Porivit acestui articol se degaja principiul comform căruia proprietarul terenului devine, prin accesiune și proprietar al construcțiilor, plantațiilor sau al altor lucrări executate de un terț, cu obligația de al despăgubi pe constructor. Trebuie să menționăm faptul că textul de lege se referă doar la situațiile în care terțul a edificat construcții noi pe terenul altuia, nu și situația când lucrările efectuate sunt reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului. De asemenea, jurispurdenta noastră a decis în sensul că nu se vor aplica dispozițiile art 494 C. civ. 1864 în următoarele situații:

Dacă lucrările, plantațiile sau construcțiile au fost efectuate în temeiul unei convenții,încheiate între proprietarului terenului și constructor;

Dacă lucrările, plantatiiile sau construcția au fost încheiate între raporturile dintre coproprietari, atunci când unul dintre ei construiește pe terenul proprietatea comună;

Nu se aplică în cazul anulării ori rezoluțiunii vânzării, revocării donației, realizării condiției rezolutorii, pierderii imobilului datorită urmăririi creditorilor ipotecari;

Nu se aplică celui care a făcut lucrări pe un teren străin în calitate de antreprenor, administrator, mandatar sau gerant;

Nu se aplică arendașului, chiriașului sau uzufructuarului, care nu sunt terți de vreme ce dețin terenul în virtutea unei convenții încheiate cu proprietarul terenului, urmând a se aplica regulile specifice acestor materii.

Nu se aplică în cazul construcțiilor provizorii, care pot fi ridicate.

Pentru că într-un astfel de caz să putem aplica art.494 C. civ.1864 trebuie să presupunem că constructorul este posesorul său măcar detentorul fondului pe care se construiește fără a fi proprietarul sau. Regulă generală aici este ca și în ipoteza precedenta și anume proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul lucrărilor făcute de altul pe fond , iar constructorul proprietar al materialelor rămâne relativ, un simplu creditor al proprietarului fondului, neavând decât un drept de creanță, iar nu un adevărat drept real asupra lucrărilor. Obligațiunea proprietarului fondului de a despăgubi pe constructor este personală și mobiliara.

Nu se vor aplica aceste prevederi legale nici în situația când terțul ,construind pe terenul sau extinde limitele construcției sale și pe o porțiune din terenul proprietatea vecinului. Soluția clasică pentru acesta problemă este aceea de a-l considera pe constructor ca find de buna-credință, dacă atingerea adusă fondului este una minimă. Ca urmare, proprietarul al cărui teren a fost ocupat de o parte din construcția edificată de proprietarul terenului vecin nu va putea pretinde demolarea respectivei părți de construcție, dar va fi îndreptățit să primească despăgubiri.

Observăm că în cazul în care proprietarul fondului construiește el însuși cu materialele străine, nu se face deosebire între proprietarul de buna-credință și cel de rea-credința,iar în cazul în care o persoană construiește sau plantează pe un fond străin se face deoportiva o deosebire între constructorul de rea-credința și cel de buna-credință. Stabilirea existenței relei-credinte sau a bunei-credințe este o chestiune de fapt, care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

Situația constructorului de rea-credință.

Este de rea-credința constructorul care ridică o construcție sau face o plantație ori altă lucrare pe un teren despre care știe că nu este proprietatea sa. Sunt constructori de rea-credința:

detentorul precar, cel care deține terenul în baza unui titlu ale cărui vicii îi sunt cunoscute sau uzurpatorul terenului.

Proprietarul terenului are posibilitatea să aleagă între următoarele soluții:

Să invoce accesiunea și să dobândească dreptul de proprietate asupra construcției, plantației sau lucrării, cu obligați a de-ai plăti constructorului valoarea materialelor și a muncii efectuate;

Să îl oblige pe constructor să desființeze sau să ridice lucrările executate, pe cheltuiala acestuia. Poate cere și despăgubiri dacă a fost prejudiciat prin lipsa de folosință a terenului.

În cazul în care proprietarul terenului vrea să solicite că proprietarul materialelor să desființeze lucrarea sau construcția, pentru demolarea acestora este necesară obținerea autorizației de desființare ( art.8 din Legea nr.50/1991). Soluțiile instanțelor judecătorești au fost în sensul menținerii construcțiilor atunci când s-a pus problema abuzului de drept din partea proprietarului terenului. În acest caz, dacă proprietarul terenului a avut o stare de pasivitate pe toată perioada efectuării construcției și introducerea unei acțiuni de judecată după terminarea acestor construcții poate fi calificată ca un abuz de drept. Tot în sensul menținerii construcției s-a decis și în cazul coproprietarului care a construit pe terenul aflat în coproprietate cu acordul, chiar tacit , al celorlalți coproprietari, acord rezultat chiar din faptul neopunerii acestora din urmă la ridicarea construcției sau a celui care depășește linia de hotar cu îngăduința vecinului, nefiind reținută reaua-credinta a constructorului.

Situația constructorului de buna- credință.

Constructorul de bună-credință este posesorul care ridică o construcție pe terenul pe care îl poseda ca un proprietar, în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaște, având convingerea că este proprietarul terenului respectiv. Menționăm faptul că buna- credință a constructorului trebuie să existe la momentul efectuării construcției sau lucrării. În această situație proprietarul terenului devine și proprietarul lucrărilor, fără a avea posibilitatea să ceară desființarea construcției sau ridicarea lucrărilor efectuate. Accesiunea în acest caz se produce de plin drept pe măsură ridicării construcției, fără a fi necesară o manifestare de voință din partea proprietarului terenului. După o altă opinie, se poate susține că dreptul de proprietate se dobândește prin accesiune din momentul în care proprietarul terenului își manifestă intenția de a deveni proprietar la construcției executate, până la acest moment se poate prezuma ideea că proprietarul construcției este și proprietar al terenului.

Până când proprietarul terenului va invoca accesiunea , constructorul ar avea un drept de proprietate rezolubila,condiția rezolutorie constând fie în precizarea atitudinii proprietarului terenului, fie în evenualitatea demolării construcției.

Caracterizarea dreptului pe care-l are constructorul pe terenul altuia ca fiind un drept de proprietate, fie ea rezolubila, conduce la concluzia că în acest mod s-ar putea dobândi și un drept de superficie, nefiind conceput un drept de proprietate asupra unei construcții fără existența unui drept real asupra terenului pe care acesta este situată. Numai că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin act juridic încheiat în formă autentică , prin efectul legii sau prin uzucapiune. Accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate de sine stătător care nu poate fi dobândit printr-un act juridic.

Proprietarul terenului are posibilitatea, potrivit art.494 C. civ.1864 să opteze între a-i plăti constructorului:

Contravaloarea materialelor și prețul muncii;

O sumă egală cu sporul de valoare a terenului.

Atunci când despăgubirea constă în prețul materialelor și al muncii ea trebuie calculată la valoarea existența în momentul judecății. Nu vor fi aplicabile dispozițiile art.494 C. civ.1864 referitoare la modul de determinare a despăgubirilor atunci când edificarea depagubirilor s-a făcut pe baza convenției intervenite între proprietarul terenului și constructor, caz în care sunt aplicabile și prevederile art.970 C. civ.1864, astfel încât despăgubirile vor fi calculate în funcție la valoarea de circulație a construcției. În toate situațiile în care proprietarul terenului este și proprietarul construcției, plantațiilor sau la lucrărilor, constructorul-creditor are și un drept de retenție cu privire la construcție creanța sa fiind prescriptibila în termenul general de 3 ani.

4.2. Accesiunea imobiliara artificiala dupa codul civil actual.

4.2.1. Considerații generale

Art. 577 aln. (1) C.civ. înscrie principiul general aplicabil în materia accesiunii imobiliare artificiale potrivit cu care construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. Un asemenea imobil este considerat ca fiind un bun principal, iar orice lucrare ce s-ar efectua asupra sa vă reprezenta un bun accesoriu , urmare a accesiunii, proprietarul bunului principal va dobândi dreptul de proprietate și asupra bunului accesoriu astfel unit cu bunul principal. Cât privește lucrările făcute asupra unui imobil teren ori construcție preexistenta, acestea pot fi plantații, alte lucrări efectuate pe teren sau în subsolul acestuia ori anumite construcții propriu-zise. Art 577 aln (1) C. civ. precizează că termenul lucrării apare ca fiind unul generic, el cuprinzând construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil.

