Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation [609267]

1 Lucian Nastasă

ITINERARII SPRE LUMEA
SAVANTĂ
Tineri din spațiul românesc la studii în
străinătate
(1864 -1944)

Editura Limes
Cluj-Napoca, 2006

2
Colecția : PARADIGME

Coordonator: GHEORGHE PERIAN

Editor: MIRCEA PETEAN

Coperta: CRISTIAN CHEȘUȚ

© Editura LIMES, 2006
Str. Snagov, 3/9
400420 Cluj -Napoca
Tel./fax: 0264/544109; 0723/194022
Email: edituralimes @yahoo.com

Prima pagină

ISBN:

3
CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ………………………….. ………………………….. .. 5

UNIVERSITATE ȘI ELITE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
(Sistemul național de formare a elitelor) ………………………….. .. 12

ETAPELE INIȚIERII „ACADEMICE“ ………………………….. .. 53

UNIVERSITĂȚILE OCCIDENTALE ȘI FORMAREA
ELITEI INTELECTUALE ROMÂNEȘTI
Mirajul Europei și funcțiile simbolice ale „peregrinării
academice“ ………………………….. ………………………….. ……….. 70
Motivații și factori mobilizatori pentru studiile
în străinătate ………………………….. ………………………….. ……… 95

ITINERARIILE FORMĂRII ACADEMIC E
EXTRA -NAȚIONALE
Spre „Orașul Luminilor“ ………………………….. ……………….. 129
Tentațiile universităților prusace ………………………….. …….. 211
Mirajul u nui Imperiu ………………………….. …………………….. 262
Ungaria ………………………….. ………………………….. …………… 276
Praga ………………………….. ………………………….. ………………. 287
„Cetatea Eternă“ și obseda nta Peninsulă Italică ……………. 290
Prin Țara Cantoanelor ………………………….. …………………… 300
Spre adevărata Belgie – nu cea a „orientului“ ………………. 307
Tentative Iberice ………………………….. ………………………….. 315
Spre Elada ………………………….. ………………………….. ………. 317
Afinitățile proximității ………………………….. ………………….. 319
Orizonturi anglo -saxone ………………………….. ………………… 324
Nu putea lipsi exoticul ………………………….. ………………….. 328

ÎN LO C DE CONCLUZII ………………………….. …………………. 330

4

5

CUVÂNT ÎNAINTE

De mai bine de două decenii, problematica migrațiilor
universitare și a filierelor prin care s -au realizat diversele transferuri de
bunuri culturale – și implicit a diverselor politici culturale „naționale “ –
a devenit în mod sistematic una din cele mai f ertile și incitante teme de
istoria relațiilor sociale și culturale de pe întreg mapamondul. Iar
motivațiile nu sunt greu de circumscris, acest subiect fiind în strânsă
relație cu un altul mai larg, de maxim interes îndeosebi pentru actuala
lume occidental ă: istoria imigrației, care în scurt timp a căpătat o
veritabilă legitimare științifică și chiar forme instituționale de cercetare.
Cum de la sine se înțelege, acest ultim aspect – în toate
structurile lui complexe de abordare – ne va reține mai puțin ate nția în
lucrarea de față, întrucât scopul nostru este de a circumscrie pentru
moment un segment extrem de „personalizat “, ce-și propune să
deslușească o serie de ipostaze legate de migrația tinerilor studioși din
spațiul românesc spre alte orizonturi cultu rale europene.
În fapt, ca să folosesc o sintagmă oarecum arhaică, cartea acesta
se ocupă de ceea ce s -a încetățenit ca expresie uzuală încă din evul
mediu sub formula de peregrinatio academica. Fără a intra acum în
detalii bibliografice (ce vor putea fi regăsite totuși în notele de subsol)1,
acest aspect și -a aflat până acum o serie de investigatori și la noi,
îndeosebi prin abordări secvențial -empirice, însă nu întotdeauna
sistematice, ca să nu mai vorbim de lipsa conceptualizărilor, a analizelor
pe vert icală, a racordărilor la fenomenele similare din celelalte spații ale
Europei centrale și de sud -est etc.
Însă lipsa fiabilității unor astfel de demersuri nu ne este proprie
doar nouă, ci mai pretutindeni pare a fi o chestiune greu surmontabilă,

1 O incursiune bibliografică în problematica migrațiilor studențești poate fi lesne
efectuată prin intermediul publicației „History of Universities “ (editată de
Oxford Univers ity Press, în cooperare cu Comisia Internațională pentru Istoria
Universităților), apărută prin grija lui Marc Nelissen de la Universitatea din
Leuven (Belgia), care centralizează cu acribie și publică de două ori pe an
lucrările apărute pretutindeni și pe această temă.

6 ceea ce co ntrastează enorm cu importanța semnificațiilor unei asemenea
teme. Cercetările asupra publicului studențesc din universitățile
europene, a locului său de proveniență, a structurii lui socio -culturale și a
succeselor academice sunt încă rare, iar diversele studii pe această temă
implică adeseori informațiile provenite din statisticile universităților
„gazdă “. Însă și mai puține anchete prosopografice și analize
socio -istorice avem în ceea ce privește grupurile aflate în peregrinatio
academica îndeosebi pentr u România, Polonia, Bulgaria și Serbia. Cu
toate acestea, excepție face Ungaria, care prin eforturile deosebit de
complexe coordonate de László Szögi a oferit deja un material
prosopografic impresionant, ce tinde a fi exhaustiv, reușind pentru
moment recup erarea din punct de vedere empiric a unei semnificative
cohorte de tineri aflați la studii în străinătate, în acest evantai fiind
înregistrați cu acribie și studenții proveniți din spațiul transilvan.
Numai că realizarea unor asemenea tipuri de anchete ne cesită
timp și resurse financiare, dar mai ales sunt de neimaginat sub forma
aventurilor personale. Este și motivul pentru care s -au creat deja câteva
veritabile rețele de cercetare exclusiv pe această temă, dintr -o
perspectivă interdisciplinară, ce mobili zează deopotrivă istoria,
sociologia, demografia, științele economice, dreptul, politologia, dar nu
în ultimul rând chiar și geografia umană. Iar una dintre aceste rețele,
poate cea mai activă și interesată de spațiul românesc, se dezvoltă de mai
mulți ani datorită stimulilor veniți din partea lui Victor Karady, care în
ultimul deceniu și jumătate a produs nu numai texte programatice și de
metodă2, unanim adoptate în lumea specialiștilor, ci a cointeresat și
capacitat o veritabilă echipă cu ramificații în m ai toate colțurile Europei,

2 Vezi îndeosebi V. Karady, La migration internationale d’étudiants en Europe,
1890 -1940, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales “, no.145/2002,
p.47-60; Les logiques des échanges inégaux. Contraintes et stratégies à l’œuvre
dans les migrations d’étudiants en Europe avant les années 1930, în vol.
Universitäten als Brücken in Europa. Studien zur Geschichte der studentischen
Migration, Hrsg. Hartmut Rüdiger Peter und Natalia Tikhonov, Frankfurt am
Main -Berlin -Bern etc, Peter Lang Verlag, 2003, p.17 -33; Student Mobility and
Western Universities: Pattern of Unequal Exchange in the European Academic
Market, 1880 -1939, în vol. Transnational Intellectual Networks. Forms of
Academic Knowledge and the Search for Cultural Identities, ed. Ch. Char le,
Jürgen Schriewer, Peter Wagner, Frankfurt/New York, Capus Verlag, 2005,
p.361 -399.

7 care se reunește periodic pentru evaluări și schimburi de informații,
publicând totodată diversele rezultate parțiale3.
De fapt, ideea acestei cărți i se datorează celui invocat mai sus,
dar și îndelungatelor și provocatoarelor discuții purtate cu mai vechii mei
prieteni de care mă simt profund atașat nu doar pentru calitățile lor
umane, ci și pentru entuziasmul ce ne -a reunit de -a lungul timpului:
Natalia Tikhonov și Marc Vuilleumier (Geneva), Claudie Weill și Pierre
Moulinier (Paris), Anatolij Ivanov (Moscova), Nicolas Manitakis
(Atena), Hartmut R.Peter și Andreas de Boor (Halle), László Szögi și
Julia Varga (Budapesta), Elisa Signori (Pavia), Giuseppe Munarini
(Padova), Alexandr e Kostov (Sofia), Cornel Sigmirean4, Florea
Ionci oaia, Leonidas Rados și Laurențiu Vlad (România)5.
În mod evident, lucrarea de față nu -și propune o analiză în
detaliu a peregrinării studenților din spațiul românesc prin Europa, în
primul rând pentru că lipsesc încă studiile prosopografice pe această
temă6, iar cele câteva realizări vizează eșantioane extrem de reduse de
tineri aflați pe la diverse universități occidentale, fără să faciliteze
nicicum convenabil – din punct de vedere sociologic – o privire de
ansamblu asupra fenomenului. Înainte de toate a r trebui realizată o bancă
de date care să înregistreze în mod exhaustiv studenții din spațiul
românesc plecați la studii în străinătate în intervalul 1864 -1944 (cu alte
cuvinte, de la crearea statului modern și a primelor universități naționale,

3 Grupul ( Atelierul ) invocat se reunește periodic (la Halle în 2000 și 2001, Paris
în 2002, Geneva în 2003 și Budapesta în 2005), în principal sub coordonarea lui
Victor Karady (CNRS, Paris/Central European University, Budapesta), Natalia
Tikhonov (Université de Genève) și Hartmut Rüdiger Peter (Martin Luther
Universität Halle -Wittenberg).
4 Sunt meritorii eforturile acestuia de a crea la Universitatea „Petru Maior “ din
Târgu Mureș un atelier de lucru pe această temă, în doar ultimul an și jumătate
organizând deja trei conferințe, menite a capacita elaborarea de metodologii și
analize perfect racordabile la producțiile similare din „cealaltă “ Europă.
5 Iar un stimul suplim entar a venit din partea lui Dan C. Mihăilescu, într -o
cronică la un volum ce l -am publicat anul trecut (în „Ziarul de duminică “, nr.40
din 7 octombrie 2005, p.2).
6 Asupra importanței lor vezi Hilde de Ridder -Symoens, Tendances et methodes
de la recherche sur la mobilité universitaire, în vol. Dall’università degli
studenti all’università degli studi , ed. Andrea Romano, Messina, Presso
l’Accademia, 1991.

8 până la f inele celui de -al doilea război mondial), consemnându -se pentru
fiecare cât mai multe variabile: data și locul nașterii, religia și etnia,
profesia părintelui sau a tutorelui, școala secundară absolvită și tipul de
bacalaureat, eventual câteva elemente ce țin de succesele lui școlare
(media la examenul final de liceu, dar și la principalele discipline),
universitatea sau universitățile prin care a trecut, profilul specializării,
locurile unde își trece licența și doctoratul, iar pe cât posibil cariera
ulterioară absolvirii studiilor superioare. Din ultima perspectivă, se va
putea constata nu doar cât datorează România celorlalte spații europene
sub aspectul transferurilor culturale și al modernizării, dar și cât a pierdut
din capitalul ei cultural (dintre „i nteligențe “), prin rămânerea definitivă a
unor studenți în străinătate, apelându -se la analize socio -istorice extrem
de fine și făcându -se corelările de rigoare între toate variabilele
menționate mai sus, în principal religia, originea socială, succesele
școlare etc. Este evident însă că nu vom putea omite dintr -o astfel de
analiză strategiile individuale ale multor studenți peregrini, care oferă
modele de excepție, fără a se încadra într -o tipologie imuabilă, așa cum
ar fi de dorit.
În aceste condiții, car tea noastră constituie în primul rând o
introducere în problematică, menită mai degrabă să stimuleze cercetările
viitoare, punând în discuție o sumă de aspecte ce trebuie avute în vedere
în cazul unor demersuri aprofundate. Din acest motiv, ea a fost
conce pută la limita dintre analiză și descriere, poate și pentru că acest
ultim aspect oferă un soi de culoare și savoare unui subiect ce se
pretează la un asemenea gen de expunere. Pe de altă parte, acest volum
este în strânsă legătură cu o altă lucrare a noas tră, gata și ea să vadă
lumina tiparului, ce vizează evoluția câmpului universitar românesc între
aceleași limite cronologice. Interdependența dintre cele două lucrări se
impune aproape de la sine, de vreme ce Universitatea a fost și este
singura instituți e cu o reală putere socială și spirituală, ce pregătește
intelectuali profesioniști. Este și motivul pentru care ea a constituit
mereu un câmp de investigație nu numai complex, dar și deosebit de
atractiv. Sintetizând direcțiile dominante în analizele isto riografice de
până acum asupra câmpului universitar european, pot fi lesne detectabile
câteva abordări prioritare, ce favorizează structura internă a instituțiilor
de învățământ superior, interdependența dintre acestea și evoluțiile
socio -economice, public ul pe care îl atrage, atribuțiile lor în formarea
diverselor tipuri de elite, raporturile dintre Universitate și puterea

9 politică, rolul indiscutabil în geneza și răspândirea curentelor științifice,
ideologice, filosofice și religioase etc.
Din nefericire , prea puține elemente din cele menționate mai sus
se regăsesc în abordările relative la universitățile din spațiul românesc.
Deși sunt și excepții notabile, o mare parte din ceea ce s -a scris se
racordează îndeosebi la festivismul mai mult sau mai puțin i mprovizat al
diverselor comemorări, aniversări etc, al unuia sau altuia din
stabilimentele noastre universitare. Și, evident, nu este nimic reprobabil
în toate acestea, memoria istorică servind în primul rând și unor
asemenea scopuri, de supralicitare a vi rtuților diverselor instituții de
învățământ superior, de racordare a tradițiilor la prezent, de imortalizare
a ctitorilor și a celor ce au contribuit la dezvoltarea și prestigiul culturii
naționale. Dar nu trebuie să se uite totodată faptul că universitat ea ar
trebui definită nu doar prin referința la câteva tipuri organizatorice
ideal-abstracte, la personalități sau producția științifică, ci mai ales prin
clientela ce o atrage și funcțiile ce le îndeplinește în cadrul societății. Or,
o bună parte din acea stă potențială clientelă a optat pentru studiile în
străinătate, de lungă sau de scurtă durată, pentru o specializare pe care
s-o aducă apoi în țară, sau pentru o emigrare definitivă. În acest context,
este important a desluși, pe cât mai mult posibil, raț iunile socio -politice,
culturale, universitare, economice, demografice etc, care să explice
plecarea conjuncturală a studenților români spre occident. Și pentru că
nu există o logică singulară, ideal ar fi să circumscriem aceste rațiuni pe
o zonă geografic ă mai extinsă decât cea națională, pentru a facilita astfel
comparațiile.
Este tocmai ce am dorit noi să oferim prin multe din abordările
noastre, ieșind oarecum din canoanele uzitate până acum, pentru
moment insistând cu analiza asupra contribuției Univer sităților
Occidentale la formarea elitei românești, deținătoare a levierelor de
comandă în câmpul politic, economic și cultural, promotoare a
tendințelor dominante din diversele domenii ale vieții și ale cunoașterii.
Chiar și în astfel de împrejurări, în m od evident, această microistorie a
formării elitelor, pe care am imaginat -o în volumul de față, ar fi solicitat
un nivel suplimentar de explicații și de articulari la marile fenomene
istorice ce au marcat societatea românească în general, și nu numai.
Cons ideram însă că există o „economie “ a oricărui demers, care mereu
face perfectibilă orice inițiativă de acest gen, lăsând loc altor analize

10 ulterioare, din alte perspective și poate cu un alt bagaj conceptual și
metodologic.
Fiind o lucrare de asemenea fact ură, în derularea expunerii
noastre am invocat cel mai adesea acea cohortă de studioși cu stagii de
educație superioară în afara granițelor care au lăsat urme vizibile,
profunde în evoluția societății românești. Pentru că ei au alcătuit, și
alcătuiesc în f ond, la nivelul profan al gândirii, elita unei națiuni, cel mai
mult expusă recunoașterii publice contemporane lor și posterității.
Această elită a gestionat în principal diversele câmpuri tehnico -științifice
pe care le -au reprezentat. Ea a creat, a condus și a personificat instituții, a
organizat și a participat la congrese sau societăți savante, a ținut
conferințe publice, a acaparat și a fost prezentă în industria culturală etc.
Prin toate acestea, elita și -a exercitat și „puterea “, acel libido dominandi ,
furnizând iluzia autorității intelectuale, mult superioară cotidienelor
satisfacții umane, efemere și – uneori – meschine. Dacă unii din această
elită au devenit profesori în licee sau universități, au avut astfel șansa de
a perpetua un soi de genealogie intelectuală, de posteritate mai mult sau
mai puțin convingătoare, puterea lor stând în faptul că au format alți
intelectuali profesioniști, au modelat chiar caractere, exercitând o certă
influență asupra tinerilor, aflați la vârsta adolescenței și în cău tarea unor
modele, a unor repere cultural -ideologice.
Însă nu de puține ori, aceste veritabile puteri intelectuale s -au
împletit cu puterea politică, cele două aspecte neputând fi distinct
determinabile în biografiile elitei universitare, pentru că adeseo ri ele se
întrepătrund sau se completează. Unii parvin să cumuleze diverse forme
de putere sau să le practice succesiv după o progresie logică, treptat, cu
variații de la o perioadă la alta a vieții, manifestându -se când preocupați
doar de îndatoririle pro fesionale, de știința pură, trăind ca într -un turn de
fildeș, când aplecați și puși pe luptă pentru a dobândi o funcție
politico -administrativă sau de omologare.
Cu alte cuvinte, aceste elite își exercită un fel de autoritate
simbolică vizavi de un potenț ial public. În fapt, autoritatea este baza
structurală a puterii, impunând o ascultare acceptată nu doar pe temeiul
superiorității meritului, a capacității, cât mai ales prin seducție,
persuasiune și manipulare. Sunt deja de notorietate atare atitudini,
invocând aici doar cazurile lui Titu Maiorescu și Nae Ionescu, două
exemple de personalități situate oarecum la antipozi din punct de vedere
ideologic, dar care au generat cele mai largi adeziuni și solidarități,

11 entuziasme și afinități, primul până la prima conflagrație mondială,
celălalt în perioada următoare.
Așadar, ne -am sprijinit în elaborarea acestei cărți îndeosebi pe
acei tineri aflați la studii în străinătate care au lăsat apoi urme durabile
mai ales în câmpul culturii intelectuale, pentru că ei au exercitat o
suficient de importantă influență asupra societății, uneori chiar au
dominat -o prin simboluri și prestigiu. În plus, ei sunt aceia care ne -au
lăsat și cele mai consistente mărturii relative la călătoriile lor prin
Europa. Spre deosebire de alt e categorii, ei nu s -au definit ca elite prin
poziția economică, prin statutul material, prin funcții și remunerații, deși
mulți au ocupat posturi ministeriale sau au deținut pârghii importante de
putere în cadrul diverselor departamente sau instituții guv ernamentale
sau private, iar unora nu le -a lipsit bunăstarea materială. Dar ca principiu
însă, elita intelectuală a cumulat o paleta cât se poate de extinsă de puteri
(intelectuale, politice, economice), oferind totodată cadrele care
guvernează societatea. În plus, membrii acesteia sunt cei care au elaborat
ideologii, care au imprimat cel mai mult marca lor asupra epocii în care
au trăit, antrenând contemporanii în circuitul ideilor. Pentru a fi
recunoscuți și pentru a -și exercita în mod real puterea, era n evoie ca ei să
beneficieze de un prestigiu . Or, acest prestigiu nu se dobândește deloc
ușor, presupune mecanisme complexe, din care unul vom căuta să -l
evidențiem pe parcursul acestei cărți. Consacrarea în câmpul elitelor
intelectuale presupune muncă multă , adunarea nu numai de atuutri
intelectuale, sociale și politice, ci și multe sacrificii. Prea puțini au fost
aceia care pregătindu -se pentru o carieră științifică, au putut beneficia în
adolescență și tinerețe de toate „plăcerile “ pe care alți semeni din aceeași
clasă de vârstă și le permiteau. Anii de formație intelectuală sunt ani de
privațiuni și eforturi deosebite în studii. Aproape fără excepție, toți cei ce
se gândeau la o viitoare carieră intelectuală urmează aproape modele
obligatorii de conduită.
Acestea sunt doar câteva din argumentele ce motivează structura
cărții de față. În mod evident, ea putea fi imaginată și altfel, însă acum
mi s-a părut mai utilă așa, poate și pentru că în intimitatea ei se pretează
la corelări confortabile cu o altă lucra re ce trebuie să vadă curând tiparul,
ce are ca temă mecanismele de formare și selecție a elitei intelectuale
românești.

12

UNIVERSITATE ȘI ELITE
ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
(Sistemul național de formare a elitelor)

Dintr -o anumită perspectivă, vocația Univ ersității este
inseparabil legată de ideea unei anume transcendențe a spiritualității, a
culturii și științei, a cunoașterii teoretice, această instituție constituind
fundamentul întregului angrenaj cultural național, cu o fizionomie mai
bine conturată în direcția formării elitelor intelectuale. Nu întâmplător,
Universitatea – în accepțiune clasică – s-a dezvoltat sub tutela unei
discipline atotcuprinzătoare precum filosofia, alături de care au înflorit
materii cognitive, speculative, mai curând teoretice d ecât practice,
atașate diverselor ideologii ori idealuri civilizatoare, care transmiteau
principalele achiziții ale trecutului și sintetizau sistematic noutățile de
orice fel. Așadar, într -o logică măcar formală, instituțiile de învățământ
superior par a -și fi asumat de timpuriu o menire universalistă,
contribuind la transformările sociale și politice care sunt asociate cu
modernitatea. Acest atribut fundamental trebuie conferit indiscutabil și
universităților românești, deși evoluția lor pare să fi fost în soțită de
nenumărate sincope și neîmpliniri.
Mai totdeauna la noi reformele universitare s -au lăsat greu a fi
elaborate și adoptate, iar când s -a făcut acest lucru, parcă „jumătățile de
măsură “ au devenit cuvântul de ordine. Orice înnoire a părut și pare î ncă
marea piatră de încercare a diriguitorilor noștri mai din totdeauna. Iar
acest lucru poate și pentru că spre deosebire de alte societăți, în spațiul
românesc asistăm – printre altele – la prea multă inerție, la prea puține
confruntări între universitat e și stat (mai bine zis câmpul politic), ceea ce
nu înseamnă neapărat că relația dintre cele două sfere a fost una
armonioasă. Dimpotrivă, mai toate defectele, crizele, neputințele celor
aflați la guvernare sau care gravitau în jurul centrelor de putere po litică,
și-au aflat prelungirea și în mediul universitar, deși autonomia acestuia
din urmă era un atribut prevăzut mereu prin articole de lege și invocat în
gura mare. Pentru că dependența accentuată față de puterea politică a

13 fost reală, puternică și înde osebi perfidă. În plus, nu trebuie omis faptul
că cei ce elaborează reformele și le aplică sunt și ei oameni, produsul
acestui mediu cultural autohton, indivizi cu calități, dar și cu defecte. Cu
toată că ar putea părea cam supărătoare remarca făcută cândv a de C.
Rădulescu -Motru la adresa lui Ion Petrovici, pe când acesta era ministru
al Educației în vremea regimului Antonescu, și anume că „miniștrii
români au capul plin de proiecte, dar nici o persistență să -și realizeze
proiectele “1, această observație ar trebui totuși să dea mai mult de gândit.
Nu stă acum în intenția noastră de a reconstrui empiric și cu
prea multă acribie evoluția universităților din spațiul românesc, existând
deja suficiente studii din această perspectivă. Vom căuta doar să
surprinde m câteva cadre pe care le considerăm esențiale pentru
articularea subiectului anunțat în titlul volumului. Chiar și așa însă, o
atare sistematizare nu ne apare nicicum satisfăcătoare, prin temerile de a
nu fi reușit să aflăm modalitățile optime în a surpri nde convenabil și
ilustrativ ceea ce ne pare esențial pentru articularea tematicii abordate.

Create în sens modern prin punerea în aplicare a Legii
Instrucțiunii din 5 decembrie 18642, primele două universități românești
de la București și Iași au avut încă de la început o structură deosebit de
fragilă, deși acestea nu au apărut ex nihilo . O întreagă suită de
evenimente au precedat acest moment, deloc similare pentru ambele
centre universitare care, până la definitiva unire a principatelor, au fost și
capitalele politice ale Moldovei și Țării Românești.
Aproape ca pretu tindeni, cele două metropole au adăpostit încă
de la începutul veacului al XVIII -lea, cu intermitențe, așezăminte de
așa-zis învățământ superior, Academii în limbajul vremii3, care erau

1 C. Rădulescu -Motru, Revizuiri și adăugiri, 1943, ed. Rodica Bichis și Gabriela
Dumitrescu, București, Edit. Floarea Darurilor, 1996, p.40
2 În „Monitorul Oficial “, nr.272 din 5 decembrie 1864, reprodusă în volumul
apărut sub egida Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, Colecțiunea
legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor deciziuni ș i dispozițiuni
generale ale acestui departament, 1864 -1901, adunată și publicată sub îngrijirea
d-lor C. Lascăr și I. Bibiri, București, Imprimeria Statului, 1901, p.9 -34.
3 Asupra acestora vezi Ariadna Camariano -Cioran, Academiile domnești din
București ș i Iași, București, Edit. Academiei, 1971; Elena Grigoriu, Istoricul
Academiei Domnești de la Sf. Sava (Contribuții documentare), București, Edit.
Didactică și Pedagogică, 1978.

14 totuși departe de exigențele pregătirii unei veritabile elite intelectuale în
sens modern, tutela bisericii creștin -ortodoxe fiind mai mult decât
pregnantă, iar alăturarea celor mai diverse discipline umaniste și a
câtorva tehnico -științifice reflectând mai degrabă un spirit al epocii, tot
mai raționalist, dar fără finalități practice. Pe de altă parte, până spre
deceniul al treilea al veacului XIX, limbile predilecte de predare a
diverselor discipline erau greaca, latina și franceza, fără a lipsi însă și
eforturile de cultivare a limbii române. Deși modeste în ce privește
programa de învățământ și ponderea corpului profesoral, cele două
stabilimente („Academii domnești “) de la București și Iași au servit
totuși la răspândirea ideilor luministe ale epocii și l a dezvoltarea gustului
pentru științele moderne. Totodată au jucat un rol important în producția
de carte tipărită, în cadrul acestor Academii traducându -se,
compilându -se și editându -se lucrări în vogă de filosofie, literatură,
gramatică, logică, științe exacte etc. În același timp, îndeosebi Academia
din București a reușit să constituie un pol de atracție pentru numeroși
tineri din Peninsula Balcanică, însă ambele instituții oferind o parte a
corpului funcționăresc și stimulând gustul pentru educație și c ultură,
mulți din foștii elevi afirmându -se ulterior prin realizările intelectuale și
în cadrul mișcării de regenerare politică a națiunii.
Abia în deceniul al patrulea, la Iași, Academia Mihăileană
capătă un plus de consistență, datorită distincției ce se realizează între
cursul gimnazial și cel superior4, iar prin Așezământul școlar din
ianuarie 1851 se impune o structură – am putea spune – universitară,
prin organizarea pe temeiul unui regulament a facultăților de filosofie
(cu două secțiuni: „științe fi losofice “ și „matematice și fizice “) și științe
juridice, totodată prevăzându -se și instituirea unor cursuri de medicină și
a unei facultăți teologice; prin același document, româna devenea limbă
de predare. Iar într -o manieră oarecum asemănătoare s -au pet recut
lucrurile și la București, tot în 1851, deși mai puțin articulat, dar în
virtutea aceluiași efort de creare a unui învățământ de rang înalt. Însă
aceste Academii, așa cum erau ele concepute, serveau doar instruirii,
fiind niște instituții rigide, car e transmiteau cunoștințe eterogene, departe
de a contura un sistem de valori dominant, în care „studenții “ aveau
obligația de a urma toate branșele de studii, în vreme ce modelul

4 Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835 -1848). Menirea patriotică a
unei i nstituții de învățământ, Iași, Edit. Junimea, 1987.

15 universitar – așa cum se prezenta el în apusul Europei la acea epocă –
deveni se tot mai suplu, fiind destinat dezvoltării și producției științifice.
Așadar Iașul părea prin inițiativele domnești și prin câțiva
cărturari cu ambiții de reformare politică, socială și spirituală să dețină
primatul în edificarea învățământului superior modern, deși distanța
cronologică față de faptele similare din capitala Valahiei – din
perspectivă istorică – nu are nici o semnificație. Ca întotdeauna, în viața
ordinară, orgoliile primordialității apărute ulterior generează surogate, iar
în cazul de fa ță afirmația nu este nicidecum gratuită. Unirea celor două
principate române în ianuarie 1859, ce a pornit din capitala Moldovei, a
însemnat după scurtă vreme și pierderea statutului de centru politic în
favoarea Bucureștiului, ulterior Iașul consolându -se cu atributul de
„capitală culturală “ a României și în virtutea faptului că aici a fost
fondată prima universitate modernă.
Din această perspectivă, se cuvine să reținem însă faptul că
într-adevăr, încă din 26 octombrie 1860, principele Alexandru I. Cuza a
semnat decretul de întemeiere a Universității din Iași5, prin care se
prevedea ca aceasta să cuprindă patru facultăți: filosofică, juridică,
teologică și medicală. Din toate prevederile decretului, câteva se impun a
fi subliniate, întrucât vor ajuta la în țelegerea multor particularități ale
învățământului nostru universitar. În primul rând, se prevedea că
„facultățile formează un institut național, în care se vor propune toate
ramurile științelor, fără nici o eschidere “; apoi „toți membrii universității
sunt considerați ca funcționari înalți ai statului, ei vor fi români “. În caz
de necesitate, pentru limbile străine, se vor putea întrebuința și profesorii
de altă naționalitate, cu drepturile acordate acestora de legile speciale ale
țării. Și finalmente, „î n viitor, nici un june nu va mai putea fi primit în
serviciile publice ale statului, de nu va fi înzestrat cu testimoniile sau
diplomele necesare, conform cu natura postului ce va ocupa “. Sunt
acestea câteva elemente care indică nu numai intenția strict mo dernă a
stabilimentului, dar și principiile de bază ce stau la susținerea lui.
Pe de altă parte, fondarea mai întâi în capitala Mo ldovei a unei
universități venea parcă să „pregătească “ – așa cum am sugerat deja – și
ruina ei politică, oferind în schimbul pierderii rangului de capitală
politico -administrativă o compensație care, dintr -o anumită perspectivă,

5 Reprodus în Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1895 -1896 , Iași,
Tipografia Națională, 1897, p.39 -43.

16 n-ar fi fost de neglijat: rolul de capitală culturală. Cum au evoluat
lucrurile, ce a însemnat acest nescris statut heidelbergian, dar devenit un
mit c u o lungă tradiție, nu este greu de sesizat pentru cei ce urmăresc
evoluția acestei universități de -a lungul timpului. În mod evident,
Universitatea din Iași va fi tot mai mult considerată ca un stabiliment
periferic, o „antecameră “ pentru cea din Bucureșt i, cel puțin din
perspectiva corpului profesoral. „Această Florență a românismului “ –
cum gratula orașul Mihail Sadoveanu, în 1935 – a fost departe de a
reține toate forțele intelectuale pe care le -a format, le -a înălțat și afirmat.
Pentru mulți intelectua li, universitatea de aici a fost doar o cale mai
ușoară de pătrundere în rândul specialiștilor, a celor de la vârf. O dată
titularizați în învățământul superior, la proxima ocazie nu puțini din ei au
părăsit orașul fără cea mai mică remușcare, îndreptându -se – evident –
spre universitatea metropolitană.
În ceea ce privește Bucureștiul însă, abia la 30 octombrie 1863
va lua ființă „Școala superioară de litere “, cu scopul de „a forma
profesori gimnaziali în ramurile limbilor clasice și moderne, ale
literatur ii și filosofiei, istoriei și geografiei “6, și cam tot atunci a fost
creată o „Școală superioară de științe “. Prin decretul domnesc nr. 765 din
4 iulie 1864, de fondare a Universității din București7, școlile mai sus
amintite, alături de cea de studii juri dice, vor constitui nucleul unei
instituții moderne de învăț ământ superior.
La scurt timp, Legea instrucțiunii din 5 decembrie 18648 va
conferi ambelor universități și un cadru legal de dezvoltare, care în linii
mari va fi valabil până la 18989. Capitolul IV al Legii are în vedere

6 V.A.Urechia, Istoria școalelor de la 1800 -1864 , III, București, f.e., 1894,
p.256.
7 Publicat în „Monitorul Oficial “, nr.149 din 7 iulie 1864.
8 Câteva articole, care aici ne interesează prea puțin, au fost modificate printr -o
altă lege, decretată la 3 iulie 1865 și promulgată la 8 iulie 1865. Asupra acesteia
vezi Ilie Popescu -Teiușan, Contri buții la problema legislației școlare românești.
Legea instrucției publice din 1864, București, Edit. Didactică și Pedagogică,
1963.
9 Asupra acestor două instituții vezi, în sinteză: Marin Popescu -Spineni, Instituții
de înaltă cultură. Învățământul superi or, Vălenii de Munte, Datina
Românească, 1932; Istoria Universității din Iași, ed. Gh. Platon, V. Cristian,
Iași, Edit. Junimea, 1985; Ovidiu Bozgan, Universitatea București. Scurt istoric,
București, Edit. Universității București, 1994.

17 învățământul superior, stabilind funcționarea a patru facultăți: filosofie și
litere; drept; medicină; științe fizice, matematice și naturale. Totodată, se
stabilește o relație directă între învăț ământul secundar și cel universit ar,
prin faptul că vor fi primiți ca studenți ordinari doar aceia care au o
diplomă de bacalaureat. În privința organelor de conducere ale
facultăților și universităților, se fundamentează o relație de subordonare
față de Ministerul Instrucțiunii, așadar f ață de puterea politică, iar dacă
se mai invocă și dependența bugetară se poate lesne constata că
autonomia universitară devine iluzorie, doar prin câteva atribute, în fapt
nesemnificative. Deși legal a fost prevăzută existența a patru facultăți,
medicina nu a început să funcționeze efectiv decât din 1869 la București
și 1879 la Iași, în cazul din urmă manifestându -se ulterior, în 1884, chiar
o tentativă de desființare10.
Anii de început ai organizării universităților românești au fost
marcați – am putea sp une – de o criză de „conștiință “ atât în plan
teoretic, cât și practic, deși este semnificativ de remarcat faptul că până
spre sfârșitul veacului al XIX -lea modelul lor organizatoric a fost cel
francez. Asta nu a însemnat că factorii diriguitori nu au fost deschiși și
spre alte provocări, spre alte modele, diversele sisteme universitare
străine (îndeosebi cel german) fiind supuse mereu unor evaluări critice.
Nu întâmplător, în 1886, Ioan Bogdan, viitor profesor și decan al
facultății de filosofie și litere din București vreme de aproape două
decenii, a fost însărcinat de Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor să
întreprindă o călătorie în Germania și să întocmească un raport asupra
organizării învățământului secundar și a legăturilor acestuia cu cel
universitar11. Scopul sintetizat de autor în preambulul voluminoasei lui
analize este cât se poate de edificator: „Ne aflăm fără îndoială într -o
epocă în care nu ne mai putem mulțămi cu organizarea și cu metodele
adoptate până acum. Cunoașterea organizărilor și metodelor străine ne
este de neapărată trebuință pentru a îndrepta pe ale noastre, nu imitând,

10 Pentru alte deos ebiri între cele două centre vezi I.Gh. Șendrulescu,
Organizarea universităților din Iași și București până la 1878. Studiu
comparativ, în vol. Universitatea din Iași, 1860 -1985. Pagini din istoria
învățământului românesc, Iași, Universitatea „Al.I. Cuza “, 1987, p.53 -60.
11 I. Bogdan, Raport asupra școalelor secundare din Germania, prezentat
domnului ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor în 26 septembrie 1886,
București, Tip. C. Göbl, 1886, 260 p.

18 cum am făcut adeseori, fără nici o cumpănire, ceea ce ni s -a părut bun și
a dat rezultate bune în alte țări, ci ceea ce se va arăta a fi mai potrivit cu
spiritul și trebuințele poporului nostru “12. Iar cu un an mai devreme, în
1885, B.P. Hasdeu primise din partea guvernului român o însărcinare
asemănătoare, de a merge însă în Elveția, pentru a studia acolo cum
funcționează învățământul din țara cantoanelor, călă torie ce nu a dat
totuși naștere unui material asemănător celui realizat de I. Bogdan.
Cu ușoare modificări de -a lungul timpului, Legea instrucțiunii
din 1864 a stat la baza învățământului nostru universitar mai bine de trei
decenii. Transformările general e ale societății românești impuneau însă
corecții serioase și racordarea la noile imperative educaționale europene.
O nouă Lege a învățământului secundar și superior, sancționată prin
Decret Regal la 23 martie 189813, prevedea schimbări profunde pentru
ambe le nivele de învățământ. Ciclul secundar de opt clase va avea două
cicluri (inferior și superior) și se diversifică prin crearea secțiilor de
studii clasice, moderne și reale, iar bacalaureatul este înlocuit cu
examenul de absolvire. Celor patru facultăți componente a universităților
li se mai adaugă cea de teologie ortodoxă, care funcționa la București
încă din 1884, iar subordonarea față de Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice era menținută și pe mai departe. Dintr -o altă
perspectivă, una din inov ațiile cele mai semnificative se produce în ceea
ce privește recrutarea corpului didactic, diversificat de acum prin
introducerea categoriilor de profesor, agregat și docent. Deși principiul
cooptării la universitate rămâne și pe mai departe concursul, leg ea mai
prevede și o altă modalitate, recrutarea pe baza titlurilor și lucrărilor
științifice, printr -o procedură ce va încetățeni sintagma „prin chemare “.
Pe de altă parte, intenția legiuitorului a fost de a modifica de fond
profilul universităților române ști, acestea nemaiapărând ca un fel de
continuare a învățământului secundar, ci și stabilimente de cercetare,
prin existența seminariilor, institutelor și laboratoarelor, asemenea
modelului universitar german, care a stat la baza acestei reforme.
Totodată, prin articolul 60 se prevedea organizarea și dreptul de a susține

12 Ibidem, p.VII -VIII.
13 Publicată în „Monitorul Ofic ial“, nr.283 din 24 martie 1898 (reprodusă în
Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor deciziuni și
dispozițiuni generale ale acestui departament, 1864 -1901, p.77-95).

19 doctoratul în cadrul celor două universități, titlu ce va fi atribuit pentru
prima oară în același an, 1905, la Iași și București.
Deși amendată de -a lungul timpului în multe din segmentel e ei,
legea din 189814, cunoscută și sub numele de „Spiru Haret “, întrucât a
fost elaborată în timpul ministeriatului său, a rămas în esența ei
neschimbată până în 1948. Unele modificări au fost aduse în 1912,
printr -o lege elaborată sub ministeriatul lui C .C. Arion, prin care se
acorda o anume autonomie universităților îndeosebi în problema
corpului profesoral15 și se armonizau cu realitățile timpului anumite
chestiuni relative la promovarea unor noi discipline didactice,
aducându -se totodată unele prevederi în ceea ce privește publicul
studențesc și dobândirea diplomelor.
Alte acte legislative semnificative pentru subiectul nostru au fost
promulgate sub forma unor Regulamente de funcționare a facultăților,
periodic amendate în funcție de evoluția organizării procesului de
învățământ, acestea înregistrând de altfel și dinamica disciplinelor în
acord cu cerințele vremii. Primul astfel de regulament a fost elaborat
încă din 1866 pentru facultatea de drept din București, imediat fiind
publicate prevederi specific e pentru celelalte două facultăți din același
centru, pentru facultățile de filosofie și litere, și de științe16. La Iași, un
document similar a apărut abia peste doi ani, în 1868, pentru facultatea
de drept, în vreme ce pentru filosofie și litere va fi ela borat doar
începând cu anul universitar 1871/217. Semnificativ este însă faptul că
spre finele secolului XIX se vor adopta regulamente comune pentru
facultățile similare din București și Iași, primul apărând în 1897, pentru

14 Căreia i s -au adus unele precizări și completări printr -un Înal t Decret Regal
din 5 aprilie 1900 (publicat în „Monitorul Oficial “, nr.72 din 1 iulie 1900;
reprodus în Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor
deciziuni și dispozițiuni generale ale acestui departament, 1864 -1901,
p.149 -166). Alte modificări au fost operate în 1901, 1904 și 1905.
15 În 1907, printr -un proiect de lege al lui C. Dissescu – neadoptat însă – se căuta
chiar o anulare a autonomiei universitare în ceea ce privește cooptarea corpului
universitar, această atribuție revenind î n principal ministrului Instrucțiunii. În
urma protestului a peste 50 de profesori, s -a reanunțat la promovarea unei
asemenea legi.
16 Pentru Regulamentele celor trei facultăți vezi „Monitorul Oficial “, nr.177 din
13 august 1866.
17 Cf. Arh.St. Iași, Univers itatea „Al.I. Cuza “. Rectorat, dos. 157/1871.

20 facultățile de medicină18, apoi pe ntru cele de filosofie și litere, organizate
în patru secții și cu tot atâtea tipuri de licențe (filosofie, filologie clasică,
filologie modernă și istorie)19. Alte regulamente au venit să întregească
cadrul legislativ de funcționare a universităților până la primul război
mondial, din acestea mai semnificative fiind cele din 10 februarie 1899,
unul privind numirea cadrelor didactice (profesori, agregați și docenți,
insistându -se mai mult pe aceștia din urmă), iar celălalt referitor la
ordinea și disciplina studenților20.
Din punct de vedere organizatoric, cele două universități aveau
și câteva instituții anexă, din care cea mai semnificativă a fost Școala
Normală Superioară, cu două secțiuni (știință și litere, create în 1880 și
1881), înlocuită prin legea di n 1898 cu Seminarul Pedagogic
Universitar. Ambele forme erau menite să ofere studenților de la
facultățile de filosofie și litere și de la cele de științe pregătirea
pedagogică necesară pentru a deveni profesori în învățământul secundar.
La București, de p ildă, Școala acorda unui număr redus de studenți (cam
30) casă și masă, precum și posibilități suplimentare de pregătire
profesională. Sub conducerea lui Al. Odobescu, stabilimentul angajase
conferențiari și repetitori pentru lucrări complementare și depri nderea
conversației în limbi străine, profesori de desen, vioară, flaut, scrimă și
dans. În plus, doar în cazul lui Odobescu, acesta îi invita adeseori pe
studenți la el la masă, îi trimitea la teatru, la operă, cu alte cuvinte căuta
să-i „șlefuiască “, de regulă elevii Școlii provenind din medii sociale
inferioare. Însă succesorii lui Odobescu – Epaminonda Francudi,
Nicolae Quintescu și Pompiliu Eliade – nu s-au ridicat nicicum la
înălțimea acestuia, instituția intrând în declin, până când a fost reformată,
devenind – după cum am menționat – Seminarul Pedagogic Universitar.
Modelul era de altfel și el preluat de la germani, care aveau două tipuri
de instituții destinate practicii profesionale a viitorilor profesori:
seminarul pedagogic de tip universitar și seminarul descentralizat de tip
liceal, acesta din urmă fiind și cel mai răspândit. La București,
conducerea Seminarului universitar a fost încredințată lui Coco
Dimitrescu -Iași, iar la Iași lui Ion Găvănescul. În mod bizar însă,
profesorii seminarului era u numiți „repetitori “, deși erau recrutați dintre

18 „Monitorul Oficial “, nr.231 din 19 ianuarie 1897.
19 Ibidem, nr.127 din 7 septembrie 1897.
20 Ambele în „Monitorul Oficial “, nr.246 din 10 februarie 1899.

21 universitari și profesorii secundari, iar studenții erau inițiați în chestiunile
legate de pedagogie, în mecanismul didacticii, se făceau lecții -model etc.
Așadar, pentru intervalul 1864 -1916, asistăm la o evoluție
remarcabilă a sistemului universitar românesc – prin comparație cu ceea
ce existase anterior –, chiar dacă aceasta nu a fost sincronă cu similarele
ei occidentale. S -au asigurat totuși dotări materiale cât de cât adaptate la
necesități (de la imob ile până la inventarul laboratoarelor), corpul
universitar și publicul studențesc a sporit mereu, atingând cifre care
justificau pe deplin investițiile statului.
Totodată, departe de a fi omogene și neavând întotdeauna o
logică, ritmurile acestei evoluții indică însă și nenumărate sincope, iar
existența și dorința de a impune unele proiecte s -a remarcat mai curând
prin incoerență sau defectuoasă aplicare. Depinzând prea mult de
diversele determinări politice, ideologice și financiare, și mai puțin de
proie cte strategice, fiind în bună măsură un rezultat al imitării diverselor
modele occidentale (fundamental german și francez) și prea puțin
răspunzând specificităților locale, universitățile care au funcționat în
această perioadă s -au dovedit oarecum rigide, uneori părând chiar
abstracte, rupte de realitățile vremii, dar mai ales prea la remorca puterii
politice, care făcea adeseori din posturile universitare diverse sinecuri
pentru răsplata fidelilor. Deși idealul universitar liberal german a stat
mereu la ba za diverselor transformări, progresele s -au impus cu
dificultate datorită atașamentului structural față de autoritate și de
centralismul puterii politice. În plus, ca loc de împlinire și a multor
ambiții personale, universitățile românești din acest interv al de timp au
purtat parcă povara încărcăturii genetice a unei națiuni care era departe
de a urmări în principal interesul general al societății, cât mai ales pe cel
imediat, de grup, lipsit de pragmatism, menit a satisface mai curând
orgolii personale.
Pe de altă parte, nu se poate afirma că nu s -au impus și
schimbări de paradigmă care au ținut pasul cu progresul științei, în
general, și al științei educației în particular. Acest lucru a determinat –
mai mult ca proiecte intelectuale – introducerea unor n outăți nu doar sub
aspectul domeniilor de studiu, dar și în ceea ce privește acel cursus,
transformând universitățile într -un câmp competitiv și atractiv pe piața
științifică. Cu toate acestea, ele nu pot fi atașate direct și decisiv
dezvoltării moderne a societății românești, întrucât au contribuit în
principal la formarea elitelor politice și administrative ale statului, și

22 oarecum secundar la pregătirea specializată, programatică, a noilor
categorii socio -profesionale (întreprinzători, ingineri, tehnicie ni,
manageri etc) direct angajate în dezvoltarea unei economii de piață. De
altfel, introducerea și dezvoltarea științelor empirico -experimentale a
creat în interiorul câmpului universitar mai curând un fel de tensiune,
dezamorsată din când în când prin re organizări, prin deplasarea unor
științe de la o facultatea la alta (de pildă geografia, diverse branșe ale
biologiei, domenii experimentale ale psihologiei, fizicii și chimiei etc),
prin scindări de catedre etc. Această dihotomie va duce, după prima
confl agrație mondială, la o articulare și separare mai coerentă a
instituțiilor de învățământ superior, ceea ce – pe de o parte – va permite
universităților să -și mențină funcțiile tradiționale în societate, iar pe de
alta va căpăta tot mai multă consistență si stemul educațional profesional
adaptat la noile exigențe funcționale ale economiei de piață, ale
capitalismului industrial etc.

Sfârșitul primului război mondial și realizarea Marii Uniri din
1918 avea să aducă nu numai dublarea teritorială și demografi că a noului
stat, ci și extinderea rețelei universitare cu încă două stabilimente, cele
de la Cluj și Cernăuți, fiecare aducând cu sine specificități demne de
luare aminte. Ambele, prin destinul istoriei, au cunoscut nu numai
pluralismul etnic și confesion al, dar și fluctuații de tutelă politico -statală.
Cu toate că au existat în Transilvania instituții de învățământ cu
rang superior încă din secolul al XVI -lea, ideea unei Universități – în
concepția modernă a termenului – s-a impus pregnant abia odată cu
Revoluția de la 1848 și s -a realizat propriu -zis numai după Compromisul
austro -ungar din 1867 ( Ausgleich) și unirea „celor două patrii maghiare “
(Ungaria propriu -zisă și Transilvania), prin fondarea la Cluj, în 1872, a
Universității „Ferenc József “. Până atunci, principala sursă de instrucție
superioară au constituit -o instituțiile academice din cealaltă Europă21 și,

21 Asupra acestui aspect, selectiv: Sándor Tonk, Erdélyi ek egyetemjárása a
középkorban, București, Edit. Kriterion, 1979; Miklós Szabó, Sándor Tonk,
Erdélyiek egyetemjárása korai új korban 1521 -1700, Szeged, József Attila
Tudományegyetem, 1992; László Szögi, Magyarországi diákok a Habsburg
Birodalom egyetemein. I. 1790 -1850, Budapest -Szeged, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 1994; Miklós Szabó, László Szögi, Erdélyi
peregrinusok. Erdélyi diákok európai egyetemeken 1701 -1849, Marosvásárhely,

23 într-o măsură redusă, cele câteva Colegii Academice din Ardeal
dezvoltate mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII -lea, ce
îndeplineau rolul unor școli strict profesionale, pregătind preponderent
juriști, „literați “, slujitori ai bisericilor și personal medical („chirurgi “ și
moașe). Așadar, nu se poate vorbi până în ultimul sfert al veacului al
XIX-lea de existența în Transilvania a une i rețele coerente de educație
elevată, toate aceste stabilimente neavând nici o legătură între ele, mai
mult chiar, obstrucționându -se adeseori reciproc, întrucât ființau sub
patronajul diverselor confesiuni religioase ardelene (romano -catolici,
calviniști , lutherani, greco -catolici și unitarieni), frecvent aflate în
conflict pentru înt âietate.
Fără a intra în detalii, se cuvine totuși amintit faptul că
răspândirea Reformei religioase în Transilvania a produs schimbări

Mentor Kiadó, 1998; József Mihály Kiss, Magyarországi diákok a bé csi
egyetemen, 1715 -1789, Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára,
2000; László Szögi, Magyarországi diákok svájci és hollandiai egyetemeken,
1789 -1919, Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2000;
idem, Magyarországi diákok németorsz ági egyetemeken és főiskolákon,
1789 -1919 , Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2001;
Andor Mészáros, Magyarországi diákok a prágai egyetemeken, 1850 -1918,
Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2001; István Fazekas, A
bécsi pazma neum magyarországi hallgatói, 1623 -1918 (1951), Budapest,
Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2003; Ádám Hegyi,
Magyarországi diákok svájci egyetemeken és akadémiákon, 1526 -1788 (1798),
Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2003; Attila T ar,
Magyarországi diákok németországi egyetemeken és főiskolákon, 1694 -1789,
Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2004; Gábor Patyi,
Magyarországi diákok bécsi egyetemeken és főiskolákon, 1890 -1918, Budapest,
Eötvös Loránd Tudományegyetem Lev éltára, 2004; Varga Júlia, Magyarországi
diákok a habsburg birodalom kisebb egyetemein és akadémiáin, 1560 -1789,
Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2004; Krisztina
Bognár, Magyarországi diákok a bécsi tanintézetekben, 1526 -1789, Budapest,
Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2004; György Gömöri,
Magyarországi diákok angol és skót egyetemeken, 1526 -1789, Budapest, Eötvös
Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2005 ș.a.. Asupra acestor peregrini vezi și
Lucian Nastasă, Das Europa -Bild bei den K lausenburger Memoirenschreibern
des 17. Jahrhunderts, în vol. Die Rumänen und Europa vom Mittelalter bis zur
Gegenwart, ed. Harald Heppner, Wien -Köln -Weimar, Böhlau Verlag, 1997,
p.47-61.

24 majore în ansamblul societății – comp arativ cu spațiul extracarpatic –,
generând din perspectiva a ceea ce ne interesează aici o atmosferă
favorabilă dezvoltării culturii și științei. Totodată, sub aspect
educațional, acest fenomen a dus la apariția „academiilor “, colegiilor și
gimnaziilor, c a urmare a creșterii nevoii de a se forma o pătură instruită,
care până atunci practicase peregrinatio academica spre cele mai diverse
centre universitare europene. Cu tot aspectul lor rudimentar chiar pentru
secolul XVIII și prima jumătate a celui următor , rostul stabilimentelor
ardelene a fost major în difuzarea ideilor progresiste ale epocii,
contribuind la modificarea mentalităților și schimbarea fizionomiei
regiunii.
După realizarea Compromisului austro -ungar în 1867, a devenit
tot mai evident că Unga ria este departe de a avea suficiente instituții de
învățământ superior, impunându -se cu acuitate deschiderea unei noi
universități, în afara celei de la Budapesta22. Aceasta devenise
supra -aglomerată și făcea tot mai greu față afluxului sporit de studenți,
nereușind să pregătească suficient de mulți pe cât ar fi avut nevoie statul.
De aceea, prin fondarea unui nou stabiliment de învățământ superior se
deschidea posibilitatea dezvoltării unui alt pol educativ capabil să
contrabalanseze (cel puțin sub aspect cantitativ) influența metropolei.
Dintre cele două localități vizate ca sediu al noii universități, Bratislava
sau Clujul, cea din urmă a fost apreciată ca locul ideal de fondare a
stabilimentului. Pe de altă parte, noile realități politice, economice și
sociale din Transilvania, chiar rivalitățile și conflictele politice dintre
centru și periferie, reclamau crearea aici a unei instituții de învățământ
superior care să fie integrată în aparatul etatic și capabilă de a elabora
ideologii care să promoveze uni tatea națională maghiară.
În a doua jumătate a secolului al XIX, Clujul era cel mai mare
centru urban din Transilvania, un oraș specific maghiar, oarecum
omogen din punct de vedere etnic și social. Sub aspect confesional, la
recensământul din 1880 orașul înregistra o populație totală de 32.831
locuitori, din care romano -catolicii și calviniștii erau aproape la egalitate
(11.127 primii, 11.071 ceilalți), greco -catolici erau 5529,

22 În fapt este vorba de Universitatea din Buda, denumirea uzuală de Budapesta
– pe care o utilizăm – fiind valabilă abia din 1873, când cele două orașe situate
de o parte și de alta a Dunării, Buda și Pesta, s -au unit, devenind metropola
națiunii maghiare.

25 evanghelici -lutherani 1299, greco -ortodocși 1010, unitarieni 1047, iar
israeli ți 1639, aceștia din urmă fiind aproape în întregime asimilați și de
orientare neologă, în vreme ce românii erau apreciați ca „maghiari de
religie răsăriteană “. De aceea, pe baza limbii materne, recensământul a
înregistrat 23.676 maghiari, 5618 români și 1 437 germani, diferența
reprezentând -o slovacii, rutenii, sârbo -croații ș.a.23 În plus, orașul era
apreciat drept capitala Ardealului, spațiu ce prezenta o unitate teritorială
cu multe specificități. După transformarea Transilvaniei în provincie
austriacă, î n urma diplomei împăratului Leopold I, Clujul devenise
sediul Guberniului – în clădirea căruia a și fost instalată universitatea în
anii de început –, iar din 1786 era și centrul districtului cu același nume,
una din cele două Table Regale districtuale ale țării stabilindu -și sediul
tot aici24.
Orașul era așadar ideal pentru edificarea viitoarei universități,
existând deja un nucleu instituțional prin funcționarea anterioară a două
stabilimente de învățământ cu rang înalt: Academia de științe juridice și
Institutul de medicină și chirurgie. Era un oraș modern, cu edificii
impunătoare, era racordat la rețeaua de transporturi feroviare, iar din
1871 s -a introdus iluminatul cu gaz lampant25. Crearea noii universități
s-a întemeiat și pe ideea emancipării național e și armonizării cu Ungaria
propriu -zisă a acestui spațiu aflat mai mult de un secol și jumătate sub
autoritatea directă a Curții de la Viena, instituția de învățământ

23 Recensământul din 1880. Transilvania, coord. Traian Rotariu, Cluj , Edit.
Staff, 1997, p.135. (Volumul prelucrează în contextul actualelor realități
politico -administrative datele din A Magyar Korona országaiban az 1881. év
elején végrehajtott népszámlálás főbb eredményei megyék és községek szerint
részletezve, II, Budap est, 1882).
24 Asupra acestei perioade vezi Péter Sas, Kolozsvár a századfordulón. A
hagyományőrző, modern nagyváros, în „Művelődés “, 50, 1997, nr.10, p.40 -44.
25 Asupra orașului vezi Maria Mirel, Contribuții privind dezvoltarea urbanistică
a orașului Cluj î n prima jumătate a secolului XIX, în „Acta Musei Napocensis “,
XII, 1975, p.301 -317; Mircea Țoca, Clujul baroc, Cluj, Edit. Dacia, 1983; Ákos
Egyed, Kolozsvár vonzása és vonzáskörzete a XIX században, în „Korunk “, 41,
1982, nr.4, p.279 -286; Károly Kós, Közé pkori város – korszerű város, în
„Korunk “, I, 1990, nr.3, p.344 -354.

26 aflându -se nu numai în centrul dezvoltării și producției științifice26, dar
constituind î n primul rând motorul utilizării judicioase a resurselor
umane și spirituale ale regiunii. Cu alte cuvinte, Universitatea din Cluj
trebuia să fie nu doar produsul, dar și susținătoarea reformei ce începuse
să se deruleze în Ungaria.
În acest context, prin proiectul votat de Parlamentul ungar și
promulgat de rege la 12 octombrie 1872 s -au pus bazele Universității din
Cluj, care a devenit astfel ce -a de-a doua universitate maghiară, fiind
organizată conform regulamentului de funcționare a celei din Pesta.
Din punct de vedere structural, universitatea cuprindea patru
facultăți: drept și științe de stat; medicină, ce avea și un curs de farmacie,
de doi ani; filosofie, litere și istorie; matematică și științe ale naturii.
Inițial, s -a dorit și deschiderea unei fa cultăți de teologie protestantă, la fel
cum au mai existat încercări de înființare și a facultăților de teologie
romano -catolică și greco -catolică, tentative rămase temporar fără succes.
Problema învățăm ântului teologic a diverselor confesiuni și -a găsit
rezolvarea în alte forme și ceva mai târziu, la Cluj abia în 1895
înființându -se facultatea de teologie reformată, distinctă – în atmosfera
liberală a epocii – de universitate27. Totodată, se prevedea autonomia
internă a facultăților, profesorii fiind numiți de rege, pe baza
recomandării consiliului facultății și în urma propunerii făcute de
ministrul Cultelor și Învățăm ântului. Totodată, profesorii particulari
obțineau dreptul de a ține cursuri de la același ministru, în funcție de
specializare sau merite șt iințifice.
Multă vreme după fondarea ei, Universitatea din Cluj a fost
considerată de rangul doi, o concesie făcută solicitărilor vehemente
venite din partea liderilor politici și culturali din Transilvania, sau – după
cum se va exprima István Apáthy la an iversarea a patru decenii de la
înființare – un fel de „consolare “ pentru „uniunea “ regiunii cu Ungaria28.

26 Așa cum apare ca deziderat în broșura redactată de Ernő Mátrai, A kolozsvári
egyetem mint kultúrai szükséglet, Pest, Aigner Lajos, 1871 (cf. Biblioteca
Centrală Universitară Cluj, no.92 972).
27 Géza Nagy, A Kolozsvári Református Theologiai Fakultás története,
Kolozsvár, Az Erdélyi Református Egyházkerület kiadása, 1995.
28 István Apáthy, Egyetemeink bajairól és azok orvoslásáról, în vol. Beszédek, a
melyek a kolozsvári M. K. Ferencz József Tudományegyetem alapítása XL
évfordulójának ünnepén (în seria „Acta Universitatis Litterarum Regiae

27 Deși legal cele două instituții erau egale ca rang, în fapt, guvernul și
societatea – atât pe plan material, cât și spiritual – dădeau prioritate
universității metropolitane. Evident, erau deficiențe în maniera în care
guvernul distribuia fondurile, dar responsabili de o asemenea imagine
erau și o parte a profesorilor clujeni, din care unii vedeau în această
universitate doar un mijloc de a ajunge la ce a din Budapesta29, iar alții se
mulțumeau cu statutul social conferit de această poziție, fără a depune
eforturi notabile pentru sporirea prestigiului științific al universității. Mai
mult chiar, în 1912, István Apáthy a enunțat un aspru rechizitoriu asupra
dezvoltării universității, care și -a început activitatea cu „câte un burete și
două crete “, întreaga evoluție stând sub semnul greșelilor de la început,
care au făcut ca în primele două decenii aceasta „să rămână la nivelul
unui gimnaziu bătrân, adică a u nei Academii de drept din provincie și a
unei Școli de chirurgie “. Cu alte cuvinte, lipsa articulării unor reforme
adaptate timpurilor moderne, micile retușuri legislative nu aveau cum să
asigure progresul nu doar Universității din Cluj, ci a întregului
învățământ din Ungaria30.
Totodată, după entuziasmul de la început al clujenilor, de a fi
dobândit pentru urbea lor statutul de oraș universitar, activitatea acestei
instituții nu a stârnit multă vreme un interes real pentru concitadini.
Parcurgând presa loc ală din ultimul pătrar al veacului XIX, se poate
constata că evenimentele legate de viața universității sunt arareori
surprinse. „Toate acestea dovedesc – se remarca într -un editorial din
«Kolozsvári újság» – că la noi, din păcate, universitatea nu ocupă a cel
loc pe care ar trebui să -l aibă într -o cultură națională sănătoasă și cu
rădăcini adânci “. Iar una din cauzele invocate ar fi nepotrivita
organizare, încă de la fondarea universității, în acord cu tradițiile și
specificitățile locale, întreaga ei activ itate neavând prea multă legătură
cu „aspirațiile culturale “ ale epocii, existând un decalaj între maniera

Hungaricae “, fasc. II), Kolozsvár, Nyomatott Ajtai K. Alebert
Könyvnyomdájában, 1912, p.26.
29 De la fondarea Universității și până la 1918 s -au mutat la Bu dapesta 39 de
profesori.
30 István Apáthy, Op. Cit., p.14. Vezi și „Kolozsvári Hirlap “, XIII, 1912, no.124
(30 mai), p.3 -4.

28 retrogradă a unor profesori de a face știință și progresele socio -culturale
pe care le -a înregistrat societatea până la finele secolului31.
Erau însă greutățile inerente oricărui început, specifice unei
universități provinciale din epocă, care trebuia să depășească nu doar
complexul marginalității, ci și obstacolele locale, economice, sociale și
politice. Totodată, fragilitatea Universității din Cluj la începuturile ei nu
trebuie disociată de fr agilitatea noii construcții statale a Ungariei în anii
ce au urmat după 1867, când societatea maghiară a intrat într -un proces
alert de modernizare, care solicita investiții mari și în variate domenii.
Nu întâmplă tor, după o suită de impresionante realizări edilitare în
metropolă, începând cu anul 1895 se vor aloca fonduri substanțiale și
pentru noul sediu al Universității din Cluj și campusul clinicilor facultății
de medicină, care vor fi dotate cu cel mai modern instrumentar al epocii.
Treptat, Universitatea din Cluj își va dovedi utilitatea, la numai
un deceniu de funcționare numărul studenților dublându -se, cei mai
mulți dintre ei fiind ardeleni. Această sporire a efectivelor indica un
anume grad de succes al ti nerei universități – succes în care mulți din
guvernanți nu crezuseră inițial –, care aducea și avantaje statului. În fapt,
chiar statul a început să manifeste interes față de acest stabiliment pe la
finele secolului XIX, prin finanțarea sporită a ei, atun ci când activitatea
intelectuală părea să joace un rol fundamental în evoluția societății
maghiare. Cu alte cuvinte, demografia studențească a exercitat o reală
presiune asupra guvernanților pentru a investi mai mult în universitatea
clujeană. La această e voluție au contribuit nu doar investițiile pentru o
excelentă dotare materială (vizibilă de la finele secolului), ci în primul
rând schimbările generale ale structurilor politice, economice și sociale
prin care a trecut Ungaria și care au asigurat reformel e din învățământ.
Afluxul de tot mai mulți studenți la facultatea de drept, de pildă,
începând cu sfârșitul deceniului nouă, relevă atitudinile liberale tot mai
profunde din sânul elitei provinciale, în asigurarea unor cariere specifice
noului model societ al, deși acest aspect a fost perceput de contemporani
ca o „maladie a titlurilor “32.
Dintre toate branșele de studii, facultatea de medicină a avut
poate cel mai mult de câștigat. Descoperirile fundamentale din câmpul
medicinei au schimbat radical imaginea acesteia și importanța ei socială.

31 Az Egyetem, în „Kolozsvári újság “, Cluj, I, 1901, no.24 (30 mai), p.1.
32 István Apáthy, Op. Cit. p.25.

29 Pe de altă parte, chiar statul modern – prin noile imperative legate de
igiena publică, eradicarea diverselor maladii infecțioase, ridicarea
standardului de viață, ocrotirea sănătății ca politică de stat etc – acorda o
atenție deosebită acestui domeniu. Este și motivul pentru care în această
facultate s -a investit cel mai mult, din punctul de vedere al edificiilor și
dotărilor cu tehnică de specialitate ea fiind cea mai înzestrată33.
Dintre cele două funcții ale unei unive rsități, de cercetare
științifică și de formare profesională, climatul general al regiunii și
resursele disponibile au acordat prioritate celui din urmă aspect. A fost
vorba mai degrabă de utilitarism și de speculare a oportunităților acestei
universități, îndeosebi în cazul facultății de științe juridice. Mai mult de
jumătate din studenții ei studiau dreptul, la nivel național această
facultate având o poziție de lider prin studenții cooptați și eliberarea
diplomelor de bază îndeosebi la începutul secolulu i XX. Dacă în 1884/5
numărul tinerilor de la această facultate reprezenta 18% din totalitatea
studenților în drept din Ungaria, în 1910 proporția este de 31%34. Mai
mult, după 1900, facultatea din Cluj devine o puternică concurentă
pentru omologa ei din Bud apesta, prin numărul sporit de diplome
eliberate: în 1905, la Cluj, au primit diplome 837 studenți, în vreme ce la
Budapesta doar 281; în 1907 au fost distribuite 757, iar la Budapesta 340
ș.a.m.d., un foarte mare număr de studioși mai puțin performanți în
metropolă transferându -se la Cluj îndeosebi în anii terminali, pentru a -și
obține diploma. Acest aspect a dus într -o oarecare măsură la o
devalorizare pe piață a diplomelor în drept35, prin faptul că facultatea
clujeană genera o supraproducție a lor36.

