Acceptarea Mostenirii

LUCRARE DE LICENṬĂ

Acceptarea moștenirii

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I

MOȘTENIREA.ASPECTE GENERALE

Transmisiunea moștenirii

Moștenirea si felurile acestesteia

1.1.2 Caracterele juridice ale transmisiunii moștenirii

Deschiderea moștenirii

Noțiuni generale

1.2.2 Data deschiderii moștenirii

Locul deschiderii mostenirii

Condițiile generale pentru a putea moșteni

1.3.1 Noțiuni generale

1.3.2 Capacitatea succesorală

Vocația succesorală

Vocația succesorală legală

Nedemnitatea succesorală

Efectele nedemnității

1.4 Opțiunea succesorală

1.4..1. Dreptul de opțiune succesorală

1.4.2 Subiecții dreptului de opțiune succesorală

1.4.3 Actul juridic de opțiune succesorală

1.5 Termenul de opțiune succesorală

1.5.1. Prescripția dreptului de opțiune succesorală

Capitolul II

ACCEPTAREA MOȘTENIRII

2.1 Felurile acceptării moștenirii

2.1.1 Acceptarea voluntară si acceptarea forțată

2.1.2 Acceptarea expresă si acceptarea tacită

2.1.3 Efectele acceptării moștenirii

2.2 Transmisiunea patrimoniului succesoral

2.2.1 Obiectul transmisiunii

2.2.1.1 Cuprinsul activului succesoral

2.2.1.2 Cuprinsul pasivului moștenirii

2.3 Transmisiunea activului moștenirii

2.4 Transmisiunea pasivului succesoral

2.4.1Categorii de moștenitori care suportă pasivul moștenirii

2.4.2 Divizarea de drept a pasivului succesoral

2. 5 Dobandirea posesiunii moștenirii

2.5.1 Dobandirea de drept a posesiei moștenirii (sezină

2.5.1.1. Noțiunea de sezină

2.5.1.2 Moștenitorii sezinari

2.5.1.3 Efectele sezinei

2.6 Trimiterea in posesie a moștenitorilor legali nesezinari

2.7 Predarea legatelor

2.7.1 Predarea legatului universal

2.7.2 Predarea legatului cu titlu universal

2.7.3 Predarea legatului cu titlu particular

2.8 Procedura succesorală notarială

2.8.1 Deschiderea procedurii succesorale

2.8.2 Desfasurarea procedurii succesorale

2.8.3 Suspendarea procedurii succesorale

2.8.4 Cerificatul de moștenitor

2.9 Petiția de ereditate

2.9.1 Delimitarea petiției de ereditate de alte acțiuni

2.9.2 Caractere juridice

2.9.3 Efectele petiției de ereditate

Capitolul III

3.1 PROCEDURA ULTERIOARĂ ACCEPTĂRII MOȘTENIRII

3.1.1 Partajul succesoral

3.1.2 Partajul amiabil

3.1.3 Partajul judiciar

3.1.4 Opoziția la partaj

3.1.5 Efectele partajului

3.1.6 Partajul de ascendent

3.1.7 Regimul bunurilor care constituie amintiri de familie

3.2 Măsuri speciale privind sumele de bani și alte valori

Capitolul IV

RENUNȚAREA LA MOȘTENIRE

4.1 Renunțarea la moștenire

4.2 Condiții de fond și de formă cerute pentru renunțare

4.3 Efectele renunțării la moștenire

4.4 Revocarea (retractarea) renunțării de către succesibil

4.5 Revocarea renunțării de către creditorii succesibililor

Comcluzii

Bibliografie selectivă

INTRODUCERE

Prezenta lucrare este împărțită în patru capitole: ”Transmisiunea moștenirii“, “Acceptarea moștenirii“, “Procedura ulterioara asteptarii moștenirii” și “Renunțarea la moștenire”. Prin bogăția și complexitatea problematicii sale, materia dreptului succesoral a fost dintotdeauna și continuă să fie atrăgătoare pentru cei care lucrează în domeniul juridic.

Actualul Cod civil folosește în principiu denumirea de moștenire, fără a se renunța însă la denumirea de succesiune; de altfel între cele două noțiuni există o sinonimie unanim acceptată, folosirea diferențiată fiind dictată de necesități de formă.

În limbajul curent se folosește noțiunea de “moștenire” și pentru a desemna averea defunctului care formează obiectul transmiterii succesorale.

În condițiile generale ale integrării europene și ale frecventelor modificări legislative, dreptul succesoral este supus și el unor ample si inerente reconsiderări.

În acest context, apreciez că recentele dispoziții ale Codului Civil și a celorlalte acte normative în materie sunt oportune și utile.

Lucrarea de față urmărește, în special parcurgerea tuturor etapelor privind acceptarea moștenirii dar și noua configurație a instituțiilor devoluțiunii succesorale, în baza doctrinei și a practicii judiciare reprezentative în materie.

Succesiunea se fundamentează pe o idee morală și socială ușor de sesizat, aceea a solidarității între părinți, copii și alte rude, precum și între soți, fiindcă nimeni nu poate să se afle într-o unitate mai trainică decât cu ai săi, iar dreptul succesoral nu face altceva decât să reglementeze deferirea moștenirii către cei îndreptățiți să o primească, contribuind astfel la stabilitatea raporturilor dintre oameni.

Viața este o sursă inepuizabilă a dreptului, pe care acesta o slujește creator. Nu mă refer la viața în sens biologic, care este o pură eventualitate și nici la moarte, care nici ea nu este o concluzie, ci la tot ce înseamnă relațiile din mediul social, determinate sau condiționate de cele mai diferite interese și mijlocite în chip superior de normele dreptului, care astfel pătrunde în toate interstițiile vieții umane.

Prin soluțiile sale marcate de moderație și echilibru, dreptul succesoral vădește o capacitate integratoare fără asemănare, deoarece este formulat astfel ca și când ar traduce însăși voința tacită și implicită a destinatarilor ei.

Iar dacă lichidarea moștenirilor dă naștere adesea la neînțelegeri între moștenitori și la procese costisitoare și trenante, cauza nu trebuie căutată atât în reglementările legale, ci mai ales în imperfecțiunile ființei umane, exacerbate de individualismul și egoismul care au însoțit și însoțesc proprietatea din cele mai vechi timpuri până astăzi și care nu pot fi temperate decât prin judecăți drepte și viabile.

Lucrarea se conturează în mod gradat, introducând pe cititor in sfera juridică a moștenirilor, problemele analizate fiind abordate într-un mod care reușește să capteze atenția pe de o parte, iar pe de altă parte, să ofere informația dorită într-un mod care să fie pe deplin înțeles.

Acesta este motivul pentru care am ales ca primul meu capitol să înceapă cu moștenirea și felurile acesteia, caracterele juridice ale transmisiunii moștenirii, deschiderea moștenirii, condițiile generale pentru a putea moșteni, opțiunea succesorală și termenul de opțiune succesorală.

În continuare, în capitolul II, lucrarea tratează felurile acceptării moștenirii (acceptarea voluntară și forțată, acceptarea expresă și tacită, precum și efectele acceptării moștenirii), transmisiunea patrimoniului succesoral, (obiectul transmisiunii, cuprinsul activului și pasivului succesoral, transmisiunea activului și pasivului moștenirii, categoriile de moștenitori care suportă pasivul moștenirii), dobândirea posesiunii moștenirii (noțiunea de sezină, moștenitorii sezinari, efectele sezinei), trimiterea în posesie a moștenitorilor legali nesezinari, predarea legatelor, procedura succesorală notarială și petiția de ereditate .

Apoi în capitolul III am detaliat procedura ulterioară acceptării mostenirii unde am definit și clasificat partajul care este succesoral, amiabil, judiciar, după care am explicat opoziția la partaj, efectele partajului, partajul de ascendent, regimul bunurilor care constituie amintiri de familie și măsurile speciale privind sumele de bani și alte valori.

În ultimul capitol al acestei lucrări, se analizează renunțarea la moștenire,condițiile de fond și de formă cerute pentru renunțare, efectele renunțarii și tipurile de revocare a renunțării de către succesibil dar și de către creditorii succesibililor.

Prezenta lucrare trateaza ramura de drept a succesiunilor, fiind pusă în acord deplin cu prevederile Codului civil, actualizat in 2014.

Lucrarea de față se face remarcată prin claritatea exprimării, prin precizia informației, prin structura sa și prin multitudinea de trimiteri la soluții ale diferitelor instanțe de judecată.

Tratând cu profesionalism diferitele instituții de drept care luate împreună, formează ramura dreptului succesoral, s-a reușit îmbinarea cu măiestrie a cunoștințelor teoretice cu aplicațiile practice ale materiei studiate și predate de cadrele didactice universitare din facultate.

Semnificația acestei lucrări rezidă în aceea că tratează prin prisma legislației actuale, de curând modificată, o ramură de drept deosebit de importantă pentru întreg domeniul juridic, cuprinzând informații detaliate ce realizează deschiderea necesară în analiza reglementărilor cuprinse în actualul Cod civil.

CAPITOLUL I

MOȘTENIREA. ASPECTE GENERALE

Transmisiunea moștenirii

1.1.1 Moștenirea și felurile acesteia

Noțiunea de moștenire sau succesiune poate fi definită ca “ transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă” art. 953 Cod Civil.

În dreptul civil , noțiunea de succesiune (moștenire), are trei semnificatii :

lato sensu, orice transmsiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa);

stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu;

obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor si obligațiilor cu caracter patrimonial aparținând defunctului care trec la moștenitorii săi.

Persoana care lasă moștenirea este persoana decedată al cărui patrimoniu se deschide pe calea succesiunii, aceasta se mai numește și de cujus. Cel care lasă moștenirea poate fi orice persoana fizică , indiferent de capacitatea de exercițiu a acesteia sau de cetățenie.

În cazul moștenirii testamentare, cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numește testator. Cei care primesc în tot sau în parte patrimoniul lui de cujus în temeiul legii se numesc moștenitori, succesori, erezi sau urmași. În cazul moștenirii testamentare dobânditorii sunt denumiți legatari.

Conform dispozițiilor art. 955 alin. 1 din Codul Civil, patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în masura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. Asadar, moștenirea este de două feluri : legală si testamentară.

Moștenirea este legală când operează în condițiile prevăzute de lege, chemarea la moștenire se face conform ordinii succesorale stabilite. Aceasta se mai numește și ab intestat, deoarece nu privește decât moștenirile celor care au decedat fără a face vreun testament.

În cazul moștenirii legale putem să ne aflăm în fața mai multor ipoteze, cum ar fi: de cujus nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieții prin testament; legatarul a renunțat la moștenire; legatarul este înlăturat de la moștenire findcă este nedemn; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale; defunctul a lăsat testament dar acesta cuprinde altfel de dispoziții decât cele referitoare la masa succesorală (recunoașterea unui copil, numirea unui tutore pentru copilul său minor, etc).

Moștenirea este testamentară în situația când transmiterea moștenirii are loc în temeiul voinței persoanei fizice decedate care lasă moștenirea, concretizată într-un testament (în oricare dintre formele legal acceptate ) ca act de ultimă voință.

În acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă moștenirea.

Cele două moșteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc, de exemplu dacă testatorul a făcut un legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și egală pentru restul.

Există situații când aceiași persoană poate fi, în egală măsură, moștenitor testamentar (există un testament prin care i se lasă un anumit bun sau o anumită parte din moștenire) dar și moștenitor legal (aceeași persoană avea și vocație concretă la moștenire și prin testament desa);

stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu;

obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor si obligațiilor cu caracter patrimonial aparținând defunctului care trec la moștenitorii săi.

Persoana care lasă moștenirea este persoana decedată al cărui patrimoniu se deschide pe calea succesiunii, aceasta se mai numește și de cujus. Cel care lasă moștenirea poate fi orice persoana fizică , indiferent de capacitatea de exercițiu a acesteia sau de cetățenie.

În cazul moștenirii testamentare, cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numește testator. Cei care primesc în tot sau în parte patrimoniul lui de cujus în temeiul legii se numesc moștenitori, succesori, erezi sau urmași. În cazul moștenirii testamentare dobânditorii sunt denumiți legatari.

Conform dispozițiilor art. 955 alin. 1 din Codul Civil, patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în masura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. Asadar, moștenirea este de două feluri : legală si testamentară.

Moștenirea este legală când operează în condițiile prevăzute de lege, chemarea la moștenire se face conform ordinii succesorale stabilite. Aceasta se mai numește și ab intestat, deoarece nu privește decât moștenirile celor care au decedat fără a face vreun testament.

În cazul moștenirii legale putem să ne aflăm în fața mai multor ipoteze, cum ar fi: de cujus nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieții prin testament; legatarul a renunțat la moștenire; legatarul este înlăturat de la moștenire findcă este nedemn; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale; defunctul a lăsat testament dar acesta cuprinde altfel de dispoziții decât cele referitoare la masa succesorală (recunoașterea unui copil, numirea unui tutore pentru copilul său minor, etc).

Moștenirea este testamentară în situația când transmiterea moștenirii are loc în temeiul voinței persoanei fizice decedate care lasă moștenirea, concretizată într-un testament (în oricare dintre formele legal acceptate ) ca act de ultimă voință.

În acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă moștenirea.

Cele două moșteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc, de exemplu dacă testatorul a făcut un legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și egală pentru restul.

Există situații când aceiași persoană poate fi, în egală măsură, moștenitor testamentar (există un testament prin care i se lasă un anumit bun sau o anumită parte din moștenire) dar și moștenitor legal (aceeași persoană avea și vocație concretă la moștenire și prin testament de cujus nu a dispus de totalitatea bunurilor și drepturilor sale). Pentru prima dată Codul Civil precizează, că cele două forme pot coexista, nimic nu poate împiedica ca cele două calități: de moștenitor legal și de moștenitor testamentar să le aibă aceeași persoană.

Moștenitorii, după felul succesiunii pot fi:

universali;

cu titllu universal;

cu titlu particular.

Moștenitorii universali sunt moștenitorii care dobândesc totalitatea drepturilor patrimoniale ce au aparținut celui care lasă moștenirea.

Moștenitorii cu titlu universal sunt moștenitorii care dobândesc o fracțiune din totalitatea drepturilor patrimoniale ce au aparținut o fracțiune din totalitatea drepturilor patrimoniale ce au aparținut celui care lasă moștenirea, adică o fracțiune din patrimoniul succesoral.

Legatarii cu titlu particular sunt legatarii ce dobândesc drepturi numai asupra unor anumite bunuri care au aparținut celui care lasă moștenirea.

În toate aceste cazuri însă, un moștenitor nu poate să preia mai multe drepturi decât a avut de cujus. Acest lucru rezultă din vechiul adagiu roman ridicat la rang de principiu: “ nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”. (“nimeni nu poate să transmiă mai multe drepturi decât are el însuși”.

Înainte de a accepta o succesiune, cel care este chemat la moștenire se numește succesibil, iar după ce a acceptat o moștenire, aceea persoană poartă denumirea de succesor.

1.1.2 Caracterele juridice ale transmisiunii moștenirii

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 953 Cod Civil, moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.

Din cuprinsul definiției mai sus enuntate se desprind următoarele caractere juridice: este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa); este o transmisiune universală, este o transmisiune unitară și indivizibilă.

Transmisiunea moșteniri este o transmisiune pentru cauză de moarte, deoarece se produce numai în urma și prin efectul morții fizice a unei persoane fizice, constatată nemijlocit sau declarată judecătorește.

Transmisiunea moștenirii este o transmisiune universală, în această situație, obiectul transmisiunii îl formează patrimoniul persoanei fizice decedate sau o fracțiune din acesta, și nu bunurile ce alcătuiesc succesiunea privite în individualitatea lor specifică.

Cel care lasă moștenirea poate să dispună prin testament și de un anumit bun al său, în acest caz operează o transmitere cu titlu particular.

Transmisiunea moștenirii este o transmisiune unitară, acest lucru înseamnă că patrimoniul este un tot unitar și că întreaga moștenire este guvernată de aceleași norme juridice fără a se face distincție după natura și originea bunurilor moștenirii.

Caracterul unitar al transmisunsiunii face ca succesiunea legală sa coexiste cu succesiunea testamentară al aceluiasi de cujus.

Transmisiunea moștenirii este o transmisiune indivizibilă, patrimoniul este un tot indivizibil , în consecință transmiterea moștenirii nu poate fi decât indivizibilă.

Prin urmare, acceptarea sau renunțarea la moștenire are un caracter indivizibil, în sensul că ea nu poate fi limitată la o parte a moștenirii.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale justifică, între altele dreptul moștenitorilor acceptanți ai partii ce s-ar cuveni moștenitorilor care au renunțat la moștenire.

Deschiderea moștenirii

1.2.1 Noțiuni generale

În Codul civil este prevăzută regula conform căreia “succesiunile se deschid prin moarte”. Deschiderea moștenirii poate fi definită ca fiind faptul juridic care generează transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus către moștenitorii săi, legali sau testamentari, și care constituie temei al nașterii dreptului de moșteniri.

Moștenirea se transmite către moștenitori numai din momentul deschiderii sale. Până la această dată , moștenitorii nu pot dobândi niciun drept asupra bunurilor moștenirii.

În conformitate cu dispozițiile art. 954 alin. 1 Cod Civil, moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.