Dacă imobilul asupra căruia au fost realizate lucrările era ipotecat, atunci potrivit art.2355 aln (1) C. civ. :” ipoteca se extinde asupra bunurilor care unesc prin accesiune cu bunul grevat”. În același sens , art.2382 C. civ. dispune că:” ipoteca se întinde fără nici o altă formalitate, asupra construcțiilor,îmbunatățirilor și accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii”.

În practică judiciară anterioară noului cod civil, dar valabilă, s-a decis că prin actul juridic încheiat între părți ce are ca obiect constituirea unui drept de superficie este înlăturată aplicarea regulilor privitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrărilor.

În sistemul vechiului cod civil, momentul dobândirii dreptului de proprietate era o problemă controversată dar că părea a se fi impus, atât în doctrina cât și în jurisprudența, punctul de vedere portivit cu care, din moment ce dreptul de proprietate asupra lucrărilor se dobândește prin accesiune, aceasta se produce de plin drept pe măsură efectuării lucrărilor, fără a mai fi necesară, în acest sens, vre-o manifestare de voință din partea proprietarului terenului.

În formă inițială , art.577 aln (2) C. civ. reținea acest principiu, deoarece el dispunea că dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsură realizării ei, dacă prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel. Din păcate, prin art.83 punctul 5 din Legea nr.71/2011 acest text a fost modificat în sensul că în prezent art.577 aln (2) dispune următoarele :” când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsură realizării ei dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”. Modificarea care se aduce principiului inițial amintit, restrânge considerabil aplicarea acestuia la situația în care proprietarul imobilului a realizat lucrarea cu materialele sale ori cu materialele aparținând altei persoane. În mod judicios să arătat că această modificare este una inoportuna și inutilă.

Inutilă, pentru că din momentul ce proprietatul realizează lucrări asupra unui imobil cu materialele sale, această operațiune nu mai semnifica aplicarea principiului accesiunii, ci exercițiul dreptului de dispoziție materială de către proprietar asupra bunului său. Sau situația când proprietarul unui imobil realizează lucrări cu materialele aparținând altei persoane, situație reglementată direct de dispozițiile art. 580 C. civ.;

Inoportuna, pentru că prin ea a fost inalturata regulă cu aplicare generală, fără a o înlocui cu altă regulă având aceiași aplicabilitate, dimpotrivă ea restrânge regulă, ce putea rămâne ca fiind generală, la două situații particulare într-un caz în mod inutil, în celalalalt mod inexact. Din examinarea dispozițiilor legale aplicabile fiecărui caz de accesiune imobiliară artificială va reieși că rămâne aplicabilă regulă dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra lucrărilor executate din momentul efectuării acestora, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.

Categorii de lucrări.

Potrivit art .578 aln. (1) C. civ. categoriile de lucrări ce pot fi realizate asupra unui imobil pot fi autonome ori adăugate , ambele cu caracter durabil ori cu caracter provizoriu.

Lucrările autonome sunt construcții, plantații și orice alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil.

Lucrările adăugate , nu au un caracter de sine stătător și pot fi:

Necesare, atunci când în lipsa lor imobilul ar pieri ori s-ar deteriora;

Utile, atunci când prin realizarea lor , sporește valoarea economică a imobilului.

Voluptuare, în situațiile în care ele sunt făcute pentru simplă plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului asupra căruia au fost făcute.

Aceasta clasificare are o importanță în cazul lucrărilor realizate asupra unui imobil ce aparține altei persoane, nu și în acela în care proprietarul imobilului este cel ce a realizat lucrarea cu materialele altuia.

Important în vederea împărțirii lucrărilor efectuate asupra unui imobil în lucrări cu caracter durabil și cel provizoriu, se observă doar în cazul lucrărilor durabile, caz în care operează principiul accesiunii, în cazul lucrărilor cu caracter provizoriu, nu operează pentru că acestea pot fi ridicate fără mari dificultăți de cel care le-a realizat.

Distincția între lucrări autonome și lucrări adăugate are consecințe cu privire la drepturile proprietarului imobilului, respectiv cele ale autorului acestora, precum acestor categorii de lucrări, anume cu sau fără înscrierea lor în cartea funciara.

Prezumțiile în favoarea proprietarului terenului în materia accesiunii

Preluând principiul din art.492 C. civ.1864, art. 579 aln. (1) C. civ. dispune că : „ orice lucrare este prezumata a fi făcută de proprietarul imobilului cu cheltuiala să și că este a lui, până la proba contrară”. Există însă o deosebire între aceste două texte de lege, și anume în art. 577 aln (1) C. civ. potrivit cu care accesiunea poate privi un imobil, adică fie un teren fie o construcție, pe când art.492 C. civ.1864, privea accesiunea că efectuarea unei construcții, plantații ori alte lucrări de către proprietarul pământului pe care acestea erau realizate , ceea ce înseamnă că vechea reglementare avea în vedere numai ipoteza efectuării de lucrări asupra unui bun imobil teren prezumția de „ apartenența” a lor opera în favoarea proprietarului terenului, de unde adagiul superficies solo cedit.

Se observă că dispozițiile art.579 aln(1) C. civ. instituie două prezumții în favoarea proprietarului unui imobil și anume:

Prezumție dedusă din faptul calificării unei lucrări asupra unui imobil, se referă la împrejurarea că o asemenea lucrare s-a făcut de către însuși proprietarul imobilului respectiv, pe cheltuiala să în ceia ce privește valoarea materilalelor și a manoperei. Aceasta prezumție legală poate fi însă răsturnată dovedindu-se fie că proprietarul imobilului a efectuat lucrarea cu materielele aparținând altei persoane, situație în care devine incident art 580 C.civ., fie ca o altă persoană decât proprietarul imobilului a realizat lucrarea, ipoteza în care își vor găsi aplicarea art.581-582 sau după caz și art 583-584 C. civ. .

Prezumție este în sensul că proprietarul imobilului este și proprietarul lucrării.și aceasta prezumție legală este relativă, deci poate fi rasturnat dacă se dovedește încheierea unei convenții între proprietarul imobilului și persoana care a efectuat lucrarea, prin care să i se recunoască acesteia din urmă un drept de superficie.

Așadar, în ambele situații se poate face proba contrarie deci suntem în prezența unor prezumții relative. Potrivit art. 579 aln. (2) C. civ., această dovadă contrară poate fi făcută în trei situații:

Atunci când a fost constituit un drept de superficie ceea ce poate duce la concluzia că lucrările au fost realizate pe temeiul acestui drept ;

Proprietarul imobilului nu și-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării efectuate asupra imobilului său;

Orice altă cauză prevăzută de lege.

După o altă opinie proba contrară privitoare celei de-a doua prezumții în care lucrările au fost realizate cu materialele altei persoane de proprietarul imobilului sau că manopera a fost suportată de o altă persoană , ipoteza în care , terțul care a suportat asemenea cheltuieli nu va avea decât un drept de creanța împotriva proprietarului imobilului.

Așadar, problema accesiunii imobiliare artificiale se pune numai atunci când înaintea de efectuarea construcției plantației sau oricărei alte lucrări asupra unui imobil, nu s-a încheiat nici o convenție între proprietarul imobilului și proprietarul materialelor sau autorului lucrării.

Este necesar să precizăm că , prin ipoteza , accesiunea imobiliară artificială operează numai dacă există o încorporare a materialelor în imobil, deci numai dacă materialul întrebuințat pentru lucrare și-a pierdut individulitatea să mobiliara. Dacă materialul nu s-a încorporat,păstrându-și individualitatea , accesiunea nu are loc, astfel încât proprietarul materialelor va păstra dreptul său asupra lor.