33 Cf. Victor Karady, Lucian Nastasă, The Medical Faculty of the University of
Koloysvár/Cluj and its students (1872 -1918), Budapest -Cluj, CEU -CRDE,
2004.
34 Pentru context, vezi analiza lui Victor Karady, Une „nation de juristes “. Des
usages sociaux de la formation juridique dans la H ongrie d’Ancien Régime, în
„Actes de la Recherche en Sciences Sociales “, no.86 -87, 1991, p.106 -124..
35 Ibidem, p.113.
36 Se pare că fenomenul nu este singular în epocă, iar asupra lui vezi Hartmut
Titze, La surproduction cyclique de diplômés de l’Université au XIXe et au XXe
siècle, în vol. Perspectives des sciences sociales en Allemagne aujourd’hui, ed.
Erwin K. Scheuch, Paris, Editions de la MSH, 1991, p.41 -74 (pentru drept vezi
p.52-54).

30 În ceea ce privește facultățile de litere și de științe, acestea s -au
aflat încă multă vreme într -o stare de inferioritate comparativ cu dreptul
și medicina, fapt remarcat prin ponderea și calitatea publicului
studențesc care le frecventau mai ales până pe la finele secolului XIX,
prin promovarea unui învățământ prea puțin funcțional, lipsit de
echipamente și cu o infrastructură menită de a furniza în principal cadre
didactice pentru învățământul gimnazial și liceal. Cu toate acestea,
începând cu deceniul nouă , prin asumarea unei funcții ideologice,
promovând o educație nu doar umanistă, ci și naționalistă, încurajată
printr -un sistem de burse de stat acordate studenților, facultatea de litere
salva oarecum aparențele printr -o susținută activitate în domenii pr ecum
istoria și filologia, absolvenții acesteia, dar și a celei de științe, alcătuind
totodată cohorta ce a ocupat numeroasele posturi create în învățământul
secundar – care a cunoscut o mare extindere începând cu ultimul pătrar
al veacului XIX.
Așadar, Un iversitatea din Cluj a fost mai curând o instituție care
a acoperit nevoile imediate nu doar ale regiunii, ci ale Ungariei în
ansamblu, oferind un personal cât de cât calificat și abilitat în diverse
domenii. Opțiunea utilitaristă și profesională a fost, c redem, criteriul
fundamental al Universității din Cluj, mai mult chiar decât dezideratul de
a se ține mereu în pas cu dezvoltarea științelor. Este și motivația pentru
care noile științe și -au aflat mai greu locul, ca discipline distincte, la
această univer sitate – poate cu excepția medicinei, mult mai dinamică,
așa cum s -a sugerat deja. Atitudinea acestei universități pare a se
identifica cu opțiunile politice radicale ale statului, care s -a remarcat prin
pragmatism, care nu a admis decât priorități tempora re: a face câte puțin
din toate pentru a acoperi piața. Acest lucru a și garantat un progres
prudent, fără traume, într -o regiune totuși rămasă în urmă față de
celelalte părți ale Ungariei și ale Imperiului habsburgic în general.
Inovațiile s -au introdus c ând răspundeau nevoilor de moment, de
dezvoltare a regiunii sau a țării. De aceea, deși multe discipline noi nu
apăreau în programele școlare ale universității, acestea au fost prezente
ca fiind încorporate în domenii tradiționale.
Sfârșitul primului războ i mo ndial a dus la destrămarea
Imperiului austro -ungar, cu consecințe dezastroase pentru ulterioara
fizionomie teritorială a Ungariei. În urma Tratatului de la Trianon,
Transilvania a intrat în componența României, care va declanșa apoi un
puternic proces de românizare a regiunii, unei asemenea acțiuni fiind

31 supusă și Universitatea din Cluj, care a devenit de la 1 octombrie 1919
cea de -a treia universitate din România, ce se va numi Universitatea
Daciei Superioare „Regele Ferdinand I “37.
Cea mai mare parte a fostului corp universitar maghiar a trecut
în Ungaria, Universitatea „Ferenc József “ transferându -se astfel mai
mult simbolic la Szeged în 1921, întrucât aproape toate bunurile
patrimoniale au rămas la Cluj, în folosința noii universități românești.
Deși în prima jumătate a anului 1920 s -a încercat reînființarea unei
universități maghiare, prin eforturile unite ale bisericilor
romano -catolice, reformate și unitariene, Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii de la București – sub presiunea adepților românizări i
Clujului – a sugerat că o eventuală instituție maghiară de rang superior
nu va putea fi fondată decât într -un oricare alt oraș din Ardeal, dar nu la
Cluj. În aceste condiții, la inițiativa episcopului calvinist Károly Nagy,
puținii profesori rămași în lo calitate de la fostele facultăți de litere și de
științe au refuzat varianta propusă de autorități, acceptând să predea la
Institutul Pedagogic Reformat din Cluj38.
În ceea ce privește Universitatea din Cernăuți, aceasta a fost
fondată în 1875, la exact un secol de la încorporarea Bucovinei în
granițele Imperiului habsburgic, care făcuse din acest centru urban
capitala regiunii. Deși la anexare Cernăuțiul era o așezare ce număra
abia 338 de familii, treptat va ajunge – prin colonizări cu populație de
limbă germană – cel mai important centru politic, economic și cultural
din părțile răsăritene ale Imperiului, în care coexistau o mare varietate de
populații, în care majoritari erau evreii și românii, la care se adăugau în

37 Asupra acestor evenimente vezi Vasile Pușcaș, Universitate, societ ate,
modernizare. Organizarea și activitatea științifică a Universității din Cluj,
1919 -1940, ediția a II -a, Cluj, Edit. Eikon, 2003, p.129 -163. Semnificativ este
faptul că vechile însemne simbolice ale Universității maghiare, din clădirea
centrală (statui și grupuri statuare), în parte au fost distruse în ianuarie 1920, cele
care au scăpat fiind plasate în Grădina Botanică. De asemenea, placa memorială
de la intrarea în edificiu, prin care se celebrase inaugurarea corpului central, a
dispărut și ea prin an ii 1921 -1922 (cf. György Gaal, Egyetem a Farkas utcában.
A kolozsvári Ferenc József Tudományegyetem előzményei, korszakai és
vonzatai, Kolozsvár, Erdélyi Magyar Műszaki Tudományos Társaság, 2001,
p.69).
38 György Gaal, Egy felekezetközi egyetem alapitása Ko lozsváron 1920 -ban, în
„Kereszteny magvetó “, Cluj, no.4/1990, p.230 -237.

32 principal ucrainieni, maghiari, german i, austrieci și polonezi. În fapt,
aspectul specific al acestui oraș îl constituie tocmai varietatea etnică și
confesională, precum și ritmul evoluției culturii urbane, datorat
îndeosebi prezenței masive a evreilor: în 1880 aceștia reprezentau 24%
din popu lația totală a orașului, iar în 1910 ajunseseră la 32%, cu toții
fiind purtători și promotori ai limbii și culturii germane. Practic, după
emanciparea lor în 1867, evreii au dominat localitatea din punct de
vedere economic, social și cultural, cea mai mare parte a antreprenorilor,
medicilor și juriștilor aparținând acestei confesiuni. O asemenea realitate
explică în bună parte configurația universității de aici, de altfel, cinci din
rectorii acesteia fiind evrei.
Deși intelectualii români au solicitat încă din zilele Revoluției de
la 1848 întemeierea unei universități românești, sau măcar a unei
facultăți de științe juridice, noul stabiliment a fost conceput ca o
universitate germană, un rol important avându -l Konstantin
Tomaszczuk, deși nu au lipsit nici a titudinile potrivnice. Chiar și după un
deceniu de la fondare, romanistul Alexander Budinszky a formulat mai
multe petiții prin care se cerea mutarea stabilimentului la Brünn, idee ce
a întâmpinat o puternică opoziție din partea facultății de drept și apoi a
Senatului universitar.
Purtând numele de „Francisc Iosif “, noua universitate era
alcătuită, potrivit decretului de înființare, din trei facultăți: drept,
filosofie (cu materii ce acopereau și științele exacte) și teologie
greco -ortodoxă. În primul an u niversitar, de pildă, la toate cele trei
facultăți s -au înscris 268 studenți: 53 români, 51 evrei, 41 ruteni, 31
germani, 28 polonezi și 4 cehi, cei dintâi fiind preponderenți la teologie.
Universitatea din Cernăuți a fost destinată în special acoperirii
nevoilor regionale, publicul studențesc fiind recrutat îndeosebi din
Bucovina și Galiția, nelipsind însă și auditori din Vechiul Regat al
României și chiar din Rusia39. De altfel, acest stabiliment a fost cel mai
mic din întreg Imperiul, dar și cel mai orien tal, deși a devenit unul din
cele mai importante centre culturale germane din această parte. Statistic,
în primul sfert de veac de la înființare, numărul studenților a fost destul
de redus, în semestrul de vară a anului 1900/1901 fiind înregistrați abia

39 Asupra acestei instituții vezi Erich Prokopowitsch, Gründung, Entwicklung
und Ende der Franz -Josephs -Universität in Czernowitz (Bukowina –
Buchenland), Clausthal -Zellerfeld, Pieper Ve rlag, 1955.

33 392 de înmatriculați. Treptat însă, odată cu extinderea rețelei de gimnazii
în regiune, numărul studenților va spori tot mai mult, în 1912/3 ajungând
la 1129 de auditori. Pentru comparație însă, în același an, Praga avea
6500 studenți, Lembergul 5567, în vre me ce Universitatea din Viena
număra 9900 studenți, din care 23% proveneau din Bucovina40.
În ceea ce privește corpul profesoral, majoritatea au fost
privatdozent, lucru de altfel caracteristic universităților de la periferia
Imperiului habsburgic, fondate în a doua jumătate a veacului XIX.
Semnificativă a fost însă structura etnică a profesorilor, din cei 127 de
universitari înregistrați între 1875 -1918, 87 fiind germani, 20 români, 12
evrei, 5 ruteni, 2 slovaci și un ceh, românii profesând în majoritate l a
facultatea de teologie ortodoxă. Specific acestei universități, prin poziția
geografică, a fost dezvoltarea studiilor de filologie comparată slavă (din
1875), limba și literatura ruteană (1877), limba și literatura română
(1881), istoria răsăritului Euro pei (1895) și istoria sud -estului european
(1912).
Spre finele primului război mondial, când se profila evidenta
înfrângere a Imperiului habsburgic, armata română a intrat în Cernăuți la
11 noiembrie 1918, iar Congresul Național din Bucovina a proclamat la
28 noiembrie 1918 unirea regiunii cu Vechiul Regat. Instaurarea
administrației românești, care a impus tuturor funcționarilor de stat
prestarea jurământului de credință față de autoritățile de la București,
precum și însușirea limbii oficiale, a făcut c a cea mai mare parte a
vechiului corp universitar să părăsească Cernăuțiul. Prin Decretul regal
din 12 septembrie 1919, fosta universitate germană a devenit
românească. Inaugurarea noului stabiliment a avut loc la 24 octombrie
1920, primul rector fiind ist oricul Ion I. Nistor, care imediat după unire
fusese numit administrator al Bucovinei, cu rang de ministru, acestuia
revenindu -i de fapt sarcina reorganizării Universității din Cernăuți. Au
fost menținute facultățile de teologie, drept, filosofie și litere , ulterior –
în 1922 – desprinzându -se din cea de pe urmă facultatea de științe41,
căpătând așadar o alură similară cu celelalte universități românești. Una

40 Cf. Österreichisches Statistisches Handbuch für die im Reichsrate
Vertretenen Königreiche und Länder , Wien, Kaiserlich -Königliche Statistische
Zentralkommission, 1912, p.380 -381.
41 Asemenea modelului german, facultatea de filosofie și litere avusese în
componența ei și facultatea de științe.

34 din marile probleme ale anilor de început în ce privește funcționarea
stabilimentului și asigurarea publicului studențesc a constat în
coexistența în regiune a unei mari diversități lingvistice (în principal
germana, româna, idiș, ruteana, rusa și bulgara), ceea ce realmente crea
dificultăți în buna desfășurare a procesului de învățământ. Cu toate
aceste a, anul școlar 1919/1920 a început cu 1671 de studenți (la teologie
80, la drept 653, iar la litere și științe 938), din care majoritatea erau din
Bucovina (1328), în rest proveneau din Basarabia (250), Vechiul Regat
(39) și Transilvania (3).
Așadar, univ ersitățile din Cluj și Cernăuți au fost transformate,
prin decrete -legi, în universități românești și au fost organizate după
modelul francez, adăugându -li-se catedre noi pentru a le apropia cât mai
mult de instituțiile similare din Iași și București, abia în 1922 legea
elaborată de Spiru Haret (1898) devenind aplicabilă și în cazul celor
două stabilimente de curând integrate rețelei universitare naționale.
Dincolo de ce s -a afirmat mai ales în perioada interbelică,
ambiguu uneori, pe baza imperativelor na ționale, că în perioada de până
la 1918 la cele două universități din Cluj și Cernăuți s -a practicat
discriminarea etnică și confesională, instituțiile fiind un instrument
eficace de asimilare și maghiarizare sau germanizare „forțată “ a
celorlalte național ități din Transilvania și Bucovina, lucrurile ar trebui
văzute dintr -o perspectivă mai nuanțată. În fapt, o realitate rămâne însă
valabilă, și anume că educația (îndeosebi învățământul instituționalizat)
a constituit una din strategiile majore de gestionar e a identității oricărei
etnii. În acest context, transformarea câmpului intelectual din a doua
jumătate a secolului XIX și impunerea unui nou ideal meritocratic
(diferit de cel nobiliar) au făcut ca filiera studiilor superioare să devină
cea mai important ă pârghie de accedere în rândul elitelor, îndeosebi
pentru minoritățile etnice și confesionale ce căutau astfel să compenseze
dezavantajele inițiale. S -a evidențiat deja, prin mai multe studii
socio -istorice, deși nu întotdeauna explicit, faptul că grupuri le etnice din
Vechea Ungarie și îndeosebi din Transilvania și -au gestionat în mod
diferit investiția școlară, în cadrul eforturilor de mobilitate socială. Iar
lucrul acesta s -a derulat și în funcție de strategiile vizând asimilarea sau
menținerea identităț ii culturale42.

42 Cu titlu de exemplu, menționăm studiul lui Victor Karady, Juifs et lutheriens
dans le systéme scolaire hongrois , în „Actes de la Recherche en Sciences

35 Cazul românilor ardeleni ce au urmat o carieră universitară este
și el, credem, revelator, contrazicând opinia unora care s -au grăbit să
proclame că la Universitatea din Cluj s -a practicat într -o anumită măsură
discriminarea etnică. Deși nu în proporție similară cu a evreilor, care au
dat dovadă de o mare mobilitate geografică, românii cu aspirații
profesionale elevate au optat cu predilecție pentru filiera studiilor
superioare în afara spațiului transilvan. Cercetările minuțioase
întreprins e de Cornel Sigmirean, pentru spațiul ungar, dovedesc în mod
evident acest fapt43. Altfel spus, cei ce căutau să -și afle un plasament
imediat și cât mai bun pe piața muncii căutau să frecventeze
universitățile metropolitane, singurele care în a doua jumătat e a secolului
XIX puteau oferi șansele unui cumul de profituri nu doar simbolice, ci și
intelectuale.
Sfârșitul primului război mondial, ce a adus României, în plan
statal, realizarea dezideratului de unitate națională, a însemnat pentru
universitatea clu jeană o schimbare majoră. Imediat după declarația de
unire a Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, s -a organizat
în cadrul Consiliului Dirigent un departament care să preia inventarul
universității maghiare și să treacă la crearea unor structur i diferite,
adecvate noilor realități politice. S -a realizat astfel, într -un timp relativ
record, un proces de românizare aproape complet.

sociales “, no.69/1987, p.67 -85 (dar și altele: V. K arady, St. Vari, Facteurs
socio -culturels de la réussite au baccalauréat en Hongrie. Quelques hypothèses ,
în „Actes de la recherche en sciences sociales “, no.70/1987, p.79 -82; V. Karady,
Mobilité differentielle et modernisation: études de cas sur les publi cs
universitaires et leurs carrieres en Hongrie au XIXe et XXe siècles , în vol.
Sozialer Raum und akademische Kulturen. Studien zur europäischen
Hochschul – und Wissenschaftsgeschichte im 19. und 20. Jahrhundert ,
herausgegeben von J. Schriewer, E. Keiner, C h. Charle, Frankfurt am M.,
Berlin, Peter Lang, 1993, p.373 -378), care demonstrează indiscutabil faptul că
reușita la examenul de bacalaureat în vechiul regim (1867 -1914) era în strânsă
relație cu apartenența confesională a candidaților, evreii și lutheran ii înregistrând
sistematic succese semnificative, mult mai bune comparativ cu membrii altor
confesiuni.
43 C. Sigmirean, Românii și învățământul superior din Transilvania și Ungaria
în anii 1900 -1918 , în vol. Sabin Manuilă. Istorie și demografie , ed. Sorina și
Ioan Bolovan, Cluj, Fundația Culturală Română, 1995, p.226 -256.

36 Însă spre deosebire de celela lte două vechi universități din
București și Iași, cea din Cluj și -a început „epoca rom ânească “ cu o
excelentă bază materială, luată aproape de -a gata. Este firesc ca în aceste
condiții nivelul ei de dotare să fi fost aproape mereu înaintea celorlalte
centre. În plus, prin faptul că era o universitate recent „recuperată “ iar
problemele pe ca re le avea de rezolvat erau mai numeroase și mai
complexe, mereu puterea centrală distribuia prin buget sume
considerabil mai mari dec ât celorlalte stabilimente. Atitudinea nu a
rămas fără urmări, periodic izbucnind scandaluri pe seama
favoritismelor de ca re se bucura Universitatea din Cluj. De altfel, chiar
diriguitorii și profesorii acestei instituții au dat dovadă de mai mult
interes față de ea, dar și de inițiativă și bună gestionare a resurselor.
Cert este însă faptul că acest stabiliment a făcut figu ră aparte în
câmpul universitar românesc, concur ând puternic instituția
metropolitană. Când în 1932 generalul Radu Rosetti a fost din nou la
Cluj, „lucrând prin bibliotecile universității și ale seminariilor acesteia “,
a constatat cu mare satisfacție că „t oate sunt extraordinar de bine
înzestrate , cum nu sunt la nici una din celelalte universități ale noastre.
Pe an ce trece – și merg de șase ani regulat acolo, cel puțin o dată pe an –
, bogățiile lor cresc, cum crește și atmosfera de lucru serios și tihnit ce le
distinge “44. Nu aceleași progrese va cunoaște însă stabilimentul din
Cernăuți, care va rămâne mereu în umbra celorlalte universități
românești din multe puncte de vedere, unul semnificativ fiind și lipsa
unei facultăți de medicină.
Totodată, s -ar put ea spune despre universitatea clujeană că a
reprezentat și un soi de „laborator “ al construcției „Universității
moderne “, pentru că aproape totul trebuia luat de la început – dar pe
structuri materiale deloc de neglijat ca pondere și valoare –, însă cu alț i
oameni și pe temeiul altor principii45. Iar sfârșitul războiului a marcat și
un moment de evaluare, de critică a evoluției învățământului superior
românesc de până atunci, concluziile nefiind tocmai încurajatoare, o

44 Scrisori către Ioan Bianu , IV, București, Edit. Minerva, 1978, p.230. Vezi și
vol. Serbările jubiliare ale Universității din Cluj la împlinirea primului deceniu
1920 -1930 și activitatea ei științifică în primul deceniu, ed. Ioachim Crăciun,
Cluj, Tip. Cartea Românească, 1933.
45 Vasile Pușcaș, Universitate, societate, modernizare. Organizarea și
activitatea științifică a Universității din Cluj, 1919 -1940, ediția a II -a, citată.

37 personalitate proeminentă precum Nicola e Iorga – chiar dacă de multe
ori s-a dovedit subiectiv și pătimaș în aprecieri – având dreptate, poate,
să-și afirme deschis „dezgustul (…) – cu ocazia deschiderii cursurilor
universitare la București din toamna lui 191946 – pentru o activitate
[universita ră] în care rolul ni -l jucăm numai de formă “. De altfel, nu era
nici prima oară când se exprima în acest sens47, și nici singurul care
nutrea asemenea dezamăgiri, mai toate întocmirile noastre instituționale
de până atunci trebuind să fie supuse unor reform e profunde și în
consonanță cu necesitățile vremii. Nu întâmplător, în reorganizarea
universității clujene un cuvânt greu de spus au avut N. Iorga și discipolul
său Vasile Pârvan, profund preocupați de crearea, reorganizarea și
eficienta funcționare a inst ituțiilor cultural -științifice românești
postbelice.
Pe de altă parte, Transilvania aducea cu sine specificități greu de
armonizat cu cele ale Vechiului Regat, ceea ce a impus la nivelul
factorilor politici de decizie, și nu numai, necesitatea regândirii
„domeniului național “, elaborarea unor strategii de integrare într -un
spațiu statal unitar, românesc. Problema alterității a devenit una din
preocupările obsesive, evoluând în strânsă legătură cu teoria dominării
sociale , conform căreia minoritățile etnice trebuie să suporte o triplă
alienare: politică, economică și culturală. Cu toate prevederile
constituționale progresiste, în termenii alterității confesionale
discriminarea s -a manifestat ca principiu legislativ. Prin articolul 22 al
Constituției României din 1923, de pildă, ce proclama biserica ortodoxă
ca „dominantă “, conștiința marginalității devenea deja un fapt împlinit.
Deși nu a existat până spre 1938 o legislație restictivă, care să blocheze
mobilitatea socială a minoritarilor, România a fost unul din acele state
guvernate de elitele naționale și în care funcțiile publice au rămas mai

46 N. Iorga, Memorii, II, București, s.a., p.261.
47 Vezi îndeosebi N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains
en 1899 , Bucarest, Imprimerie de „L’Indépendance roumaine “, 1899, și
Opinions pernicièuses d’un mauvais patriote , București, Imprimerie d e
„L’Indépendance Roumaine “, 1900. Pentru context: Lucian Nastasă, Generație
și schimbare în istoriografia română (Sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999, p.107 -120.

38 mult sau mai puțin închise non -românilor, aspect ce a influențat profund
și câmpul universitar48.

Perioada de după primul război mondial a însemnat extinderea
învățăm ântului superior nu doar pe orizontală, ci și în profunzime,
printr -o mai mare diversificare a lui. Procesul tot mai alert de
industrializare, aplicațiile mereu extinse ale electricității, progresele în
domeniul chimiei industriale, marile lucrări rutiere, feroviare și
hidraulice, dezvoltarea agriculturii după reforma agrară din 1921,
importanța tot mai sporită și specializată a științelor economice și
financiar -bancare, diversificarea serviciilor etc, au contribuit esențial la
consolidarea și extinderea în vățământului superior și a cercetărilor
științifice. La Cluj, vechea Academie de Înalte Studii Comerciale și
Industriale, precum și Academia de Agricultură au fost și ele românizate
și păstrate în continuare, Academia de drept din Oradea a cunoscut un
proces similar, fiind trecută sub autoritatea Universității din București,
iar din 1934 fuzionând cu facultatea de drept din Cluj. La Timișoara a
luat ființă în 1920 o Școală Politehnică, în 1926 a fost creată la Chișinău
o facultate de teologie ortodoxă ce de pindea administrativ de
Universitatea din Iași, iar în acest ultim centru a fost creată – din 1937 –
Școala Politehnică „Gheorghe Asachi “. Totodată, este realizat un mai
vechi deziderat, prin statornicirea la București în 1923, în mod distinct, a
unei facu ltăți de farmacie49, care din 1934 va concentra toate celelalte
instituții similare din țară, din motive asupra cărora nu vom insista
acum50. Tot la București, în iulie 1921, s -a mai înființat o facultate de
medicină veterinară, iar la Iași, în 1933, se orga nizează o secție agricolă,
care la scurtă vreme va deveni facultate de agronomie, cu sediul la
Chișinău. Toate aceste stabilimente – dar și altele, de mai mică

48 Vezi excelenta carte a lui Zoltán Pálfy, National Controversy in the
Transylvanian Academe: The Cluj/Kolozsvár University in the first half of the
20th Century, Budapest, Akadémiai Kiadó, 2005.
49 Cf. „Monitorul Oficial “, nr.54 din 12 iunie 1923.
50 În principal pentru diminuarea considerabi lă a „minoritarilor “ (îndeosebi a
evreilor) din Cluj, dar mai ales din Iași (cf. Lucian Nastasă, Die Unmöglichkeit
des Andersseins. Überlegegungen zum universitären Antisemitismus in
Rumänien 1920 -1940 , în „Jahrbuch für Universitätsgechichte “, Band 4, hrsg .
Marie -Luise Bott, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2001, p.6 -67).

39 anvergură, însă de rang „superior “ – răspundeau în primul rând unor
nevoi concrete ale societăți i românești, dar au avut ca efect și diminuarea
presiunii tot mai crescânde a publicului studios asupra universităților.
Pe de altă parte, climatul general și resursele materiale reduse
ale învățământului superior au făcut să prevaleze în perioada interb elică
accentul pe formația profesională, în detrimentul cercetării științifice.
Aproape întregul corp universitar, cu diverse ocazii, deplângea această
situație, invocând necesitatea utilitarismului, a pragmatismului, dar și a
teoriei, a promovării științe i pure, la care în 1928 Ion Petrovici adăuga
încărcătura morală și „patriotică “ pe care trebuia s -o asigure
universitatea51. În fapt, aceste „revendicări “ au fost o constantă a
evoluției învățământului elevat încă din a doua jumătate a secolului XIX,
odată cu crearea statului modern, dar care se „consolida “ parcă la infinit,
neaflând sursele interne ale unei evoluții convenabile și apelând mereu la
dezvoltarea epigonică a impulsurilor exogene. Cele câteva puseuri de
originalitate au apărut arareori, în primu l rând datorită unor personalități
remarcabile, însă mereu plasate într -un cadru fragil și fără un public
studențesc semnificativ ca pondere.
Deși de împrumut, se cuvine evidențiată pentru perioada
interbelică proiecția socială a universității, prin iniți ativa creării
„Extensiei Universitare “ în 1924. Urmând exemplul câtorva țări
europene – dar mai ales a modelului englez de University Extension –,
prin care se căuta difuzarea culturii superioare în rândul maselor și
stabilirea unei relații durabile între democrație și cultură, s -a creat și în
România pe lângă universitate un învățământ specific adaptat marelui
public, prin intermediul unor cursuri, conferințe, concerte, excursii etc.
Inițiatorii au văzut în acest lucru împlinirea unei misiuni sociale,
reformiste a universității, de apropiere a acesteia „de sufletul, aspirațiile
și nevoile poporului, printr -un contact viu și neîntrerupt cu realitățile și
actualitățile vieții naționale și punerea ei în serviciul răspândirii și
întăririi culturii în masele pop ulare “52. Nu întâmplător această formă s -a

51 Cf. I. Petrovici, Menirea Universităților, în „Minerva“, Iași, II, 1928, nr.2,
p.20-37 (conferință ținută la Institutul Social Român la 13 martie).
52 Buletinul „Extensiunii Universitare “ din Cluj, III, 1926 -1927, p.221 (raportul
de activitate prezentat de Fl. Ștefănescu -Goangă). Mai multe vezi în Fl.
Ștefănescu -Goangă, Cetatea universitară. Texte și evocări, ed. Mircea Popa și
Viorica Sâncrăian, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 62-84.

40 dezvoltat la Cluj, la inițiativa sociologului Virgil I. Bărbat53 și cu
sprijinul material al ministrului Culturii și Artelor de atunci, Al.
Lapedatu, și el profesor la facultatea de filosofie și litere din localitat e,
aici educația extra -universitară căpătând și un accentuat rol național54.
Din punct de vedere legislativ, la 22 aprilie 1932 intră în vigoare
Legea pentru organizarea învățământului universitar55, care aduce câteva
modificări semnificative sistemului, d upă ce la 15 iulie 1931, același
inițiator – Nicolae Iorga – elaborase și o lege privitoare la autonomia
universitară. Prin noua lege din 1932, care relua totuși principiile
anterioare (ale Legii din 1898), se ține seama de creșterea rețelei
universitare n aționale cu cele două stabilimente din Cluj și Cernăuți, care
beneficiau de o organizare ușor diferită de București și Iași, la care se
mai adăugau o Academie de drept la Oradea și o facultate de teologie la
Chișinău; învățământul tehnic superior și Polite hnica revin sub tutela
Ministerului Învățământului etc. Totodată sunt definite scopurile
universității, de a promova știința, de a forma elita instruită a statului și
de a produce și răspândi cultura în mase. În afara reafirmării autonomiei
universitare în chestiunile legate de organizare și programă școlară,
universitățile și facultățile capătă personalitate juridică. În același timp,
se instituie un Consiliu interuniversitar, alcătuit din toți rectorii și
decanii, care trebuia să se pronunțe asupra divers elor probleme ale
învățământului superior, în chestiunea bugetului etc. De asemenea, se
proclama ideea că învățământul universitar românesc „constituie o
singura entitate “.
Însă ceea ce s -a câștigat acum în direcția autonomiei
universitare va fi destul de repede eliminat printr -o nouă lege, elaborată
de ministrul Constantin Angelescu și adoptată la 24 martie 193756,

53 D. Dungaciu, „Mesianismul pozitiv“ al sociologiei românești. Virgil Bărbat și
„Extensiunea Universitară“, în „Revista Română de Sociologie“, serie nouă,
VII, 1996, nr.3 -4, p.280.
54 Virgil I. Bărbat, Extensiunea Universitară, Cluj, Tiparul tipograf iei
„Înfrățirea“, 1926.
55 „Monitorul Oficial “, nr.96 din 22 aprilie 1932 (Legea a fost reprodusă și în
Anuarul Universității din București, 1931 -1932, Vălenii de Munte, Așezământul
Tipografic „Datina Românească “, 1932, p.36 -67).
56 Titlul acesteia era de fa pt: „Legea pentru completarea unor dispozițiuni din
legea învățământului universitar “, publicată în „Monitorul Oficial “, nr.69 din 27
martie 1937.

41 autonomia diminuându -se sub motivația creșterii manifestărilor de
extremă dreaptă în această instituție. Un an mai târziu, o serie de
reglementă ri vin să stabilească vârsta de pensionare a corpului didactic,
iar printr -o „Lege pentru modificarea și completarea legilor privitoare la
învățământul superior și special în vederea raționalizării “, din 4
noiembrie 1938, se creează o singură categorie de profesori, statornicind
recrutarea lor pe calea transferului și a concursului, renunțându -se așadar
la faimoasa titularizare prin „chemare “57. Totodată, o prevedere plină de
semnificații indica că profesorii care în ultimii cinci ani nu au publicat
lucrări în specialitatea lor sunt considerați demisionați.
Prin această nouă lege a învățământului superior din 1938 au
dispărut mai multe catedre, aproape cea mai mare parte din ele
dovedindu -se inutile sau simple sinecuri. În schimb, fapt deloc de
neglijat, se favoriza pătrunderea elementelor tinere în universități, prin
scoaterea la pensie a celor cu vârsta sau vechimea completă; iar prin
includerea posibilității unor legi speciale pentru crearea unor noi catedre
se urmărea de fapt chemarea unor personalități d e valoare ale culturii
române, care nu întruneau condițiile prevăzute de lege, sau care fuseseră
ani de zile obstrucționate în a ocupa un post universitar.
În preajma izbucnirii celui de -al doilea război mondial, ca o
consecință a semnării pactului Ribben trop-Molotov, România pierde din
nou Basarabia și Bucovina, dispărând astfel din câmpul învățământului
superior stabilimentul de la Cernăuți, pentru mulți din profesorii acesteia
emițându -se decretele 2596 și 2599 din 2 august 1940, care prin
derogare de l a lege sunt numiți direct la diversele catedre vacante
existente la celela lte universități. Ulterior, în urma celui de -al doilea
arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, partea de nord -vest a
Transilvaniei intră în componența statului ungar, Universitatea de la Cluj

57 Deși în conformitate cu o prevedere promulgată prin Înalt Decret Regal, cu
puțin timp anterioară (în „Monit orul Oficial “ nr.91 din 19 aprilie 1938), se
completau dispozițiile art. 2 din Legea Învățământului Universitar din 1932,
privitor la „chemări “, în sensul că Consiliile profesorale pot chema cu gradul de
profesori titulari la catedre vacante și persoane ca re după obținerea titlului de
doctor s -au distins în specialitatea catedrei vacante printr -o activitate științifică
neîntreruptă de cel puțin 7 ani.

42 fiind nevoită astfel să -și mute sediul la Sibiu58, iar secțiile tehnice la
Timișoara, în vreme ce în orașul de pe Someș se reinstalează
învățământul superior de limbă maghiară. În condițiile acestor pierderi
teritoriale, la 5 septembrie 1940 reg ele Carol al II -lea a cedat
prerogativele puterii generalului Ion Antonescu, iar la 14 septembrie
România devine „Stat național legionar “.
Instaurarea, chiar dacă pentru scurtă durată, a unui regim de
extremă dreapta, a dus la adoptarea unei legi adecvat e, la 2 noiembrie
194059, intitulată sugestiv „pentru adaptarea învățământului superior la
structura statului național legionar “. Legea amintită a rămas însă prea
puțin timp în vigoare, fracțiunea legionară fiind îndepărtată de la putere
spre sfârșitul luni i ianuarie 1941, Ion Antonescu asumându -și în
întregime conducerea țării. În acest context, reglementarea desfășurării
învățământului superior s -a făcut pe temeiul unui Decret -lege emis la 23
mai 194260, care pornea de la principiul că scopul acestuia „este să
pregătească elitele prin orientarea teoretică a viitorilor profesioniști și
formarea oamenilor de știință și să promoveze și să răspândească știința,
tehnica și arta “.

Perioada imediat următoare celui de -al doilea război mondial a
fost marcată de acț iunea treptată de instaurare și consolidare a regimului
comunist, cu consecințe majore în transformarea – pe alte principii – și a
tuturor structurilor instituționale. Pe de altă parte, sfârșitul conflagrației
și hotărârile Congresului de pace de la Paris, din februarie 1947, au redat
României doar în parte mai vechea ei configurație teritorială.
Aranjamentele postbelice au confirmat pierderea Basarabiei și Bucovinei
în favoarea marelui învingător de la răsărit, dar a readus – nu fără emoții
– partea de nor d-vest a Transilvaniei, ajungându -se astfel ca în granițele
ei să includă o mare masă de populație maghiară, care prin forța
împrejurărilor a devenit din nou o „minoritate “, ca în anii dintre cele
două războaie mondiale. Astfel, Universitatea din Cernăuți a rămas

58 Jean A. Vătășescu, Réorganisation, créations, activité de l’Université
Ferdinand I -er refugiée de Cluj, Sibiu, Tip. „Cartea Românească din Cluj “,
1943.
59 „Legea pentru adaptarea învățământului superior la structura statului național
legionar “, în „Monitorul Oficial “, nr.257 din 2 noiembrie 1940.
60 „Monitorul Oficial “, nr.118 din 23 mai 1942.

43 definitiv în afara rețelei de învățământ superior românesc, în vreme ce
stabilimentul aflat vremelnic la Sibiu putea reveni la Cluj.
Abia odată cu alcătuirea unui guvern condus de Petru Groza, la
6 martie 1945, urmat de solemnitatea din 13 martie d e la Cluj, s -a
oficializat trecerea Ardealului de Nord sub administrație românească,
evenimentul constituind un moment nu doar simbolic în ceea ce privește
soarta Transilvaniei, ci și unul psihologic, îndeosebi pentru populația
maghiară, care începe să rea lizeze faptul că destinul ei este aproape
hotărât, de a trăi ca minoritate în interiorul statului român. În cadrul
acestor noi circumstanțe politice, comuniștii și social -democrații
maghiari din Transilvania au trebuit să se adapteze din mers realităților
vremii, fie intrând în rândurile Partidului Comunist Român, fie în recent
creata Uniune Populară Maghiară, transformată în scurtă vreme într -o
anexă a PCR -ului, la fel cum puteau fi membri în ambele organisme.
Formulând o serie de cereri și dobândind pentr u conaționali un
tratament egal cu al majoritarilor, UPM dovedea pe de o parte că este
profund atașat de maghiaritate61, iar pe de alta dădea asigurări noului
guvern instaurat la 6 martie că această grupare politică este un aliat ferm
al său. De altfel, înc ă din februarie 1945 s -a adoptat modelul unei soluții
colective pentru ansamblul minorităților din România, prin elaborarea
unui Statut al Naționalităților Minoritare62, parțial modificat prin Legile
nr. 629 și 630 din 6 august 194563. În acest context, cel puțin în prima
decadă a instaurării și consolidării regimului comunist, statul a favorizat
în mod vizibil și chiar eficient conservarea identității etnoculturale a
maghiarilor. Totodată, noul regim comunist a oferit condițiile
instituționale ale integrării : în câmpul politic, în funcții publice, rețelele
școlare deschise, în asociațiile organizate de partid și de stat ș.a. Iar în

61 Vezi în acest s ens, cu multe detalii și observații interesante, studiul lui Lönhárt
Tamás, Uniunea Populară Maghiară și chestiunea Transilvaniei (1944 -1947),
în vol. România și relațiile internaționale în secolul XX. In Honorem
profesorului universitar doctor Vasile Vesa la împlinirea vârstei de 60 de ani ,
ed. Liviu Țârău, Virgiliu Țârău, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000,
p.117 -139.
62 Legiferat prin Decretul nr.309, publicat în „Monitorul Oficial “, nr.30 din 7
februarie 1945. Vezi și Arh.St.București, CC al PCR. Ca ncelarie , dos.
342/1945, dos. 343/1945 și dos. 344/1945.
63 Publicate în „Monitorul Oficial “, nr.176 din 6 august 1945.

44 baza Constituției RPR din 13 aprilie 1948 – ca și a celor ce au urmat – a
fost exclusă orice discrimare pe principii etnice, acor dându -se totodată
minorităților dreptul de a -și utiliza fără restricții limba maternă.
Cu toate acestea, principalul element de discordie l -a constituit
însă funcționarea și pe mai departe a fostei Universități maghiare
„Ferencz József “. Transformările pe care le -a suferit câmpul politic și
intelectual începând cu septembrie 1944, au făcut ca filiera studiilor
superioare să devină cea mai importantă pârghie a minoritarilor pentru
a-și conserva identitatea spirituală. Apoi, este un fapt deja confirmat că
în momentele de „criză “, învățământul superior a apărut tinerilor ca una
din cele mai inspirate investiții, diploma universitară putând fi oricând și
oriunde valorizată, după trecerea perioadelor de colaps.
În acest context, dezideratul funcționării și pe ma i departe a
universității maghiare la Cluj intra în competiție cu necesitatea revenirii
universității românești în același important centru urban transilvan.
Imediat după eliberarea orașului Cluj, rectorul Universității din Sibiu,
Iuliu Hațieganu, în baza împuternicirilor primite de la comandantul
Corpului de Armată I și de la Ministrul Culturii Naționale și al Cultelor,
a alcătuit o comisie de profesori universitari care să preia inventarul
stabilimentului maghiar, mizându -se pe același tip de acțiune ca l a finele
lunii decembrie 1918, „naționalizarea “ instituției64.
În aceste împrejurări, la nivel guvernamental, deciziile nu erau
ușor de luat, pentru a menaja susceptibilități și de o parte, și de alta.
Finalmente, prin două Decrete Regale promulgate la 29 mai 1945, se
consfințea funcționarea la Cluj a două universități distincte, una de limbă
maghiară65, iar cealaltă de limbă română. În vreme ce aceasta din urmă
revenea în vechile clădiri din perioada interbelică, universității maghiare
i s-a alocat doar loc alul Liceului de fete „Regina Maria “, fiind pusă
totodată într -o poziție dezavantajoasă în ceea ce privește organigrama și
posibilitățile restrânse de a -și coopta profesorii. De asemenea, nu era clar
precizată modalitatea de utilizare a clinicilor universi tare și a
laboratoarelor pentru munca de cercetare, ulterior convenindu -se (de fapt

64 Cf. Arh.St.București, Președinția Consiliului de Miniștri. Guvernele
Sănătescu -Rădescu, dos. 44/1944, f.85.
65 Decret promulgat în baza hotărârii Consiliului de Miniștri nr.817/1945 și
publicat în „Monitorul Oficial “, nr.119 din 29 mai 1945, p.4423 -4424.

45 impunându -se) ca facultatea maghiară de medicină să funcționeze la
Târgu Mureș66.
În aceste împrejurări – dar nu fără avataruri67 –, universitatea
maghiară și -a deschis ofici al porțile la 11 februarie 1946, concomitent la
Cluj și Târgu Mureș (unde va funcționa Facultatea de medicină și de
farmacie), sub numele de „János Bolyai “, alături de cea românească, sub
numele de „Victor Babeș “, ce vor dăinui în această postură până în 1 959,
când, în împrejurări descrise în altă parte, se vor unifica sub titulatura:
„Universitatea Babeș -Bolyai “68.
În perioada pe care o avem în vedere după sfârșitul celui de -al
doilea război mondial, sistemul universitar a fost profund influențat de o
serie de măsuri reparatorii, în urma diverselor decizii luate în vremea
regimului antonescian, îndeosebi în chestiunile ce țineau de legislația
antirasială. Prin Decretul -Lege nr. 1729 din 29 septembrie 1944 au fost
abrogate dispozițiile restrictive cu privire la accesul evreilor în
învățământ. De asemenea, în martie 1945, prin Legea nr. 217, privind
epurarea administrației publice, s -a trecut la îndepărtarea acelora care au
colaborat sub orice formă pentru realizarea scopurilor hitleriste sau
fasciste, dacă au activat în mișcarea legionară sau alte mișcări cu caracter
fascist, au comis crime, delicte, acte teroriste. Totodată, prin Decretul nr.
658 din 24 august 1946 a fost desființată și firava autonomie
universitară.
După proclamarea Republicii Pop ulare Româ ne la 30
decembrie 1947, ritmul reformelor și în sistemul învățământului superior
capătă un caracter – s-ar putea spune – radical. În fapt, Legea din 3
august 1948 a schimbat fundamental fizionomia învățământului

66 Cf. Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială în România (Pentru o
morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes, 20 04, p.167 -215.
67 Vezi și Árpád Antal, Dokumentumok a Bolyai Tudományegyetem első
éveiből , în „Korunk “, VIII, 1997, nr.4, p.127 -133; Erdély Magyar Egyeteme,
1944 -1949 , vol. II, ed. János Lázok și Gábor Vincze, Marosvásárhely, Edit.
Mentor, 1998; Gábor Vincz e, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai
magyarság második világháború utáni történetéből , Csíkszereda, Státus
Könyvkiadó, 1999, p.225 -262.
68 Minorități etnoculturale. Mărturii documentare – Maghiarii din România
(1956 -1968) , coord. Lucian Nastasă, Cluj, Centrul pentru Resurse și Diversitate
Etnoculturală, 2003.

46 secundar și superior românesc69. Potrivit ac esteia, învățământul public
devine un drept egal pentru toți cetățenii RPR, fără deosebire de sex,
naționalitate, rasă sau religie. El este organizat exclusiv de stat, fiind
așezat pe „baze democratice, populare și realist -științifice “, având
totodată un c aracter laic. Durata studiilor liceale s -a redus la zece ani, cu
profil unic, de cultură generală, au fost excluse din programa școlară o
serie de materii precum sociologia, psihologia, limba latină, teoria
literaturii etc, iar altele și -au redus ponderea.
În ce privește învățământul superior, prin Decretul nr. 312 din 6
noiembrie 1948 au fost reglementate unele norme tranzitorii, în legătură
cu funcționarea instituțiilor acestuia. Totodată s -au înființat noi centre
universitare, iar prin scindarea vechil or structuri au apărut mai multe
facultăți, institute etc – aspect asupra căruia nu insistăm, ieșind din
cadrele cronologice ce le -am propus în această carte –, ca rezultat al mai
strictelor specializări, însă adeseori prost concepute. Din vechea facultate
de filosofie și litere s -au creat facultățile de filosofie, istorie, filologie și
psihologie -pedagogie; facultatea de științe s -a divizat în facultățile de
matematică -fizică, chimie, științe naturale, geologie -geografie.
Facultatea de drept a devenit de ș tiințe juridice, iar medicina, farmacia,
medicina veterinară și teologia au devenit stabilimente distincte de
universitate, căpătând titulatura de Institut. Totodată, prin reforma
menționată, „școala “ a devenit unul din principalele instrumente de
îndoctri nare. În institutele de învățământ superior s -a introdus
marxism -leninismul ca materie obligatorie de studiu, comună tuturor
facultăților: în anul I se preda socialism științific, în anul II economia
politică, iar în anul III materialismul dialectic și ist oric.
În afara centrelor universitare tradiționale (București, Cluj și
Iași) au apărut altele noi, pentru o mai bună „repartiție în teritoriu “ a
învățământului superior. Fără dorința de a insista pe acest aspect, care
oricum depășește cadrul ce ni l -am pr opus, vom face doar câteva
mențiuni, pentru a surprinde măcar parțial proporțiile extinderii rețelei de
învățământ superior, ceea ce a presupus și creșterea corpului didactic, cu
consecințe pe care – poate – analizele viitoare le vor elucida. Astfel, s -au

69 Decretul nr.175 pentru reforma învățământului, emis de prezidiul Marii
Adunări Naționale a RPR, a apărut în „Monitorul Oficial “, nr.177 din 3 august
1948, p.6322 -6323. Vezi și Gh. Vasilichi , Reforma învățământului, București,
Edit. Tineretului, 1949.

47 creat noi stabilimente la Bacău (un Institut Pedagogic și de subingineri),
Brașov (unde încă din 1940 se stabilise Academia de Comerț și Studii
Industriale din Cluj; apoi s -a înființat Institutul de Silvicultură în 1948,
Institutul de mecanică în 1949, amb ele fuzionând în 1953 sub forma
unui Institut Politehnic; în 1960 a luat ființă Institutul Pedagogic, cu
secțiile de matematică, fizică -chimie și biologie – ulterior, în 1969,
creându -se și o catedră de muzică –, pentru ca în 1971, prin unificarea
Institut ului Politehnic cu cel Pedagogic să ia naștere Universitatea),
Craiova (care în 1956 capătă statutul de Universitate, cu șapte facultăți,
la care se va adăuga un Institut Pedagogic, din 1965), Galați, Oradea
(unde exista deja o tradiție interbelică, printr -o facultate de drept și două
Academii teologice; însă abia din 1963 se va înființa un Institut
Pedagogic de trei ani, cu facultățile de filologie, matematică -fizică,
istorie -geografie și educație fizică, care -și vor înceta activitatea în 1983,
rămânând do ar un Institut de subingineri, ca filială a Politehnicii din
Cluj), Petroșani (unde va exista între 1948 -1957 un Institut al
Cărbunelui, devenit apoi Institut de Mine, cu o facultate de mine și o alta
de electromecanică minieră), Pitești (în 1962 a fost cr eat Institutul
Pedagogic, cu trei facultăți – filologie, matematică și științe naturale, la
care se vor adăuga în 1971 cele de fizică și de educație fizică și sport; în
1974 se cre ează Institutul de Învățământ Superior, ce va îngloba și
existenta secție de subingineri subordonată până atunci Politehnicii din
București), Ploiești (cu un Institut de Petrol și Gaze), Reșița (cu un
Institut de subingineri, înființat în 1971, inițial dependent de Politehnica
din Timișoara), Sibiu, Suceava (unde se înființează în 1963 un Institut de
Învățământ Superior de trei ani, cu patru facultăți: filologie,
matematică -fizică, istorie -geografie și sport), Târgu Mureș (unde, în
afara Universității de Medicină și Farmacie și a Universității de Artă
Teatrală, a fost creat în 1960 un Institut Pedagogic), Timișoara
(creându -se aici o Universitate în 1962) ș.a. Toată această extindere,
precum și transformările ideologice ale sistemului educațional și -au aflat
consacrarea prin Legea privind învățământul în RSR din 196870.

Încheind ac eastă succintă prezentare a sistemului universitar
românesc în intervalul 1864 -1944 (cu racordarea firească până la 1948),
se mai impun totuși câteva observații, cu caracter general, necesare

70 În „Buletinul Oficial “, nr.62 din 13 mai 1968.

48 articulării mai eficiente a conținutului capitolelor următoare, dar și
pentru a evidenția faptul că analiza acestui câmp este mult mai complexă
decât se întrevede la o simplă abordare. Iar această ultimă afirmație
derivă din constatarea că pentru istoria universităților s -au studiat prea
mult structurile, însă s -a pier dut din vedere strategiile actorilor (profesori
și studenți), fiind privilegiate mai ales „inovațiile “, dar prea puțin
disfuncționalitățile.
Pe de altă parte, tăria unei universități nu stă doar în forțele ei
interne (profesori și studenți), ci este indiso lubil legată de puterea (mai
bine zis „puterile “) din afară: puterea economică a statului, puterea
politică, tradiția intelectuală a națiunii etc, la fel cum este deopotrivă
dependentă și de evoluțiile universităților străine, care exercită o
concurență re ală, chiar agresivă, asupra celor naționale. Iar dacă vrem să
nuanțăm mai mult – din această ultimă perspectivă –, sistemul
universitar românesc a fost supus de fapt la o dublă concurență externă,
nu fără semnificații profunde, așa cum se va constata și di n lucrarea de
față: pe de o parte este vorba de o concurență extra -universitară a
intelectualilor ce acționează în afara câmpului academic, iar pe de alta
concurența universităților străine în ceea ce privește publicul studențesc,
mulți tineri optând pentr u studii dincolo de granițele României.
Există așadar o interacțiune între universitate și societate în
ansamblul ei. Puterea politică centrală a avut un rol aproape exclusiv în
direcția reformelor de ansamblu a universităților românești, acestora
lipsindu -le parcă voința internă de a face mare lucru, poate și pentru că
mulți universitari erau deopotrivă oameni politici și, oricum, puteau
dirija „afacerile “ profesionale de la vârf, atunci când se aflau la
guvernare. Aceștia deveneau „democrați “, adepți ai a utonomiei reale,
doar când se aflau în opoziție, afișându -se ca înverșunați critici și mereu
promovând idei novatoare. Ajunși însă din nou la putere, după
rezolvarea diverselor interese personale, intrau într -o letargie ce pare o
caracteristică a învățămân tului românesc.
Teoretic, dar și practic, puterea politică a acceptat libertatea
învățământului, dar a exploatat din plin disensiunile din cadrul corpului
universitar, generate de individualismul profesional și de corporatismul
facultăților. Guvernanții, prin Ministerul Instrucțiunii, nu s -au mulțumit
să-și exercite tutela de departe, ci adeseori și -au impus politica
voluntaristă. Iar cu titlu de exemplu invocăm acum doar cazul lui Titu
Maiorescu, personalitate cu totul și cu totul remarcabilă a culturii

49 române, care în mod real a căutat să schimbe imaginea acestui minister,
având atuuri bine surprinse de un contemporan al său: „Crescut și educat
pentru profesorat, cu cultură distinsă în materie de învățământ, nu este de
mirare că dl. Maiorescu să se fi int eresat de la început de chestiile relativ
la instrucție “71. Ajungând la cârma acestui departament, ca membru al
Partidului Conservator, el a lovit însă în liberali (cum și aceștia făceau
adeseori), mergând chiar mai departe, prin suprimarea unor catedre
ocupate de adversari politici, ceea ce -i va și aduce de altfel îndepărtarea
din guvern. Dintr -o altă perspectivă, se cuvine să invocăm și exemplul
oferit de N. Iorga în volumul lui de memorialistică, în ce privește – de
pildă – candidatura cumnatului său la f uncția de rector al Universității
din București. Atunci când I. Bogdan, „îndemnat de prieteni “, a acceptat
să intre în competiție pentru această poziție, „și -a luat toate precauțiunile,
a vizitat pe toți colegii, ba a mers și la șefii de partid. (…) I s -au dat toate
asigurările, care aveau valoarea celor ce se pot căpăta de la un politician
– și de fapt Bogdan a fost ales “72.
Acest intervenționism a fost adeseori pus pe seama unei voințe
coerente la vârf, care viza modernizarea societății în ansamblu și a
învățământului în special. În fapt, a fost vorba de o politică clientelară în
ceea ce privește cooptarea corpului profesoral, iar pe de altă parte părea
să protejeze în principal publicul studențesc românesc, sub aparența unui
„liberalism universitar “, dilem atic totuși în condițiile în care nu s -au
găsit soluții de reconciliere a libertății învățământului și a autonomiei
universitare cu controlul ideologic dirijat spre naționalism și
antisemitism, îndeosebi între cele două războaie mondiale. Dilema a fost
rezolvată în bună măsură începând cu legislația rasială din 1938, dar și
printr -o serie de acțiuni anterioare, uneori pe față, alteori obscure, de
impunere a unui numerus clausus universitar73. De altfel, după 1919
apare tot mai evident dezinteresul major al p uterii politice față de tineret,
în relația cu acesta prevalând mai degrabă politicianismul. De aici și

71 George Panu, Amintiri de la „Junimea “ din Iași, ed. Z. Ornea, București,
Edit. Minerva, 1998, p.87.
72 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de o m așa cum a fost, ed. Valeriu și
Sanda Râpeanu, București, Edit. Minerva, 1984, p.277.
73 Asupra acestui aspect vezi Lucian Nastasă, Die Unmöglichkeit des
Andersseins. Überlegegungen zum universitären Antisemitismus in Rumänien
1920 -1940 , citat.

50 nemulțumirea studenților față de partidele politice. Dacă până spre
sfârșitul perioadei interbelice se vorbește despre mișcările studențești
îndeosebi c a manifestări antisemite, în fapt de cele mai multe ori
antisemitismul a trecut frecvent pe plan secund, în colimator fiind de fapt
partidele politice.
Zadarnic o serie de universitari, deopotrivă și lideri politici, au
căutat să ferească instituția de div ersele derapaje ideologice, căutând să
redefinească rolul universității în cadrul societății românești. Corecțiile
au lăsat mereu și sechele. Ion Petrovici, într -un text devenit celebru și pe
care l -am invocat deja, intitulat Menirea universităților , reami ntea faptul
că valorificarea unui popor se face în primul rând prin culturã, iar
aceasta din urmă nu se poate realiza decât prin intermediul
universităților. De aceea, trebuia creat un mediu prielnic dezvoltării
acestora, care n -au avut la noi o tradiție ș tiințifică îndelungată, în primul
rând prin existența unui corp profesoral „străbătut de fiorul creațiunii
științifice “. Pe de altă parte, crearea de savanți și de buni profesioniști nu
e de ajuns. Universitatea trebuie sã aibă influență și asupra educație i
morale și civice a studenților, să fie un focar de patriotism generos, dar și
de „emancipare intelectuală, ca citadele de luptă împotriva tuturor
tiraniilor “74. Din aceeași perspectivă își va construi și Romulus Cândea
un discurs rostit în Senatul Românie i la 30 martie 1931, cu ocazia
discutării proiectului de lege privind învățământul superior75.
Referindu -se însă la autonomia universitară, Cândea avea în vedere în
primul rând „autonomia gândirii “76, respingând orice încercare de
control a universităților d in partea ministerului.
De altfel, nici problema autonomiei universitare nu a fost
întotdeauna înțeleasă în esența ei, dovadă fiind permanentele dezbateri
pe această temă, parcă fără a -și fi aflat vreodată rezolvarea. Mai mult
chiar, într -o intervenție a l ui Fl. Ștefănescu -Goangă, rector al
Universității din Cluj, ce va dobândi și aureola de victimă a studenților
de dreapta, se reproșa faptul că autonomia concepută de N. Iorga prin
legea 1932 a făcut din universități niște „cetăți intangibile, guvernate
numai de ele și prin ele “. În fapt, continuă acesta, „autonomie absolută

74 I. Petrov ici, Op. Cit., p.31.
75 Romulus Cândea, Reforma învățământului superior, Discurs rostit la Senat,
Cernăuți, Edit. Glasul Bucovinei, 1931, 71 p.
76 Ibidem, p.17.

51 nu există la nici una din instituțiile publice ale țării noastre, fiindcă statul
nu poate admite organizații ce scapă autorității sale constituționale “77.
Totodată, multe din neajunsuri le învățământului universitar s -au
datorat nu numai multor ambiguități legislative, cât mai ales – cum
remarca unul din marii reformatori ai epocii – „lipsei de sistem și
perseverenței “ în reformarea educației78. De altfel – deși ar părea bizară
afirmația –, după o oarecare imobilitate între 1864 și 1898, frecventele
reforme și retușuri aduse învățământului universitar (prin legi,
amendamente, regulamente, programe și modificări a celor din urmă,
circulare și ordine ministeriale) ne pune în fața a cel puțin două dileme:
ori societatea românească evolua prea repede, ceea ce solicita frecvente
aduceri la zi, ori administratorii domeniului nu au acordat suficientă
atenție sistematică, sau au dovedit incompetență, în ceea ce privește
cerințele organice ale societ ății, ceea ce a impus permanente reveniri și
ajustări. Sau din ambele câte ceva! Pentru că dacă parcurgem chiar și
numai sumar lunga perioadă de la 1864 până pe la 1948, constatăm că
frecventele polemici, dezbateri, rapoarte, memorii, studii etc ofereau – ca
și acum de altfel – sentimentul unui perpetuu provizorat în legislația
școlară în general, dar și în cea universitară, în special. Cauzele
repetatelor reforme au avut în mod evident motivații mult mai profunde
decât simpla bănuială a vanității diverșilo r miniștri ai educației, care nu
este nici ea departe de adevăr.
Pe de altă parte, o privire asupra a ceea ce a reprezentat
Ministerul Instrucțiunii (sau al Educației) până la finele celui de -al doilea
război mondial ne indică în mod evident faptul că ti mpul scurt petrecut
de diverșii demnitari în fruntea departamentului nici nu putea duce la o
serioasă continuitate a v reunei inițiative profunde. Între 1860 -1940,
așadar în optzeci de ani, titularii ministerului s -au schimbat de 84 ori,
fiecărui nou numit revenindu -i o activitate medie sub un an de zile (mai
precis, de 11,4 luni), atât pentru intervalul 1860 -1918, cât și între
1919 -1940. Însă marea șansă a fost că mulți din cei preocupați cu
adevărat de destinele învățământului românesc au ocupat acest
portofoliu de mai multe ori (un total de 60 persoane), însă desele

77 Fl. Ștefănescu -Goangă, Ordinea în Universități, în „Națiunea română “, Cluj,
X, 1936, nr.199 (6 septembrie), p.1.
78 Spiru C. Haret, Raport general anual asupra învățământului, București,
Tipografia Academiei Române, 1884.

52 întreruperi ale activității lor marcând evident temeinicia reformelor
întreprinse. Prin longevitate se remarcă ministeriatele lui D.A. Sturdza
(1885 -1888), Take Ionescu (1891 -1895), Spiru C. Ha ret (1897 -1899,
1901 -1904, 1907 -1910) și Constantin Angelescu (1918 -1919,
1922 -1926, 1927 -1928, 1933 -1937), care de altfel și -au și legat numele
de principalele reforme în domeniu. Nu întâmplător – trebuie spus și
acest lucru – Ministerul Instrucțiunii mai totdeauna a fost privit ca o
sinecură79, în cadrul acestuia adevărații „reformatori “ fiind de cele mai
multe ori secretarii generali ai departamentului. Sigur că au fost și
excepții notabile!
Grosso modo, acesta ar fi contextul pe care se pliază subiectul
cărții de față, care urmărește mai puțin sistemul național de formare a
elitelor, ci în primul rând peregrinarea academică, ce a constituit aproape
întotdeauna o formă de circulație a indivizilor aflați în căutarea bunurilor
culturale.

79 Vezi în acest sens și George Panu, Op. Cit., p.87.

53

ETAPELE INIȚIERII „ACADEMICE “

Fiecare individ, în trasarea și desăvârșirea traiectoriei lui umane
și profesionale, este – conștient sau nu – atât produsul unor conjuncturi,
cât și a unor serii de proiecte și strategii mai mult sau mai puțin
elaborate. Aspectul din urmă desemnează, în termeni generali,
organizarea și mobilizarea tuturor mijloacelor necesare pentru atingerea
unui obiectiv. Fie că este la vârsta copilăriei, fie la maturitate, conștient
sau inconștient, prin proprie voință sau determinat de mediul f amilial ori
social, individul urmează o cale care de cele mai multe ori este suma
diverselor calcule pentru a realiza ceva în viață. Abstract vorbind, nimeni
nu ar putea obține un succes, urmărind un obiectiv anume, fără mijloace
și fără estimări adaptate proiectului propus a fi realizat, pentru că în viață
aproape nimic nu se petrece la voia întâmplării, fiind nevoie de o bună
determinare a acțiunilor ofensive și defensive, ceea ce presupune un
mare consum de energie spirituală, abilitate și eforturi susți nute.
Importanța crescândă a concurenței în interiorul fiecărui câmp,
dar și între câmpuri diferite, impune indivizilor să investească tot mai
mult pentru a -și construi traiectoria profesională și de a o pregăti pe a
descendenților. Este vorba de a dobândi atuurile decisive pentru a depăși
semenii, congenerii mai ales, ceea ce implică o diversificare internă a
strategiilor indivizilor din aceeași categorie de vârstă. Iar în cazul nostru,
atuul de bază este educația .