Dispariția unei persoane, chiar constatată judecătorește, nu poate avea un asemenea efect, deoarece cel dispărut este socotit în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte ramasă definitivă (art. 53 Cod Civil).

Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale. Cele două instituții se deosebesc atât sub aspectul temeiului, cât și sub aspectul finalității.

Astfel, dacă faptul morții unei persoane este evenimentul generator al deschiderii moștenirii, temeiul deschiderii procedurii succesorale notarilae îl constituie cererea adresată notarului public competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea deschiderii succesiunii o constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce procedura succesorală are drept scop eliberarea certificatului de moștenitor.

Sub aspect juridic, deschiderea moștenirii implică identificarea a două coordonate: una temporală (data deschiderii moștenirii) și una spațială (locul deschiderii moștenirii).

1.2.2. Data deschiderii moștenirii

Data deschiderii moștenirii coincide cu momentul decesului celui care lasă moștenirea.

Dovada datei morții unei persoane fizice se face după caz, cu certificatul de deces sau cu hotărârea judecatorească de declarare a morții. Data morții cuprinsă în certificatul de deces sau în hotărârea judecatorească declarativă de moarte face dovada până la proba contrară.

Prin urmare, cel interesat poate dovedi cu orice mijloc de probă, admis de lege adevărata dată a morții. În situația în care mai multe persoane decedează împreuna , în aceeași împrejurare (accident aviatic, accident auto, incendiu etc.) și nu se poate stabili cu exactitate momentul morții fiecăruia (art. 50 Cod civil), se instituie prezumția că au murit în aceeași clipă.

Stabilirea datei morții prezintă interes practic, deoarece din acest moment se determină o serie de elemente importante pentru instituția moștenirii, ca de exemplu :

Persoanele chemate a moșteni (în temeiul legii sau al testamentului), capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din moștenire;

Data de la care curge termenul de un an de la data deschiderii moștenirii (art. 1103 Cod Civil );

Compunerea si valoarea masei succesorale;

Legea care va cârmui devoluțiunea moștenirii in cazul conflictului in timp a unor legi succesorale.

1.2.3. Locul deschiderii moștenirii

Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu al defunctului se face prin orice mijloc de probă, în concret cu mențiunile din actul de identitate (cartea de identitate), certificatul de deces al lui de cujus, cu hotărârea judecatorească declarativă de moarte rămasă definitivă după caz, sau în cazul minorului sub 14 ani cu mențiunile din actul de identitate al reprezentantului legal.

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să existe cel puțin un imobil al celui care lasă moștenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să se afle bunuri imobile ale celui ce lasă moștenirea.

Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în țară , indiferent că este vorba despre un cetățean român sau străin, locul deschiderii moștenirii este locul din țară unde se află bunurile de valoare ale acesteia. Aceeași regulă este aplicabilă și pentru determinarea competenței instanței judecătorești sau a altor organe cu atribuții în materie de moștenire .

Dacă domiciliul despre a cărui moștenire este vorba nu este cunoscut, se aplică regula locului din țară unde se găsesc bunuri de valoare ale defunctului, iar în cazul lipsei de bunuri este asa cum am aratat mai sus, în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat.

În cazul în care moartea celui care lasă moștenirea a fost declarată pe cale judecătorească, locul deschiderii moștenirii coincide cu ultimul domiciliu al celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morții prezumate, și în acest caz aplicându-se regulile generale.

Prin urmare, nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moștenirea, ci ultimul său domiciliu. Stabilirea locului deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru determinarea organelor competente să rezolve anumite probleme legate de moștenire.

1.3 Condițiile generale pentru a putea moșteni

1.3.1 Noțiuni Generale

Codul Civil, în art. 957 alin. 1 prevede că “o persoană poate moșteni, dacă există în momentul deschiderii moștenirii “.

Din cuprinsul textului de lege mai sus menționat, rezultă că trebuie sa existe două condiții pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea moșteni, și anume : să aibă capacitate succesorală și să fie chemată la moștenire.

În cazul moștenirii legale se mai cere ca persoană în cauză să nu fie îndepărtată de la moștenire ca nedemnă. Prin urmare, se poate observa că nedemnitatea este specifică numai moștenirii legale, nu și celei testamentare.

În cazul acesteia din urmă, ca un echivalent al nedemnității, din moștenirea legală avem revocarea judecatorească a legatelor –art. 1069 -1073 Cod Civil.

Capacitatea succesorală

Potrivit art. 957 Cod Civil, o persoană poate moșteni dacă există în momentul deschiderii moștenirii. În raport de dispozițiile mai sus menționate, sunt considerate că există și au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:

Persoanele care s-au născut înainte de deschiderea moștenirii și sunt încă in viață la acea dată – legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vieții moștenitorului după data deschiderii moștenirii; chiar dacă moștenitorul ar muri imediat după deschiderea moștenirii, drepturile lui succesorale nu se sting, ci se transmit propriilor moștenitori;

Copii concepuți înainte de deschiderea moștenirii, născuti vii, cu condiția de a se face dovada că faptul concepției se situează între a 300-a zi si a 180-a zi dinaintea deschiderii succesiunii (art. 412 Cod Civil ). Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însa numai dacă el se naște viu, art. 36 Cod Civil.

Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii – au numai capacitate succesorală testamentară (nu și legală), de la data dobândirii personalității juridice, în condițiile legii, însă există succesiune legală atunci când aceasta este statul care culege o moștenire vacantă (în temeiul legii).

Persoanele fizice dispărute la data deschiderii moștenirii, există prezumția existenței persoanei dispărute atât timp cât nu a intervenit o hotărâre judecatorească de declarare a morții, ramasă definitivă-art. 53 Cod Civil.

În comparație cu cele enumerate mai sus, nu vor avea capacitate succesorală:

Persoanele fizice care nu sunt în viață și persoanele juridice care nu sunt în ființă la data deschiderii succesiunii –includem în această categorie: copilul mort, predecedații, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu beneficiază de prezumția concepției;

Persoanele care au chemare reciprocă și au decedat în aceeași împrejurare (naufragiu, catastrofă aeriană, cutremur, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemenătoare) numiți comorienți sau codecedați, fără a se putea stabili momentul morții fiecăruia (art. 50 Cod Civil). În această situație, nefiind posibil ca aceste persoane să se moștenească reciproc, moștenirea va fi culeasă de moștenitorii proprii ai fiecăruia dintre decedați, în nume propriu sau prin reprezentare;

Persoanele declarate dispărute prin hotărâre judecatorească, cărora ulterior

le-a fost declarată judecătorește moartea, dacă data morții, asa cum a fost stabilită prin hotărârea judecatorească declarativă de moarte, este anterioară deschiderii succesiunii.

Vocația succesorală

Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire, nu este suficient să aibă capacitate succesorală, se mai cere ca ea să fie chemată la moștenire.

În dreptul nostru, chemarea la moștenire se face fie în temeiul legii, caz în care vorbim de vocație succesorală legală, fie în temeiul voinței lui de cujus manifestată prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în prezența vocației succesorale testamentare.

Nici o persoană care există nu poate avea calitate de succesibil (legal sau testamentar) dacă nu este chemată la moștenire, potrivit regulilor instituite de lege (devoluție succesorală legală) sau prin voința testatorului, exprimată prin testament (devoluție succesorală testamentară ).

Prin urmare, dacă o persoană fizică poate avea chemare la moștenire, tot astfel este posibil ca aceasta să fie înlăturată de la succesiune și să-i fie suprimată vocația succesorală. Cazurile în care un succesibil poate fi înlaturat de la moștenire îsi pot gasi temei: în lege, în hotărârea judecatorească, în voința defunctului și în voința succesibilului.

Legiuitorul român conferă vocație succesorală rudelor defunctului (în anumite limite), soțului supraviețuitor al acestuia, precum și statului în caz de moștenire vacantă.

Vocația succesorală testamentară poate fi conferită în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală.

Noțiunea de vocație succesorală este susceptibilă de două înțelesuri: într-o accepțiune generală, chemarea la moștenire desemnează vocația potențială, eventuală a unor persoane de a avea drepturi succesorale cu privire la o moștenire. De exemplu, toți descendenții lui de cujus, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, au aptitudinea generală de a culege moștenirea acestuia.

Accepțiunea concretă a noțiunii de vocație succesorală implică determinarea, dintre mai mulți moștenitori care au vocație succesorală generală, a moștenitorilor efectivi ai lui de cujus. Spre exemplu, dintre toți moștenitorii lui de cujus se vor selecta doar aceia care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct.

Vocația succesorală concretă cunoaște aplicare nu doar în materia moștenirii legale, ci și în cea a moștenirii testamentare.

Vocația succesorală legală

În dreptul civil, au vocație succesorală legală persoanele care sunt în legătură de rudenie cu defunctul, cele adoptate și soțul supraviețuitor.

Legea atribuie acestor persoane vocație la moștenire, ținând cont de natura relațiilor ce se stabilesc în mod firesc între rude, respectiv între soți. În caz de moștenire vacantă, bunurile succesorale sunt culese de către stat. Rudenia poate fi definită ca fiind legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un descendent comun.

În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz, în linie colaterală.

Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Constituie temei al vocației succesorale atât rudenia firească, cât și rudenia civilă (provenită prin adopție).

Deoarece prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, dovada rudeniei se poate face atât prin actele de stare civilă, cât și prin alte mijloace de probă admise de lege.

Vocația succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie dreaptă. În schimb, în cazul rudeniei în linie colaterală, legiuitorul a limitat vocația la moștenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv.

La rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor prin care se stabilește legătura de sânge între două persoane. De exemplu, nepotul de fiu și bunicul sunt rude de gradul al II-lea.

La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul comun, și apoi de la acesta în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Spre exemplu, frații sunt rude de gradul al II-lea, unchiul și nepotul de frate sunt rude de gradul al III-lea, verii primari între ei, rude de gradul al IV-lea. Nu există rude de gradul întâi în linie colaterală.

Plecând de la prezumția că intensitatea relațiilor affective între defunct și rudele sale, scade pe măsură ce gradul de rudenie crește și că afecțiunea defunctului este mai mare pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele, legiuitorul a rânduit o anumită ordine de chemare la moștenire a rudelor celui care lasă moștenirea.

Astfel, dintre toate rudele care au aptitudinea legală de a culege moștenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii, persoanele care vor culege efectiv moștenirea, așadar li se va recunoaște vocație succesorală concretă numai anumitor rude cu vocație succesorală generală. Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație succesorală generală sunt avute în vedere două aspecte:

clasa de moștenitori;

gradul de rudenie.

Prin urmare, pentru ca o persoană să beneficieze de vocație succesorală concretă, trebuie să facă parte din categoria moștenitorilor legali, cu vocație generală și să nu fie înlăturată de la moștenire de o persoană cu vocație generală, chemată de lege înaintea ei (cu vocație concretă utilă).

1.3.5 Nedemnitatea succesorală

Nedemnitatea succesorală constă în decăderea unui succesibil din dreptul de a moșteni o persoană decedată din cauza savârșirii unor fapte grave –prevăzute de lege- față de defunct sau de memoria acestuia, cu toate că are capacitate succesorală si vocație la moștenirea defunctului.

Nedemnitatea nu funcționează nici în cazul moștenirii testamentare, fiind o pedeapsă civilă ce constă în decăderea moștenitorului, vinovat de o fapta gravă față de cel care lasă moștenirea sau față de memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni.

Din definitia mai sus enunțată, rezultă trasaturile caracteristice ale nedemnitatii :

este o pedeapsă civilă care operează în puterea legii și doar in cazurile prevăzute de lege ;

operează de drept, de cujus nu poate ierta pe nedemn de faptele grav culpabile;

produce efecte relative, îl privește numai pe autorul faptei, care va fi înlaturat doar de la moștenirea persoanei față de care se face vinovat, și nu de la moștenirea altei persoane.

Dispozițiile art. 958 Cod civil prevăd în mod expres si limitativ următoarele cazuri de nedemnitate de drept, este de drept nedemnă de a moșteni :

persoană condamnată penal pentru savârșirea unei infracțiuni cu intentia de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

persoană condamnată penal pentru savârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intentia de a-l ucide pe un alt succesibil, care dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data savarșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a faptuitorului.

Nedemnitatea de drept poate fi constatătă oricând, la cererea oricarei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărării judecătoresști din care rezultă nedemnitatea.

Dispozițiile art. 959 Cod civil prevăd în mod expres si limitativ cazurile de nedemnitate judiciară. Astfel, poate fi declarată nedemnă de a moșteni :

persoana condamnată penal pentru savârșirea, cu intenție împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență fizică sau morală, ori după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului ;

persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să revoce sau să modifice testamentul.

Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.

Dacă hotărârea de condamnare, pentru faptele prevăzute la alin. 1 lit. a, art. 959 Cod civil, se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an se calculează de la data ramânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Atunci când condamnarea pentru faptele menționate mai sus este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin aministie sau prin prescripția raspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatăte printr-o hotărâre judecatorească civilă definitivă.

În acest caz, termenul de un an curge de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, daca aceasta a intervenit dupa deschiderea moștenirii.

În cazurile prevăzute mai sus, termenul de un an curge de la data cînd succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii.

Efectele nedemnității

Efectele nedemnității trebuiesc analizate diferit în raporturile dintre nedemn și terțe persoane; în privința efectelor nedemnității față de descendenții nedemnului.

Efectele nedemnității se produc de la data deschiderii moștenirii, indiferent care ar fi momentul săvârșirii faptei sancționate prin nedemnitate.

Nedemnitatea produce efecte specifice față de moștenitorul nedemn, față de descendenții acestuia și față de terți.

Efectele nedemnității față de moștenitorul nedemn – sancțiunea nedemnității are ca efect principal desființarea calității de moștenitor legal a nedemnului.

Efectele nedemnității față de descendenții nedemnului – având caracterul unei sancțiuni civile, nedemnitatea înlătură de la moștenire numai pe autorul faptului de nedemnitate. Descendenții nedemnului nu sunt înlăturați de la moștenire pentru o faptă care nu le este imputabilă lor, aceștia având posibilitatea de a veni la moștenire, fie în virtutea dreptului lor propriu, fie prin reprezentarea părintelui lor nedemn.

Efectele nedemnității față de terți – dacă în perioada cuprinsă între momentul deschiderii succesiunii și cel al constatării nedemnității, moștenitorul nedemn încheie acte juridice cu privire la bunurile succesorale, se pune problema validității acestor acte.

Titlul de moștenitor al nedemnului este retroactiv desființat (fapt al nedemnității).

De menționat că nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară. Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea-credință (art. 960 alin. 2 Cod civil).

Actele de conservare precum și actele de administrare, în măsura în care profită moștenitorilor încheiate între nedemn și terți sunt valabile.

Se mențin și actele de dispoziție cu titlu oneros încheiate între nedemn și terții dobânditori de bună credință (art. 960 alin.3 Cod civil).

Efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea (art. 961 alin. 1Cod civil).

De asemenea efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale (art. 961 alin 2 Cod civil). Conform art. 95 din Legea nr. 71/2011, înlăturarea efectelor nedemnității, prin testament autentic sau prin act autentic notarial, este supusă înscrierii în registrul notarial prevăzut în art. 961 alin.1 Cod civil.

Opțiunea succesorală

1.4.1 Dreptul de opțiune succesorală

Opțiunea succesorală este dreptul succesibilului să aleagă, în termenul stabilit de lege, între a-și consolida titlul de moștenitor prin acceptarea moștenirii sau desființarea acestui titlu renunțând la moștenire.

Asa cum am arătat mai sus, la moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite moștenitorilor legali sau testamentari.

Transmiterea patrimoniului celui care decedează, se realizează fără manifestarea de voință a moștenitorilor (adică operează de drept din clipa morții persoanei care lasă succesiunea) și indiferent dacă moștenirea este legală sau testamentară.

Faptul că de la data deschiderii succesiunii și până la exercitarea dreptului de opțiune succesorală trece un timp (mai îndelungat sau mai scurt), nu produce consecințe importante asupra transmiterii patrimoniului succesoral.

Dreptul de opțiune succesorală se naște pentru succesibili la data morții lui de cujus, indifferent dacă temeiul chemării lor la succesiune îl constituie testamentul, legea sau contractual și indiferent dacă această chemare este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Potrivit art. 1100 alin. 1 Cod Civil “cel chemat la moștenire în temeiul legii sau al voinței defunctului poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea“. În condițiile dispozițiilor de mai sus, persoanele cu vocație generală la dobândirea patrimoniului succesoral –succesibilii (persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-au exercitat încă dreptul de opțiune succesorală), au de ales între două posibilități: să accepte moștenirea sau să renunțe la ea .

În consecință, dreptul de opțiune succesorală este un drept subiectiv al moștenitorilor cu vocație succesorală, din momentul deschiderii moștenirii.

Conform art.1106 Cod Civil “Nimeni nu poate fi obligat sa accepte o moștenire ce i se cuvine“, astfel o persoană cu vocație succesorală are posibilitatea de a opta la moștenirea defunctului prin acceptare sau renunțare la aceasta.

Subiectele dreptului de opțiune succesorală

În principiu, dreptul de opțiune succesorală aparține tuturor moștenitorilor cu vocație generală la moștenire (indiferent dacă, în concret, persoana are sau nu vocație ).