Mai trebuie reținut că dispozițiile legale din materia accesiunii imobiliare artificiale, în special cele referitoare la dreptul de opțiune a proprietarului imobilului, nu se aplică nici în cazul încetării dreptului de superficie la expirarea termenului, ipoteza în care sunt aplicabile normele special înscrise în art.699 aln(1) și (2) C. civ. .

În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

4.2.2. Realizarea lucrării de către proprietarul imobilului cu materialele altei persoane

Potrivit art. 580 C. civ. : (1) „ în cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desființarea acesteia și nici la restituirea materialelor întrebuințate.” Aln. (2) : „ proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum și la repararea, în condițiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.”

Proprietarul imobilului devine și proprietar al construcției, al plantației sau al altor lucrări efectuate asupra imobilului respectiv cu materialele altei persoane. Dar, pentru a nu se îmbogăți fără justa cauză, proprietarul imobilului va fi obligat la cererea proprietaruui materialelor ( principiul disponibilității), să îi plătească acestuia contravaloare materialelor. Aln (2) din 580 C. civ. îi recunoaște proprietarului materialelor dreptul la contravaloarea acestora. Asemenea reglementării anterioare, textul îi conferă și dreptul la recuperarea „ oricăror prejudicii cauzate”. Acestea sunt singurele prerogative recunoscute proprietarului materialelor.

Dacă proprietarul imobilului a fost de bună-credință în momentul efectuării lucrării, el trebuie să restituie contravaloarea materialelor, pe temeiul îmbogățirii fără justa cauză, iar dacă a fost de rea-credință, va fi obligat pe temeiul răspunderii civile delictuale, nu numai la această contravaloare, dar și la repararea altor prejudicii cauzate. Valoarea materialelor se stabilește în funcție de momentul acordării despăgubirii, soluție expres prevăzută în art. 595 C. civ. . În ipoteza art. 580 C. civ. accesiunea imobiliară artificială operează în mod direct, pe măsur încorporării materialelor în imobil și ca efect al acestei încorporări, iar nu ca efect al exercitării unui drept potestativ al accesiunii.

Proprietarul materialelor nu poate pretinde desființarea lucrării și nici restituirea materialelor, ceea ce se dispune expres în art. 580 aln. (1) C.civ.. Întrucât proprietarul materialelor pierde dreptul asupra acestora doar prin încorporarea lor în imobilul altuia, el le va putea revendica atât timp cât ele nu au fost încorporate.

Proprietarul imobilului dobândește în proprietate construcții, plantații, sau alte lucrări pe care le-a făcut asupra imobilului său cu materialele altuia indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credință. În ipoteza în care propietarul imobilului a fost de bună-credință, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a art. 937 aln. (1) C. civ. el devine proprietarul materialelor cu care a construit în temeiul acestei dispoziții legale, iar nu prin accesiune, ceea ce înseamnă că va fi respinsă nu numai acțiunea în revendicare formulată de proprietarul materialelor ci și cererea prin care acesta solicită contravaloarea materialelor. La aceste cazuri mai adăugăm un caz unde își găsește aplicare art. 580 C.civ. și anume atunci când se desființează actul juridic prin care proprietarul terenului a dobândit materialele de la adevăratul lor proprietar, însă această desființare are loc după desființarea construcției. Particularitatea acestui caz constă în faptul că proprietarul terenului nu va mai plăti despăgubirile la care se referă art. 580 aln. (2) C. civ. și anume la repararea prejudiciilor cauzate, întrucât în realitate este vorba despre o excepție de la principiul restituita în integrum.

4.2.3. Realizarea unei lucrări autonome ce are caracter durabil asupra imobilului altuia

În textul de lege această situație legală este reglementată în art. 581 C. civ. și art. 582 C. civ. . Dispozițiile legale în materie deștinge după cum autorul lucrării a fost de bună-credință sau de rea-credință. Pentru început reamintim care sunt lucrările autonome și anume: construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări care au caracter de sine-stătător realizate asupra unui imobil. (art. 572 aln. (2) C. civ.). Spre deosebire de situațiile prevăzute în art. 580 C. civ. când accesiunea operează în mod direct pe măsura realizării lucrării, pe măsura încorporării, proprietarul imobilului nu devine în mod direct proprietarul lucrării. „Legiuitorul prevede un drept de opțiune în favoarea proprietarului imobilului între a deveni sau a nu deveni proprietar al lucrării. Aceasta înseamnă că accesiunea, ca fapt material al încorporării unei lucrări în imobil nu are ca efect direct și imediat dobândirea dreptului asupra lui.”

Ca drept potestativ, dreptul de accesiune este imprescriptibil și nesusceptibil de exercitare abuzivă. El nu se stinge prin neexercitarea sa, ci dimpotrivă prin exprimarea opțiunii care intră în conținutul său juridic, în funcție de bun sau reaua-credință a autorului lucrării. Dreptul de accesiune se stinge în orice situație , în care înainte de exercitarea sa, lucrarea este distrusă fie ca efect al unui eveniment natural (cutremur, incendiu, inundație) fie în mod voluntar (de exemplu, autorul demolează clădirea înainte c proprietarul imobilului să își exercite dreptul de accesiune).

Prin instituirea dreptului potestativ de accesiune, proprietarul imobilului se afl[ într-o situație mult mai avantajoasă, nu devine proprietar al lucrării împotriva voințe sale, ci doar dacă își exprimă în mod expres consimțământul în acest sens. Recunoașterea unei proprietăți suspensive este profitabilă pentru proprietarul imobilului din următoarele considerente:

nu este obligat să suporte datoriile fiscale ce i-ar reveni în calitate de proprietar;

nu este obligat să suporte asigurarea obligatorie a locuinței;

și mai ales nu suport[ riscul pieirii fortuite a bunului.

a. Situația constructorului de bună-credință

Modificările legislative privitoare la opțiunile pe care le are proprietarul imobilului sunt substanțiale. Situația constructorului de bună-credință este considerabil mai bună decât cea a contructorului de rea-credință, eliminându-se criticile aduse C. civ.1864 cum că l-ar favoriza pe constructorul de rea-credință. Proprietarul imobilului poate să invoce accesiunea sau să pretindă obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul. În cazul în care autorul lucrării este de bună-credință și proprietarul imobilului își manifestă opțiunea pentru invocarea accesiunii (art. 581 aln. (1) C. civ.), el va solicita instanței să dispună înscrierea dreptului său în cartea funciară. În acest caz, dreptul de proprietate se va dobândi de la data înscrierii în cartea funciară (art. 557 aln. (4) C. civ.).

Proprietarul imobilului va avea dreptul de opțiune între a plăti autorului lucrării, fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării. Aceste alternative erau prevăzute și în art. 494 C. civ. de la 1864. În măsura în care proprietarul își exercită dreptul de accesiune, autorul lucrării dobândește un drept de creanța pentru valoarea materialelor și manoperei sau pentru sporul de valoare.

Art. 581 (b) C. civ. prevede și posibiliatea proprietarului imobilului să opteze pentru obilgarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului. Această posibilitate nu era reglementată în C. civ.1864, fiind admisă de practică doar în cazuri excepționale. În acest caz, imobilul se va vinde la valoarea de circulație pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi efectuat lucrarea. Textul de lege a art. 581 lit. b se completează cu art. 592 C. civ. astfel potrivit aln. 1 din art. 592 C. civ. : „ în absența înțelegerii părților, proprietarul poate cere instanței de judecată stabilirea prețului și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contractul de vânzare-cumpărare. Pentru plata prețului proprietarul inițial are un drept de ipotecă legală”(art. 592 (2) C. civ.).

Noul cod civil nu se referă la prescripția dreptului de acțiune al autorului lucrărilor pentru plata materialelor și a manoperei. Doctrina consideră că în cazul art. 494 C. civ. 1864 (corespondent la art. 581 și 582 C. civ.), prescripția dreptului la acțiunea în despăgubire a autorului lucrării începe să curgă de la data la care a cunoscut sau după caz, trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de repararea lui, moment care în practică coincide de regulă, cu dat la care proprietarul terenului invocă accesiunea ori solicită predarea bunului.