Deși termenul de educație este mult mai complex decât s -ar
putea înțelege la o superficială abordare – aceasta reprezentând în fapt
totalitatea achizițiilor de la naștere p ână la moarte –, vom aborda aici în
principal educația realizată pe filiera instituțiilor de învățământ. Însă nu
este de neg lijat nici etapa anterioară, cea din mediul familial, care
constituie în termeni uzuali „cei șapte ani de acasă “, cu implicații majore
în conduita ulterioară. Nu întâmplător, Ion Petrovici (1882 -1972) –
profesor universitar de filosofie la universitățile d in Iași și București, de
mai multe ori ministru la diverse departamente (printre care și la
Instrucțiune Publică, în 1926 -1927 și 1937 -1938) – își intitulează un

54 capitol din memoriile sale Pedagogia mamei mele1, insistând asupra
faptului că aceasta „mi -a fost cel dintâi profesor, timp mai scurt în
sectorul instrucțiunii, ceva mai îndelung în acela al educației “. În măsura
în care tatăl său era mai tot timpul reținut de activitatea profesională
(fiind avocat), ca și în cazul altor familii, mamei îi revenea s arcina
supravegherii formării intelectuale în primii ani. Aceasta își făcuse
studiile la pensionul de călugărițe Notre -Dame din Iași – așadar, era o
bună cunoscătoare a limbii și literaturii franceze –, ceea ce a avut un rol
major în educația primară a lui Petrovici. Tot ea a fost aceea care se
ocupa de „bunele maniere “ ale tânărului în formare, generând o anume
rezistență din partea lui „pentru acele maimuțăreli salonarde “, dar pe
care – mai târziu – a fost nevoit să le redescopere (îndeosebi la Titu
Maior escu) și să le practice în contactele lui cu diversele medii elitiste
ale vremii. Și tot mama sa a fost aceea care a încercat să -i inoculeze –
spre disperarea tânărului – aprecierea indivizilor după originea și clasa
socială, în vreme ce el prefera „valoar ea individuală “.
Fără a insista acum asupra teoretizărilor și imensei cazuistici
legate de rostul mamei în rudimentele inițierii în viață a fiilor și fiicelor,
fiind de fapt principalul mediator între aceștia și mediul extrafamilial,
din perspectiva subie ctului nostru alte câteva exemplificări vor putea
oferi însă unele detalii nu lipsite de semnificație. George Boskoff
(1882 -1960), pianist de mare virtuozitate, compozitor și pedagog, a fost
inițiat în studiile muzicale încă din fragedă copilărie de către mama sa –
Anetta Boskoff –, ce era profesoară de pian la Conservatorul din Iași.
Doar într -un asemenea context inițiatic și stimulativ, acesta a urmat
studiile muzicale la București (1895 -1899), după care și le -a continuat la
Conservatorul Național din Par is (1901 -1904), devenind ulterior
profesor la Conservatorul din capitală, iar apoi la Academia de Muzică
din Atena (1910 -1912). La polul opus însă îl putem oferi ca pildă pe
Vasile Voiculescu (1884 -1963), născut într -o familie modestă de
țărani -negustori d e pe Valea Buzăului, a cărui mamă dăduse naștere la
șapte copii, fiind lipsită de orice instrucție sistematică, dar care a
transmis celui invocat un întreg tezaur de cultură populară, de tradiții și
obiceiuri. Aceasta însă a sacrificat totul pentru educați a fiilor, Vasile
Voiculescu păstrându -i mereu o adâncă recunoștință și afecțiune,

1 Ion Petrovici, De-a lungul unei vieți. Amintiri, București, Editura pentru
literatură, 1966, p.14 -27.

55 devenind medic, dar și un poet cu mare rezonanță în literatura națională.
Așadar, discrepanțe majore, însă cu impulsuri educaționale ce au dus la
traiectorii intelectuale ele vate. Pentru că mediul familial al celui invocat
mai sus nu comportă comparații, de pildă, cu cel al lui Marin
Simionescu -Râmniceanu (1883 -1964) , viitor critic de artă, de origine
socială medie, ca fiu al lui Dumitru și Elena, locuitori ai Focșaniului.
Deși într -un oraș provincial, mama acestuia – vară, printre altele, cu
Duiliu Zamfirescu – întreținea unul din cele mai rafinate saloane, în casa
lor dând concerte cvartetul de coarde al italianului Lucio Vecchi, creat
pe la 1875, frecvent fiind prezenți pict ori și scriitori (prin casa lor au
trecut Al. Vlahuță, B. Ștefănescu -Delavrancea ș.a.). În ce -l privește pe
tatăl său, este suficient să amintim faptul că Duiliu Zamfirescu l -a folosit
ca posibil model pentru Tănase Scatiu. Așadar, atât Marin
Simionescu -Râmniceanu, cât și Duiliu Zamfirescu au crescut în această
atmosferă, care chiar dacă era provincială, avea ce sa ofere, iar asta în
principal datorită mamei celui dintâi.
Am exemplificat aici prin cazuri extreme, tocmai pentru a
sugera marea complexitate a influenței mamei în declicul edificării
personalității diverselor elite, în fapt fiecare biografie umană având o
„poveste “ a zămislitoarei de prunci, unică mai ales prin încărcătura
sentimentală ce o degajă.
Pentru alți intelectuali tatăl a fost acela car e a contribuit la
dezvoltarea anumitor deprinderi, pasiuni intelectuale, tabieturi etc, nu
fără să fi avut și mama rosturi bine determinate. În fragmentul
memorialistic Istoria ideilor mele, Alexandru D. Xenopol (1847 -1920)
atribuie tatălui multe din eleme ntele definitorii ale educației viitorului
istoric. Lipsa de cultură a mamei sale a fost îndeajuns suplinită de
personalitatea complexă a tatălui. Acesta cunoștea vreo șase limbi
străine (din care patru foarte bine), avea o bibliotecă bogată, iar în
fraged ă copilărie îl lua pe Alexandru „pe genunchi “, fredonându -i
„melodii triste și melancolice din țara lui îndepărtată “ (memorialistul îi
atribuie o origine anglo -saxonă). Este și explicația pentru care istoricul
A.D. Xenopol a manifestat întreaga sa viață mu ltă aplecare pentru
muzică, întreținând chiar – periodic – un salon artistic bine cunoscut la
Iași la cumpăna dintre veacurile XIX -XX. Tot tatălui său îi datorează
calități precum buna gestiune a bugetului familial, respectarea unui
program riguros în timp ul zilei, corectitudinea în îndeplinirea
angajamentelor de orice fel, religiozitatea, cu alte cuvinte, după cum

56 mărturisește A.D. Xenopol, „în această înconjurime de muncă și de
întețire intelectuală s -a deșteptat prima mea copilărie “2.
Cam la fel s -au pe trecut lucrurile în cazul lui C.
Rădulescu -Motru (1868 -1957), care aprecia spre senectute că „primele
îndrumări, care probabil au hotărât în bună parte mersul carierei mele de
profesor și publicist, le -am primit de la tatăl meu “ (proprietar de
pământ), car e fusese crescut de Eufrosin Poteca, egumenul mănăstirii
Gura -Motru. Totodată, părintele său s -a dovedit a fi foarte sever, ca
„metodă de educație pe acea vreme “, și deși avea un grad redus de
instrucție, practica învățarea din „experiența vieții “, deprins ă în mediul
rural, ceea ce -l făcea pe filosoful de mai apoi să considere că „multe din
caracterizările pe care le -am dat mai târziu despre sufletul țăranului
român și pe care le -am publicat în Personalismul energetic, în Țărănism,
în Românism, precum și în scrierea ce pregătesc acum despre Psihologia
etnicului românesc [în 1942], își au baza de documentare în experiențele
făcute dimpreună cu tatăl meu “3. Pe de altă parte, Rădulescu -Motru
atribuie aplecarea lui spre filosofie „tradiției “ lui Eufrosin Poteca4,
afirmând mult mai târziu, în 1943, că „eu n -am nici un merit, fiindcă nu
în mod conștient mi -am ales cariera. (…) Am lăsat din mână poate un
profit sigur [agricultura], pentru a vâna o glorie, pe care nu voi ști dacă
am obținut -o sau nu “5.
În ceea ce -l privește pe Tudor Vianu (1897 -1964), deși mama
acestuia era o femeie instruită, bună cunoscătoare a limbilor germană și
franceză (având o bibliotecă de peste o mie de volume din cele două
literaturi), cântând la pian și practicând canto, copilăria viitorulu i
estetician s -a desfășurat „în climatul profesional al tatălui meu [care era
medic], unde ani de zile am răsfoit prin tomuri compacte de planșe

2 A.D. Xenopol, Scrieri sociale și filosofice, ed. N. Gogoneață și Z. Ornea,
București, Edit. Științifică, 1967, p.360 -362.
3 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu și Sanda Râpeanu, București,
Edit. Minerva, 1990, p.56 -59.
4 Eufrosin Poteca își făcuse studiile superioare, ca bursier al Eforiei Școalelor, la
Universitățile din Pisa (1820 -1823) și Paris (1823 -1825). La revenirea în țară a
fost profesor de geografie și filosofie la școala de la „Sf. Sava", apoi arhimandrit
și egumen al mănăstirii Gura Motrului (1832 -1858). Prin lucrările sale a fost
apreciat ca unul din promotorii filosofiei românești moderne.
5 C. Rădulescu -Motru, Revizuiri și adăugiri, 1943, ed. Rodica Bichis și Gabriela
Dumitrescu, București, Edit. Floarea D arurilor, 1996, p.28.

57 anatomice, sub privigherea orbitelor vide ale craniului instalat pe
bibliotecă “, mare parte din adolescență vii torul universitar estetician
crezând că vocația lui este aceea de medic6.
Iar exemplele în această direcție ar putea continua, evident,
pentru fiecare individ aparte, educația fiind indisolubil legată de originea
socială a indivizilor și a mediului în car e s-au dezvoltat.
Însă în afara părinților, diverse alte rude, uneori direct, alteori
indirect, au contribuit la modelarea caracterului, la pregătirea pentru
viață, la deșteptarea gustului pentru lecturi, la fel cum nici doicile,
servitoarele, „bonele “ ori diverși profesori sau „meditatorii “ particulari
n-au stat deoparte, prin basmele povestite, prin diverse relatări,
recomandări de lecturi ori alți stimuli intelectuali etc, care au stârnit
imaginația tânărului în formare, generând aspirații profesionale e levate.
Ioan Bianu, deși era fiul unei familii de țărani ardeleni săraci, din
comuna Făget (comitatul Târnavelor), și -a început studiile primare în
localitatea natală, pentru ca apoi să le continue la Gimnaziul din Blaj.
Aici, la dezvoltarea gustului său p entru cultură a contribuit îndeosebi
Timotei Cipariu, directorul școlii, care avea și o bibliotecă impresionantă
pe care Bianu o consulta frecvent. Dar în egală măsură a fost influențat și
de profesorul său de limba și literatura latină de la Blaj, Ioan Mi cu
Moldovan, în casa căruia a și locuit de altfel vreme de zece ani (cât era
elev), și care în 1876 l -a plasat pe Bianu sub „protecția “ unui alt
ardelean, însă stabilit de mult timp la București, unde era profesor și
decan la facultatea de filosofie și lit ere de aici, asigurându -i-se astfel o
bursă de studii la universitatea metropolitană. În cazul lui Moses Gaster
(1856 -1939), primii ani de învățătură au fost acasă, tatăl său – un evreu
sefard – având o bogată bibliotecă, abonat la publicații periodice din
Leipzig, mare iubitor de literatură etc. Pe lângă educația religioasă
specifică unui copil israelit, familia s -a îngrijit să -i dea lecții în particular
cu profesori de o recunoscută erudiție, un rol important avându -l – ca și
în cazul yemenitului Yehya Ka pah7, dar nu numai – celebrul Joseph
Halevy (1827 -1917), proaspăt întors din Etiopia, mare cunoscător al
arheologiei și limbilor orientale, ajuns profesor la École des Hautes
Études din Paris.

6 Apud Ion Biberi, Tudor Vianu, București, Editura pentru Literatură, 1966,
p.11-12.
7 Reformator al comunității evreiești din Yemen.

58 La polul opus se află Gh.I. Brătianu (1898 -1953), care era fiul
lui Ion I.C. Brătianu și nepot al lui I.C. Brătianu, ambii prim -miniștri și
„ctitori “ ai statului național modern, bunicul fiind artizanul dobândirii
Independenței, tatăl al realizării României Mari. După mamă se trăgea
din familia fanariotă Moruzi, ce a dat doi domnitori în ambele Principate
în a doua jumătate a veacului XVIII și începutul celui următor, dar și din
Sturdza. Mama, Maria Moruzi, se căsătorie în 1889 cu fiul lui Al.I. Cuza
– rezultat din relația cu Maria Obrenovici –, tot Alexandru, care îns ă a
murit la scurtă vreme, în timpul voiajului de nuntă la Madrid. Prin
moștenire, văduva Maria Moruzi locuia la castelul de la Ruginoasa, unde
va invita să locuiască și pe tânărul Ion (Ionel) I.C. Brătianu, proaspăt
inginer ce lucra la calea ferată Iași -Pașcani. Între cei doi s -a înfiripat o
idilă, în urma căreia s -a născut Gh.I. Brătianu, părinții căsătorindu -se
formal doar pentru a legitima copilul, după care s -au și despărțit, fiecare
având propria viață. În aceste împrejurări, Gheorghe Brătianu a rămas în
grija mamei, înconjurat mai ales de rude femei și fiind tratat mai mult ca
o „fată “, cunoscându -și tatăl abia în 1909, cu ocazia tentativei de
asasinat a acestuia, care pe patul de spital a dorit să -și vadă fiul. Ulterior,
întâlnirile au devenit tot ma i dese, viitorul istoric fiind periodic prezent
în familia Brătienilor, cu tot ceea ce presupune acest lucru. Așadar, anii
cei mai semnificativi ai educației i -a petrecut sub grija atentă a mamei,
mai întâi la Ruginoasa, mai apoi la Iași, în locuințe pline de o mare
încărcătură simbolică8, făcând „școlile “ în particular, cu preceptori,
luând lecții de dans, de scrimă etc, așa cum se obișnuia în casele celor
avuți. Cu alte cuvinte a fost un privilegiat, în primul rând prin familie,
beneficiind de o educație aleasă, având dascăli de înaltă ținută morală și
profesională9. Nu întâmplător, în 1945, Gh.I. Brătianu va închina

8 Este vorba de Casa „V. Pogor “, actualmente sediul Muzeului de Literatură a
Moldovei, construită în 1850 de vornicul Vasile Pogor, și care o vreme a
adăpostit sediul Societății Junimea și al revistei „Convorbiri literare", fiind
așadar frecventată de Titu Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi,
Mihai Eminescu, Ion Creangă, V. Alecsandri, I.L. Caragiale, Ion Slavici, Vasile
Conta, A.D. Xenopol, N. Gane ș.a. Proprietarul va vinde ulterior imobilul și
parcul înconjurător Mariei Moruzi -Cuza, moștenite apoi de istoricul Gh.I.
Brătianu.
9 Vezi Lucian Nastasă, G.I. Brătianu – drumul spre împlinirea u nei vocații , în
vol. Confluențe istoriografice românești și europene. 90 de ani de la nașterea

59 lucrarea sa Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești
„amintirii întâiului meu dascăl în știința istoriei “, lui A.B. Brandia, f ost
director al Liceului Național din Iași, dar și îndrumător în particular al
viitorului universitar. De altfel, asupra calităților acestui profesor s -a
oprit cu multă condescendență și Nicolae Iorga, elev cândva al
dascălului amintit, entuziasmat că „exp lica bine, viu “ și „îngăduia să se
recurgă la cărți străine “10.
Alexandru Rosetti (1895 -1990) își plasează începuturile
interesului său pentru știință și literatură încă din vremea liceului,
invocând -o pe bunica sa, Elena C. Cornescu, ce avea o bibliotecă
impresionantă, pe care viitorul filolog o consulta zilnic; în plus, tot
bunica lui era cea care organiza periodic la ea acasă „serate “, unde Al.
Rosetti a avut posibilitatea să cunoască diverse personalități ale culturii
române, întâlniri nu fără ecou în su fletul tânărului în formare11. Pe când
avea doar 3 -4 ani, Constantin C. Giurescu a stat cu părinții la Viena,
unde tatăl făcea cercetări în Arhivele de acolo, prilej cu care viitorul
istoric a învățat germana, pentru că părinții și -au luat o „nemțoaică la
copii“, care a venit apoi în România și a mai rămas vreo doi ani în casa
familiei, prezență care a lăsat urme durabile în educația celui invocat.
Evident, nu a fost insensibil nici la îndrumările tatălui său, care -i dirija
lecturile, citind astfel încă din școala primară Genoveva de Brabant,
Alexăndria, Robinson Crusoe (care l -a impresionat și cel mai mult) , Don
Quijote, pentru ca prin clasa a patra să -i cadă în mână seria de broșuri
polițiste editate de Ignat Hertz, Sherlock Holmes12.
Alexandru Claudian (18 98-1962), deși era născut în Cernavodă,
părinții lui proveneau din Craiova, tatăl său fiind militar, în vreme ce
mama era nepoata profesorului universitar Petre Cernătescu, fapt nu fără
impact și semnificații în ce privește viitoarea carieră. Însă datorită
profesiei tatălui, studiile primare și primele două clase de liceu le -a făcut

istoricului Gheorghe I. Brătianu , ed. V. Spinei, Iași, Universitatea „Al.I. Cuza “,
1988, p.195 -205.
10 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, ed. Sanda și
Valeriu Râpeanu, București, Edit. Minerva, 1984, p.70.
11 Cf. Al. Rosetti, Călătorii și portrete, ed. Liviu Călin, București, Edit.
Sport -Turism, 1983, p.215, 288.
12 Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, București, Edit. All,
2000, p.29.

60 la Caracal, continuând apoi la Buzău și la Liceele „Mihai Viteazul “ și
„Sf. Sava “ din București, localitate în care va absolvi apoi facultatea de
filosofie și litere în 1922. Și tot fiu de militar a fost I.D. Ștefănescu
(1886 -1981), întâiul născut din cei doi fii ai maiorului Dumitru
Ștefănescu, fratele lui Barbu Ștefănescu -Delavrancea. În vreme ce fiul
cel mai mic (Scarlat) va urma tot cariera armelor, ajungând până la
gradul de locotenent -colonel, I.D. Ștefănescu a absolvit cursurile
facultăților de drept și de litere din București, ocupând apoi o catedră
universitară.
Mult diferită a fost copilăria altora, ca în cazul lui Onisifor
Ghibu (1883 -1972), care până pe la zece ani a c rescut în casa părinților
din Săliște (jud. Sibiu), descendenți din oieri și deveniți meșteri cojocari,
activitate la care participau toți membrii familiei (viitorul universitar
clujean având încă cinci frați). În frecventele călătorii prin Ardeal sau
Oltenia ale tatălui, pentru comercializarea cojoacelor și a pieilor, era luat
și Onisifor, „întorcându -mă acasă – spune el – cu bogate cunoștințe de
locuri, de oameni și de obiceiuri, care echivalau cu o adevărată școală a
vieții “. Acest tip de educație era co mpletat rudimentar în familie – tatăl
său fiind mai puțin instruit, abia știind să citească (însă doar în chilirică,
fără să poată scrie) –, devreme ce în casa părintească se găseau doar
câteva cărți bisericești și lucrări de literatură populară (gen Poves tea
vorbii și Nastratin Hogea), dar și exemplare din Călindarul poporului și
săptămânalul Foaia Poporului, ambele tipărite la Sibiu13.
Iar de o atmosferă oarecum asemănătoare a avut parte și Ion I.
Nistor (1876 -1962), fiul unor agricultori din satul Bivolă rie (com.
Vicovul de Sus, pe atunci districtul Rădăuți), ce aveau o casă modestă cu
doar două camere, în care trăiau laolaltă părinții cu cei 14 copii ai lor.
Primii doi ani de școală elementară i -a urmat în localitatea natală, va
continua apoi la Rădăuți, unde va absolvi Liceul german (1897), între
timp întreținându -se prin darea de lecții particulare la copiii unor oameni
cu stare14. Andrei Oțetea, din Sibiel (com. Săliște, jud. Sibiu), era fiu de
oier (mocan) ce avea doar o casă și 2,5 ha de pământ, dar ș i patru copii,

13 Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, ed. Nadia
Nicolescu, Cluj, Edit. Dacia, 1981, p.55 -56.
14 Doina Alexa, Ion Nistor – dimensiunile personalității politice și culturale,
Rădăuți, Editura Institutului Bucovina, 2000, p.13-17.

61 din care doi vor rămâne la munca câmpului15. În schimb, locurile pe
unde a copilărit Oțetea au mai dat culturii române pe Ghibu, D.D. Roșca,
I. Lupaș și Aurel Decei, de altfel farmecul regiunii constituind geneza
piesei lui Lucian Blaga, Tulburarea apelor (apărută la Cluj în 1923, cu o
frumoasă ilustrație realizată de A. Demian), viitorul filosof -poet fiind
inspirat tocmai cu ocazia unei vizite la casa părintească a viitorului
istoric, descrisă de același Blaga în lucrarea sa memorialistică Hronicul
și cântecul vârstelor16.
La fel Mihai Beniuc (1907 -1988), originar dintr -un sătuc din
Munții Apuseni, din Sebiș (jud. Arad), ai cărui părinți erau țărani,
suficient de săraci încât tatăl său să încerce marea aventură, plecând ca
mulți alți ardeleni î n America. A revenit în țară după opt ani, fără cine
știe ce agoniseală, datorită efectelor crizei economice de după primul
război. Avea trei copii și trei hectare de pământ, ceea ce nici unuia nu -i
putea asigura mare lucru. De aceea, conform tradiției, un ul trebuia
destinat învățăturii, iar acesta a fost Mihai Beniuc, care după absolvirea
Liceului „Moise Nicoară “ a urmat cursurile Facultății de litere din Cluj,
unde va rămâne o vreme asistent (din 2 aprilie 1942), iar din 1944 va
trece la Universitatea din Iași ca conferențiar, pentru ca ulterior să fie
numit profesor la București, profitând din plin de schimbarea regimului
politic și de calitatea de membru al Partidului Comunist încă din
ilegalitate.
Alți viitori intelectuali care și -au creat un nume în cu ltura
română își aduc aminte de copilărie cu tristețe și fără a putea invoca
mare lucru despre inițierea în primii ani de viață, deși aceasta a existat,
generând traume adânci în conduita ulterioară. Uneori sărăcia, alteori
diverse accidente biografice – precum moartea unui părinte – aproape că
nu lasă nimic din fluxul memoriei a se îndrepta spre educația de acasă,
amintirile având mereu un aer tragic, ca în cazul lui Teohari Antonescu17
ori Garabet Ibrăileanu18, sau nefiind demne de a fi semnalate posterităț ii.

15 Din frații lui Andrei Oțetea, Petre și Ioan au fost agricultori, în vreme ce
Coman Oțetea a ajuns profesor la Oradea.
16 Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, ed. G. Ivașcu, București, Edit.
Eminescu, 1973, p.143.
17 Cf. Jurnalului acestui a, păstrat în Arhiva Muzeului de Literatură a Modovei
din Iași, fond 8569, alcătuit din trei caiete ce însumează aproximativ 250 file,

62 Am făcut aceste succinte incursiuni biografice pentru a degaja
câteva elemente ce țin de importanța tot mai sporită a educației școlare în
cadrul societății românești aflată în plin proces de modernizare.
Reformele administrative puse în lucru încă de pe la mijlocul
secolului XIX și declinul vechilor funcții care se obțineau pe temeiul
diverselor titluri de „noblețe “ au deschis calea celor mai diverse fracțiuni
sociale spre ascensiune, prin alte căi decât cele „tradiționale “. În acest
context, nașterea ideologiei meritocrației a făcut ca îndeosebi din a doua
jumătate a veacului XIX investiția școlară să capete o nouă valoare
socială, care să justifice sacrificiile făcute de cei proveniți din păturile
mici și mijlocii (îndeosebi mica burghezie, preoți, î nvățători și profesori,
țărani înstăriți etc). Iar această idee o regăsim ca o dogmă în spiritul
vremii, cu rezultate notabile îndeosebi după primul război mondial.
Toți aspiranții la o bună poziție socială știau că meritul și
capacitatea nu se obțin „de la sine “, ci presupun ani de muncă și de
privațiuni. În cazul multor liceeni, aspectul apare cel mai evident, deși
mulți adolescenți – îndeosebi cei care vor urma filiera facultăților de
filosofie și litere, pe la cum păna veacurilor XIX -XX – cochetau cu
„boema “, închipuindu -se asemenea unui Verlaine, Baudelaire, Edgar
Poe sau Hölderlin. Visau la mari succese literare și cărturărești, deși unii
abia de erau capabili să treacă clasele de liceu ori examenele la facultate,
citind dezordonat, fără metodă, afișân d stări „nevrotice “ (care par să fi
fost la modă), crezând în aptitudinile lor, dar și în menirea altora de a le
cunoaște resorturile intime și a -i proclama genii. Se imaginau astfel în
„turnul de fildeș “ al marilor creații, trăind de azi pe mâine. Însă, a șa cum
relatează Simion Stolnicu (pseudonimul lui Alexandru Botez), nu era
suficient doar să te crezi dotat, ci mai trebuia ceva. Iar el reproduce o
atare povață a unui universitar de la litere din București, prin anii ‘20:
„În țara asta, dacă nu ești ceva (nu ai un titlu, adică un rang social) și te
mulțumești cu scrisul, nu te așteaptă decât ratarea sau tuberculoza “19.

care periodic invocă anii copilăriei și a mediului familial. (Vezi Teohari
Antonescu, Jurnal, 1893 -1908, ed. Lucian Nasta să, Cluj, Edit. Limes, 2005).
18 Vezi Al. Piru, G. Ibrăileanu, București, Editura pentru Literatură, 1967,
p.17-22.
19 Simion Stolnicu, Printre scriitori și artiști, ed. Simion Bărbulescu, București,
Edit. Minerva, 1988, p.56.

63 Au existat însă și spirite lucide, care aproape că știau din pragul
adolescenței cam ce doreau. După cum nota Mircea Vulcănescu în
octombr ie 1924, la intrarea în universitate, aspirațiile lui erau cu
siguranță comune și altor congeneri: „Veneam cu toată patima celor 16
ani să mă afirm . Nu știam bine ce voi spune, dar universitatea era un
prilej să mă disting. Până atunci nu cunoscusem insucc esul. Tot ce
încercasem, reușise. Eram vesel, mândru, sclipitor, vioi, inteligent și
activ… și aspirând la dominare “20. Au existat însă și spirite echilibrate –
mulți ajunși universitari –, care fără să le displacă boema (cu câteva
excepții notabile, prec um N. Iorga și V. Pârvan), au zăcut prin biblioteci,
au citit munți de cărți, au acoperit mii de fișe cu însemnări savante, fără a
lăsa însă deoparte nici apucăturile indisolubil atașate adolescenței
(chefuri, beții – unele monstruoase –, aventurile galant e etc), toate
acestea constituind parcă etape obligatorii ale inițierii, ca „aventuri “ ale
cunoașterii.
Deși principiul meritului și al capacității intelectuale are o
valoare mai mult simbolică decât reală, acesta prezintă însă un mare
avantaj – spre deose bire, de pildă, de reușita economică –, prin faptul că
succesul este produsul acțiunii individuale. Aproape întotdeauna stă doar
în puterea individului de a acumula capital intelectual, de a face
performanță prin efort propriu, dobândind diplome și titluri . Este
totodată adevărat că acest tip de capital nu asigură permanentizarea
poziției în cadrul familiei, la generația următoare. Ea poate asigura în
unele cazuri doar renumele, lucru deloc de neglijat, dar prea puțin
folositor în ascensiunea profesională a generației succesoare. Cu alte
cuvinte, acumularea capitalului intelectual în cadrul familial este un ciclu
care trebuie luat mereu de la capăt, de la predecesor rămânând doar
prestigiul, diverse bunuri culturale (bibliotecă, manuscrise etc) și,
eventual, o rețea de relații construită de părinte și utilizabilă în timp și în
cazul succesorului. Deși Constantin C. Giurescu urmase liceul „real “,
pregătindu -se a urma apoi studii de inginerie, în ultimul an de liceu s -a
decis totuși să urmeze facultatea de filo sofie și litere – specialitatea
istorie –, schimbare produsă în chiar anul morții tatălui său, tot istoric,
conferențiar la Universitatea din București. Știa deja ce presupune o
atare profesie, iar pentru a deprinde limbile clasice a apelat la bunăvoința
lui Vasile Pârvan, „care fusese prieten cu tata și coleg la Academie “, de

20 „Manuscriptum “, XXVII, 1996, nr.1-2, p.204.

64 a fi acceptat ca auditor la cursurile de greacă ale acestuia, deși nu -și
terminase încă studiile secundare21. De altfel, această decizie nu pare
deloc întâmplătoare, de vreme ce, ca is toric, C.C. Giurescu se revendică
din părintele său, iar apoi, dintre profesorii universitari, foști colegi ai
tatălui, din V. Pârvan, D. Onciul, S. Mehedinți și Demostene Russo. Mai
târziu, Giurescu și -a trecut doctoratul la București, în 1925, din comisi e
făcând parte N. Iorga (raportor), V. Pârvan, D. Russo, P. Cancel și
decanul Ch. Drouhet, pentru ca aproape imediat să se anunțe examenul
de docență în Istoria românilor. Postul era vizat de fapt de Ion Vlădescu,
care urmărea apoi o conferință universitar ă. Pârvan însă l -a „somat “ pe
Giurescu să -și depună candidatura, care s -a mobilizat în acest sens, în
timp record reușind să -și publice o lucrare (în 10 zile), în urma
concursului fiind declarat reușit. Din comisie au făcut parte cei de mai
sus – Iorga, Pâ rvan, Russo și Cancel –, la care s -a mai adăugat Ilie
Minea de la Iași. Din această postură, nu i -a fost greu ca de la 1 ianuarie
1926 Giurescu să fie numit conferențiar de istoria modernă a românilor.
Între timp însă, catedra rămasă vacantă în urma morții lui I. Ursu (în
1925) – și suplinită o vreme de P. Cancel – a fost scoasă la concurs la
începutul lui 1927. Giurescu ar fi putut avea printre potențiali
contracandidați pe P.P. Panaitescu (dar care nu avea docența), Ion
Vlădescu (rivalul de la docență) și Ilie Gherghel, profesor la Liceul „D.
Cantemir “ din București, însă care nu avea publicată decât teza de
doctorat și câteva articole. Dar nici unul dintre aceștia nu s -a înscris la
concurs, considerându -se lipsiți de orice șansă, cu atât mai mult cu cât d e
aproape un an C.C. Giurescu devenise ginerele lui Simion Mehedinți.
Rămas așadar singur în competiție, Giurescu a fost declarat reușit de
către o comisie din care au făcut parte aceiași V. Pârvan (care a redactat
și raportul final), D. Russo, P. Cancel ș i Ilie Minea22.
Asemenea lui C.C. Giurescu, tot din familie de universitari mai
proveneau frații Alexandru și Teodor Naum, fiii junimistului ieșean
Antom Naum, primul ajungând temporar conferențiar de istoria artelor,
al doilea profesor de latină la facul tatea de litere din Cluj; Tancred
Bănățeanu, fiul conferențiarului Vlad Bănățeanu; Hortensia Georgescu,
fiica lui Ioan Lupaș ș.a. – în general transmiterea din tată în fiu/fiică a
profesiei fiind infim reprezentată în cazul facultăților de filosofie și

21 Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p.88.
22 Pentru detalii vezi Ibidem, p.114, 149 -150, 174 -176.

65 litere, spre deosebire de medicină, ca să invocăm doar cel mai evident
exemplu.
Așadar, pentru eventuala transmitere a poziției trebuie să se
acumuleze și alte tipuri de capitaluri (sau alte variabile existențiale), ceea
ce impune ca corolar complementaritat ea reușitei școlare cu alte
categorii de reușită, aspect ce l -am abordat în câteva studii ale noastre și
va constitui punctul central al unei cărți în curs de apariție. Însă tradiția
intelectuală a unei familii transmitea un lucru foarte semnificativ:
atașamentul descendenților față de munca intelectuală și, implicit,
dependența față de funcțiile publice, fapt cu semnificații majore, întrucât
pentru România – și în general pentru țările mai puțin dezvoltate ale
Europei – categoriile intelectuale au rămas de stul de puternic legate de
stat, prin filierele de formare în principal publice și prin debușeele
administrative. Nu întâmplător, instituțiile statului au constituit mereu un
pol de atracție pentru indivizii cei mai educați.
Atuul principal cu cono tații m eritocratice l -a constituit așadar
educația și, în cazul nostru, îndeosebi dobândirea unei diplome
universitare, acesteia adăugându -i-se o altă suită de titluri și diplome
(doctorat, studii de specialitate, atestate profesionale etc). De altfel, încă
din u ltimele patru decenii ale veacului XIX asistăm la o creștere tot mai
pronunțată în toată Europa occidentală a fenomenului școlarizării de
nivel secundar și universitar23. Această expansiune constituie unul din
procesele fundamentale ale modernizării, în str ânsă legătură cu evoluția
structurilor politice și sociale, cu extensia drepturilor civice, a
progreselor tehnologice etc, cu alte cuvinte este vorba de un proces
general de profunde mutații structurale. Nu întâmplător, mijlocul
secolului XIX este apreciat de sociologi și istorici drept începutul erei
învățământului, care va duce la eradicarea analfabetismului, în care
școala este considerată de către stat ca un „serviciu indispensabil “,
educația deschizând calea spre prestigiul social, siguranță, bogăție e tc24.

23 Cf. Reinhart Schneider, L’évolution de l’éducation dans les Etats d’Europe
occidentale entre 1870 et 1975, în vol. Perspectives des sciences s ocials en
Allemagne aujourd’hui, coord. Erwin K. Scheuch, Paris, Editions de la Maison
des Sciences de l’homme, 1991, p.3 -39.
24 Vezi Th. Zeldin, Histoire des passions françaises, 1848 -1945, vol. II, Orgueil
et intelligence, trad. din engleză de Catherine E rhel și Odile de Lalene, Paris,
Edit. du Seuil, 1978, p.159 (cu o nouă ediție, Paris, Edit. Payot, 2002).

66 Însă întemeierea abia din a doua jumătate a veacului XIX a
universităților de la Iași și București (1864) nu a însemnat neapărat și
asigurarea pârghiilor elevate și eficiente de formare a elitelor intelectuale
românești. Deși statul s -a angajat în ap licarea unei politici educative cât
de cât coerente și de anvergură, cel puțin sub aspectul legislației și al
declarațiilor de intenție, pun erea în practică a unui învățămâ nt superior
modern – până spre 1900 – nu s-a putut împlini decât prin artificii și
paleative, ceea ce a dat naștere la stabilimente universitare defectuoase
în organizare și funcționare, în care structura și calitatea profesorilor
n-au putut reprezenta stimuli în cooptarea și dialogul cu un corp
studențesc cât de cât motivat profesional.
În aceste condiții, cealaltă Europă a constituit mulă vreme
principala sursă de instrucție superioară, spațiu de atracție și de referință,
cu implicații majore în procesul modernizării societății românești. În
dorința aproape disperată de a înlocui vechil e configurații culturale, care
asiguraseră prea puțin progresul națiunii, și de a recupera în forță
decalajul temporal ce o separa de civilizația apuseană25, tinerii cu
aspirații elevate și -au îndreptat mereu privirile spre modelele sociale și
intelectuale central și vest europene. Chiar statul, prin factorii diriguitori,
a pus în practică un eficient și costisitor sistem de formare în „afară “ a
elitei intelectuale autohtone – primii bursieri provenind din Țara
Românească, începând cu 182226 – care, odată rev enită, avea să
promoveze aici standardele educaționale și științifice occidentale.
Din această perspectivă, formarea noilor îndrumători spirituali
în apusul Europei a fost și a rămas încă (în diverse maniere) o tendință
nu numai obsedantă, dar și primordi ală. În 1860, de exemplu (pentru a
ne limita doar la perioada imediat anterioară fondării celor două
universități în sens modern), au fost trimiși la studii în străinătate – Paris,
Berlin, Bonn, Torino și München – 32 de bursieri din Moldova, dintre
acești a, la reîntoarcere, nouă devenind profesori universitari27. Mai mult

25 Vezi, în acest sens, observațiile mereu valabile ale lui E. Lovinescu, Istoria
civlizației române moderne , 3 volume, București, 1924 -1926 (cu o nouă ediție în
1972, îngrijită de Z. Ornea, București, Edit. Științifică).
26 Cf. Ion Bianu, Întâii bursieri români în străinătate. Scrisori de -ale lui Efrosim
Poteca, 1822 -1925, în „Revista nouă “, I, 1888, p.421 -481.
27 D. Berlescu, Universitatea din Iași de la 1860 pînă la 1918, în vol. Contribuții
la istoria dezvoltării Universității din Iași , I, București, 1960, p.217. Pentru

67 chiar, domnitorul Al.I. Cuza avea intenția de a întemeia la Paris un
colegiu român, proiect ce nu se va împlini decât mult mai târziu, în
perioada interbelică, prin fondarea Școlilor român e de la Roma și din
capitala Franței.
Asta nu înseamnă că filiera studiilor în străinătate a fost
apreciată la unison ca fiind pozitivă. Asemenea altor spații, au existat și
la noi porniri anti -occidentale, tradiționaliste, care apreciau că
„importurile “ culturale din afară nu fac altceva decât să corupă o
societate cu suficiente resurse pentru o evoluție dinspre interior, care să
conserve obiceiurile moștenite. Nu puțini au fost aceia care, aidoma unui
memorialist din a doua jumătate a secolului XIX, refuz au a-și trimită
copiii la studii în străinătate întrucât observaseră că „tinerimea română
aristocratică, care se întorcea din străinătate cu titlul de doctori în diferite
științe, din o sută de tineri abia câte unul aducea societății învățături
solide și f undamentale, iar nouăzeci și nouă se întorceau nătărăi și
doctori în viciuri și imoralitate, în disprețul societății “28. Memorialistul
viza însă o alternativă pentru fiul său, și anume cariera armelor, o slujbă
de stat, bine remunerată și cu un mare prestig iu social la mijlocul
veacului XIX.
De altfel, cu excepția profesorilor din perioada de început a
universităților noastre, mereu se va căuta – îndeosebi după 1890 –
cooptarea celor care mai întâi și -au făcut studiile superioare de bază în
țară, dar care ma i apoi au urmat filiere de educație și în apusul Europei,
având ca finalitate dobândirea acolo a unei specializări sau a unui
doctorat. Iar după primul război, chiar acest ultim titlu obținut în afară nu
mai era privit întotdeauna cu ochi buni, de vreme ce – de pildă –
bursierilor de la Școlile românești de la Paris și Roma li s -a impus
obligația de a -și susține disertația la una din facultățile din țară,
motivându -se nevoia de „întărire “ a universităților naționale. Evident, în
tot acest mecanism complex d e cooptare a viitorului corp profesoral
universitar, de pildă, un factor esențial îl constituie nu doar competiția pe

perioada de până la 1864 vezi și A. Filimon, Legături științifice ale Universității
din Iași cu universități străine , în vol. Universit atea din Iași. 1860 -1985. Pagini
din istoria învățământului românesc , Iași, Edit. Universității „Al.I. Cuza “, 1987,
p.133 -137.
28 Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate și adnotate de Radu Crutzescu,
București, Fundația pentru Literatură și Artă „Rege le Carol II “, 1935, p.230.

68 bază de titluri și diplome, ci și apropierea precoce dintre magistru și
discipol (posibil succesor), încă de pe băncile facultății, facili tând
cunoașterea directă dintre cei doi, verificarea afinităților și a capacităților
intelectuale, crearea rudimentelor de solidaritate etc.
Devin astfel explicabile multe din eșecurile unor spirite
strălucite în a accede la un post universitar, invocând aici doar exemplul
lui Pius Servien, al cărui nume inițial era de Șerban Coculescu
(1902 -1959). Deși era fiul lui Nicolae Coculescu, profesor universitar și
director al Observatorului Astronomic din București, Pius Servien a
făcut primii ani de școală la B ucurești, pentru ca apoi să -și continue
studiile la Paris, din 1917, la Liceul „Saint -Louis “. Se va înscrie apoi la
facultatea de litere de la Sorbona, susținându -și acolo doctoratul în 1930
cu o disertație mult apreciată29. În 1940 va încerca să ocupe cate dra de
limba și literatura franceză din București30, fără a avea cea mai mică
șansă, în principal deoarece pentru mulți din instanța de validare era un
„necunoscut “. Este drept că contracandidatul său venea tot de la Paris –
este vorba de Basil Munteanu –, însă acesta făcuse facultatea la
București, devenise bursier al statului la Școala română de la
Fontenay -aux-Roses, de la care fusese îndepărtat pe motiv că dorea să -și
susțină doctoratul în Franța. Basil Munteanu întreținuse însă excelente
relații cu fost ul titular al catedrei (Ch. Drouhet), dar și cu mulți alți
universitari și scriitori din țară, cărora le recenza lucrările prin
periodicele franțuzești, dar mai ales le inocula nădejdea de a figura cu
multe aprecieri laudative într -o Istorie a literaturii române, pregătită de
el pentru apusul Europei. Numai că în vreme ce urmele lăsate de
Munteanu în cultura franceză au fost modeste, cel respins – Pius Servien
– va ajunge ulterior cercetător la „Centre de Recherches Scientifiques “
din Paris, va ține lecții despre ritm și limbaj poetic în cadrul catedrei de

29 Pius Servien, Les Rythmes comme introduction physique à l’esthétique.
Nouvelles methodes d’analyse et leur application notamment à la musique, aux
rythmes du français et aux mètres doriens. Avec une remarque de Paul Valéry,
Paris, Edit. Boivin, 1930, 208 p.
30 Mircea Anghelescu, Pius Servien -Basil Munteanu: avatariile unui concurs la
Universitatea din București, în „Manuscriptum “, XII, 1981, nr.3, p.95 -102.

69 poetică de la Collège de France, publicând tot odată câteva cărți de mare
valoare31.
Un aspect oarecum diferit de formare și afirmare în cadrul
societății românești îl prezintă elitele „artistice “, întrucât astfel de cariere
n-au ascultat întotdeauna de aceleași reguli ca în profesiile invocate mai
sus, ce i -ar putea integra în categoria intelectualilor. Profesia de artist
(pictori, sculptori, desenatori) a fost – și a rămas în bună parte – una
liberală, sup usă în primul rând legilor de piață ale liberului schimb, fiind
mai puțin dependentă de sistemul academic. Pentru artiști, calitatea
operei este mult mai importantă decât diplomele dobândite, valoarea
rezultând în primul rând din recunoașterea publică a pr odusului și gradul
de vandabilitate. Pentru a -și exercita meseria, era nevoie de talent, iar la
perfecționarea și validarea acestuia devenea adeseori necesară doar
practica pe lângă un artist consacrat, într -un atelier privat, iar dacă era
posesorul unei d iplome de bacalaureat putea chiar aspira la studii
superioare artistice, deși nu întotdeauna era necesară existența unui
atestat de nivel secundar. Fără a dori însă să omitem această categorie a
elitelor, am considerat necesar să ne oprim – când a fost caz ul – și asupra
migrației tinerilor studenți artiști, surprinzând doar unele tipuri de
formație, în principal prin intermediul școlilor artistice superioare, care
presupuneau o anume formație inițială. Este totuși de reținut faptul că la
noi pictura și scul ptura s -au dezvoltat relativ târziu, multe din producțiile
artistice existente aici fiind datorate unor străini, de o artă „națională “ în
sens modern neputându -se vorbi decât de pe la mijlocul veacului XIX.
Au fost acestea doar câteva elemente ce țin de ed ucația
viitoarelor elite intelectuale de la noi, aspectul fiind – evident – mult mai
complex, dar reliefat măcar în liniile generale în mai toate biografiile
consacrate acestora. Vom insista însă acum în principal pe filierele
formative din afara României, în contexte și cu consecințe ce se vor
desprinde aproape de la sine.

31 Vezi îndeosebi Base physique et base mathématique de la théorie des
probabilités vers une nouvelle forme de la théorie, París, Hermann, 1942;
Science et Poesie, Paris, Flammarion, 1947; Science et hasard, Paris, PUF,
1949.

70

UNIVERSITĂȚILE OCCIDENTALE ȘI
FORMAREA ELITEI INTELECTUALE
ROMÂNEȘTI

Mirajul Europei și funcțiile simbolice ale
„peregrinării academice “

Datorită carențelor învățământului supe rior românesc și mirajul
reprezentat de apusul Europei, universitățile străine au deținut multă
vreme monopolul formării elitei intelectuale autohtone. Se poate estima,
fără exagerare, că în intervalul 1860 -1944, aproape toți miniștrii,
membrii cabinetelor ministeriale, profesorii universitari și alți înalți
funcționari au urmat filiera studiilor în străinătate1. De altfel, la cumpăna
veacurilor XIX -XX, un intelectual român remarca nu fără oarecare
tristețe faptul că diriguitorii noștri, cu toate că și -au c ompletat și
perfecționat „cunoștințele la metodele din Germania și Franța “, sunt
incapabili să înțeleagă rostul unui sistem universitar național bine dotat
și articulat; și deși „cultura apuseană ne -a format profesorii noștri
universitari “, „am fost și sun tem încă tributari apusului pentru
importarea științei “2. Doar în felul acesta se pot explica sursele
transformării societății românești și cum s -a reușit, sub influența

1 De pildă, pentru cât datorează corpul universitar românesc instituțiilor de
învățământ superior europe ne, vezi Elena Siupiur, Les intellectuels roumains du
XIXe siècle et la réorganisation de la classe politique et du système
institutionnel, în „Revue Roumaine d’Histoire “, XXXIV, 1995, no.1 -2, p.75 -96;
Lucian Nastasă, Le role des études à l’étranger dans l a carrière des professeurs
d’université roumains (1864 -1944), în vol. L’enseignement des elites en Europe
Centrale (19e-20e siècles), sous la direction de Victor Karady et Mariusz
Kulczykowski, Cracovie, Université Jagellonne, 1999, p.149 -158. Sau, dintr -o
altă perspectivă, Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească
(1866 -1900), București, Edit. ALL, 1998, p.113 -114.
2 Gr. Hurmuzescu, Chestiuni de învățământ. Universitățile noastre , în „Noua
revistă română “, I, 1900, vol.2, nr.24 (15 decembrie), p.441 .

71 modelelor occidentale, modificarea aspectului și spiritului culturii
naționale, până a tunci de factură orientală și ortodoxă.
În mai toate țările vest europene, învățământul superior se
reformase și se modernizase încă de pe la mijlocul secolului XIX în
strânsă legătură cu evoluțiile societale în general3. La dezvoltarea acestui
proces au contribuit mai mulți factori, din care un impact fundamental
l-au avut aspecte precum: consolidarea mecanismelor democrației, care a
creat tensiuni între diversele sisteme sociale europene, atât noile, cât și
vechile elite îndreptându -se spre învățământul superior pentru a -și
legitima statutul și pârghiile de putere prin intermediul educației și al
acțiunii principiului meritocratic; industrializarea, care solicita sisteme
de învățământ adaptate nevoilor și exigențelor de natură tehnologică,
economică și so cială; tensiunile sociale și conflictele politice care
reclamau instituții de învățământ elevat cât mai integrate aparatului
etatic și capabile să elaboreze ideologii care să susțină unitatea
națională4. În fapt, sistemul universitar occidental din a doua jumătate a
secolului XIX era fondat pe ideea emancipării, promițând libertatea

3 Pentru acest proces, în general, vezi: The Transformation of Higher Learning,
1860 -1930. Expansion, diversification, social opening and professionalization
in England, Germany, Russia and United States, ed. Konrad Jarausch, Stuttgart,
Klett -Cotta, 1982 ; George Weisz, The emergence of modern universities in
France, 1863 -1914, Princeton, Princeton University Press, 1983; Intellectuals,
universities and the State in Western modern societes, edited by Ron Eyerman,
Lennart G. Svensson and Thomas Soderqvist, Berkeley, University of California
Press, 1987; The Rise of the Modern Educational System. Structural Change
and Social Reproduction, 1850 -1920, ed. Detlef K. Muller, Fritz Ringer and
Brian Simon, Cambridge, Cambridge University Press, 1989 (prima ediție î n
1987); The European and American University since 1800. Historical and
sociological essays, ed. by Sheldon Rothblatt and Björn Wittrock,
Cambridge/New York, Cambridge University Press, 1993; A history of the
university in Europe, vol. 3: Universities in the nineteenth and early twentieth
centuries (1800 -1945), ed. Walter Rüegg, Cambridge, Cambridge University
Press, 2004; Universities and science in the early modern period , ed. by
Mordechai Feingold and Victor Navarro -Brotons, Dordrecht , Springer , 2006 ș.a.
4 Cf. Alain Drouard, Analyse co mparative des processus de changement et des
mouvements de réforme et de l’enseignement supérieur français, Paris, Editions
du Centre National de la Recherche Scientifique, 1978 , p.53.

72 conștiinței, egalitatea în drepturi, autonomia morală și intelectuală a
indivizilor.
La noi, trecerea printr -o universitate occidentală a fost mereu
considerată ca un bun indic e de formație ambițioasă și de calitate.
Obținerea unei diplome de licență sau de doctorat în străinătate, ca
instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esențial al tinerilor cu
aspirații elevate, atestatul indiscutabil al competențelor intelectua le și
garantul reușitei sociale. În acest context, „oricine avea un titlu
universitar, mai ales luat în străinătate – spunea în Mărturisirile sale
filosoful C. Rădulescu -Motru, referindu -se la anii 1890 -1900 –, găsea
înaintea sa cariera deschisă gata “5. În consecință, „continuarea studiilor
universitare în străinătate era pentru toată generația mea un lucru așa de
natural, încât ea nu cerea aranjamente prealabile (…). Plecau, fiindcă așa
făcea toată lumea “6. De altfel, nici în perioada de după primul răzb oi
mondial mentalitatea nu se schimbase prea mult, de vreme ce Vasile
Băncilă îi relata lui Basil Munteanu în toamna lui 1922 – fără să aibă o
imagine prea clară a ceea ce se petrecuse anterior sub acest aspect – că
„toți licențiații, când sunt întrebați c e planuri au, spun: «plec, plec !» I-a
apucat instinctul migrației către Apus pe români, după ce 2000 de ani au
găsit de bine să stea în văgăunele Carpaților. E cam târziu, dar nu
strică !“7. Iar acest aspect a accentuat treptat diminuarea caracterului
elitist al educației în afara granițelor, generând nu doar impresia
conturării unui fenomen de masă.
Nu întâmplător, datorită sporului excesiv al atestatelor
universitare străine – mai ales până pe la primul război mondial – s-a
impus legislativ un „control “ al acestora, prin îndeplinirea unor
proceduri de recunoaștere a diplomelor de către ministerul român de
resort. De altfel, încă de la finele primului deceniu al veacului XX
asistăm la tot mai multe dezbateri pe tema necesității protejării piețelor
profesi onale naționale în fața diplomelor străine, pentru ca după 1919
sejururile în afară să fie „recomandate “ doar pentru studiile de „scurtă
durată “, dar mai ales cu obligația de a trece doctoratul în țară. Iar
argumentul invocat de autorități era acela că reț eaua noastră universitară

5 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , ed. Sanda și Valeriu Râpeanu, Bucure ști,
Edit. Minerva, 1990, p.69.
6 Ibidem , p.38.
7 Basil Munteanu, Corespondențe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p.8.

73 a reușit să acopere întârzierea anterioară, putând să ofere o calitate
similară studiilor în afară, ca atare se crease acea situație susceptibilă de
a limita „natural “ importul de diplome prin simplul joc al pieței
universitare. C u toate acestea, nu s -ar putea spune că în perioada
interbelică statul român a descurajat studiile în afară, impunând dreptul
de preemțiune pentru titularii unor diplome naționale în cazul anumitor
posturi8.
Iată de ce studiile în Occident au devenit pent ru mulți dintre
tinerii români nu numai un mijloc de a se forma, de a se instrui, cât mai
ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în
aspirația spre poziții sociale înalte. Nu întâmplător se constată atunci –
ca și acum – o anume greutate a virtuților intelectuale căpătate prin
frecventarea universităților occidentale, care dobândiseră de -a lungul
vremii un fel de „capital simbolic autonom “, exprimat prin termeni de
autoritate sau prestigiu, dar care se sprijină cel mai adesea pe s impla
încărcătură ce ținea de vechimea stabilimentului. Iar a urma o
universitate ce deținea un asemenea „capital atribuit “, aducea studiosului
uneori beneficii prin procură, doar prin banalul fapt că era posesorul
unei diplome de la Paris, Berlin, Heidelb erg sau Viena, deși pregătirea
individului nu acoperea întotdeauna prestigiul diplomei. Este poate și
explicația cea mai simplă în ceea ce privește prezența infimă a românilor
în micile facultăți provinciale franceze, care au fost create în cadrul
birocrat ic al Universității napoleoniene, dar care au rămas modeste în
ceea ce privește producția savantă, deși au profitat de faptul că participau
formal la o rețea în fruntea căreia se afla prestigioasa „Nouvelle
Sorbonne “, atrăgând încă de la finele veacului XI X importante
contingente de studenți străini, dar mai puțin pe cei din România. Pe de

8 În Ungaria, de pildă, în perioada interbelică, recunoașterea diplomelor străine
pentru a exercita orice profesie reglementată de puterile publ ice a dus la o
transformare profundă a filierelor migrațiilor studențești. Dacă spre 1880, 2/5
din medicii maghiari aveau o diplomă în străinătate, această proporție se reduce
semnificativ în preajma celui de -al doilea război (Victor Karady, Les logiques
des échanges inégaux. Contraintes et stratégies à l’œuvre dans les migrations
d’étudiants en Europe avant les années 1930, în vol. Universitäten als Brücken
in Europa. Studien zur Geschichte der studentischen Migration, Hrsg. Hartmut
Rüdiger Peter und Natal ia Tikhonov, Frankfurt am Main -Berlin -Bern etc, Peter
Lang Verlag, 2003, p.31 -32).

74 altă parte, se cuvine aici făcută precizarea că noțiunea de facultate din
sistemul francez este mult diferită de ceea ce se înțelegea atunci în lumea
germanică sau acum l a noi. În secolul al XIX -lea, până la legea Liard din
1896 (ce va reuni facultățile dintr -o localitate sub titulatura de
„universitate “), învățământul superior din hexagon avea două tipuri de
stabilimente, pe de o parte marile școli (în care studenții erau admiși prin
concurs), iar pe de alta facultățile, instituții deschise, autonome, destinate
posesorilor unui bacalaureat, în care se promova o singură disciplină9.
Din marea varietate a tipurilor de călătorie, filiera studiilor pare
să fi fost așadar cea m ai importantă și semnificativă: ea urmărea un
„program “ cu obiective bine precizate; se făcea la vârste tinere (20 -25
ani), când individul e deschis spre cunoaștere, spre alte experiențe; este
cel mai important moment din ciclul inițierii, cu finalități la întoarcere,
cei mai mulți studenți ocupând apoi funcții și pârghii esențiale de putere
intelectuală, politică și economică, devenind la rândul lor îndrumători
sau diriguitori în varii domenii. În 1898, pe când Sextil Pușariu avea
doar 21 de ani, călătoris e deja prin Germania și Danemarca, iar acum își
pregătea doctoratul, nu fără a vizita „cultural “ și Italia, atribuind acestor
peregrinări virtuți invocate de mulți alții, pentru că ele se făceau „când
cu sufletul virgin și cu o sete nesățioasă poți acumula fără oboseală cât
mai multe și variate impresii, prelucrându -le repede, chiar dacă nu
izbutești să le clasifici și să le distingi “10.
Totodată, frecventarea unui mare centru universitar vest
european constituia o bună sursă de î mbogățire culturală, de distanțare
față de moravurile și ideile preconcepute avute în țară, de socializare și
politizare. Stabilit pentru o vreme la Leipzig – în intimitatea lui I.L.
Caragiale –, după ce -și trecuse doctoratul în filosofie la Halle, în 1903 ,
Paul Zarifopol îi scria după doi ani lui N.M. Condiescu că -i „priește
strașnic aici “, găsind „liniște, ordine, seninătate “. „Pentru noi
meridionalii și orientalii – continuă el reflecțiile –, copii încă nevârstnici
(ori resturi bătrâncioase?) ai Europei, e mare primejdie de a cădea într -un
sibaritism complet, așa de multe și variate ce sunt satisfacțiile pe care ni

9 Cf. Pierre Moulinier, Les étudiants étrangers à Paris au XIXe siècle. Origines
géographiques et cursus scolaires, în vol. Universitäten als Brücken in Europa.
Studien zur Geschicte der studentische Migration, citat, p.95.
10 Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri de tinerețe (1895 -1906),
București, Editura pentru Literatură, 1968, p.72.

75 le oferă occidentul. Vorbesc, firește, de satisfacțiile superioare; pe cele
inferioare le -am imitat destul de bine și de repede acasă, cu deos ebire noi
românii “11. Sunt gânduri parcă în continuarea celor formulate câțiva ani
mai devreme de socrul său, C. Dobrogeanu -Gherea, către Ștefania, care -i
va deveni soție lui Zarifopol: „Nouă, românilor, ne cam trebuie
disciplină în toate. Românii au inteligență, aptitudini, numai n-au
disciplină la muncă, n-au perseverență, seriozitate – nicăieri nu se capătă
aceste lucruri mai bine ca în Germania“12, iar această obsesie a
discrepanței în ce privește atitudinea față de „muncă“ dintre noi și
occidentali este o constantă pentru mai toți studioșii români aflați la
universitățile din afară.
Așadar, a face studiile în străinătate, a călători și a trăi o vreme
în alte spații culturale, nu înseamnă doar a te legitima ca „om
profesional “, prin titluri și diplome, ci și a te rupe o vreme de contextul
formativ inițial, de a suporta o „terapie “ a ineditului, de a te angaja la
„aventură “, pentru că – de pildă – doar simplul gest al deplasării fizice
dinspre România spre alte puncte cardinale europene în a doua jumătate
a veacului XIX și până spre anii 1920 constituia în adevăr un act
temerar, măcar dacă luam în seamă mijloacele de transport ale vremii.
Pe de altă parte, în mod evident, anii de studii în afară au constituit o
perioadă indiscutabilă nu doar de îmbogățire cu lturală, ci și de a gusta
libertatea, libertatea de mișcare, a ideilor, a moravurilor, atât de
constrângătoare în spațiul românesc. Trecerea pe la Sorbona, a asista la
cursurile de la Collège de France sau la Universitatea din Berlin,
împărtășirea sociabil ității studențești a cafenelelor din Cartierul Latin sau
a Kneipen -urile de la Heidelberg sau Göttingen au venit să alimenteze și
să fundamenteze în secolul XIX, dar și în cel următor, până pe la al
doilea război mondial, cele mai diverse conduite, majorit atea studenților
noștri socializându -se și politizându -se. După ce a absolvit facultatea de
drept la București în 1882, Barbu Ștefănescu -Delavrancea a plecat
aproape imediat la Paris pentru un doctorat în științe juridice. A fost însă
deopotrivă interesat de filosofie și științe naturale – pentru a aprofunda
pozitivismul lui Auguste Comte –, a frecventat muzeele și cafenelele,

11 Paul Zarifopol în corespondență , ed. Alexandru și Radu Săndulescu,
București, Edit. Minerva, 1987, p.73.
12 Constantin Dobrogeanu -Gherea. Corespondență, ed. Ion Ardeleanu și
Nicolae Sorin, București, Edit. Minerva, 1972, p.102 (iulie 1897).

76 expozițiile de arte plastice, era sensibil la efervescențele politice din
Franța, fiind marcat de moartea lui Gambetta (pe care l -a admirat și i -a
servit de model „oratoric “), toate acestea – și încă multe altele –
contribuind la un cumul de stimuli ce vor lăsa amprente adânci asupra
personalității lui de mai apoi.
Revenind la observațiile aceluiași C. Rădulescu -Motru, aflăm
însă și m otivații mai puțin onorabile, dar care, în parte, reflectă o stare de
spirit oarecum reală: „ Această plecare în străină tate – spunea el – se
făcea aproape în mod mecanic, fără să fie însoțită de obișnuitele
anticipări sentimentale. Tânărul român pleca; nu fiindcă avea nostalgia
unei culturi despre care îi vorbiseră alții și pe care el nu o avea în țară, ci
el pleca pur și simplu luat de curent. Ajuns în străinătate, în afară de
școala unde avea să urmeze, el nu cunoștea decât cafeneaua și
restaurantul. Iniț ierea în viața culturală a străinătății interesa pe foarte
puțini. Cei mai mulți, chiar dacă întârziau cu anii prin străinătate, se
înapoiau în țară, din punctul cultural, așa cum fuseseră la sosire. Aveau o
diplomă și cu aceasta erau mulțumiți “13. Evident, există în aceste reflecții
și o anume doză de exagerare, explicabilă prin aceea că memorialistul –
printre altele autor al celebrei lucrări Românismul. Catehismul unei noi
spiritualități (1936) –, ajuns profesor universitar după ce, în prealabil,
urmase ș i el filiera studiilor în străinătate, căuta indirect să supraliciteze
valoarea instituțiilor academice naționale, necesitatea ca tinerii români să
prefere în primul rând universitățile autohtone și nu mediile „corupte “
ale Apusului. La fel ca el s -au expr imat încă mulți alți universitari, care
cu toții își desăvârșiseră studiile în vestul Europei, unul dintre ei
concluzionând – de pildă – că una din consecințele acestui obicei este
slaba legătură dintre pătura conducătoare și universitate, motiv pentru
care propunea în 1906 ca pentru întărirea stabilimentelor românești să nu
se mai permită nimănui a ocupa o funcție în țară dacă nu are licența la o
universitate autohtonă14.
În fapt, cum am sugerat deja, nivelul scăzut al învățământului
românesc – și îndeoseb i al echipamentelor universitare moderne – nu
putea nici pe departe satisface exigențele educației europene de la

13 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , p.38. O crit ică a obiceiului de a merge la
studii în afara țării și la D. Hurmuzescu, Studenții români la universitățile
străine , în „Cultura română “, III, 1906, nr.4, p.128 -136.
14 Dragomir Hurmuzescu, în „Cultura română “, III, 1906, nr.4, p.162.

77 cumpăna secolelor XIX -XX. Câteva cifre sunt suficiente pentru a indica
diferențele în ceea ce privește oferta universitară europeană și cea
națională. Față de 21 universități în Germania sau 15 în Franța, existente
la finele secolului XIX, România nu a avut decât două astfel de
stabilimente până la finele primului război mondial, la 5.956.690
locuitori în 1899 sau la 7.771.341 în 1914, în vreme ce în Elveția – de
pildă – ființau la același sfârșit de veac șapte universități la o populație
de 3.315.000, iar Belgia întreținea tot atunci patru astfel de stabilimente
la 6.693.548 locuitori15. Până și Ungaria avea mai multe instituții de
învățământ sup erior: până în 1914 existau trei stabilimente cu statut
universitar (din care o școală politehnică), la peste 18 milioane de
locuitori. Însă aceasta mai beneficia de o veritabilă rețea de studii
post-secundare (dar care nu acordau doctoratul), ce includeau școli
superioare profesionale, școli militare, seminarii, un institut rabinic, plus
o sumedenie de „academii juridice “ care pregăteau noile elite. Din
regiunea noastră, doar Bulgaria și Croația nu au avut până spre 1900
decât câte o universitate „național ă“16, iar o instituție sârbească de acest
gen la Belgrad a fost creată abia în 1905, deși o școală superioară cu trei
„facultăți “ funcționa încă din 1863.
În mod evident însă, numărul de centre universitare din diverse
țări nu oferă decât o măsură aproxima tivă a deosebirilor care afectau
realmente piața. Mai importante sunt echipamentele și prestațiile erudite,
care au generat diferențe chiar între statele occidentale, multe deosebiri
având la bază motive istorice particulare. În Elveția, de pildă,
universi tățile îndeplineau importante funcții regionaliste, în vreme ce
Italia era împânzită de asemenea stabilimente, dar în care erau menținute
multe din vestigiile universitare medievale: în 1910 erau 21 universități
(nu întotdeauna cu ciclu complet) și 11 alte instituții de învățământ
superior.
Așadar, plecarea studioșilor din România spre Apus se datora în
principal diferențelor în ceea ce privește oferta universitară, dar și
efectului de dominație pe care îl exercita Occidentul nu doar asupra

15 În Belgia, în afara celor patru universități (Bruxelles, Gand, Louvain și Liège),
mai funcționau alte câteva instituții de învățământ superior, care confereau titluri
„neacademice “, la nevoie echivalate de un juriu alcătuit din universitari.
16 În conformitate cu recensământu l din 1888, după unificarea cu Rumelia,
Bulgaria avea o populație 3.154.375.

78 noastră, ci a în tregii Europe de sud -est, ca urmare a unei dezvoltări
socio -economice și a unei modernizări culturale accentuat inegală între
diversele regiuni și țări ale continentului. Era nevoie de reforme
profunde înainte de a se emite pretenția identității calitative dintre
universitățile românești și cele occidentale. Alexandru Lapedatu, fost
student al Universității din Iași și fără măcar un stagiu de specializare în
afara țării, dar ajuns profesor universitar și în mai multe rânduri ministru
al Cultelor și Artelor în perioada interbelică, avea să regrete în 1910,
după o vizită în Germania, lipsa contactului cu Apusul în anii
adolescenței: „Călătoria aceasta m -a convins și mai mult de greșeala
ireparabilă pe care am făcut -o de a nu fi căutat și eu, ca alți colegi, să
merg la studii în străinătate – respectiv Germania – unde, în epoca aceea,
mergeau mai toți tinerii români. Regretul era prea tardiv. Ajunsesem la o
vârstă [34 de ani] și într -o situație că nu mai puteam repara nimic “17.
Sub acest aspect, o stare de fapt i ncontestabilă era surprinsă la
cumpănea veacurilor de Pompiliu Eliade – autor al celebrelor lucrări De
l’influence fran çaise sur l’esprit public en Roumanie. Les origines.
Étude sur l’état de la société roumaine à l’époque des règnes
phanariotes (1898) și Histoire de l’esprit public en Roumanie au
dixneuvième siècle (în două volume, apărute în 1905 și 1914), în care
reliefa influența franceză majoră în Principatele Române –, cu studii
temeinice la Paris și devenit apoi profesor universitar: „Liceul și
Unive rsitatea din București – se destăinuia mentorului său, Titu
Maiorescu – reușiseră numai să mă dezguste și să mă ostenească. Școala
Normală de la Paris mi -a împrospătat toată inteligența “. „Am stat în
străinătate – motivează el în continuare – aproape șapte ani și în acest
timp cea dintâi grijă a mea a fost să -mi refac educația mea literară și
științifică. Studiile mele secundare și superioare din țară fuseseră
superficiale, din cauza slăbiciunii profesorilor “18.
Iar dintr -o altă perspectivă, contactul cu Eu ropa și cultura ei
imprima profunde sentimente de deprimare: „Suntem așa de înapoiați,
noi românii – scria în 1889 C. Rădulescu -Motru tatălui său –, că orișice
specialitate aș lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamă… Iordache
Golescu, cu toate că se gând ea la sărăcia spirituală și materială a

17 Al. Lapedatu, Scrieri alese , ed. I. Opriș, Cluj, Edit. Dacia, 1985, p.195.
18 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, ed. Z.
Ornea, București, Edit. Min erva, 1978, p.241.

79 României, era totuși un om fericit, fiindcă avea credința că, prin
bunăvoință, starea românului se poate îndrepta. Eu nu am această
credință. Eu cred că suntem meniți să rămânem printre popoarele etern
sărace. Roata norocului nu se va învârti niciodată pentru noi. Alții, care
au deschis înaintea noastră ochii la civilizație, ne -au furat tot norocul…
La București mă credeam învățat; acum văd că nu știu nimic “19. În mod
evident, Occidentul ni s -a impus mereu prin preemin ența ansamblului de
echipamente culturale, deși inegal dezvoltate chiar în interiorul său. Iar
această preeminență s -a manifestat efectiv în ceea ce privește nivelul
cercetării științifice sau al erudiției, adică sub aspectul capitalului
intelectual colect iv pus la lucru în diverse sectoare ale învățământului
superior și instituțiile care -i sunt atașate (academii, laboratoare, biblioteci
etc), care se exprimă în indicii obiectivi de eficacitate pedagogică sau de
performanță a personalului și a aparatelor de producție, invenție și
difuzare a cunoștințelor.
De altfel, această superficialitate a instituțiilor academice
naționale, calitatea mediocră a celei mai mari părți din corpul profesoral,
au constituit la cumpăna dintre veacuri subiectul unor ample dezbate ri în
societatea românească, ce aveau ca scop ameliorarea unor stări de fapt
reale. Apariția celebrelor cărți ale lui Nicolae Iorga, Opinions sincères
(1899), Opinions pernicieuse (1900) și Cuvinte adevărate (1903)20, de
pildă, ce punea în discuție obiceiur i, mentalități, instituții, personalități
etc, a fost rezultatul acestei situații de relativă înapoiere culturală, dar și
un semnal de alarmă în ceea ce privește consecințele transplantării aici,
prin intermediul celor instruiți superficial în afara hotare lor, a unor
stabilimente ce nu păreau deloc adecvate stadiului real de evoluție a țării.
„On avait brusqué les choses – constata Iorga –, on avait dépassé de
beaucoup les bornes d’un développement normal, en improvisant des
choses qu’on n’improvise jamais impunément “21. Iar în ce privește
universitățile, eșecul se datorează în primul rând „direcției generale a

19 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , p.40.
20 N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 ,
Bucarest, Imprimerie de „L’Indépendance roumaine “, 1899; idem, Opinions
pernicièuses d’un mauvais patriote , București, Im primerie de „L’Indépendance
Roumaine “, 1900; Idem, Cuvinte adevărate , București, Edit. Minerva, 1903
21 N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 , p.13.