A . Succesibilii legali si testamentari

La data deschiderii succesiunii, patrimoniul succesoral se transmite moștenitorilor defunctului, pentru fiecare dintre aceștia se naște câte un un drept subiectiv de opțiune succesorală. Dreptul de opțiune succesorală poate fi exercitat în termenul de prescripție prevăzut de lege, de toți succesibilii (moștenirea fiind culeasă în ordinea stabilită de lege sau de defunct, în funcție de clasa din care fac parte moștenitorii).

În cazul moștenirilor succesive, când titularul dreptului de opțiune succesorală decedează înainte de a-l fi exercitat, dreptul său de opțiune succesorală se transmite moștenitorilor săi, astfel moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului (art.1105 alin. 1 Cod civil).

Dacă succesorii titularului nu se înțeleg între ei asupra modului de exercitare a dreptului de opțiune succesorală (unii dorind să acccepte moștenirea, alții renunțând la ea), atunci de partea succesibilului care renunță ,vor profita ceilalti moștenitori ai autorului său (art. 1105 alin. 2 Cod civil).

Codul Civil a instituit regula potrivit căreia atunci când moștenitorii primesc o succesiune prin retransmitere, dreptul de opțiune se împarte între ei, fiecare putându-l exercita separat (dar în termenul aplicabil autorului lor ). Astfel, dacă mai multe persoane vin la moștenire prin reprezentare succesorală, fiecare are dreptul să se pronunțe asupra acceptării sau renunțării la moștenire, întrucât reprezentanții moștenesc personal.

B. Creditorii personali ai succesibilului

Potrivit art. 1107 Cod Civil , dreptul de opțiune succesorală (acceptarea moștenirii) poate fi exercitat și de către creditorii personali ai succesibilului, pe calea acțiunii oblice în limita îndestulării creanței sale.

Dreptul de opțiune al creditorilor personali ai succesibilului (instituit de lege) este cel puțin discutabil, deoarece s-ar putea interpreta că el contravine principiului libertății acceptării moștenirii potrivit căruia “Nimeni nu este obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine”(art.1106 Cod Civil ).

De remarcat că posibilitatea legală este dată exclusiv creditorilor personali ai succesibilului, nu si creditorilor moștenirii (care nu pot opta pe cale oblică în locul și in numele succesibililor, motivul fiind acela că atâta timp cât nu au optat, aceștia din urmă sunt străini de moștenire ).

Actul juridic de opțiune succesorală

Dreptul de opțiune succesorală se exercita prin intermediul actului juridic de opțiune succesorală. Acesta reprezintă manifestarea de voință prin care titularul dreptului subiectiv de opțiune succesorală are posibilitatea de alegere între a accepta sau a renunța la moștenire.

Caractere juridice.

Actul juridic de opțiune succesorală se individualizeaza prin caracteristicile sale juridice :

Este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă voința unei singure persoane (a succesibilului); este un act încheiat personal sau prin mandatar cu procură specială;

Este un act juridic indivizibil (unitar) deoarece succesibilul are dreptul sa opteze între a renunța la moștenire sau a accepta moștenirea (în întregul ei, nimeni neavând posibilitatea de a accepta o anumită parte din moștenire și de a renunța la altă parte ). Astfel, succesibilul moștenitor legal sau testamentar, trebuie să accepte în întregime moștenirea sau “trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de ele “ prin efectul renunțării.

Este un act juridic pur și simplu, neputând fi afectat de modalități (termen sau condiție), opțiunea subiectului înseamnă exclusiv pronunțarea pentru una dintre cele două posibilități (art. 1101 Cod Civil ).

Sancțiunea actului încheiat cu nerespectarea dispozițiilor de mai sus este nulitatea absolută.

Este un act juridic, în principiu irevocabil, prin aceasta se întelege că odată ce s-a exercitat dreptul de opțiune succesorală, nu se mai poate reveni asupra opțiunii făcute.

Este un act juridic declarativ , adică efectele opțiunii operează retroactiv , de la data deschiderii succesiunii.

În doctrină s-a opinat că dreptul de opțiune succesorală are la bază principiul libertații opțiunii (în raport de care sunt influențate toate celelalte caractere juridice ).

Condiții de validitate .

Actul de opțiune succesorală este, în primul rând, un act juridic și deci, trebuie să întrunească condițiile de validitate de fond și de formă prevăzute de lege (art. 1179 Cod Civil). Mai jos vom face trimitere numai la cele care prezintă unele particularități:

Capacitatea necesară exercitarii dreptului de opțiune succesorală

Deoarece opțiunea succesorală este un act de dispoziție, succesibilul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Astfel, subiectul dreptului de opțiune succesorală trebuie să fie, în principiu, major și să nu fie interzis judecătoresc.

În aceste condiții, minorul care nu a implinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc nu își pot exercita dreptul de opțiune succesorală, întrucât sunt lipsiți de capacitate de exercițiu (dreptul lor de opțiune fiind exercitat de către reprezentantul legal, art. 43 Cod Civil). Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (peste 14 ani ) își poate exercita personal dreptul de opțiune succesorală, însă cu încuviințarea parinților sau a tutorelui, și în unele cazuri cu autorizarea instanței de tutelă (potrivit art. 40 Cod Civil, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a implinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu, în urma căreia acesta își va putea exercita nestingherit și dreptul de opțiune succesorală).

Consimțământul valabil înseamnă că voința exprimată în actul de opțiune succesorală nu trebuie viciată (în condițiile dreptului comun–art. 1206 Cod Civil). Dintre viciile consimțământului, sunt caracteristice actului de opțiune succesorală: eroarea, dolul și violența. Dolul poate vicia deopotrivă nu ,,doar actul acceptării, dar și al renunțării și poate proveni de la orice persoană”.

Sub aspectul formei, în principiu, actul de opțiune succesorală este consensual (care nu trebuie să îmbrace o anumită formă, nici măcar ca o cerință ad probationem ).

Ca excepție , declarația de acceptare (supusă înscrierii în registrul național notarial ) și de renunțare la moștenire sunt acte autentice (art. 1109, art. 1120 alin 2 Cod Civil ).

Nerespectarea condițiilor de validitate a actului de opțiune succesorală se sancționează cu: nulitatea relativă (de exemplu, dacă nu s-au respectat condițiile privind capacitatea ) ori nulitatea absolută (atunci când nu s-au respectat condițiile privind forma solemnă, obiectul , cauza etc.).

1. 5 Termenul de opțiune succesorală

15.1 .Prescripția dreptului de opțiune succesorală

“Dreptul de opțiune succesorală se exercita în termen de un an de la data deschiderii moștenirii “(art. 1103 alin. 1 Cod Civil ).

În consecință, legea prevede un termen de prescripție sau decădere de un an, termen în care succesibilul trebuie să se pronunțe cu privire la dreptul său de opțiune succesorală.

În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitarii dreptului de opțiune succesorală, termenul de opțiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul verbal de inventariere (art. 1104 allin. 1 Cod Civil ).

Termenul (special) de prescripție de un an, se explică prin necesitatea lichidării

într-un termen scurt a cauzelor succesorale, pentru stabilirea drepturilor cuvenite moștenitorilor și eliberarea certificatelor de moștenitor (sau declararea succesiunii vacante, în cazurile când nu există moștenitori ori când moștenitorii existenți au renunțat la drepturile lor).

Reducerea termenului de opțiune. Potrivit art. 1113 alin. 1 Cod civ., pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președențială, să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanța judecătorească (mai scurt decât cel de un an).

A.Începutul prescripției dreptului de opțiune succesorală

De regulă, termenul de opțiune începe sa curgă de la data deschiderii moștenirii (art. 1103 alin. 1 Cod Civil), neavând relevanță dacă moștenitorul a cunoscut sau nu despre moartea celui care lasă moștenirea, termenul calculându-se de la data deschiderii succesiunii.

În cazul moștenirii prin retransmitere, termenul se calculează tot de la data deschiderii succesiunii, astfel că succesibilii care moștenesc prin retransmitere au la dispoziție pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală termenul rămas de la data morții succesibilului și până la expirarea termenului legal (un an sau 3 ani).

Ca excepție, potrivit dispozițiilor art. 1103 alin. 2 Cod Civil, termenul de opțiune de un an începe sa curgă :

de la data nașterii celui chemat la moștenire, dacă nașterea s-a produs după deschiderea moștenirii;

de la data inregistrării morții in registrul de stare civilă, dacă înregistrearea se face în temeiul unei hotărâri judecătorești de declarare a morții celui care lasă moștenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții la o dată anterioară, caz în care curge termenul de la această din urmă dată;

de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moștenirii;

de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatura de rudenie pe care se întemeiază vocația sa la moștenire (dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii ).

B.Suspendarea și repunerea în termenul de prescripție.

a). Suspendarea prescripției. Potrivit art. 2532 Cod Civil “Prescripția nu începe sa curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă”, în cazurile prevăzute de lege.

De exemplu, cursul prescripției se suspendă în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte dîn fortele armate ale Romaniei, cat timp acestea se afla în stare de mobilizare sau de război (art. 2532 pct. 8 Cod civil ).

În materie succesorală, suspendarea prescripției prezintă unele particularități (art. 2533 Cod Civil). Astfel prescripția nu curge contra creditorilor defunctului, în privința creanțelor pe care aceștia le au asupra moștenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care sa îi reprezinte.

Prescripția nu curge nici contra moștenitorilor defunctului cât timp aceștia nu au acceptat moștenirea ori nu a fost numit un curator care sa îi reprezinte, de asemenea nu curge contra moștenitorilor in privința creanțelor pe care aceștia le au asupra moștenirii ( de la data acceptării moștenirii si până la data lichidării ei). Potrivit dreptului comun, prescripția nu se va implini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat (cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, când nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la începerea suspendării-art. 2534 alin. 1 Cod Civil ).

b) Repunerea în termenul de prescripție

Potrivit art. 1103 alin. 3, termenului de opțiune succesorală i se aplică prevederile Codului civil “referitoare la suspendarea și repunerea în termenul de prescripție extinctivă”.

Potrivit dispozițiilor art. 2522 Cod Civil, ”cel care din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției, poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei”.

Din textul de lege de mai sus, se conturează două situații ce privesc exercitarea dreptului de opțiune succesorală:

-când, datorita cazului “de forță majoră”, succesibilul a fost împiedicat să își exercite dreptul de opțiune succesorală;

– când “din motive temeinice “a fost împiedicat să își exercite acest drept.

În prima ipoteză, dacă succesibilul a fost împiedicat din cauză de forță majoră să își exercite dreptul de opțiune succesorală, atunci se aplică regulile cunoscute de la prescripția extinctivă, potrivit cărora forța majoră suspendă de drept curgerea termenului de prescripție (în perioada cât acționeaza cauza de forță majoră ). Astfel în caz de forță majoră, intervine suspendarea de drept a termenului de prescripție.

Când impiedicarea nu s-a datorat unei cauze de forță majoră, ci din motive temeinice, instanța de judecată va putea dispune repunerea în termenul de opțiune succesorală (în condițiile art. 2522 alin. 2 Cod Civil .

Cererea de repunere în termen trebuie facută de succesibil în termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție (art. 2522 alin. 2 Cod civil). Admiterea cererii de repunere în termen constituie o acceptare implicită a moștenirii, nefiind necesară acordarea unui nou termen pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală.

Dispozitii speciale referitoare la repunerea în termenul de prescripție sunt prevăzute de art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată (Legea fondului funciar), art. 5 din Legea nr. 112/1995 și art. 4 din Legea nr. 10 /2001.

Potrivit dispozițiilor de mai sus, calitatea de moștenitor se recunoaște nu numai persoanelor care au acceptat moștenirea lăsată de proprietar (repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine), dar și moștenitorilor ce nu acceptaseră moștenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei fiind considerati acceptanți prin cererea facută comisiei constituite potrivit legii și repusi de drept în termenul de acceptare.

În schimb, moștenitorul acceptant al moștenirii lui de cujus, care nu a facut cerere, nu poate pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți.

Capitolul II

ACCEPTAREA MOȘTENIRII

2.1 Felurile acceptării moștenirii

Acceptarea moștenirii este un act unilateral de voință prin care succesibilul își însușeste calitatea de moștenitor al defunctului (în limitele activului succesoral).

Acceptarea moștenirii este actul sau faptul juridic unilateral prin care succesibilul își însușește în mod definitive moștenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-și necondiționat titlul său de moștenitor.

Transmisiunea succesorală operează prin efectul legii, drepturile și obligațiile acceptantului nerezultând din actul acceptării, ci direct din calitatea sa de moștenitor pe care a dobândit-o la deschiderea succesiunii și pe care a confirmat-o prin acest act.

Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine.

Acceptarea moștenirii poate fi facută și de creditorii succesibilului, pe cale oblică (în limitele îndestulării creanței lor-art. 1107 Cod civil).

Acceptarea este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul și-a manifestat voința sub imperiul unui viciu de consimțământ.

Acceptarea voluntară și acceptarea forțată

După raportul în care se află voința subiectului și dispozițiile legale în materie, acceptarea poate îmbrăca două forme: acceptarea voluntară și acceptarea forțată.

Acceptarea voluntară a moștenirii constă în actul sau faptul unilateral și necondiționat al succesibilului de a păstra moștenirea.

Acceptarea forțată este impusă de lege, în anumite cazuri strict reglementate. Astfel succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea (art. 1119 alin. 1 Cod Civil). El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și după caz , va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.

Moștenitorul aflat în situația prevăzută mai sus este ținut să plătească toate datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.

În consecință, acceptarea forțată intervine când succesibilul a dat la o parte sau a ascuns lucruri din succesiune, fiind o sancțiune prin care moștenitorii pierd dreptul la opțiune.

Pentru ca acceptarea forțată să opereze, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

să existe o intenție frauduloasă sau rea-credință din partea moștenitorului;

sustragerea frauduloasă să fie imputabilă moștenitorului;

să existe o dosire sau dare la o parte a unor bunuri ce aparțin succesiunii, ca urmare a unei sustrageri sau tăinuiri și se realizează o împosedare ascunsă a unui comoștenitor, în dauna celorlalți comoștenitori (ascunderea de lucruri din succesiune poate rezulta din orice fraudă sau mijloace dolosive comise de moștenitor);

bunurile sau lucrurile dosite să facă parte din masa succesorală.

Dispozițiile art.1119 Cod civil sunt aplicabile atât în cazul moștenirii legale cât și în cazul moștenirii testamentare.

Acceptarea expresă și acceptarea tacită.

După forma de exteriorizare, acceptarea poate fi expresă sau tacită (art. 1108 alin. 2 Cod civil).

Acceptarea este expresă când succesibilul își însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnatură privată (art.108 alin. 2 Cod Civil).

Acceptarea expresă trebuie să îndeplineasca două condiții: succesibilul trebuie să-și însușească calitatea de moștenitor în formă scrisă, iar din înscrisul respectiv să rezulte că înțelege să își exercite drepturile succesoarale, dobândind ceea ce i se cuvine în virtutea legii sau testamentului. Rezultă că pentru valabilitatea acestui act juridic, trebuie ca :

manifestarea de voință a moștenitorului să fie constatătă numai printr-un înscris autentic sau sub semnatură privată, nefiind posibilă o acceptare verbală.

succesibilul trebuie sa își fi insușit, în mod neechivoc, titlul sau calitatea de moștenitor (din înscris trebuie să rezulte că succesibilul înțelege să își asume obligațiile rezultate din calitatea sa de moștenitor ).

Forma scrisă este cerută atât din rațiuni de ordin probatoriu, cât și pentru a oferi un timp de reflexie mai mare succesibilului înainte de manifestarea voinței de a accepta succesiunea. Înscrisul este cerut în acest caz ad validitem și nu ad probationem, în schimb, forma cerută de lege este foarte suplă, consimțământul putând fi exprimat în orice înscris, autentic sau sub semnătură privată, special destinat acceptării sau unei alte finalități, cum ar fi: opoziția la vânzarea silită a unui imobil succesoral, declarația făcută organelor fiscale prin care succesibilul indică compunerea masei succesorale și calitatea sa de moștenitor ori chiar declarația făcută în acest sens printr-o scrisoare propriu-zisă.

Este esențial ca insușirea calității de moștenitor acceptant al moștenirii să rezulte neechivoc din înscris. Aacceptarea poate fi făcută și prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă scrisă. În cazul în care acceptarea este conținută într-un act sub semnătură privată, data acestuia este inopozabilă terților.

Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt juridic, pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moștenitor (art. 1108 alin. 3 Cod civil).

Așadar, esența acceptării tacite o constituie manifestarea intenției neîndoielnice de a accepta moștenirea (prin acte juridice săvârșite de moștenitor, ce pot privi atât bunuri succesorale singulare, cât și bunuri succesorale ca universalitate ).

Acceptarea tacită a moștenirii poate fi făcută nu numai în cazul moștenirii legale, ci și a celei testamentare, dar în acest caz ea nu poate fi făcută în mod valabil decât dacă acceptantul avea cunoștință de existența și conținutul testamentului.

Actele de acceptare tacită pot fi făcute nu numai personal de către succesibili, ci și prin reprezentanți legali, în cazul minorilor și interzișilor judecătorești, sau prin mandatar, în cazul persoanelor care au capacitate deplină de exercițiu.