Reamintim că prescripția dreptului la acțiune al autorului lucrării pentru plata indemnizației nu curge cât timp el este lăsat la proprietar să dețină imobilul (art. 591 aln. (1) C. civ. ).

Conform art. 593 C. civ. , ar rezulta că autorul de bună-credință al lucrării ar putea să opună proprietarului imobilului pasivitatea pe care acesta a manifestat-o pe durata realizării lucrării. Însă dreptul de opțiune prevăzut în art. 581 C. civ. nu trece de la proprietarul imobilului la autorul lucrării cu bună-credință, ci aceast din urmă poate solicita obligarea proprietarului imobilului la plata despăgubirilor pentru abuzul de drept săvârșit, iar dacă proprietarul imobilului optează pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului, prețul stabilit conform art. 592 aln. (1) C. civ va fi determinat cu suma ce reprezintă aceste despăgubiri, pe temeiul compensației.

b. Situația contructorului de rea-credință.

În cazul în care constructorul este de rea-credință, potrivit art. 582 C. civ. proprietarul imobilului are dreptul:

Să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării;

Să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia;

Să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Situația autorului de rea-credință este mai puțin favorabilă în comparație cu cea a autorului de bună-credință. Dacă proprietarul imobilului optează pentru preluarea pe temeiul accesiunii, a lucrării efectuate cu rea-credință, atunci el va plăti doar jumătate din suma pe care ar fi plătit-o în cazul în care autorul lucrării ar fi fost de bună-credință. Art. 582 aln. 1 lit (a) C. civ. permite o îmbogățire a proprietarului imobilului pe seama sărăciei autorului de rea-credință al lucrării, fiind vorba de o sancțiune a relei credințe specifice acestei materii . De asemenea autorul de rea-credință poate să suporte consecințele desființării lucrării pe care a realizat-o asupra imobilului altuia.

Desființarea lucrării efectuate cu rea-credință se va face pe cheltuiala autorului lucrării, iar acesta va fi ținut să repare orice prejudiciu cauzat proprietarului imobilului prin realizarea lucrării inclusiv prejudiciul pentru lipsa de folosință a imobilului. Prin urmare dacă proprietarul imobilului îl cheamă în judecată pe autorul de rea-credință al lucrării de construcție, pe motiv de desființare, legea impune eliberarea unei autorizații de către organul administrației publice competente, solicitând instanței obligarea pârâtului la desființarea lucrării pe cheltuiala acestuia, instanța va admite cererea de chemare în judecată numai dacă se obține autorizația respectivă.

Dacă organul competent refuză eliberarea autorizației de desființare, proprietarul imobilului va putea ataca acest refuz la instanță de contencios administrativ, caz în care instanța sesizată cu acțiune de desființare poate suspenda judecata pe temeiul art. 244 aln. (1) C.p.civ., până la data la care hotărârea pronunțată în contenciosul administrativ devine irevocabilă.

După eliberarea autorizației administrative, se va admite acțiunea prin care s-a cerut desființarea lucrării, instanța neavând posibilitatea să pronunțe o soluție întemeiată pe baza art. 582 aln. (1) lit. (a) sau lit. (c) C.civ. ,deoarece art. 582 aln. (1) C.civ. este edictat în favoarea proprietarului imobilului, care este singurul îndreptățit să aleagă una din alternativele prevăzute de această dispoziție legală.

Dacă autorul lucrării nu va îndeplini de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea respectivă, proprietarul imobilului va putea recurge la dispozițiile înscrise în art. 582 aln. (2) C.civ. , deci instanța de executare îl va autoriza să desființeze lucrarea el însuși ori prin alte persoane. Considerăm că suma datorată proprietarului imobilului de către autorul lucrării constând în cheltuieli de desființare , va fi stabilit ulterior tot de instanța de executare, dispozițiile art. 574 C.p.civ.

În cazul în care nu se eliberează autorizația administrației de desființare , cererea prin care proprietarul imobilului a solicitat desfiițarea lucrării se va respinge. Dacă acțiunea conține și un capăt de cerere subsidiar, întemeiat pe art. 582 aln. (1) lit. (a) sau (c) C. civ. , aceasta va fi soluționată pe fond. Dacă nu a fost formulată o astfel de cerere proprietarul imobilului are posibilitatea introducerii unei noi acțiuni împotriva autorului lucrării prin care să solicite fie preluarea lucrării pe temeiul accesiunii, fie obligarea pârâtului să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Mai reținem ideea că potrivit art. 593 C. civ. autorul de rea-credință al lucrării nu mai poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării. De asemenea autorul de rea-credință nu este îndreptățit să solicite obligarea proprietarului imobilului la despăgubiri pentru pasivitatea manifestată de acesta pe parcursul realizării lucrării.

4.2.4. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia

Dispozițiile legale în materie distinge după cum lucrările sunt :

Necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;

Utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;

Voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.

Lucrările adăugate necesare

Art. 583 C. civ. recunoaște proprietarului imobilului un drept de proprietate și asupra lucrărilor adăugate necesare, drept ce se dobândește din momentul efectuării lucrărilor necesare. Corelativ dobândirii dreptului, în sarcina proprietarului imobilului se naște obligația de a plăti cheltuielile rezonabile făcute de autorul lucrării, chiar dacă imobilul nu mai există.

În situația în care dreptul de proprietate asupra unei lucrări se dobândește direct, prin încorporare și nu este condiționat de înscrierea sa în cartea funciara , vânzătorul imobilului transfera și obligația de plată a despăgubirii în patrimoniul noului proprietar. În aceste cazuri obligația de plată se transfera propter rem.

Dreptul de proprietate se dobândește indiferent de bună sau de reaua credință a autorului lucrării. Când autorul este de buna-credință ( art. 586 C. civ.), poprietarul imobilului datorează doar cheltuieli rezonabile făcute de autor. Dacă părțile nu ajung la o înțelegere în acest sens rămâne la aprecierea instanței de judecată stabilirea cheltuielilor „ rezonabile”, respectiv a sumei pe care o datorează proprietarul imobilului. Însă atunci când autorul este de rea-credința, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului, diminuate cu costurile necesare obținerii acestora (art.583 aln(2) C. civ.). În acest caz constructorul va răspunde și pentru lipsa de folosință a imobilului. Prin această distincție între constructorul de rea și bună credință se realizează de fapt aplicația regulelor prevăzute de art. 948 aln (1) C. civ. , potrivit căruia posesorul de buna-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.

Lucrările adăugate utile

Lucrările utile sunt acele lucrări care sporesc valoarea economică a imobilului. Potrivit art.584 C. civ. distingem între două categorii de constructori și anume, dacă autorul este de buna-credință, proprietarul imobilului are trei posibilități :

Să plătească valoarea materialelor și a manoperei;

Să îi plătească sporul de valoare adus imobilului ;

Să ceară obligarea acestuia la cumpărarea imobilului.

Menționăm faptul că proprietarul va opta pentru varianta mai puțin oneroasă pentru el. Însă dacă autorul lucrării este de rea-credința (art.584 aln.(2) C. civ.), proprietarul imobilului are la fel trei posibilități și anume:

Să devină proprietarul lucrării, invocând accesiunea;

Să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acestuia cu repunerea imobilului în situația anterioară și plată de daune interese.

Să ceară obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului la valoarea de circulație a imobilului pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi efectuat lucrarea. Menționăm că primele situații au fost reglementate și în vechea reglementare în baza art.494 C. civ. de la 1864.

Proprietarul poate opta pentru varianta vânzării doar atunci când valoarea lucrării adăugate utile este considerabilă. Autorul lucrării va fi ținut la cumpărarea imobilului la valoarea de circulație pe care ar fi avut-o acesta dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Textul art.584 aln(3) C. civ. se completează și cu art.592 C. civ. , prin care proprietarul imobilului poate solicita instanței de judecată stabilirea prețului și pronunțarea unei hotărâri care va ține loc de contractul de vânzare-cumpărare, iar pentru plata prețului de la autorul lucrării proprietarul are dreptul de ipotecă legală( art.2345 C. civ.).