80 studiilor “, care nu are alt scop decât de a scoate profesori secundari, și
nimic altceva, lipsiți de orice bază profundă a cunoașterii științifice.
Până și în domeniul artelor plastice pregătirea de la noi nu era
tocmai una de calitate. Înscris la Școala de Belle -Arte din Iași în 1902,
Nicolae Tonitza declara peste un sfert de veac că aici „am pierdut cinci
ani de zile, învățând să lustruiesc, după gips uri antice, iar la natură vie să
transpun pe pânză aceeași carnație de clisă râncedă a aceluiași model
murdar și borțos: o țigancă nenorocită, recrutată de directorul școlii din
nu știu care mahala suspectă, și pe care o schingiuiau penibil, în atelier,
silind-o să ia poze clasice de Afrodită “22. Iar de penibilul „educației “
artistice ieșene și -a dat seama după numai un an de la absolvirea Școlii,
când va întreprinde o călătorie în Italia, alături de un grup de studenți
bucureșteni de la litere și filosofie, motiv pentru care în 1907 se va
îndrepta spre Academia din München, promotoare la vremea aceea a
Jugendstil -ului ( Art-Nouveau în Franța sau Sezession în Austria).
Cu toate acestea, subdezvoltarea universitară din România de
până pe la primul război mondia l nu trebuie pusă în relație cu evoluția
învățământului secundar, care conducea la studii superioare.
Învățământul gimnazial și liceal pare mult mai dinamic și chiar mai
articulat la necesitățile vremii, deși indicatorii primelor două -trei decenii
de la cr earea statului român modern sunt extrem de reduși. Iar câteva
cifre sunt, credem, edificatoare în această direcție. La finele anului școlar
1864/5 în România funcționau 26 de stabilimente de rang secundar (de
ambele sexe)23, ce însumau doar 2869 de elevi, d in care au absolvit
ciclul întreg pre -universitar 212. Așadar, la populația întregii țări de
atunci (aproximativ 4.100.000 locuitori)24, numai 0,07% era prinsă într -o
formă de studii secundare, din care doar 0,005% putea deveni un

22 Apud Valentin Ciucă, Pe urmele lui Nicolae Tonitza, București, Edit.
Sport-Turism, 1984, p.24
23 Din aceste 26 de școli de rang „secundar “, 5 erau licee, 4 gimnazii, 2 școli
comerciale, 3 școli „centrale “ de fete, 2 „institute “, un „externat “, o „școală
reală“ și 8 „seminarii “.
24 Cf. Anuarul statistic al României, 1939 și 1940, București, Institutul Central
de Statistică, 1940, p.41.

81 potențial public universit ar25. Nici la cumpăna secolelor XIX -XX
lucrurile nu păreau să fi evoluat spectaculos într -o direcție satisfăcătoare,
de vreme ce la 1899 România înregistra pentru populația cuprinsă între
7-15 ani un grad de analfabetism de 70,6% (până și în orașe cuantumul
era de 54,5%), iar la cei de peste 15 ani proporția era de 80,3%26. Pentru
comparație, sub aspectul analfabetismului, ne apropiam de Portugalia,
însă stăteam mai bine decât Serbia și Bulgaria. În schimb, elevii
gimnaziilor și liceelor reprezentau 0,23% (în cifre absolute: 14.116
elevi) din populația întregii țări în 1901/2 (la 6.125.952 locuitori), cifră
aparent în scădere comparativ cu 1896/7 (0,26%, iar în cifre absolute
15.262 elevi), descreștere sesizabilă și mai apoi, în 1904/5
înregistrându -se doar 11 .935 elevi27. Am spus „în aparență “, deoarece în
timp ce populația liceelor scade, cea a școlilor secundare speciale a
crescut semnificativ: în 1901/2 se adaugă elevilor de gimnaziu și liceu,
cuantificați mai sus, alți 5135 care frecventau școlile normale,
comerciale și de meserii (fără școlile militare); de asemenea – pentru a
ne raporta la aceiași ani –, în 1904/5, la același tip de școli speciale erau
6836 elevi28. Explicația stă în mod evident în faptul că școala secundară
se punea tot mai mult în acord c u nevoile statului, îndreptându -se spre
studiile speciale, cu plasament imediat pe piața muncii, datorită atât
reformelor introduse de legea învățământului din 1898, dar și

25 Calcule făcute pe baza Anuarului General al Instrucțiunii Publice pe anul
școlar 1864 -65, sub direcțiunea lui V.A. Urechia, București, Imprimeria
Statului, 1868, p.288 -289.
26 Leonida Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al
populațiunii României de la 1899 , cu o prefață de dr. Sabin Manuilă, București,
Institutul Central de Statistică, 1944, p.122 -123. Abia după un deceniu se vor
constata progrese cât de cât sesizabile, cu ocazia re censământului știutorilor de
carte efectuat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, când se înregistrează o
creșetere medie de 17% (cf. G. Arghirescu, Recensământul știutorilor și
neștiutorilor de carte , în „Revista generală a învățământului “, VI, 1910, n r.4,
p.236).
27 La acea dată, în România funcționau 19 licee, 24 gimnazii, 4 seminarii, 7 școli
normale, 10 școli comerciale (cf. „Revista generală a învățământului “, I, 1905,
nr.2, p.138). Pentru evoluția acestei rețele de învățământ vezi Valeria Ciachir,
Învățământul secundar din România în perioada 1864 -1900, în „Revista
istorică “, I, 1990, nr.3, p.235 -248.
28 Cf. „Revista generală a învățământului “, VI, 1911, nr.10, p.663 -667.

82 schimbărilor în ceea ce privește alegerea carierelor, în urma crizelor
economice di n 1900 și 1904, ce au dus la suprimarea funcționarilor.
Atitudinea față de filiera studiilor secundare cunoaște câteva
modificări notabile spre finele primului deceniu al veacului XX. În anul
școlar 1910/11, de pildă, funcționau în România 20 de licee ce reuneau
9749 elevi, 23 de gimnazii cu 4258 elevi, în vreme ce școlile comerciale
erau deja în număr de 21, cu 2054 elevi – ceea ce pare să confirme
logica studiilor speciale, invocată mai sus. În schimb se fac simțite
măsurile pentru reducerea analfabetism ului, întrucât funcționau deja șase
școli normale ce însumau însă 1751 de elevi29, așadar viitori învățători,
care în mare parte se vor îndrepta spre mediul rural în scopul de a
ameliora nivelul scăzut de instrucție școlară.
Din nefericire, chiar și aceste cifre nu par tocmai satisfăcătoare,
dacă le comparăm cu alte spații, chiar din proximitatea noastră30. În
Imperiul h absburgic, de pildă, în 1910 erau 279 elevi de liceu la 1000 de
tineri între 10 -19 ani, în vreme ce în Franța erau doar 25831. În plus, în
cazul Imperiului, se mai constată un aspect care ulterior va avea un real
impact și asupra României interbelice: încă de pe la mijlocul veacului
XIX, autoritățile de la Viena au dezvoltat o rețea de școli secundare mult
mai puternică și densă în anumite regiu ni înapoiate din punct de vedere
economic, precum Transilvania (dar și Tirol -Voralberg, de exemplu),
față de regiunile aflate deja pe calea industrializării32, rețea nu doar

29 Cf. C.D. Staicovici, P. Iconomu, Statistica anuală a României, 1913 și 1914 ,
București, Tip. Curții Regale, 1914, p.32 -33.
30 Pentru comparații la nivelul întregii Europe vezi Reinhart Schneider,
L’évolution de l’éducation dans les Etats d’Europe occidentale entre
1870 -1975, în vol. Perspectives des sciences sociales en Allemagne au jourd’hui ,
sous la direction de Erwin K. Scheuch, Paris, Editions de la Maison des
Sciences de l’Homme, 1991, p.3 -39.
31 Calcule făcute de Victor Karady, La migration internationale d’étudiants en
Europe, 1890 -1940, în „Actes de la Recherche en Sciences Soc iales“,
no.145/2002, p.50, după Brian Mitchell, International Historical Statistics,
Londres, MacMillan, 1980.
32 Simion Retegan, Social Attractiveness and Social Selectivity of Secondary
Schooling in Multi -Ethnic Transylvania around 1850 -1870, în vol.
L’En seignement des élites en Europe Centrale (19e-20e siècles), sous la direction
de Victor Karady et Marius Kulczykowski, Cracovie, Université Jagellonne,
1999, p.139.

83 întreținută apoi de guvernanții de la Budapesta, ci chiar extinsă, în
vederea conso lidării legăturilor dintre centru și periferie. De acest lucru a
benefi ciat și populația românească, reprezentată – de exemplu – în
1864/5 în proporție de 38,1% în liceele transilvane, cifră ce indică totuși
o subreprezentare comparativ cu celelalte etnii: dacă printre români era
un elev de gimnaziu la 1032 de locuitori, în cazul maghiarilor cuantumul
era de unu la 426, iar al germanilor de unu la 21433. Oricum însă,
raportat la vechiul regat al României, indicii gradului de educație al
românilor din Ardeal au fost mereu mult mai elevați decât al
conaționalilor din „patria mamă “, cel puțin până la izbucnirea primei
conflagrații mondiale.
Situația se va schimba suficient de vizibil – deși nu spectaculos
– după primul război mondial, care a adus României nu num ai dublarea
teritorială, ci și a populației, odată cu extinderea rețelei de școli
secundare, dar și universitare. În 1930/1931, la scara întregii țări, existau
805 stabilimente de învățământ secundar de stat, cu 145.530 elevi, la
care se adăugau alte 208 i nstituții particulare, cu încă 27.820 elevi.
Așadar, un total de 173.350 de tineri antrenați în școlile secundare, ceea
ce reprezenta 0,96% din populația întregii țări34. Iar în același an, au
susținut cu succes examenul de bacalaureat 9.731 de absolvenți, în
vreme ce învățământul superior cuprindea peste 30.000 studenți35.
Acești indici se mențin aproximativ în perioada marii crize economice,
pentru ca până spre anul izbucnirii celui de -al doilea război mondial să
crească oarecum evident. Deși în 1937/193836 numărul școlilor
secundare de stat se reduce simțitor (ajungând la 726), celor private chiar
adaugându -li-se însă un stabiliment, publicul care le frecventează

33 Simion Retegan, Școlarizare și dezvoltare: elevii români ai liceului piarist din
Cluj înt re 1850 -1910 , în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj “, XXXII, 1993,
p.124.
34 Recensământul din 29 decembrie 1930 a înregistrat o populație de 18.057.028
locuitori.
35 În afara universităților clasice, sunt incluse aici Academiile de Înalte Studii
Comercia le și Industriale (2), cele de Înalte Studii Agronomice (2), cea de
Arhitectură (1), cele de Muzică, Artă Dramatică și Arte Frumoase (5) și cea de
Educație Fizică (1), precum și Școlile politehnice (2) și de Arte Frumoase (1).
36 Am ales acest an și nu pe u rmătorul, întrucât legile rasiale vor genera
perturbări în ceea ce privește publicul școlar, migrația tinerilor evrei în afara
granițelor sporind în mod evident.

84 însumează 200.525, ceea ce reprezintă 1,01% din populația întregii țări.
Însă numărul bacalaurea ților a scăzut destul de drastic în acest an școlar
(doar 616337 din totalul celor prezentați la examen, cu o promovabilitate
medie de sub 50%), totul raportat la un public universitar ce însuma
30.771 studenți38.
Toate aceste cifre nu indică neapărat exist ența vreunei diferențe
semnificative între modernizarea rapidă a liceelor și cea a învățământului
superior, în sensul că primele ar produce mai mulți bacalaureați decât
capacitatea de absorbție a instituțiilor noastre de învățământ superior,
ceea ce – la o apreciere simplistă – ar explica plecarea în Occident a
surplusului generat de școlile secundare. Opțiunea pentru educație
elevată într -un stabiliment din străinătate se datorează arareori – și doar
în cazuri lesne de circumscris – inaccesibilității în st abilimentele
universitare locale. Ponderea „ofertei naționale “ era cel mai adesea
suficient de elastică, pentru a se acomoda creșterii rapide a efectivelor.
Pentru perioada de până la primul război mondial, aceleași două
universități de la București și Iaș i au încorporat un public studențesc
mereu în creștere: în 1873/4 la București erau înscriși 222 studenți, iar la
Iași 136; în 1895/6 la București erau 1937 studenți, iar la Iași 372; în
1910/11 la București erau 3328, în vreme ce la Iași 55139, pentru ca î n
preajma primei conflagrații mondiale – în 1913 – ambele stabilimente să
fie frecventate de 8632 de studenți40. Iar ritmurile au fost asemănătoare
și pentru anii interbelici, când rețeaua învățământului superior este mult
mai extinsă: în 1920/1 la Bucureșt i erau înscriși 4375 de studenți, la Iași
1495, la Cernăuți 1794, iar la Cluj 2648; în 1936/1937 la București erau

37 Din aceștia, 781 dobândind un „bacalaureat comercial “, categorie inexistentă
până în 1937.
38 Calcule făcute pe baza Anuarului statistic al României, 1939 și 1940,
Institutul Central de Statistică, București, Monitorul Oficial, 1940, p.282 -283.
39 Cf. cifrelor din Anuarele universitare; Arh.St.Iași, Universitatea „Al.I. Cuza “.
Rectorat, dos.217/187 3-1874; C.D. Staicovici, P. Iconomu, Statistica anuală a
României, 1913 și 1914 , p.33. Cifra pentru București implică facultățile
„clasice “ (drept, litere, științe și medicină), dar și pe cele de teologie, farmacie și
medicină veterinară, în vreme ce la Ia și sunt reprezentate doar cele „clasice “.
40 Cf. L’Organisation de l’enseignement supérieur, II, Paris, Institut
International de Coopération Intellectuelle. Societé des Nations, 1938, p.192.

85 14.338 studenți, la Iași 4675, la Cernăuți 2267, iar la Cluj 319141. De
altfel, acest aspect pare să confirme regula că în țările care sunt în curs
de dezvoltare și modernizare oferta universitară tinde să țină pasul cu
evoluția solicitărilor de pe piața muncii, iar uneori chiar anticipează
cererea, situație sesizabilă la noi mai ales pentru anii 1930.
Masivele peregrinări anterioare, îndeosebi de până la izbucnirea
primului război mondial, par să se datoreze tocmai acestei inadaptări a
ofertelor „naționale “ vizavi de cerere. Universitățile românești create la
1864 erau în primul rând rudimentare, bibliotecile abia încropite
(Biblioteca Centrală din București avea în 1865 un număr de 29.468
volume, iar cea din Iași abia 16.259 volume42), în vreme ce laboratoarele
nu prea existau sau erau prost echipate (Cabinetul de fizică și chimie din
Iași avea în 1865 doar 408 obiecte de inventar, în mare parte sticlărie),
profesorii prea puțin formați etc – toate aceste lucruri proaspăt
improvizate neputând să garanteze un nivel elevat de formare, pe care
doar Occidentul avea reputația de a -l oferi. Această stare de fapt își află
ecoul „cvasiritual “ în mărturii le, schimburile epistolare și literatura
epocii, în rapoartele universitarilor către departamentul de resort etc.
Adresându -se la 10 decembrie 1878 ministrului Instrucțiunii Publice,
proaspătul titular al catedrei de chimie din Iași, Petru Poni, arăta că
Laboratorul de chimie minerală este cu totul neutilat, iar puținele
„flacoane aproape deșarte de producte “, câteva „retorte, baloane,
capsule “ sunt depozitate într -o „cămăruță “ ce servise de bucătărie
universității, ceea ce făcea imposibil orice experiment cu studenții. Iar
această sărăcie se manifesta tocmai când „toată lumea dorește într -un
mod vag introducerea industriei în țara noastră și o consideră ca singura
mântuire a relei stări economice în care ne aflăm “, cercetările chimice
fiind „baza oricărei i ndustrii, și acestea numai în laboratoare se pot face “,
invocând cazul până și a celor mai mici universități germane43.

41 Cf. Statistica învățământului public și particular din România pe anii școlari
1919 -1920 și 1920 -1921 , cu o dare de seamă de G. Theodoru, București, Tip.
F.Gobl, 1924, p.XLII -XLIII, LXXXVI, și Anuarele universitare pe anii
respectivi.
42 Anuarul General al Instrucțiunii Publice pe anul școlar 1864 -65, p.272 -273.
43 Apud N. Costăchescu, Laboratorul de chimie minerală al Universității din
Iași, în vol. Profesorului Petru Poni. Omagiu din partea foștilor săi elevi. 4
ianuarie 1906 , Iași, Tip. H. Goldner, 1906, p.70 -71.

86 Totodată, multe specializări erau inexistente în programa locală,
în vreme ce oferta universitară occidentală este însoțită de accesul l a un
ansamblu de bunuri culturale de consumație sau paraculturale, ce lipseau
cu totul sau în bună măsură din România, de altfel aspecte ce le vom
regăsi în paginile ce urmează. Pe de altă parte, Wanderjahre -le uzuale
ale aristocrației cultivate europene d in veacul al XVIII -lea s -au
transformat în secolul al XIX -lea și la începutul celui următor, în cazul
elitelor din țările periferice ale continentului, precum România, într -un
alt gen de călătorie, în primul rând inițiatică în modernitatea occidentală.
În 1909, Grigore V. Maniu explica soției sale – care însoțea la Paris pe
cele două fiice ale lor, trimise pentru studii – necesitatea de a profita de
toate bunurile culturale și de mondenitate, importanța de a stabili legături
cu importante familii locale etc , dintr -un motiv nu neapărat pragmatic, ci
mai curând simbolic, chiar dacă aspectul ne apare oarecum ridicol: „Să
știți că la noi lumea e foarte snoabă, și de aceea, dacă și -ar forma de
acolo, din Paris, Rodica [una din fiice] o reputație, lumea de la noi nu ar
mai judeca -o altfel și ar rămâne astfel cu această reputație stabilă și
stabilită. Snobii de pe la noi nu te judecă decât prin prisma străinătății “.
Este și motivul pentru care le sfătuiește să facă tot posibilul de a
frecventa diverse „saloane “ cu bun renume, să -și facă relații în mediile
elevate, să participe la mondenități etc: „Eu aș dori să fiți mai în
cunoștințe cu persoane de distincție și să căutați mai ales a cunoaște
familii franceze “, pentru că „viața e o luptă foarte serioasă și reușita es te
singurul lucru care dă satisfacție “, iar „ca să te aprecieze cineva, nimeni
nu vine acasă să te caute “ 44.
Așadar, a călători în străinătate devine aproape un titlu de glorie,
de modă, iar presa provincială îndeosebi notifica frecvent asemenea
plecări (u neori cu multe detalii asupra sejurului), chiar dacă ele nu erau
încoronate pentru toată lumea de un titlu universitar. Însă întotdeauna
călătoria îndeplinea o puternică funcție de legitimare a statutului de om
cultivat, membru al elitei. Este vorba de a a cumula referințe la
experiența intelectuală, culturală sau para -culturală a Occidentului
dezvoltat, fie ele sub forma diplomelor, amintirilor, povestirilor sau a

44 Veac vechi, veac nou, ed. Șt.I. Niculescu, București, Edit. Eminescu, 1985,
p.318, 327.

87 relațiilor de „salon “45. Pentru că din acest punct de vedere, inițierea în
afară a contribuit î n mod apreciabil la îmbogățirea relațiilor sociale în
interiorul acestor elite, dar și cu cele întâlnite în țara „gazdă “, creând și
consolidând solidarități, furnizând elemente justificatoare ale unei puteri
bazate pe competență (imaginară sau reală) în ma terie de modernitate.
Este suficient aici de a invoca pleiada de intelectuali români ce s -au
afirmat în cadrul revoluției de la 1848, cărora li s -au adăugat apoi alții,
cu toții contribuind la recunoașterea unirii principatelor din 1859.
În afara călătorii lor pentru a obține o diplomă care să ofere apoi
șanse de realizare umană și profesională la revenirea în țară, sau a
sejururilor pentru perfecționare, încoronate sau nu cu un titlu universitar
(doctorat sau o diplomă de specializare), foarte mulți studioș ii români au
plecat pentru voiajuri scurte, de la unul la câteva semestre, uneori chiar
fără a căuta obținerea unei diplome. Pentru că nu sunt puține acele
„prezențe simbolice “, în Franța – de pildă – putându -te înscrie de pe la
începutul secolului XX cu t itlul de „auditeur libre “ și chiar de a obține
un „certificat d’assiduité “ pentru a valida fără examene un scurt sejur de
studii. Or, după cum indică informațiile statistice interbelice, mulți
studenți români (dar și din alte țări) nu au fost înscriși pent ru susținerea
examenelor în cazul facultăților de litere46. Alții au adoptat o strategie a
„studiilor itinerante “, aplicabilă mai ales în lumea germanofonă, unde –
contrar Franței – fiecare semestru de prezență într -o facultate putea fi
validat separat de a utoritățile universitare, studentul trecând de la un
stabiliment la altul pentru a reuni eventual numărul necesar de semestre
recunoscute pentru a se prezenta la examenele finale.
Însă indiferent de tipul acestor călătorii, prezența mai ales în
capitalele europene oferea experiența vieții metropolitane, care nu era de
găsit la București. Profitul călătoriilor universitate este dublat de aportul

45 Vezi, de pildă, G. Oprescu, Amintiri, evocări, București, Editura pentru
Literatură, 1968, p.72 -79, ce reconstituie o parte din acest aspect din perioada
„La Belle Époque “.
46 Vezi în acest sens Nicolas Manitakis, Étudia nts étrangers, universités
françaises et marché de l’emploi du travail intellectuel (fin XIXe-années 1930).
Certifier sans gratifier, des titres universitaires pour l’exportation, în vol.
Construction des nationalités et immigration dans la France contempo raine, ed.
Éric Richard și Gérard Noiriel, Paris, Presses de l’École Normale Supérieure,
1997, p.139 -140.

88 unui turism cultural de conveniență, în uz în cadrul burgheziei cultivate,
care își completa astfel capitalul cult ural simbolic. În afara prezenței în
sălile de curs – pentru a asculta pe profesorii de renume ai epocii –,
absolut toți tinerii studioși români erau interesați de arhitectură, muzee,
teatre, săli de concert, galerii de artă, monumente istorice sau – mai
târziu – cinemauri, care suscitau în acest cadru multă curiozitate, apoi
cafenelele, restaurantele, iar pentru unii saloanele și bordelurile. De
aceea, nu trebuie omisă în acest context importanța ofertei para -culturale
a Occidentului, pe care vizitatorii d in România sunt tentați să -i
accentueze valoarea, pentru că para -cultura este un mod de accedere la
modernitate. După ce a absolvit facultatea de științe din București,
susținându -și aici doctoratul în 1929, Grigore Moisil pleacă la Paris
pentru specializa re, cu o bursă a statului român, unde va fi prin
1930 -1931 în preajma lui Paul Lévy, Jacques Hadamard, Henri Villat,
Paul Montel ș.a., care -i apreciau deja disertația sa referitoare la
Mecanica analitică a sistemelor continue. În timpul acestui relativ scu rt
sejur întreține însă o sugestivă corespondență cu părinții lui, îndeosebi cu
tatăl său, Constantin Moisil (1876 -1958), absolvent de litere, însă un
renumit istoric, fondator al școlii românești de numismatică, membru
corespondent al Academiei Române înc ă din 1919. Acesta din urmă nu
se putea reține a nu -i oferi fiului – la finele anului 1930 – câteva
rudimente în ceea ce privește conduita ce se cuvenea adoptată cu ocazia
unei asemenea călătorii: „Caută să profiți cât mai mult de toate bunurile
intelectua le pe care în altă parte nu le poți găsi. Pune -te în contact cu
marii matematicieni; intră în societățile savante care se ocupă de
problemele ce te interesează; colaborează la revistele lor. Dar nu neglija
nici cultura generală: vizitează muzeele, pinacote cile, expozițiile etc. Se
înțelege, fă -le toate cu sistem (…). Eu cred că ai să profiți foarte mult din
contactul cu lumea și din studiile ce -o să le faci și astfel vei putea obține
o situație potrivită cu munca și meritele tale “47.
În consecință, apusul Europei a continuat să rămână marea
atracție, singurul spațiu ce putea oferi nu numai șansele împlinirii umane
și intelectuae, ci și suficiente elemente de referință, modele culturale ce
au jucat un rol fecund și mobilizator, surse de terapie și idealuri de
regenerare națională. „În ultimii douăzeci de ani ai secolului trecut –

47 Viorica Moisil, Un om ca oricare altul, București, Edit. Albatros, 1979,
p.172.

89 rememora C. Rădulescu -Motru –, tinerimea din Vechiul Regat român își
avea un ideal de cultură bine fixat. Ea își avea inima și mintea îndreptată
spre Europa apuseană (…). Școlile s uperioare din Germania, Franța și
Italia erau imitate pe cât posibil. Nu era dorință mai legitimă pentru un
tânăr român decât dorința de a desăvârși studiile în străinătate “48. În
acest scop s -au pus în lucru strategii diverse, mai ales în ceea ce privește
locurile și branșele de studii, pentru a optimiza la maxim rentabilitatea
investiției în titluri și diplome străine, pentru că specializarea într -un
domeniu nou, adeseori purtător al modernității, oferea șanse
suplimentare în accederea la un post ce solici ta profesionalism. S -a
născut astfel, de pe la finele veacului XIX, un nou ideal meritocratic care
a pus în cauză vechile reguli, tradiționale, de reproducție și de recrutare a
elitelor.
Specializarea în afară, în domenii fără echivalent în România,
s-a lovit însă, adeseori, de conservatorismul de la noi, fapt sesizabil
îndeosebi în mediul intelectual, generând conflicte între generații sau
între diverse grupuri socio -profesionale. Acest aspect este cel mai lesne
de circumscris prin intermediul analizei câm pului universitar din
România, unde au avut loc mereu confruntări între diversele puteri
academice, pentru că aici concurența s -a manifestat vizibil și aproape
imediat între disciplinele „moderne “ și materiile așa -zis „clasice “, ceea
ce a impus redefinirea programelor, scindarea vechilor catedre etc49. Este
cazul lui Eduard Gruber, care a suplinit o vreme la Iași catedra de
psihologie, estetică și pedagogie (între 1893 -1895), însă insistențele lui
de a se crea o catedră și un laborator de psihologie experime ntală nu au
găsit nici un ecou favorabil, pe de o parte considerându -se o specialitate
fără semnificație la vremea aceea, ca atare neavând susținerea consiliului
profesoral, dar nici a ministerului50, iar pe de alta originea etnică – care
mereu a constituit un impediment în România, cum se va vedea mai jos
–, deși prin căsătorie Eduard Gruber a încercat să compenseze acest

48 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , p.31.
49 Pentru domeniul istoriogr afiei vezi Lucian Nastasă, Generație și schimbare în
istoriografia română (sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX), Cluj,
Presa Universitară Clujeană, 1999.
50 Vezi Arh.St.Iași, Facultatea de litere -corespondență, dos. 888/1893, f.19
(vezi și Ibidem, dos. 889/1894, f.82).

90 dezavantaj51. Însă ceea ce a fost refuzat în 1893 la Iași, s -a dovedit
deosebit de „actual “ și de util după prima conflagrație mondială, l a Cluj,
datorită eforturilor lui Fl. Ștefănescu -Goangă.
Iar șirul exemplificărilor ar putea continua. Nu trebuie neglijat
faptul că îndeosebi dezvoltarea științelor sociale – de exemplu – a avut
loc în strânsă legătură cu modernizarea societății încă de p e la mijlocul
veacului XIX, când asistăm la marile transformări sociale, politice și
economice. Totodată, accelerarea industrializării, reconfigurarea statelor
naționale, diversele reforme, modernizarea administrației, elaborarea
sistemelor legislative naț ionale, diversificarea gândirii economice etc
solicitau nu doar personal calificat și competent, ci și rezolvarea multor
probleme îndeosebi sociale. Or, aceste dezbateri au generat o dinamică
cognitivă, ce s -a reflectat în circumscrierea unor noi disciplin e
universitare, pentru care exista o cerere socială tot mai crescută52. Până și
evoluția biologiei și a medicinii a fost influențată nu doar de marile
descoperiri și experimente științifice, ci și de problemele ce țineau de
patologia socială, pentru ca în a nii interbelici să se impună preocupări ce
au depășit cadrul strict științific, precum biologia rasială, selecția,
ereditatea, eugenia ș.a.53 Iar în domeniul matematicii, astronomiei,
fizicii, chimiei, tehnologiei etc ritmurile diversificării și
super -speci alizării au cunoscut cote de -a dreptul fascinante.
Pe de altă parte, această strategie a specializărilor în domenii
novatoare a spart totodată, periodic, monopolul materiilor clasice și a
modificat diviziunea muncii intelectuale, a dus la crearea de noi ca tedre

51 Ed. Gruber era fiul arhitectului ieșean – de origine germană – Ioseb Gruber
(1831 -1887) și era căsătorit cu Virginia Livia Micle încă din 1891, fiica lui
Ștefan Micle, fost profesor la facultatea de științe (1821 -1879), și a Ve ronicăi
Micle (1850 -1889).
52 Discourses on society . The shaping of the social science disciplines, ed. by
Peter Wagner, Björn Wittrock and Richard Whitley, Dordrecht, Kluwer
Academic Publ., 1991; L’avènement des sciences sociales comme disciplines
académiques, XIXe-XXe siècles , publié par Diana Le Dinh, Lausanne, Edit.
Antipodes, 1997.
53 Science, Technology and National Socialism, edited by Monika Renneberg
and Mark Walker, Cambridge, Cambridge University Pre ss, 1994. Pentru
spațiul nostru, vezi Marius Turda și Paul Weindling, „ Blood and Homeland “.
Eugenics and Racial Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900 -1940,
Budapest, Central European University Press, 2006.

91 în specialități până atunci absente, dar necesare prin evoluția cunoașterii.
Evident, dacă în Apus, prin materii specializate se înțelegea, de pildă,
însușirea limbilor orientale, egiptologia, papirologia, istoria
amer -indienilor, antropologia, semio tica etc – pentru a ne limita doar la
domenii umaniste –, la noi nu se putea merge atât de departe, iar un
excelent sanscritist precum Teofil Simenschi (1892 -1968), cu temeinice
studii în Germania, nu a putut nicicând să profeseze în acest domeniu, ci
a trebuit să predea greaca și latina; sau Ilie Popescu -Spineni
(1894 -1964), care a studiat papirologia la École des Hautes Études din
Paris, a devenit în țară profesor de drept roman la Universitatea din Iași.
Alte discipline puteau fi considerate ca atare, da tă fiind relativa întârziere
cu care aceste materii se impun la noi (arheologia, slavistica,
bizantinologia, geografia, sociologia, etnologia etc). Chiar și în materiile
clasice, susceptibile de a avea o bună dezvoltare în România (precum
greaca și latina) , lucrurile nu stăteau prea bine. Dimitrie Evolceanu,
viitor profesor la catedra de latină a Universității din București54, îi
mărturisea mentorului său, Titu Maiorescu, în 1893, după studii
succesive la Paris, Bonn și Berlin, că fusese nevoit să nu spună „ că a
studiat prin țară această limbă [greaca], altfel e rușinos să te arăți așa de
analfabet ca mine, ori alt român, ce -ar mai veni aici. Din această pricină
nu-mi pot întrebuința tot timpul de care aș dispune numai cu filologia
latină, ci trebuie să mă ma i ocup și cu elementele foarte elementare ale
celei eline “. În plus, considera „de neiertat pentru noi luxul de a avea
filologi ca cei de la Hautes Études sau din Germania, a căror filosofie și
întreg chip de a vedea lumea e de a tot emenda textele, de a u mbla după
vreo greșeală ce s -ar găsi în disertația cuiva, ca după piatra filosofală “.
De altfel, în fața acestor exigențe, Evolceanu concepea profesarea
materiei de care se va ocupa la Universitatea din București ca o
prelungire a studiilor secundare, cons iderând drept o mare împlinire dacă
studenții săi vor reuși să descifreze texte uzuale, să capete deprinderi
metodologice și să se orienteze cât de cât prin bibliografia surselor55.

Un rol principal în formarea intelectualilor români din a doua
jumătate a secolului XIX și primele două decenii al veacului următor

54 În 1892 a fost numit profesor agreg at, fiind titularizat în 1906.
55 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență,
p.250 -252.

92 l-au avut universitățile din Franța, Germania și Austria, iar secundar
Belgia, Elveția, Italia și Ungaria, deși arareori mai întâlnim câțiva
studioși de pe la noi și în Spania, Grecia și Anglia. Nu vom insista
asupra acestei ierarhii, lipsind încă acele analize socio -istorice temeinice
care să indice aproape „matematic “ afluxul de studioși români spre
diversele universități europene. Eforturile depuse preponderent pentru
spațiul transilvan sunt încă greu de imaginat și pentru regiunile
extra -carpatice56. Însă, fără îndoială, Franța și Germania au dominat în
mod detașat, fiind principalele pepiniere de licențiați și doctori români în
litere, istorie, filosofie, filologie, drept, științe exacte și alte domenii
tehnico -științifice purtătoare ale modernității, la fel cum în domeniul
medicinii Viena a prevalat, mai ales pentru anii de până la prima
conflagrație mondială, îndeosebi prin prezența românilor ardeleni.
În plus, s -a evidențiat tot mai mult în ul timul sfert de veac faptul
că modelul german a constituit principalul element de referință pentru
organizarea celorlalte universități moderne europene din a doua jumătate
a secolului al XIX -lea. Acest model s -a impus diverselor stabilimente
continentale ca re s-au reformat din mers prin simbioza dintre învățământ
și cercetare, prin cultivarea gândirii critice, raționale și metodice. Nu
întâmplător, în ceea ce privește Franța de pildă, Ernest Renan a
recunoscut pe la 1870, dincolo de victoria militară a Germa niei, triumful

56 Selectiv, asupra studenților ardeleni aflați la studii în străinătate din a doua
jumătate a veacului XIX, vezi: Cornel Sigmirean, Istoria formăr ii
intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj,
Presa Universitară Clujeană, 2000; László Szögi, Magyarországi diákok svájci
és hollandiai egyetemeken, 1789 -1919, Budapest, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 2000; ide m, Magyarországi diákok németországi
egyetemeken és főiskolákon, 1789 -1919, Budapest, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 2001; Andor Mészáros, Magyarországi diákok a
prágai egyetemeken, 1850 -1918, Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem
Levéltára, 20 01; László Szögi, Mihály József Kiss, Magyarországi diákok bécsi
egyetemeken és főiskolákon, 1849 -1867, Budapest, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 2003; István Fazekas, A bécsi Pazmaneum
magyarországi hallgatói, 1623 -1918 (1951), Budapest, Eötvös L oránd
Tudományegyetem Levéltára, 2003; Gábor Patyi, Magyarorszégi diákok bécsi
egyetemeken és főiskolákon, 1890 -1918, Budapest, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 2004 ș.a..

93 universităților acesteia57. Mai evidentă apare influența asupra
construcțiilor universitare din Elveția, stabilimentele de la Zürich, Berna,
Basel, Geneva, Lausanne inspirându -se din aceeași sursă prusacă a
idealismului liberal humboldtian58.
Îndeosebi de pe la 1890 până la începutul primului război
mondial se constată o creștere extraordinară a efectivelor de studenți
români aflați la studii în străinătate, îndeosebi spre universitățile de
limbă franceză și germană. Acest spor nu este specifi c doar pentru cei
proveniți din spațiul românesc, ci de pretutindeni, asistând în fapt la un
proces de internaționalizare a piețelor universitare europene, la o
intensificare a mobilității studențești continentale59. Analizând acest
aspect, Victor Karady co nfigurează amploarea fenomenului: în
Austria60, în 1900, dintr -un total de 11.109 studenți, 45,8% erau străini,
în 1912 cuntumul celor din urmă va fi de 43,4%, în 1930 va scădea la
20,5%, iar în 1935 vor reprezenta doar 13,3% (cifrele incluzând și
Politehni cile); în Belgia, în 1900, din 5389 studenți, 15,3% erau străini,
în 1910 vor crește la 28,5%, pentru ca în 1930 să se reducă la 13,3%; în
Franța, la 1900 erau 29.377 studenți, din care 6,1% străini, în 1910
aceștia vor reprezenta 12,8%, în 1930 vor spori la 22,1%, iar în 1938
coborând la 11,8%; în Germania, în 1900 erau 31.588 studenți, străinii
reprezentând doar 6,9%, proporție ce va crește la 8% în 1910, apoi la
8,9% în 1925, pentru ca în 1938 să constituie doar 7,9% (cifrele includ și
Politehnicile); ia r în Elveția, în 1900 erau 5.240 studenți, din care 44,9%
străini, în 1910 aceștia vor fi 49,9%, pentru ca în 1930 să se reducă la
28,7% (incluzând și Politehnicile)61. Sau, în alți termeni, Natalia

57 Cf. Th. Zeldin, Higher Education in France, 1848 -1940, în „Journal of
Contemporary History “, 1967, no.3, p.57.
58 Laurent Tissot, Politique, société et enseignement supérieur dans le canton
Vaud. L’Université de Lausanne, 1890 -1916, Lausanne, Editions Payot et de
l’Université, 1996, p.23.
59 Victor Karady, La République des Lettre s des temps modernes.
L’internationalisation des marchés universitaires occidentaux avant la Grande
Guerre, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales “, nr.121 -122, 1998,
p.92-103.
60 Fără regiunile Imperiului Habsburgic care vor deveni state succesoare
independente.
61 Victor Karady, Student Mobility and Western Universities: Pattern of
Unequal Exchange in the European Academic Market, 1880 -1939, în vol.

94 Tikhonov surprinde același fenomen, constatând pentru unul din anii
premergători primei conflagrații – semestrul de vară a lui 1912 – ponderi
pline de semnificație: în universitățile germane, la o mie de studenți
înmatriculați, 83 erau de origine străină, în cele franceze cuantumul era
de 135, în cele belgiene 28 7, iar în stabilimentele elvețiene 503 (așadar,
aici, studenții străini depășeau ușor 50%)62. Mai nuanțat, de pildă, în
anul universitar 1899/1900, din totalul studenților străini aflați în Franța,
60% proveneau din centrul și sud -estul Europei (România, Bu lgaria,
Grecia, Imperiul Otoman, Serbia și Ungaria, inclusiv Transilvania), iar
20% din Rusia, proporții ce vor spori simțitor pentru anul 1910/1911,
când din aceleași regiuni se înregistrau 74% (din care 49% din Rusia).
Pentru Germania, cifrele sunt ceva mai reduse, dar nu lipsite de
semnificație: din totalul studenților străini, 54% proveneau din centrul și
sud-estul Europei (iar 25% din Rusia), fiind de remarcat o ușoară
creștere în 1911/1912, când proporțiile indică 59% (42% din Rusia)63.

Transnational Intellectual Networks. Forms of Academic Knowledge and the
Search for Cultural Identiti es, ed. Ch. Charle, Jürgen Schriewer, Peter Wagner,
Frankfurt/New York, Capus Verlag, 2005, p.369.
62 Natalia Tikhonov, Migrations des étudiants et féminisation de quelques
universités européennes. À la recherche d’une convergence, în vol.
Universitäten als Brücken in Europa/Les universités: des ponts à travers
l’Europe, Hrsg. Hartmut Rüdinger Peter, Natalia Tikhonov, Frankfurt am
Main/Berlin/Bern etc, Peter Lang, 2003, p.43.
63 Cf. calculelor făcute de Victor Karady după Annuaire statistique de la France
și Preussische Statistik. Amtliches Quellenwerk, în studiul său La migration
internationale d’étudiants en Europe, 1890 -1940, în „Actes de la Recherche en
Sciences Sociales “, no.145/2002, p.47 -48. Pentru cauzele prezenței masive a
studenților din Rusia în Occ ident, vezi Jaroslav N. Scapov, „Russische studenten
an den westeuropäischen Hochschulen “, în vol. Wegenetz europäischen Geistes.
Wissenschaftszentren und geistige Wechselbeziehungen zwischen Mittel – und
Südosteuropa vom Ende des 18. Jahrhunderts bis zum E rsten Weltkrieg , ed.
Richard Georg Plaschka și Karlheinz Mack, München, Oldenbourg Verlag,
1983, p.401 -404; Guido Hausmann, Der Numerus clausus für jüdische
Studenten im Zarenreich, în „Jarhbücher für Geschichte Osteuropas“, vol.41,
1993, no.4, p.509 -531; Claudie Weil, Etudiants Russes en Allemagne 1900 –
1914. Quand la Russie frappait aux portes de l’Europe , Paris, L’Harmattan,
1996.

95 Motivații ș i factori mobilizatori pentru
studiile în străinătate

Tipul de călătorie și opțiunea pentru un anume centru
universitar din afară s -a asociat cel mai adesea cu o serie de motivații din
care câteva au fost fundamentale. Se impune în primul rând educația
familiară și școlară anterioară plecării, la care se asociază în mod evident
condiția socială. Tentațiile plecării spre occident sunt mult mai pregnante
în cazul tinerilor de origine „aristocratică “ sau burgheză, din familii
„intelectuale “ măcar cu o gener ație în urmă, în general citadini. Asta nu
înseamnă că și cei din familii modeste nu manifestă atari aspirații,
stimulați în primul rând de politica școlară și de stipendii inițiată de stat
îndeosebi după 1864. Iar numărul acestora este imens, fiind benefi ciarii
relativei deschideri sociale din a doua jumătate a veacului XIX, când
meritul și capacitatea au concurat puternic vechile vestigii și rânduieli pe
criteriul „rangului “ (de factură medievală), în spațiul nostru cele mai
multe „notabilități “ de rang a ristocratic fiind cel mai adesea improvizate.
Din bogata cazuistică invocăm aici doar pe Teohari Antonescu
(1866 -1910), născut în familia micului negustor Petru Antonescu, pe
care viitorul universitar nu l -a cunoscut niciodată, anul decesului
acestuia (dec embrie 1865) indicând chiar serioase îndoieli asupra
paternității64. Din mărturiile lui Teohari s -ar părea că n -a avut o copilărie
tocmai fericită, într -o nouă formulă familială, modestă, chiar
sărăcăcioasă sub aspectul stării materiale. De altfel, deși în anii debutului
ca profesor la Universitatea din Iași încă mai frecventa locurile copilăriei
în timpul vacanțelor, mereu șederea la Giurgiu (locul natal) – chiar de
scurtă durată – îi pricinuia adevărate stări depresive, sursă de rememorări
tragice din „ist oria familiei “, evitând întotdeauna orice discuție asupra
descendenților, a statutului social etc, manifestând permanent jenă și
evidente rețineri în fața curiozităților pe această temă65. A reușit totuși,
cu ajutorul rudelor și al stipendiilor, să urmeze c ursurile Universității din
București, în timpul cărora s -a arătat deosebit de pasionat de istoria lumii

64 Vezi Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială în România (Pentru
o morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit . Limes, 2004, p.104.
65 Cf. Teohari Antonescu, Jurnal, 1893 -1908, ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit.
Limes, 2005.

96 antice și de arheologie, sub influența lui Al. Odobescu66, care l -a și
prezentat lui Titu Maiorescu. La intervenția acestuia din urmă,
Antonescu obține o generoasă bursă pentru specializare în apusul
Europei, pătrunzând totodată în cercul „protejaților “ săi, într -o strategie
îndelung probată și exersată în cadrul Junimii. A fost, de altfel, marea
șansă a lui Teohari Antonescu. Anii săi de formație au coinc is cu
influența covârșitoare exercitată, încă, în societatea românească de
junimism , a cărei figură centrală era Titu Maiorescu, mereu atent în
selecția tinerilor, mai ales a celor de origine modestă, cărora le
canalizează energiile în direcția concepută d e el, le supraveghează
lecturile, îi invită la el acasă, făcându -le intrarea în lumea influentă, îi
poartă în călătorii de vacanță pe cheltuială proprie, iar unora chiar le
găsește soții din familii bune, profită de poziția sa politică și socială,
oferindu -le cu generozitate burse, posturi, șanse de afirmare etc, etc67 –
totul în schimbul loialității și a solidarității de grup. Era deci firesc ca
adolescenții să fie atrași de Maiorescu, găsind protecție și sprijin în
ascensiunea socială. În felul acesta s -au adunat în jurul său tineri de mare
valoare, precum C. Rădulescu -Motru, Pompiliu Eliade, Mihai
Dragomirescu, P.P. Negulescu, Simion Mehedinți, I.Atanasescu (I. S.
Floru), I.Al.Rădulescu ( -Pogoneanu), François Rubin, G. Bogdan -Duică,
I. Al. Brătescu -Voineșt i, C. Lizica, N. Basilescu, I. Dianu, G. Murnu,
Ch. Drouhet, Al. Philippide, D. Evolceanu, N. Săveanu, Em. Pangrati,
Al. Tzigara -Samurcaș, D. Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu și mulți alții,
pe care îi regăsim de altfel în volumul Lui Titu Maiorescu omagiu, XV
februarie MCM (București, Socec, 1900, 663 p.), semnul tinerilor de
prețuire a magistrului, ce a reunit peste 50 de autori.

66 Sub îndrumarea acestuia a elaborat o interesantă lucrare de licență despre
Cultul Cabirilor în Dacia . Studiu arheologic și mitologic asupra uno r
monumente antice în mare parte inedite și descoperite în regiunile Istrului, cu
XII tabele litografiate, București, 1889, 260 p.
67 Sorin Alexandrescu apreciază Junimea ca o „școală de cadre ce produce
partizani și îi distribuie sistematic în toate domeni ile vieții publice, o
infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie care asigură membrilor ei
funcții și promovări sociale “ („Junimea “: Discours politique et discours
culturel , în vol. Libra. Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion
de son soixantième anniversaire, éd. Par I. P. Culianu, Groningen, Presses de
l’Université, 1983 , p.51). Vezi și studiul lui Mihai Dim. Sturdza, Junimea
societate secretă , în „Ethos “, Paris, 1973, p.81 -110.

97 Apoi, printre factorii favorizanți ai plecării la studii în occident,
esențiale sunt capacitățile lingvistice, la noi dominante fiind fie franceza,
fie germana, fie ambele, la care se adaugă italiana – pe de o parte ușor de
însușit de către români, prin fondul comun al limbii, dar stimulată și de
proiecțiile istoricizante ale unor interferențe de civilizație încă din
antichitate. P ână și în pensioanele grecești de până la sfârșitul domniilor
fanariote, franceza era adeseori limbă de predare, pentru că mulți din
pedagogii acestora erau originari din hexagon. De altfel, pensioanele
franceze par o prezență deosebit de activă în princip atele române de până
la mijlocul veacului XIX, fiind frecventate cu asiduitate de fiii și fiicele
boierilor noștri, care nu utilizau până și în conversațiile casnice altceva
decât limba lui Molière, mai mult sau mai puțin corect. Adresându -se
domnitorului Moldovei în 1839, Eugenie de Grandpré, ce conducea la
Iași un Institut de Fete, arăta acestuia cât de util era un asemenea
stabiliment, deoarece „j’aurai appliqué à un système d’éducation déjà
pratiqué avec succès en France et en Angleterre “68. Cam de acela și
interes s -au bucurat și pensioanele germane, mama lui Șerban
Cioculescu – de pildă – urmând unul de acest fel la București, după care,
asemenea multora din categ oria ei socială, va frecventa „Notre -Dame “
din Viena, alături de alte concitadine69. Despre e ducația primită „la
nemți “ (în fapt, o școală catolică din București) relatează oarecum pe
larg Constantin Kirițescu în memoriile sale, evidențiind calitatea
profesorilor și maniera de educație nu atât de austeră, pe cât de
cuprinzătoare și utilitaristă70.
Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că – cel puțin în a doua
jumătate a veacului XIX și îndeosebi în Moldova – mai toate
pensioanele israelite aveau ca limbă de predare germana, ori că aceasta
constituia una din materiile principale, majoritatea dire ctorilor din
stabilimentele respective fiind profesori de germană. Dar nu numai
evreii erau interesați de însușirea acestei limbi – din motive asupra
cărora vom reveni mai jos –, ci chiar autohtonii, existând o complexitate

68 N. Cartojan, Pensionatele franceze din Moldova în prima jumătate a veacului
al XIX -lea, în vol. Omagiu lui Ramiro Ortiz cu prilejul a douăzeci de ani de
învățământ în România , București, 1929, p.70.
69 Șerban Cioculescu, Amintiri, București, Edit. Eminescu, 1981, p.21.
70 Constantin Kirițescu, O viață, o lu me, o epocă, București, Edit. Sport -Turism,
1979, p.19 -22.

98 de considerații asupra cărora s -a oprit de curând un bun cunoscător al
problematicii, invocând prezența profesorilor germani la Iași în prima
jumătate a secolului al XIX, care nu erau deloc puțini, ajungând la 40 și
lucrând în pensioane sau angajați de diverse familii din înalta societat e.
În plus, necesitatea unei asemenea „impresionante “ – am putea zice,
dacă ne gândim la epocă – cohorte de pedagogi germani era determinată
și de prezența în acest spațiu geografic a unor semnificative contingente
de emigranți și coloniști din Austria ori Prusia, care reclamau pentru
copiii lor o educație cât de cât ca „acasă “71. În plus, instalarea la cârma
României – în 1866 – a unui principe din familia Hohenzollern
Sigmaringen a imprimat un plus de interes față de limba germană, care
în anumite momente și situații părea să concureze serios franceza.
Așadar, în mod evident, nu trebuie minimalizată „dominația “
exercitată de Weltsprachen – franceza sau germana –, care a servit drept
curea de transmisie a spiritualității europene înalte, reprezentând astfel
un capital cultural de o importanță specială72. Burghezia și alte elite de la
noi au făcut – odată cu angajarea în procesul de modernizare și
abandonul limbii grecești, apoi renunțarea la scrierea chilirică și
adoptarea alfabetului latin – din însușirea li mbilor străine vii (mai întâi
franceza, apoi germana) una din bazele distinctive ale statutului lor
social. Este un aspect deja evidențiat că majoritatea familiilor din înalta
societate, dar și cele de categorie mijlocie, erau posesoare a unor
impresionant e biblioteci, în principal de limbă franceză, iar marile
periodice pariziene aveau aici nenumărați abonați. Mai mult chiar,
importantele librării bucureștene sau ieșene onorau orice comandă de
carte din hexagon, România fiind pentru multă vreme, până spre sfârșitul
perioadei interbelice, una din marile consumatoare de producție culturală
franceză. Un raport al Curții de Conturi din Paris, în ceea ce privește

71 Vasile Docea, Străinii de alături. Explorări în istoria mentalităților și a
comunicării interculturale, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2006,
p.3-45 (pentru profesorii germani) și 47 -80 (pentru coloniști și emigranți).
Pentru un context mai larg, vezi și lucrarea aceluiași, Relații româno -germane
timpurii. Împliniri și eșecuri în prima jumătate a secolului XIX, Cluj, Presa
Universitară Clujeană, 2000.
72 Lucian Boia, Sur la diffusion de l a culture européenne en Roumanie (XIXe
siècle et début du XXe siècle), în „Analele Universității București “, istorie, 1985,
p.51-69.

99 comerțul exterior de carte între 1927 -1931, situa România pe locul patru
al celor mai buni clienți, după Belgia, Elveția și Italia73. Sau o statistică
din 1931 în ceea ce privește tirajul și difuzarea săptămânală a publicației
„L’Illustration “ indică faptul că la noi veneau 2024 exemplare,
situându -ne bunăoară înaintea Spaniei și Poloniei74. Pe de altă par te, nu
putem evita constatarea lui Garabet Ibrăileanu, formulată pe la începutul
veacului XX, că influența franceză în spațiul românesc extracarpatic a
fost oarecum diferită în Moldova și Valahia, în cea dintâi
manifestându -se ca un curent cultural, pe cân d în cea din urmă s -a
dezvoltat în principal ca un curent social și politic75.
Iată de ce în mai multe școli din Principatele Române
învățământul se făcea în principal în franceză, iar în celelalte devenise un
fel de limbă „clasică “, ce conferea nu doar dis tincție socială, ci era și un
vehicol al valorilor democratice și de aculturație, importantă pentru
utilitatea ei imediată, cel puțin până la primul război mondial76. Nici
după aceea lucrurile n -au stat altfel, iar într -un raport al lui Mario
Roques, aflat în misiune la București în 1919 pentru a contribui la
reorganizarea învățământului românesc, arăta că „franceza nu va trebui
apreciată doar ca o limbă de utilitate practică, ci în primul rând ca o
limbă de cultură morală, care să joace în educația româneas că un rol
analog limbilor moarte din învățământul clasic francez; cultura franceză
se va amplifica astfel – în România – în cadrul învățământului sub formă
clasică “77.
Totodată, franceza era utilizată în corespondența și chiar în
conversațiile cotidiene al e anumitor categorii burgheze cultivate, între
intelectuali sau membrii vechii boierimi. Erau aduse guvernante franceze

73 Ecaterina Cleynen -Serghiev, „ Les belles înfidèles “ en Roumanie. Les
traductions des œuvres françaises durant l’entre -deux-guerres (1919 -1939) ,
Valenciennes, Presses Universitaires de Valenciennes, 1993, p.15.
74 Cf. Laurențiu Vlad, Ecouri românești în presa franceză: „L’Illustration “,
1843 -1944, ed. II, București, Editura Universității București, 2005, p.26.
75 Garabet Ibrăile anu, Spiritul critic în cultura românească, ed. Ioan Holban,
București, Edit. Minerva, 1984, p.19.
76 Vezi Jacques Novicow, Le français, langue internationale de l’Europe, Paris.
Edit. Grasset, 1911.
77 Apud Georgiana Vătăjelu, Les relations culturelles fran co-roumaines
1919 -1924: la mise en oeuvre d’une politique culturelle, în „Revue Roumaine
d’Histoire “, XLII, 2003, no.1 -4, p.244.

100 (sau francophone), iar lectura romanelor în această limbă sau călătoriile
de plăcere în Franța erau ceva aproape de la sine înțeles. Nu întâmplător,
mediul intelectual românesc – mai pregnant de la mijlocul veacului XIX
– a preluat obiceiul, înaintea oricărei călătorii în afară, de a consulta
operele franțuzești despre „l’art de bien -voyager “, lecturile din Gautier și
până la Albert Dauzat78 fiind frecvent menționate de cei care se
pregăteau de plecare prin Europa. În acest context se poate explica faptul
că în limba română a veacului XIX, cele mai numeroase cuvinte
împrumutate provin din franceză (23,22%), având o frecvență de
utilizare de 9,03%, iar dacă se ia în calcul și vocabulele cu dublă
proveniență (latină și franceză), rezultă că 39% din vocabularul nostru
este acoperit de cuvinte franțuzești, cu o frecvență de 20%. În schimb,
împrumuturile germane sunt cu totul nesemnificative, repr ezentând doar
0,98%, cu o frecvență de doar 0,28%, acoperind îndeosebi domeniile
tehnice79. Mai mult chiar, relativa puținătate a traducerilor din limba
franceză în română se poate explica tocmai prin a ccesul direct al multora
din consumatorii de carte de l a noi la edițiile de bază, fapt confirmat și
de analiza Ecaterinei Scleynen -Serghiev, care a identificat de pildă,
pentru intervalul 1919 -1939, doar 645 de opere tălmăcite, așadar cu o
medie de doar 32 titluri pe an80, ceea ce reprezenta mult sub media
celorlalte state europene. În plus, aceeași autoare evidențiază totodată și
rolul jucat de difuzarea filmelor franțuzești în cinematografele din
România – cam 600 de săli în 1928, cifră mereu în creștere –, care din
1935 au avut mai toate și echipament pentru pelicolele vorbite81.
Sunt explicabile, în acest context, constatările lui Robert
Beauplan în articolul său L’amitié française en Roumanie, publicat
într-un număr din „L’Illustration “, din 9 aprilie 1938: „Le Français qui
arrive pour la première fois en Rou manie éprouve un étonnement de
n’être pour ainsi dire pas dépaysé. En dépit de la distance kilométrique et
des deux jours de voyage, il pénètre dans une ambiance qui n’est pas très
différente de celle de Paris. Dans les salons et les familles où il est

78 Cu lucrarea sa Pour qu’on voyage. Essai sur l’art de bien voyager,
Toulouse -Paris, Privat/Didier, 1911.
79 Cf. Constant Maneca , Lexicologie statistică romanică, București,
Universitatea din București, 1978.
80 Ecaterina Cleynen -Serghiev, Op. Cit., p.27.
81 Ibidem, p.48-59.

101 accueilli, dans les magasins, dans les cafés même, on parle couramment
sa langue. La «société» n’ignore rien de notre culture, de nos moeurs, de
nos livres, de nos pièces de théâtre. Elle connaît par leurs noms notre
personnel politique, nos actrices en vogue . Les journaux qui font leur
matière habituelle d’échos ou de potins boulevardiers sont ceux qu’elle
lit de préférence. Cela pourrait n’être encore qu’un vernis superficiel.
Mais quand on a eu l’occasion d’approcher, ainsi que je viens de la faire,
de haut es personnalités on a l’impression de retrouver des compatriotes.
La plupart de ces hommes politiques ont fait leurs études à Paris, ils ont
acquis les plus hauts diplômes dans nos facultés, ils s’expriment en un
français impeccable et élégant où l’on cher cherait en vain une trace
d’accent. Ce serait une injure que de leur demander s’íls aiment la
France: elle est évidemment leur seconde patrie “82.
Așadar, pentru elitele de la noi, accesul la modernitate s -a făcut
fără îndoială prin limbile cu vocație univer salistă, aspect deja evidențiat
istoriografic. Iar pentru a ilustra cumva, cu mărturii de epocă, invocăm
relatarea lui Grigore Lăcusteanu, descendent din familia boierească cu
același nume, în ce privește educația copiilor lui, care afirma că încă de
pe la vârsta de 3 -4 ani, „guvernantele germane nu au lipsit o zi din casa
noastră într -un curs de treizeci de ani și care continuă și astăzi. Profesori
[în particular] au avut pe cei mai eminenți ai Capitalei; pentru limba
germană pe pastorul luterian Neumeiste r, pentru limba franceză pe
profesoarele Durot și pentru clavir pe faimosul artist Gebauer “83. De
altfel, cel mai adesea, „guvernantele “ germane și franceze erau o modă
în „casele “ mai vechii sau mai noii aristocrații românești, însă nu de
puține ori au fos t angajate cele din Elveția, cu avantajul de a utiliza în
conversațiile și lecțiile uzuale cu copiii de care se ocupau deopotrivă
franceza și germana, ca în cazul lui Constantin Argetoianu84. Datorită
„cererii “ tot mai numero asă, asistăm de pe la finele vea cului XIX chiar
la apariția unor „birouri de plasare “ a guvernantelor – cum ar fi cel al

82 Reprodus integral în Laurențiu Vlad, Ecouri românești în presa franceză:
„L’Illustration “, 1843 -1944, p.148.
83 Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate și adnotate de Radu Crutzescu,
cu un comentar istoric de Ioan C. Filitti, București, Fundația pentru Literatură și
Artă „Regele Carol II “, 1935, p.228.
84 C. Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vreme a celor de ieri, I/1,
București, Edit. Humanitas, 1991, p.60.

102 d-rei Schultz, din București –, care procura la comandă tinere din Franța,
Germania, Austria sau Elveția, apte să ofere copiilor, în familie, primele
etape de educație și mai ales deprinderea limbilor străine.
Însă nu doar reprezentanții acestei categorii sociale aveau un
cult pentru însușirea limbilor străine încă din fragedă copilărie, ci mai
toți aceia ce țineau de clasa mijlocie, burghezie, intelectualitate,
funcți onari de stat, cadre ale armatei etc. Vasile Rudeanu (1871 -1965),
ajuns general, ce a îndeplinit mai multe misiuni în străinătate pentru
înzestrarea armatei, dar și în anii primului război mondial, începuse încă
de la șase ani, din casa familiei, să învețe franceza și germana cu
profesori particulari, ulterior adăugând cunoștințelor lui lingvistice și
flamanda, italiana și engleza, nefiind așadar nici un impediment pentru
el să urmeze cursurile Școlii de Aplicație de Artilerie și Geniu din
Bruxelles85. Ca fi u al unui funcționar de stat, Șerban Cioculescu
beneficiase din fragedă copilărie de prezența unei guvernante –
„nemțoaică la copii “ –, în fapt o tiroleză poliglotă, de la care viitorul
universitar, critic și istoric literar a deprins nu doar limba germană , ci
mai ales franceza, această „fräulein “ inițiindu -l în mai mult decât
rudimentele literaturii franceze86. Cele patru fiice ale lui Barbu
Ștefănescu -Delavrancea au beneficiat pentru multă vreme de o
guvernantă franceză, această limbă devenind uzuală pentr u ele de -a
lungul întregii vieți, de altfel Henrieta Delavrancea (1894 -1987)
căsătorindu -se cu un ofițer francez, E. Gibory, fiind și absolventă de
arhitectură, apoi Cella Delavrancea (1887 -1991) – celebră pianistă,
formată la Conservatorul din Paris – petrecându -și o bună parte din viață
în Franța, deși a fost profund atașată și de cultura germană, a cărei limbă
o stăpânea la perfecție. Pe când avea 15 ani și căuta o deschidere spre
cariera literară, tânărul Cezar Petrescu i se confesa criticului universit ar
Mihail Dragomirescu că și -a „dat toate silințele și învățând limba
franceză am căutat să cunosc cât mai mult literatura universală, franceză
și rusa mai ales “87.

85 Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace și război, ed. D. Preda și V.
Alexandrescu, București, Edit. Militară, 1989, p.9.
86 Șerban Cioculescu, Amintiri, București, Edit. Eminescu, 1981, p.21.
87 Corespondența lui Cezar Petrescu, I, ed. Șt. Ionescu, Cluj, Edit. Dacia, 1986,
p.182.