Prin dispozițiile art.1108 Cod civil, au fost instituite două condiții pentru acceptarea tacită a moștenirii :

actul să nu poată fi făcut decât în calitate de moștenitor;

actul îndeplinit să presupună neapărat intenția de a accepta .

Când un asemenea act este echivoc (adică în masură să primească și o altă interpretare), el nu mai are valoare de acceptare tacită.

Pentru delimitarea actelor care se circumscriu condițiilor aceptării tacite, în doctrină și în practica anterioară, s-au pus unele întrebări precum: Care sunt actele ce vor putea fi considerate acte de acceptare tacită a moștenirii ? Orice act poate constitui o acceptare ?

În întâmpinarea întrebarilor de mai sus, Codul Civil a realizat o departajare a actelor juridice ( în raport de semnificația acceptării tacite).

A ) Acte juridice “cu valoare de acceptare tacită”.

Potrivit art. 1110 alin. 1 Cod civil , actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii, atrag acceptarea tacită a acesteia.

Sunt acte de dipoziție care valorează acceptarea tacită a succesiunii următoarele: înstrăinarea bunurilor succesorale și constituirea de drepturi reale asupra lor; dărâmarea și reparațiile, care nu au un caracter urgent, făcute la imobilele succesorale; exercitarea în justiție a acțiunilor privitoare la succesiune, în afară de cele cu caracter conservator ( art. 1110 alin. 1 lit. a Cod Civil).

Practica judecatorească a statuat că reprezintă, de asemenea, acte de acceptare tacită a moștenirii: achitarea taxelor succesorale; plata impozitelor asupra masei succesorale; solicitărea inventarierii bunurilor;constituirea unor drepturi reale asupra imobilului succesoral (servitute, ipotecă); fapta succesibilului de a construi după deschiderea succesiunii, dar în termenul legal de opțiune, pe terenul defunctului, un șopron și un trotuar din beton; arendarea pământului succesoral; contractul de valorificare a dreptului de autor încheiat de succesibil în termenul de opțiune succesorală etc.

Actele săvârșite de succesibil asupra universalității bunurilor moștenirii au semnificația unei acceptării tacite, astfel donația, vânzarea sau cesiunea drepturilor succesorale către un terț sau către unul sau mai mulți comoștenitori constituie acte de acceptare a succesiunii.

De precizat că terțul căruia moștenitorul îi vinde drepturile sale succesorale, nu are dreptul să opteze pentru acceptarea sau renunțarea la succesiune, întrucât cesiunea drepturilor succesorale constituie prin ea însăși o acceptare tacită a moștenirii.

Renunțarea la moștenire în favoarea unuia sau mai multor succesori (renunțare in favorem) înseamnă acceptarea moștenirii urmată de transmiterea ei cu titlu gratuit sau cu titlu oneros ( art. 1110 alin. 1 lit. b Cod civil).

Renunțarea cu titlu oneros în folosul tuturor comoștenitorilor (sau a moștenitorilor subsecvenți ) constituie o vânzare și deci, o acceptare tacită a succesiunii (art. 1110 alin. 1 lit.c Cod civil).

De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moștenirii actele de dispoziție, administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire. Intră în această categorie, actele de administrare cele care angajeaza viitorul ( nu cele cu caracter urgent ) cum sunt actele de folosință a bunurilor succesorale; socotite acte de acceptare pentru ca succesibilul s-a comportat ca un proprietar și deci, se prezumă că nu a putut săvârși aceste acte fără să fi voit acceptarea moștenirii.

Rezultă că, potrivit Codului civil, actele de administrare și conservare a patrimoniului succesoral pot fi considerate manifestări de acceptare tacită a moștenirii, numai dacă “angajează viitorul “ iar succesibilul și-a “insușit calitatea de moștenitor“.

Declarația de neacceptare. Potrivit art. 1111 Cod civil “succesibilul care intenționează să îndeplinească un act ce poate avea semnificația acceptării moștenirii, dar care dorește ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declarație autentică notarială “.

B) Acte juridice care nu valoreaza acceptare . Actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă, din împrejurările în care acestea s-au efectuat, nu rezultă că succesibilul și-a însușit prin ele calitatea de moștenitor.

Constituie acte de conservare : “cererile de punere și ridicare a sigiliilor și de facere a inventarului “, întreruperea prescripției, luarea unei inscripții ipotecare sau cererea de reînnoire a unei ipoteci înscrise, cheltuielile de înmormantare.

Potrivit legii, sunt considerate “a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moștenirii “( art. 1110 alin. 4 Cod civil).

În practica judiciară s-a considerat că nu atrag acceptarea tacită a moștenirii: luarea din patrimoniul moștenirii a unei amintiri de familie, bibelouri etc., preluarea de către unii moștenitori legali, imediat după deces, a unui singur bun de valoare redusă (în raport cu obiceiul locului ).

De asemenea, încasarea de către unul dintre copii mamei defuncte a chiriei imobilului și în absența unei locuințe proprii, ocuparea temporară a casei părintești nu pot fi considerate acte de acceptare a succesiunii, deoarece prima împrejurare are caracterul unui act de conservare și administrare care nu implică în mod necesar acceptarea, iar cea de-a doua a fost determinată de o situație vremelnică și personală ce exclude ideea preluării bunurilor ca proprietar.

În concluzie, determinarea acceptării tacite a moștenirii este o operație dificilă, ce presupune o examinare atentă a actelor săvârșite de succesibil, în vederea stabilirii intenției sale reale de a păstra sau nu calitatea de moștenitor.

Efectele acceptării moștenirii.

În doctrină, efectele moștenirii se împart în: efecte generale (comune) ce se produc indiferent dacă acceptarea s-a facut voluntar sau forțat și efecte speciale (proprii acceptării forțate a moștenirii).

Efectele generale ale acceptării moștenirii sunt :

succesibilul acceptant își “consolidează titlul de moștenitor”;

bunurile ce au aparținut defunctului intră în patrimoniul moștenitorului;

moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia ;

legatarul cu titlu particular, în principiu, nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii ;

Ca excepție, potrivit art. 1114 alin 3 Cod civil, legatarul cu titlu particular răspunde pentru pasivul moștenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă :

testatorul a dispus în mod expres în acest sens;

dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moștenire culeasă de către testator și nelichidată încă; în acest caz legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalități ;

celelalte bunuri ale moștenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor si sarcinilor moștenirii.

În cazul înstrăinării bunurilor moștenirii, după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogației pot fi afectate stingerii datoriilor și sarcinilor moștenirii (art. 1114 alin. 4 Cod civil).

Ca efect (general) al acceptării moștenirii se produce confuziunea dintre patrimoniul succesoral și patrimoniul succesibilului. Situația este aceeași și în cazul în care succesibilii, creditorii ori alte persoane interesate au cerut efectuarea inventarului bunurilor succesiunii (art. 1115 alin. 1 Cod civil).

În concluzie, în condițiile actualului Cod civil , efectuarea inventarului nu este de natură să determine separația de patrimonii.

În sprijinul opiniei de mai sus , reținem că potrivit art. 1156 alin. 5 Cod civil, din bunurile moștenirii “creditorii moștenitori vor fi plătiți cu preferință față de creditorii moștenitorului“. Astfel în cazul insolvabilității moștenitorului, creditorii săi personali vor putea urmări bunurile moștenirii atribuite la partaj însă, numai după îndestularea creditorilor moștenirii.

Efectele speciale ale acceptării (specifice acceptării forțate ) sunt :

moștenitorul care a acceptat forțat succesiunea, “nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat “(art. 1119 alin. 1 Cod civil);

moștenitorul aflat în situația de mai sus “este ținut să plăteasca datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri“, deci succesibilul va raspunde față de creditori, proporțional cu partea sa succesorală de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost sancționat (art. 1119 alin. 2 Cod civil );

întrucât acceptarea pură și simplă forțată constituie o pedeapsa civilă, ea va fi suportată de către toți moștenitorii ce se fac vinovați de comiterea faptelor de sustragere și va fi aplicată atât succesibililor cu capacitate de exercițiu, cât și celor lipsiți de o asemenea capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, în masura în care aceștia nu au avut capacitate delictuală la momentul dosirii sau dării la o parte a bunurilor din succesiune.

2. 2 Transmisiunea patrimoniului succesoral

La moartea unei persoane fizice, patrimoniul acesteia (moștenirea) se transmite succesorilor ei, în puterea legii sau testamentului (de la data încetării din viață a autorului).

2.2.1. Obiectul transmisiunii

Transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul defunctului (alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care au aparținut acestuia).

De precizat că obiectul transmisiunii succesorale îl formează numai drepturile și obligațiile patrimoniale ale defunctului, nu și drepturile personale nepatrimoniale, care sunt strâns legate de persoană și care încetează în momentul morții celui care lasă moștenirea.

În consecință :

activul moștenirii este alcătuit din drepturile ce formează patrimoniul succesoral, în principiu, numai drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moștenirii;

pasivul este format din obligațiile pe care le avea cel care lasă moștenirea.

Pentru stabilirea activului și pasivului succesoral , succesibilii, creditorii moștenirii și orice persoană interesată “pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral “(art. 1115 alin.1 Cod civil).

Cuprinsul activului succesoral.

Activul succesoral cuprinde toate drepturile reale și de creanță ale celui care lasă moștenirea, după cum urmează:

dreptul de proprietate asupra imobilelor din intravilan sau extravilan, indiferent de localitatea în care sunt amplasate, și dreptul asupra bunurilor mobile;

alte drepturi reale principale care au aparținut defunctului și care nu se sting la moartea lui (spre exemplu dreptul de servitude sau de superficie) și drepturi reale accesorii: ipoteca, gajul etc;

drepturile patrimoniale de autor : dreptul de a trage foloase materiale din valorificarea operei etc;

acțiunile patrimoniale care au aparținut defunctului: acțiunea în revendicare, acțiunea în reziliere sau rezoluțiune, în revocare pentru ingratitudine, acțiuni care nu au fost intentate sau soluționate în timpul vieții celui care lasă moștenirea și care vor fi pornite sau continuate de către succesorii acestuia potrivit regulilor aplicabile.

Anumite drepturi nu intră în activul succesoral, de exemplu: drepturile viagere care rezultă dintr-un contract de întretinere sau rentă viageră sau dreptul la indemnizația de asigurare, stipulate în favoarea moștenitorului (întrucât acesta este un drept propriu care rezultă dintr-un contract aleatoriu).

Cuprinsul pasivului moștenirii (datoriile și sarcinile).

Pe lângă activul succesiunii, patrimoniul succesoral cuprinde și datoriile și sarcinile moștenirii (acestea din urmă formează pasivul succesoral ).

În primul rând, pasivul succesoral va cuprinde datoriile lăsate de defunct (obligațiile sale patrimoniale). Datoriile moștenirii sunt obligații născute în timpul vieții autorului și care se află în plată la data deschiderii succesiunii.

Datoriile succesiunii pot avea izvor diferit și anume:

delictual (născute ca urmare a săvarșirii de către defunct a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unor terțe persoane );

contractual (asumate prin contracte ce nu au caracter intuitu persone, cum sunt, de exemplu: vânzarea, împrumutul, schimbul etc).

Sarcinile moștenirii sunt obligații care se nasc după deschiderea succesiunii și care decurg din faptul autorului patrimoniului mortis causa.

Sarcinile moștenirii pot fi: cheltuieli care au loc cu ocazia inventarierii, conservării, administrării, lichidării succesiunii, cheltuieli de înmormântare, legatele cu titlu particular care au ca obiect bunuri generice etc.

De precizat că, potrivit doctrinei, nu pot fi incluse în pasivul moștenirii cheltuielile suportate de unul dintre viitorii succesori cu întreținerea defunctului (pe timpul vieții acestuia).

Transmisiunea activului moștenirii

Transmisiunea drepturilor succesorale poate fi: universală, cu titlu universal sau cu titlu particular .

Transmisiunea activului succesoral (ca și a pasivului) operează de drept, de la data deschiderii succesiunii (din momentul încetării din viață a celui care lasă moștenirea ).

Transmisiunea universală are ca obiect: totalitatea drepturilor care formează patrimoniul defunctului .

De precizat că transmisiunea universală, conferă moștenitorului vocație (chemare ) la întreg patrimoniul succesoral. Astfel, datorită vocației universale, moștenitorii pot deveni titularii întregului patrimoniu.

Transmisiunea cu titlu universal are drept obiect numai o cotă-parte (fracțiune) din totalitatea drepturilor patrimoniale (care alcătuiesc activul succesoral).

Transmisiunea universală si cea cu titlu universal operează în cazul moștenitorilor legali, legatarilor universali sau a celor cu titlu universal.

De la regula potrivit căreia, prin moștenire se transmit toate drepturile existente la data deschiderii succesiunii, în patrimoniul defunctului există și anumite derogări, astfel :

unele drepturi care existau în patrimoniul defunctului, dar care se sting la moarte, nu se transmit moștenitorilor, cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensia de întreținere primită de defunct;

unele drepturi care nu existau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii se reîntorc în acest patrimoniu, ca efect al raportului sau reducțiunii donațiilor etc;

Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect dreptul asupra unui bun sau asupra unor bunuri care au aparținut defunctului (privite ut singuli).

Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un lucru individual determinat, atunci dreptul real asupra acelui bun, se transmite ca și în cazul transmisiunilor universale sau cu titlu universal, în momentul deschiderii succesiunii.

În cazul în care obiectul legatului îl constituie un bun determinat generic atunci legatul va fi cuprins în pasivul succesoral, iar legatarului i se va transmite, până în momentul predării bunului, “decât un drept de credință “ împotriva moștenitorului obligat să-l plateasca , iar din acest moment va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

La data deschiderii moștenirii, creanțele defunctului se divid, prin efectul legii, între comoștenitori si terți proporțional. Astfel, fiecare moștenitor va putea urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanță.

Transmsiunea pasivului succesoral

Pasivul succesiunii cuprinde stricto sensu datoriile defunctului ( obligațiile sale cu caracter patrimonial) ce decurg din contracte, delicte, cvasicontracte, cvasidelicte și sarcinile succesiunii (obligațiile ce iau naștere ulterior morții lui de cujus, cum sunt cheltuielile de înmormantare, cheltuielile de administrare, conservare si lichidare a moștenirii).

Moștenitorii legali si legatarii ( universali sau cu titlu universal ) nu pot accepta numai drepturile succesiunii (si deci, să refuze plata datoriilor pe care de cujus le-a facut în timpul vieții ).

Potrivit articolului 1101 Cod civil “sub sancțiunea nulitatii absolute, opțiunea succesorală este indivizibilă si nu poate fi afectata de nici o modalitate “.

2.4.1 Categorii de moștenitori care suportă pasivul moștenirii

Obligația de a suporta pasivul moștenirii revine moștenitorilor universali sau cu tilu universal, deoarece ei dobândesc întreg patrimoniul sau numai o fracțiune din patrimoniul defunctului (art. 1114 alin. 2 Cod civil) .

Legatarii cu titlu particular, nefiind decât dobânditorii unui anumit drept, în principiu, nu răspund pentru pasivul moștenirii.

Ca excepție, legatorul cu tilu particular va fi obligat la plata pasivului moștenirii, ”însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului“ și în următoarele situații:

când testatorul a dispus astfel: în mod expres;

când legatul are ca obiect o moștenire dobândită de testator, nelichidată până la decesul lui și care cuprinde atât drepturi cât si obligații;

când celelalte bunuri sunt insuficiente pentru plata datoriilor și sarcinilor ( art. 1114 alin. 3 lit. a-c Cod civil).

În cazul moștenirii vacante, comuna, orașul sau, după caz, municipiul răspunde de pasivul moștenirii vacante “numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral“, deci răspunderea pentru plata pasivului este limitată în toate cazurile la valoarea activului dobândit ( art. 1139 alin. 2 Cod civil).

De menționat că sarcinile născute după deschiderea succesiunii sunt asimilate datoriilor și se suportă de toți moștenitorii obligați la plata pasivului, în condițiile arătate.

Divizarea de drept a pasivului succesoral

Moștenitorii universali și cu titlu universal contribuie la plata datoriilor și sarcinilor moștenirii, proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (art. 1155 alin. 1Cod civil).

Prin “cota fiecăruia” se înțelege în primul rând vocația la moștenire a moștenitorilor (și nu ceea ce ei efectiv au cules).

Diviziunea de drept a pasivului succesoral între comoștenitori, influențează dreptul de urmărire al creditorilor succesorali (astfel,va trebui ca aceștia să își divizeze urmărirea, îndreptandu-se împotriva fiecărui comoștenitor proporțional cu partea lui ereditară și în consecință, riscul insolvabilității unuia dintre coindivizari va fi suportată de către creditor, iar nu de ceilalți moștenitori ).

Înainte de partajul succesoral, creditorii ale cărui creanțe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moștenirii, ori s-au născut înainte de deschiderea moștenirii, pot cere să fie platiți din bunurile aflate în indiviziune și pot solicită executarea silită asupra acestor bunuri ( art. 1155 alin. 2 Cod civil).