Lucrările adăugate voluptuare.

În codul din 1864 nu există un text de lege similar privitor la situația lucrărilor adăugate voluptuare realizate pe imobilul altei persoane. Potrivit art. 578 aln. (3) lit. (c) C. civ. lucrările voluptuare sunt cele făcute pentru simplă plăcere a celui care le-a realizat fără a spori valoarea economică a imobilului. Potrivit art. 585 C. civ. , putem în acest caz să facem distincția între autorul de rea-credința și cel de bună-credință.

Dacă autorul este de bună-credință , proprietarul imobilului are dreptul :

Să devină proprietarul lucrării, fără înscrierea în cartea funciara și fără nici o obligație asupra autorului lucrării;

Autorul lucrării de buna-credință poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiția de-a readuce imobilul în situația anterioară lucrării.

Dacă autorul este de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul:

Să devină proprietar, fără înscrierea în cartea funciara și fără nici o obligație către autorul lucrării;

Să ceară obligarea autorului de rea-credința al lucrării la desființarea acesteia, cu readucerea imobilului în situația anterioară

Să ceară plată de daune-interese pentru perioada cât acesta a fost lipsit de dreptul de folosință asupra imobilului său.

Buna-credință a autorului lucrării

Pentru aprecierea bunei-credințe a autorului lucrării textul distinge, raportat la cartea funciara, două situații:

Fie autorul lucrării era înscris în cartea funciara , caz în care buna-credință se întemeiază pe această înscriere;

Fie dacă a dobândit un drept nesupus înscrierii în cartea funciara, din cuprinsul cărții funciare nu rezultă o situație diferită care să înlăture buna-credință .

Noțiunea de „carte funciară” trebuie interpretat în sens larg, completând și cu celelalte documente cu care aceasta se întregește. Buna-credință a autorului lucrării este înlăturată de împrejurarea cunoașterii, pe o altă cale , a viciului titlului său. Autorii noulul cod civil au impus astfel o concepție subiectivă privind modalitatea de publicitate a situațiilor juridice reale a imobilului precum „ publicitatea trebuie evaluată într-o manieră echitabilă și pragmatică”.

În favoarea autorului lucrării operează prezumția bunei-credințe pe care proprietarul imobilului trebuie să o răstoarne, făcând dovada faptului cunoașterii viciilor titlului. Buna-credință se apreciază la data realizării lucrărilor, fapt ce rezultă din dispozițiile art.586 aln(1) C. civ. . Cunoașterea ulterioară , după ridicarea lucrărilor, a adevăratei situații a imobilului rămâne fără relevanță juridică în materia accesiunii. Aln (3) art.586 C. civ. este de strictă interpretare, referindu-se doar la titularii acelor drepturi reale care, potrivit legii, le permit realizarea unei lucrări asupra imobilului altuia. Titularii altor drepturi reale nu pot prevala de buna lor credință. Lor le sunt aplicabile dispozițiile art.597 C. civ. care supun detentorul precar tratamentului autorului de rea-credința.

4.2.5. Lucrările realizate parțial asupra imobilului autorului.

Potrivit art. 587 C.civ. , distingem între două situații de realizare a unor contrucții cu caracter durabil și anume, dacă a fost realizată cu bună-credință sau cu rea-credința. În cazul realizării cu bună-credință:

Proprietarul vecin poate solicita doar înscrierea într-o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuției fiecăruia;

Terenurile celor doi proprietari vor fi alipite, potrivit art.42 din legea nr.7/1996, care arată că proprietatea unor imobile învecinate în vederea unei mai bune exploatări ale acestora, pot să le alipească , într-un imobil, în baza documentației cadastrale și-a actului autentic ,întocmite în conditile legii.

Înscrierea dreptului de proprietate se va face în temeiul hotărârii judecătorești prin care s-a dispus înscrierea dreptului de coproprietate.

În cazul realizării lucrării cu rea-credință aln. (2) art. 587 C. civ. :

Proprietarul vecin are dreptul de opțiune între a solicita ridicarea construcției, cu daune-interese:

Poate cere înscrierea în cartea funciara a unui drept de coproprietate.

Pentru al sancționa pe autorul de rea-credința la stabilirea cotelor-parti, se va ține cont doar de jumătate din valorea contribuției autorului lucrării. În caz de neînțelegere între părți, instanța de judecată va stabili valoarea contribuției fiecăruia la imobil, respectiv a cotelor părți din dreptul de proprietate (aln.3) art.587 C.civ.

Art.587 C.civ. se completează și cu art.589 C.civ. , cu privire la înscrierea în cartea funciara a dreptului de coproprietate, care se face în temeiul convenției părților, încheiată în formă autentică , sau, după caz, a hotărârii judecătorești.

4.2.6. Lucrările provizorii

Codul civil nu definește și lucrările provizorii, fiind necesară în determinarea sferei de cuprindere a acestei categorii aplicarea prin analogie a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții( republicata în Monitorul Oficial din 13 octombrie 2004,cu modificările și completările ulterioare) referitoare la construcțiile cu caracter provizoriu. În lipsa de înțelegere contrară, autorul lucrării provizorii este obligat să o desființeze, textul de lege permite părților că prin actul juridic să ajungă la o altă soluție, astfel încât autorul lucrării să aibă posibilitatea să cumpere terenul. Bună sau reaua credință nu are mare relevanță, ea fiind importantă doar la momentul plății de despăgubire. Doar autorul lucrării de rea-credința poate fi obligat să plătească despăgubiri proprietarului imobilului pentru prejudiciul cauzat. Deasemenea acesta va fi ținut la plata unor daune-interese pentru toată perioada de lipsă de folosință asupra imobilului. Dacă proprietarul imobilului solicită desființarea lucrării , aceasta va fi posibilă doar după obținerea de către acesta a autorizației de desființare.

Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară

Textul de lege transpune în această materie regulile privitoare la înscrierea în cartea funciară prevăzute în articolul 888 C.civ.. Cel care dobandește dreptul de proprietate , va putea să își înscrie dreptul său în cartea funciară fie în temeiul convențiilor părților realizate în formă autentică, fie în lispa acestora în temeiul hotărârilor judecătorești rămase definitive. Dreptul de proprietate se va dobândi numai prin înscrierea în cartea funciară( pe baza art. 885 C.civ.). Nu este necesară înscrierea în cartea funciară în cazul lucrărilor adăugate,întrucât acestea nu au caracter de sine stătător.

Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor

Textul de lege (art.590 C.civ.) nu are corespondență cu codul civil din 1864 el recunoscând autorului lucrării dreptul de a-și ridica materialele stabilind condițiile în care acest drept poate fi exercitat. Durata dreptului este limitat în timp, el putând fi exercitat doar până la introducerea acțiunii de către cel îndreptățit la înscrierea în cartea funciară. După această dată raportul dintre părți poate fi soluționată de instanțele de judecată. Ridicarea materialelor trebuie să fie posibilă doar în situația în care materialele au fost încorporate în imobil,în așa fel încât nu și-au pierdut identitatea, devenind prin aceasta bunuri imobile.

Lucrările efectuate de un detentor precar

Art.597 C.civ. nu are corespondență cu codul civil din 1864. Acest text de lege poate fi completat cu conținutul art.918 C.civ. care enumeră detentorii precari și anume sunt încadrați în această categorie cei care au dobândit asupra bunului dreptul de creanță care presupune transmiterea posesiei bunului că de exemplu : locatarul, comodatarul,depozitarul. Detentorul precar este cel care deține bunul de la o altă persoană, de regulă proprietarul în puterea actului juridic pe care l-a încheiat cu acesta. Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse , în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credința.