103 În același timp, în programele școlare – pentru învățământul
primar și secundar –, deprinder ea limbilor străine (îndeosebi franceza și
germana) constituia centrul de greutate al educației umaniste de la noi.
Am putea chiar spune că v reo două decenii după unirea principatelor,
limba franceză avea mai multă căutare în școli decât româna. Pe de o
parte, excesele latiniste erau la ordinea zilei, iar pe de alta literatura
română a vremii nu prea avea ce oferi, iar analizele se făceau mai mult
sub aspectul limbii, gramaticii, și mai puțin din punct de vedere artistic.
Și nu întâmplător, de pildă, la cum păna veacurilor XIX -XX, mulți din
elevii premianți ai liceelor primeau cu mare satisfacție, pe lângă coronița
de rigoare, impresionantul dicționar francez -român al lui Frédéric Damé.
Așadar, cel mai adesea, nu exista nici o barieră lingvistică între
univer sitățile occidentale și potențialul public originar din România.
În strânsă legătură cu aspectul de mai sus, dar fără a putea
generaliza, opțiunea tinerilor pentru un anume spațiu universitar poate fi
și rezultatul „afinităților culturale “, dobândite în pr incipal încă din
copilărie, în primii ani de formație intelectuală. Este vorba de acei tineri
care, fideli tradițiilor familiale, s -au îndreptat spre centrele care
furnizaseră părinților sau altor membri ai familiei o sumedenie de
beneficii (în principal d e natură intelectuală). Aceștia par a reveni în
locurile unde strămoșii sau rudele și -au făcut studiile ori au călătorit „de
plăcere “, fiind așadar influențați de relatările și povestirile acestora din
urmă. Ion D. Berindei (1871 -1928) va merge pe urmele t atălui său –
Dumitru Berindei – la Paris, la Școala de Belle -Arte, secția de
arhitectură, acesta din urmă ajungând până la rangul de ministru al
Lucrărilor Publice (1870 -1871), în vreme ce descendentul său va deveni
profesor la Belle -Arte din București, au tor al unor celebre edificii
precum palatele G.GR. Cantacuzino, I. Kalinderu, Hipodromul de la
Băneasa, clădirea Președenției Consiliului de Miniștri, Palatul Justiției
din Iași etc. Leon Cosmovici (1857 -1921) și -a susținut licența și
doctoratul în științe naturale la Paris (în 1877 și 1880), ajungând profesor
de zoologie și fiziologie la Universitatea din Iași, iar fiul său, Neculai
Cosmovici va îmbrățișa aceeași carieră, mergând de asemenea la
Sorbona, frecventând Institutul de oceanografie, pentru ca în 1915 să -și
treacă doctoratul la Paris în fi ziologie animală, ulterior ocupâ nd catedra
de chimie fiziologică la Iași. În cazul familiei Țițeica, Gheorghe Țițeica
(1873 -1939), tatăl, după licența obținută la București a mers la Paris,
unde a frecventat École Normale Supérieure (1897 -1898), susținându -și

104 doctoratul la Sorbona în 1899, cu o disertație asupra coordonatelor
curburii oblice , ulterior devenind profesor la universitatea din capitală,
membru al Academiei Române, cu mari realizări în domeniul
matemati cilor și creator de „școală “. Unul din fii săi, Radu Țițeica
(1905 -1987), a urmat același traseu ca al tatălui – licența la București
(1925) și cursurile Școlii Normale Superioare din Paris (promoția 1928)
–, dobândind doctoratul la Sorbona în 1933, fiind apoi profesor la
Universitatea din Cluj (1941 -1953). Celălalt fiu, Șerban Țițeica
(1908 -1985), a rupt tradiția, mergând după obținerea licenței bucureștene
(1929) la Universitatea din Leipzig, unde va susține doctoratul în 1934,
sub conducerea lui Werner H eisenberg, fondatorul mecanicii cuantice și
laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1932; va deveni și el profesor
universitar la Iași și București, membru al Academiei Române. La fel
s-au petrecut lucrurile în cazul familiei Leon, tatăl Nicolae Leon
(1862 -1931) a studiat din 1884 științele naturale la Jena, trecându -și aici
doctoratul în 1888 cu Ernst Haeckel, după care va deveni profesor la
Universitatea din Iași. Fiul acestuia, Gh.N. Leon (1888 -1949), a căutat
să-și rentabilizeze mai mult investiția școlară, urmând facultatea de drept
din București, însă mergând pentru a -și trece doctoratul în economie
politică și financiară tot la Jena (1914), devenind profesor de finanțe și
statistică la Cluj și apoi în capitală, o vreme fiind ministru al Economiei
Naționale. Grigore V. Maniu (1859 -1911) a urmat un an medicina la
București, după care vreme de nouă ani a studiat dreptul la Paris – între
1879 -1887 –, obținând bacalaureatul și licența, remarcându -se apoi în
țară printr -o prolifică activitate publicistic ă și juridică, rema rcabilă fiind,
printre altele, i mpresionanta sa lucrare în două volume despre Dreptul
comercial român (1893), premiată de Academia Română. Între
1908 -1910, fiicele sale – Rodica și Mărioara – și-au continuat studiile tot
la Paris, iar fi ul său Horia tot aici își va lua doctoratul în drept, cu o
disertație de referință despre Unificarea monetară (1921), în vreme ce a
doua fiică își va finaliza studiile de medicină, primind medalia de argint,
cu o lucrare despre Anatomia cerebrală (1925), p remiată de Academia
Franceză. Iar exemplele ar putea continua, cazuistica fiind impresionantă
ca pondere.
Totodată, ideologia – dobândită probabil de la Secolul
Luminilor – conform căreia modernitatea este vehiculată în parte prin
„marile limbi ale civili zației “ are și ea fundamente diverse și nu poate fi
înțeleasă fără să luăm în considerație raporturile care s -au stabilit în

105 Europa între 1870 -1944, din punct de vedere politic, economic și
cultural. Întrucât, de exemplu, creșterea puterii Germaniei în com petiție
cu Franța, până la finele primului război mondial, a contribuit la întărirea
limbii germane ca „limbă de civilizație “. Acest aspect a făcut ca pe lângă
afinitățile lingvistice – ca factor de imbold pentru a merge într -o anumită
țară – să se impună și o altă funcție susceptibil stimulativă, și anume
convingerile și opțiunile politice ale tinerilor, dar mai ales ale
„mentorilor “ care-i „orientează “, corelate și cu diversele perioade în care
România era atașată de una sau alta din marile puteri militar e
occidentale. Grosso modo, deși România s -a considerat mereu atașată de
Franța, din 1866 a avut un principe și apoi un rege german, în 1883 a
încheiat o înțelegere militară cu Prusia și Austria, iar după 1916 s -a
declarat pe față de partea Franței, pentru ca de prin 1938 să se
reorienteze spre Germania. Aceste schimbări s -au tradus și în alegerea
preferențială (dacă nu obligatorie) a tinerilor studioși și dornici de
specializare în afară, care erau stimulați prin burse spre una sau o altă
țară apuseană. De aceea, un interesant câmp de investigație ar fi
descifrarea considerațiilor politice care intervin în opțiunile
conjuncturale de ordin cultural, în aceeași epocă coexistând decizii
diferite. Aceste considerații s -au convertit cel mai adesea și în „afinită ți
negative “88, generate de antipatia pentru anume țară.
Pe de altă parte, „afinitățile negative “ pot fi sesizabile și la cei
cu aspirații culturale sau naționale alimentate de statutul de „minoritar “.
Fără a constitui un eșantion cât de cât reprezentativ, au existat însă
români din Ardeal care au evitat Budapesta (sau au beneficiat de un
stagiu de scurtă durată), optând pentru universități austriece sau chiar
Praga (unde era o universitate germanofonă), repudiind explicit
„hegemonia maghiară “. În aceeași s ituație s -au plasat și unii sași
ardeleni, șvabi sau sârbi, ostili „coroanei milenare a Sfântului Ștefan “.
Mecanismul este similar cu cel ce a funcționat în cazul evreilor după
instaurarea nazismului în Germania, și cu toate că afinitățile lingvistice
ale israeliților erau puternice, mai ales pentru cei din Bucovina (ca să
luăm un exemplu mai apropiat nouă), aceștia s -au îndreptat sub forma

88 Sintagmă utilizată de Victor Karady, La migration internationale d’étudiants
en Europe, 1890 -1940, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales “,
no.145/2002, p.55 .

106 unor contingente masive spre Franța și chiar Italia, în anii de până la
izbucnirea ultimei conflagrații mondiale.
Iar în strânsă legătură cu remarca de mai sus, nu trebuie omise
antecedentele socio -culturale, care explică îndeosebi supra -reprezentarea
evreilor de la noi în universitățile de limbă germană – în special până pe
la începutul primului război mondial –, datori tă proximității acestui
idiom de limba idiș, principalul mijloc de comunicare și de expresie
scrisă în comunitățile askenazi din spațiul românesc. Nu este lipsit de
semnificație să reproducem aici un scurt pasaj autobiografic al unui
anume Samuel, născut l a Iași în 1891 și stabilit spre maturitate în Franța,
care redă circumstanțele educaționale ale unui tânăr evreu din acest oraș
moldav: „Româna am învățat -o la școală. Când ești mic, se merge la
Heder [școală primară religioasă], se învață idiș, iar apoi – pe la șapte
sau opt ani – se frecventează școala românească unde se învață idiș și
germana “, pentru că în clasă erau 12 israeliți și doar doi creștini. Limba
română nu era utilizată decât în raporturile cu autoritățile, pentru că în
casa unui evreu ieșean se vorbea doar idiș89. Iar acest tablou era valabil
îndeosebi pentru Moldova, unde chiar dacă populația evreiască
reprezenta la 1899 doar 10,6%, aceasta era puternic urbanizată, formând
o fracțiune activă și întreprinzătoare, ce crea falsa imagine a unui s pațiu
în care israeliții păreau majoritari. Însă aspectul chiar se verifica în unele
orașe precum Iași, Botoșani, Piatra Neamț, Bacău sau Dorohoi, unde
evreii se aflau în proporții de 50 -56%, în vreme ce în alte centre urbane
ca Bârlad, Focșani, Roman sau Huși cuantumul lor se situa între
25-45%90. Ponderea acestora era însă și mai pronunțată în Bucovina –
care din 1918 va întra sub autoritatea statului român –, unde evreii erau
la 1910 în proporție de 19,53%, puternic germanizați, iar sub aspectul

89 Mémoires Juifes. L’enfance ailleurs , propos recueillis par Fernande
Schulmann, Paris, Éditions Clancier -Guénaud, 1980, p.15 -16.
90 Leonida Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populației
României de la 1899 , p.86 -87. În conformitate cu recensământul din 1885, de
pildă, la Iași populația israelită număra 33.141, iar cea creștin -ortodoxă doar
24.087, alți 2199 locuitori fiind de alte religii (cf. N.A. Alesandrini, Studiu
statistic asupra mișcării populațiunii și asupra stabilimentelor d e binefacere și
divorțurilor din județul Iași, pe deceniul 1870 -1879 , Iași, Tip.D.Gheorghiu,
1881, p.25).

107 urbanizăr ii, la Cernăuți de pildă, israeliții erau în cuantum de 37,12%,
germanii de 19,87, iar românii de doar 9,07%91.
În acest context, aproape că nu a existat în România vreo
comunitate iudaică fără a poseda un centru de învățământ. Studiul a
constituit mereu una din principalele datorii ale tânărului evreu, poate
chiar cea de căpătâi, ca poruncă divină: pentru a fi un bun evreu trebuie
să asculți de învățăturile Scripturilor; pentru a le respecta trebuie să le
cunoști; pentru a le cunoaște trebuie să le studie zi. Evident, nu toată
lumea se supunea acestei reguli, însă cei ce o practicau se bucurau de un
mare respect și renume în cadrul comunității, pentru că instrucția a
conferit mereu prestigiu, respect și autoritate. Iar acest aspect explică
faptul că cea mai importantă parte a bugetului familial era consacrată
cheltuielilor cu educația. În funcție de avantajele ce decurgeau din
instrucție – statut social, prestigiu, căsătorie cu o dotă respectabilă și
chiar plăcerea de a studia –, este firească evoluția mereu ascendentă a
investiției școlare, studiosul fiind mereu orgoliul familiei, promisiunea
spre înalte onoruri și potențialul „cal troian “ în spargerea barierelor
comunitare și reușita socială. Așadar, istoria, tradiția și Legea au făcut
din educație ocupația de căpătâi a evreilor, averea nefiind decât un
accesoriu, sau complementul. Însă împletirea acestor două tendințe a
contribuit esențial la implicarea israeliților în cele mai diverse forme de
educație care să le confere acel capital simbolic necesar ascen siunii
sociale într -un stat meritocratic.
În plus, evreii din România au beneficiat și de o extinsă rețea de
școli israelite în care funcționau – îndeosebi până la primul război
mondial – cel puțin două categorii de profesori: cei proveniți din spațiul
cultural evreo -german (în mare parte din Galiția și Bucovina) și cei
formați în mediul francez, mai reduși ca pondere, în principal absolvenți
ai Școlii Normale Orientale din Paris, întreținută de Alianța Israelită
Universală, din care prima promoție de evre i de la noi a revenit în
România în 190292. Și poate nu lipsit de semnificație este faptul că în
vreme ce profesorii evrei pregătiți în mediul francofon ocupau posturi

91 I.E. Torouțiu, Poporația și clasele sociale din Bucovina , București, Biblioteca
Bucovina, 1916, p.61, 75, 82, 194.
92 Liviu Rotman, Școala israelito -română (1851 -1914), București, Edit.
Hasefer, 1999, p.187 -199.

108 preponderent în mediile sefarde (ce utilizau limba ladino93), ceilalți – de
limbă germană – se bucurau de o echilibrată căutare la sefarzi și
askenazi. Mai mult chiar, în școlile evreiești, pe lângă programa
obligatorie stabilită de minister, tinerii israeliți erau încărcați suplimentar
cu ore de germană și ebraică, ceea ce le ridica sensibil n ivelul
competențelor lingvistice. Rememorând studiile primare de la școala
comunității evreilor „lehi “ din București pe la mijlocul veacului XIX,
Adolphe Stern (1848 -1931) este marcat de faptul că vreme de trei ani, în
principal, „am învățat ebraica, român a și germana “94.
Din aceeași perspectivă socio -culturală se cuvin a fi analizați și
românii ardeleni, care își însușiseră limba și cultura maghiară încă din
copilărie, perfecționate apoi în licee, mulți din aceștia optând pentru
studii universitare la Buda pesta, la fel cum o altă parte erau atașați de
cultura sașilor și șvabilor, în școlile cărora și -au făcut studiile secundare.
Iar acest aspect este și mai vizibil în cazul tinerilor ce proveneau din
familiile mixte transi lvănene, prin atitudini identitare uneori
cosmopolite, dar pentru care germana sau maghiara erau deopotrivă
limbă maternă și școlară. Și pentru a nu ne îndepărta de exemplul
ardelenilor, se cuvine a menționa aici și considerentul proximității de un
anumit centru universitar în decizia studi ilor în afară. Deși de la 1872
exista o universitate la Cluj, mulți dintre ardeleni au preferat să meargă
la Budapesta sau/și Viena. Evident, cu toate că Budapesta avea un
stabiliment „marginal “ în cadrul sistemului universitar european, era însă
apreciat ca fiind mult mai elevat decât cel de la Cluj, atrăgând astfel o
clientelă să zicem limitrofă. Valabilă este constatarea și în ce privește
atracția exercitată de Viena, deși, în acest caz, lucrurile sunt puțin mai
complexe, surprinzându -le într -un alt capi tol al lucrării de față. Pe de altă
parte, nici afinitățile pentru cultura franceză nu pot fi neglijate în cazul
românilor ardeleni. Deși învățământul acestei limbi a fost introdus în

93 Este vorba de limba iudeo -spaniolă (cu un fond lexical provenit din spaniolă,
la care s -au adăugat multe elemente din ebraică și limba otomană), ce era
utilizată în conversațiile uzuale între sefarzii de la noi, dar fără să producă și o
literatură în acest idiom.
94 Adolphe Stern, Din viața unui evreu român, I, ed. Țicu Goldstein, București,
Edit. Hasefer, 2001, p.17.

109 Transilvania relativ târziu – comparativ cu spațiul extracarpatic95 –, nu i
se poate totuși nega o influență semnificativă în modelarea spiritualității
românești de acolo, chiar dacă uneori prin interpuși96.
Evident, nu pot lipsi de pe lângă motivațiile de mai sus nici
aspectele legate de o anumită formă de „turism cultural “ sau studiile de
agrement ale tinerelor fete de „familie “. Smaranda Andronescu
Gheorghiu (1857 -1944), absolventă a studiilor secundare la Școala
Centrală de Fete din București, fiind apoi multă vreme institutoare, dar
afirmându -se mai ales ca om de litere și activă militantă pentru
emanciparea femeii, deși nu a urmat studii universitare, și -a desăvârșit
cultura prin acest tip de inițiere, al călătoriei. A străbătut mult prin Italia,
Elveția, Austria, ajungând chiar și în țările nordice, până aproape de
cercul polar. Primul ei contact cu Parisul, în 1895, este evocat doi ani
mai târziu, în volumul ei de nuvele, Mosaicuri. Și nu întâmplător, mai
întâi trece pe la Noua Sorbonă, asistând la un curs de literatură franceză
despre Ernest Renan, după care vizitează cu atenție edificiul, Pantheonul
ș.a. Ca mulți alții în trecere pe aici, își dorește să cunoască „boema “
celebră, având chiar șansa să converseze – după o oarecare așteptare la
Caffé de l’Odéon – cu Camille Flammarion, se întreține apoi cu Juliette
Adam, dire ctoarea de la „Nouvelle Revue “ etc97.
Dar nu numai atât. În strânsă legătură cu acest ultim exemplu,
nu trebuie să omitem faptul că un alt stimul pentru migrația studențească
spre Occident îl constituie și inegalul tratament aplicat femeilor în
societatea r omânească, îndeosebi până pe la primul război mondial, când
va spori importanța socială a acestora, prin antrenarea lor în cele mai
diverse câmpuri de activități socialmente organizate și necesare. În timp
ce în țări precum Elveția și Franța (de prin anii 1870 -1880), Belgia
(începutul anilor 1880, dar la Universitatea catolică din Louvain doar din
1920), apoi în țările germanice (între 1897 -1904 în Austria98, iar între

95 Prima catedră la un gimnaziu românesc din Ardeal este inaugurată abia la
1867 – în chiar anul Compromisului austro -ungar –, la Brașov.
96 Vezi Gh. Lascu, Imaginea Franței la românii din Transilvania până în anul
1918, Cluj, Edit. Casa Cărții de Știință, 2000.
97 Smara, Mosaicuri, București, Tip. Universul, 1897, p.113 -133 (cap. „Pa ris.
Schițe cu creionul “).
98 În universitățile austriece, femeile au fost admise încă de pe la 1878, însă doar
ca „auditoare libere “, fără a putea trece doctoratul, ca în Germania de pildă.

110 1900 -1908 în Germania99), femeile aveau acces la studii superioare și
beneficiau de o filie ră de învățământ secundar propriu, în România
aceste facilitați le -au fost create ceva mai târziu, în 1864/5 existând la
noi doar trei Școli Centrale de Fete (la Iași, București și Craiova ), din
care în acel an au absol vit ultima clasă (a VII -a) numai 19 f ete. Doar
treptat procesul de integrare a femeilor în sistemul de învățământ se va
ameliora, începând cu ultimul deceniu al veacului XIX, pentru ca
imediat după sfârșitul primei conflagrații mondiale să asistăm în
România la debutul unei semnificative exte nsii a rețelei secundare de
fete: dacă în anul școlar 1918/9 existau la noi doar 12 școli de stat și 39
particulare ce înglobau 8699 de tinere (din acestea pregătindu -se în
familie 2090, pentru ca la finele anului să -și susțină examenele de
promovare la in stituțiile abilitate), în 1920/21 funcționau 18 școli de stat
și 41 particulare, însumând 12.133 de fete (din care doar 1268 se mai
pregăteau în particular)100.
În aceste condiții, fetele emancipate ale burgheziei, ale
aristocrației și chiar ale claselor med iii cultivate și -au îndreptat atenția
spre universitățile occidentale, înregistrându -se contingente
semnificative îndeosebi până la primul război mondial la Paris, Zürich,
Geneva și Viena. În fapt, chiar acțiunea lor de a pleca la studii în
occident, mai a les pentru tinerele israelite, poate fi apreciată ca o

Statutul acestora s -a schimbat din 1897 la Viena, mai întâi, apoi la Graz (1901)
și Innsbruck (1904). Vezi Waltraud Heindl, Marina Tichy, Durch Erkenntnis zu
Freiheit und Glück. Frauen an der Uni Wien (ab 1897), Wien, WUV
Universitätsverlag, 1990; Geschichte der Frauenbildung und
Mädchenerziehung in Oesterreich , Hrsg. Il se Brehmer und Gertrud Simon,
Graz, Leykam Verlag, 1997.
99 Prima femeie înmatriculată a fost în aprilie 1900, la Universitatea din
Heidelberg, treptat, până în 1908, recunoscând și celelalte stabilimente dreptul
acestora de a urma studii superioare. Vezi C laudia Huerkamp, Frauen,
Universitäten und Bildungsbürgertum. Zur Lage studierender Frauen
1900 -1930, în vol. Bürgerliche Berufe, hrsg. Hannes Siegrist, Göttingen,
Vandenhöck und Ruprecht Verlag, 1988, p.200 -222; Patricia M. Mazón,
Gender and the modern research university . The admission of women to
German higher education, 1865 -1914, Stanford, Stanford University Press ,
2003.
100 Cf. Statistica învățământului public și particular din România pe anii școlari
1919 -1920 și 1920 -1921 , p.XXXVIII.

111 emancipare – nu doar spirituală, dar și politico -economică101 –, pentru că
în sine sistemul universitar a fost creat bazându -se pe ideea emancipării,
libertatea studiilor fiind punctul central al acestui tip de stabiliment care
nu avea alt scop decât dezvoltarea și producția științifică, progresul în
general. Nancy Green constată astfel, luând în calcul la un loc studentele
din Rusia și România, în majoritatea lor israelite, faptul că îndeosebi
între 1905 -1910 numărul lor la Universitatea din Paris practic se
dublează, fiind prezente în principal la facultățile de drept și medicină și
constituind de departe contingentul cel mai numeros printre tinerele
non-franceze prezente aici102. Sau, de pildă, din cele 1 9 femei originare
din actualul spațiu românesc care și -a trecut doctoratul la Universitatea
din Viena între 1897 -1918, 13 erau israelite, majoritatea în medicină,
însă prima femeie de la noi ce a obținut aici un atare titlu (în 1911), dar
în filosofie, a f ost Alice Scărlătescu, după ce trecuse anterior pe la
stabilimentele similare din București și Paris103.
În general, se constată că efectivele de studente originare din
țările sud -est europene și răsăritene, prezente mai ales în Elveția și
Franța, depășesc î n mod constant pe cele autohtone, din statul gazdă,
îndeosebi între 1870 -1910104. La Paris de pildă, în 1905/6, aproximativ
57% din studente sunt străine, iar în 1911/12 ele reprezintă 53%105. În
toate cele șapte universități elvețiene, în 1906/7 din totalitat ea
studentelor înmatriculate (1832 femei), 92,57% erau străine, îndeosebi
din Europa răsăriteană, 89% provenind din Rusia, restul din România,

101 Nancy Green, L’émigration comme émancipation: les femmes juives de
l’Europe de l’Est à Paris, 1881 -1914, în „Pluriel “, 1981, no.27, p.51 -59.
102 Ibidem, p.56-57.
103 Marcela Stern, Die im Zeitrum vom 1897 bis 1918 an der Universität Wien
promovierten Frauen aus dem Gebiet des heutigen Rumänien, în „Revue
Roumaine d’Histoire “, XXXV, 1996, no.3 -4, p.219 -228 (include lista nominală,
cu datele biografice, itinerariile educaționale, data susținerii doctoratului și
disciplina).
104 Vezi Natalia Tikhonov, Migrations des étudiants et féminisation de quelques
universités européennes. A la recherche d’une convergence, citat, p.43 -53
105 Cf. Nicolas Manitakis, Les migrations estudiantines en Europe, 1890 -1930,
în vol. Migrations et migrants dans une perspective historique. Permanences et
innovations , ed. René Leboutte, Brusselles, P.I.E. -Peter Lang, 2000, p.261.

112 Bulgaria sau Serbia106. Iar pentru a oferi o minimă dimensiune
comparativă, în capitala Franței, în 1898/1899, de e xemplu, erau
înregistrate la facultatea de medicină 88 de studente străine, cele din
Rusia dominând de departe (81), urmând apoi cele din România (3) și
Germania (2). În schimb, în același an, la facultățile de litere și de științe
nu exista nici o student ă din România, în vreme ce Rusia, Germania și
chiar Statele Unite erau suficient reprezentate. Cu toate acestea, la numai
câțiva ani, în 1902/3, la științe vor fi trei românce (din 60 studente
străine, 53 venind numai din Rusia). La medicină însă, în 1891 erau trei
românce (din 117 străine), iar în 1903 patru (din 70 străine, 61 fiind din
Rusia)107. Și poate nu lipsit de semnificație este faptul că prima femeie
care a obținut o diplomă de doctor în drept în Franța a fost o româncă,
Sarmiza Bălcescu -Alimăniște anu. Iar la Universitatea din Berlin, de
pildă, primele studente din România apar abia în 1908, acestea fiind
Constanța Evolceanu, Beatrice Demetriu și Gertrud Tiktin108. Totodată,
nu lipsită de interes este menționarea aici a publicistei Wally
Alexandrescu, cu studii universitare în țară, iar apoi la Paris, la École

106 Cf. Nata lia Tikhonov, Étudiantes de l’Empire russe dans les universités
suisses, 1864 -1920, disertație doctorală susținută la Universitatea din Geneva în
2004, care surprinde procesul de feminizare a universităților elvețiene în această
perioadă. Vezi de aceeași a utoare și: Les étudiantes russes dans les universités
suisses à la fin du XIXe siècle et au début du XXe siècle: les raisons d’un choix,
în vol. Les femmes dans la société européenne/Die Frauen in der europäischen
Gesellschaft, 8e Congrès des Historiennes Suisses, Genève, Société d’Histoire et
d’Archéologie de Genève, 2000, p.91 -103; Les universités suisses, pionnièrs de
l’introduction de la mixité dans l’enseignement supérieur (1870 -1930), în vol.
École et mixités, ed. Annik Houel et Michelle Zancarini -Fournel, Lyon, Presses
Universitaires de Lyon, 2001, p.27 -35; Enseignement supérieur et mixité: la
Suisse, une avant -garde ambiguë, în vol. La mixité dans l’éducation. Enjeux
passés et présents, ed. Rebecca Rogers, Paris, ENS Éditions, 2004, p.35 -52.
107 Cf. Pi erre Moulinier, Les étudiants étrangers à Paris au XIXe
siècle. Origines géographiques et cursus scolaires, în vol. Universitäten als
Brücken in Europa. Studien zur Geschicte der studentische Migration/Les
universités: des ponts à travers l’Europe. Etudes sur l’histoire des migrations
étudiantes, ed. Natalia Tikhonov și Hartmut Rüdiger Peter, Frankfurt am Main,
Peter Lang, 2003.
108 D.C. Amzăr, Studenți români în străinătate (Universitatea din Berlin). Date
și interpretări statistice , în „Cercetări literare “, IV, 1941, p.239.

113 Libre des Sciences Politiques, unde studiază totodată și sculptura cu
Yvonne Serruys, după care – în anii 1930 – va deveni o înfocată
militantă feministă, luând parte la congrese internaționale p e această
temă (Chicago, 1933; Hamburg, 1936), ținând conferințe în țară și în
străinătate, publicând texte etc.
Ceea ce deosebește destinul studentelor de al studenților este
faptul că aceștia din urmă în mod real au șansa de a intra în rândul
elitelor l a revenirea în țară, prin capitalul intelectual dobândit în afară, în
vreme ce femeile, prin poziția lor în cadrul societății, în toată epoca
avută aici în vedere, nu au putut aspira la acest rol. Au fost însă și
excepții: Elena Pușcariu -Densusianu (1875 -1965), absolventă a facultății
de medicină din Iași, cu un doctorat susținut în 1899, după care imediat
se va specializa la Paris, la Institutul Pasteur (1899 -1901), devenind
ulterior profesor de oftalmologie la Universitatea din Iași; Eleonora
Petrovanu (n .1892), cu un doctorat în medicină la București (1920),
după care va lua licența în chimie la Paris (1926), lucrând totodată ca
„assistant étranger “ la Collège de France (1926 -1928) și frecventând
laboratoarele Institutului Pasteur, la revenirea în țară a fost cooptată ca
asistentă la Universitatea din București; Eliza Constantinescu -Bagdat
(n.1878), după a bsolvirea fac ultății de litere din București (1900), abia
peste un deceniu va petrece mai mulți ani la Paris (1911 -1918),
dobândind o licență în germanis tică la Sorbona, ulterior trecându -și
doctoratul la Fribourg (1924), pentru ca revenită în țară și ajungă
profesoară la Academia Comercială din Cluj și o activă feministă. Au
existat însă și tinere care pe la cumpăna veacului XIX -XX au făcut
studiile în ța ră, bucurându -se apoi și de șansa unei frumoase cariere aici,
cum ar fi cazul Herminei Walch (1864 -1946), devenită în 1890 prima
femeie doctor în medicină a Universității din București, după ce urmase
și cursurile facultății de științe. Ella Negruzzi (1876 -1948), de pildă,
absolventă a facultății de drept, dar și a celei de litere și filosofie din Iași,
a devenit prima femeie avocat din România cu dreptul de a pleda – nu
fără avataruri, în urma unui proces purtat în anii 1914 -1915109 –, poate și
pentru că era fiica lui Leon Negruzzi. A fost totodată și o activistă în
ceea ce privește promovarea femeilor în viața socială, întemeind printre
altele Asociația „Emanciparea Femeilor “, iar în 1936 „Frontul Feminin “.

109 Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte
(1838 -1929), Iași, Edit. Polirom, 2002, p.177 -185.

114 Pe de altă parte, nu putem omite nici plecările imp ulsionate de –
să zicem – persecuțiile/discriminările de natură politică ori/și socială,
deloc neglijabile pentru toată perioada de care ne ocupăm. Cazul evreilor
de la noi plecați la studii în afară începând îndeosebi cu ultimele două
decenii ale veacului XIX este din punct de vedere sociologic nu doar
semnificativ, dar și destul de complex, iar el nu poate fi disociat de
fenomenul general de emigrare a evreilor de la noi îndeosebi spre Statele
Unite, Argentina ori Canada, doar între 1899 -1904 înregistrând u-se ceva
peste 42.000 plecări definitive110. Iar faptul că mulți din tinerii israeliți
din România vor opta pentru studii în străinătate îndeosebi începând cu
1899 se va datora și prevederilor discriminatorii ale celei mai apreciate și
des invocate legi de reformare a învățământului secundar și superior, cea
din 1898 (cunoscută și sub sintagma de „legea Spiru Haret “), care nu
admitea pe evrei în sistemul educativ de stat decât în limita locurilor
disponibile și numai plătindu -se o taxă, al cărei cuantum nu e ra de
neglijat: la facultatea de medicină – de pildă –, cea mai frecventată de
evrei până atunci, un an de studii costa 360 franci (aur), o sumă imensă
pe atunci111. Or, cu asemenea bani, se putea învăța și trăi bine la … Paris
– să zicem112.
Simplist prezentâ nd lucrurile, marginalizarea evreilor,
permanentele obstrucții și persecuții, puseurile mai mult sau mai puțin
vizibile de numerus clausus din universitățile românești etc113, au

110 Cf. L. Ghelerter, Descreșterea populației israelite în România, 1899 -1912,
Iași, Edit. Revistei „Convorbiri sociale “, 1916, p.3. Vezi și Carol Iancu, Les
Juifs en Roumanie (1866 -1919). De l’exclusion à l’emancipation , Montpellier,
Éditions de l’Université de Provence, 1978, p.256 -264; D. Vitcu, Relațiile
româno -americane timpurii. Convergențe -divergențe, Bucureș ti, Edit. Albatros,
2000, p.227 -232.
111 Pentru această descreștere vezi, de exemplu, statistica facultății de medicină
din Iași pentru intervalul 1900 -1905: Arh.St.Iași, Universitatea „Al.I. Cuza “.
Rectorat, dos.684/1904 -1905 („Tablou cu numărul studenților “).
112 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), Paris,
Éditions Belin, 2002, p.89 -91 (cap. „Cheltuieli de școlarizare “).
113 Vezi Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1866 -1919). De l’exclusion à
l’emancipation , citat; idem, Eman ciparea evreilor din România (1913 -1919),
București, Edit. Hasefer, 1998; idem, Evreii din România. De la emancipare la
marginalizare, 1919 -1938, București, Edit. Hasefer, 2000; William O. Oldson,

115 determinat importante cohorte de tineri israeliți de la noi să plece la
studii în Occident, mulți optând în cele din urmă chiar pentru o emigrare
definitivă. Iar acest aspect este lesne sesizabil până pe la începutul anilor
1920 – când acest grup etno -confesional a fost privat în mod colectiv de
egalitățile drepturilor civile, fiind supuși la diverse forme de excludere,
de stigmatizare, lipsa emancipării juridice etc –, dar și mai apoi,
îndeosebi după 1938, odată cu impunerea în România a unei legislații
rasiale114. Această atitudine a generat inegalități de școlarizare, uneori
conflict uale, datorate restrângerii posibilităților de acces a evreilor la o
instrucție superioară, îndeosebi profesionalizată, putându -se vorbi de
supunerea lor la un „apartheid “ universitar.
De aceea, toți acești „excluși “ pe motive de aparteneță la
iudaism, în general suprașcolarizați – nu numai de la noi, ci cam din
întreaga Europă centrală și de est – s-au regăsit în Occident, pentru a -și
satisface cererea lor de studii, aceasta fiind una din formele de reacție ale
acestui grup confesional față de situația ma rginală în care se aflau în țară.
În plus, această conduită – de emancipare prin educație – aducea cam
aceleași avantaje ca și în cazul emigrației clasice, definită ca o „triplă
emancipare “, prin accesul la mobilitate (rezidențială și profesională),
eliber area de obligațiile economice și de constrângerile din societățile
tradiționale evreiești, așa cum erau ele în Europa răsăriteană115. Aceste
aspecte explică, poate, cum se face că anumite grupuri etnice și
confesionale de la noi, adeseori minoritare (de pild ă evreii sau/și
protestanții) au ajuns mai curând la modernitate decât autohtonii, fără ca
observația noastră sumară să se constituie într -un principiu. Însă ea este
o realitate observabilă, pentru că în cadrul deplasării studioșilor români
în afară se con stată o evoluție inegală între, de pildă, români și evrei, în
favoarea acestora din urmă.

A Providential Anti -Semitism. Nationalism and Polity in Nin eteenth Century
Romania , Philadelphia, The American Philosophical Society, 1991.
114 Lucian Nastasă, Educația școlară la evrei și „ieșirea din ghetou “, în vol.
Insula. Despre izolare și limite în spațiul imaginar , volum coordonat de Lucian
Boia, Anca Orovean u și Simona Corlan -Ioan, București, Colegiul Noua Europă,
1999, p.269 -279.
115 Cf. Nancy Green, Eléments pour une étude du mouvement ouvrier juif à
Paris au début du siècle, în „Le mouvement social “, 110 (1980), p.52 -53.

116 Întrucât în România funcțiile publice au rămas în mare măsură
închise alogenilor – și îndeosebi evreilor –, mai toate sectoarele de stat
fiind protejate în favoarea c lientelei românești, mulți din tinerii israeliți
plecați la studii superioare în străinătate au optat finalmente pentru o
emigrare definitivă. De exemplu, din absolvenții de la École des Ponts et
Chaussées din Paris de până la 1914, cea mai mare parte a ev reilor
originari din România au preferat să se stabilească în Franța (G.
Weissmann, I. Manoach, A. Kahane, A. Seiman), iar puținii care au
revenit în țară (Al. Mendelson și M. Aziele) au lucrat doar în sectorul
privat, ultimul aducând servicii și statului bulgar, ridicând mai multe
edificii la Sofia116. Nici chiar evreii care s -au pregătit la Școala Normală
Orientală din Paris – menționată mai sus – nu-și găseau prea lesne
plasament pe piața muncii de la noi, ceea ce l -a determinat pe unul din
aceștia să evid ențieze conducerii Alianței Israelite Universale din
capitala Franței, în 1901, o situație deloc optimistă: „La Iași domnește
tăcerea căderii; singurul ideal este emigrația. Cu toții visează America.
Pe de o parte, văd modernii care se depărtează din ce în ce mai tare de
iudaism, pe de alta, conservatorii care prin actele lor și prin ignoranță
amintesc de evul mediu “117.
Au existat așadar cazuri evidente de discriminare în ce privește
recrutarea în diversele funcții de stat sau în mediul universitar pe crite riul
etnicității pe toată perioada avută aici în atenție. Ca absolvent al
Universității din București, fiind unul din studenții favoriți ai lui B.P.
Hasdeu și devenind chiar colaborator al acestuia118, Lazăr Șăineanu se
îndreaptă spre Paris, pentru a se spec ializa în lingvistică, iar nu după
mult timp plecă la Leipzig, unde își trece și doctoratul în 1889, după
ce-și însușise lingvistica indo -europeană, limba paleoslavă, limbile
romanice, dialectul evreo -german etc. Revenind în țară, cu greu i se
oferă un pos t la gimnaziul „Gh. Lazăr “ din București, și asta numai la
intervenția energică a profesorului și susținătorului său Al. Odobescu. În

116 Cf. Alexandre Kostov, Les étudian ts roumains, serbes et bulgares à l’École
des Ponts et Chaussées (Paris) pendant la seconde moitié du XIXe et au début
du XXe siècle: origine sociale, formation, réalisations professionnelles, în
„Études Balkaniques “, Sofia, 2004, no.2, p.80, nota 22.
117 Apud Liviu Rotman, Școala israelito -română (1851 -1914), p.195 -196.
118 De altfel, Hasdeu a publicat în „Columna lui Traian “ din 1883 primul studiu
al lui Șăineanu, apoi i -a prefațat câteva lucrări apreciindu -l la superlativ.

117 paralel însă, suplinește la universitate pe Hasdeu, „onorific “119, pentru ca
în septembrie 1890 să fie transferat la faculta tea de litere, la catedra
recent înființată de Istoria și literat ura românilor până la Mihai Viteazul.
În clipa aceea, s -a declanșat contra lui o agitată campanie de presă,
susținută din umbră, dar și fățiș, de V.A. Urechia, titularul aceleiași
catedre, da r de „după Mihai Viteazul “, care ar fi vrut și suplinirea
catedrei lui Șăineanu. În aceste împrejur ări, Șăineanu își dă demisia, de și
era susținut de Hasdeu, Odobescu și Maiorescu. De altfel, se pare că
eșecurile lui Șăineanu aproape că s -au ținut lanț, re fuzându -i-se cu
îndârjire acordarea cetățeniei române (care i -ar fi dat un plus de șansă la
universitate), deși nu a fost lipsit de susținători. Adresându -se lui H.
Sucher în 1895, Al. Philippide îl anunța că lui Șăineanu nu i s -a acceptat
împământenirea, pe care Senatul a respins -o cu mare majoritate: „Eu nu
sunt filosemit – spunea filologul ieșean –, dar dacă merită vreun jâdan
împământenirea, apoi Șăineanu o merită “120. La un moment dat chiar a
fost î mpământenit (în 1900), însă la numai 24 patru de ore act ul de
naturalizare a fost anulat. În fața unui asemenea atitudini, a plecat
definitiv la Paris.
În felul acesta, de altfel, erudiții evrei – nu puțini în spațiul
românesc – au fost mereu descurajați ab initio, prin toată atmosfera
antisemită existentă în universități, nu numai printre studenți, dar și o
parte a corpului profesoral. Când la Cernăuți devenise vacantă catedra de
indo-europenistică, Gr. Nadriș îi scria lui Al. Rosetti în ianuarie 1930,
referindu -se la potențialii candidați, că unul dintre ei, Al. Graur, „va avea
rezistențe redutabile de ordin național “, pentru că era evreu121.

119 Lecția sa de deschidere la cursul de filologie comparată este o pildă de
erudiție – ca de altfel întreaga lui operă – ce nu prea își are echivalent în spațiul
românesc (vezi L. Șăineanu, Lingvistica contemporană sau școala
neogramatică, București, 1890). De altfel, referindu -se la acest m oment, îi scrie
lui Gaster că „Prelegerile universitare sunt, pentru mine, o excelentă diversiune
și contribuie a -mi întreține vioiciunea intelectuală. Sunt oarecum răsplătit de
munca ce reclamă prepararea lor, prin interesul și asiduitatea cu care un nume ros
public urmărește aceste prelegeri “ (M. Gaster în corespondență, ed. Virgiliu
Florea, București, Edit. Minerva, 1985, p.159).
120 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprișan,
București, Edit. Minerva, 1986, p.122.
121 Scrisori cătr e Al. Rosetti (1916 -1968), ed. Al. Rosetti, București, Edit.
Minerva, 1979, p.281.

118 Într-un astfel de context, mulți dintre israeliții din Rom ânia au
trebuit să -și caute șans a împlinirilor intelectuale și sociale în afara țării
de origine, optând pentru o emigrare definitivă în străinătate. Dintre
aceste „pierderi “ mai amintim aici pe Solomon Schechter (1847 -1915),
născut la Focșani într -o familie hasidică, care a plecat în 1879 să
studieze la Berlin, deopotrivă universitatea și „ Hochschule fur die
Wissensc haft des Judentums” , după ce anterior poposise pentru scurtă
vreme la Universitatea din Viena. S -a afirmat apoi ca un mare erudit al
Talmudului și textelor rabinice, fiind o vreme lector la Universitatea din
Cambridge, profesor de ebraică la „University Co llege“ din Londra,
după care se stabilește în Statele Unite, fondând aici „ United Synagogue
of Conservative Judaism”. Iar celebritatea sa s -a datorat mai ales
descoperirii și valorificării parțiale a Genizei din Cairo, achiziționând din
întregul material a proximativ 140.000 de fragmente pentru
Cambridge122. Însă enumerarea poate continua!
Konrad Bercovici (1881 -1961), născut la Brăila, după un sejur
parizian se va stabili în Statele Unite din 1916, unde va fi o vreme
profesor de muzică, devenind totodată un apreciat scriitor, publicând mai
multe volume de studii sociale, nuvele și povestiri, cu subiecte inspirate
de viața locuitorilor de la vărsarea Dunării123, bun prieten cu Charlie
Chaplin etc. Marco Brociner (1852 -1942), cu studii secundare la Iași,
după car e va urma dreptul la Leipzig și filosofia la Heidelberg, a trăit
mai mult în străinătate (fratele său Maurice fiind secretarul Regelui
Carol I), o vreme la Viena, unde a colaborat la mai multe jurnale,
afirmându -se totodată și ca romancier. Heimann (Harito n) Tiktin
(1850 -1936) se stabilise încă de foarte tânăr în România, trecându -și însă
doctoratul în filologie la Leipzig, în 1884. A luat parte activă la viața
culturală a Iașului, a fost profesor de germană la cel mai faimos liceu al
acestui oraș, iar prin 1896 a fost cooptat de Al. Philippide la ingrata
muncă pentru Dicționarul Academiei, în același timp frecventând
regulat și cursurile acestuia. Pentru a avea șanse în plus de reușită
socială, Tiktin s -a și botezat în 1900. Însă, așa cum îi relata Philippi de lui

122 Norman Bentwich, Solomon Schechter. A biography, Cambridge, Cambridge
University Press, 1938 (reeditat la Philadelphia, The Jewish Publ. Society of
America, 1948).
123 Vezi cartea sa de memorialistică: It’s The Gypsy In Me , New Jersey, Prentice
Hall, 1941.

119 H. Sucher la 20 martie 1900: „Bietul om crede că cu aceasta va îm blânzi
băieții de la liceu – unde este profesor de limba germană – care-i fac zile
fripte, și va putea căpăta catedra definitiv. E un necăjit suflet și al lui.
Mie mi -i foarte simpatic acest evreu (…). Tiktin e însă un om muncitor,
un învățat serios și un om nenorocit și pentru cei nenorociți am avut
totdeauna multă iubire, pentru că și eu am făcut totdeauna parte
dintr-înșii. (…) Știu foarte bine că omul nu s -a botezat din dragoste
pentru creștinism – dar cine -i creștin din convingere astăzi ?“124 Iar
meritele sale erau recunoscute și de alții. În 1902, când Al. Philippide
dorea să încredințeze suplinirea cursului său lui P. Zarifopol, care însă se
considera nepregătit pentru o asemenea s arcină dificilă, acesta din urmă
s-a gândit că este mai bine să i se adreseze lui Tiktin, deși „vorbește
foarte rău românește (așa mi s -a spus cel puțin), și cu toate că printre
studenții români domnește un curent antisemit destul de violent, tot pe
dânsul , ca pe un adânc cunoscător al filologiei române ce este, ar trebui
să-l aleagă d -l Philippide “125. N-a avut însă nici o șansă în România,
părăsind țara în cele din urmă și lucrând ca „lector onorar “ (din 1905) la
Seminarul de Limbi orientale de la Universit atea din Berlin, abia în 1919
recunoscându -i-se oarecum meritele prin alegerea lui ca membru de
onoare al Academiei Române126.
Leon Feraru (1887 -1963), după studii secundare la Brăila și -a
luat două licențe la Montpellier, în litere și în drept, colaborând t otodată
la „Lumea Israelită “, „Viața Românească “, „Viața literară și artistică “,
„Egalitatea “ ș.a. În 1913 va emigra definitiv în Statele Unite, unde va
deveni profesor la Universitatea din New York, publicând și câteva
volume de versuri. Barbu Fundoianu, pseudonimul literar al lui
Benjamin Wexler (1898 -1944), absolvent al facultății de drept din Iași,
va opta pentru o emigrare definitivă la Paris, în 1923, fără a rupe însă
definitiv legăturile cu mediul literar din țara natală. Deși pare să nu se fi

124 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.176.
125 Paul Zarifopol în corespondență, ed. Alexandru și Radu Săndulescu,
București, Edit. Minerva, 1987, p.233.
126 H. Tiktin este autorul unui celebru Rumänisch -deutsches Wörterbuch , din
care o a II -a ediție a apărut în trei volume la Wiesbaden (1985, 1987 și 1988), în
colaborare cu Paul Miron și Elsa Lüder. De altfel, aceștia din urmă au republicat
un prim volum, cu asiduitate verificat, din aceeași lucrare, literele A -C
(Wiesbaden, Otto Harrassowitz Verlag, 2001).

120 simțit tocmai într -un mediu prielnic, aici a lucrat mult, oarecum în
solitudine, lăsând mai multe manuscrise ce vor vedea lumina tiparului
abia după dispariția sa în lagărul nazist de la Birkenau, texte ce l -au
recomandat apoi ca un teoretician al poeziei modern e, dar mai ales ca un
poet evreu de mare sensibilitate127. Destinul lui Victor Brauner
(1903 -1966) pare și el spectaculos, ca fiu al unui industriaș din Piatra
Neamț, cu studiile primare făcute la Viena, iar apoi la Școala
evanghelică din Brăila. A frecventa t Academia de Belle -Arte din
București (1919 -1921), pictează mult și în diverse stiluri moderniste
(dadaiste, expresioniste, abstracționiste), călătorește la Paris între
1925 -1927, pentru ca din 1930 s ă se stabilească definitiv aici. A fost
prietenul lui B . Fondane, a stat o vreme în preajma lui Constantin
Brâncuși, participă la mai toate expozițiile suprarealiste, revine în țară
pentru trei ani (1935 -1938), când se înregimentează în mișcarea
comunistă, pentru ca apoi să se reîntoarcă în Franța, iar în urma unui
incident își pierde ochiul stâng, devenind astfel subiect de inspirație
pentru Ernesto Sabato în romanul său Despre eroi și morminte128. Un
teoretician al suprarealismului și scriitor de mare talent, exilat o vreme
tot la Paris, a fost Gherasim Luca (1 913-1994), fiul unui croitor evreu
din București, care odată cu presiunile antisemite de la noi va rămâne din
1938 la Paris, revenind după război în țară, pentru ca în 1952 să plece
definitiv, în mod clandestin, în capitala Franței (via Israel), unde a tră it
vreme de patru decenii fără a -și perfecta actele. S -a sinucis în 1994,
aidoma prietenului său Paul Celan, disperat că a fost evacuat din locuința
pe care o ocupa129.
Nu putem omite din această sumară înșiruire pe cofondatorul
dadaismului, Tristan Tzara, pseudonimul literar al lui Samuel
Rosenstock (1896 -1963). Originar din Moinești (jud. Bacău), va merge
la Zürich în 1915, unde alături de alți tineri va iniția mișcarea Dada. La
finele primului război mondial se mută la Paris (în 1919), activează în

127 Olivier Salazar -Ferrer, Benjamin Fondane, Paris, Edit. Oxus, 2004 (în seria:
Les étrangers de Taris. Les Roumains de Paris ).
128 Didier Semin, Victor Brau ner, Paris, Reunion des Musees
Nationaux -Editions Filipacchi, 1990; Victor Brauner ou l’enchantement
surrealiste, Lausanne, Fondation de l’Hermitage, 1999; Sarane Alexandrian,
Victor Brauner, Paris, Edit. Oxus, 2004
129 Petre Raileanu, Gherasim Luca, Paris, Edit. Oxus, 2004.

121 Rezist ența franceză în anii celei de -a doua conflagrații mondiale, întră în
Partidul Comunist în 1947, pentru ca în 1956 să -l părăsească, scrie și
publică, devenind un simbol al mișcării inițiate încă din Elveția130.
Samuel Mützner (1884 -1959) și -a început studiil e la Școala de Arte
Frumoase din București, continuându -le la Academia din München și
apoi la Academia Julien din Paris. A adoptat impresionismul, renunțând
să revină în țară, dar călătorind prin mai toată lumea, de la Orientul
îndepărtat până la America L atină, stabilindu -se în cele din urmă în
Venezuela și fiind apreciat ca întemeietorul picturii acestei țări. Tot
dintre artiștii plastici am mai aminti pe Idel Ianchelevici (1909 -1994),
care a început medicina în țară, plecând însă la Liège în 1931, datori tă
atmosferei antisemite de la noi, urmând aici cursurile Academiei de
Arte, pentru ca mult mai târziu – în 1950 – să se stabilească în Franța,
devenind un apreciat sculptor. La propunerea sa, în 1983, primăria
orașului La Louvière a creat în clădirea vech iului Palat de Justiție din
localitate un muzeu permanent (ce -i poartă numele) care să -i
adăpostească opera, la fel cum în Maisons -Laffitte a fost inaugurat și un
centru cultural dedicat artistului de origine română.
Alții, care nu și -au dorit exilul, au f ost nevoiți să părăsească
definitiv România datorită expulzărilor arbitrare de pe la finele veacului
al XIX și începutul celui următor. Astfel, între 1880 și 1904 au fost
expulzați 1340 de evrei, majoritatea în ultimul deceniu al acestei
perioade, fără a s e avea preferință pentru anumite categorii sociale131.
Însă pierderile intelectuale au fost cele mai evidente. Poate n -ar fi prea
neinspirat să -l menționăm mai întâi pe eruditul Meir Leib ben Ihiel
Mihael, cunoscut îndeosebi sub numele de Malbim (1809 -1879), pentru
scurtă vreme rabin șef al Bucureștiului, expulzat în 1864 în principal ca
urmare a neînțelegerilor lui cu coreligionarii ce doreau o modernizare a
practicilor religioase. Elias Schwarzfeld (1855 -1915), absolvent al
liceului din Iași, după care a ur mat studiile juridice la Bruxelles, unde a
obținut și titlul de doctor. A revenit în țară, afirmându -se în publicistică
și ca militant pentru emanciparea evreilor, fondând „Revista israelită “,
conducând „Fraternitatea “, pentru ca la 17 octombrie 1885 să fi e
expulzat din țară, stabilindu -se la Paris, unde va continua activitatea

130 Henri Béhar, Tristan Tzara, Paris, Edit. Oxus, 2005.
131 Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1866 -1919). De l’exclusion à
l’emancipation , p.201 -205.

122 pentru propășirea coreligionarilor săi rămași în România, publicând
printre altele volumul de mare impact: Les juifs en Roumanie132. Alături
de Schwarzfeld a mai fost expulzat Moses Ga ster (1856 -1939), cu studii
la Seminarul rabinic din Breslau și la Universitatea din Leipzig
(1876 -1880), ambii – dar și alții – datorită activismului lor în direcția
manifestărilor antisemite din societatea românească. Acesta din urmă a
avut apoi – la Lon dra, unde a devenit rabin – o carieră strălucită în
domeniul filologiei, întreținând și pe mai departe legăturile cu savanții
români în domeniu, fiind o vreme rectorul Colegiului „Judith Lady
Montefiore “ din Ramsgate (1890 -1896).
Acest aspect explică în b ună măsură cum se face că evreii din
România au alcătuit un important contingent de tineri plecați la studii în
străinătate, unii cu intenția frecvent materializată de a se stabili definitiv
în Occident. Asistăm de fapt la un veritabil exod al israeliților cu
educație măcar secundară, care în România atingeau o cotă medie de
aproximativ 1/5 bacalaureați, în toată perioada anilor 1920, iar în anii
1930, datorită frecventelor manifestări antisemite, cota absolvenților
scade la 1/6 și chiar 1/7. Pentru a fi și mai edificatori, vom da câteva date
pentru anul școlar 1934/1935, ce pare a oferi indicatori constanți la
mijlocul unei decad e luate de noi în calcul, pentru ca din 1939
diminuarea numerică a evreilor în școli să fie cât se poate de evidentă.
Așadar, în a nul școlar menționat, în instituțiile de învățământ secundar
ale statului evreii reprezentau 13,17% (dintr -un total de 146.728 elevi),
iar în cel particular 22,73% (din 31.451 elevi), deci cu o medie la acest
nivel de pregătire de 14,86%. În același an, în vățământul universitar
avea o reprezentare de 12,5% evrei (dintr -un total de 41.307 studenți),
iar procentul celor care au dobândit o diplomă de licență sau doctorat era
de 13,9%133. În consecință, decalajul numeric dintre cei ce finalizează
studiile secunda re și cei care urmează o universitate „națională “ ar putea
constitui baza de recrutare a tinerilor evrei care au optat pentru studii
superioare în apusul Europei. Iar pentru mulți din ei, acest lucru a
reprezentat chiar pretextul cel mai bun de a părăsi de finitiv România. De
altfel, aspectul poate fi surprins și din statisticile universităților

132 Sub pseudonimul de Edmond Sincerus, Les juifs en Roumanie, depuis le
traité de Berlin ( 1878) jusqu’a ce jour, Londres, Edit. Macmillan, 1901.
133 Calcule făcute pe baza Anuarului statistic al României, 1939 și 1940,
p.268 -299.

123 românești, diminuarea numerică a evreilor în decursul anilor 1930 –
datorită manifestărilor antisemite și a legislației rasiale elaborată
începând cu 1938 – sugerând pentru tinerii israeliți ambițioși orientarea
spre stabilimentele din străinătate. Dacă la Iași, cuantumul maxim de
studenți evrei poate fi identificat în 1932/33 (1631), după acest an
numărul lor este în evidentă descreștere, înregistrându -se 1040 în
1934/5, 677 în 1936/7, 355 în 1938/9 și 382 în 1939/40134.
Această plecare masivă a evreilor în apus a dus la apariția unei
imense mase de studenți israeliți în universitățile occidentale, începând
încă cu anii 1880. Din această perspectivă, se impun ample anch ete
pentru a estima numărul celor plecați, originile lor socio -profesionale,
dar și orientarea intelectuală a studenților israeliți care migrează, pentru a
face o mai bună distincție în ce privește conduita tinerilor proveniți din
același spațiu, dar de co nfesiune diferită, în special între creștinii
ortodocși și evrei. O asemenea analiză ar fi posibilă pentru Germania,
care consemna în foile matricole universitare confesiunea și locul de
origine a studentului, dar foarte dificil pentru Franța (oricum doar cu
aproximări), deoarece statul laic francez nu înregistra religia studenților
și doar arareori naționalitatea135. În acest context, trebuie subliniat faptul
că studenții evrei din România, ce adoptau o strategie de emigrare
definitivă, proveneau preponderen t din mediile askenazi. Totodată, se
impune și abordarea unei dimensiuni comparative, întrucât se pare că la
noi fenome nul migrației tinerilor evrei a fost mult mai amplu decât în
Ungaria, de pildă, unde israeliții au fost mult mai devreme emancipați și
au constituit o clasă de mijloc supra -școlarizată care s -a asimilat, s -a
maghiarizat etc, având așadar interese mult mai reduse pentru a pleca în
afară, cel puțin până pe la 1920/1, când s -a introdus și aici un numerus
clausus ce a limitat la 6% proporția ev reilor admiși în învățământul
superior136. Cu toate acestea, în epocă, inițiatorul „Legii XXV “ –

134 Arh.St.Iași, Universitatea „Al.I. Cuza “. Rectorat, dos.2398/1944.
135 Acest aspect face foarte dificilă analiza prosop ografică a studenților de la noi,
iar în plus se adaugă transcrierea numelor într -o ortografie care arareori are vreo
legătură cu pronunția, uneori este înregistrat doar numele de familie etc.
136 Victor Karady, István Kemeny, Antisémitisme universitaire et concurrence
de classe. La loi du numerus clausus en Hongrie entre les deux guerres, în
„Actes de la Recherche en Sciences Sociales “, no.34, 1980, p.67 -96; V. Karady,
Une „nation de juristes “. Des usages sociaux de la formation juridique dans la

124 referitoare la numerus clausus –, Ministrul ungar al Educației și
Afacerilor Religioase, István Haller, estima că la începutul anilor ‘20
numărul evreilor care a u plecat la studii în străinătate a sporit de la
aproximativ 800 la 10.000, ceea ce pare totuși o cifră exagerată137 și s-ar
cuveni înjumătățită. Iar ca itinerarii, evreii maghiari au optat în principal
pentru Viena, Praga, Brno, dar și pentru Elveția și Ger mania, pentru ca
atunci când situația politică și economică din această din urmă țară s -a
degradat, mari cohorte de studenți să se îndrepte spre universitățile
italiene.
Pe de altă parte, se constată că evreii care optează pentru filiera
studiilor universi tare, atât în țară, cât și în afara României, manifestă un
interes deosebit pentru științele complexe, am putea spune „dure “, cu
validitate universală și susceptibile a fi transportate sau transferate cu
titlul de bagaj intelectual ce însoțește deținătorul pe traseul său
profesional. Totodată, este mult prea evident faptul că medicina a făcut
parte pentru evreii din diaspora dintr -o veritabilă moștenire intelectuală
ancestrală. Nu întâmplător, de exemplu, între 1889 -1900, facultatea de
medicină din Iași a f ost frecventată de 150 de evrei, dintr -un total de
376, constituind astfel un procent de 39,9%, ceea ce indică în mod
evident o supra -reprezentare138. Iar acest aspect este o constantă și pentru
perioada interbelică, în semestrul II al anului universitar 192 2/3

Hongrie d’A ncien Régime , în „Actes de la recherche en sciences sociales “,
no.86/87, 1991, p.106 -124; idem, A l’ombre du „numerus clausus “. La
restratification du systeme universitaire hongrois dans l’entre -deux-guerres , în
vol. Sozialer Raum und akademische Kulturen. Studien zur europäischen
Hochschul – und Wissenschaftsgeschichte im 19. und 20. Jahrhundert ,
herausgegeben von J. Schriewer, E. Keiner, Ch. Charle, Frankfurt am M.,
Berlin, Peter Lang, 1993, p.345 -372; idem, Social Mobility, Reproduction and
Qualitative Sc hooling differentials in Ancien Régime Hungary , în „Central
European University. History Department Yearbook 1994 -1995 “, Budapest,
1995, p.133 -156.
137 István Haller, Harc a numerus clausus körül, Budapest, Pallas Kiadó, 1926,
p.154.
138 Arh.St.Iași, Universit atea „Al.I. Cuza “. Rectorat, dos.656/1900 -1901, f.54,
66. În afara supra -reprezentării, se poate vorbi și de o supra -calificare, dacă se
iau în discuție succesele școlare: de pildă, din totalul celor 19 absolvenți ai
medicinei din Iași în ianuarie 1903, 11 erau evrei ( Ibidem, dos.667/1902 -1903,
f.158).

125 ponderea evreilor depășind chiar cu mult pe cea a românilor (831
israeliți și doar 546 autohtoni)139, pentru ca din anul următor să înceapă o
descreștere (în 1924/5, din 826 studenți, 417 fiind evrei, iar 406
creștini)140 până la proporții situate între 35 -45% în toți anii ‘30, acesta
fiind de altfel și argumentul activiștilor antisemiți, care doreau
impunerea unui numerus clausus, fapt realizat din 1938. În Bucovina, în
1910, dintr -un total de 151 de medici, 109 erau israeliți și doar 14
români; iar în ace astă regiune, nici structura corpului de avocați nu poate
fi neglijată, din cei 161 înregistrați în anul menționat, 136 fiind evrei141.
La Brăila, de pildă, recensământul Comunității Evreiești de acolo
înregistra în 1944 nu numai înjumătățirea acesteia, în u rma
Holocaustului, dar și faptul că în cadrul păturii ei de intelectuali, 32%
erau medici și 24% farmaciști, în rest fiind profesori (18%), ingineri
(15%) ș.a.142 Și totuși, în legătură cu această opțiune profesională
(medicina), nu trebuie neglijat faptul c ă în tradiția iudaică medicul a fost
întotdeauna un „activist “ și un „misionar “ în cadrul comunității cu
funcții mult mai largi decât aceea de simplu vindecător. Medicului evreu
i-a revenit în primul rând o menire socială, chiar educativă, iar Liviu
Rotman , într -o lucrare nu demult apărută, evidențiază acest aspect al
„doctorului -educator “ în societatea israelită de la noi143. Nu întâmplător,
printre temele disertațiilor doctorale ale evreilor figurează subiecte
precum: Responsabilitatea medicală (de Al. Gros si, la Iași, 1904);
Alcoolismul din punct de vedere clinic și medico -legal (de Ștrul Catz, la
Iași, 1904); Higiena și dietetica sifilisului (de Leiba Leibovici, la Iași,
1907) etc, enumerarea acestora putând lesne constitui un respectabil tom
bibliografic. În plus, a bsolvenții facultății de medicină nu au fost atinși
de șomaj nici măcar în anii crizelor economice, la fel cum prea puțin i -a
afectat profesional manifestările rasiste: așa cum indică bunăoară și
datele recensământului șomerilor intelectuali de la 7 martie 1938, în

139 Ibidem, dos.1021/1923, f.98.
140 Calcule făcute după Anuarul Universității din Iași, 1924 -25, Iași, Tip. „T.M.
Carpați “, 1925.
141 I.E. Torouțiu, Poporația și clasele sociale din Bucovina , București,
Biblioteca Bucovina, 1916, p.151, 191.
142 Cf. Ion Ursulescu, Valori ale patrimoniului evreiesc la Brăila, Brăila, Edit.
Istros/Muzeul Brăilei, 1998, p.56.
143 Liviu Rotman, Școala israelito -română (1851 -1914), p.200 -203.

126 toată România nu erau atunci decât 2 medici șomeri, comparativ cu
absolvenții de litere (172), drept (128), științe (124), Academia
comercială (79), Politehnică (66) ș.a., majoritatea șomerilor fiind de sex
masculin144.
Dar indiferent d e apartenența etnică sau religioasă, dominantă a
fost dorința de a se achiziționa titluri academice de „legitimare “, nevoia
de specializare profesională. Multe din aceste călătorii în afară au fost
susținute prin burse acordate de stat și care dirijau tine rii români în
direcții „obligatorii “ de sejur și domenii de specializare, la fel cum s -a
beneficiat de stipendii și din partea unor state apusene, îndeosebi în
perioada interbelică, ca o politică de stimulare a elitelor în formare din
statele clientelare m arilor puteri de atunci. Însă noul stat român creat
după 1860 a intervenit în procesul de modernizare a elitelor – de altfel,
ca și alte țări din centrul și sud -estul Europei nou create și aflate pe calea
modernizării – prin a trimite pe tinerii promițător i în străinătate pentru a
se forma și specializa. Crearea burselor de stat destinate candidaților
preselecționați pentru a urma studiile în afara granițelor a fost
modalitatea cea mai simplă pentru realizarea obiectivului menționat,
acestea constituind ele mentul de bază al politicii culturale a statului
român.
În plus, România fiind o țară în curs de modernizare, încă de la
mijlocul veacului XIX s -au creat astfel perspective profesionale
favorabile datorită nevoilor statutului de a avea personal calificat (în
deficit numeric)145, ceea ce a provocat o deschidere a carierelor spre
clasele de jos, stimulate acum prin stipendii pentru a urma filiera
studiilor universitare. Astfel, între 1862 -1864 au plecat în străinătate cu
burse de stat 44 de tineri români – am putea spune, de condiție socială
modestă –, din care 38 la Paris, 2 la Leipzig și Atena, 2 la Berlin și
Roma, 1 la München și 1 la Viena, fie pentru studii liceale (14, cu toții la
Paris), fie universitare (medicină, drept, inginerie, științe), fie școli d e
arte (muzică, arte plastice). Iar alți 28 de bursieri au fost trimiși doar în

144 Bréviaire statistique de la Roumanie. 1940 , București, Institut Central de
Statistique, [1941], p.101
145 Lothar Maier, Stadien der Modernisierung Rumäniens. Vom Frieden von
Adrianopol bis zur Thronbesteigung Carols II (1829 -1930), în vol. Rumänien im
Brennpunkt. Sprache und Politik, Identität und Ideol ogie im Wandel , Hrsg.
Krista Zach, München, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, 1998, p.13 -35.

127 anul școlar 1864/5, din care – de data aceasta – 16 la Paris, 5 la Liège,
doar unul într -o universitate germană (Bonn), în rest prin Italia, Grecia și
Spania146. Chiar dacă trimi terea bursierilor spre occident a început încă
înainte de dobândirea independenței (sau recunoașterea ei de către marile
puteri), politica culturală a României în această direcție n -a putut căpăta
amploare decât mai târziu, prin anii 1880 și 1890, odată or ganizate
administrația și sistemul școlar, dar și realizarea estimărilor în ceea ce
privește nevoia de oameni „calificați “. În mod efectiv, abia cu aceste
decenii asistăm la primele contingente semnificative de studenți români
plecați la studii în străinăt ate, pentru că penuria de cadre într -un domeniu
anume generează o mare mobilitate sub aspect educativ, ceea ce explică
în fond cum se face că perioadele de așa -zis regres, de deficiență,
favorizează și stimulează procesele unei transformări societale
accel erate.
De altfel, după primul război, pentru a facilita mai mult accesul
la cultura apuseană, România a creat două centre de studii în două din
capitalele occidentale, la Paris și Roma, sub patronajul Academiei
Române. Acestea erau instituții multifuncțion ale – unde tinerii erau
cazați, cu bibliotecă, sală de studiu, publicații proprii, totodată și ca
locuri de sociabilitate, dar și de propagandă – completând sau înlocuind
uneori avantajele materiale de care beneficiau bursierii de stat. Ungaria,
de pildă, deși redusă ca suprafață și număr de locuitori, a fondat și ea –
însă sub egida Ministerului Educației și Cultelor – o rețea oarecum
asemănătoare cu a noastră, la Viena, Berlin și Roma.
Din această perspectivă, politica de burse din România a fost
suficien t de bine articulată, pentru a merita o analiză consistentă, politică
ce ar trebui corelată și cu plecările organizate și finanțate de familiile
studioșilor. Pe de altă parte, statul român de până la 1918 s -a dovedit a fi
sensibil și față de susținerea mat erială a studioșilor ardeleni, nu doar din
perspectiva edificării și consolidării unei conștiințe naționale unitare, ci
și din considerente stric pragmatice, am putea zice de conjunctură. Este
deja evidențiat faptul că în prima jumătate a veacului al XIX, 70% din
cadrele didactice ale Vechiului Regat erau originare din Transilvania, iar
pentru intervalul 1800 -1878 media acestei prezențe este de 51%147, una

146 Anuarul General al Instrucțiunii Publice pe anul școlar 1864 -65, p.298 -299.
147 Elena Siupiur, Viața intelectuală la români în secolul XIX, în vol. Cartea
interfe rențelor, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1985, p.238 -239.