Ca excepție, regula divizării de drept a pasivului succesoral, nu se aplica dacă :

obligația este indivizibilă;

obligația are ca obiect un bun individual, determinat ori o prestație determinată asupra unui astfel de bun;

obligația este garantată cu o ipotecă sau o altă garanție reală, caz în care moștenitorul care primște bunul afectat garanției, va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moștenirii se reduce corespunzător ;

unul dintre moștenitori, este însărcinat prin titlu, să execute singur obligația ( în acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlați moștenitori constituie o liberalitate, supusă reducțiunii dacă este cazul ).

2. 5 Dobândirea posesiunii moștenirii

Drepturile succesorale cuvenite moștenitorilor se transmit acestora, din momentul deschiderii moștenirii.

Problemele legate de transmisiunea drepturilor succesorale se află în stransă legatură și cu dobândirea exercițiului acestor drepturi, aspect cunoscut în materie de drept, dobândirea posesiunii moștenirii .

Potrivit art. 1126 Cod civil, soțul supraviețuitor, descendenții si ascendenții privilegiați au posesiunea de drept a moștenirii, din momentul deschiderii acesteia, restul moștenitorilor, fără deosebire dacă sunt legali sau testamentari, fiind obligați să ceară trimiterea în posesie.

Din acest punct de vedere, Codul Civil distinge trei categorii de moștenitori, aceștia fiind:

moștenitorii care au sezină (sezinari);

moștenitorii care nu au sezină (care trebuie sa ceară trimiterea în posesie);

legatarii, care trebuie să ceară predarea legatelor.

2.5.1. Dobandirea de drept a posesiei moștenirii (sezină)

Noțiunea de sezină.

Potrivit art. 1125 Cod civil, sezina conferă unor moștenitori legali, pe lângă stăpânirea de fapt, exercitată asupra patrimoniului succesoral, “și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului “.

Noțiunea de sezină, constituie posesiunea de drept a moștenirii, termenul de posesiune având în acest text, un înțeles special, diferit de cel din art. 916 Cod civil. Posesiunea bunurilor succesorale trece deci, de la defunct la moștenitorii cu sezină (de la data deschiderii succesiunii ), fără nici o manifestare de voință din partea lor (fără vreo verificare prealabilă și chiar dacă nu au dreptul la acestea ).

În doctrină s-a opinat că sezina reprezintă deci, “o ficțiune a legii“, pentru că “ea presupune că unii moștenitori posedă moștenirea, deși în fapt ei nu o posedă încă “.

Calitatea de moștenitor sezinar nu conferă însă celui în cauză dreptul de a reclama posesiunea de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se găseste în indiviziune și care, ca atare, posedă în condițiile legii.

Moștenitorii sezinari

Potrivit dispozițiilor art. 1126 Cod civil, moștenitorii sezinari sunt următorii: soțul supraviețuitor, descendenții si asscendenții privilegiati ai defunctului .

Astfel, toți moștenitorii de mai sus se bucura de sezină ( dar nu o a au toți deodată, în mod colectiv, ci pe rând, în ordinea în care au vocație la succesiune ).

Asadar , potrivit noului Cod civil, moștenitorii sezinari sunt moștenitorii legali :

soțul supraviețuitor;

descendenții din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție (rude în linie dreaptă descendentă cu defunctul; intră în această categorie nu numai rudele de gradul întâi, ci și rudele de grad mai îndepărtat, indiferent de clasă din care fac parte);

asscendenții privilegiati (rude în linie dreaptă ascendentă cu defunctul ) deci parinții defunctului.

Efectele sezinei.

Principalul efect al sezinei constă în faptul că moștenitorii sezinari au dreptul de a administra patrimoniul succesoral și de a exercita toate acțiunile patrimoniale ale defunctului, fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalități.

Dreptul de administrare a patrimoniului succesoral include și dreptul asupra fructelor bunurilor succesiunii (din momentul deschiderii succesiunii și în limitele drepturilor moștenitorului sezinar).

Dreptul sezinarului de a exercita, în mod activ și pasiv, toate drepturile defunctului se rezumă la:

dreptul de a-i urmări pe toți debitorii succesiunii și deținătorii bunurilor succesorale ;

dreptul de a exercita acțiunile posesorii cu privire la bunurile succesorale (chiar dacă nu le-a posedat în fapt ) și orice alte acțiuni cu caracter patrimonial care aparțineau celui care lasă moștenirea;

dreptul de a se apăra, ca pârât față de terții reclamanți, cu pretenții referitoare la moștenire.

Trimiterea în posesie a moștenitorilor legali nesezinari

Potrivit art. 1126 Cod civil, moștenitorii sezinari sunt soțul supraviețuitor, descendenții si asscendenții privilegiati ai defunctului.

Per a contrario, moștenitorii nesezinari sunt toți ceilalti moștenitori legali cu vocație succesorală (adică rudele defunctului, ascendenți ordinari si colaterali ).

Moștenitori legali nesezinari, dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moștenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moștenirii (art. 1127 alin. 1 Cod civil). În doctrină s-a apreciat că “statul nu are nevoie de trimitere în posesie, deoarece el intră în posesia bunurilor moștenirii prin certificatul de vacanță succesorală “.

Rezultă că, în cazul moștenirii vacante, comuna, orasul, sau municipiul poate să își exercite drepturile și să își execute obligațiile înainte de eliberarea certificatului de vacanță succesorală. Procedura de trimitere în posesie este necontencioasă și se realizează de către notarul public de la locul deschiderii moștenirii, la cererea moștenitorilor legali nesezinari.

Pentru a fi puși în posesiune, motenitorii trebuie să facă dovada calității lor, adică a vocației lor succesorale, precum și a întinderii drepturilor fiecăruia.

Actul doveditor al trimiterii in posesie îl constituie certificatul de moștenitor.

Când eliberarea certificatului de moștenitor nu este posibilă pe cale necontencioasă, din cauză neînțelegerilor dîntre parti, trimiterea în posesie se solicită instanței de judecată .

Până la trimiterea în posesie a moștenitorilor legali nesezinari, aceștia nu au exercițiul acțiunilor patrimoniale ale defunctului și nici dreptul de administrare a bunurilor succesorale.

În consecință, până la intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii, moștenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moștenitor (art. 1127 alin. 2 Cod civil).

Ca urmare a trimiterii în posesie a moștenitorilor legali nesezinari, se produc aceleași efecte ca și în cazul moștenitorilor legali sezinari (dreptul de a urmări debitorii succesiunii, dreptul de a exercita acțiunile posesorii, dreptul de a se apăra ca pârât față de terții reclamanți). Certificatul de moștenitor sau hotărârea judecatorească (dacă este cazul) dovedește că moștenitorul nesezinar a dobândit posesiunea bunurilor succesiunii retroactiv, de la data deschiderii moștenirii.

Predarea legatelor

Legatarii nu sunt moștenitori sezinari și, de aceea, pot obține posesiunea bunurilor ce formează obiectul legatului cu care au fost gratificați numai cerând predarea legatelor (art. 1128-1129 Cod civil). Predarea legatului constă, fie în remiterea materială a posesiunii bunurilor care formează obiectul legatului, fie în învoirea la luarea lor în stăpânire.

Dacă obiectul legatului îl formează bunuri generice sau obligații, predarea se face prin plată. Legatarul devine proprietarul lucrurilor și dobândește calitatea de titular al drepturilor cuprinse în legat de la data deschiderii succesiunii, însă posesiunea acestor bunuri o dobândește numai de la data când i-au fost predate sau in ziua cererii de predare.

Predarea legatelor diferă după cum acestea sunt: legate universal, cu titlu universal sau particular (art. 1128-1129 Cod civil) .

1 Predarea legatului universal

Prin noile dispozitii ale Codului Civil, toți moștenitorii rezervatari, sunt si moștenitori sezinari (soțul supraviețuitor, descendenții si ascendenții privilegiati ).

Atunci când nu există moștenitori rezervatari (sau refuză punerea în posesie), legatarul universal intră în stăpânirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor.

Predarea legatului universal se poate face de bunăvoie , fără nici o formalitate. Ea poate fi acceptată expres , tacit sau numai prin lăsarea legatarului în stapânirea bunurilor.

Legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din momentul în care a cerut punerea în posesie sau de când i-a fost predat de bunăvoie.

Predarea legatului cu titlu universal.

Potrivit art. 1128 alin. 2 Cod civil, legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la:

moștenitorii rezervatari;

legatarul universal intrăt in stapanirea moștenirii;

moștenitorii legali nerezervatari care au intrăt in stapanirea moștenirii (fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moștenitor ).

Dacă nu există moștenitori rezervatari ( și nici legatar universal ori nerezervatari intrați în stăpânirea moștenirii) sau aceștia refuză punerea în posesie “legatarul cu titlu universal intră în stapanirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor “ (art. 1128 alin. 2 Cod civil).

Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din momentul în care a solicităt punerea in posesie sau de când i-a fost predat legatul ( de către persoanele obligate la executare ).

Predarea legatului cu tilu particular

Legatul cu titlu particular va fi predat de către moștenitorii legali sau legatarii universali ori cu titlu universal.

Predarea legatului se poate cere din momentul deschiderii moștenirii, fără a se astepta efectuarea împărțelii moștenirii.

Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului în ziua în care acesta i-a fost predat de bunavoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanță a cererii de predare ( art. 1129 Cod civil).

Spre deosebire de legatarul universal sau cu titlu universal, legatarul cu titlu particular nu are la îndemână petiția de ereditate sau acțiunea în împărțeală în vederea intrării în stăpânirea bunului care formează obiectul legatului. În schimb , el poate uza de alte două acțiuni:

o acțiune personală, care are ca temei testamentul, dacă legatul are ca obiect bunuri generice sau obligații;

o acțiune reală, care poate fi o acțiune în revendicare, dacă obiectul legatului îl constituie dreptul de proprietate asupra unui bun individual determinat, sau acțiunea confesorie ( dacă i s-a lăsat un alt drept real).

De precizat că legatarul poate intenta o acțiune reală, întrucât a dobândit dreptul real de la data deschiderii moștenirii.

Procedura succesorală notarială

Procedura succesorală notarială este reglementată de dispozițiile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activitțtii notariale, precum și de regulamentul de punere în aplicare a legii (adoptat prin Ordinul nr. 710/1995 al Ministrului Justiției). În completarea reglementărilor speciale, sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil (care este astfel, dreptul comun in materie).

Procedura succesorală notariala este o procedura necontecioasa, activitatea notariala întemeindu-se pe acordul moștenitorilor asupra tuturor aspectelor stabilite de notarul public. Procedura succesorală notariala nu este obligatorie pentru moștenitori, ea avand caracter facultativ (în caz de litigiu, aceștia putandu-se adresa direct instanței de judecată).

Deschiderea procedurii succesorale

În art. 69 alin. 1 din lege, este specificat faptul că procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care pretinde a avea vocație succesorală) și a secretarului consiliului local al localității în baza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moștenirii.

În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi menționate datele de stare civilă ale defunctului: numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului și valoarea acestora precum și pasivul succesoral (art. 70 alin. 1 din lege).

Notarul public va dispune înregistrarea cererii, după care va efectua cercetări în opisul succesoral, astfel încât să nu se fie întocmit un alt dosar în aceeași cauză.

Verificarea evidențelor succesorale. Prin Legea nr. 202/2010 s-a introdus obligativitatea îndeplinirii unei proceduri prealabile în cazul proceselor având ca obiect dezbateri succesorale, procedura constând în verificarea evidențelor succesorale ținute de notarii publici.

În doctrină s-a arătat că “scopul acestei reglementari este de a împiedica derularea in instanță a unei proceduri succesorale paralele sau ulterioară celei notariale, eventual cu riscul de a se stabili diferit, în una și aceeași succesiune, care sunt moștenitorii, cotele, masa succesorală,, etc.

Sancțiunea neîndeplinirii procedurii prealabile urmează să fie inadmisibilitatea acțiunii (pe care instanța o poate invoca și aplica din oficiu).

Potrivit art. 106 din Ordinul Ministrului Justitiei nr. 2923/C/2010, notarul public va elibera la cererea oricărei persoane interesate , în termen de 3 zile lucrătoare de la solicităre, o încheiere cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidență a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici și în registrele unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici.

În încheiere se vor inscrie rezultatele verificării mențiunilor cuprinse în certificatele sau adeverințele eliberate. Notarul public va proceda mai întâi la “interogarea Registrului de evidență a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici în a cărei circumscripție defunctul a avut ultimul domiciliu “.

În cazul în care în urma verificării se constată că succesiunea este soluționată , se va face mențiune despre acest fapt în încheiere, fără a se mai proceda la verificarea registrelor unice ale Uniunii Nationale a Notarilor Publici (art. 106 alin. 3 din ordin).

Dacă se constată ca succesiunea defunctului nu se afla pe rolul niciunui birou notarial, se vor efectua verificări și în registrele unice ale Uniunii Nationale a Notarilor Publici.

Dacă se constată ca succesiunea se află pe rolul unui birou notarial, se va proceda și la verificarea registrelor unice ale Uniunii Nationale a Notarilor Publici, facându-se mențiune despre acestea în încheiere.

Cererea prin care se solicită efectuarea verificărilor , împreună cu încheierea eliberată de notarul public în urma efectuării verificărilor, se înregistreaza în Registrul general notarial,

iar un exemplar al încheierii se eliberează solicitantului personal sau, la cererea acestuia, se comunică prin poștă “(art. 106 alin. 6 din ordin).

Întocmirea inventarului.

Potrivit art. 71 alin. 1 din lege “în cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați, notarul public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale“.

Succesibili, creditorii moștenitori și orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuieliele care se vor face în acest scop fiind în sarcina moștenirii (art. 1115 alin. 2 Cod civil). Dacă succesibilii sau persoanele care dețin bunuri din patrimoniul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanța judecătorească de la locul deschiderii moștenirii art 9. 1115 alin. 2 Cod civil).

Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor și al creditorilor, sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie după caz de instanța de judecata competentă.

Procesul verbal de inventariere cuprinde: enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor care se aflau în posesia lui de cujus de la data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată, se vor menționa separat (art. 1116 alin. 1 si 2 Cod civil).

Inventarul va cuprinde și mențiunile referitoare la pasivul succesoral. Bunurile moștenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate “cu precizarea locului unde se află și a motivului pentru care se găsesc acolo “(art. 1116 alin 4 Cod civil).

Se menționează in art. 1116 alin. 6 Cod civil “inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflați la locul inventarului iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori “.

Măsuri de conservare a bunurilor.

Dacă există pericol de înstrăinare, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode. Sigiliile se vor aplica pe dulapurile și sertarele în care se găsesc bunuri succesorale, pe ușa de la intrare a încăperii sau pe magazii, garaje, etc.

Potrivit art.1117 Cod civil, poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesați, unul dintre succesibili, iar în caz contrar o altă persoană aleasă de notar.

Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat de notar și de custode sau curator. Dacă predarea nu are loc concomitent cu inventarierea, se va face mențiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului.

Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile și să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar (art. 1117 alin. 2, 4 si 5 Cod civil).

Toate măsurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moștenitorilor legali, legatarilor si dacă este cazul, executorilor testamentari, dovada comunicării anexându-se la dosar. Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare și administrare luate de notarul public poate face plângere la instanța judecatorească competenta (art. 1117 alin. 6 Cod civil).

Sumele de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, găsite pe timpul efectuării inventarului, se depun în depozitul notarial sau la o instituție specializată , facându-se mențiune despre aceasta și în procesul-verbal de inventariere ( art. 1118 alin. 1 Cod civil).

Potrivit art. 1118 alin. 2 Cod civil, din sumele de bani găsite la inventariere, se vor lăsa moștenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul și gospodăreau împreună cu acesta, sumele necesare pentru :

întreținerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat ( pentru maximum 6 luni);

plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale ;

acoperirea cheltuielilor pentru conservarea și administrarea bunurilor moștenirii.

Înregistrarea cauzei și citarea partilor.

Notarul public după ce constată că este legal sesizat, va înregistra cauza succesorală și va dispune citarea persoanelor care au vocație la moștenire ( art. 72 din lege).

Citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității acesteia, pe lângă elementele prevăzute în Codul de procedura civilă, și precizarea că, dacă succesibilul nu-și exercită dreptul de a accepta în termenul prevăzut la art. 1103 Cod civil, va fi prezumat că renunță la moștenire (art. 72 alin. 2 din lege ).

Citarea moștenitorilor de către notarul public nu este obligatorie în cazul în care certificatul de moștenitor se întocmește în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, decât dacă notarul consideră necesare anumite lămuriri din partea moștenitorilor. În cazul în care succesiunea urmează să fie declarată vacantă, notarul public va cita autoritatea administrației publice competente a prelua bunurile moștenirii.

Nerespectarea formelor legale de citare este sancționată cu nulitatea actelor de procedură, conform art. 105-108 Cod proc. Civ. și atrage nulitatea certificatului de moștenitor.

2.8.2 Desfasurarea procedurii succesorale.

Notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și a legatarilor, întinderea drepturilor acestora precum și compunerea masei succesorale (art. 73 alin. 1 din lege).

În ceea ce privește stabilirea numărului și a calității moștenitorilor, notarul public va ține cont de regulile stabilite de art. 957 Cod civil ( cu trimitere și la art. 36, art. 53 si art. 208 Cod civil). Astfel drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte ramasă definitivă.