Capitolul V. ACCESIUNEA MOBILIARĂ

5.1. Accesiunea mobiliară după codul din 1864.

Termenul de accesiune mobiliară desemnează unirea a doua bunuri mobile, ce aparțin unor proprietari diferiți sau confecționarea ori obținerea unui bun de către o persoană, prin munca sa folosind materialele altei persoane. Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 504-516 C. civ. 1864 , care consacră trei cazuri de accesiune mobiliară: adjunctiunea, specificatiunea, confuziunea. Accesiunea mobiliară reprezintă acea formă a accesiunii care constă în unirea a doua bunuri mobile care aparțin unor proprietari diferiți, incorporarea având drept consecință realizarea unui bun mobil nou,care va avea drept proprietar pe proprietarul bunului principal, urmând ca acesta să-l despăgubească pe proprietarul bunului accesoriu.

Când cele două mobile, care se unesc prin incorporațiune formând un singur obiect nou, aparțineau deja ambele aceluiași proprietar, este evident că acesta va fi proprietarul noului obiect, nici o dificultate nu se poate ivi, și în acest caz prescripțiile codului civil sunt inutile. De astfel art. 504 C. civ. 1864 speficică faptul că ipoteza legală este aceea când două lucruri aparțin la doi stăpâni deosebiți. În cazul în care între cei doi s-a încheiat ulterior o convenție referitoare la bunuri, care reglementează dinainte chestiunea proprietății noului obiect, în acest caz se vor aplica convențiile, care fac legea părților, regulile legale fiind pur interpretative și neaplicandu-se decât în lipsa de convenție specială.

Chiar când incorporarea a două obiecte mobile aparținând la persoane diferite, se face în afară de orice convenție, însă de cele mai multe ori aplicarea regulilor accesiunii este înlăturată prin aplicarea art. 1909 C. civ. 1864. Într-adevăr când proprietarul unui obiect încorporează la acesta un alt obiect ce nu-i aparține, el este în genere posesorul acestuia din urmă, or,conform art.1909C.civ.1864 simplul fapt al posesiei îi va da asupra obiectului un drept de proprietate , cu condiția ca să fie de bună-credință.

În definitiv, pentru ca aplicarea art. 504-516 C. civ.1864 să aibă loc, trebuie să presupunem că unul din obiecte este furat sau pierdut sau că proprietarul care face încorporarea îl posedă cu rea-credință, căci numai în aceste cazuri nu se aplică dispozițiile art. 1909 C. civ.1864 .

5.1.2. Adjoncțiunea

Art. 504 C. civ.1864 :” dacă două lucruri a doi deosebiți stăpâni s-au unit împreună încât amândouă formează un singur tot,dar se pot despărți și conserva fiecare în parte după despărțire , atunci totul format este al proprietarului lucrului care constituie partea principală , rămânând el dator a plăti celuilalt proprietar prețul lucrului ce a fost unit cu principalul.”

Prin adjoncțiune înțelegem unirea a două lucruri mobile corporale, fiecare aparținând unor proprietari diferiți și care formează un alt bun, deci rămân distincte unul de celălalt, putând chiar fi despărțite la nevoie fără să-și piardă individualitatea. Bunul nou ce rezultă din operațiunea unirii a două bunuri mobile, va fi proprietatea aceluia care a adus la operațiunea unirii bunul principal, cel mai de valoare, cu obligația de a-i plăti celuilalt prețul bunului mobil, ce s-a reunit cu cel principal. Astfel de situații regăsim în cazul unui tablou așezat într-o ramă sau confecționarea unui inel când piatra și inelul aparțin unor proprietari diferiți.

Lucrurile trebuie să fie mobile corporale aflate într-un raport de accesorialitate ce se stabilește în funcție de criteriul destinației și în subsidiar, în funcție de criteriul valorii economice. În lipsa unor diferențieri potrivit acestor criterii, accesiunea nu va opera.

Condiția pentru care se poate aplica dispozițiile articolului 504 C. civ.1864, constă în faptul că reuniunea celor două lucruri să se facă cu rea-credință, în caz contrar aplicându-se dispozițiile art.1909 C. civ. 1864 privind posesia lucrurilor mișcătoare.

Art. 505 C. civ.1864 : „ este principal acela din două lucruri, pentru uzul sau pentru ornamentul, pentru completarea căreia a servit unirea celuilalt lucru.” Aici ar fi cazul să reamintim reunirea unui lucru pentru uzul căruia a servit unirea celuilalt lucru (unirea unui cadru, rame cu tabloul). Deasemenea este principal acela din două lucruri pentru ornamentul căruia a servit unirea celuilalt lucru. Acesta ar fi cazul când s-ar fi încrustat o piatră prețioasă într-un colier. Deasemenea este principal acela din două lucruri pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru. Aici ar fi cazul când s-a pus o piesă la o mașină.

Art. 506 c. civ.1864: „ când însă lucrul unit este mult mai de preț decât lucrul principal și când ele s-au unit fără știrea proprietarului, acesta poate cere despărțirea și restituirea lucrului unit, chiar dacă ar rezulta din despărțire o oarecare vătămare a lucrului către care el a fost unit.”

Dacă proprietarul lucrului care este mai de preț nu se mulțumește cu despăgubirile prevăzute în art. 504 C. civ.1864, poate cere despărțirea și restituirea lucrului unit chiar dacă s-a produs o oarecare vătămare a lucrului către care el a fost unit.

Dacă nu se poate stabili care este bunul principal atunci va fi considerat principal cel care are valoarea mai mare, sau dacă valoarea lor este egală, atunci va fi considerat că lucrul principal lucrul cu volumul mai mare.

Dacă în cazul când nici valoarea, nici mărimea obiectelor întrunite nu va putea determina care este obiectul principal și care este accesoriul, după dispozițiile art. 507 C. civ. 1864 se vor aplica dispozițiile art. 511 C. civ.1864, după care lucrul va aparține în comun ambilor proprietari.

5.1.3. Specificațiunea

Este acea formă a accesiunii mobiliare ce constă în cumularea a două valori care duc la obținerea unui lucru nou. Confecționarea unui bun nou de către o persoană care folosește munca sa pentru a prelucra sau transforma un bun aflat în proprietatea altei persoane. Așadar, în acest caz nu se unesc două lucruri materiale deosebite, ci un bun material (materia primă) cu munca celui care transforma materia. În acest caz, conform art 508 C.civ.1864 , lucrul principal este materia , de aici rezultând că lucrul efectuat ca urmare a muncii depuse de o altă persoană decât proprietarul materiei este proprietatea celui ce are materia primă, cu obligația acestuia din urmă de a-i plăti contravaloarea muncii depuse celui ce a făcut lucrarea de transformare a materiei. Ca exemplu în cazul sculptorului care a făcut o sculptură folosind materialul necesar ( lemn,piatră, marmură) proprietatea altei persoane.

În situația formării unui lucru nou, nu există două lucruri aparținând la doi proprietari deosebiți, ci un singur lucru care este considerat că lucru principal la care s-a unit munca lucrătorului care este considerat că un accesoriu a materiei întrebuințate.

Dacă însă manopera de realizare a unui obiect depășește valoarea materialului supus transformării, prin efectul accesiunii, munca lucrătorilor va fi considerată ca parte principală și deci acesta,va avea dreptul de a reține lucrul format, însă cu obligațiunea de a plăti contravaloarea materialului spus prelucrării, proprietarului acelui material. Nu este necesar la lucrătorul să posede lucrul format, având un drept de revendicare, chiar dacă el, se alfa în posesia unui terț sau chiar în posesia proprietarului materiei, în acest din urmă caz numai dacă a plătit acestuia prețul materiei întrebuințate.

Potrivit art.510 C.civ.1864, apare posibiliatea că autorul lucrării să folosească în realizarea bunului nou, pe lângă materialul proprietatea altuia și materialul proprietatea sa. Se ivesc astfel două situații:

Situație în care cele două materii ce concurează la noul bun păstrează individualitatea, astfel că proprietarul materialului străin va revendica bunul nou, dacă includerea materialului străin s-a făcut fără acodul său.