128 din personalitățile cu un rol important în organizarea învățământului
românesc – dar nu singura – fiind ardeleanul August Treboniu Laurian
(1810 -1881), de altfel și primul decan al facultății de filosofie și litere
din București. Acesta, alături de alți români transilvăneni stabiliți în
spațiul extra -carpatic, au întemeiat în 1867, la București, Societatea
„Transilvania “, a cărei principală menire a fost să susțină material tinerii
ardeleni merituoși care doreau să -și împlinească educația superioară pe
la universități străine, cu condiția ca ulterior „să continue a servi
românismul în partea locului “. În felu l acesta, au beneficiat de stipendii
între 1867 -1918 un număr de 45 de tineri, cărora li s -au acoperit toate
cheltuielile, iar la alți 123 li s -au acordat doar ajutoare financiare
ocazionale pentru a studia în Belgia, Franța, Austria și Germania148.
Așadar, o multitudine de motivații, ce diferă aproape de la un
student la altul. Practic, nu exista nici un obstacol în calea studioșilor
români în ceea ce privește accesibilitatea la vreo universitate străină,
existând toate caracteristicile logicii funcționării unei piețe
internaționale. Important era să fi dobândit un anumit nivel al
competențelor lingvistice, dar să și aibă calificarea școlară necesară (în
special diploma de bacalaureat, de licență etc), în anumite cazuri acest
aspect din urmă fiind chiar facul tativ. Și nu în ultimul rând, trebuia să fie
solvabil, să aibă mijloacele materiale necesare pentru întreținere, acestea
nefiind mai ridicate în Apusul Europei decât în România, însă aspectul
putând să reprezinte un factor de atracție sau de evitare a unor centre
universitare. Din această perspectivă, n -ar fi inutile cercetările
sistematice comparative asupra cheltuielilor cu studiile superioare,
pentru a avea o imagine mai clară despre efectele potențiale în ceea ce
privește descurajarea sau promovarea stu diilor în străinătate. De pildă,
dezinteresul relativ al studenților români față de universitățile britanice
până spre al doilea război mondial se datorează și reputației în ce
privește cuantumul ridicat al cheltuielilor.

148 V. Curticeanu, Societatea „Transilvania “ din București pentru sprijinirea
studenților și elevilor meseriași români din Austro -Ungaria , în „Studii. Revistă
de istorie “, t.19, 1966, nr.1, p.93 -113; analiza include și lista nominală a
bursierilor, indicând locul studiilor, domeniul, perioada și cuantumul
stipendiului.

129

ITINERARIILE FORMĂRII ACADEMI CE
EXTRA -NAȚIONALE

Spre „Orașul Luminilor “

După cum am sugerat mai sus, în această ierarhie a spațiilor
universitare preferate de românii aflați în peregrinatio academica , Franța
a dominat în mod indiscutabil. Îndeosebi Parisul, datorită concentrării
unice de ofertă universitară și academică, prin calitatea învățământului
superior (bazat pe principiile izvorâte din Revoluția franceză și
organizarea napoleoniană, întemeiată pe meritocrație, fără prejudecăți în
ce privește religia și originea socială), pr in bogăția și monumentele sale,
prin publicații și tipărituri, prin mondenități, prin manifestările artistice și
literare de avangardă, prin numărul și diversitatea geografică a
studenților etc1, a exercitat o incontestabilă atracție asupra tinerilor,
făcând figură de leader european și reprezentând pentru multă vreme
„capitala universitară a Europei “2. Fără a exagera, se poate afirma că

1 André Cabanis, Michel Martin, Les étudiants étrangers en France. Notes
préliminaires sur leur démographie 1880 -1980, în „Annales de l’Université des
sciences sociales de Toulouse “, t.XXXII, 1984, p.199 -227. Pentru atmosferă,
vezi, de pildă, La Vie universitaire, mensuel de l’Agence d’informations
universitaires, Paris, pentru anii 1918 -1923. În ce privește sursele studie rii
prezenței studenților străini în Franța, vezi Pierre -Jacques Derainne, Patrick
Veglia, Association Génériques, Les étrangers en France. Guide des sources
d’archives publiques et privées XIXe-XXe siècles, 3 vol., Paris, Génériques,
Direction des archive s de France, 1999.
2 Jean-Claude Caron, Paris, capitale universitaire de l’Europe, în vol. Sozialer
Raum und akademische Kulturen. Studien zur europäischen Hochschul – und
Wissenschaftsgeschichte im 19. und 20. Jahrhundert , hrsg. von J. Schriewer, E.
Keiner , Ch. Charle, Frankfurt am M., Berlin, Peter Lang Verlag, 1993,
p.439 -454. Vezi și Victor Karady, Les logiques des échanges inégaux.
Contraintes et stratégies à l’œuvre dans les migrations d’étudiants en Europe
avant les années 1930, în vol. Universitäten als Brücken in Europa. Studien zur
Geschichte der studentischen Migration, Hrsg. Hartmut Rüdiger Peter und

130 până la primul război mondial nu a existat nicăieri în lume un cumul de
investiții de ordin cultural și para -cultural, aș a cum aflăm la Paris3.
Până spre finele veacului XIX, universitatea pariziană a rămas
unul din cele mai puternice simboluri ale noii societăți4, însă cu o
structură și administrație foarte centralizată, supusă puterii politice,
simptome preluate și de mode lul universitar românesc din a doua
jumătate a secolului XIX. În plus, pentru tinerii care au învățat aici,
Parisul a mai însemnat și altceva: în această metropolă „s -au create
mode, aici s -a manifestat boema, cu alte cuvinte s -au format reprezentări
și s-au popularizat tipuri sociale “, studentul de Paris reprezentând
„studentul etalon “ în acea epocă5. Mai mult chiar, pentru studenții mai
vechi, din prima jumătate a veacului XIX, Parisul universitar reprezenta
locul unde se manifestau efervescențele ideolog ice, susceptibile de a
întreține agitația revoluționară a anilor 1830 sau cea din 18486, iar pentru
cei de mai târziu orașul oferea imaginea proletariatului academic de până
la izbucnirea primului război mondial7, dar și de mai apoi. Nu
întâmplător, aici s -au cristalizat și întărit multe din opțiunile socialiste ale
tinerilor români aflați la studii în Franța, fiind cunoscut pentru anii 1880
– de pildă – grupul socialist de studenți din jurul lui C. Mille, V.Gh.
Morțun, M. Săulescu, Al. Bădărău, frații Vint ilă și Horia Rosetti ș.a.,

Natalia Tikhonov, Frankfurt am Main -Berlin -Bern etc, Peter Lang Verlag, 2003,
p.22.
3 Vezi, de pildă, volumul Paris. De l’image à la mémoire. Représe ntations
artistiques, littéraires, sociopolitiques , ed. Marie -Christine Kok Escalle,
Amsterdam, Rodopi, 1997.
4 Asupra ei, pentru epoca ce o avem în vedere, vezi André Tuilier, Histoire de
l’Université de Paris et de la Sorbonne, II, Paris, Nouvelle Librai rie de France,
1994, îndeosebi p.359 -469. Pentru un cadru general, George Weisz, The
Emergence of modern universities in France, 1863 -1914, Princeton/ New Jersey ,
Princeton University Press, 1983.
5 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), Paris,
Éditions Belin, 2002 (citatul, p.5).
6 Vezi Jean -Claude Caron, Générations romantiques 1814 -1851. Les étudiants
de Paris et le Quartier latin , Paris, A. Colin, 1991.
7 Ch. Charle, Naissance des „intellectuels “ (1880 -1900), Paris, Éd. de Minuit,
1990; Fritz K. Ringer, Fields of Knowledge: French Academic Culture in
Comparative Perspective 1890 -1920 , Cambridge/Paris, Cambridge University
Press/Maison des Sciences de l’Homme, 1992.

131 care au editat la Paris, în 1883, revista „Dacia viitoare “, mutată după
câteva numere la Bruxelles. La fel Ioan Raianu (1873 -1939), absolvent
al facultății de științe din Iași, trimis la Paris în 1902 ca bursier al statului
român , care pe lângă studiile la Sorbona a frecventat și cercurile
socialiste din capitala Franței. Iar exemplificările ar putea continua!
În plus, Franța în sine constituia un model, acela al statului
modern birocratic, în care emanciparea evreilor la 1791 și integrarea lor
în cadrul societății laice franceze de -a lungul întregului veac XIX se
dovedise o reușită8, aspirație la care israeliții din România și din Rusia
țaristă erau departe de a o vedea materializată în țările lor de origine.
Așadar, Parisul și in stituțiile lui de învățământ superior,
îndeosebi de pe la 1870 până pe la 1914, era impregnat de o atmosferă
politică, culturală și intelectuală deosebită, unde se forma gustul pentru
literatură și artă, dezvoltându -se totodată interesul pentru problemele
sociale, dar și o curiozitate fără limite și un devotament total față de
spiritul științific9.
Este adevărat totodată că unii tineri de la noi s -au și „pierdut “ în
fața atâtor tentații, schimbând un soi de educație ce presupunea
încorsetări birocratice și încordări intelectuale cu un altul, bulevardier, de
cafenea, unde spiritul se modela altfel – poate la fel de durabil –, într-o
manieră specific boemă. Ion Minulescu (1881 -1944), de pildă, ce
cocheta cu literatura încă de pe băncile liceului, după absolvi rea acestuia,
în 1899, pleacă în anul următor la Paris pentru a urma dreptul. Va neglija
însă frecventarea cursurilor, căzând „pradă “ vieții boemei artistice din
capitala Franței, fiind sedus de literatura simbolistă și citind pe
Baudelaire, Nerval, Verlai ne, Aloysius Bertand, Lautréamont, Rimbaud,
Laforque ș.a., audiind cursuri și conferințe la modă, dar nelipsind nici
din cabareturile în vogă din Montmartre etc. Sau, în expresia lui poetică

8 Histoire politique des juifs de France. Entre universal isme et particularisme,
sous la direction de Pierre Birnbaum, Paris, Presses de la Fondation Nationale
des Sciences Politiques, 1990; Pierre Birnbaum, Antisemitism in France. A
history from 1789 to the present, Oxford, Blackwell, 1992; idem, The Jews of
the Republic. A political history of state Jews in France from Gambetta to
Vichy, Stanford, Stanford University Press, 1996.
9 Ch. Charle, Le champ universitaire parisien à la fin du 19e siècle , în „Actes de
la recherche en sciences sociales “, no.47 -48, 1983 , p.77 -89; Idem, Naissance
des „intellectuels “, 1880 -1900, citat.

132 din Romanța necunoscutei, „Parisul m -a coborât pe bulevarde,/ M -a
exilat prin cafenele “. A rămas aici vreme de patru ani, revenind în țară
fără nici o diplomă universitară, trăind și la București aidoma ca la Paris,
frecventând cafeneaua „Kubler “ și afirmându -se în câmpul literaturii,
faima sa aducându -i și un post de d irector general în cadrul Ministerului
Artelor și Cultelor (1922 -1940). Iar „modelul “ Minulescu n -a fost
singular, în felul acesta procedând mulți alți români plecați la studii în
Franța. Încă mult mai devreme, în 1877, Nicolae Xenopol îi descria lui I.
Negruzzi despre diversele îndeletniciri ale românilor aflați în capitala
Franței, invocând pe lângă cei câțiva cunoscuți ai lui ce se străduiau cu
școala și pe alții, care „o duc foarte rău cu învățătura “, concluzionând că
„în adevăr, Parisul îi strică “, relatându -i și cazuri extreme, de hoții ori
violențe10.
De altfel, această atmosferă nu poate fi disociată de politica
activă și încurajatoare a statului francez față de afluxul de alogeni în
universitățile sale. Victor Karady pune această deschidere a Franțe i pe
seama nevoii de a compensa simbolic marea înfrângere din 1870,
printr -o „încoronare culturală “, dar și pe proprietățile unei societăți care
se diminua demografic și care organiza asimilarea alogenilor prin
școlarizare (chiar de rang superior), la fel cum nu poate fi neglijată nici
importanța atribuită gestiunii patrimoniului ei cultural – francofonia –
susceptibilă la cumpăna secolelor XIX -XX a fi privită ca hegemonică în
Europa, dacă nu cumva chiar în lume11. Aceste elemente au pus Franța
în competiție mai ales cu Germania, ambele cu ambiții de „societăți
imperiale “12, producătoare ale unor culturi universalizante, fiecare din
aceste două state căutând să coopteze și să fidelizeze o clientelă
universitară străină13, aspect indisolubil legat și de natura relațiilor

10 Scrisori vechi de studenți (1822 -1889), adunate de N. Iorga, București, 1934,
p.XLVI.
11 Cf. Victor Karady, La migration internationale d’étudiants en Europe,
1890 -1940, în „Actes de la Rec herche en Sciences Sociales “, no.145/2002, p.58.
12 Vezi conceptul la Christophe Charle, La Crise des sociétés impériales.
Allemagne, France, Grande -Bretagne, 1900 -1940. Essai d’histoire sociale
comparée , Paris, Seuil, 2001, p.15 -28.
13 Pentru Germania vezi Claudie Weill, Etudiants russes en Allemagne 1900 –
1914. Quand la Russie frappait aux portes de l’Europe , Paris, L’Harmattan,
1996, p.64.

133 internaționale ale acestor două mari puteri, vizibil și mai bine articulat
îndeosebi după primul război. Dacă în 1891, din totalul studenților din
Franța (19.821), 1498 erau străini (adică 7,55%), în 1910 numărul
acestora sporind la 5241 (12,71% dintr-un total de 41.044), iar în 1913
ridicându -se la 5560 (13,52%, din totalul de 41.109), lucrurile s -au
schimbat vizibil după 192014.
Astfel, imediat după încheierea conflagrației, Franța a
considerat primirea unui cât mai mare număr de studenți străin i drept
una din marile ei misiuni, prin care să domine lumea din punct de vedere
intelectual. De altfel, Édouard Herriot a subliniat cât se poate de clar
acest aspect într -o ședință a Parlamentului, arătând că cea mai eficientă
propagandă a Franței victori oase nu poate fi decât de a favoriza sejurul
studenților străini, „care vor trăi printre noi, care -și vor însuși moravurile
noastre, care vor studia marii noștri autori, care vor cunoaște profesorii și
instituțiile noastre de învățământ “15. Iar acest dezide rat nu a rămas fără
urmări. Dacă în anul universitar 1920/21 Franța adăpostea 6477 studenți
străini, în 1927/1928 numărul acestora a ajuns deja la 14.368 (22%
dintr-un total de 64.531 studenți) – din care 6584 se aflau la Paris, iar
18% erau români –, pent ru ca în 1930/31 cifra străinilor să ajungă la
17.281, de altfel punctul culminant al acestei creșteri, în 1933/34
cuantumul coborând la 14.483, în 1936/37 să ajungă la 7422, iar în
1939/40 să avem doar 369916. Cu alte cuvinte, de la o medie de

14 Marie Waxin, Statut de l’étudiant étranger dans son développement
historique , Thèse Faculté de droit de Paris, Amiens , Impr. de Yvert, 1939,
partea a II -a, p.178; Pierre Moulinier, Historiographie et sources de l’histoire
des migrations étudiantes en France (1800 -1940), în vol. Academic Migrations,
Elite Formation and Modernisation of Nation States in Europe (second part of
the 19th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor Karady, Budapest,
CEU -Pasts, Inc., 2005, p.148. Un tablou mai sugestiv, cu estimări făcute pentru
eșantioane de câte cinci ani, între 1890 -1920, în mod distinctiv pentru întreaga
Franță, Paris și s tudent -studentă, la Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant
moderne (XIXe siècle), p.57.
15 „Journal Officiel “, débats de la Chambre de Députés, 20 janvier 1922.
16 Cf. Annuaire Statistique de la France, 1950, în suplimentul Annuaire
rétrospectif, 1890 -1950, Paris, Imprimerie Nationale, 1950. Vezi și Nicolas
Manitakis, Étudiants étrangers, universités françaises et marché du travail
intellectuel (fin du XIXe – années 1930). Certifier sans gratifier, des titres
universitaires pour l’exportation, în vol. Construction des nationalités et

134 aproximativ 10% studenți străini în a doua jumătate a veacului al
XIX-lea, s -a ajuns la 16% în preajma primului război mondial, pentru ca
maximul de 22% să fie atins la începutul anilor ‘3017. În plus, în afara
universității pariziene, devin tot mai căutate și stabilim entele provinciale,
precum cele din Grenoble, Lyon, Montpellier, Nancy, Toulouse,
Bordeaux sau Strasbourg. Așadar, în perioada interbelică, Franța a
dominat de departe piața internațională universitară, fiind principala
beneficiară a mobilității studențeșt i din epocă18, majoritatea tinerilor
provenind din centrul și sud -estul Europei. În 1929, de exemplu, anul
declanșării crizei economice mondiale, în învățământul superior francez
pe primul loc se aflau studenții proveniți din Polonia (2289), urmați de
cei d in România (2255), din Germania (1015), Bulgaria (1004), Anglia
(730) și Statele Unite (605)19.
Cu toate acestea, atracția românilor față de mediul francez era
mult mai veche, fusese pregătită încă din epoca fanariotă de prezența
masivă a cărților și perio dicelor venite din acest spațiu, apoi de existența
a nenumărate „pensioane “ întemeiate de francezi în Principatele20,
crearea și consolidarea unor trainice legături genealogice între diverse
familii de români și francezi21, ca să nu mai vorbim de generația
pașoptistă contaminată de ideile politice însușite în cadrul sejururilor
pariziene, care în afara revoluției de la 1848 a mai realizat unirea din
1859, aducerea unui principe străin, a creat regimul parlamentar, a dat o

immigration dans la France contemporaine , ed. Eric Guichard, Gérard Noiriel,
Paris, Presses de l’École Normale Supérieure, 1997, p.123 -124.
17 Jean-Claude Caron, Générations romantiques. Les étudiants de Paris et le
Quartier Latin (1848 -1851) , p.66 -67; George Weisz, The Emergence of Modern
Universities in France, 1863 –1914 , p.258, tabloul nr.7.9; André Cabanis,
Michel Martin, Les étudiants étrangers en France. Notes préliminaires sur leur
démographie, 1880 –1980, p.206 -208.
18 Vezi și Marie Waxin, Statut de l’étudiant étranger dans son développement
historique, citat.
19 Cf. Annuaire statistique de la France, 1929, p.31.
20 N. Cartojan, Pensionatele franceze din Moldova în prima jumătate a veacului
al XIX -lea, în vol. Omagiu lui Ra miro Ortiz. Cu prilejul a douăzeci de ani de
învățământ în România, București, 1929, p.67 -75.
21 Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Liaisons généalogiques franco -roumaines en
Valachie au XIXe siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire “, XXXVI, 1997,
nr.3-4, p.207 -213.

135 Constituție, a proclamat regalitatea etc22. Cu alte cuvinte, modernizarea
României s -a realizat în mare măsură și sub forma influenței franceze
într-o serie de domenii, precum viața politică, economică, culturală, sub
aspect lingvistic și științific, ba în anumite momente chiar și militar23.
Iar această atracție nu se va reflecta doar în dorința de a locui
periodic acolo, de a pătrunde în „saloanele “ selecte, de a stabili legături
de rudenie cu francezi din „lumea bună “, de a participa la tot ceea ce
presupune mondenitatea etc, ci și de a se bu cura de oportunitățile
educaționale, Liceul „Louis le Grand “ din Paris – de pildă – cunoscând
un mare aflux de elevi români între 1859 -1879, al căror număr va începe
să scadă doar odată cu îmbunătățirea rețelei liceale de la noi24, sporind
însă numărul stud enților noștri acolo. Iar o privire comparativă pentru
această categorie din urmă, indică faptul că la Paris, din ultimul deceniu
al veacului XIX și până la izbucnirea primei conflagrații mondiale, în
afara studenților proveniți din Egipt și Imperiul Otoma n, cei din Rusia și
România dominau în mod evident, în mai toate facultățile: în 1893/4, din
1680 de străini înscriși în stabilimentele de învățământ superior franceze,
374 proveneau din Rusia (22,26%), 189 din România (11,25%), fiind
urmați de cei din Tur cia (201), Bulgaria (145) și Grecia (91); în 1905/6,
din 2879 studenți străini, 1208 erau din Rusia (41,95%), 243 din
România (8,44%), 152 din Turcia, 119 din Bulgaria și 56 din Grecia; iar
în preajma războiului mondial, în 1913/4, ierarhia rămâne aceeași, din

22 Dan Berindei, Paris -Bucarest: itinéraires roumaines en 1848 , în vol. 1848.
Révolutions et mutations du XIXe siècle , Paris, Société d’Histoire de la
Révolution de 1848 et des Révolutions du XIXe Siècle, 1990, p.39 -54 (număr
din „Revue d’histoire du XIXe siècle“); idem, Formarea elitei românești peste
hotare în cel de -al doilea sfert al secolului al XIX -lea. Parisul, în „Revista
istorică “, V, 1994, nr.5 -6, p.515 -521; Doina Harsanyi, Nicolae Harsanyi, The
Discreet Charm of the little sister: France and Roman ia, în „East European
Quarterly “, XXVIII, 1994, nr.2, p.183 -192.
23 Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România, ed.
A. Creția și Al. Duțu, București, Edit. Univers, 1982.
24 Cf. Matei M. Fotino, Elevi români premiați la liceele d in Paris, în vol.
Omagiu lui Constantin Kirițescu, București, Cartea Românească, 1937,
p.536 -539. Pentru context, comparativ, vezi Jean -Claude Caron, La jeunesse des
Écoles à Paris. Étude statistique, sociale et politique, 1815 -1848, Thèse de
l’Université de Paris I -Sorbonne, dirigée par Maurice Agulhon, 1989 (4
volume).

136 6188 de străini, 3176 fiind din Rusia (51,32%) și 459 din România
(7,41%)25. Așadar, pentru tinerii de la noi, proporțiile au fost într -o
scădere lentă, dar continuă, chiar dacă sub aspect numeric asistăm la o
creștere a lor.
În consecință, capitala Fr anței a adăpostit o adevărată colonie de
studenți români, poate cea mai importantă după cea a rușilor – după cum
indică statisticile universitare26. „Studenții români erau mulți – nota N.
Iorga, aflat la studii la Paris prin anii 1891 -1892 –, aproape incalc ulabil
de mulți (…), găsindu -i cu grămada, necopți, zgomotoși, gata să se înjure
și să se bată, prin cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile
internaționale de tineri de toate națiile, unindu -se numai prin grija
amărâtă a carierei și prin aplecarea către petreceri “27. Și într -adevăr, în
anul atât de plastic surprins de Iorga, tinerii români aflați la Paris
reprezentau aproximativ 15% dintre studenții străini și ceva mai mult de
20% dintre cei europeni, ocupând locul secund după ruși, care a lcătuiau
27% dintre străini și aproape 45% dintre europeni28. În plus, metehnele
„politicianiste “ din țară se manifestau și la Paris, unde în chiar anul 1892
Liga studenților români de acolo era divizată, tinerii noștri părând așa
cum îi descrie Iorga, învr ăjbiți și puși pe harță între ei.
Evident, sunt aprecieri mult prea exagerate din partea celui care,
la întoarcere, va deveni promotorul „școlii critice “ românești în
istoriografie și îi plăcea să se considere „apostolul neamului “,
îndrumătorul „lucid “ al unei națiuni aflată aproape mereu în derivă și

25 Cf. Nicolas Manitakis, L’essor de la mobilité étudiante internationaleà l’âge
des Etats -nations. Une étude de cas: les étudiants grecs en France (1880 -1940),
Thèse dirigée par Gérard Noir iel, Paris, École des Hautes Etudes en Sciences
Sociales, 2004, Capitolul I, Tabloul I.
26 Pentru comparație, asupra acestora din urmă vezi Irina Gouzevitch, La
science sans frontières. Élèves et stagiaires de l’Empire russe dans
l’enseignement scientifique supérieur français XIXe-XXe siècles, în „Les Cahiers
d’histoire du CNAM “, 1996, no.5, p.63 -92. În ce ne privește, vezi pentru context
Georgiana Vătăjelu, Les relations culturelles franco -roumaines 1919 -1924: La
mise en œuvre d’une politique culturelle, în „Revue Roumaine d’Histoire “,
XLII, 2003, nr.1 -4, p.241 -250.
27 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, ed. Sanda și
Valeriu Râpeanu, București, Edit. Minerva, 1984, p.129.
28 Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), p.63.

137 care nu -și cultiva convenabil valorile autohtone, tradiționale29. Și totuși,
în cazul considerațiilor lui Iorga, explicația rezidă și în aceea că
„societatea franceză, de la care, ca măsură înțeleaptă, ca org anizare a
muncii, ca discreție și eleganță sobră, aveam așa de mult de câștigat,
mi-a rămas total neștiută, ca și colegilor mei, trimiși și ei numai pentru
carte, teză și diplomă “. Apoi, se pare, nici mediul intelectual francez pe
care încerca să -l frecven teze orgoliosul viitor profesor universitar nu
părea prea ospitalier, „această societate așa de prudentă și de econoamă
ferindu -se, cu dreptate, de orice străin care n -ar fi fost îndelung și cu
îngrijire verificat “. Firește, nu uita însă că în Franța se fo rmaseră, dintre
români, „exemplare strălucite de echilibru intelectual și de grație în
purtări tocmai prin viața de familie franceză, ale cărei defecte nu le
puteam lua, cu firea noastră așa deosebită, dar ale cărei atât de mari
calități ne -ar fi fost de u n neprețuit folos “30. Însă N. Iorga avea neapărat
nevoie să obțină o diplomă de doctor în străinătate, iar francezii nu -i
tolerau graba, asimilând -o cu superficialitatea și carierismul, în vreme ce
unul din motivele pentru care mulți alți români schimbau Pa risul cu
diversele universit ăți germane era faptul că la acestea din urmă se
recunoșteau tot felul de diplome, examene trecute în altă parte, frecvențe
din alte țări etc. Ca urmare, N. Iorga se va îndrepta spre spațiul german,
unde mecanismul susținerii un ei asemenea disertații coincidea cu
interesele lui imediate.
Atitudini deprimante și oarecare dezamăgiri manifestă și alți
români aflați la studii în capitala Franței, evident, fiecare din diverse
motive. Chiar și sub aspectul calității învățământului sup erior elogiile se
lasă anevoie surprinse. Petru Poni, viitor ministru al Instrucțiunii și cu o
apreciabilă carieră universitară, aflat la Sorbona prin anii 1859 -1860,
constată că „învățământul științelor și în special cel al fizicii și al chimiei
lasă de d orit“; deși instituția avea profesori „eminenți “, aceștia însă nu
expuneau decât „știință elementară “ etc31. Erau însă observațiile unuia
care a frecventat această facultate în perioada celui de -al doilea Imperiu,

29 N. Iorga va fi totodată și promotorul tezelor sămănătoriste (rezultat și ca
urmare a prea multelor călătorii și influențe apusene), care au vehiculat o
profilaxie defensivă, un soi de autarhie spirituală, o respingere în bloc a oricărei
influe nțe din afară.
30 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, p.131.
31 P. Poni, Sorbona, în „Însemnări ieșene “, Iași, I, 1936, nr.10, p.492.

138 în care – fără a intra în amănunte aici – asistăm la un ușor declin, sub
multe aspecte doar aparent, al situației universitare, instituție intrată sub
controlul bisericii, cu bugetele diminuate, a cărei rețea se extinde în
diverse centre provinciale (chiar dacă mai mult simbolic, pentru
început)32 etc.
De altfel, nu sunt singurele discrepanțe majore între așteptări și
realitățile întâlnite, chiar pentru epoca ulterioară. „Era cu totul altceva
Parisul din capul meu decât Parisul ce -ntâlnesc acilea – scria într -o
epistolă din februarie 1892 Pompiliu E liade; lume multă, învălmășeală
multă, mult zgomot… mai ales mult zgomot ! Aici nu am dat de
«animalele superioare» ce mi le plăsmuiam la București și îmi pare că
tot ce văd mai inteligent sunt monumentele tăcute “. Aceeași dezamăgire
și în legătură cu pro fesorii de la Sorbona care, „în numele inteligenței,
tâmpesc lumea și nici se poate închipui mai mare dușmănie pentru
libertate. (…) Cursurile lor de acilea sunt tot ce e lăsat să te -nspăimânte:
se ceartă pe citații, pe asemănări de paragrafe, pe cuvinte “33, pentru că –
va completa într -o altă epistolă, din 30 noiembrie același an – „sunt
grozav de exacți și de ostenitori iubiții mei profesori de la Sorbona “34.
Era însă o opinie doar conjuncturală, pentru că odată trecut în 1893 la
Școala Normală Superioară , părerile i se schimbă: „Cu cât înaintez mai
mult în cunoștința intimă a vieții culturale franceze, cu cât, cu o sforțare
eroică, ajung a astupa golul ce mă desparte de colegii mei, cu atât mă
încredințez de superficialitatea învățăturii de la noi din țar ă“35. Iar un
congener de -al său, Mihail Dragomirescu, ulterior critic literar de
notorietate, director de reviste și profesor universitar, remarca excesul de
critică (hipercritica) ce domnea în această instituție: „Puterea
profesorilor de aici în critică st ă. Într -atât a ajuns de dezvoltată critica,
încât distrugând construcții făcute, ajunge la concluzia că nu se poate
face altele, ba ceva mai mult: într -atât spiritul de critică urmărește orice

32 În urma Decretului din 22 august 1855 se mai creaseră cinci facultăți de științe
în provincie.
33 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, ed. Z.
Ornea, București, Edit. Minerva, 1978, p.149.
34 Ibidem, p.153.
35 Ibidem, p.168.

139 manifestare a cugetării, încât chiar construcțiile ce cineva ri dică îl face în
același timp să recunoască fragilitatea ei “36.
Nu sunt însă constatări singulare în epocă, datorate atât
pozitivismului excesiv (dar și a unor puseuri antipozitiviste ce se
manifestau încă la sfârșitul secolului XIX), cât și discrepanțelor d intre
nivelul cultural dobândit în țară și cel existent în Europa apuseană.
Totodată, schimbările structurale și inovațiile instituționale puse în lucru
prin reforma universitară din anii celei de -a III-a Republici, stimulii
generați de așa -zisa „criză ger mană a gândirii franceze “37,
fundamentarea mai vechilor domenii ale cunoașterii pe aplicațiile unor
științe „pozitive “ și introducerea de noi materii în programa școlară etc,
etc – explică în mare măsură reacțiile multor tineri de la noi la contactul
cu înv ățământul superior francez de la cumpăna veacurilor XIX -XX38.
Pe de altă parte, un tânăr precum George Panu, trimis cu bursă
la Paris de către Titu Maiorescu, pentru a studia istoria la École des
Hautes Études, abandonează aproape imediat ideea când unul d in
profesorii de acolo, Gaston Boissier, încearcă să -i impună o cercetare
asupra diverselor combinații ale literei C în inscripțiile cuprinse în
imensul Corpus Inscriptionum latinarum, studiosul român optând atunci
pentru o licență în drept39, mult mai ușor de obținut, lecturi temeinice din
economia politică, estetică etc, cam tot ceea ce avea de -a face cu politica,
în care – după revenirea în țară – s-a afirmat în mod deosebit prin stilul
său personal. De altfel, mulți din noii universitari francezi din ult imul
deceniu al veacului XIX începuseră deja tot mai mult să privească cu
ironie acest cult pentru „hipercritică “, generată îndeosebi de concurența
cu savanții germani. În plus, pe la finele acelui secol asistăm la tot mai
multe interogații asupra „științi ficității “ unor materii umaniste, îndeosebi

36 Ibidem, p.99.
37 Cf. Claude Digeon, La Crise allemande de la pensée française, 1870 -1914,
Paris, PUF, 19 59.
38 Vezi o analiză sintetică la Victor Karady, Les universités de la Troisième
République, în vol. Histoire des universités en France, ed. Jacques Verger,
Paris, Edit. Privat, 1986, p.323 -366. De asemenea, Ch. Charle, L’élite
universitaire française et l e modèle universitaire allemand (1880 -1900), în vol.
Transferts. Les relations intellectuelles dans l’espace franco -allemand, ed.
Michel Espagne și Michael Werner, Paris, Édition Recherche sur les
Civilisations, 1988, p.346 -358.
39 Cf. „Literatură și artă r omână “, XI, 1907, p.140.

140 a istoriei (la care a participat și Xenopol cu ale sale Principii
fundamentale ale istoriei40). Nu întâmplător, apariția în 1898 a lucrării
lui Ch.V. Langlois și Ch. Seignobos, Introduction aux études
historiques41, a intensificat dezbaterile, printre altele și asupra excesului
de pedanterie a anumitor erudiți.
Însă în alte domenii, românii au elogiat aproape la unison
calitatea învățământului superior francez. După ce și -a obținut licența în
drept la București și a făcut o scurtă practică la baroul din capitală, I.
Vasilescu -Valjan (1881 -1960) s -a îndreptat spre Paris – „o tulburătoare
și obsedantă ispită; izvor de lumină care mi -a dăruit toate bucuriile
spiritului, în adolescența mea însetată de frumos “42 – pentru a -și trece
doctoratul. Dincolo de faptul că însemnările lui memorialistice
însumează un număr considerabil de pagini referitoare la sejurul
parizian, cu o sumedenie de detalii asupra mediului studențesc,
pregătirea examenelor, sociabilitățile juvenile etc, transpar în mod
evident sentințe de apreciere în ceea ce privește calitatea învățământului
și a corpului profesoral: „Profesorii de astăzi – pe la 1905 -1906 –
formează cea mai strălucită pleiadă de juriști cu care s -a mândrit
facultatea de drept (…). O a semenea întâlnire se vede rar. Poate la un
veac o dată. Erudiția lor covârșește, înfricoșează, pune spații astronomice
între profesor și candidat “, referindu -se la celebrități precum Marcel
Planiol, Boistel, Et. Bartin, R.R. Saleilles, Ambroise Colin, Jobb é-Duval,
Gérardin, Gaston May, Gide ș.a.43
Așadar, fără a intra acum în prea multe detalii și a abuza de
reflecțiile tinerilor de la noi, trebuie subliniat faptul că a fost deja
evidențiat rolul preponderent avut de stabilimentele de rang superior
parizie ne în formarea elitei intelectuale românești pentru întreg veacul

40 A.D. Xenopol, Les principes fondamentaux de l’histoire, Paris, Ernest
Leroux, 1899 (cu o versiune românească apărută la Iași, Tip. H. Goldner, 1900),
ce a cunoscut o a doua ediție, sub titlul La théorie de l’histoire, Paris, Erne st
Leroux, 1908.
41 Apărută la Paris, Edit. Hachette, 1898, XVIII+308 p., în același an cunoscând
și o versiune în limba engleză, Introduction to the Study of History, translated by
G.G. Berry, with a preface by F. York Powell, London, Duckworth, 1898.
42 I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, ed. Despina Vas ilescu -Valjan și Ion
Potopin, București, Edit. Eminescu, 1987, p.191.
43 Ibidem, p.206 (pentru perioada pariziană vezi tot capitolul, p.191 -257).

141 XIX, îndeosebi pentru „epoca de aur “ (1815 -1848)44, a Sorbonei din
perioada Restaurației, mai ales prin personalități precum V. Cousin și
Guizot, și a lui Collège de France în vremea monarhie i din iulie, ilustrată
prin Michelet, Quinet și Mickiewicz.
Dar nu poate fi vorba doar de atât. Din această perspectivă,
Franța a investit mult, mai ales din ultimele două decenii ale secolului
XIX. Din 1884, „Alliance Française “ (creată în 1883 și recuno scută de
„utilitate publică “ în 1886) a lansat un program de cursuri de limbă și
civilizație franceză, rețeaua fiind inaugurată cu Barcelona, iar la Paris –
de pildă –, în 1901, având deja 516 studenți pentru ca din 1894 până în
1913 să fi trecut deja pe a ici 12.635 elevi străini45. De asemenea,
începând cu 1890 s -au creat în Franța „Comitete de patronaj al
studenților străini “, ce au contribuit enorm la atragerea studioșilor de
pretutindeni în universitățile hexagonului, elaborând totodată, periodic,
din 18 98, câte un „ Guide de l’Etudiant étranger “, specific pentru fiecare
stabiliment . Practic, până la finele primului război mondial aproape toate
instituțiile de învățământ superior franceze organizaseră asemenea
„comitete “ de primire46. La Paris, în 1903, a f ost creat un „ Bureau de
renseignements universitaires “, cu menirea de a oferi străinilor toate
informațiile necesare pentru un sejur de studii aici. Apoi, în 1910, s -a
creat Oficiul Național al Universităților și Școlilor Franceze (finanțat de

44 John Campbell, French Influence and the Rise of Roumanian Nationalism.
The generation of 1848 (1830 -1857). A PhD. Dissertation defended at Harvard
University, April 1, 1940, New York, Arno Press and the New York Times,
1971; Dan Berindei, Cultura națională română modernă, București, Edit.
Eminescu, 1986, p.38 -55; Idem, Paris -Bucarest: itinéraires roumains en 1848 ,
citat; Idem, Les roumains et la France au carrefour de leur modernité, Paris,
Groupe d’Etudes de la Monarchie de Habsbourg (Études danubiennes, 18),
2002; Florea Ioncioaia, Tineri români și greci la studii în Franța (în deceniul
trei al secolului trecut) , în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. G. Bădărău și L.
Nastasă, Iași, Institutul de istorie „A.D. Xenopol “, 1994, p.525 -542 ș.a.
45 Pentru mai multe detalii, Maurice Bruézière, L’Alliance francaise. Histoire
d’une institution, Paris, Edit. Hachette, 198 3; François Chaubet, L’Alliance
française ou la diplomatie de la langue (1883 -1914), în „Revue Historique “,
128e année, t.CCCVI, 2004, no.4, p.763 -785.
46 Nicolas Manitakis, Étudiants étrangers, universités françaises et marché de
l’emploi du travail intell ectuel (fin XIXe-années 1930). Certifier sans gratifier,
des titres universitaires pour l’exportation, citat, p.129.

142 Ministerul A facerilor Străine), în 1912 începe să funcționeze Serviciul
Expansiunii Universitare și Științifice, în 1919 a fost întemeiat Serviciul
Operelor Franceze în Străinătate (SOFE)47, iar din 1922 s -a dezvoltat
„Cité Universitaire “ din Paris, în care s -au invest it bani din cele mai
diverse țări48. În plus, în 1938, Oficiul Universităților a înființat un
„Bureau d’accueil des boursiers étrangers “.
Pe de altă parte, rețeaua de educație școlară franceză creată în
diverse țări oferea la finele învățământului secundar diplome
recunoscute ( brevet, baccalauréat) și direct utilizabile în sistemul
universitar francez. În România, de pildă, în 1924 se aflau prin susținerea
financiară a statului francez un număr de 43 de profesori din această țară,
din care șapte predau în u niversități49. Iar aproape un deceniu și jumătate
mai târziu, în anii 1937 -1938, ființau în România sub patronajului
Franței: un „Institut Français de Hautes Études “ la București, sub
direcția lui Alphonse Dupront; 6 profesori francezi detașați la
universit ățile din Cluj, Iași și Cernăuți (la cea dintâi funcționând patru);
în învățământul secundar erau 30 de profesori detașați de Misiunea
Universitară Franceză; o școală primară la București, trei pensioane
„Dames de Sion “ la București, Galați și Oradea, Cerc ul „Ronsard “ la
Cluj, la care se adaugă nenumărate cursuri organizate de „L’Union des
Français “ în peste 25 de centre urbane din țară50. În același timp, la

47 Antoine Marès, Puissance et présence culturelle de la France. L’exemple du
Service des Oeuvres Françaises à l’Etranger dans les années 19 30, în
„Relations Internationales “, no.33, 1983, p.65 -80; Annie Guénard, La politique
culturelle française vis -à-vis des Etats balkaniques dans l’Entre -deux-guerres,
în „Balkan studies “, vol. 29, 1988, no.1, p.143 -159.
48 Lucien Maury, La Cité universitair e de Paris. Hier, aujourd’hui, demain,
Paris, Édit. Stock, 1947. România a început demersurile pe lângă administrația
Cité-ului, pentru construcția unui pavilion, doar cu puțină vreme înainte de
izbucnirea celui de -al doilea război mondial (Bertrand Lemoi ne, La Cité
Internationale Universitaire de Paris , Paris, Hervas, 1990, p.38).
49 Georgiana Vătăjelu, Les relations culturelles franco -roumaines 1919 -1924: la
mise en oeuvre d’une politique culturelle, citat, p.247.
50 Annuaire général de l’Université et de l’enseignement français, 1937 -1938,
Paris, L’Information Universitaire, 1938, p.831. Din această perspectivă,
România stătea alături de Egipt, Grecia, Polonia și Italia, ca pondere a
investițiilor franceze în difuzarea propriilor valori culturale (pentru c omparație,
vezi p.828 -836).

143 București, autoritățile diplomatice franceze organizau în perioada
interbelică examene de bacalaurea t, diploma fiind recunoscută la Paris.
Însă toate aceste inițiative au presupus impresionante eforturi materiale
și umane din partea statului francez, fără echivalent în Europa51.
Totodată, o serie de dispoziții legislative au creat mai întâi
Universitățil e provinciale (1896), cu reunirea administrativă a
facultăților napoleoniene în același oraș, acordându -li-se o anume
autonomie de gestiune, dar și abilitarea de a propune „diplome
universitare “ proprii (1897)52. Acestea din urmă – considerate de rang
secun dar – nefiind recunoscute de stat ca valabile pe piața intelectuală
franceză, erau destinate fie străinătății, fie piețelor economice libere. S -a
creat așadar o dihotomie între „diplomele universitare “ și „diplomele
naționale “ (sau „de stat “), primele fiin d destinate studenților străini în
trecere și servindu -le carierei în țara de origine, în domenii precum
literele, științele, medicina și farmacia, la care – din 1912 – se va adăuga
un titlu similar pentru drept. Evident, între cele două categorii de
diplo me nu existau deosebiri majore, poate doar în ceea ce privește
exigențele53. Dacă în medicină sau drept cele două doctorate se bazau
practic pe aceleași criterii de studii identice, în „litere “ lucrurile nu
stăteau la fel, deoarece s -a menținut obligația na poleoniană a „dublei
teze“ („grande thèse “ sau teza principală și „petite thèse “, sau teza
secundară), valabilă până la reforma din 1968, când teza universitară va
presupune o singură disertație doctorală. Cu toate acestea, nu puțini au
fost românii care s -au încumetat să -și susțină doctoratul de stat („docteur
ès lettres “), primul fiind N.I. Apostolescu (1876 -1918), care a frecventat

51 Comparativ, pentru Germania, mai puțin deschisă străinilor, vezi studiul lui
Hartmut Rüdiger Peter, Schorrer, Verschwörer, Bombenwerfer?
Zeitgenössische Wahrnehmungsmuster und Stereotype der Betrachtung der
Studenten aus Russl and in der Forschung?, în vol. Schorrer, Verschwörer,
Bombenwerfer? Studenten aus dem Russischen Reich an deutschen
Hochschulen vor dem 1. Weltkrieg, Hg. Harmut Rüdiger Peter, Frankfurt a.
Main, Peter Lang Verlag, 2001, p.28 -29.
52 Victor Karady, Les Univer sités de la troisième république, în vol. Histoire des
universités en France, citat, p.331 -334; George Weisz, The Emergence of
modern universities in France, 1863 -1914 , p.145 -148.
53 Legal, nici un străin nu era împiedicat să dobândească o diplomă de „stat “,
dacă erau îndeplinite exigențele, așa cum s -a și întâmplat cu mai mulți studioși
români.

144 Sorbona între 1905 -1909 ca bursier din fondul „Iosif Niculescu “, trim is
special aici pentru a studia literatura comparată54. De altfel, cele două
disertații necesare – prezentate la 23 mai 1909, în fața unei comisii
prezidate de Émile Faguet – au abordat, cea dintâi, problema influenței
romanticilor francezi asupra poeziei de la noi, iar cealaltă s -a ocupat de
vechea versificați e românească. Iar în același an, dar în sesiunea
următoare și tot sub președinția lui Faguet, a obținut un titlu similar
Eugen Lovinescu (1881 -1943), cu o teză principală despre Jean-Jacques
Weiss et son oeuvre littéraire , iar cea secundară abordând Les vo yageurs
français en Grece au XIX -e siècle.
În acest context, facultățile de litere au creat la cumpăna
secolelor XIX -XX „atestatul studiilor superioare “, „certificatul de studii
franceze “ și „diploma de studii universitare “, ultimele două destinate
străini lor55, și pe care mulți studioși români le -au invocat în țară ca atu
intelectual atunci când participau la competiții pentru diverse posturi56.
De pildă, Mărioara Maniu, aflată la Paris între 1908 -1910, împreună cu
mama și sora ei, pentru un soi de educație pentru „lumea bună “, studiind
artele plastice pe la diverse ateliere („Academii “), luând lecții de canto,
frecventând muzeele, pinacotecile și sălile de spectacole, dar audiind și
diverse prelegeri la Sorbona57, a urmat în 1909 și un curs superior pentru
„jeunes filles “, adică tocmai acele „Études françaises pour les
étrangerès “, în care se predau cursuri de istorie, literatură, geografie etc,
la finele ciclului căpătând o diplomă, iar dacă se trecea și un examen de
tălmăcire dintr -un autor străin, dobândea și abilitarea de traducător în/din
franceză. Poate tocmai acest ultim aspect a stat la baza tentativei ei de a
traduce și a publica mai apoi, în preajma primei conflagrații, lucrarea
tatălui ei, Grigore V. Maniu, Dreptul comercial român.

54 Asupra acestuia vezi Ion M. Dinu, Nicolae I. Apostolescu. Omul și opera,
Craiova, Edit. Scrisul Românesc, 1983.
55 Diploma de studii universitare, de nivelul licenț ei, era concepută ca
intermediară între certificatul de studii franceze și doctoratul universitar.
56 De altfel, pe plan internațional, aceste tipuri noi de diplome nu au fost primite
tocmai bine (Christophe Charle, Paris, fin de siècle. Culture et politiq ue, Paris,
Éd. du Seuil, 1998, p.34 -37).
57 Detalii interesante pentru un asemenea tip de sejur vezi în corespondența lui
Grigore V. Maniu cu soția și fiicele lui aflate la Paris, în vol. Veac vechi, veac
nou, ed. Șt.I. Niculescu, București, Edit. Eminescu, 1985, p.233 -405.

145 Însă spre deosebir e de Germania, Austria sau Italia,
Universitatea din Paris nu avea concurență pe plan intern. Dimensiunea
europeană a Parisului este dată și de numărul mare de studenți străini
aflați aici pentru a dobândi o diplomă universitară, aceștia beneficiind de
o legislație încurajatoare, sensibil diferită de a altor țări europene, dar și
cu consecințe ilustrate deja pentru Franța58.
Așadar, de departe, dominante erau studiile medicale și
juridice59, însă pentru mulți români și studiile de filosofie, istorie,
sociolog ie, literatură și lingvistică au ocupat un rol primordial60, ca și
„științele “ exacte, deși cantitativ disproporțiile sunt uneori evidente în
profitul domeniilor profesionale, de „liberă practică “. Este o conduită
diferită de a tinerilor englezi, suedezi, e lvețieni, norvegieni, germani,
austro -ungari, italieni, americani etc, care se concentrau mai ales la
facultățile de litere. Explicația rezidă în faptul că principala strategie a
studioșilor de la noi viza în principal dobândirea unui titlu universitar
occidental (în speță francez), fie în vederea unei cariere ulterioare în țara

58 Marie Waxin, Statut de l’étudiant étranger dans son développement
historique, Amiens, Imp. Yvert, 1939 (Thèse, Faculté de droit de Paris), partea a
II-a: „l’époque moderne “. Pentru consecințe vezi: J. Novicow, L’expansion de
la national ité française. Coup d’oeil sur l’avenir, Paris, A. Colin, 1903; La
Propagande française et l’amitié franco -roumaine, Paris, Société des
conférences, 1915; La mosaïque France. Histoire des étrangers et de
l’immigration, ed. Yves Lequin, Paris, Larousse, 198 8; Gérard Noiriel, Le
creuset français. Histoire de l’immigration XIXe-XXe siècle, Paris, Editions du
Seuil, 1988; Le Paris des étrangers, ed. André Kaspi și Antoine Mares, Paris,
Imprimerie Nationale, 1989; Ralph Schor, Histoire de l’immigration en France ,
de la fin du XIXe siècle à nos jours, Paris, A. Colin, 1996.
59 Pentru cele două domenii și asupra motivațiilor vezi: C. Lecomte, La faculté
de droit dans la tourmente politique, 1830 -1848 , în „ Revue d’Histoire des
Facultés de droit et de la Science jurid ique“, Paris, 1990, no.10 -11, p.59 -98;
Jean-Louis Thireau, Professeurs et étudiants étrangers dans les Facultés de
droit françaises (XVIe-XVIIe siècles), în „Revue d’Histoire des Facultés de droit
et de la Science juridique “, 1992, no.13, p.43 -73; George W eisz, The medical
mandarins. The French academy of medicine in the nineteenth and early
twentieth centuries, New York, Oxford University Press, 1995.
60 Victor Karady, La République des lettres des temps modernes.
L’internationalisation des marchés universi taires occidentaux avant la Grande
Guerre, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales “, no.121 -122/1998,
p.92-103.

146 de origine, fie ca scop al emigrării. În schimb, studenții occidentali
vedeau în aceste stagii ale lor în Franța drept o formație complementară,
de scurtă durată, vizând îndeosebi s tudiile literare sau culturale, fără ca
acestea să fie neapărat sancționate printr -o diplomă, pentru că acești
tineri se orientau în principal spre perfecționarea competențelor
lingvistice, nu întotdeauna cu dorința de a rentabiliza profesional aceste
sejururi. Este și explicația pentru care se constată faptul că în comparație
cu studenții germani, americani sau britanici – care se înregistrau mai
ales ca „auditori liberi “ –, cei din est și sud -est, așadar și românii, își
susțineau examenele61, pentru că la noi, pe piața muncii, li se
recunoșteau diplomelor străine o valoare promoțională superioară față de
diplomele naționale.
Dintr -o altă perspectivă, se constată totuși anumite oscilații în
ceea ce privește publicul diverselor facultăți pariziene. Dacă între
1890 -1894, de pildă, din totalitatea studenților străini, 2/3 urmau
medicina, 2/10 dreptul, 7,25% literele, 5,4% științele, iar 1,75%
farmacia, după un deceniu asistăm la o scădere a ponderii la medicină și
o creștere în profitul dreptului și literelor. Î nsă cel mai evident spor este
lesne sesizabil la facultatea de științe, unde studenții străini vor
reprezenta 18%, mai ales spre 1909, pentru ca apoi să descrească ușor,
media până la 1920 fiind de aproximativ 14%62.
Astfel, fără a căuta să stabilim o iera rhie a instituțiilor de
învățământ superior franceze și nici a disciplinelor, este totuși lesne de
identificat faptul că mulți studioși români care aspirau spre cariere de stat
sau politice s -au îndreptat îndeosebi spre studiile juridice, și pentru că –
după cum motiva un memorialist, referindu -se la opțiunea sa de la 1900
– „dreptul poate să -mi deschidă un drum mai larg în viață “, iar în plus,

61 Cf. N. Manitakis, Étudiants étrangers, universités françaises et marché de
l’emploi du travail intellectuel (fin XIXe-années 1930). Cer tifier sans gratifier,
des titres universitaires pour l’exportation, citat, p.140.
62 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle),
p.56-58; idem, Les étudiants étrangers à Paris au XIXe siècle. Origines
géographiques et cursus sco laires, în vol. Universitäten als Brücken in Europa.
Studien zur Geschicte der studentische Migration/Les universités: des ponts à
travers l’Europe. Etudes sur l’histoire des migrations étudiantes, ed. Natalia
Tikhonov și Hartmut Rüdiger Peter, Frankfurt a m Main, Peter Lang, 2003,
p.95-111.

147 asemenea altora ce se pregăteau pentru cariera de avocat, a urmat și
cursurile de declamație de la Conservator63. Este și explicația faptului că
atât în țară, cât și în străinătate, cohortele de studenți la facultățile de
drept au fost de -a dreptul impresionante, pentru că această filieră nu se
adresa doar unei singure „piețe “ (ca în cazul medicinii, de exemplu), ci
oferea o multitudine de debușeuri. Între 1899 -1911, din totalitatea
tinerilor din România aflați la studii în Franța, între 51% și 62% au
urmat cursurile juridice64. Iar acest lucru se datorează faptului că mai
ales până la primul război mondial cariera de av ocat, mai mult chiar
decât medicina, era profesia liberală cea mai căutată în toate țările în curs
de modernizare, mai ales în cele târziu modernizate. În plus, a urma
facultatea de drept constituia o filieră oarecum comodă, care nu
presupunea mari investi ții capacitare și nici vocație intelectuală, dar care
conferea un titlu universitar, confirma un statut social și oferea
perspective de ascensiune. Iar absolvenții acestui tip de studii erau tot
mai mult solicitați pentru a apăra noile tipuri de interese, de la afacerile
juridice și economice ale diverselor instituții de stat sau private până la
cele ale persoanelor fizice. Totodată, mare parte din fundamentele
legislației românești era o prelungire a celei franceze, de pildă Codul
nostru civil, promulgat î n 1864, fiind realizat după modelul celui
napoleonian, preluat de asemenea și în Italia, Spania, Grecia etc.
De altfel – un aspect nu lipsit de semnificație –, studiile de drept
au constituit unul din atuurile de bază ale celor care s -au implicat în viața
politică de la noi până spre sfârșitul democrației românești, carierele
juridice presupunând activități identificabile cu pozițiile elitiste, oferind
totodată competențe legislatorilor și funcționarilor de stat. Este și
explicația pentru care din cei 682 d e „juriști “ identificați în vechiul regat
al României între 1800 -1878, 417 au deținut funcții politice, fiind
deputați, senatori, miniștri și prim -miniștri65. Iar o analiză a structurii
socio -profesionale a Parlamentului între 1922 -1937, de pildă, indică în
mod evident faptul că cele două Camere erau dominate de absolvenții

63 I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, p.94.
64 Cf. calculelor lui Victor Karady, La migration internationale d’étudiants en
Europe, 1890 -1940, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales “,
no.145/2002, p.52, după Anuarele Statistice ale Franței.
65 Elena Siupiur, Viața intelectuală la români în secolul XIX, în vol. Cartea
interferențelor, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1985, p.243.

148 unei facultăți de drept, aceștia fiind în proporție de 35,5%, urmați la
distanță mare de proprietarii agricoli (6,5%), de profesorii de liceu
(6,2%) și proprietarii urbani (6,1%). În ceea ce privește prima categorie
ce ne interesează aici, aceasta era distribuită oarecum inegal, în Camera
Deputaților fiind prezenți o medie de 41,8% „avocați “, urmați de
progesorii de liceu (6,3%) și de universitari (6,1%), în vreme ce în Senat
posesorii une i diplome în drept erau doar în proporție de 25,3%, urmați
de înalții prelați (10,9%) și de diverși mari proprietari (agricoli și
industriali)66, configurația acestei instituții din urmă fiind dată de
caracterul specific de reprezentare a unor instituții fu ndamentale ale
statului67. Semnificativ este însă faptul că marea majoritate a celor ce
aveau facultatea de drept (cuprinși de altfel în sintagma de „avocați “, fie
că profesau, fie că nu) posedau o diplomă franceză. În plus, dacă pe
lângă implicarea în viaț a politică, se dovedeau buni juriști, prestigiul
unora putea atinge cote maxime. Iată cum surprindea I. Valjan la
începutul veacului XX portretul lui Take Ionescu – numit pe bună
dreptate și „gură de aur “ –, în postura lui de avocat, model de succes
pentru mulți din tinerii aspiranți la această profesie: „Apariția lui la
Palatul de Justiție e totdeauna un eveniment. O lume întreagă e în jurul
acestui prinț al barei. Apare mai întotdeauna escortat de secretari,
admiratori, partizani, solicitanți, care îi urm ăresc pașii, și chiar dacă intră
singur în Palat în câteva clipe s -a și făcut cerc în jurul lui. E în centrul
admirației obștești, nimeni n -are curaj să -i precupețească elogiile,
prieteni sau dușmani, partizani sau adversari, toți se înclină în fața
aceste i forțe care câștigă parcă zi în zi în măreție și prestigiu. De câte ori
se anunță pledoaria lui Take într -un proces mare, sala se umple până la
refuz. Treizeci -patruzeci de avocați mari, mijlocii sau mici fac cerc în
spatele lui și ascultă. (…). Este ce l mai mare orator al timpului la bară, în
politică, la tribună, în parlament, oriunde e chemat de multipla,

66 Cf. Ioan Scurtu, La structure socio -professionnelle du Parlement ro umain
pendant les années 1919 -1937, în „Analele Universității București “, istorie,
1987, p.91 -93.
67 În linii mari, această structură socio -profesională este oarecum similară cu cea
a Parlamentului din a doua jumătate a veacului XIX (vezi George D. Nicolesc u,
Parlamentul român, 1866 -1901. Biografii și portrete, București, I.V. Socec,
1903).

149 multicolora și neostenita lui vibrație zilnică “68. Iar de celebritate s -au
bucurat – chiar dacă nu de o asemenea anvergură – o sumedenie de alți
juriști, care au constituit totodată modele de aspirație profesională pentru
tinerii doritori nu doar de o carieră, ci și de celebritate.
De altfel, o privire comparativă, ne indică faptul că în anul
academic 1882/3, de pildă, la Paris, 39% din studenții străi ni la drept
sunt români (adică doi din cinci), în 1889/1890 ponderea acestora scade
la 28,5%69, în 1904/5 crește la 30%, în 1909/10 era de 24,4%, pentru ca
în 1913/14 să fie de 26,8%70, iar în anii interbelici, de pildă în
1934/1935, la Paris (unde s -au conc entrat mai toți românii) cei
„înmatriculați “ să coboare la 18% (adică 60 din 330 de străini înregistrați
în scripte)71.
Totodată, cei care urmau „școlile de drept “ puteau dobândi
patru nivele de diplome: certificatul de capacitate (în decursul unui an
academic), „bacalaureatul “ în drept (în doi ani), pe baza căruia se
obținea licența (încă un an în plus), aceasta din urmă fiind strict necesară
pentru doctorat72. Iar ultima categorie era cea mai vizată de studenții
veniți din România, deoarece universitățile din București și Iași nu vor
începe să acorde acest titlu decât din 1908. De altfel, în anul 1904/5, se
aflau la Paris 81 de români prinși la acest nivel de studii, fiind o excepție
datorită relațiilor noastre privilegiate cu Franța, de regulă studenții s trăini
neavând acces la obținerea unei astfel de diplome decât din 1912, când
s-a creat doctoratul „universitar “.
Semnificativ este însă faptul că prin însușirea cunoștințelor
juridice în spațiul francez, tinerii români care și -au făcut studiile aici au
contribuit în mod decisiv la transferul unor achiziții în domenii de

68 I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, p.137 -138.
69 Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), p.62.
70 Cf. Pierre Moulinier, Historiographie et sources de l’histoire des migrations
étudiantes en France (1800 -1940), în vol. Academic Migrations, Elite
Formation and Modernisation of Nation States in Europe (second part of the
19th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor Karady, Budapest,
CEU -Pasts, Inc., 2005, p.147.
71 Cf. N. Manitakis, Étudiants étrangers, universités françaises et marché de
l’emploi du travail intellectuel (fin XIXe-années 1930). Certifier sans gratifier,
des titres universitaires pour l’exportation, citat, p.142.
72 Jacquel ine Gatti -Montain , Le système d’enseignement du droit en France ,
Lyon, Presses universitaires, 1987.

150 maxim interes, precum dreptul public, cel economic, cel internațional
etc73, cu repercusiuni importante pentru modernizarea societății
românești. Din impresionantul contingent de tineri rom âni care și -au
făcut studiile de drept în Franța ori s -au specializat aici, dobândind de
cele mai multe ori un doctorat, invocăm aici doar câteva nume, chiar cu
riscul ca paragraful să pară oarecum monoton, dar mai ales mult prea
departe de ceea ce a însem nat numeric studenții din România: C.D.
Anghel (n.1868), ajuns succesiv magistrat, director al Vămilor și
Timbrului (1897 -1903), avocat al statului și prefect; Romulus Angelescu
(n.1887), cu doctoratul în capitala Franței, a ajuns comisar al guvernului
pentru Basarabia (1919), director al Bă ncii Generale a României
(1929 -1931) și cenzor la Banca Națională (1929 -1936), director al
Societății „Congresul Economic Românesc “; Constantin Petrescu -Ercea
(n.1892), licențiat la București și doctor la Paris, a fost p rofesor de drept
comercial la universitățile din Cernăuți și Cluj; George Strat
(1894 -1961), licențiat la Iași și doctor la Paris (1922), a ajuns profesor de
economie politică la universitatea din Cluj, fiind totodată referent pe
chestiuni economice al Con siliului Legislativ (1926 -1934) și
reprezentant al României la Liga Națiunilor; Liviu Lazăr (n.1898), cu
două doctorate în drept la Cluj (1921) și Paris (1924), ajuns profesor
universitar de legislație agrară și industrială în inima Ardealului;
Alexandru C . Angelescu (n.1902), cu licența la București și doctoratul la
Paris, a ajuns profesor de drept civil la Universitatea din Cluj; Mihail
Berceanu (n.1882), devenind profesor universitar, șef de cabinet al lui
I.I.C. Brătianu, prefect pe la mai multe județe, deputat în repetate
rânduri, subsecretar de stat la Ministerul Domeniilor, la Industrie și
Comerț etc; Aurelian R. Ionașcu (1903 -1990), cu doctoratul la Paris în

73 Michel Miaille, Sur l’enseignement des Facultés de droit en France. Les
réformes de 1905, 1922 et 1954, în „Procès. Cahiers d’analyse politique et
juridi que“, 1979, no.3, p.78 -107; Bruno Dumons, Gilles Pollet, Universitaires et
construction de l’État providence: la formation économique et juridique des
élites françaises (1890 -1914), în „Revue d’histoire des facultés de droit et de la
science juridique “, 1990, no.20, p.179 -195; Jacques Fialaire, L’université et
l’enseignement du droit à travers l’histoire, în vol. Du droit du travail aux droits
de l’humanite. Études offertes à Philippe -Jean Hesse , sous la direction de Yvon
Le Gall, Dominique Gaurier et Pierr e-Yannick Legal, Rennes, Presses
Universitaires de Rennes, 2003, p.465 -478 ș.a.