Vocația succesorală legală sau testamentară, calitatea și numărul moștenitorilor se stabilesc cu certificate de stare civilă, testament și la nevoie, pe baza dispozițiilor martorilor audiați; la dosarul succesoral se vor atașa copii de pe actele de stare civilă ale celor care au acceptat succesiunea.

Dovada bunurilor ce compun masa succesorală se face prin înscrisuri sau orice alt mijloc de probă admis de lege. În cazul în care se constată că în masa succesorală nu există bunuri, se dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale și se clasează cauza ca fiind fără obiect ( art. 77 din Legea nr. 36 /1995).

Potrivit art. 79 alin. 3, notarul public, cu acordul tuturor moștenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităților, până la limitele prevăzute de lege.

Dacă s-a realizat acordul moștenitorilor cu privire la bunurile care alcătuiesc patrimoniul succesoral și drepturile ce li se cuvin și au fost administrate probe suficiente, notarul public va întocmi încheierea finală a procedurii succesorale. Încheierea finală va cuprinde numele, prenumele și ultimul domiciliu al defunctului despre a cărui moștenire este vorba, data decesului, numele, domiciliul și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor legali si ale legatarilor, bunurile si datoriile succesiunii, taxele de timbre, onorariul precum și alte date care au fost necesare la soluționarea cauzei.

Încheierea procedurii succesorale se poate face și înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală dacă nu există îndoiala că nu mai sunt și alte persoane îndreptatite la moștenire.

Suspendarea procedurii succesorale

Procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri ( art. 75 din Legea nr. 36/1995):

a trecut un an de la data deschiderii moștenirii și deși au fost legal citati, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor și există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea;

succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și întinderea drepturilor ce li se cuvin ;

moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.

În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au rezultat din dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenti, opțiunea succesorală a acestora și compunerea masei succesorale.

În cazurile prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. b, notarul public stabilește prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestată, întinderea drepturilor moștenirilor și motivele neînțelegerii, îndrumând parțile să soluționeze neînțelegerile dintre ele pe cale judecătorească.

În cazurile de suspendare a procedurii succesorale prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. a si b, dacă nu s-a facut dovada că cei în cauză s-au adresat instanței sau cei interesați nu au cerut repunerea pe rol a cauzei, notarul public va stabili taxele sucesorale provizorii și onorariile și le va comunica organelor financiare.

Suspendarea poate fi cerută doar de moștenitori; creditorii succesiunii nu au dreptul de a cere suspendarea procedurii succesorale, doar dacă toți moștenitorii recunosc existența creanței în pasivul moștenirii.

Certificatul de moștenitor.

Au calitatea de moștenitori persoanele chemate la succesiune în temeiul legii sau prin testament. Potrivit art. 1132 Cod civil, certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public și conține constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum și alte mențiuni prevăzute de lege.

Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia (art. 1133 alin. 1 Cod civil).

Certificatul de moștenitor reflectă acordul parților cu privire la calitatea lor de moștenitori, întinderea drepturilor acestora și bunurile succesorale.

Eliberarea certificatului de moștenitor. Procedura de eliberare a certificatului de moștenitor se face de notarul public de la locul deschiderii succesiunii, la cererea oricărui moștenitor legal sau testamentar.

În principiu, notarul public competent eliberează certificatul de moștenitor după trecerea termenului de opțiune succesorală de un an de la data deschiderii moștenirii.

Încheierea procedurii succesorale notariale se poate face și înainde de expirarea termenului de acceptare a moștenirii, “dacă este neîndoielnic că nu mai sunt și alte persoane îndreptățite la succesiune “(art. 79 alin. 1 din Legea nr. 36/1995).

Certificatul de moștenitor se poate elibera numai dacă între comoștenitori nu există neînțelegeri cu privire la mențiunile pe care urmează să le cuprindă.

Certificatul de moștenitor eliberat în procedura succesorală necontencioasă notarială cuprinde constatări referitoare la calitatea, cotele moștenitorilor, masa succesorală și face dovada deplină între moștenitori cu privire la aceste constatări, având între ei valoarea unei convenții.

În cazul moștenirilor successive, care se dezbat în același timp, notarul public va elibera un singur certificat de moștenire, în care se va specifica însă cine sunt moștenitorii și care sunt bunurile moștenite, pentru fiecare moștenitor în parte.

Cuprinsul certificatului de moștenitor. Potrivit prevederilor art. 80 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moștenitor sau de legatar va cuprinde constatările din încheierea motivată referitoare la cel care lasă moștenirea, calitatea moștenitorilor, activul și pasivul moștenirii, cota care revine fiecărui moștenitor, precum și date referitoare la data eliberarii, notarul public competent, domiciliul moștenitorilor, taxele de timbre etc.

În ipoteza în care moștenitorii s-au înțeles asupra modului de onorare a datoriilor succesiunii, notarul are obligația să faca mențiunile respective în certificatul de moștenitor.

Certificatul de moștenitor are o funcție dublă :

este un mijloc de însezinare; astfel, moștenitorii nesezinari pot dobândi trimiterea în posesie numai prin eliberarea cerificatului de moștenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moștenirii ( art. 1127 alin. 1 Cod civil);

este un instrument probator, care până la anularea pe cale judecatorească, face dovada drepturilor dobândite prin moștenire.

Puterea doveditoare a certificatului de moștenitor. Certificatul de moștenitor face deplina dovadă, până la anularea sa pe cale judecătorească, a calității de moștenitor, cota sau bunurile care revin fiecărui succesor (art. 1133 alin. 1 Cod civil).

Certificatul de moștenitor, prin constatările făcute în el, nu are deci, putere de lucru judecat. În consecință, certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate (nici față de moștenitori, nici față de terți) ci numai calitatea moștenitorilor de a intra în posesia bunurilor care au aparținut defunctului, facând parte din masa succesorală.

Între moștenitori, certificatul de moștenitor face dovada cuprinsului său (datorită caracterului său convențional). Astfel, urmează ca mențiunile pe care le cuprinde să facă dovada deplină împotriva succesorilor (atât timp cât nu s-a invocat un viciu de consimțământ sau alt motiv de anulare).

Față de terți, certificatul de moștenitor nu poate face dovada (chiar dacă este un singur moștenitor), decât cu privire la calitatea sa de a fi dobândit bunurile ce constituie masa succesorală, dar nu si cu privire la competent ei (chiar dacă o menționează). Astfel, dacă defunctul era obligat sa faca dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale, nu se poate sustine ca trecerea unor bunuri in masa succesorală cu ocazia dezbaterilor in față notarului public , ar constitui proba in ceea ce privește dreptul de proprietate al moștenitorilor asupra lor .

Astfel, mențiunile din certificatul de moștenitor nu au putere probantă împotriva terților în ceea ce privește drepturile moștenitorilor.

Mențiunile certificatului de moștenitor pot fi contestate pe calea acțiunii în anulare.

Potrivit art. 85 alin. 1 din lege, terțele persoane care au pretenții la moștenire sau persoanele care au fost vătămate în drepturile lor ca urmare a mențiunilor făcute în certificate sau prin eliberarea lui pot cere anularea pe cale judecătorească. Împotriva lor, certificatul de moștenitor face dovada drepturilor succesorale până la proba contrară.

După eliberarea certificatului de moștenitor, notarul public va putea elibera un supliment de certificat, atunci când se constată că nu au fost cuprinse în certificatul inițial toate bunurile succesorale (art. 83 alin. 2 din lege). Astfel, omisiunea unor bunuri din certificat, a unor bunuri aparținând succesiunii, nu constituie cauză de anulare a certificatului, acestea urmând a fi incluse în masa partajabilă.

Suplimentul de certificat se va putea elibera de către notar numai cu “acordul tuturor moștenitorilor “(art. 84 alin. 2 din lege).

În situația în care nu s-a eliberat un certificat de moștenitor, dovada calității de moștenitor poate fi facută și prin alte mijloace de probă admise de lege, cum ar fi actele de stare civilă, proba cu martori, recunoașterea pârâților chemați la interogatoriu etc. În art. 1134 Cod civil, “Cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin eliberarea certificatului de moștenitor, pot cere instanței judecătorești constatarea, sau după caz, declararea nulității acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii”.

Petiția de ereditate

De regulă, odată cu deschiderea moștenirii, patrimoniul succesoral se transmite succesorilor de drept ai defunctului.

În practica există situații când bunurile moștenirii sunt stăpânite în fapt de alte persoane (decât cele cărora le reveneau de drept).

În cazul de mai sus, persoanele care pretind că sunt adevarații moștenitori au la îndemână o acțiune (petiția de ereditate ) pentru a intra în posesia moștenirii.

Petiția de ereditate este acțiunea prin care reclamantul solicită instanței recunoașterea calității sale de moștenitor sau legatar precum și obligarea celui în posesia căruia se află bunurile succesorale la restituirea lor (drepturile pretinse de cele două parți fiind inconciliabile).

În consecință, moștenitorul cu vocație universală sau cu tilu universal poate obține oricând recunoașterea calitătii de moștenitor contra oricărei persoane care “pretinzând că se întemeiază pe titlul de moștenitor, posedă toate sau o parte din bunurle din patrimoniul succesoral“ (art. 1130 Cod civil ).

Petiția de ereditate nu este supusă prescripției extinctive (ca acțiune prin care se solicită constatarea calității de moștenitor).

2.9.1 Delimitarea petiției de ereditate de alte acțiuni.

Petiția de ereditate prezintă elemente de asemănare cu alte acțiuni, de care însă se deosebește, deoarece are un obiect distinct.

Petiția de ereditate, se deosebește de acțiunea în revendicare , prin care se contestă nu calitatea de moștenitor a reclamantului, ci calitatea de proprietar a celui care a lăsat moștenirea, pe când, în cazul petiției de ereditate, pârâtul care deține bunurile succesorale contestă calitatea de moștenitor a reclamantului.

Petiția de ereditate se deosebește si de acțiunea în împarțeală, prin care moștenitorul reclamant pretinde partea sa din moștenire, pârâtul necontestând nici calitatea de moștenitor a reclamantului și nici întinderea vocației sale succesorale.

Petiția de ereditate se deosebește si de acțiunea personală, prin care reclamantul, a cărui calitate de moștenitor nu este contestată, pretinde că o anumită persoană are o datorie către moștenire și cere să fie plătită această datorie. Deci, pârâtul în acțiunea personală contestă existența datoriei pe care pretinde că o avea față de de cujus.

2.9.2 Caractere juridice.

Petiția de ereditate are următoarele caractere juridice:

este o acțiune reală, întrucât moștenitorul apare ca un adevărat proprietar al moștenirii deschise și are ca scop deposedarea moștenitorului aparent de moștenirea pe care o deține;

este o acțiune divizibilă între moștenitorii reclamanți, care au dreptul să o introducă fiecare proporțional cu masa sa succesorală, și între moștenitorii pârâți, fiind pornită împotriva fiecăruia ;

este o acțiune imprescriptibilă extinctiv (ca acțiune prin care se solicită constatarea calității de moștenitor).

2.9.3 . Efectele petiției de ereditate

Dacă petiția de ereditate este admisă de către instanța competentă, recunoașterea titlului de moștenitor al reclamantului, se produce retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de momentul introducerii acțiunii sau al pronunțării hotărârii.

Hotărârea instanței de judecată prin care se recunoaște reclamantului titlul de moștenitor poate fi cerută și pronunțată însă numai după data deschiderii moștenirii.

Admiterea petiției de ereditate produce efecte distinct în raporturile dintre adevaratul moștenitor și deținătorul fără titlu al bunurilor succesorale pe de-o parte, și în raporturile dintre adevăratul moștenitor și terți, pe de altă parte.

Efectele produse în raporturile dintre adevăratul moștenitor și deținătorul fără titlu al bunurilor succesorale.

Principalul efect ca urmare a admiterii petiției de ereditate constă în obligarea deținătorului fără titlu al deținătorului fără titlu la restituirea bunurilor succesorale adevăratului moștenitor. Restituirea se face, în principiu, în natură; dacă restituirea în natură nu mai este încă posibilă, întrucât bunul succesoral a fost înstrăinat sau a pierit, atunci deținătorul fără titlu va fi obligat la restituirea prin echivalent (art. 1131 Cod civil).

Întinderea obligației de restituire diferă după cum pârâtul a fost de bună-credință sau a fost de rea-credință. În privința fructelor produse de bunurile succesorale, dacă deținătorul fără titlu al acestora a fost de bună credință, atunci el va păstra fructele produse de bunul supus restituirii și va suporta și cheltuielile angajate cu producerea lor, în condițiile arătate la art. 1645 alin. 1 teza I. Însă, cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, potrivit alineatului următor din aceeași lege, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobandească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura, având dreptul la restituirea cheltuielilor angajate cu producerea lor.

Efectele produse între adevăratul moștenitor si terți.

Este posibil ca, în timpul cât a deținut bunurile succesorale (în perioada cuprinsă între momentul intrării în posesia moștenirii și până în momentul soluționării acțiunii intentate de adevăratul moștenitor), deținătorul fără titlu să fi încheiat acte juridice cu terții, acte ce au avut ca obiect aceste bunuri.

Actele de conservare și de administrare a bunurilor moștenirii, acestea se mențin, cu toate că deținătorul fără titlu nu era titularul dreptului. Menținerea lor este justificată, pentru că de ele, profită, în final adevaratul moștenitor și este în intereseul lui să rămână valabile (art. 960 alin. 3 Cod civil).

În ceea ce privește actele de dispoziție, ca și în cazul nedemnității succesorale, trebuie facută deosebirea, după cum actele de disozitie au avut ca obiect bunuri mobile sau imobile.

Dacă obiectul actului de dispoziție îl reprezintă un bun mobil și dacă a fost înstrăinat unui terț de bună-credință, terțul păstreaza bunul respectiv în virtutea principiului “posesiunea de bună-credință valoreaza titlu de proprietate “(art. 937 alin. 1).

Cu privire la actele de dispoziție făcute de deținătorul fără titlu asupra imobilelor, în vechea reglementare, doctrina și jurisprudența recunoșteau valabilitatea teoriei moștenitorului aparent, potrivit căreia, dacă erau îndeplinite urmatoarele condiții, actul respectiv încheiat se menținea:

actul de înstrăinare să fi fost facut cu titlu particular;

actul de înstrainare să fi fost cu titlu oneros;

terțul care a contractat cu moștenitorul aparent să fie de bună-credință;

să fi existat o eroare comună (error ccommunis facis ius);

eroarea terțului sa fie scuzabilă, “căci altfel terțul neavând cum să descopere că moștenitorul aparent nu este adevaratul succesor ).

În prezent, Codul Civil a conscrat principiul efectului constitutiv al înscrierilor imobilelor în cartea funciara: dacă legea nu prevede altfel, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, căt și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară (art. 885 Cod civil). În aceste condiții, teoria moștenitorului aparent nu mai este de actualitate nemaiputând-o considera ca fiind o aplicație a principiului error communis facit ius, având in vedere și dispozițiile alin. 4 al art. 17 Cod civil.

Actele de înstrăinare a imobilelor cu titlu oneros către terțul de bună-credință nu vor fi desființate asadar doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile din materialul cărții funciare (art. 1131 alin. 2 coroborat cu art. 960 alin. 3), respectiv art. 901 Cod civil, ținând cont și de prevederile art. 76 si 79 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestui articol.

Acceptarea moștenirii de către creditori, ‘’Creditorii succesibilului pot accepta moștenirea, pe cale oblică în limita îndestulării creanței lor (art. 1107 Cod civil).

Acceptarea moștenirii este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul și-a manifestat voința sub imperiul unui viciu de consimțământ.

CAPITOLUL III

PROCEDURA ULTERIOARĂ ACEPTĂRII MOȘTENIRII

3.1 Procedura ulterioară acceptării moștenirii

3.1.1. Partajul succesoral

Împărțeala sau partajul este operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părți abstracte de proprietate din moștenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor facând parte din masa partajabilă ori a contravalorii acestora.

Întrucât potrivit art. 1143 Cod civil, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, partajul poate fi solicitat oricând cu excepția cazului când între coindivizari există o înțelegere de suspendare temporară a dreptului de a cere partajul. Partajul poate fi solicitat indiferent dacă există convenții sau clauze testamentare care prevăd rămânerea în indiviziune.

Partajul definitiv sau ,,de proprietate" se deosebește de partajul de folosință sau provizoriu care se referă doar la posesia și folosința bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaș folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele și veniturile produse de acestea, fără obligația de a da socoteală celorlalți coindivizari.

Partajul folosinței nu poate fi cerut pe cale judecătorească, acesta poate fi total sau parțial atât în privința bunurilor succesorale cât și a participării tuturor coindivizarilor.

Ieșirea din indiviziune poate fi realizată prin bună-învoială (amiabil) sau pe cale judecătorească.

3.1.2 Partajul amiabil

Conform Codului Civil, partajul amiabil se poate realiza atunci când toți indivizarii sunt de acord și aceștia au capacitate deplină de exercițiu.

Acesta se face in forma și prin actul pe care părțile le convin. Dacă printre bunurile succesorale, se afla imobile, convenția de partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

În situația în care dacă nu sunt prezenți toți moștenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub inderdicție judecătoreascaă ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moștenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecția persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.

Partajul amiabil poate fi realizat și printr-o tranzacție judiciară consfințită printr-o hotărâre de expedient sau în cadrul procedurii succesorale notariale.