Situație în care, dacă la formarea noului bun materialele își pierd individualitatea, bunul nou ce rezultă, va fi proprietatea ambilor proprietari ai materialelor. Unuia în proprortie cu materia sa, altuia în proporție cu materia și munca sa( prețul muncii sale).

5.1.4. Confuziunea

Se numește confuziune sau amestec acea formă a accesiunii mobiliare în care, două materii aparținând la doi proprietari deosebiți,care sunt amestecate astfel încât formează un obiect nou.

Dacă una din materii este considerată că principală și alta că accesorie după valoarea fiecăreia, sau după cantitatea sau calitatea fiecăreia atunci noul obiect vă aparține proprietarului materiei principale cu obligația de a restitui proprietarului materiei accesorii prețul acesteia. Potrivit art.511 C.civ1864 : „ proprietarul bunului care a fost amestecat fără voia să vă putea cere desfacerea amestecului dacă este posibil, putând deci să-și revendice bunul său folosit fără drept.” Dacă însă despărțirea bunurilor nu mai este posibilă atunci bunul nou format devine proprietatea celor care au pus bunurile în amestec, potrivit contribuției fiecăruia, în funcție de cantitatea și valoarea lor. Condițiile art.511 C.civ1864 nu operează dacă între proprietari există o convenție în acest sens, ei devenind coproprietari asupra bunului rezultat ca urmare a acordului de voință a părților.

Când lucrul format prin accesiune mobiliară rămâne în comun la mai mulți proprietari, atunci lucrul comun se va vinde prin locațiune și prețul obținut se va împărți.( potrivit art.513 C.civ1864). Există situații când proprietarii bunului comun pot vinde bunul și prin bună învoiala nu doar prin licitație.

Art.514 C.civ1864 dispune că în toate cazurile când a fost format un obiect nou cu materia altuia, fără știrea proprietarului materiei și când acesta ar fi în drept să revendice lucrul format, el poate, în loc de-a cere lucrul să ceară o materie de valoarea acelei materii. Deasemenea cel care a întrebuințat materia altuia fără știrea proprietarului, poate cere daune-interese pentru pagubele care le-a putut cauza (art.515C.civ.1864).

Regulile art.514 și art.515 C.civ.1864 sunt generale și se aplică deci la toate trei cazuri de accesiune mobiliară și în cazul adjoncțiunii, și în cazul specificatiunii și în cazul confuziunii. Principiile regulilor expuse mai sus vor servi judecătorilor de călăuză și în cazurile analoage.(art.516 C.civ.1864).

5.2. Accesiunea mobiliara dupa codul civil actual

5.2.1. Confecționarea bunului mobil cu materialele altei persoane

Potrivit noului cod civil avem mai puține situații de accesiune mobiliară reglementate de textul de lege decât în cazul codului civil din 1864 care cunoștea trei cazuri bine determinate de accesiune mobiliară( cea de adjoncțiune, specificatiune, confuziune).

Art.598 C.civ. : „ bunul mobil produs cu materialele altuia aparține celui care l-a confecționat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcție de raportul dintre manopera și valoarea materialelor, determinat la data confecționării bunului.”

Pentru ca unul dintre cei doi să dobândească proprietatea bunului produs, se cere ca între valoarea materialelor și valoarea manoperei să existe o diferențiere semnificativă , în caz contrar bunul va fi proprietate comună.

Valoarea manoperei ai a materialelor se stabilește raportat la data confecționării bunului, urmând ca în funcție de acesta să se stabilească proprietarul. În cazul în care se stabilește care va fi proprietarul bunului produs( în vechiul cod 1864 de folosea cuvântul „obținut”), proprietarul bunului va datora despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor ( art .598 aln (2) C.civ.). Dacă apare situația în care valoarea materialelor este egală cu cea a manoperei și nu se poate face o diferențiere semnificativă asupra acestora, proprietatea asupra bunului va fi dobândită de ambii proprietari, devenind coproprietari asupra bunului produs ( potrivit art.599 C.civ.).

5.2.2. Unirea a două bunuri mobile

Potrivit art.600 C.civ. :„ În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiți, fiecare pote pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.”

Unirea a doua bunuri mobile după noul cod reamintește amestecul din codul din 1864. Avem aceeași condiție că bunurile mobile să aparține a doi proprietari diferiți, însă pentru prima oară se specifică faptul că în cazul în care fiecare dintre proprietari solicita separarea bunurilor , prejudiciul suferit de celălalt bun să” nu depășească zece la sută din valoarea bunului său ”. Aceasta precizare exemplifica acea idee „de a aduce o atingere nesemnificativă”, așa cum era specificat în vechiul cod. În cazul în care nu se poate obține separarea bunurilor mobile, vom recurge la aplicarea prin corelare a dispozițiilor articolelor 598 și 599 C.civ. prin care :

Bunul produs vă aparține proprietarului materialului său celui care a efectuat manopera, în dependență de valoarea acestora, cu specificarea că valoarea lor să fie stabilită la momentul confecționării lor , nu o dată anterioară sau ulterioară acestui moment;

Dacă nu se poate stabili care valoare este mai mare, având impresia că sunt egale, proprietatea bunului produs va deveni comună pentru ambii proprietari (coproprietate).

Dacă încercăm să aducem diferențele textului de lege în domeniul accesiunii mobiliare cu vechea reglementare vom observa că legiuitorul a derogat că denumiri de la cazurile de accesiune mobiliare folosite în vechea reglementare de exemplu în cazul specificatiunii, în care dacă bine ne amintim era vorba despre unirea nu a două lucruri materiale, dar unirea unui lucru material cu munca celui care transforma materia, caz care este exemplificat în noua reglementare sub denumirea de „confecționarea unui bun material cu materialele altuia”. Că conținut această reglementare își păstrează esență, însă sunt înlocuite acțiunile de „ confecționare, obținere” cu „ bunul mobil produs”, ceea ce nu face mari diferențe de înțeles juridic al dispoziției legale. Cu siguranță și vechea și nouă reglementare păstrează condiția ca între cei doi proprietari deosebiți să nu fi existat o convenție în legătură cu producerea noului bun mobil, caz în care accesiunea mobiliară nu își va produce efectele. Dacă să încercăm să aducem referire și la celelalte două modalități de accesiune mobiliară și anume în cazul confuziunii sau amestecul, dar și cazul adjoncțiunii, acestea se regăsesc că dispoziție legală în noul cod sub denumirea de „ unire a doua bunuri mobile”. Legiuitorul a păstrat în esență condtia că bunurile mobile să se unească și în același timp a păstrat condiția ca cele două bunuri mobile să aparțină la doi proprietari diferiți ca să ne putem afla sub incidența accesiunii mobiliare, însă, ca noutate, a încercat să aducă o precizare, și anume, a introdus acea nouă condiție „ ca fiecare dintre proprietari să poată să pretindă separarea bunurilor, însă doar în cazul în care celălalt bun să nu sufere un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului”. Considerăm că aceasta specificare, explica acea idee de „ un prejudiciu nesemnificativ”, care în vechea reglementare putea să fi interpretabila. Și în final, observăm că legiuitorul a păstrat ideea că în cazul în care nu se poate face separarea bunurilor mobile în toate cazurile accesiunii mobiliare se va recurge la dobândirea dreptului de proprietate în comun de ambii proprietari.