151 1930, profesor de drept civil la universitățile din Iași și Cluj; Mihai
Antonescu (n.1855), c u o licența la București (1878), imediat apoi
avocat, procuror și judecător, pentru ca în 1882 să se îndrepte spre Paris,
unde după trei ani va obține titlul de doctor, ulterior devenind consilier la
Curtea de Casație, avocat al statului, profesor de drept agricol și forestier
la Școala de Agricultură din Herăstrău ș.a.; Anton Bibescu (1878 -1951),
absolvent al Liceului Condorcet din Paris, licențiat în litere și drept tot
aici, după care a făcut o carieră diplomatică, lucrând la Legațiile noastre
din capita la Franței, Londra, New York și Madrid; Ioan Cămărășescu
(n.1882), doar licențiat în drept la Paris, ajuns însă șef de cabinet la
Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, prefect, președinte al Uniunii
Camerelor Agricole, ministru de Interne (1921 -1922) etc; Mihail
Cantacuzino (1867 -1928), licențiat în litere și doctor în drept la Paris,
ajuns primar al Bucureștiului (1904 -1907) și ministru al Justiției
(1910 -1914, 1916 -1918); Alexandru Cerban (n.1874), care după ce a
profesat o vreme avoc atura a intrat în mag istratură, în cele din urmă
ajungând profesor de drept civil la Universitatea din București; Nicolae
Crătunescu (1842 -1904), cu licența și doctoratul la Paris (în 1874 și
1876), ajuns profesor de drept roman la Universitatea din București,
membru în comisi a de elaborare a legii instrucțiunii publice din 1898, în
mai multe rânduri deputat și senator; Neculai Dașcovici (1888 -1969),
după doctoratul obținut la Paris în 1915 va face o carieră universitară la
Iași; George Diamandi (1867 -1917), cu studii juridice la Paris, unde a
fost atras de doctrina marxistă, publicând și conducând revista „L’Ere
Nouvelle “ (1893 -1894), în care au scris Fr. Engels, Paul Lafargue
(ginerele lui Karl Marx), August Bebel, G. Plehanov, Al. Millerand
(devenit președinte al Franței într e 1920 -1924), G. Sorel ș.a., pentru ca
după revenirea în țară să editeze ziarul „Lumea Nouă “, într-un stil cât se
poate de „occidental “, să ajungă ministru plenipotențiar, director general
al teatrelor din România și deputat în mai multe legislaturi; Const antin
Dissescu (1854 -1932), ajuns profesor a Universitatea din Iași și apoi la
București, în mai multe rânduri senator și ministru la Justiție și Culte și
Instrucțiune Publică; Mircea Djuvara (1886 -1944), care la Paris, pe
lângă doctoratul în drept, a susț inut și pe cel în filosofie, devenind apoi
profesor la Universitatea din București, de mai multe ori deputat, dar și
ministru al Justiției; Petru Dragomirescu (n.1882), după doctoratul
parizian (1909) a ajuns profesor la facultatea de drept din Iași; Wilhe lm
Filderman (1882 -1963), după absolvirea facultății de drept din București

152 își va trece doctoratul la Paris, intrând apoi în viața politică și fiind
pentru o lungă perioadă președinte al Uniunii Comunităților Evreiești
din România (1929 -1948); Ioan Flores cu (n.1871), doar cu licența la
Paris, a activat în viața politică, fiind ministru al Justiției (1922 -1923),
apoi ambasador la Madrid, fondator totodată al revistei de limbă
franceză mult apreciată, „La Roumanie Nouvelle “ (București); Constant
Georgescu (n .1885), cu doctoratul susținut aici în 1907, ajuns profesor
de legislație financiară românească și comparată la facultatea de drept
din București; Dimitrie Grecianu (n.1860), doar licențiat în drept la
Paris, ducând însă în țară o intensă activitate politi că, ca prefect și primar
al Iașului, ministru la Lucrările Publice și la Justiție; Aurelian Ionașcu
(1903 -1990), cu licența la Iași, dar cu un doctorat în dreptul privat la
Paris (1930), ulterior profesor la Universitatea din Cluj; Traian Ionașcu
(1897 -1981), după o licență ieșeană, va susține doctoratul la Paris
(1923), predând apoi la universitățile din Cernăuți și Iași, iar ca „invitat “
la Nancy, Lyon și Lille, totodată ocupând posturi precum director
general al învățământului universitar (1929 -1931), me mbru al consiliului
legislativ de unificare a codului civil (1926 -1935), rezident regal al
Ținutului Prut ș.a.; Take Ionescu (1858 -1922) și -a trecut doctoratul aici
în 1881, fiind apoi în mai multe rânduri ministru la Instrucțiune Publică
și Culte, Finanțe , Interne, Externe, iar pentru scurt timp chiar
prim-ministru; Ion Kalinderu (1840 -1913), care a ocupat apoi multă
vreme funcția de administrator al Domeniilor Coroanei, membru al
Academiei Române, dar mai ales fiind un foarte influent om în viața
politică a vremii; Al.Em. Lahovari (n.1855), absolvent al Liceului
„Condorcet “ și cu doctoratul la Paris în 1880, a intrat în corpul
diplomatic, fiind ambasador al României la Roma, Constantinopol,
Viena și Paris; Ion Lahovari (1848 -1915), ca și fratele său aminti t
anterior, și -a luat aici doctoratul în drept și licența în litere, ulterior fiind
ambasador la Paris, ministru de Externe, dar și la Agricultură și
Domenii; Istrate Micescu (n.1881), cu licența în 1903 și doctoratul în
1906, ajunge profesor universitar l a București, ministru de Externe și la
Justiție; George Mironescu (1874 -1954), licențiat în litere și drept la
București (1894), după care a făcut studii juridice la Paris, susținând
doctoratul în 1899, devenind apoi profesor de enciclopedia dreptului la
universitatea din capitală, ministru al Instrucțiunii Publice, de Externe,
de Finanțe, de Interne, chiar și prim -ministru; Ioan Mitilineu (n.1868)
și-a luat aici doar licența în drept (1888), după care a fost magistrat,

153 prefect al poliției capitalei, minist ru de Justiție și de Externe; Constantin
Nacu (1844 -1920), cu licența și doctoratul la Paris, a devenit ministru al
Justiției, al Finanțelor și al Cultelor; Demetru Negulescu (1875 -1951),
deși a fost licențiat în matematici la București (1896), își va trec e
doctoratul în drept la Paris (1900), pentru ca apoi să ajungă profesor de
drept internațional privat la universitatea din capitală; Paul Negulescu
(1874 -1946), cu doctoratul susținut aici în 1898, va fi profesor la
universitatea din București; Al. Otetel ișanu (n.1886), licențiat în drept la
București, în 1907, dar și absolvent al facultății de litere, și -a trecut
doctoratul în științe juridice la Paris (1910), ajungând profesor la
universitatea din capitală; Ioan Papiniu (n.1853), doctor al acestei
facult ăți în 1879, după care intră în diplomație, fiind însărcinat cu afaceri
la Salonic, Constantinopol, Budapesta, Sofia și Belgrad; N.
Petrescu -Comnen (1881 -1958), cu doctoratul în drept la Sorbona în
1905, a intrat în diplomație, fiind delegatul României la Societatea
Națiunilor, la diverse conferințe internaționale, ministru plenipotențiar la
Berna, Berlin și Vatican, dar și ministru de Externe (1938 -1939); Mihail
Pherekyde (1842 -1928), după o licență în litere – în 1862 – și un
doctorat în drept la Sorbona în 1866, devine un activ om politic, fiind de
mai multe ori ministru la Justiție, Lucrări Publice, Externe și Interne;
Petru Pogonat (n.1880) și -a trecut aici doctoratul în 1909, după care a
ajuns profesor de drept internațional public la Universitatea din Iași;
Tudor Popescu (1913 -2004), absolvent al facultății din Iași, dar cu un
doctorat la Paris în 1940, a ajuns profesor universitar în capitala
Moldovei, iar apoi la București, predând dreptul civil, dreptul
internațional privat și dreptul comerțului int ernațional, fiind totodată
membru al Consiliului Legislativ Român, șef de sector la Institutul de
Cercetări Juridice, președinte al Societății de Drept Comparat de la noi,
președinte al Curți de Arbitraj Comercial Internațional din România etc;
Savel Rădul escu (n.1895) și -a trecut aici doctoratul în 1923, lucrând apoi
în diplomație, printre altele ca reprezentant al României la Liga
Națiunilor, ocupând pentru mai mulți ani funcția de subsecretar de stat la
Externe; Constantin Stoicescu (1852 -1911) și -a trec ut aici doctoratul în
1876, ocupând o vreme postul de prim -secretar la Legația română din
Paris, devenind apoi ministru la Lucrări Publice, Justiție, Externe și la
Domenii; Ioan Tanoviceanu (1858 -1917) a susținut doctoratul în 1884,
fiind apoi profesor de drept penal și procedură penală la Universitatea
din București; Gh. Tătărescu (1886 -1957) și -a luat doctoratul la Paris în

154 1912, devenind apoi un activ om politic liberal, ambasador la Paris,
ministru la Industrie și Comerț, la Externe, la Interne și chiar
prim-ministru; Anibal Teodorescu (1881 -1971), doctor la Paris în 1905,
ajuns apoi profesor de drept administrativ la Universitatea din București;
Nicolae Titulescu (1882 -1941), absolvent al acestei facultăți, de mai
multe ori ministru la Finanțe și la Ext erne, ministru plenipotențiar la
Londra și Haga, delegat permanent al României la Liga Națiunilor ș.a.
Totodată, în strânsă legătură cu facultatea de drept, nu putem
omite din instituțiile ce au primit tineri de la noi pe celebra École Libre
des Sciences P olitiques din Paris. Creat imediat după războiul
franco -german, în 1872, acest stabiliment a contribuit și el într -o măsură
semnificativă la formarea elitelor politice și administrative românești,
oferind o programă ce cuprindea în termeni largi științele politice,
economice și sociale74. Mai mult chiar, din 1895 s -a creat și un doctorat
în științe politice și economice. Ca în cazul mai tuturor elevilor acestei
școli, românii erau în principal studenți la facultatea de drept, dar
frecventau aici fie secțiune a diplomatică, fie pe cea economică și
financiară. Între 1891 -1895, de pildă, din totalul studenților străini
înscriși la această școală, românii se aflau pe primul loc, cu 56 de
studenți, urmați de greci (37), bulgari (36) și polonezi (33)75. Mulți
dintre acești tineri au ocupat ulterior funcții importante, precum: Victor
G. Antonescu (1871 -1946), care după o licență în țară urmează cursurile
acestei Școli, obținând totodată și doctoratul în drept (1895), devenind
ulterior profesor la Școala de Finanțe și l a cea superioară de Științe de
Stat din București, director la Banca Națională, ministru plenipotențiar la
Paris și Geneva, ministru al Justiției (1914 -1916, 1933 -1935), de Finanțe
(1916 -1917, 1935 -1936) și de Externe (1936 -1937); C.C. Arion
(1856 -1923), c are în paralel cu un doctorat în drept la Paris (1878) a
urmat și cursurile acestei școli, devenind apoi profesor universitar,
ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, la Externe, la Agricultură și
Domenii, iar pentru o scurtă perioadă chiar viceprim -ministru (1918);
Gh. Alesseanu (n.1872) a ajuns profesor la Academia de Înalte Studii
Comerciale și Industriale din București și prim -președinte la Înalta Curte

74 Pierre Rain, L’École Libre des Sciences Politiques 1871 –1945 , Paris,
Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1963.
75 După Annales de l’École Libre des Sciences Politique s. Recueil trimestriel,
Paris, Felix Alcan, pentru anii menționați.

155 de Conturi, după stagiul parizian (1895) dobândind în țară și o licență în
drept; Marco Barasc h (1897 -1955), cu licența în drept în țară, a susținut
la Paris doctoratul, devenind totodată și „diplomat “ al acestei Școli de
Științe Politice (1922), practicând apoi avocatura, ocupând postul de
consilier tehnic la Ministerul Muncii, predând o vreme leg islație
industrială etc, dar mai ales publicând mult în acest domeniu din urmă;
Mihai Boerescu (n.1875), totodată cu un doctorat în drept la Paris, a
lucrat în diplomație, la Berlin, Londra, Berna etc; Raoul Bossy
(1894 -1975), absolvent și al facultății de drept de aici, după care a făcut
o excelentă carieră diplomatică, lucrând printre altele la Viena, în
Finlanda, la Budapesta, Roma și Berlin; Victor G. Cădere (n.1891), după
un doctorat susținut în țară, la Iași, s -a specializat în științe po litice la
Paris, fiind și benefi ciarul unui certificat de agregație de drept civil tot
aici, ajungând apoi profesor universitar de procedură civilă, deputat,
secretar general la ministerele de Justiție și Interne, ministru
plenipotențiar la Varșovia etc; Constantin Ces ianu (n.1887), ajuns
ministru plenipotențiar la Paris; Alexandru Constantinescu (1859 -1926),
cu doctoratul în drept la Paris revine în țară, fiind de mai multe ori
ministru la Agricultură și Domenii, la Interne și la Industrie și Comerț;
Alexandru Djuvara (1858 -1913), absolvent și al facultății de drept din
Paris, ulterior de mai multe ori deputat și ministru la Justiție, Industrie și
Comerț, iar apoi la Externe; Trandafir Djuvara (1856 -1935), cu un
doctorat și în litere, a avut apoi o carieră de diplomat, activând la Paris,
Bruxelles, Belgrad, Sofia și Constantinopol; Ion Lugoșianu (n.1890),
absolvent și al facultății de drept din Paris, va fi între 1919 -1921
consilier tehnic al delegației române la Conferința păcii din capitala
Franței, ulterior subsecreta r de stat, ministru al Instrucțiunii Publice, la
Industrie și Comerț, iar o vreme ambasador la Vatican; Al. Marghiloman
(1854 -1925), cu studii în drept și științe politice la Paris, unde și -a luat
doctoratul în 1878, fiind apoi de mai multe ori ministru la Lucrări
Publice, la Domenii, Justiție, Externe, Interne și la Finanțe; Gheorghe
Moroianu (1870 -1945), absolvent al Institutului Superior de Comerț din
Anvers (1892), după care a urmat École Libre des Sciences Politiques
din Paris (1892 -1895), luându -și do ctoratul la Tübingen în științe
economice și financiare (1897), după care va ajunge consul al României
la Londra, apoi atașat comercial în Austro -Ungaria, în Germania și Rusia
(Odesa), membru al delegației române la Congresul de Pace de la Paris
(1919), re ctor al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din

156 Cluj, de mai multe ori deputat în Parlament, fondatorul revistei
„Observatorul economic social “ (1931) ș.a.; Mihail Seulescu
(1861 -1929), absolvent al Universității din Berlin, după care a ur mat
secția economică a Școlii de Înalte Studii din Paris, devenind profesor la
facultatea de drept din București, de mai multe ori secretar general al
Ministerului de Finanțe, iar pentru scurtă vreme, în 1918, chiar șeful
acestui departament; Toma Stelian (1860 -1925) și -a luat licența în drept
la București, după care a susținut doctoratul la Paris, devenind și
diplomat al Școlii de Științe Politice, ajungând profesor la Universitatea
din Iași și apoi din capitală, ministru de Justiție ș.a.
Evident, deși înt r-o măsură redusă, și alte facultăți provinciale
au contribuit la formația juridică a tinerilor români, prezenți sporadic la
Toulouse, Nancy, Bordeaux, Grenoble sau Lyon. De pildă, la Toulouse a
urmat dreptul Vladimir Ghika (1873 -1954), după care va studia științele
politice la Paris, își va trece doctoratul în teologie la Roma, devenind
preot catolic și implicându -se în acțiuni caritabile, aprig susținător al
greco -catolicismului la noi după instaurarea regimului comunist. Pe la
Grenoble au trecut între 19 24-1927 Corneliu Zelea Codreanu
(1899 -1938) și Ion I. Moța (1902 -1937), lideri naționaliști ai mișcării de
dreapta din România, precum și Gh. Băileanu (1901 -1975), ajuns avocat
și conferențiar la Universitatea din Iași. La Bordeaux s -a specializat
Erast Ta rangul (n.1901), în 1925/6, devenind apoi profesor de drept
administrativ comparat la Universitatea din Cernăuți, iar mai apoi a
trecut pe aici Dragoș Rusu (1910 -1994), care a stat între 1934 -1942,
susținându -și doctoratul, pentru ca ulterior să devină pro fesor la
Universitatea din Cluj. Iar la Lyon a studiat Luca Gheorghiade (n.1894),
ajuns inspector la Ministerul Muncii, director general în Ministerul
Basarabiei, director al ziarului „Înainte “ etc.
Deși de pe la mijlocul veacului al XIX, medicina parizia nă este
tot mai mult concurată de facultățile germane, și îndeosebi de cea
vieneză, pentru încă multă vreme Parisul a rămas – după expresia
nord-americanilor, extrem de interesați încă de pe atunci de studiile în
acest domeniu76 – o veritabilă „Meca medical ă“. Indiscutabil, Franța a

76 Vezi Erwin R. Ackerknecht, Medicine at the Paris Hospital 1794 -1848 ,
Baltimore, The John Hopkins Press, 1967; Russel M. Jones, American doctors
in Paris 1820 -1861. A statistical profile, în „Journal of History of Medicine “,
vol.25, 1970, pp.143 -157.

157 avut un rol fundamental în nașterea medicinii științifice. Aici „Clinica “ a
devenit un veritabil laborator77, Claude Bernard – ajuns profesor la
Collège de France – publicând în 1865 lucrarea fundamentală
Introduction à l’étude de la médecine expérimentale, și tot aici Louis
Pasteur a pus bazele microbiologiei și a dezvoltat laboratoarele în strânsă
legătură cu spitalul, unul dintre aceste institute, întemeiat în 1888 și
foarte vizitat de studioșii străini, purtându -i chiar numele. Spre deosebire
de spațiul german, educația medicală franceză punea un accent deosebit
pe învățământul clinic, stagiile în spitale și practica disecțiilor
constituind atuuri semnificative în această competiție. În plus, în 1893 a
fost introdus în programa facultății de medicină un certificat de științe
fizice, chimice și naturale (PCN), înlocuit în 1934 cu un PCB (B -ul fiind
de la biologie).
În acest context, mari contingente de tineri români au fost atrași
deopotrivă de acest mediu fertil de educație în d omeniul sănătății, până
atunci cvasiabsent în spațiul nostru78. Nu întâmplător, în 1890, în cadrul
facultății de medicină din Paris, din zece studenți înmatriculați, șapte
erau străini, România situându -se pe locul trei ca pondere (10%),
precedată de Rusia (32,5%) și Statele Unite (19%), dar urmată
îndeaproape de Imperiul Otoman (9%)79. De altfel, la scara întregului
învățământ medical superior francez, studenții din România au constituit
în 1909 un procent de 7,7%, iar în 1913 doar 6%80, în marea majoritate
înmatriculați la Paris.
Se cuvine însă a menționa faptul că din 1803 până în 1892 în
Franța erau pregătite două categorii de practicieni, „doctorii “ și „ofițerii
de sănătate “, ulterior dispărând această distincție. Pentru a urma prima
filieră, era nevoie d e diploma de bacalaureat, studiind apoi patru ani

77 M. Foucault, Naissance de la clinique , Paris, PUF, 1988.
78 Pentru doctorii în medicină români, până la 1894 vezi George Bengescu,
Bibliographie franco -roumaine du XIXe siècle, Bruxelles, Edi t. Lacomblez,
1895 (cap. „Thèses de doctorat présentées et soutenues par les roumains devant
les facultés étrangères jusqu’à la fin de 1894. Faculté de médicine de Paris “). De
asemenea: Samuel Herscovici, De l’influence médicale française en Roumanie,
Thèse pour le doctorat en médecine, Faculté de médecine de Paris, 1933.
79 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), p.62.
80 Pierre Moulinier, Historiographie et sources de l’histoire des migrations
étudiantes en France (1800 -1940) , citat, p.147.

158 într-o „Școală “ de medicină. Însă pentru cei care nu dețineau un
bacalaureat, puteau să se pregătească a deveni „moașă “ sau „dentist “,
această categorie din urmă fiind reglementată abia în 1892 (sub titulat ura
de „chirurg dentist “). În acest context, se constată că între 1885 -1892
doar între 11% -14% studioși străini au fost primiți la doctorat, numărul
lor crescând apoi ușor, pentru ca de la cumpăna veacurilor XIX -XX să
scadă simțitor: 62 în 1899, 28 în 1903 , 17 în 1911, 11 în 1913. Explicația
declinului rezidă într -o serie de măsuri restrictive față de străini, dar mai
ales în faptul deja arătat mai sus, în ceea ce privește crearea din 1898 a
„doctoratului universitar “, ce va atrage mase imense de studenți străini:
dacă în 1900/1 erau doar 91 de tineri ce se pregăteau pentru un atare
titlu, în preajma izbucnirii primului război mondial (1912/3) numărul lor
crește la 676. Comparativ, de pildă, în 1907/8, din 116 studenți străini
înmatriculați pentru prima data la medicină, 14 au optat pentru un
doctorat de stat, iar 102 pentru cel universitar81.
Dintr -o altă perspectivă, la facultatea de medicină din Paris, în
1922 erau înscriși 131 de studenți români, din aceștia 94 fiind de religie
mozaică, pentru ca numărul tinerilor de la noi să tot sporească, în 1930 –
de pildă – unul din nouă studenți să fie român (dintr -un total de 436) sau,
mai nuanțat, din trei studenți străini unul provenea din România – este
drept, în mare parte israeliți (trei evrei la un creștin). A dresând o cerere
de înscriere decanului facultății de medicină din Paris în 1923, Moise
Taner îi motiva acestuia dezideratul: „Sunt un student evreu din
România. În aceste puține cuvinte se află o întreagă tragedie. Nu ignorați
– sper – persecuțiile împotr iva evreilor din țara noastră. Vreau să vin la
Paris ca să -mi continui studiile, de altfel cu greutate începute (primul an
de medicină). […] Ajutați un om pierdut care nu are nici o speranță “82.
Iar explicații ca ale acestuia au invocat mult alți evrei de l a noi, care
beneficiind de cetățenia română acordată la finele primei conflagrații,
dar mereu supuși în patria lor provocărilor antisemite83, s-au îndreptat

81 Pierre Moulinier, Les étudiants étrangers à Paris au XIXe siècle. Origines
géographiques et cursus scolaires, citat, p.95 -111.
82 Bruno Halioua, Blouses blanches, étoiles jaunes. L’exclusion des médecins
juifs en France sous l’Occupation, Paris, Édit. Liana Levi/Piccolo, 2002, p.27,
30-31.
83 Lucian Nastasă, Die Unmöglichkeit des Andersseins. Überlegegungen zum
universitären Antisemitismus in Rumänien 1920 -1940 , în „Jahrbuch für

159 îndeosebi spre Franța, generând o problemă de supra -reprezentare. Nu
întâmplător, proaspăt numitul d ecan al facultății din Paris, Victor
Balthazard (profesor de medicină legală, ales la 11 iunie 1919 membru
de onoare al Academiei Române), a însărcinat în iunie 1931 o comisie
care să analizeze acest aspect și care a redactat un raport intitulat La
pléthor e médicale, pe care l -au înmânat rectorului, atrăgându -i atenția
asupra problemelor generate de numeroasa cohortă de studenți evrei din
România care nădăjduia să obțină diploma de stat și să profeseze în
Franța. Și nu înainte de a încheia raportul, cei cin ci profesori semnatari
adresau retorica și dilematica observație, dacă pentru această „legiune de
israeliți “ a acordat guvernul francez românilor, în 1857 și 1866,
„privilegiul “ echivalării bacalaureatului și mai ales dreptul de a obține o
diplomă de stat. Iar în acest context, nu s -au putut abține să nu adauge
faptul că acest privilegiu „se aplica vechilor români ai Moldo -Valahiei și
nu israeliților, care sunt doar cetățeni români de dată recentă “84.
Momentul coincide de altfel cu tendința de radicalizare a
discursului xenofob din Franța, dar mai ales în mediul universitar al
anilor 1930. Nu întâmplător, în 1939 este chiar prezentată o disertație
doctorală la Paris, a lui Jacques Boudard, intitulată sugestiv: De
l’envahissement du corps médical français par certains éléments „nés “
en Pologne et Roumanie85. De altfel, toată această atmosferă, ca și
împrejurările politice europene, au dus la promulgarea în Franța a legii
din 16 august 1940, ce inaugura excluderea medicilor evrei și
interzicerea exercitării medic inei de către practicienii străini, a celor care
au dobândit cetățenia franceză după 1927, printre aceștia numărându -se
și numeroși israeliți din România, precum și a „Statutului evreilor “ din
18 octombrie 1940 și din 11 august 1941, ce impunea un numerus
clausus, fixând la 2% numărul medicilor evrei. În lumea medicală
franceză cu atitudini antisemite, deosebit de activă în procesul de

Universitätsgechichte“, Band 4, hrsg. Marie -Luise Bott, Stuttga rt, Franz Steiner
Verlag, 2001, p.54 -67.
84 Cf. Bruno Halioua, Op. Cit., p.31. Vezi și Jean Pecout, L’Etude et l’exercice
de la médecine par les étrangers, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1939; Ralph
Schor, L’Antisémitisme en France pendant les années tr ente. Prélude à Vichy ,
Bruxelles, Complexe, 1992.
85 Paris, Impr. de L. Cario, 1939, 86 p. (Thèse de médecine, Paris, 1939,
no.157).

160 eliminare a concurenței reprezentată de evrei, cei de la noi – alături de
practicienii originari din Polonia – erau desemna ți ca „ d’immigrés qui
avaient ouvert boutique comme dans un bazar d’Orient “86.
Creșterea efectivelor de studenți din România a fost favorizată
îndeosebi de pe la începutul anilor ‘20 de introducerea unui statut special
pentru străinii doritori a -și completa practica medicală, cel de „ assistant
étranger “. Lucrând în clinicile universitare din Paris, această funcție
științifică era finalmente atestată printr -un certificat, care alături de alte
tipuri de titluri științifice – precum cele de „moniteur “ sau „ interne des
hôpitaux “, au devenit la întoarcerea în țară excelente atuuri pentru o
bună poziție profesională. Astfel, ca „assistant étranger “, și-au continuat
studiile în Franța și s -au specializat aici un număr apreciabil de
absolvenți cu titlul de doctor al universităților românești postbelice:
Eugen Aburel (1899 -1975), absolvent al medicinei la Iași în 1923, a
lucrat ca asistent străin la Clinica de Obstretică și Ginecologie „Tarnier “
din Paris, între 1928 -1930, fiind totodată intern și la Maternitatea
„Bouc icaut“, dar absolvind și Institutul de Hidrologie și Climatologie
din capitala Franței, ulterior devenind profesor la universitatea moldavă;
Ilie Antoniu (1862 -1935), care după studii medicale la București a urmat
un stagiu la spitalul „Val de Grace “ din P aris, dar și prin altele,
specializându -se ca medic militar, continuându -și practica la Londra,
Berlin și Viena, pentru ca revenit în țară să ajungă până la gradul de
medic general de brigadă, inspector general al Serviciului Sanitar al
Armatei, profesor l a Școala de Infanterie și Cavalerie, la Institutul
Medico -Militar, la Oficiul Național de Educație Fizică și la Școala
Superioară de Război; Ion G. Bălteanu (n.1887), care după doctoratul
din țară (1913) a continuat specializarea la Institutul de Igienă di n
Strassburg (1920 -1921), apoi la Instititul Pasteur (1921 -1922), ulterior
mergând și la Institutul Lyster din Londra (1924 -1926), devenind
profesor de patologie generală la Universitatea din Iași; Mihai D. Ciucă
(1883 -1969), mai întâi cu studii medicale l a București, unde și -a luat și
doctoratul (1907), pentru ca mai apoi să lucreze la Institutul Pasteur,
devenind ulterior profesor de igienă la Universitatea din Iași și de
bacteorologie la cea din București, membru al Academiei Române etc;

86 Apud Bruno Halioua, La xénophobie et l’antisémitisme dans le milieu médical
sous l’Occupation vus au travers du „Concours Médical “, în „Médecine
sciences “, Paris, vol. 19, 2003, nr.1, p.109.

161 Virgil Nitzulesc u (n.1896) obține doctoratul în medicină la Iași, în 1922,
începe cariera universitară în diverse posturi de „așteptare “ la București
(ca docent, șef de lucrări), după care se va specializa la Paris ca
„assistant étranger “, dobândind totodată o diplomă a I nstitutului de
Medicină Colonială, după care va deveni profesor la Universitatea din
Iași ș.a.
Însă prezența masivă a străinilor la facultățile de medicină în
anii ‘30 îndeosebi, a generat reacții din partea sindicatelor studențești și
profesionale autohto ne, care au pus în discuție libertatea de admitere a
alogenilor în universitățile franceze, nu în ultimul rând al acelora
proveniți din România, evrei îndeosebi, predispuși a se stabili ulterior în
hexagon87. Astfel, la începutul anului 1935 s -a introdus și în Franța o
selecție a străinilor pe temeiul „preferinței naționale “, nemaifiind admiși
ca „interni “ decât pe baza unei riguroase selecții. Însă acest
„protecționism “ aproape că nu a fost sesizabil, Franța continuând să
rămână principala gazdă a tinerilor studioși străini, îndeosebi la medicină
și drept.
Dintre românii care au urmat studiile medicale la Paris, amintim
selectiv pe: Constantin Angelescu (1869 -1948), cu un doctorat în 1897 și
multe contribuții în revistele de specialitate franțuzești, ajuns profesor de
chirurgie la Universitatea din București și de mai multe ori ministru la
diverse departamente, apreciat ca unul din marii reformatori ai
învățământului românesc, totodată prim -ministru (1933 -1934) etc; Paul
Anghel (1869 -1937), care după studii universitare în țară își trece
doctoratul la Paris în 1897, ajungând profesor de chirurgie la Iași;
Ecaterina Arbore -Ralli (1873 -1937), care după un doctorat la București
s-a specializat vreme de doi ani cu Elie Metchnikoff la Institutul Pasteur
(obținând un nou doctorat, în 1898), ulterior afirmându -se în lupta pentru
emanciparea femeii, iar după stabilirea la Moscova în anii interbelici a
devenit agentă a Cominternului88; Constantin Bacaloglu (1871 -1942), cu

87 Donna Evleth, The ‘Romanian Privilege’ in French Medicine and
Anti-Semitism, în „Social History of Medecine “, vol. XI, 1998, no.2, p.216 -226.
Vezi și Bénédicte Vergez, Le monde des méd ecins au XXe siècle, Paris, Edit.
Complexe, 1996, care scoate în evidență trei categorii de „indezirabili “ printre
mediciniști: străinii, femeile și evreii.
88 Era fiica lui Zamfir Arbore din Cernăuți, care în urma conjurației nereușite a
lui Neceaev s -a refugiat mai mulți ani în Elveția, de altfel Ecaterina născându -se

162 doctoratul susținut în 1899, după care va ajunge profesor la
Universitățile din Iași și București, specialist în patologia internă și
numeroase lucrări de specialitate; George Bogdan (1859 -1930), după
obținerea doctoratului în 1885 a revenit în țară, devenind profesor de
medicină legală la Universitatea din Iași; Christea Buicliu (1857 -1916),
absolvent al facultății pariziene de medicină în 1883, lucrând o vreme ca
„intern “ și apoi „extern “ pe la diverse spitale din capitala Franței
(Bicêtre, Tenon, Charité), ajuns apoi profesor la Universitatea din
Bucu rești; Constantin C. Cantacuzino (1849 -1920) a început studiile
medicale la București, pe care le -a continuat însă la Paris,
specializându -se în ginecologie, la întoarcere fiind numit medic al Casei
Regale și la Sp italul Brâncovenesc, efor al spi talelor ci vile etc; Ioan
Cantacuzino (1863 -1934), absolvent al Liceului „Louis le Grand “ (unde
a fost coleg, printre alții cu Romain Rolland, Joseph Bédier și André
Suarèz), iar după două licențe la Sorbona (în filosofie și științe naturale)
urmează medicina (doctor at în 1894), ulterior devenind profesor la
Universitatea din Iași, apoi la București, asistent al lui Elie Metchnikoff
la Institutul Pasteur (1896 -1901), director general al Serviciului Sanitar
din România (1908 -1910), ministru al Muncii și Sănătății (1931 -1932),
fondator al unor reviste de specialitate etc, fiind considerat drept
creatorul școlii românești de imunologie și patologie experimentală; Ioan
Costinescu (n.1871), cu un doctorat la Paris, ajungând în țară de mai
multe ori ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, dar și la Industrie și
Comerț; Constantin Daniel (n.1877) și -a făcut studiile medicale la Paris
între 1896 -1905, lucrând ca „extern “ la spitalele Necker, Cochin ș.a., și
ca „intern “ la Spitalele Broca, Beaujon ș.a., devenind apoi profe sor de
ginecologie la Universitatea din București; Dimitrie Drăghicescu
(1841 -1919) a dobândit titlul de doctor în 1867, mai apoi ocupând
catedra de anatomie descriptivă a facultății de medicină din București;
Constantin Garoflid (1872 -1943), care deși a t erminat medicina la Paris
a activat în câmpul politic mai mult ca specialist în problemele agrare,
fiind de două ori ministru al acestui departament; N. Gheorghiu
(1867 -1958) a luat titlul de doctor în 1900, după ce vreme de șase ani a
fost „extern “, iar a poi „intern “ pe la diverse spitale pariziene de
obstretică și ginecologie, devenind profesor la Universitatea din

la Baix, în cantonul Vaud. A mai avut o soră, Nina, ce va ajunge desenatoare, cu
studii de specialitate la Paris.

163 București, fondator al unei reviste de specialitate etc; Dimitrie Grecescu
(1841 -1910) a trecut un doctorat în medicină cu un subiect de botan ică,
în 1868, ajungând apoi profesor la Universitatea din București; P.
Herescu (1868 -1915) și -a trecut doctoratul în 1899, lucrând cu
Sigismond Jaccoud și Championière, în țară devenind profesor la
Universitatea din București, unul din marii specialiști î n urologie; Toma
Ionescu (1860 -1926), care a căpătat și cetățenia franceză, luând
doctoratul în 1894, după care va reveni în România ca profesor de
anatomie topografică și chirurgicală la facultatea de medicină din
București; C. Ionescu -Mihăiești (1883 -1962), după un doctorat luat în
țară (în 1907), își va continua specializarea la Institutul Pasteur și în
cadrul facultății de științe (1908 -1912), predând apoi patologia generală
la Universitatea din Iași, iar din 1930 bacteorologia la București; N.
Ionescu -Sisești (1888 -1954), cu studii medicale complete la Paris, a
devenit profesor de boli nervoase la Universitatea din București; Ernest
Juvara (1870 -1933) a studiat medicina la Paris din 1888, luându -și
doctoratul în 1895, după care va ajunge profesor la uni versitățile din Iași
și București; Mina Minovici (1858 -1933) s -a specializat la Paris în
medicina legală cu Paul Brouardel, ulterior devenind profesor la
Universitatea din București; D.D. Niculescu (1871 -1928) și -a luat mai
întâi doctoratul în medicină la București (1895), după care va merge la
Paris, obținând o diplomă în chirurgia dentară (1899), înființând în
capitală, ca docent universitar, un curs liber de stomatologie; N.
Popescu -Zorileanu (1847 -1920), care – student fiind – a participat la
războiul f ranco -prusac, lucrând pe ambulanțele franceze în perioada
asediului Parisului și a Comunei89, după revenirea în țară fiind directorul
Institutului Sanitar Militar, cu studii valoroase de balneologie, de mai
multe ori deputat etc; Gr. Romniceanu (1845 -1915), devenind profesor
de ortopedie la universitatea din București; Al. Slătineanu (1873 -1939) a
obținut doctoratul în 1901, lucrând totodată la Institutul „Pasteur “,
ajungând profesor de bacteriologie la Universitatea din Iași, iar pentru
scurtă vreme ocupând postul de secretar general al Ministerului Sănătății
ș.a.

89 De altfel, ca el au procedat și alți tineri studioși români prezenți atunci în
capitala Franței. Vezi Beatrice Marinescu, Ș. Rădulescu -Zoner, Le peuple
roumain et la guerre franco -prusienne de 1870 -1871, în „Revue Roumaine
d’Histoire “, 1971, nr.2 (extras).

164 La formarea elitei noastre medicale au contribuit însă și alte
facultăți provinciale, îndeosebi cea de la Montpellier, cel mai vechi
stabiliment de acest fel din lume90. Aici a studiat de altfel și prima
femeie medic din România, Maria Cutzarida (1857 -1919), după ce
trecuse anterior pe la Universitatea din Zürich, ulterior susținându -și
doctoratul la Paris, în 1884, cu o disertație despre rolul hidroreiei în
cancerul uterin; a lucrat apoi în țară ca medic secundar, fiind foarte
activă în mișcarea feministă. Tot la Montpellier au mai studiat: George
Assaky (1855 -1899), doar doi ani, după care s -a transferat la Paris (în
1875), devenind apoi profesor de chirurgie și de anatomie topografică la
facultatea de medicină din București; Atanasie Demosthen (1845 -1925),
care și -a susținut doctoratul în 1872, devenind ulterior profesor de
fiziologie la Universitatea din București, inspector general al serviciului
sanitar al armatei; Leon Sculy -Logothetides (1853 -1912) și -a trecut aici
licența, iar doctoratul la Paris, ajungând profesor de anatomie la
Universitatea din Iași; Ioan Șerbănescu (1848 -1909) și -a susținut
doctoratul în 1874, devenind apoi medic -militar, cu o importantă
activitate publicistică ș.a.
În aces te împrejurări, este explicabilă puternica influență
franceză asupra evoluției medicinii românești, ale cărei debuturi se află
încă de la începutul veacului al XIX, când este semnalat primul român
cu studii medicale la Paris, în 1815, sporind apoi la efect ivele
impresionante de la finele secolului menționat, iar apoi în perioada
interbelică91.

90 Paul Delmas, La faculté de médecine de Montpellier. Son évolution à trav ers
les siècles, Montpellier, Imp. Montane, 1929; Hubert Bonnet, La Faculté de
médecine de Montpellier. Huit siècles d ’histoire et d’ éclat, Montpellier,
Sauramps médical, 1992; L’Université de Montpellier. Ses ma îtres et ses
étudiants depuis sept siècles, 1289 -1989, Actes du 61e Congrès de la Fédération
Historique du Languedoc Méditerranéen et du Roussillon, colloque historique
tenu à la Faculté de Médecine de Montpellier les 23 et 24 octobre 1989,
Montpellier, Fédération Historique du Languedoc Méditerrané en et du
Roussillon, , 1995.
91 Jean Vitiano, Le genie français et son influence sur la science médicale
roumaine, Vichy, L’Etat Nouveau, 1943; Mihai Sorin Rădulescu, Acte privind
studenții români mediciniști la Paris în deceniul 1850 -1860 , în „Revista
istorică“, V, 1994, nr.5 -6, p.523 -527.

165 Însă poate cea mai vizibilă filieră a studiilor în Franța pentru
tinerii români – deși, repetăm, nu și cea mai reprezentativă ca pondere –
a constituit -o cea cuprinsă generic în categoria facultăților de „litere “.
Aidoma facultăților de științe, titlurile dobândite puteau fi cele de
bacalaureat, licență și doctorat, iar din 1886 „diploma de studii
superioare “, necesară prezentării agregației. Dar așa cum am descris în
altă parte, facultatea de litere elibera deopotrivă și diplome îndeosebi
pentru uzul studenților străini: certificatul de studii franceze, diploma de
studii universitare și doctoratul universitar.
Ca și în cazul celorlalte domenii de studii, tinerii români
aproape mereu au ocupat locul al doilea ca pondere printre străinii aflați
în capitala Franței, îndeosebi până la primul război mondial. În anul
școlar 1889/1890, facultatea de litere era dominată de ruși (20%), urmați
de români (14,5%), germani și englez i (fiecare cu o pondere de 12%)92.
Ierarhia se va schimba însă în perioada interbelică, în 1934/1935, de
pildă, studenții din România fiind cei mai numeroși dintre străini (254,
din care 110 „înmatriculați “, iar 144 „înscriși “), fiind urmați de polonezi
(239) și ruși (95)93.
Spre deosebire de facultățile „profesionale “ invocate mai sus,
studiile literare au interesat o categorie mult mai largă de tineri – și nu
numai – proveniți din spațiul românesc. Alături de cei care își făceau
studiile literare complete, o cohortă impresionantă s -a îndreptat spre
Paris pentru „specializare “ (îndeosebi bursieri), după ce obținuse în țară
diploma de licență. În plus, un număr semnificativ de femei de la noi pot
fi întâlnite, îndeosebi în perioada interbelică, la fel cum nu este de
neglijat cuantumul celor care doar temporar au frecventat diverse cursuri
„literare “, în cadrul unor scurte sejururi sub forma „concediului de
studii “ (îndeobște profesori secundari), dar și alții, atrași de capitala
„boemei “ și cu dorința intimă d e a se afla temporar în proximitatea
celebrităților momentane în domeniile literar -artistice. Din această
ultimă perspectivă, călătoria în Franța a fost percepută îndeosebi ca un
mijloc de însușire a unei culturi generale, de îmbogățire spirituală și

92 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), p.62;
pentru distincția dintre „înscriși “ și „înmatriculați “ vezi p.33 -35.
93 Nicolas Manitakis, Étudiants étrangers, universités françaises et marc hé de
l’emploi du travail intellectuel (fin XIXe-années 1930). Certifier sans gratifier,
des titres universitaires pour l’exportation, citat, p.141 -142.

166 profit mai ales în plan spiritual. Elena Bacaloglu (n.1878), după studii
secundare la București, se va stabili vreme de trei ani la Paris, unde va
audia diverse prelegeri la Sorbona și Collège de France, îndeosebi de
literatură, istoria artei și filosofie, reve nind în țară doar cu un certificat de
studii franceze, făcând apoi jurnalism, traduceri și chiar literatură, însă
mereu aflându -se în călătorii prin mai toate țările Europei; iar pentru o
scurtă perioadă a fost soția filologului universitar Ovid Densusianu .
Pentru mulți din tinerii români aflați la Paris pentru studii
„literare “, oferta era deosebit de generoasă, dar și traseele lor adeseori
destul de complicate, datorită varietății de instituții destinate unei
pregătiri cât mai specializate și performante94. De departe, Sorbona a
constituit punctul central al peregrinilor români, întrucât aceasta
deținuse, alături de École Normale Superieure, aproape monopolul
studiilor umaniste în perioada de organizare universitară napoleoniană,
dar și mai apoi95. Totodată, un rol important l -au avut și instituțiile
specializate pentru dezvoltarea cercetării și formarea „erudiților “,
existente în afara filierelor tradiționale, și pe care studioșii români le -au
frecventat cu asiduitate: École Pratique des Hautes Études, Collè ge de
France, École des Langues Orientales, École des Chartes, École du
Louvre sau École Libre des Sciences Politiques.
Creată în 1868, École Pratique des Hautes Études dubla
structura facultăților și completa seria altor mari instituții științifice,
precum Muzeul și Observatorul96. „Școala “ era beneficiara unui regim

94 Asupra ofertei de studii „culturale “ la facultățile de litere vezi Ch. Charle,
Paris, fin de siècle. Culture et politique , Paris, Seuil, 1998, p.34 -35.
95 Vezi Barnett Singer, The Ascendancy of the Sorbonne. The Relations between
Center and Periphery in the Academic Order of the Third French Republic, în
„Minerva “, XX, 1982, no.3 -4, p.269 -300; André Tuilie r, Histoire de
l’Université de Paris et de la Sorbonne, II, Paris, Nouvelle Librairie de France,
1994.
96 École Pratique des Hautes Études avea inițial patru secțiuni: I – matematici; II
– fizică și chimie; III – științe naturale și fiziologie; IV – istorie și filologie; în
1885 s -a creat și secțiunea a V -a, de științe religioase, deși aceasta fusese
hărăzită prin decretul din 30 ianuarie 1869 să acopere științele economice,
branșă ce va exista doar din 1948. Secțiunea religioasă a fost frecventată, de
pildă , de Veniamin Pocitan (1870 -1955), în anii când a funcționat ca superior al
capelei ortodoxe române din Paris (1914 -1915), ulterior ajungând arhiereu -vicar
al Episcopiei Hușilor, cu titlul de „Bârlădeanul", și arhiereu -vicar al

167 cu totul liberal, iar prin „directorii de studii “ iniția studenții în metodele
diverselor discipline științifice, promovând – asemeni seminariilor
universitare germane – legătura directă dintr e profesor și discipol într -o
manieră activă și deosebit de profitabilă pentru cel din urmă, în care
formalitățile erau reduse la minimum, neexistând sistemul examenelor,
ci doar al referatelor științifice (memorii) etc. De aceea, dobândeau
statutul de ele v titular la această Școală aceia care – indiferent de vârstă
sau pregătirea anterioară – participau la cursul unui „director de studii “,
iar de -a lungul timpului redactau unul sau mai multe „memorii “ validate
de o comisie, pentru ca după trei ani de frecv ență să fie proclamat „elev
diplomat “ al acestui stabiliment. Practic, veneau aici în primul rând cei
care aveau motivații științifice elevate, pentru că, sub aspectul valorii
diplomelor, acestea nu se bucurau de o căutare deosebită chiar până spre
cumpăna dintre veacuri, deoarece ele nu aveau acoperire printr -un sistem
de examene și concursuri, fundamentul sistemului meritocrato -birocratic
de atunci. Este și explicația pentru care au frecventat această școală un
număr apreciabil de străini, îndeosebi la cu mpăna secolelor XIX -XX,
aflați la Paris mai ales pentru specializare sau într -un soi de sejur
cultural. În 1904/1905, de exemplu, din 603 „elevi “ sau „candidați “ la
secția de științe istorice și filologice, 259 proveneau din afara
hexagonului, 66 fiind ger mani, 49 ruși, 36 americani etc, românii
situându -se abia pe locul nouă (cu 9 înscriși); însă în 1909/1910, din 877
înmatriculați, 415 erau străini, germanii fiind tot pe primul loc (cu 136),
dar românii aflându -se deja pe locul patru, cu 23 de studenți, d evansați
de americani și englezi, fiecare cu câte 50 de înscriși97.
Din mulții studioși români care au trecut pe aici, pe la
1878 -1879 îl aflăm – cu titlu de exemplu – pe Gr.G. Tocilescu, care
audiază cursurile lui Gaston Paris, Arsène Darmesteter (fonetica limbilor
romanice), Ernest -Emile Antoine Desjardins (elemente de epigrafie și
studiul inscripțiilor municipale ale Galiei), Oliver Rayet (istoria
sculpturii grecești). De altfel, Tocilescu va fi printre puținii români care

Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu titlul de „Ploieșteanul". Asemenea lui, a mai
frecventat această secțiune N. Popescu -Prahova (1886 -1945), devenit apoi
profesor la facultatea de teologie din Chișinău.
97 École Pratique des Hautes Études. Section des sciences historiques et
philologique s. Annuaire 1906, Paris, Imprimerie Nationale, 1905, p.151;
Ibidem, 1910 -1911, Paris, I.N., 1910, p.16.

168 au avut șansa să profite de cont actul spiritual cu cei doi frați
Darmesteter, pe care i -a audiat și la Collège de France . Arsène
Darmesteter nu de multă vreme descoperise o imporantă lege fonetică
(în 1876), ce -i poartă de altfel numele, iar în 1878 tocmai publica
împreună cu Adolphe Hat zfeld celebra lucrare Le Seizième Siècle,
despre limba și literatura franceză a acelui secol. Totodată, încă din 1871
începuse să lucreze împreună cu Adolphe Hatzfeld și la un dicționar al
limbii franceze, care ar fi trebuit să fie gata în numai trei ani, dar
întinzându -se până la urmă pe șaptespreze98, munca celor doi semănând
întru câtva cu ceea ce v -a încerca să facă la noi Al. Philippide (este drept,
cu mai puțin randament). În ce -l privește pe James Darmesteter
(1849 -1894) – devenit director al Școlii î n 1892 –, acesta se afirmase ca
sanscritolog, fiind unul din ultimii discipoli ai lui Eugène Burnouf, dar și
în gramatica comparată, sub impulsul lui Michel Bréal, tot de la École
des Hautes Études, pe acest din urmă avându -l profesor și Tocilescu.
De alt fel, în decembrie 1878, Gr.G. Tocilescu îi relata lui Al.
Odobescu despre faptul că este tot mai atras de cursurile universitare și
că se consideră „fericit “ pentru că se află la Paris: „Mai cu seamă
lecțiunile de filologie comparată ale d -lui M. Bréal de la H. Études și
Collège de France le urmez cu mult profit “99. Și într -adevăr, avea toate
motivele să fie încântat de Michel Bréal, devenit în 1879 inspector al
învățământului superior, care preda gramatica comparată – având printre
discipoli și pe Antoine M eillet –, iar mai târziu, prin lucrarea sa Essai de
sémantique. Science des significations (1897) , impunându -se drept
creatorul semanticii.
Toată această atmosferă l -a făcut pe Al. Rosetti să afirme la
începutul lui 1922 că „la Hautes Études, mai ales, me diul e cât se poate
de potrivit pentru studii serioase “, iar peste doi ani îi scria mentorului său
I. Bianu că aceleiași Școli și „maeștrilor de aci (…) le datoresc aproape
toate“100. Iar sentimente similare fuseseră împărtășite și mai devreme de

98 Tipărirea Dicționarului nu va începe decât după moartea lui Arsène
Darmesteter, lucrarea primind Marele Premiu al Expoziției de la Paris, din 1900,
și Premiul „Jean Reynaud “ de la Académie des Inscriptions et Belles Lettres.
99 Al. Odobescu și corespondenții săi, ed. Filofteia Mihai și Rodica Bichis,
București, Edit. Minerva, 1984, p.294.
100 Scrisori către Ioan Bianu, IV, ed. Marieta și Petre Croicu, Bucu rești, Edit.
Minerva, 1978, p.85, 107.

169 alți filo logi de la noi, precum Ioan -Aurel Candrea (1872 -1950), care
începe facultatea de litere din București (1892), iar între 1895 -1902 se
specializează la Paris, la École Pratique des Hautes Études, aici
cunoscând pe Ov. Densușianu (cu care va lega o lungă și t rainică
prietenie), Sextil Pușcariu101, Iuliu Valaori – cu toții viitori profesori la
universitățile românești. Alexandru Graur (1900 -1988), după o licență la
București va merge la Paris (1924 -1929), unde va obține o diplomă la
École de Hautes Études și doct oratul la Sorbona, fiind apoi director la
Liceul Evreiesc din capitală (1941 -1944), iar din 1945 profesor
universitar, membru al Academiei, autor al multor lucrări de filologie
clasică și etimologie. Însă ca cei de mai sus, au mai frecventat École
Pratique des Hautes Études numeroși alți români, precum: Mihai Berza,
între 1935 -1936; Ion Dianu, diplomat al acestui stabiliment în 1893;
Grigore Nandriș, între 1924 -1925; Francisc Pall, între 1936 -1938; Emil
Petrovici, între 1923 -1926; Sever Pop, între 1925 -1927 ; Iosif Popovici,
între 1901 -1902; Orest Tafrali, între 1909 -1911102 ș.a.
De un mare prestigiu se bucura însă Collège de France, care
încă de la fondarea lui, în 1530, s -a dovedit o instituție deschisă oricui,
fără o înscriere prealabilă și fără examene, car e a reușit să îmbine în mod
fericit cercetarea cu învățământul. Trecut din 1852 sub oblăduirea
ministerului Instrucțiunii Publice, Collège de France avea un număr de
patruzeci de catedre, cu tot atâția profesori ce țineau cursuri gratuite, iar
sediul era s ituat într -o ambianță cât se poate de stimulativă, alături de
noua Sorbonă, de Liceul „Louis -le-Grand “, Panthéon și Jardin du
Luxembourg. Frecventând cursurile lui Collège de France, pe la

101 Pentru perioada petrecută aici, între 1899 -1901, vezi Sextil Pușcariu, Călare
pe două veacuri. Amintiri de tinerețe (1895 -1906), București, Editura pentru
Literatură, 1968, p.129 -141.
102 Pe când Tafrali era student l a Paris, a publicat studiul: Colecțiunea creștină și
bizantină a Școalei des Hautes Études din Paris și studiul monumentelor
noastre, în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie “, vol. X, 1909,
p.363 -368. Mai târziu, în 1934, O. Tafrali a ținut 14 prelegeri la École Pratique
des Hautes Études, secția științelor religioase, asupra Reformei și a urmărilor ei;
un rezumat al acestor lecții a apărut în revista „Religio “, XI, 1935, cu titlul:
Chiesa Ortodossa e Riforma nei secoli XVI e XVII, textul fiind o prescurtare a
unei lucrări în proiect, Le defence de l’ortodoxim contre calvinism au XVI et
XVII siècle – L’oeuvre de Meletios Sirigos, întreruptă datorită decesului
prematur al istoricului.

170 1878 -1880, Gr.G. Tocilescu audiază în afară de prelegerile lui M. B réal
(amintit mai sus) și pe cele ale lui P. Meyer (devenit directorul
Colegiului în 1882), L. Renier și Alfred Maury. Îndeosebi legătura cu
acesta din urmă i -a fost de mare folos lui Tocilescu. Membru al lui
Collège de France din 1862 și director general al Arhivelor Naționale
între 1868 -1888, Alfred Maury era un adevărat erudit, arheolog și istoric
deopotrivă, îndrumându -l pe tânărul român în cercetarea arhivelor
franceze, pentru ca mai apoi, pe baza documentelor adunate, Tocilescu
să editeze un volum din colecția Hurmuzaki. Însă tot aici a căutat să -și
desăvârșească studiile despre antichitatea greco -romană, lucrând
îndeosebi cu epigrafistul L. Renier. Asemenea lui Gr.G. Tocilescu,
cursurile de la Collège de France au fost urmărite și de un discipol al
său, Orest Tafrali (1876 -1937), care audiază îndeosebi pe Ernest
Babelon și R. Cagnat. De altfel, pe la Collège de France au trecut mai
toți românii aflați la studii la Paris, unul din cei care au avut un rol
semnificativ în modelarea tinerelor spirite și de s invocat de universitarii
noștri literari pentru atacurile sistematice contra filosofiei pozitiviste
fiind Henri Bergson, profesor aici din 1904.
În afara acesteia se cuvine a fi menționată École des Chartes,
creată încă din 1821, ca stabiliment științifi c și cultural de rang superior,
destinat a pregăti un personal înalt calificat pentru conservarea
patrimoniului bibliotecilor, arhivelor, muzeelor, a monumentelor și
colecțiilor arheologice. În fapt, prin multitudinea disciplinelor predate
aici, instituția oferea instrumentarul cel mai adecvat pentru exploatarea
tuturor surselor ce serveau la recon strucția trecutului, la un moment dat
dovedindu -și utilitatea chiar și în chestiuni de natură politică103. Este și
motivul pentru care mai toți viitorii noștri inte lectuali „literari “ au trecut
pe aici, după modelul ei Ion Bianu creând la București învățământul
bibliologic, pentru ca în 1924 același cărturar să fondeze Școala Practică
de Arhivistică și Paleografie, devenită din 1931 Școala Superioară de
Arhivistică ș i Paleografie. Aici a predat biblioteconomia Alexandru
Sadi-Ionescu (1873 -1926), fiind urmat apoi, din 1929, de N.
Georgescu -Tistu (1894 -1972), filolog specializat atât la École des
Chartes, cât și la École Américaine des Bibliothécaires din Paris. Iar pe

103 De pildă cu ocazia revizuirii procesului Dreyfus, când un doc ument atribuit
căpitanului condamnat s -a dovedit a fi un fals tocmai datorită profesionalismului
unor specialiști de la École des Chartes (în 1898).

171 temeiul acelorași stimuli – dar și ca discipol al lui Bianu –, Ioachim
Crăciun (1898 -1971) a început să țină din 1932 un curs de bibliologie la
Universitatea din Cluj104, după ce anterior, ca bursier al Școlii române
din Paris, a frecventat École des Chartes (1926 -1927), dar și Institutul
Internațional de Bibliografie din Bruxelles (1927). Maria Holban
(1901 -1991) a urmat literele și dreptul la București, și tot aici și -a trecut
doctoratul, însă s -a specializat în paleografie latină la École des Chartes.
A fost apoi profesor la Școala Superioară de Arhivistică din capitală, iar
din 1949 cercetător științific, editoare a unor importante tomuri de
documente, fundamentale pentru reconstituirea istoriei naționale.
Și nu în ultimul rând, École Normale Supérieure, f ondată în
1794 pentru „a pregăti profesorii și a propaga ideile Luminilor “, dar care
din 1903 va fi racordată Sorbonei, prin aceea că toți elevii celei dintâi
trebuie să urmeze cursurile facultăților de litere sau de științe105. În
privința acesteia, s -a inv ocat deja contribuția majoră a Școlii de pe „rue
d’Ulm “ la dezvoltarea ideilor liberale și republicane în spațiul francez,
nu numai datorită unor profesori precum E. Lavisse, G. Monod, J. Jaurès
sau L. Blum, ci mai ales prin metodele de învățământ, care în curajau
discuțiile critice. Cu toate acestea, nu lipsiseră nici decepțiile din partea
unor foști elevi ai Școlii, din a doua jumătate a veacului XIX, datorită
atmosferei intelectuale sterile de atunci, cu o educație bazată îndeosebi
pe retorică și filozofi e. Pentru anii 1850 -1860, Alfred Rambaud
(promoția 1864), Gabriel Monod și Ernest Lavisse (promoția 1865) –
ultimii doi devenind apoi profesori aici – și-au manifestat nemulțumirea
îndeosebi față de superficialitatea învățământului istoriei care le era
propus106. Însă prestigiul Școlii a sporit mereu, iar a intra într -un
asemenea stabiliment reprezenta ceva cu totul și cu totul deosebit. Școala
era impregnată de o tradiție democratică, elevii fiind selectați, pe baza
unui concurs dur, din toate regiunile Fran ței, indiferent de categoria

104 Mai întâi ca conferențiar suplinitor la Bibliografie generală (1932 -1938), iar
din 1946 ca profesor titul ar la catedra de Istoriografie română și științe auxiliare
(cf. „Monitorul oficial “, nr.157 din 10 iulie 1946).
105 Tot din 1904, profesorii de la Școala Normală au devenit profesori la
Sorbona.
106 Cf. William R. Keylor, Academy and Community. The Foundation of the
French Historical Profession, Cambridge, Harvard University Press, 1975,
p.36-39.

172 socială ori de religie (ceea ce a generat un mit, nu întocmai adevărat, în
ceea ce privește originea socială modestă a absolvenților). La cumpăna
dintre secolele XIX -XX, normalianul tipic era un republican convins,
antidoctrina r, socialist în sensul lui Jaurès, patriot însă fără să fie șovin,
liber-cugetător, fără convingeri religioase profunde.
Pe de altă parte, Școala a produs în mod real o mică elită
intelectuală, care după 1870 a dobândit o anume influență politică, prin
elaborarea ideologiilor care să susțină guvernele celei de -a treia
Republici, impunând normele culturale ale unei Franțe moderne. Nu
întâmplător, dintre normalieni au fost recrutați administratorii
învățământului, la fel cum tot dintre ei mulți au dobândit de -a lungul
vremii pârghii politice de prim rang, generând chiar un mit al spiritului
de castă ce caracterizează pe elevii acestei instituții107.
Deși Școala părea închisă studenților străini108, dintre românii
care au fost acceptați totuși aici – la secția „let tres“109 – se cuvine a
invoca pe Ștefan Vârgolici (promoția 1867, 25 elevi), care a avut printre
colegi cinci viitori profesori la Sorbona (Alphonse Aulard, Ch. Dejob,
Ernest Denis, Victor Egger, Emile Faguet), dar și alți universitari precum
Ernest Mérimée (la Toulouse) și Georges Renard (la Lausanne și apoi
Collège de France); Pompiliu Eliade (promoția 1892, 24 elevi), coleg cu

107 Asupra acestui aspect vezi: Robert J. Smith, The École Normale Supérieure
and the Third Republic, Albany, State University of New York Press, 1982;
Diane Rubenstein, What’s left? The École Normale Supérieure and the right,
Madison, University of Wisconsin Press, 1990.
108 Admiterea străinilor se făcea după o procedură specială, la cererea
guvernului de unde provenea candidatul, cel admis având un statut special, de
„élève étranger hors cadre “. Străinilor le era destinat un număr limitat de locuri,
în deceniul al treilea al veacului XX fiind admiși în medie de 4 -5 pe an, iar în cel
următor numărul lor variind între 5 și 10 (cf. Nicolas Manitakis, L’essor de la
mobilité ét udiante internationale à l’âge des Etats -nations. Une étude de cas:
les étudiants grecs en France, 1880 -1940, Thèse dirigée par Gérard Noiriel,
Paris, École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 2004, p.158).
109 Pentru aspectele legate de sursele document are și elevii români de la Școala
Normală vezi Florea Ioncioaia, Les Normaliens: Romanian Students at the
École Normale Supérieure in Paris (1867 -1940). Sources and Issues, în vol.
Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation States in
Europe (second part of the 19th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor
Karady, Budapest, CEU -Pasts, Inc., 2005, p.200 -209.

173 viitorii universitari Henri Bornecque (la Lille), Emile Cohen și Joseph
Segond (la Aix), Georges Cirot și Albert Dufourcq (la Borde aux), Jules
Coulet (la Montpellier), Albert Demangeon și Emmanuel de Martonne
(la Sorbona), Gustav Rudler (la Oxford); Nicolae Condeescu (promoția
1925, 30 elevi), coleg cu opt viitori universitari, printre care Jean
Hyppolite și Henri Marrou. La aceștia p utem adăuga un cetățean francez
ajuns profesor la Universitatea din Cluj, Yves Auger (promoția 1912, 37
elevi), care a avut printre colegi șapte viitori universitari, dar și câțiva
care au pierit în primul război mondial110.
Cert este faptul că Pompiliu Eli ade a considerat École Normale
ca „o perfectă școală de educație morală pentru un străin “, iar faptul că
se făcuse o excepție pentru el de a fi primit ca elev îi crease chiar „un fel
de aureolă de mică glorie locală “, de altfel simțindu -se excelent aici,
după cum îi mărturisea în 1894 lui Al. Odobescu111. Dacă de Sorbona,
Eliade nu era prea încântat, în schimb École Normale Superieure – îi
scria el lui T. Maiorescu în ianuarie 1893 – „e un mediu ce îmi priește
atât prin felul cum se înțelege înăuntrul ei învă țătura, cât și prin felul de
viață ce o duci într -însa. Internatul nu mă tulbură și tovarășii mei de
cursuri sunt niște îngeri care știu carte multă. Fără să -ți dai seama cum,
progresezi aci repede “112. Iar aici, Eliade a fost elevul lui Ferdinand
Brunetière , care preda și la Sorbona, iar din 1893 devenise membru al

110 Pentru aceste informații vezi suplimentul istoric anual al publicației
Association amicable de secours des anciens eleves de l’École Normale
Superieure, care reproduce în fiecare număr lista promoțiilor, ținând evidența
carierei fiecărui fost elev, înregistrând totodată decesele etc. Pentru cei ce vor să
adâncească cercetările, un prim și important îndrumător este volumul lui P ascale
Hummel, Anne Lejeune, David Peyceré, Pour une histoire de l’École Normale
Supérieure. Sources d’archives (1794 -1993), Paris, Archives Nationales, 1995.
În ceea ce privește beneficiile intelectuale ale celor care au urmat secția „lettres “
vezi: Craig S. Zwerling, The emergence of the École normale superieure as a
center of scientific education in nineteenth -century France, New York, Garland
Pub., 1990; Pascale Hummel, Humanités normaliennes. L’enseignement
classique et l’érudition philologique dans l’ École Normale Supérieure du XIXe
siècle, Paris, Les Belles Letters, 1995.
111 A. Odobescu și corespondenții săi, p.205.
112 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.159.

174 Academiei Franceze113, dar și al lui Joseph Bédier , care din 1903 va
ocupa catedra de limba și literatura franceză a Evului Mediu de la
Collège de France, un excelent realizator de ediții critice di n Fabliaux
(1893), Tristan et Yseult (1900) și La Chanson de Roland (1921), care
împreună cu Paul Hazard a publicat o impresionantă Histoire de la
littérature française (1923 -1924), și el membru al Academiei din 1920.
Apetitul românilor pentru facultatea d e științe pariziană este
aproape la fel ca pentru cea de litere, iar deși proporțiile sunt oarecum
diferite, clasamentul însă este adeseori același. Între 1828 -1890, de pildă,
au urmat cursurile facultății de științe 112 tineri români (majoritatea
după 186 4), 67 fiind bacalaureați114, 35 licențiați și 10 doctori,
preferându -se îndeosebi studiile matematice115. Iar în ce privește
clasamentul printre străini, în anul 1889/1890, de pildă, tinerii noștri se
aflau pe locul secund (24%), după ruși (33,3%), dar înaint e de americani
(13%)116.
Facultatea de științe a fost căutată îndeosebi după 1870, când
programa școlară s -a pus mereu în acord cu ne cesitățile tot mai crescute
ale societății franceze, care cunoștea un accelerat proces de
industrializare și avea nevoie de cât mai multe cadre înalt calificate în
cele mai diverse domenii ale științelor exacte și tehnicii. Este, de altfel, și
perioada când apar pe lângă acest stabiliment diverse institute de științe
aplicate care, în afară de cercetarea fundamentală, promoveaz ă diverse
experimente tehnologice, cu rezultate notabile, lărgind sfera
specializărilor profesionale, sancționate după 1897 și prin titluri
universitare specifice117. Acest aspect a constituit cu siguranță una din
semnificativele inovații ale sistemului educ ativ francez republican,
preluat în mod evident după modelul Institutului universitar german.
Totodată, această formă de stabiliment a dus la întărirea universităților

113 Vezi necrologul semnat de P. Eliade la moartea lui Brunetière în „Viața
nouă“, București, II, 1907, nr.23, p.509 -519.
114 Acesta fiind primul grad în sistemul universitar francez.
115 Pompiliu Eliade, Din Arhivele Sorbonei științifice , în „Revista generală a
învățămîntului “, I, 1906, nr.7, p.451 -463; între 1891 -1904, al ți zece români și -au
susținut doctoratul în științe.
116 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), p.62.
117 Fritz Ringer, Education and Society in Modern Europe , London, Indiana
University Press, 1979, p.149 -150.

175 provinciale care, prin investiții masive în astfel de institute, au reușit să
devină mul t mai atractive pentru publicul studențesc străin118. Îndeosebi
Institutele electrotehnice de la Grenoble, Toulouse și Nancy, create în
primul deceniu al veacului XX, au fost frecventate de un număr
important de studenți originari din Europa de est și de sud -est119. La
nivelul întregului hexagon, din totalul studenților străini înscriși la
facultățile de științe, cei din România au reprezentat 10,12% în 1904,
6,18% în 1909 și 10,37% în 1913120.
Spre deosebire însă de alte facultăți provinciale, Sorbona și -a
păstrat pe mai departe funcțiile principale de învățământ și cercetare,
însă aceasta din urmă mai puțin aplicată, pentru că sarcina fusese
preluată major de învățământul tehnic superior. Asistăm însă la o
frecvență sporită în astfel de institute tehnice a multo r studenți români
care urmau ca facultăți principale medicina și dreptul. Cursurile
complementare la Institutul de Medicină Legală și de Psihiatrie, la cel de
Puericultură, de Criminalogie etc, ofereau șansa obținerii diplomei de
igienist, radiolog, radiot erapist, criminalist ș.a. Așa a procedat, de pildă,
Toma Dragu (n.1877), licențiat în drept la București (1900) și cu
doctoratul luat la Paris în 1903, care a urmat aproape doi ani seminarul
de criminalogie din Berlin, sub conducerea lui Frantz von List, d upă care
revine la Paris, unde va studia între 1907 -1911 aceeași materie, iar
complementar sociologia și economia politică, ulterior activând în
mișcarea socialistă din România (fiind în două rânduri și deputat), dar pe
care a abandonat -o în 1923. Nicolae Bălan (1886 -1966), absolvent al
medicinei la Iași (1913), s -a specializat ceva mai târziu în cadrul
Institutului de patologie din Freiburg (Germania) – în 1922/1923 și
1925/1926 –, pentru ca apoi să urmeze cursurile Institutului

118 George Weisz, The Emergence of modern universities in France, 1863 -1914,
p.183.
119 Mary Jo Nye, Science in the Provinces. Scientific Communities and
Provincial Leadership in France, 1860 –1930 , Los Angeles, University of
California Press, 1986, p.45 -46; Irina Gouzevitch, Dmitri Gouzevitch, Se former
et s’informer. Un regard sur la migration scolaire est -européenne dans les
établissements français d’enseignement technique entre 1800 et 1940, în vol.
Universitäten als Brücken in Europa , ed. Hartmut Rüdiger Peter și Natalia
Tikhonov, citat, p.260 -269.
120 Pierre Moulinier, Historiographie et sources de l’histoire des migrations
étudiantes en France (1800 -1940), citat, p.147.