Coindivizarii sunt liberi să împartă moștenirea așa cum doresc iar odata realizat partajul amiabil în mod valabil, nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt partaj.

3.1.3 Partajul judiciar

Partajul judiciar are loc atunci când :

coindivizarii nu se înțeleg în privința realizării unui partaj amiabil; există coindivizari care nu pot fi prezenți la partaj;

printre coindivizari există minori sau interziși judecătorești, iar autoritatea tutelară nu și-a dat acordul la împărțeala amiabilă.

Nu pot cere partajul motenitorii lipsiți de drepturi asupra masei indivize, cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori moștenitorilor anomali, aceștia primind individual și în mod direct de la defunct anumite bunuri.

Tot astfel, nudul proprietar nu poate cere partajul contra uzufructuarualui findcă nu are drepturi de aceeași natură. Partajul se diferențiază de alte acțiuni prin aceea că oricine ar introduce acțiunea, primește o dublă calitate: de reclamant în ceea ce privește cota sa parte, și de pârât în ceea ce privește cota sa parte revenind din succesiunea fiecăruia dintre ceilalți coindivizari.

Având în vedere pe creditorii personali ai succesorilor, aceștia nu pot proceda la urmărirea părții indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca la cererea lor, să se facă partajul întregii averi succesorale. În acest caz, se apreciază că acești creditori nu exercită dreptul în nume propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică.

Dacă se realizează plata creanțelor în timpul derulării acțiunii de partaj, aceasta nu mai poate continua întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În privința creditorilor moștenirii, aceștia pot urmări direct bunurile succesorale pentru a obține plata creanțelor lor.

Parțile, pentru a putea participa la partaj, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Această condiție este cerută deși partajul produce efecte declarative și nu translative, pentru că se realizează p transformare profundă a dreptului de proprietate, drepturi indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra unor bunuri determinate.

De aceea minorii și interzișii judecătorești trebuiesc reprezentați, respectiv asistați. În ceea ce privește introducererea cererii de catre un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face și fără încuviințarea autorității tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de către instanța de judecată.

Dacă minorul vine în concurs cu unul sau ambii părinți este necesară numirea unui curator, existând contrarietate de interese. Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc împărțeala, titlul de moștenitor al fiecăruia dintre acestea, bunurile supuse împărțelii, evaluarea lor dupa aprecierea reclamantului, locul unde se află și persoanele care le dețin sau le administrează. În cazul în care există mai mulți coindivizari, partajul poate fi realizat și parțial, restul rămânând la cerere în indiviziune. Partajul parțial este însă inadmisibil când toți coindivizarii solicită ieșirea din indiviziune.

Cu ocazia soluționării cauzei trebuiesc avute în vedere de către instanță toate pretențiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moșteniri succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.

În situația în care obiectul partajului îl formează o moștenire care nu pune probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale și de atribuire a acestora, instanța de judecată va proceda direct prin hotărârea pe care o pronunță, la stabilirea bunurilor supuse împărțelii, a persoanelor cu vocație la acestea, a cotelor-părți ce se cuvin fiecărui moștenitor, a creanțelor pe care unii moștenitori le au față de alții, a pasivului moștenirii, după care se va proceda la atribuirea în natură a loturilor și la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a acestora între moștenitori.

În ipoteza în care moștenirea nu poate fi împărțită direct de către instanță întrucât sunt necesare evaluări ale bunurilor succesorale, instanța va proceda mai întâi la stabilirea printr-o încheiere de admitere în principiu a bunurilor supuse împărțelii, a persoanelor care au vocație la moștenire, a cotelor ce le revin acestora, a creanțelor pe care coindivizarii le au unii împotriva altora, precum și a pasivului moștenirii.

Prin aceeași încheiere se va numi un expert pentru evaluarea bunurilor și formularea propunerilor de formare a loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor.

Această încheiere poate fi completată printr-o nouă încheiere dacă între timp se descoperă că există și alți moștenitori sau alte bunuri supuse împărțelii .

Pentru menținerea egalității în drepturi a coindivizarilor se impune stabilirea valorii de circulație a bunurilor indivize la data împărțelii, dar avându-se în vedere starea acestora din momentul deschiderii moștenirii; eventual diminuare sau sporul de valoare trebuie să fie suportată, respective să profite tuturor coindivizarilor în proporția cotei-părți ce revine fiecăruia. Loturile formate de expert (ținând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi atribuite în principiu de instanță cu respectarea actualului Cod Civil. De aceea, fără consimțământul coindizarilor, este nelegală atribuirea tuturor bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalți numai a contravalorii în bani, atât timp cât atribuirea în natură este posibilă.

Totuși componența loturilor rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de drept, findcă trebuie urmărită apărarea valorii economice a bunurilor.

Pentru formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama în lipsa acordului părților de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coindivizari au adus îmbunătățirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalți.

Eventuala diferență valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în favoarea coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte.

Neplata sultei nu atrage rezoluțiunea partajului, ceilalți coindivizari trebuind să își valorifice drepturile pe calea executării silite. În situația în care împărțeala în natură a unui bun sau chiar a întregii moștenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor coindivizari, instanța de judecată va putea proceda, printr-o încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun celui/celor care au solicitat acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite celorlalți coindivizari.

Dacă sultele sunt achitate la timp, instanța îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunțată asupra fondului cauzei. În caz contrar, bunul poate fi încredințat altui copărtaș în aceleași condiții. Pentru motive temeinice instanța va putea proceda chiar și la atribuirea definitivă a bunului. Atunci când nici partajul în natură, nici partajul în atribuire nu sunt posibile sau când toți indivizarii solicită acest lucru se va proceda la vânzarea bunurilor succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul executorului judecătoresc, prin licitație.

Sumele astfel rezultate sunt apoi împărțite prin hotărâre judecătorească între coindivizari conform cu cotele lor legale. Această metodă de partaj este extremă și nu poate fi impusă împotriva voinței coindivizarilor.

Cu titlu extraordinar, instanța poate decide închiderea dosarului atunci nu s-a putut realiza nici una dintre modalitățile de partaj prevăzute de lege.

3.1.4 Opoziția la partaj

Întrucât prin înțelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor, Codul civil le oferă acestora poibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziției la partaj. Se încearcă astfel prevenirea ineficacității partajului prin introducerea ulterioară a acțiunii pauliene de către creditori.

Opoziția dă dreptul creditorilor de a participa la partaj și de a-și exprima interesele în legătură cu acesta. Dacă partajul se face fără participarea creditorilor sau fără a se ține seama de opoziția lor, el poate fi atacat cu acțiunea pauliană.

În practică se admite că beneficiază de dreptul de opoziție orice persoană ce poate justifica un interes legitim în legătură cu procedura partajului succesoral. În privința formei, legea nu prevede vreo condiție specială, opoziția trebuie să rezulte neechivoc.

O dată exercitat dreptul de opoziție în sensul prezentării unei poziții diferite față de partaj decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea drepturilor succesorale ale creditorilor.

3.1.5 Efectele partajului

Actualul Cod civil consacră regula caracterului declarativ al partajului. Cu toate acestea se apreciază că acest efect este doar o ficțiune a legii menită să asigure egalitatea coindivizarilor. Consecința acestei aprecieri se regăsește în aceea că ficțiunea, fiind o excepție, este de strictă interpretare.

Caracterul declarativ și retroactiv al partajului trebuie interpretat în sensul că fiecare coindivizar suportă doar consecințele propriilor acte făcute în timpul stării de indiviziune. De exemplu, ipoteca instituită doar de un singur coindivizar nu va fi opozabilă celorlalți.

Actele care intră sub incidența efectului declarativ sunt:

partajul propriu-zis;

actele echivalente partajului: licitația al cărei adjudecatar este un coindivizar –acesta este un având-cauza al defunctului (în acest caz nu sunt aplicabile regulile vânzării cumpărării);

vânzarea între coindivizari de bunuri sau de drepturi succesorale.

În privința bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să se țină cont că:

creanțele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu s-au stins până la partaj;

creanța prețului adjudecării de către un terț la licitație a unui imobil succesoral sunt supuse acestui efect dacă nu s-a stins până la partaj.

Efectul declarativ produce consecințe nu numai între succesori, admițându-se, în acest caz, opozabilitatea erga omnes.

Consecințele efectului declarativ al partajului sunt următoarele:

atributarul este proprietar de la data deschiderii moștenirii;

drepturile constituite în favoarea terților prin acte de administrare și dispoziție făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se desființează;

partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele specifice acestor acte juridice.

Menționăm că, coerezii sunt datori garanți unul către altul numai în privința tulburărilor și evicțiunilor ce provin dintr-o cauză anterioară împărțelii. Odată produsă evicțiunea, toți ceilalti coindivizari trebuie să-l despăgubească pe evins, fiecare proporțional cu cota sa de moștenire. Și coindivizarul evins suportă pierderea alături de ceilalți coindivizari.

Împărțeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate:

nulitatea relativă –nerespectarea condițiilor de formă, violență sau dol (eroarea dă naștere la supliment de partaj, eventual la incidența garanției între copărtași);

nulitatea absolută-omiterea unui coindivizar de la împărțeală.

Principalele efecte ale nulității sunt desființarea cu caracter retroactiv al partajului, iar drepturile dobândite de terți sunt supuse caracterului aleatoriu al noului partaj.

3.1.4. Partajul de ascendant

Împărțeala de ascendent este un act juridic de ascendent solemn prin care o persoană își împarte avutul în totalitate sau numai în parte între descendenții săi.

Potrivit art. 1161 alin. 1 c. civil, partajul de ascendent poate fi făcut în două feluri:

printr-un act juridic între vii, sub forma unei donații;

printr-un act juridic pentru cauză de moarte, adică în forma unui testament, aceasta fiind și cea mai utilizată formulă în practică.

Din punct de vedere al naturii sale juridice, partajul de ascendant este un act mixt deoarece, pe de o parte este o partajare (împărțeală a patrimoniului sau a unei părți din acesta), iar pe de altă parte o donație sau o dispoziție testamentară (adică o liberalitate), fiind astfel guvernată atât de normele juridice privitoare la ieșirea din indiviziune, cât și de cele privitoare la liberalități.

Partajul de ascendant prezintă avantaje dar și dezavantaje.

Unul din avantaje privește evitarea, în mare măsură, a neînțelegerilor privitoare la alcătuirea loturilor și a modului de repartizare a acestora prin atribuire. Un alt avantaj constă în celeritatea ieșirii din indiviziune dar și în evitarea cheltuielilor prin efectuarea acesteia.

Dezavantajele sunt în general acelea care decurg din faptul că, în cazul împărțelii întregului patrimoniu, prin acte între vii (donație) ascendentul, care nu și-a rezervat uzufructul sau nu a stipulat în favorul său o rentă viageră se expune riscului eventualei ingratitudini a celor pe care i-a gratificat. Acest lucru se poate întâmpla având în vedere că împărțeala de ascendant făcută sub forma donației are ca efect transformarea proprietății bunurilor de la ascendentul donator la ascendentul donator, chiar de la data efectuării ei.

Când împărțeala de ascendent se face prin testament, transmisiunea succesorală respectivă derogă de la dreptul comun, deoarece în acest caz moștenirea nu trece de urmași în stare de indiviziune, ci împărțită, iar această împărțire este rodul voinței dispunătorului și nu a copărtașilor.

Pentru a fi valabil, partajul de ascendent trebuie să îndeplinească atât condiții de formă cât și condiții de fond.

Condițiile de formă se referă la forma autentică prevăzută de lege pentru donații ori forma solemnă prevăzută de lege pentru testament;

Condiții de fond privesc :

persoana partajantului (dispunătorului): poate fi făcută numai de către părinți și de ceilalți ascendenți ai persoanelor gratificate;

persoana gratificatului: numai descendenții dispunătorului (copii, nepoți de fii etc.). Sub sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 1163 alin. 1 C.civil partajul trebuie să cuprindă toți copii în viață ai dispunătorului, precum și pe toți descendenții copiilor predecedați. Dispozițiile alin. (1) nu se aplică partajului în care nu a fost inclus un descendent care vine la moștenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă. Descendenții trebuie să aibă vocația succesorală utilă la moștenirea dispunătorului, iar în momentul efectuării acesteia toate persoanele gratificate trebuie să poată și să dorească să vină la moștenirea dispunătorului;

obiectul împărțelii: bunurile care constituie obiectul acesteia să constituie proprietatea exclusivă a dispunătorului; dacă se face prin act juridic între vii, împărțirea nu poate cuprinde decat bunuri prezente;

modul în care se efectuează: trebuie să constituie, din punct de vedere intelectual, un act unitar și să respecte principiul egalității de valoare. Avantajarea unuia dintre descendenți poate fi făcută numai în limitele cotității disponibile, fără a se încălca rezerva succesorală a celorlalți. Comoștenitorul vătămat în partea sa legitimă (rezervă succesorală) poate ataca actul de împărțeală prin acțiunea în reducțiune succesorală. Termenul de prescripție al acestei acțiuni este de 3 ani de la data deschiderii succesiunii sau de la data când moștenitorul în cauză a luat cunostință despre faptul că a fost lezat în drepturile sale. Împărțeala de ascendent poate cuprinde și constituirea de legate în favorul altei persoane.Prin ea nu se poate însă aduce atingere rezervezi succesorale a soțului supraviețuitor al dispunătorului.

Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moștenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii.

3.1.4 Regimul bunurilor care constituie amintiri de familie

Actualul Cod civil a inserat amintirile de familie în cadrul materiei succesiunilor.

Astfel, art. 1141 alin. 1 statuează: „Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparținut membrilor familiei și stau marturie istoriei acesteia”, iar în alin. 2: „Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondența purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decorații, arme de colecție, portrete de familie, documente precum și orice alte bunuri cu semnificație morală deosebită pentru respectiva familie”.

În comparație cu vechiul Cod civil care nu cuprindea dispoziții privind amintirile de familie, noul Cod civil abordează cu succes această temă făcând o enumerare în interiorul căreia pot fi incluse și alte bunuri cu condiția de a avea o valoare esențialmente morală pentru familie și nu una pecuniară.

Noul Cod civil prevede în art. 142 regimul juridic al amintirilor de familie, arătând ca moștenitorii pot ieși din indiviziune numai prin partaj voluntar, iar în cazul în care acesta nu este realizabil, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune.

Așadar în cazul în care membrii familiei nu pot ajunge la o înțelegere în privința partajării acestor bunuri, ele vor rămâne în indiviziune, iar pe durata acesteia prin acordul moștenitorilor sau, în lipsa acesteia, prin hotărârea instanței, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori la mai mulți moștenitori sau în locul convenit de aceștia.

Datorită faptului că legea nu arată criteriile de alegere a moștenitorului, se poate deduce că acesta va fi cel considerat cel mai calificat să le primească ținând cont de: atașamentul față de familie, reputație și avere, garanțiile pe care le oferă tuturor cu privire la folosința și conservarea bunurilor etc. Celorlalți moștenitori trebuie să li se recunoască un drept de supraveghere.

Moștenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deține pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locațiune fără acordul unanim al coindivizarilor. Per a contrario se poate deduce că amintirile de familie vor putea fi înstrăinate cu acordul unanim al succesorilor legali, ceea ce face ca acestea să nu mai fie inalienabile. Sancțiunea înstrăinării lor fără acest acord ar fi nulitatea relativă a actului juridic.

Dacă există un singur moștenitor, dispozițiile din Noul cod civil nu mai sunt aplicabile, ceea ce denotă că aceasta coproprietate va exista atât timp cât sunt și alți membrii ai familiei.

3.2 Măsuri speciale privind sumele de bani și alte valori

Măsuri speciale de conservare a bunurilor (art. 1117 Cod civil)

Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode. Poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesați, unul dintre succesibili, sau în caz contrar, o altă persoană aleasă de notar.

În cazul în care conservarea bunurilor moștenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor fi făcute, cu încuviințarea notarului, de către custode sau , în lipsa custodelui, de către un curator special numit de notar pentru administrarea bunurilor.

Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat de către notar și de către custode sau curator.

Dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face mențiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului.

Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile și să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar. Orice persoană ce se consideră vătămată prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare și administrare a bunurilor luate de notarul public poate face plângere la instanța judecătorească competentă.

Cu privire la măsurile speciale privind sumele de bani și alte valori, trebuie reținute urmatoarele :

Dacă în timpul efecuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, ele se vor depune în depozitul notarial sau la o instituție specializată facându-se mențiune despre aceasta și în procesul-verbal de inventariere.

Din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moștenitorilor, sau celor care locuiau cu defunctul și gospodăreau împreună cu acesta, sumele necesare pentru:

întreținerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;

plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;

acoperirea cheltuielilor pentru conservarea și administrarea bunurilor moștenirii.

CAPITOLUL IV

RENUNȚAREA LA MOȘTENIRE

4.1 Renuntarea la moștenire

Renunțarea la moștenire este un act unilateral, expres și solemn prin care succesibilul declară că nu dorește (renunță) la calitatea de moștenitor. Ca urmare a renunțării, vocația succesorală a succesibilului este desființată retroactiv, iar el devine străin de moștenire.

Renunțarea la moștenire este actul juridic unilateral, expres și solemn, prin care succesibilul declară, în mod categoric și precis în fața notarului public competent, că nu își însușește titlul de moștenitor și că nu înțelege să uzeze de drepturile pe care vocația sa legală sau testamentară i-o conferă asupra moștenirii.