CONCLUZII

Accesiunea este un mod de dobandire a drepturilor reale, alături de uzucapiune, ocupațiune tradițiune , hotărare judecătorească, etc. De multe ori s-a afirmat că accesiunea și uzucapiunea sunt moduri generale de dobandire a drepturilor reale care este legea. În același timp, legea a explicat principiul accesiunii potrivit căruia: „ tot ce se unește și încorporează cu lucrul aparține proprietarului lucrului”. Accesiunea nu este o noutate în codul civil, ea a fost reglementată și în codul civil de la 1864, și în codul civil din 2009, actualul cod a preluat ideile accesiunii. Cu siguranță în codul civil actual au fost aduse cateva elemente de noutate în materia accesiunii. Și aici ne referim în special la accesiunea imobiliară artificială unde legiuitorul a facut distincția între diferitele categorii de lucrări. În primul rand s-au împărțit în două categorii: lucrări autonome și lucrări adăugate, în același timp s-a făcut distincția între lucrări cu caracter durabil și lucrări cu caracter provizoriu. În al doilea rand reglementarea actuală cuprinde cateva dispozțtii speciale referitoare la accesiunea imobiliară artificială și anume: se descriu situațiile de bună și rea credință în cazul lucrărilor realizate pațtial asupra imobilului autorului, în cazul lucrărilor provizorii, se explică regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului, dispoziții privind pasivitatea proprietarului pe durata realizării lucrării, cazurile speciale de accesiune, precum si lucrarile efectuate de un detentor precar. Elementele de noutate aduse accesiunii imobiliare artificiale au ca scop principal, rezolvarea multor situații din materia accesiunii care în vechea reglementare puteau fi de multe ori interpretabile . Dacă e să ne referim la accesiunea mobiliară și aici avem unele elemente de noutate și anume textul de lege a modificat denumirea celor trei forme de accesiune mobiliară cunoscute după codul din 1864: adjoncțiunea, specificațiunea, confuziunea cu cele două forme reglementate în codul civil actual și anume: unirea a două bunuri mobile, și confecționarea bunului mobil cu materialele altei persoane.

Este adevărat că accesiunea imobiliară este considerată mai importantă decat cea mobiliară pentru faptul că în cazul accesiunii imobiliare avem ca bun principal pamantul și principiul care guvernează accesiunea imobiliară constă în faptul că pămantul este considerat mereu ca bun principal și tot ce se unește sau se încorporează în pămant va fi considerat ca bun accesoriu chiar dacă bunul accesoriu depășește cu mult valoarea pămantului( terenului).

Accesiunea este un mod important de dobandire a dreptului de proprietate, deoarece datorită accesiunii se poate stabili care este adevaratul proprietar a unor situatii juridice create, și aici ne referim la situațiile în care operează accesiunea imobiliară naturală prin care pămanturile se unesc în urma unor fenomene naturale, și în cazul accesiunii artificiale unde accesiunea operează de drept cand doi proprietari diferiti nu pot stabili proprietatea lucrărilor încorporate sau construite. Datorită accesiunii se poate stabili care a fost conduita constructorului sau proprietarului în momentul edificării unei constructii sau lucrări, datorită accesiunii proprietarul care a suferit un prejudiciu poate revendica dreptul său asupra proprietatii sale ( aici ne amintim de accesiunea animalelor), și în cazul în care proprietarul vecin a acționat prin artificii poate cere daune-interese. Datorită accesiunii toate situațiile în care între părți nu a existat o convenție în vederea edificării unor construcții sau folosirea unor bunuri mobile pentru a forma un alt bun mobil nou cad sub incidența accesiunii. Materia accesiunii este reglementată de lege – singurul arbitru care poate dovedi, explica și revendica drepturile proprietarilor riverani.

BIBLIOGRAFIA

Adam I. , Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București,1998;

Adam I., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, București,2005;

Atias Ch., Droit civil, Les biens, Editura Litec, Paris, 2000;

Baiaș Fl.,Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul cod civil,comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012;

Bîrsan C., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București,2008;

Bîrsan C., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Bîrsan C., Gaiță M., Pivniceru M-M., Drept civil, Drepturi reale, Editura Institutul European ,Iași,1997;

Bîrsan C., Regimul juridic al construcțiilor edificte pe terenul proprietatea altei persoane,în revista de drept nr.5/1985;

Boroi G., Drept civil , Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Chelaru E., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, București,2009;

Chirica D., Natura juridică și valorificarea drepturilor constructorului pe terenul unui terț în revista romană nr.1/1987;

Codul civil de la 1864;

Gherasim D. , Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București,1981;

Hamangiu C, Rossetti- BălănescuI., Băicoianu I., Tratat de drept civil,Vol. II Editura C.H.Beck, București, 2008;

Hamangiu C., Cod civil adnotat, Editura Universala, București,1930;

Hamangiu C., Tratat de drept civil, Editura Naționala, București,1929;

Ioan M., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria, București,2011;

Legea cu nr. 107/1996, modificată prin O.U.G. nr.130/2007, privind legea apelor;

Legea cu nr. 71/2011,privind punerea în aplicare a noului cod civil;

Legea nr. 407/2006, a vanătorii și a protecției fondului cinegetic, actualizată prin O.U.G. nr.102/2010;

Legea nr. 50/1991privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, ultima actualizare O.U.G. nr.85/2011;

Nicolae M., Probleme de drept tranzitoriu, Legea aplicabilă nulității actului juridic civil, în R.R.D.P. nr 6/2007;

Nicolae M., Tratat de prescripție extinctivă Editura Universul Juridic, București,2010;

Noul cod civil, republicat în M.Of. nr.505 din 15 iunie 2011;

Pop I., Drept de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București,2001;

Sferdian I., Discuții privitoare la potestivitatea în accesiunea imobiliaraă artificială, in Dreptul nr. 12/2006;

Stoica V., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, București,2009;

Stoica V., Drepturi reale principale, vol II, Editura Humanitas, București, 20106;

Ungureanu O., Munteanu C., Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București,2008.

Ungureanu T., Afrasinie M., Voicu C., Cosma M., Cigan D., Păpureanu M., Podaru O., Noul cod civil, Comentarii, doctrină, jurisprudență, Editura Hamangiu, Vol.I, București, 2012;

www.juridice.ro

BIBLIOGRAFIA

Adam I. , Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București,1998;

Adam I., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, București,2005;

Atias Ch., Droit civil, Les biens, Editura Litec, Paris, 2000;

Baiaș Fl.,Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul cod civil,comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012;

Bîrsan C., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București,2008;

Bîrsan C., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Bîrsan C., Gaiță M., Pivniceru M-M., Drept civil, Drepturi reale, Editura Institutul European ,Iași,1997;

Bîrsan C., Regimul juridic al construcțiilor edificte pe terenul proprietatea altei persoane,în revista de drept nr.5/1985;

Boroi G., Drept civil , Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Chelaru E., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, București,2009;

Chirica D., Natura juridică și valorificarea drepturilor constructorului pe terenul unui terț în revista romană nr.1/1987;

Codul civil de la 1864;

Gherasim D. , Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București,1981;

Hamangiu C, Rossetti- BălănescuI., Băicoianu I., Tratat de drept civil,Vol. II Editura C.H.Beck, București, 2008;

Hamangiu C., Cod civil adnotat, Editura Universala, București,1930;

Hamangiu C., Tratat de drept civil, Editura Naționala, București,1929;

Ioan M., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria, București,2011;

Legea cu nr. 107/1996, modificată prin O.U.G. nr.130/2007, privind legea apelor;

Legea cu nr. 71/2011,privind punerea în aplicare a noului cod civil;

Legea nr. 407/2006, a vanătorii și a protecției fondului cinegetic, actualizată prin O.U.G. nr.102/2010;

Legea nr. 50/1991privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, ultima actualizare O.U.G. nr.85/2011;

Nicolae M., Probleme de drept tranzitoriu, Legea aplicabilă nulității actului juridic civil, în R.R.D.P. nr 6/2007;

Nicolae M., Tratat de prescripție extinctivă Editura Universul Juridic, București,2010;

Noul cod civil, republicat în M.Of. nr.505 din 15 iunie 2011;

Pop I., Drept de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București,2001;

Sferdian I., Discuții privitoare la potestivitatea în accesiunea imobiliaraă artificială, in Dreptul nr. 12/2006;

Stoica V., Drept civil, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, București,2009;

Stoica V., Drepturi reale principale, vol II, Editura Humanitas, București, 20106;

Ungureanu O., Munteanu C., Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București,2008.

Ungureanu T., Afrasinie M., Voicu C., Cosma M., Cigan D., Păpureanu M., Podaru O., Noul cod civil, Comentarii, doctrină, jurisprudență, Editura Hamangiu, Vol.I, București, 2012;

www.juridice.ro