Potrivit art. 1120 alin. 3 C. civ.: pentru informarea terților, declarația de renunțare se va înscrie, pe cheltuiala renunțătorului, în registrul notarial, ținut în format electronic, potrivit legii. Prin renunțare succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată și de obligația de plată a pasivului succesoral.

Ca și acceptarea expresă și renunțarea trebuie făcută cu îndeplinirea unor condiții de formă, la orice notar public sau după caz, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României. În acest context trebuie evidențiat și prezența art. 1112 C. civ care reglementează prezumția de renunțare.

Potrivit acestui articol, este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care, deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condițiile legii, nu acceptă moștenirea în termenul prevăzut la art. 1103. Citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității acesteia, pe lângă elementele prevăzut de Codul de procedură civilă, și precizarea că, dacă succesobilul nu își exercită dreptul de a accepta moștenirea în termenul prevăzut la art. 1103 C. civ, va fi prezumat că renunță la moștenire.

Prezumția de renunțare operează numai dacă citația i-a fost comunicată succesibilului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală.

Dreptul de a renunța la moștenire îl au toți moștenitorii, indiferent dacă sunt legali sau testamentari, rezervatari ori nerezervatari, universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Motivele pentru care succesibilul ar putea renunța la moștenire sunt diverse si frecvent întâlnite în practică, de aceea cunoaștem că renunțarea la moștenire este o manifestare de voință a moștenitorului prin care acesta declară că înțelege a nu se folosi de drepturile succesorale pe care vocația i le oferă.

4.2 Condiții de fond și formă cerute pentru renunțare

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat (și pentru a produce efecte), renunțarea la succesiune trebuie să îndeplinească unele condiții. Conform art. 1120 Cod civil, renunțarea la moștenire trebuie să fie solemnă și expresă (spre deosebire de acceptarea succesiunii care poate fi tacită).

Declarația de renunțare a moștenirii se face în formă autentică la orice notar public sau, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, după caz, în condițiile și limitele prevăzute de lege. Pentru informarea terților, declarația de renunțare se va înscrie pe cheltuiala renunțătorului, în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii (art. 1120 alin. 3 Cod Civil). În consecință, ca regulă, ,,Renunțarea la moștenire nu se presupune,, (art. 1120 alin. 1 Cod civil).

Ca excepție de la regula de mai sus, este prezumat că a renunțat la moștenire:

Succesibilul care, deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condițiile legii, nu accept moștenirea în termenul legal de un an (în acest caz prezumția de renunțare operează numai dacă citația i-a fost comunicată succesibilului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală);

Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanța judecătorească este considerat că a renunțat la moștenire (art. 1112 și art. 1113 alin. 2 Cod civil).

Nerespectarea formei solemne prevăzute de lege atrage nulitatea absolută a actului de renunțare, fapt care determină, în cadrul termenului de un an, posibilitatea acceptării succesiunii de către succesibilul în cauză, alături de alți moștenitori (dacă este cazul).

Renunțarea este valabilă numai dacă, anterior succesibilul nu și-a exercitat dreptul său de opțiune succesorală prin acceptare. Cel care a acceptat o moștenire nu va mai putea reveni asupra sa, fiind considerat că a acceptat-o pentru totdeauna , conform principiului semel heres semper heres.

La fel ca și acceptarea moștenirii, renunțarea este un act juridic indivizibil, în sensul că succesibilul nu poate accepta o parte a moștenirii si renunța la restul. Ea trebuie să fie impersonală și cu titlu gratuit, neputând fi făcută în favoarea altor moștenitori (renunțare in favorem).

4.3 Efectele renunțării la moștenire

Ca urmare a renunțării în condițiile legii, succesibilul care renunță la moștenire, este considerat că nu a fost niciodată moștenitor (art. 1121 alin. 1 Cod civil). Astfel, moștenitorul renunțător este lipsit de toate avantajele care ar fi decurs din moștenire, însă în același timp, este descărcat și de orice obligație potrivit calității sale de moștenitor.

Așadar, renunțătorul este considerat o persoană străină de moștenire.

Din cele mai sus amintite, rezultă următoarele consecințe:

renunțătorul nu beneficiază de niciun drept al moștenirii; el nu poate fi nici reprezentat (descendenții săi putând culege moștenirea numai în nume propriu);

drepturile și obligațiile succesibilului renunțător față de defunct, stinse prin confuziune, vor renaște;

partea renunțătorului ,,profită moștenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moștenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceotat moștenirea,, (art.1121 alin. 2 C civ.);

renunțătorul nu are obligația de plată a taxelor succesorale;

moștenitorul renunțător nu mai poate fi obligat la raportarea liberalităților primite de la defunct (în caz de renunțare la moștenirea legală, descendentul sau soțul supraviețuitor nu mai are obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile-art. 1147 alin. 1 Cod civil).

4.4 Revocarea (retractarea) renunțării de către succesibili.

Potrivit art. 1123 alin. 1 Cod civil ,,în tot cursul termenului de opțiune, renunțătorul nu poate revoca renunțarea, dacă moștenirea nu a fost deja acceptată de alți succesibili care au vocație la partea care i-ar reveni,,. Revocarea renunțării la moștenire este supusă acelorași formalități ca și renunțarea la moștenire (declarația de revocare în formă autentică, informarea terților și înscrierea în registrul național notarial).

În condițiile mai sus arătate, revocarea renunțării la moștenire trebuie să îndeplinească două condiții de fond:

să nu fi expirat termenul de un an pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală;

moștenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de alți succesori ai defunctului.

Unul dintre efectele principale ale revocării renunțării, este acela că moștenitorul în cauză este considerat că a acceptat moștenirea de la data deschiderii succesiunii ,,revocarea renunțării valoreaza acceptare,, (art. 1123 alin. 2 Cod civil).

Deși retractarea renunțării operează retroactiv, bunurile moștenirii sunt ,,preluate în starea în care se găsesc,, iar drepturile pe care terții de bună-credință le-au dobândit asupra bunurilor moștenirii anterior retractării rămân valabile (art. 1123 alin. 2 Cod civil).

Revocarea renunțării de către creditorii succesibililor.

Potrivit art. 1122 alin. 1 Cod civil, revocarea renunțării poate fi și judiciară.

În condițiile legii, creditorii succesibilului care a renunțat la moștenire în frauda lor pot cere instanței revocarea renunțării în ceea ce îi privește.

În acest caz, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 luni de la data la care creditorul a cunsocut actul succesibilului de a renunța la moștenire. Este de precizat însă, că admiterea ,,acțiunii în revocare,, în acest caz produce efectele acceptarii moștenirii de către succesibilul debitor numai în privința creditorului reclamant și în limita creanței acestuia (art. 1122 alin. 2 Cod civil).

CONCLUZII

Lucrarea de licență cu tema “Acceptarea moștenirii” își propune un studiu aprofundat asupra mai multor instituții care aparțin dreptului succesoral și anume: felurile moștenirii, caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, deschiderea moștenirii, condițiile necesare pentru a putea moșteni, opțiunea succesorală, termenul de opțiune succesorală, felurile acceptării moștenirii, procedura ulterioară acceptării moștenirii precum și renunțarea la moștenire.

Structurată pe patru capitole, lucrarea prezintă o analiză distinctă a instituțiilor amintite, în planul de cercetare urmărind mai întâi surprinderea unor aspecte care țin de succesiuni, modul de reglementare și modul în care au fost justificate, urmărește apoi evoluția reglementării în materie (cu mențiunea că în materie succesorală, excluzând reglementările de ordin procedural, nu s-au înregistrat alte reglementări noi) pentru a încheia cu reglementarea actuală.

Primul capitol al lucrării este consacrat introducerii în studiul moștenirii. Omul, de-a lungul întregii sale vieți, tinde să adune și să-și constituie un patrimoniu. După moarte, acest patrimoniu va fi transmis către cei ce sunt îndreptățiți să-l primească. Aceștia sunt, de regulă, părinții, soții, copiii și alte rude. Apare, astfel, ideea solidarității între rude, respectiv fiecare persoană va fi moștenită de către ai săi sau de persoane desemnate de testator în cazul moștenirii testamentare. Persoanele care dobândesc prin moștenire unele părți din patrimoniul moștenirii poartă denumirea generică de moștenitori, succesori, erezi, coerezi.

Lucrarea prezintă evoluția reglementativă cu privire la instituția moștenirii, încercând să surprindă specificul instituției și elementele comune în raport de orânduirea socială analizată.

Moștenirea este de două feluri:

1. este legală atunci când transmisiunea din cauză de moarte se săvârșește în puterea legii. Ea se mai numește în acest caz și moștenire ab intestat, deoarece nu privește decât moștenirile celor care au murit fără a face un testament (intestati).

Succesiunea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat moștenirea.

2. În situația în care defunctul a dispus de averea sa, pentru timpul cât nu va mai fi, prin unul sau mai multe acte unilaterale de ultimă voință numite legate, succesiunea se numește testamentară, căci legatele nu se pot face decât prin testament.

Succesiunea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, asupra uneia sau mai multor persoane în viață. Din această definiție rezultă că succesiunea prezintă următoarele caractere juridice: transmisiune pentru cauză de moarte, caracterul universal al transmisiunii succesorale, caracterul unitar al transmisiunii succesorale, caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale.

Codul civil, în art. 654 – 658, prevede două condiții pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea moșteni:

să aibă capacitate succesorală (art. 654 C. civil);

să nu fie nedemnă de a moșteni (655 și următoarele);

la acestea se adaugă o a treia condiție, și anume aceea de a avea vocație succesorală, care poate fi legală sau testamentară, în raport de calitatea pe care moștenitorul o are față de succesiune (aceea de moștenitor legal sau testamentar).

Reprezentarea succesorală reglementată de art. 664 C. civ. este o ficțiune a legii care dă posibilitatea unui succesibil de un grad mai îndepărtat de a urca în locul și gradul ascendentului care nu se mai află în viață la moartea defunctului, pentru a culege partea de moștenire ce s-ar fi cuvenit celui pe care îl reprezintă. Utilitatea reprezentării succesorale rezultă din înlăturarea unor consecințe injuste ale principiului egalității între rudele de același grad și ale principiului proximității gradului de rudenie.

În capitolul al doilea sunt tratate problematicile legate de acceptarea moștenirii, respectiv felurile acceptării moștenirii precum și importanța acceptării.

Succesiunea se deschide în însăși clipa morții lui de cujus; cel care pretinde moștenirea trebuie să dovedească această dată fie cu certificat de deces, eliberat în temeiul registrului de stare civilă, fie, în lipsă de un asemenea certificat, prin hotărârea judecătorească de declarare a morții, hotărâre ce cuprinde data hotărâtă de instanță ca fiind aceea a morții.

Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care îl avea la data morții. Această regulă a fost impusă pe considerente de ordin practic, acolo aflându-se înscrisurile defunctului, tot de acolo putându-se strânge informații despre de cujus și tot acolo aflându-se instanța competentă să judece litigiile dintre moștenitori, precum și biroul notarial unde se poate dezbate succesiunea dacă nu există neînțelegeri între moștenitori.

Problema domiciliului este mai deosebită în cazul minorului sau interzisului. Astfel, moștenirea minorului sau interzisului se deschide la domiciliul pe care îl stabilește legea: domiciliul comun al părinților, dacă ei nu au un asemenea domiciliu, la domiciliul aceluia din părinți unde el locuiește statornic, fie în temeiul înțelegerii părinților, fie ca efect al unei hotărâri judecătorești, dacă unul din părinți este mort, declarat mort, dispărut, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau se găsește din orice altă cauză în neputință de a-și manifesta voința, moștenirea minorului se va deschide la domiciliul celuilalt părinte, care îl reprezintă singur.

În cazul în care minorul este încredințat unei instituții de ocrotire sau unei alte persoane, aceasta nu-i modifică domiciliul, centrul activității sale juridice rămâne la domiciliul părinților sau al părintelui care îl reprezintă. Locul deschiderii succesiunii celui interzis sau minorului aflat sub tutelă se află la domiciliul tutorelui.

Dacă cel care lasă moștenirea nu avea domiciliul în țară, potrivit art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, locul deschiderii succesiunii este cel unde se află bunurile defunctului, soluție consacrată și în materie judecătorească.

În cazul în care bunurile succesorale se află în localități diferite, locul deschiderii se află acolo unde sunt cele mai importante bunuri ale defunctului, această importanță fiind stabilită la data morții lui de cujus.

Sunt și situații în care domiciliul este necunoscut, astfel că se aplică soluția de mai sus (a valorii bunurilor), iar în lipsa acestora, la locul unde i s-a înregistrat moartea.

Acceptarea moștenirii este voluntară atunci când succesibilul acceptă să păstreze moștenirea.

Acceptarea poate fi forțată în momentul în care este impusă de lege, în anumite cazuri strict reglementate. Astfel succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea (art. 1119 alin. 1 Cod Civil)

De asemenea acceptarea poate fi expresă când succesibilul trebuie să-și însușească calitatea de moștenitor în formă scrisă, iar din înscrisul respectiv să rezulte că înțelege să își exercite drepturile succesoarale, dobândind ceea ce i se cuvine în virtutea legii sau testamentului, și poate fi tacită când succesibilul face un act sau fapt juridic, pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moștenitor (art. 1108 alin. 3 Cod civil).

Esența acceptării tacite o constituie manifestarea intenției neîndoielnice de a accepta moștenirea prin acte juridice săvârșite de moștenitor, ce pot privi atât bunuri succesorale singulare, cât și bunuri succesorale ca universalitate.

Capitolul al treilea se referă la procedura ulterioară acceptării moșteniri definită ca fiind operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părți abstracte de proprietate din moștenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor facând parte din masa partajabilă ori a contravalorii acestora.

În capitolul al patrulea am tratat renunțarea la moștenire care este un act unilateral, expres și solemn prin care succesibilul declară că nu dorește (renunță) la calitatea de moștenitor.

Condițiile de fond și de formă cerute pentru renunțare sunt ca aceasta trebuie să fie solemnă și expresă deoarece declarația de renunțare a moștenirii se face în formă autentică la orice notar public sau, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, după caz, în condițiile și limitele prevăzute de lege.

Efectele renunțarii la moștenire, ca urmare a renunțării în condițiile legii, succesibilul care renunță la moștenire, este considerat că nu a fost niciodată moștenitor. Astfel, moștenitorul renunțător este lipsit de toate avantajele care ar fi decurs din moștenire, însă în același timp, este descărcat și de orice obligație potrivit calității sale de moștenitor.

Renunțătorul este considerat o persoană străină de moștenire, rezultând următoarele consecințe:

renunțătorul nu beneficiază de niciun drept al moștenirii; el nu poate fi nici reprezentat (descendenții săi putând culege moștenirea numai în nume propriu);

drepturile și obligațiile succesibilului renunțător față de defunct, stinse prin confuziune, vor renaște;

partea renunțătorului ,,profită moștenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moștenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceotat moștenirea,, (art.1121 alin. 2 C civ.);

renunțătorul nu are obligația de plată a taxelor succesorale;

moștenitorul renunțător nu mai poate fi obligat la raportarea liberalităților primite de la defunct (în caz de renunțare la moștenirea legală, descendentul sau soțul supraviețuitor nu mai are obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile-art. 1147 alin. 1 Cod civil).

Am speranța că prin lucrarea de față am contribuit la elaborarea unor soluții care să servească la înlăturarea lacunelor legislative și la sedimentarea principiilor generale care guvernează acceptarea moștenirii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu 2012;

Diana Anca Artene , Drept civil Succesiuni, Editura SITECH, Craiova 2014;

Drept Civil Succesiuni, Dănuț Cornoiu, Dana Tită, Editura Fundației România de Mâine, București 2012;

D. Chirică, op. Cit. (2003), p. 369 și doctrina franceză citată de autor;

FL. Vădeanu, Transmisiunea moștenirii, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;

Al. Bacaci, Gh.Comăniță-citate;

C. Hamangiu, I Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu – citate;

D. Macovei , I. E Cadari-citate;

Fr. Deak, Moștenirea legală, editura Actami, București 1994;

M. Eliescu , Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București 1997;

D. Alexandresco-citat;

G. Boroi , O. Spineanu Matei-citate;

Codul de procedură civilă adnotat, Ed. Hamangiu, București 2011,

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil;

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009;

Codul civil-actualizat februarie 2014.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu 2012;

Diana Anca Artene , Drept civil Succesiuni, Editura SITECH, Craiova 2014;

Drept Civil Succesiuni, Dănuț Cornoiu, Dana Tită, Editura Fundației România de Mâine, București 2012;

D. Chirică, op. Cit. (2003), p. 369 și doctrina franceză citată de autor;

FL. Vădeanu, Transmisiunea moștenirii, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;

Al. Bacaci, Gh.Comăniță-citate;

C. Hamangiu, I Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu – citate;

D. Macovei , I. E Cadari-citate;

Fr. Deak, Moștenirea legală, editura Actami, București 1994;

M. Eliescu , Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București 1997;

D. Alexandresco-citat;

G. Boroi , O. Spineanu Matei-citate;

Codul de procedură civilă adnotat, Ed. Hamangiu, București 2011,

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil;

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009;

Codul civil-actualizat februarie 2014.