176 medico -legal din Paris (193 0/1931), devenind ulterior titularul catedrei
de medicină legală la Iași și totodată medicul legist șef al Tribunalului
din localitate etc.
De asemenea, nu puțini tineri din România au beneficiat de
stagii de specializare în cadrul unor Institute sau Labor atoare dependente
de Sorbona, cu profituri intelectuale indiscutabile. Aflat în 1901 la
Laboratorul Arago din Banyuls, Paul Bujor (1862 -1952) era de -a dreptul
fascinat de posibilitățile oferite de acest stabiliment. „Sunt foarte
mulțumit – îi scria Bujor l ui Ion Simionescu – că am venit aici. Instalație
admirabilă. Tot ce trebuie pentru lucru. O bibliotecă aproape completă.
Sala de aquarii e admirabil instalată; afară de aceasta, bazinuri și aquarii
speciale pentru cei ce fac cercetări originale “. În plus, viitorul universitar
român și director al Institutului de Morfologie de la Universitatea din
Iași, era găzduit gratuit, pentru că „numai franțuzii sunt capabili de o
astfel de ospitalitate “. Conchizând, Paul Bujor găsea „o adevărată
plăcere de a lucra în u n astfel de Laborator, unde ai totul la dispoziție și
unde domnește armonia, sinceritatea și libertatea de lucru și de vorbe,
perfecte “121. Iar această experiență a avut consecințe de durată în cariera
sa ulterioară, nu de puține ori făcând referire la fonda torul acestui
laborator, zoologul Henri de Lacaze -Duthiers, profesor la Sorbona, care
înaintea fondării centrului Arago mai întemeiase un altul, Roscoff (unde
a lucrat și Bujor în 1905, în același an fiind acolo prezent și Ion Borcea,
iar ceva mai târziu I oan Scriban), cele două completându -se prin
diversitatea situațiilor ecologice. De altfel, existența Laboratorului Arago
a adus contribuții majore la dezvoltarea științelor biologice, aici
efectuându -se de -a lungul vremii cercetări notabile în ceea ce priv ește
oceanologia biologică, relația biodiversitate și evoluție etc. În cadrul
Stațiunii Biologice de la Roscoff – fondată în 1872, ca un centru de
cercetare și învățământ în domeniul biologiei marine și oceanologiei – a
lucrat și Ioan Drăgoiu (1878 -1941), absolvent al medicinii veterinare din
București (1903), care apoi s -a specializat la Paris, urmărind cursurile de
la Collège de France (1919 -1923), devenind ulterior profesor de
histologie și embriologie la Universitatea din Cluj, iar mai târziu – în
1935 -1936, a trecut pe aici și Eugen Pora (1909 -1981), ocupând apoi
catedra de fiziologia animalelor la universitățile din Iași și Cluj.

121 L. Kalustian, Simple note, II, București, Edit. Eminescu, 1982, p.92 -94.

177 În acest context, de -a lungul perioadei avute în vedere,
constatăm o permanentă creștere a interesului studenților străini f ață de
facultatea de științe: de exemplu, dacă în 1909 erau 192 candidați la
certificatele de studii superioare, în 1912 sunt deja 338. În schimb, ca și
în cazul doctoratului de stat, cel universitar era de asemenea extrem de
rar, acesta din urmă – de exem plu – fiind obținut între 1903 -1912 de
doar 64 persoane, așadar cam de șase străini pe an122. În perioada
interbelică însă, numai la Paris, de pildă, în 1928/29, din 115 candidați la
titlul de doctor în științe, 67 erau străini123.
Dintre numeroșii tineri din România care și -au desăvârșit
studiile la facultatea de științe din Paris, obținând și titlul de doctor, sau
care s -au specializat în vreunul din institutele aferente, amintim aici pe:
Victor Anastasiu (1867 -1933), cu un doctorat în științe naturale și o
specializare la Musée d’Histoire Naturele, care chiar dacă a rămas
profesor la un liceu din București, a publicat mai multe studii asupra
geologiei Dobrogei, o vreme fiind chiar asistent la Muzeul de Geologie
și Paleontologie din capitală; Theodor Angheluț ă (1882 -1964), cu o
licență în țară și un doctorat în matematici la Paris (1910), ulterior
profesor la Universitatea din București; Aurel Angelescu (1886 -1938),
cu licența și doctoratul în matematici, ca discipol al lui Paul Appell
(1855 -1930) – printre al tele, unul din cei mai fervenți dreyfusieni și
rector al Academiei (1920 -1925) –, ajuns profesor la universitățile din
Cluj și București, specialist în algebra superioară și teoria numerelor;
Nicolae Athanasescu (1858 -1937), cu un doctorat aici în 1886, a devenit
profesor de chimie la Universitatea din București și la Școala Superioară
de Agronomie; Gheorghe Atanasiu (1893 -1972), după absolvirea
facultății de științe din București (1919), va studia la Paris vreme de
patru ani (1921 -1925), trecându -și aici d octoratul în științe fizice,
devenind apoi profesor la universitățile din Cluj și București; Ion Gh.
Botez (n.1892), cu licența în țară și doctoratul la Paris în științe naturale
(1926), a ajuns profesor de antropologie și paleontologie la Universitatea
din Iași; Gh. Bratu (1881 -1941), cu un doctorat în matematici, ajuns

122 Pierre Moulinier, Les étudi ants étrangers à Paris au XIXe siècle. Origines
géographiques et cursus scolaires, p.95-111.
123 Cf. Nicolas Manitakis, Etudiants étrangers, universités françaises et marché
du travail intellectuel (fin du XIXe-années 1930): certifier sans gratifier, des
titres universitaires pour l’exportation, citat.

178 profesor de calcul diferențial și integral la Universitatea din Iași și apoi
din Cluj; Dimitrie Brândză (1846 -1895) a urmat științele la Paris,
trecând totodată și un doctorat în medicină t ot aici, în 1869, ocupând
apoi catedra de botanică și zoologie din București; Marcel Brândză
(1868 -1934), licențiat în științe naturale la Sorbona, unde și -a trecut și
doctoratul în 1891, devenind apoi profesor la universitatea din București
și autor al ma i multor lucrări de botanică; George
Cantacuzino -Răfoveanu (1845 -1898), licențiat în matematici, ajuns în
țară director general al Căilor Ferate, apoi ministru de Finanțe
(1895 -1898); Gh. Călugăreanu (1902 -1976), după absolvirea
universității din Cluj (192 4) va merge la Paris, în 1928 obținând titlul de
doctor în matematici, ajungând profesor la facultatea frecventată în țară
și membru al Academiei Române; Nicolae Coculescu (1866 -1952), după
licența din țară (1889) a plecat imediat la Paris, frecventând tot odată
Observatorul Astronomic, susținându -și apoi doctoratul în 1895 în
domeniul mecanicii cerești, pentru ca la revenire să devină profesor la
Universitatea din București și fondatorul Observatorului Astronomic
(1908); Nicolae Costeanu (n.1884), cu licenț a la București în 1907 și
doctoratul la Sorbona în fizică (1914), apoi profesor universitar, iar o
vreme director al Institutului de analize chimice; Petru Culianu
(1870 -1951), doar cu licența pariziană, ajuns conferențiar de analiză
matematică la Universi tatea din Iași; Anton Davidoglu (1876 -1958), cu
doctoratul susținut aici, a devenit profesor de calcul diferențial și integral
la Universitatea din București; Gh. Demetrescu (1885 -1969), doctor în
științe la București, s -a specializat mai mulți ani la Pari s, frecventând
Observatorul Astronomic (între 1908 -1923), fiind în cele din urmă
profesor la universitățile din Cluj și București; David Emmanuel
(1854 -1941), care și -a susținut doctoratul cu Victor Puiseux, devenind
apoi profesor universitar; Constantin G ogu (1854 -1897), după o licență
în matematică la București și -a continuat studiile la Sorbona
(1878 -1881), fiind totodată admis ca elev și la Observatorul din Paris,
devenind apoi profesor de geometrie analitică la universitatea din
capitală; Vasile Buțure anu (1858 -1941), doctor în fizică la Paris, apoi
profesor la Universitatea din Iași; Nicolae Ciorănescu (1903 -1957), care
după o licență în științe la București, mai dobândește una la Paris,
precum și doctoratul în matematici la Sorbona (1929), ajung ând ap oi
profesor la universitatea din capitală; George Manu (1903 -1961) a
obținut mai întâi licența în țară, pentru ca apoi să dobândească la Paris

179 un certificat de studii superioare în chimie fizică și radio -activitate,
lucrând totodată cu Marie Curie la diser tația lui doctorală (între
1927 -1933), pe care o va susține în 1933, ulterior devenind conferențiar
la catedra de fizică moleculară, acustică și optică de la București, carieră
întreruptă datorită înregimentării lui în mișcarea legionară, motiv pentru
care a și fost întemnițat sub comuniști; Nicolae Florescu (1869 -1939),
după o licență la București, își va continua studiile la Paris, dobândind o
nouă licență (1895) și un doctorat în științe naturale (1897), ulterior fiind
profesor la Universitatea din Cernă uți, după ce ocupase postul de
inspector general școlar pentru învățământul secundar; Nicolae
Georgescu -Roegen (1906 -1994), după absolvirea matematicii la
București a studiat statistica la Sorbona, fiind apoi profesor la
universitatea din capitală, după 19 48 stabilindu -se în străinătate și
predând la stabilimentele similare din Nashville (Tennessee), Geneva și
Strasbourg, celebru îndeosebi pentru teoria sa bioeconomică; Alexandru
Ghica (1902 -1964), care în anii primului război a urmat Liceul
„Saint -Louis “ din Paris, apoi facultatea de științe, susținând doctoratul
1925 și predând ulterior la Universitatea din București calculul
funcțional; Spiru Haret (1851 -1912), primul român ce a obținut
doctoratul în matematici la Sorbona (1878), ajuns profesor la
Univers itatea din București, fiind de mai multe ori ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice, artizanul legii învățământului din 1898; Horia
Hulubei (1896 -1972) și -a luat doctoratul la Paris, în 1932, lucrând cu J.
Perrin, ulterior fiind profesor la Universi tatea din Iași, specialist în
radioactivitate și structura materiei; Dragomir Hurmuzescu (1865 -1954),
licențiat la Paris în fizică și chimie (1891), lucrând apoi cu G. Lipmann,
pentru ca în 1896 să -și susțină doctoratul la Sorbona, ulterior deveni nd
profes or la universitățile din Iași și București, fondator al
Radio -Difuziunii române, o vreme secretar general la Ministerul
Instrucțiunii Publice etc; Constantin I. Istrati (1850 -1918), mai întâi
doctor în medicină la București (1877), după care pleacă la Pari s, unde a
studiat în laboratoarele lui Wurtz și Friedel, luând licența și doctoratul în
chimie (1887), devenind apoi profesor la universitatea din capitală,
ministru la Lucrările Publice, la Culte și Instrucțiune Publică, la
Agricultură, Industrie, Comerț și Domenii ș.a.; Traian Lalescu
(1882 -1929), cu studii universitare la Iași și București, după care își va
trece doctoratul în matematici la Paris, în 1908, cu Picard (pentru
pregătirea disertației a trecut un semestru și pe la Göttingen), totodată

180 obținân d și diploma de inginer la Școala Superioară de Electricitate,
devenind apoi profesor la facultatea de științe din capitală și primul
rector al Politehnicii din Timișoara; Constantin Miculescu (1865 -1937)
și-a luat licența la București în 1891, după care ș i-a trecut doctoratul la
Paris (1893), lucrând cu Gabriel Lippman, devenind profesor de fizică
moleculară, acustică și optică la universitatea din capitală; Gh.I. Năstase
(n.1887), după o licență la Iași a mers pentru specializare la Paris
(1924 -1926), und e a lucrat la Sorbona cu Emm. De Martone, iar la
Collège de France cu Jean Brunhes, susținându -și apoi doctoratul în țară
(1932), devenind profesor la facultatea de științe din metropola moldavă,
predând o vreme antropogeografia; Traian Negrescu (1900 -1960 ), după
cursurile Politehnicii din București și -a trecut doctoratul la Sorbona, în
1927, devenind apoi profesor de metalurgie și mașini la stabilimentul pe
care îl absolvise în țară, totodată director al Serviciului minelor și
metalurgiei din Ministerul In dustriei și Comerțului etc; Constantin
Nicolau (1873 -1947), după studii universitare în țară și -a trecut
doctoratul la Sorbona (1912), devenind profesor de matematici generale
la facultatea de științe din Iași; Constantin Pârvulescu (1891 -1945), după
obțin erea licenței la București, se va specializa între 1921 -1924 la
Observatorul astronomic din Paris, trecându -și apoi doctoratul aici în
1925, devenind în țară profesor de astronomie la universitatea din
capitală și ulterior la cea din Cluj; Dimitrie Pompeiu (1873 -1954) și -a
trecut licența și doctoratul la Paris, lucrând îndeosebi în laboratorul de
mecanică fizică experimentală al lui Koenigs, dar și pe lângă Emile
Picard și H. Poincare, devenind la întoarcere profesor la universitățile
din Iași și București; I. Popescu -Voitești (1876 -1944) și -a susținut aici
doctoratul în științe naturale (1910), devenind apoi profesor de geologie
la Universitatea din București; Constantin Popovici (1878 -1956),
licențiat la Iași, după care pleacă la Paris ca bursier (1905 -1908),
susținând un doctorat în matematici la Sorbona, lucrând totodată la
Observatorul astronomic din Paris, la cel Central și de la Mont -Souris,
devenind apoi profesor la universitățile din Iași și București; Ștefan
Procopiu (1890 -1972), licențiat la Iași, în 1912, o vreme asistent la
București, pentru ca imediat după război – în 1919 – să plece la Paris,
unde își va susține doctoratul în fizică (1924), devenind apoi profesor la
Universitatea din Iași, celebru pentru descoperirea magnetonului teoretic
„Bohr -Procopiu “, dar și a fenomenului optic ce -i poartă numele; Simion
Sanielevici (1870 -1963), licențiat în matematici la București în 1895,

181 după care își trece doctoratul la Paris (1908), devenind apoi profesor de
mecanică rațională și aplicată la Universitate a din Iași, membru al
Academiei RPR; Simion Stoilov (1887 -1961), cu studiile universitare
complete la Sorbona și un doctorat în matematici (1916), ajuns profesor
la Universitatea din Cernăuți, iar apoi la București, la catedra de teoria
funcțiilor (din 194 1), pentru ca după război să fie și ambasador al
României în Franța; Sabba Ștefănescu (1857 -1931) și -a trecut licența
(1879) și doctoratul (1897) în științe naturale la Paris, pentru ca mai apoi
să devină profesor la Universitatea din București, în repetat e rânduri
deputat și senator; Nicolae Theodorescu (1908 -2000) și -a trecut aici
doctoratul în 1931 despre derivata areolară și aplicațiile ei la fizica
matematică, predând apoi la facultatea de științe din București, iar din
1942 la Politehnică; Al. Vitzu ( 1853 -1902), după absolvirea facultății de
medicină din Paris, în 1882, și -a susținut doctoratul în științe la Sorbona,
devenind profesor de fiziologie generală comparată la Universitatea din
București, membru în Consiliul Permanent al Ministerului Instrucț iunii
etc, etc.
Deși extrem de restrictivă, după cum am arătat mai sus, aflăm
câțiva români și la secția „științifică “ de la École Normale Supérieure:
Constantin Climescu (1844 -1926), ajuns profesor de geometrie analitică
la Universitatea din Iași; Gh. Țiț eica (1895 -1939), care după o licența la
București, a urmat cursurile de matematici la Sorbona și la Școala
Normală, unde a lucrat cu Gaston Darbouse, susținându -și apoi
doctoratul (1899), pentru ca în țară să devină profesor de geometrie
analitică la Univ ersitatea din București și de analiză infinitezimală la
Politehnică, membru al Academiei Române; Dumitru Ionescu
(1901 -1986), care după o licență la București va urma și cursurile acestei
școli (promoția 1924), obținând doctoratul în 1927, pentru ca mai ap oi să
fie profesor de analiză matematică la Universitatea din Cluj, iar din 1948
la Politehnica din același oraș, autor – printre altele – a unei lucrări
despre ecuații diferențiale și integrale (1964); Miron Nicolescu
(1903 -1975), promoția 1925, anterior licențiat în științe la București, va
mai susține o alta la Paris (1927), după care și -a trecut și doctoratul
(1928), devenind apoi profesor de geometrie analitică la Universitatea
din Cernăuți, iar ulterior la cea din București, președinte al Academiei
Române și ministru; Tiberiu Popoviciu (1906 -1975) a fost elev al acestei
Școli între 1927 -1930, susținându -și doctoratul în 1933, ulterior predând
la universitățile din București, Iași și Cluj, în acest ultim oraș fiind și

182 director al Institutului de calcul numeric al Academiei (din 1957); Radu
Țițeica (1905 -1987), promoția 1928, menționat și în altă parte a cărții de
față, și -a trecut doctoratul la Sorbona în 1933, fiind apoi profesor la
Universitatea din Cluj (1941 -1953).
Deopotrivă de atractive au fost îns ă stabilimentele pariziene de
ingineri, precum L’École Polytechnique și școlile ei de „aplicație “
(l’École des Ponts et Chaussées, L’École des Mines, L’École Centrale
des Arts et Métiers, l’École Supérieure d’Électricité, l’École des Postes
et Télégraphes etc), sau L’École des Beaux -Arts – instituții care au atras
numeroși tineri din România interesați să devină arhitecți, ingineri civili
sau de mine, ingineri mecanici, chimiști ori în domeniul electricității124.
Una din cea mai veche școală europeană de in gineri, creată pe la
1747, l’École des Ponts et Chaussées a contribuit în bună măsură la
formarea specialiștilor români în lucrările publice, îndeosebi în
dezvoltarea căilor de transport. Statutul tinerilor de la noi era de regulă
cel de „elevi externi “, admiși pe bază de concurs și cel mai adesea după
trecerea printr -o școală pregătitoare din Paris, precum Liceul St. Louis,
Institutul Duvigneau -de-Lanneau, L’École Pillet, Collège St. Barbe ș.a.,
iar durata studiilor era de trei ani125. Demn de remarcat este faptul că
dintre străinii admiși din regiunea balcanică, cel mai vechi este Panait
Donici, din Iași, care a studiat aici între 1852 -1855, ajuns ulterior
ministru al Lucrărilor Publice (1867 -1868). De altfel, dintre studenții
proveniți din această zonă, cei din România au fost cei mai numeroși, în
intervalul 1861 -1914 numărul lor fiind de 74, comparativ cu doar 46 din
Grecia, 40 din Turcia, 2 din Serbia și 4 din Bulgaria, același clasament
păstrându -se și în ceea ce privește succesele școlare, măsurabile pri n

124 Anousheh Karvar, Les eleves roumains de l’École polytechnique et la
politique extérieure de la France (1859 -1914), în „Revue d’histoire
diplomatique “, 4, 1993, p.309 -324. Vezi și A. Karvar, Les élèves étrange rs.
Analyse d’une politique, în vol. La Formation polytechnicienne 1794 –1994 , ed.
B. Belhoste, A. Dahan Dalmedico et A. Picon, Paris, Dunod, 1994, p.425 -431; I.
Gouzevitch, D. Gouzevitch, Se former et s’informer. Un regard sur la migration
scolaire est -européenne dans les établissements français d’enseignement
technique entre 1800 et 1940, citat, p.260 -269.
125 Excepție au constituit -o promoțiile 1878 și 1879, care au terminat în doar doi
ani.

183 numărul de diplome (51) și certificate (20) primite126. Mai mult chiar, la
nivelul întregului efectiv al Școlii, până spre finele secolului XIX
românii au fost mereu pe locul al treilea (cu 11%), după francezi
(29,3%) și polonezi (22,5%)127.
În mod evident, interesul pentru acest stabiliment nu a fost
întâmplător, dacă se ține seama de implicarea francezilor pe la mijlocul
veacului XIX în procesul de organizare a serviciului de poduri și șosele
din Principatele Române, pe la începutul anilor 1860 fiind angaja t aici
celebrul inginer Aristide Dumont, cel care printre altele a fost
promotorul canalului Rhonului. Dintre cei care au urmat cursurile acestei
Școli și au avut apoi o carieră meritorie, amintim pe: I.I.C. Brătianu
(1864 -1927), care după studii secundare la București, a urmat la Paris
Colegiul „St. Barbe “ și Școala de Poduri și Șosele, la revenire lucrând la
construcția căii ferate din Moldova, la podul de la Cernavodă, pentru ca
mai apoi să facă o carieră politică de excepție, devenind liderul
Partidului Liberal și în mai multe rânduri ministru și prim -ministru;
Alexandru Davidescu (1858 -1937), absolvent al acestei Școli în 1884,
ajuns profesor de construcția orașelor, îmbunătățiri funciare și mașini
hidraulice la Politehnica din București, o vreme direct or general la
Ministerul Lucrărilor Publice; Ermil Pangrati (1864 -1931) a terminat
Școala de Poduri și Șosele din Paris în 1889, devenind apoi profesor de
geometrie descriptivă la Universitatea din Iași și ulterior la cea din
București, rector al acesteia din urmă, iar pentru scurt timp ministru al
Lucrărilor Publice.
Întemeiată în 1783, odată cu extraordinara dezvoltare a
exploatării minelor (și nu fără implicații chiar geopolitice), L’École des
Mines era situată din 1816 în chiar inima Cartierului Latin ( în vechiul
Hôtel de Vendôme) și era destinată să formeze ingineri civili de mine,
dar și un corp de tehnicieni ai statului. Dintre cei care au urmat cursurile

126 Cf. Alexandre Kostov, Les étudiants roumains, serbes et bulgare s à l’École
des Ponts et Chaussées (Paris) pendant la seconde moitié du XIXe et au début
du XXe siècle: origine sociale, formation, réalisations professionnelles, în
„Études Balkaniques “, Sofia, 2004, no.2, p.76 (vezi lista completă a studenților
din Român ia la p.84 -86). Din totalul tinerilor din România care au studiat la
École des Ponts et Chaussées, ceva mai mult de jumătate aveau o formație
secundară sau superioară francofonă, dobândită în Franța, Elveția sau Belgia.
127 Ibidem, p.75.

184 la École des Mines și au avut un rol de seamă apoi în societatea
românească pot fi invocați: Cons tantin Alimănișteanu (1865 -1911),
revenit în țară în 1891, după care a lucrat la reconstrucția căii ferate
Bacău -Piatra Neamț, apoi în cadrul Ministerului Domeniilor s -a ocupat
de depistarea pânzelor freatice în Bărăgan, conducând o vreme și
exploatările m iniere, pentru ca în 1900 să fie numit directorul Industriei,
Comerțului și Minelor (în 1907 a fost și prefect de Ilfov); Dumitru
Alimănișteanu (1898 -1973), ajuns subsecretar de stat la Ministerul de
Finanțe, deputat în Parlament etc; Matei Drăghiceanu (18 44-1939) a
studiat aici între 1867 -1872, ulterior devenind profesor de hidrologie la
Universitatea din București, director al Minelor Statului și al Școlii de
Poduri și Șosele; Constantin Mircea (1866 -1936) a absolvit această
școală în 1893, devenind profe sor de exploatări miniere la Politehnica
din București, totodată director al UGIR; Radu Porumbaru (n.1854),
care pe lângă diploma de inginer a acestei Școli, a obținut și licența în
fizico -chimice la Paris, devenind primul director al fabricii de hârtie de
la Letea, fiind totodată și fondator al Băncii Comerciale; Sabba S.
Ștefănescu (1902 -1994) a urmat cursurile acestui stabiliment între
1920 -1923, ajungând apoi profesor la Institutul de Petrol, Gaze și
Geologie din București ș.a.
L’École Centrale des Arts et Métiers a fost și ea frecventată de
un număr semnificativ de români, până la 1900 – de exemplu – studiind
aici 42 tineri de la noi128. Dintre absolvenții acestei Școli se cuvin a fi
amintiți: Elie Angelescu (1836 -1882), care a ținut primul curs de
hidrau lică de la noi; Ion I. Arapu (n.1881), diplomat al acestei școli în
1906, ajuns inginer șef la Societatea Generală de Gaz și Electricitate din
București și profesor la Politehnică129; Vintilă Brătianu (1867 -1930),
care a urmat mai întâi cursurile pregătitoar e la Liceul Saint Louis, pentru
ca în 1887 să se înscrie la această școală, lucrând apoi la construcția
podului de la Cernavodă, dar și la altele peste Siret, Argeș și Vădeni,
ajungând apoi prim -ministru în 1927 -1928, după ce anterior fusese

128 Association amical e des anciens élèves de l’École Centrale des Arts et
Manufactures. Annuaire 1950, Paris, Société nouvelle Mercure -publicité (Impr.
de Châteaudun), 1950 (conține promoțiile de la 1877 la 1950).
129 Fratele său, Richard Arapu (1879 -1920) , a urmat aceeași școal ă, însă a optat
pentru stabilirea definitivă la Paris, unde a practicat jurnalistica la „Le Temps “ și
„Le Matin “.

185 ministru de Ră zboi și de Finanțe; Grigore Cerchez (1850 -1927) a
devenit profesor la Școala Superioară de Arhitectură din București, autor
al unor edificii importante, precum palatul Cotroceni, clădirea Bursei,
fațada Muzeului de Istorie Naturală ș.a.; Victor Costin (187 2-1939), care
după ce termină această școală (1892), o vreme a fost director al
Manufacturii de tutun din Iași, apoi profesor de geometrie descriptivă la
universitatea moldavă, iar în cele din urmă director general al
Monopolurilor Statului; Teodor Dragu ( 1848 -1925), care după
absolvirea acestei instituții și un stagiu la căile ferate austro -ungare a fost
subdirector general la CFR și profesor la Școala Națională de Poduri și
Șosele din București, fiind un reputat specialist în construcția mașinilor
cu abur (a proiectat, de pildă, o celebră locomotivă tip Pacific); Andrei
Ioachimescu (1868 -1943), absolvent al acestei Școli în 1894, după ce a
obținut și o licență în matematici la Sorbona (1893), fiind apoi profesor
de mecanică rațională la Politehnica din Buc urești; Constantin Olănescu
(1845 -1928) a ajuns profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din
capitală și la cea de Silvicultură, în câteva rânduri ministru la Lucrări
Publice și la Interne ș.a.
În afara instituțiilor de mai sus, nu putem să omitem pe cei care
au urmat l’École Supérieure d’Électricité și l’École des Postes et
Télégraphes, din care reținem pe: Ion S. Antoniu (1905 -1987), absolvent
al Politehnicii din București în 1928, după care își completează studiile
la Școala Superioară de Electri citate din Paris, devenind inginer
electrician (1929), ulterior lucrând la Societatea de Gaz și Electricitate
din capitală (1930 -1947), iar din 1946 fiind profesor la catedra de măsuri
electrice la Politehnica din București; Constantin Budeanu (1886 -1959)
a urmat Școala de Poduri și Șosele din București, iar apoi pe cea de
electricitate din Paris, ajungând apoi profesor la Politehnica din capitală;
Nicolae Dumitrescu (n.1887), care a lucrat în serviciul PTT din România
începând cu 1915, iar din 1930 a fost chiar directorul acestuia; Dumitru
Dumitrescu (1904 -1984), absolvent al Politehnicii din București, după
care a urmat cursurile școlii de electricitate și pe cele de la É cole
Nationale de l’Aeronautique din Paris, pregătindu -și doctoratul la
Göttingen, dev enind apoi profesor de mecanica fluidelor pe la mai multe
instituții de învățământ tehnic superior din capitală; Dionisie Germani
(1877 -1948), după Școala de Poduri și Șosele din București a urmat
Școala Superioară de Electricitate de la Paris, pe care a a bsolvit -o în
1919, devenind profesor la Politehnica din capitală; Ioan Gheorghiu

186 (1885 -1968), inginer -electrician al aceleiași școli (1910), va fi profesor
tot la Politehnica din București; Mihail Hangan (1897 -1964), după
absolvirea Politehnicii din Bucure ști (1922) a urmat Școala Superioară
de Electricitate (diplomat în 1925), ajungând profesor la Politehnica din
capitală; Nicolae Iliescu -Brănceni (n.1887), cu studii la Politehnica din
București și la Școala de Electricitate din Paris, devenind șef de serv iciu
la Banca Națională, secretar general la Ministerul Industriei și
Comerțului; Matei Marinescu (1903 -1983) și -a susținut doctoratul în
1942 la École des Postes et Télégraphes, devenind apoi profesor de
electroacustică la Politehnica din București; Ion P itulescu (n.1878),
licențiat în matematici la Sorbona, totodată diplomat -inginer al Școlii
Superioare de Electricitate și al celei de PTT din Paris, fiind apoi mai
mulți ani director general al Poștelor; Vasile Serghie (n.1874), după
obținerea diplomei la Școala de Electricitate a ajuns profesor de
electrotehnică generală la facultatea de științe din Iași; N.
Vasilescu -Karpen (1870 -1964), absolvent al Școlii Superioare de
Electricitate (1899) și doctor în fizică la Sorbona (1904), ajuns profesor
la Politehn ica din București, iar pentru scurtă vreme ministru la Industrie
și Comerț ș.a.
De o largă căutare s -au bucurat și stabilimentele provinciale de
rang superior în care erau promovate științele aplicate: Institutul
Electrotehnic și cel de Electrochimie și El ectrometalurgie din Grenoble,
Institutul Agricol, cel Chimic și cel Electrotehnic și de Mecanică
Aplicată din Nancy, Institutul Tehnic al Normandiei și cel Chimic din
Caen, Institutul Electrotehnic și de Mecanică Aplicată și cel Chimic din
Toulouse, Instit utul Chimic și Școala Națională de Petrol și de
Combustibili Lichizi din Strasbourg – mai toate (poate cu excepția
ultimei) frecventate masiv de străini. În 1914, de exemplu, din 335
studenți înregistrați la Institutul Electrotehnic din Toulouse, 150 erau
non-francezi, majoritatea provenind din Imperiul Țarist130. Ponderea
străinilor se va schimba îndeosebi în prima decadă a perioadei
interbelice, când studenții din România și Polonia vor deveni cei mai
numeroși în majoritatea institutelor menționate, aproape cu toții aspirând
la „diplome universitare “, iar din 1927 la cel de -al treilea tip de titlu,
acela de „inginer -doctor “.

130Paul Harry, From Knowledge to Power. The rise of the Science Empire in
France, 1860 -1914 , Cambridge, Cambridge University Press, 1985, p.151.

187 De un interes special s -a bucurat facultatea de științe din
Nancy, creată în 1854, ce a atras tineri de la noi mai ales pentru
pregăti rea oferită prin Institutele ei, precum cel Chimic (fondat în
1887), cel Electrotehnic (1900), Agricol și Colonial (1903), de
Mecanică (1906), de Geologie Aplicată (1908), de Matematici și Fizică
(1909), la care se vor mai adăuga după război Școala Superio ară de
Metalurgie și de Industria Minelor (în 1919), iar din 1930 Institutul de
Zoologie și cel de Botanică.
Îndeosebi Institutul Electrotehnic din Nancy a fost frecventat
de tinerii de la noi, între 1900 -1917 urmând cursurile acestui stabiliment
20 de st udenți din România, situându -se astfel pe locul doi printre
balcanici, după bulgari (32)131. Însă de o frecvență cu adevărat
impunătoare putem vorbi pentru perioada imediat următoare primului
război mondial, mai ales între 1919 -1923, când – bunăoară – numai în
anul universitar 1920/1921 se atinge cifra record de 37 de români, în
vreme ce dintre balcanici mai întâlnim doar un bulgar și un turc. Treptat
însă, ponderea tinerilor de la noi va scădea, până în 1931 având între 7
și 13 studenți români anual, pentru ca între 1934 -1937 să nu fie
înregistrat decât un singur studios. Sau, în cifră totală, constatăm că
între 1919 -1939 au frecventat acest Institut un număr de 89 de români
(din care doar 67 au obținut diploma de inginer), urmați de departe de
bulgari (26), turci (10) și greci (6). Trebuie însă să remarcăm faptul că
aproape jumătate din studenții proveniți din România erau israeliți, tot
ei reprezentând 60% dintre diplomații noștri de acolo132. Poate că aceste
proporții ar putea explica în mod real dificultatea echivalării în
România a diplomelor de inginer eliberate de Institutul Electrotehnic
din Nancy și primirea posesorilor în corpurile tehnice. Iar această
echivalare se făcea de către o comisie numită de ministrul Lucrărilor

131 Cf. Alexandre Kostov, Les étudiants balkaniques dans les écoles techniques
françaises, XIXe-début du XXe siècle. Sources et historiographie, în vol.
Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation States in
Europe (second part of the 19 th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor
Karady, Budapest, CEU -Pasts, Inc., 2005, p.199.
132 Cf. Idem, Les étudiants originaires des Etats balkaniques à l’Institut
électrotechnique de Nancy (1900 -1940), în vol. Un siècle de formation des
ingénieurs é lectriciens. Ancrage local et dynamique européenne, l’exemple de
Nancy, ed. Fr. Birck și A. Grelon, Paris, Ed. de MSH, 2006, 319 -334.

188 Publice, alcătuită din profesori de la Politehnica din București, care cel
mai adesea justifica refuzul prin aceea că diplomele de la Nancy nu ar fi
«pe picior de egalitate» cu cele eliberate de l’École des Mines, l’École
des Ponts et Chaussées sau l’École Centrale de Paris133. În acest
context, au trecut pe la Nancy: Al. Cișman (1897 -1967), care s -a
specializat aici între 1924 -1926, predând ulterior radiotehnica și fizica
generală la universitățile din Iași și Timișoara; Dan Hulubei
(1899 -1964), care a dobândit aici doctoratul în 1925, dup ă ce a urmat
facultatea de științe din Iași, ajungând profesor de matematici generale
la Cernăuți; Theodor Ionescu (1899 -1988), cu licența la Iași și
doctoratul la Nancy, în 1924, devenind profesor de fizică experimentală
la universitatea moldavă; Ion Mant a (1900 -1979) și -a susținut aici
doctoratul în chimie, devenind profesor de biochimie medicală la
Universitatea din Cluj; Constantin Mihul (1897 -1986), licențiat în fizică
la Iași în 1921, după care își va trece doctoratul la Nancy în 1928,
ajungând apoi p rofesor la universitatea ieșeană; Cezar Parteni -Antoni
(1900 -1956), după ce a absolvit facultatea de științe din Iași (1922), și -a
trecut doctoratul la Nancy în 1925, devenind apoi profesor la
universitatea moldavă; Emil Stihi (n.1900), după o licență în m atematici
la Iași (1923), și -a trecut aici doctoratul în 1925, fiind apoi profesor la
universitatea ieșeană și, ulterior, la Politehnica din București ș.a.
Totodată, alte stabilimente tehnice provinciale au fost
frecventate de tineri care ulterior au ocupa t poziții semnificative,
precum: Gh. Alexa (n.1891), după studii tehnice în țară, a dobândit în
1920 diploma de inginer chimist la Școala de tăbăcărie din Lyon,
devenind apoi profesor la Universitatea din Iași; Paul Mircea Brătășanu
(1898 -1959), cu o diplo mă în electro -chimie și electro -metalurgie la
Grenoble, ajuns director de exploatare la Regia Bunurilor Statului,
consilier al Consiliului de Miniștri (1929 -1931) și om politic; Constantin
Motăș (1891 -1980) a absolvit la Grenoble secțiile de piscicultură ș i
hidrobiologie aplicată, susținând aici doctoratul în 1928, devenind
profesor la Universitatea din Iași etc.
N-au fost neglijate nici alte tipuri de școli de științe aplicate,
precum cele de Agricultură din Grignon, Montpellier sau Rennes, care a

133 Situația era similară și pentru alte stabilimente provinciale. Vezi de altfel, cu
titlu de exemplu, Mary Jo Nye, The Sci entific Periphery in France: The Faculty
of Sciences at Toulouse (1880 -1930), în „Minerva “, 1975, nr.13, p.375 -403.

189 primit u n număr semnificativ de studenți români, alături de care mai erau
prezenți în număr mare iugoslavi, greci, turci, egipteni, brazilieni și
argentinieni. Formarea tinerilor de la noi ca ingineri agronomi avea o
deosebită importanță datorită faptului că econo mia românească a fost
una preponderent agricolă, însă o școală superioară de acest profil nu a
fost creată decât în 1867, la București, sub numele de Școala Centrală de
Agricultură și Silvicultură, care din 1873 a beneficiat și de o fermă
didactică experim entală. Cu toate acestea, în acest context, Școala
Națională Superioară de Ape și Păduri din Nancy, de pildă, a pregătit
specialiști precum: Petre Antonescu (n.1858), devenit ulterior profesor
de amenajament, dedrometrie, estimarea pădurilor și corecția to renților
la Școala Specială de Silvicultură din Brănești, apoi la Institutul
Politehnic din București, totodată inspector silvic, membru în comisia de
specialitate a Ministerului Domeniilor etc; N.R. Danielescu (1848 -1897),
care va ajunge directorul Școlii de Agricultură de la Herăstrău, iar apoi a
celei de Silvicultură de la Brănești; Dimitrie Drâmbă (n.1882), după
dobândirea titlului de inginer al Școlii de la Brănești (1908), mult mai
târziu își va susține doctoratul la Nancy cu o lucrare despre studiul fizic
și mecanic al pădurilor românești (1931), fiind profesor de hotărnicii și
topografie forestieră la Politehnica din București; C. Sava -Goiu
(n.1876), diplomat al acestei școli în 1904, ajungând apoi profesor de
politică forestieră, administrație silvi că, comerțul lemnului și statistică
forestieră la Școala Superioară de Silvicultură de la Brănești ș.a. Școala
Națională de Agricultură din Montpellier a fost urmată de George Arion,
ajuns apoi profesor de entomologie la Academia de Înalte Studii
Agronomic e din București, în vreme ce stabilimentul similar din
Grignon a fost frecventat de Mihail Costețchi, care dobândește aici titlul
de inginer agronom în 1922, devenind profesor de pomicultură și
viticultură la facultatea de agronomie din Chișinău, sau Vasil e
Kogălniceanu (1863 -1921), care va ajunge un militant pentru
emanciparea țăranilor, publicist activ în această direcție etc.
Interesul sporit al tinerilor de la noi față de învățământul
științelor aplicate134 reflectă în fond schimbarea atitudinii diverselo r

134 Din păcate, L’Annuaire Statistique de France nu conține informații asupra
școlilor superioare specializate, precum cele de agricultură, ve terinare, de
comerț etc, ci doar despre publicul universitar. Pot fi utilizate însă alte surse
statistice, care exclud în schimb – de pildă – Școala de Război, Academiile de

190 fracțiuni sociale față de profunda transformare a societății românești
după 1860, îndeosebi din punct de vedere economic, ceea ce a dus la
dezvoltarea sectorului bancar, apariția marilor antreprize miniere,
începutul procesului de industrializare, crește rea ponderii comerțului în
sectorul agricol etc – toate aceste aspecte solicitând specialiști, care până
pe la finele primului război mondial s -au format îndeosebi în străinătate.
În plus, aceste cariere tehnice le -au oferit șansa în țară de a ocupa funcți i
publice, idealul cam al oricărui tânăr român de a lucra în administrația
etatică. Acest aspect explică de altfel cum se face că la noi posesorii unei
diplome superioare tehnice au avut șanse chiar mai mari decât
absolvenții de drept de a dobândi statutul de funcționari ai statului. În
acest context, este explicabilă marea căutare de care s -au bucurat și
școlile superioare comerciale, cea mai vechea dintre acestea, cea din
Paris, cunoscând un număr apreciabil de tineri veniți din spațiul
românesc, însă nu la fel de numeroși precum polonezii, rușii și
bulgarii135.
În afara acestor stabilimente de învățământ superior sau școli de
științe aplicate, Franța a atras cu mare forță o cohortă deloc neglijabilă de
artiști plastici sau de intelectuali interesați de isto ria artei, ca și pe cei
care își doreau o carieră muzicală, îndeosebi după prima conflagrație
mondială. Aceștia au frecventat cu mai multă sau mai puțină asiduitate
L’École des Beaux -Arts, L’École des Arts Décoratifs, Conservatoire
National de Musique, L’É cole Normale de Musique sau una din
Academiile artistice, precum Colarossi, Julien, La Grande Chaumière
etc, la fel cum mulți artiști s -au mulțumit doar să respire atmosfera
pariziană, sau pe cea din sudul Franței, a litoralului mediteranean.
L’École des Beaux -Arts, fondată în 1816 ca școală națională
superioară și situată în splendidele imobile din centrul lui
Saint -Germain -des-Prés, a fost frecventată de numeroși artiști originari
din spațiul românesc136, unii din ei deopotrivă interesați și de o pregătire

Arte, Conservatoarele etc. Așadar, pentru moment, este dificil a oferi cifre
compa rative asupra studenților străini înscriși în școlile de științe aplicate.
135 Vezi lista promoțiilor în Bulletin de l’Association des anciens élèves de
l’École des Hautes Études Commerciales. Promotions de 1883 à 1927 ,
p.78-240.
136 Pentru dosarele elevilor acestei școli vezi Arhivele Naționale Franceze, Paris,
Fondul AJ 52 (cf. Archives de l’École Nationale Supérieure des Beaux -Arts

191 tehnică, precum cea de arhitect, din care amintim acum pe: Titus Ioan
Alexandrescu (1868 -1928), care după studiile făcute la Belle -Arte din
București a mers la Paris, unde a studiat aici pictura cu Jean -Léon
Gérôme – fost discipol al lui Delaroche și cuno scut anti -impresionist –,
expunând chiar la Salonul Oficial al Artiștilor Francezi, în 1886; Petre
Antonescu (1873 -1965) a ajuns profesor la Academia de Arhitectură din
București, fiind totodată membru al Consiliului Tehnic Superior,
ministru al Lucrărilor Publice (1906), președinte al Asociației
Arhitecților Români, dar și unul din cei mai căutați arhitecți din țară,
fiind proiectantul Academiei Române din Roma, a Cazinoului din
Sinaia, a clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, Palatul Artelor din
Bucure ști, casa I.I.C. Brătianu etc; Nina Arbore (1889 -1942), care s -a
afirmat îndeosebi pentru desenele ce au ilustrat numeroase publicații, ea
fiind totodată autoarea picturii Catedralei Ortodoxe din Constanța; Ion
D. Berindei (1871 -1928), vreme de șapte ani d iscipol al lui Girault,
Daumet și Esquié, dobândind diploma de arhitect în 1897, după care va
profesa în această meserie la Ministerul de Interne, apoi ca profesor la
Belle -Arte din București, autor al unor clădiri monumentale în capitala
țării; Sever Bura da (1896 -1968) a studiat pictura vreme de cinci ani în
acest stabiliment, expunând în saloanele pariziene și bucurându -se de o
bună presă; Ștefan Burcuș (1871 -1928), care se întoarce în țară cu titlul
de arhitect -diplomat în 1900, fiind ulterior autorul un or importante
edificii; Gh. Matei Cantacuzino (1899 -1960) a urmat secția de
arhitectură (1919), construind apoi în capitală Palatul Reginei Elisabeta,
Banca Chrisoveloni, Palatul Creditului Industrial din Piața Universității
ș.a.; Mihai Filip (Mac) Constan tinescu (1900 -1979), după numai doi ani
de drept la București pleacă la Paris, unde urmează cursurile Școlii de
Arte Frumoase, frecventând totodată și Sorbona – pentru istoria artelor –

(AJ52 1 à 1415 ), inventaire par Brigitte Labat -Poussin av ec la collaboration de
Caroline Obert, Paris , Centre Historique des Archives Nationales , 1998); de
asemenea, Monique Segré, Professeurs et étudiants de l’École des Beaux -Arts
aux 19e et 20e siècles, Cachan, École Normale Supérieure de Cachan, 1994, și
Edmond D elaire, Architectes élèves de l’École des Beaux -Arts [1793 -1907 ],
Villiers -sur-Marne, Éd. Phénix, 2004 (reeditarea ediți ei a doua a lucrării apărute
la Paris, Libr. de la Construction Moderne, 1907); asupra profesorilor de aici:
Frédéric Chappey, Les professeurs de l ’École des Deaux -Arts (1794 -1873), în
„Romantisme. Revue du dix -neuvième siècle“, 93/1996, p.95 -101.

192 , L’École des Arts Décoratifs și L’École du Louvre, devenind un
aprecia t sculptor, ilustrator al mai multor cărți, dar și autor al unor
volume de artă; Ion Davidescu (n.1890), arhitect diplomat al acestei
Școli, ajuns profesor de arhitectură la Politehnica din București; Nicolae
Grigorescu (1838 -1907), apreciat ca unul din ma rii noștri pictori, deși a
fost bursier pentru acest stabiliment (din 1861), nu îl va termina,
preferând să frecventeze Școala de la Barbizon, care -l va influența
profund137; Duiliu Marcu (1885 -1966) a finalizat studiile la această
Școală în 1911, devenind a poi membru în Consiliul Tehnic Superior,
director general în Ministerul Lucrărilor Publice, profesor la Academia
de Arhitectură din București, realizatorul Pieții Unirii din Oradea, a
Teatrului și Politehnicii din Timișoara ș.a.; N.C. Mihăescu (1863 -1934),
absolvent al Școlii de Poduri și Șosele în 1887, după care a urmat și
Artele Frumoase la Paris, devenind profesor de mecanică la Academia
de Arhitectură din București, restaurator de edificii religioase, dar și
realizatorul unor clădiri la Târgoviște, Sul ina, Drăgășani ș.a.; Ioan Mincu
(1852 -1912), absolvent mai întâi al Școlii de Poduri și Șosele din țară,
după care va urma ca bursier secția de arhitectură a Școlii de Arte
Frumoase din Paris, pe care o va absolvi în 1883, devenind apoi profesor
la Arhitec tura din capitală, creatorul unui stil în domeniu; Leonida
Negrescu (n.1857), absolvent al Școlii de Poduri și Șosele din București,
după care a studiat la L’École des Beaux -Arts din Paris între 1879 -1888,
interval în care a lucrat și ca inspector general imobiliar al cartierului
Luxembourg, în țară fiind apoi numit arhitect șef la căile ferate, iar
ulterior la Ministerul Instrucțiunii Publice; Ion Socolescu (1856 -1924) a
urmat cursurile acestui stabiliment după ce în țară a absolvit Școala de
Poduri și Șos ele, remarcându -se apoi ca unul din marii noștri arhitecți;
Victor Ștefănescu (n.1877) a devenit aici arhitect diplomat, pentru ca
mai apoi să predea la Academia de Arte Frumoase din București,
proiectând expoziția jubiliară din 1906, catedrala încoronării de la Alba
Iulia, gara centrală din București ș.a.; Eustațiu Stoenescu (1884 -1957) a

137 Vezi r ecent vol. Nicolae Grigorescu , 1838 -1907. Itinéraire d’un peintre
roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme, Paris , Musée des Beaux
Arts, 2006, 111 p.+ ilustrații (cu ocazia expoziției de la Musée des Beaux -Arts,
22 aprilie -14 august 2006, iar între 9 septembrie -11 decembrie 2006 la
Barbizon, organizată de Marie -Dominique Rivière și Marie -Thérèse Caille).

193 studiat aici cu Jean Paul Laurens, remarcându -se prin portretele sale,
care i -au creat o anume faimă europeană ș.a.
Destinată să pregătească profesioniști ai artelor, cu aplicații și în
domeniul industriei, L’École des Arts Décoratifs se adresa deopotrivă
artizanilor și celor ce doreau să -și dezvolte sensibilitatea artistică138. În
ce privește tinerii de la noi, această Școală a fost frecventată adeseori în
asoci ere cu alte stabilimente – cum se va vedea mai jos –, puțini fiind
aceia care, la Paris, și -au dorit o specializare doar de acest gen, printre
excepții aflându -se și Claudia Millian (1889 -1961), mai întâi absolventă
a Școlii de Belle -Arte din București, după care va p reda artele decorative
în capitală, afirmându -se totodată ca scriitoare, devenind de altfel soția
poetului Ion Minulescu.
Academia „Julien “, una din puținele stabilimente „libere “ de
acest gen139, s-a bucurat de o mare căutare din partea românilor,
îndeosebi datorită lipsei de formalități la înscriere, fiind frecventată
printre alții de: Ion Andreescu (1850 -1882), care a stat la Paris între
1876 -1881, prilej cu care s -a apropiat d ⁥ grupul Școlii de la Barbizon,
devenind astfel un fidel al mișcării inițiate de Georges Michel, Théodore
Rousseau, Jean -François Millet și Jean -Baptiste Camille Corot ;
Constantin Aricescu (1861 -1932), care după Școala de Belle -Arte din
București a studiat în această Academie vreme de șapte ani cu W.
Bouguereau și Tony -Robert Fleury; C. Baraschi (1902 -1966) ajunge și
el aici studiind sculptura, după ce a urmat Belle -Arte în țară, devenind
printre altele profesor universitar și președinte al Asociației Sculptorilor
Români; Nicolae Brana (1905 -1986), care după absolvirea Academiei de
Arte din Cluj poposește în acest stabiliment, urmând totodată și cursurile
Școlii de Arte Decorative, participând la expoziții, dar mai ales
afirmându -se ca pictor de biserici și gravor; Teodor Burcă (n.1892), care

138 Benedicte Sardin, L’École Nationale des Arts Décoratifs des origines à 1914.
Création, apogée, decline, 2 vol., Limoges, Faculté des Lettres et Sciences
Humaines, 1997; Histoire de l ’École Nationale Supérieure des Arts Décoratifs
(1766 -1941), ed. Patrick Ra ynaud, Paris, École Nationale Supérieure des Arts
Décoratifs, 2004 (număr special al lui „Journal des arts déco “).
139 Catherine Fehrer, The Julian Academy, Paris, 1868 -1939 , New York,
Shepherd Gallery, 1989. Arhiva acesteia, ca și a celei de la „École des
Beaux-Arts“, s-au păstrat în bune condiții și pot oferi informații bogate despre
publicul românesc și de aiurea ce l -au frecventat.

194 după Școala de Arte Decorative din Viena va studia aici între
1910 -1913, cu Verlle și Ernest Dubois, afirmându -se ca un remarcabil
sculptor, din 1934 fiind și custode al Pinacotecii Municipale București;
Al. Ciucurencu (1903 -1977) a studiat aici după absolvirea Școlii de
Belle -Arte din București, fi ind apoi profesor și rector al acestui
stabiliment din urmă; Nicolae Dărăscu (1883 -1959) a terminat artele
frumoase la București, după care a lucrat vreme de un an cu Jean Paul
Laurens la Academia „Julien “, călătorind apoi prin sudul Franței și
Veneția, de venind unul din pictorii români de succes; Ion
Dimitriu -Bârlad (1890 -1964) a urmat deopotrivă Academia „Julien “ și
L’École des Beaux -Arts, ulterior fiind o vreme inspector pentru
învățământul desenului și caligrafiei, totodată un apreciat sculptor, autor
de busturi ale unor personalități românești; Ioan Iordănescu (n.1881) va
studia aici vreme de doi ani (1907 -1909), după care va urma Academia
Regală de Belle -Arte din Neapole (1909 -1910), devenind un apreciat
sculptor, autor îndeosebi de busturi ale unor pe rsonalități românești;
Petre Iorgulescu -Yor (1890 -1939), absolvent al facultății de drept din
Iași, pleacă la Paris în 1919, studiind la Academia „Julien “, apoi la
Academia modernă a lui Othon Friesz, care anterior inițiase fovismul,
afirmându -se ca peisag ist; Gh. Petrașcu (1872 -1949), după studii
artistice în țară, frecventează din 1907 Academia „Julien “, după care va
întreprinde mai multe călătorii prin Europa și nordul Africii,
remarcându -se ca unul din marii pictori români; Costin Petrescu
(1871 -1954), după studii de Belle -Arte și arhitectură la București, a
urmat cursurile acestei Academii, iar după un stagiu la
„Kunstgewerbeschule “ din Viena revine în țară, devenind profesor de
decorațiuni la Academia de Arte din capitală, remarcându -se prin
pictarea u nor biserici, dar și ca portretist; Paul Verona (1897 -1966) a
studiat aici pictura c u Paul Albert Laurens, între 1919 -1921, fiind
președinte al Societății Artiștilor Plastici din Bucovina ș.a.
Afirmându -se ca promotoare a artei independente, lăsând pe toți
să se exprime liber în orice forme și tehnici, Academia Liberă „Grande
Chaumière “ din Montparnasse, fondată și animată de pictorița Martha
Stettler (1870 -1946) – fiica celebrului arhitect al Bernei, Eugen Stettler –
, a fost și ea frecventată de români. Dintre aceștia invocăm acum pe:
Irina Codreanu (1900 -1984), care a studiat aici cu sculptorul Emil
Antoine Bourdelle, după care a lucrat vreme de patru ani în atelierul lui
C. Brâncuși (1924 -1928), locul unde s -au mai format și alți tineri artiști

195 români pre zenți în Paris (Milița Petrașcu, Constantin Antonovici, Isamu
Noguchi, George Teodorescu, Mac Constantinescu ș.a.); Lucian
Grigorescu (1894 -1965), absolvent al artelor frumoase din București,
după care a studiat la Roma (1921 -1923), ulterior frecventând Ac ademia
invocată mai sus, dar și atelierul lui Roger Bissière (de la Academia
„Ranson “), afirmându -se apoi ca un postimpresionist de talent; Ion
Irimescu (1903 -2005), care după absolvirea Academiei de Belle -Arte
din București (1928) a dobândit o bursă de st udii pentru Franța, urmând
astfel cursurile Academiei „Grande Chaumière “ (1930 -1932) sub
îndrumarea lui Joseph Bernard, expunând pe la diverse expoziții
pariziene și obținând chiar un premiu al Societății Artiștilor Francezi
(1932), ulterior devenind profe sor la Iași (1940), apoi la Institutul de arte
plastice „Ioan Andreescu “ din Cluj (1950) și finalmente la Institutul de
arte plastice „Nicolae Grigorescu “ din București (1966) ș.a.
În afara acestor tipuri de stabilimente, numeroși tineri de la noi
au frecv entat Conservatoire National de Musique din Paris, fondat încă
din 1795 ca Institut național de muzică, devenit apoi Conservatoire de
Musique et de Déclamation, denumire păstrată până în 1934, când a fost
denumit Conservatoire National de Musique et d’Art Dramatique140.
Admiterea se făcea pe bază de concurs, acoperind o mare varietate de
instrumente și metode de lucru. Dintre cei care au frecventat aceasta
instituție, pot fi amintiți: Mihai Andreescu -Skeletti (1882 -1965),
compozitor și șef de orchestră, mult apreciat în perioada interbelică în
mai multe țări europene, multă vreme profesor la Conservatorul din Cluj
(1925 -1948); Teodor Burada (1839 -1923) a absolvit această instituție în
1893, în paralel cu facultatea de drept, fiind apoi profesor de teorie
muzic ală la Conservatorul din Iași; Ana Ciupagia (1865 -1908), cu studii
liceale și lecții de declamație în țară, a urma cursurile acestui
Conservator la clasa lui Delauney, devenind actriță de succes la Teatrul
Național din București, publicând versuri și scena rii, încheindu -și cariera
odată cu căsătoria ei cu G. Ionnescu -Gion; Mauriciu Cohen -Linaru
(1852 -1929) și -a început studiile muzicale la București, după care a
studiat cu Lauro Rossi la Conservatorul din Milano, pentru ca la Paris să
lucreze cu Victor Mass é, G. Bizet, Dubois și Félicien David, devenind
apoi profesor de belcanto la București și autor a numeroase compoziții;

140 Le Conservatoire de Paris. Deux cents ans de pédagogie (1795 -1995) , sous
la dir. de Anne -Marie Bongrain et Alain Poirier, P aris, Buchet -Chastel, 1999.

196 Dumitru Chiriac (1866 -1928), licențiat în drept la București, va urma din
1892 Conservatorul din Paris, unde a lucrat cu Pessard, Widor și Dubois,
frecventând totodată și Schola Cantorum pentru a lua lecții cu d’Indy,
devenind apoi profesor de armonie la Conservatorul din capitală;
Maximilian Costin (n.1888) merge la Paris imediat după studiile liceale
(1908), unde va studia vioara cu Henr y Berthelier de la Conservator și,
în particular, cu George Enescu, după care va continua la Conservatorul
Sterne din Berlin, lucrând cu Michael Press și Wilhelm Klatte, devenind
ulterior directorul Conservatorului din Timișoara și al celui din Târgu
Mureș , localitate în care va fi și primar; Dimitrie Cuclin (1885 -1978),
după studii muzicale la București a urmat cursurile Conservatorului și pe
cele de la „Schola Cantorum “ din Paris (1908 -1914), la aceasta din urmă
lucrând cu Vincent d’Indy și August Sérieux , după care va ajunge
profesor de vioară la City Conservatory of Music și la Brooklyn College
of Music din New York (1924 -1930), iar în cele din urmă va preda
estetica muzicală la Conservatorul din București; Gheorghe Cucu
(1882 -1932) a urmat aceleași stab ilimente din țară și din Franța,
ajungând profesor de teorie și solfegiu la Conservatorul din București;
George Enescu (1881 -1955) și -a început studiile muzicale la Viena, pe
care le -a terminat în 1893, continuând apoi la Paris (1895 -1899), unde a
lucrat c u Jules Massenet, Gabriel Fauré și Andre Gedalge, cariera sa
ulterioară fiind bine cunoscută; Stan Golestan (1875 -1956), care o vreme
s-a împărțit între România și Franța, optând finalmente pentru aceasta
din urmă, ajungând profesor de compoziție la École Normale de
Musique din Paris, secretar general al Confederației Internaționale a
Criticii Dramatice și Muzicale din aceeași metropolă, fiind totodată unul
din criticii muzicali ai lui „Le Figaro “, fondator și director al revistei
„L’Album Musical “ etc; Ion Nonna -Otescu (1888 -1940), după studii
muzicale la București, a urmat Conservatorul și „Schola Cantorum “ din
Paris, devenind profesor de armonie și contrapunct la Conservatorul din
capitală ș.a.
Nu lipsită de căutare a fost și Școala Normală de Muzică din
Paris, fondată în 1919 de Alfred Cortot și Auguste Mangeot – poate unul
din ultimele Conservatoare private din Europa –, care a beneficiat încă
de la început de un corp profesoral alcătuit din cei mai mari muzicieni ai
epocii, precum Pablo Casals, Jacques Thibaud, George Enescu, Yvonne
Lefébure, Nadia Boulanger, Patrice Fontanarosa, Wanda Landowska,
Paul Dukas ș.a., pregătind o veritabilă cohortă de elevi celebri ( Emile

197 Naoumoff, Elliott Carter, Joaquim Rodrigo, Igor Markevich, Thérèse
Dussaut, Samson Franç ois ș.a.). Dintre români, au urmat această școală:
Dinu Lipatti (1917 -1950), care a lucrat aici cu Paul Dukas, Nadia
Boulanger și Charles Munch, devenind apoi profesor de pian la
Conservatorul din Geneva; Romeo Alexandrescu (1903 -1976), ajuns
profesor la C onservatorul „Pro -Arte“, critic muzical și compozitor; Nina
Alexandrescu (n.1908), care a devenit profesoară la Conservatorul
„Pro-Arte“ și solistă a orechestrei Radio; Rodica Suțu (1913 -1979), cu
studii muzicale începute la Iași, după care a urmat cursuri le acestei școli
pariziene (1931 -1935), devenind pianistă -solistă la Radiodifuziunea
Română, profesoară de pian la Liceul de muzică și la Institutul
pedagogic din București ș.a.
Deși nu au urmat oficial cursurile Conservatorului parizian sau
ale Școlii Nor male de Muzică, nu putem omite pe acei tineri care au
datorat ceva în formarea lor profesională mediului artistic francez. Este
cazul Aretinei Rusavețeanu (1885 -1949) – cu numele de scenă Tina
Barbu –, cu o pregătire intelectuală dobândită în particular, s tudiind – de
pildă – literatura franceză clasică cu Boniface Hétrat la București, după
care a urmat Cursurile Conservatorului din capitală, ca elevă a Aristizzei
Romanescu. A mers apoi la Paris, unde a studiat actoria vreme de doi ani
cu Jules Leitner, soc ietar al Comediei Franceze și profesor la
Conservator, după care – revenită în țară – a jucat multă vreme pe scena
Teatrului Național din București. Și cam la fel a procedat Irina
Bărbulescu (n.1883), care va juca și ea la Teatrul Național, fiind totodată
profesoară de pian, canto și declamație, autoare a câtorva piese de teatru.
Victor Dumitrescu -Bumbești, regizor și director de scenă al Teatrului
Național din București, a studiat la Paris cu Firmin Gémier, celebru actor
și regizor, care în tinerețe, fiind refuzat să studieze la Conservator, și -a
făcut ucenicia pe diverse scene de cartier, devenind conducătorul
Teatrului „Antoine “ (1906 -1919) și la Odéon (1922 -1930),
experimentând totodată un teatru național ambulant și aducând o
mulțime de inovații în ceea ce privește punerea în scenă, fiind în același
timp fondatorul Societății „Shakespeare “; în acest context, discipolul
său, Victor Dumitrescu -Bumbești, s -a afirmat prin excelentele montări
din piesele dramaturgului englez. După absolvirea Conservatorului d in
Iași, Constantin Baciu (1885 -1959) a urmat vreme de cinci ani cursurile
de la Conservator și „Schola Cantorum “ din Paris, devenind profesor de

198 armonie, teorie și solfegii, dar și un apreciat compozitor, autor de
manuale etc.
Și pentru că deja a fost inv ocată în câteva rânduri „Schola
Cantorum “, se cuvine a o semnala distinct, fiind una din cele mai vechi
instituții private de acest gen din lume, care și -au câștigat un prestigiu
indiscutabil. Creată de Charles Bordes pe la 1890, Școala a atras aproape
imediat alți doi muzicieni de renume – pe Alexandre Guilmant și
Vincent d’Indy –, începându -și oficial activitatea în 1896. De atunci au
trecut prin acest stabiliment, în afara celor amintiți mai sus, alte câteva
personalități ale culturii muzicale românești, precum: Constantin
Bobescu (1899 -1992), care a devenit profesor la Conservatorul din Cluj,
violonist și compozitor apreciat; Virgil Gheorghiu (1903 -1977), care
după Conservatorul din București și -a continuat studiile la Viena și la
„Schola Cantorum “, afir mându -se apoi ca muzicolog, pianist și poet;
Vasile Ijac (n.1899) a urmat cursurile acestui stabiliment după absolvirea
Conservatorului din Cluj, unde va fi apoi și profesor; Ioan D. Petrescu
(1884 -1970), absolvent al teologiei și Conservatorului din Bucur ești,
după care a frecventat Școala pariziană (1928 -1931), predând apoi
istoria muzicii bisericești; Ștefan Popescu (1884 -1956), ca și
predecesorul, absolvent de teologie, continuând apoi cu studiile
muzicale, între 1912 -1922 frecventând „Schola Cantorum “, ulterior fiind
profesor de compoziție bisericească la Conservatorul din București;
Theodor Rogalski (1901 -1954) a urmat un an la Conservatorul din
capitală, după care a lucrat cu Siegfried Karg -Elent la Leipzig
(1920 -1923) și cu d’Indy și Maurice Ravel la Paris, devenind dirijor al
orchestrei Radio, al Filarmonicii și profesor la București ș.a.
Nu putem omite însă dintre instituțiile franceze care au
contribuit la formarea elitei românești faptul că de un real interes s -au
bucurat stabilimentele ce au preg ătit cadrele militare superioare, cum ar
fi Școala de Război din Paris și Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu
de la Metz (apoi la Fontainebleau), într -un context istoric evolutiv
descris deja de Anousheh Karvar141, în care Franța concura pe acest plan
cu Germania, îndeosebi după 1880 și până spre izbucnirea primei

141 Anousheh Karvar, La formation des élèves roumains dans les écoles
militaires françaises. Un enjeu de politique extérieure dans les Balkans?, în curs
de apariție (mulțumesc autoarei și pe această cale pentru manuscrisul
încredi nțat).

199 conflagrații mondiale . În fapt, până la începutul veacului XX, studiile
militare ale românilor au fost complementare cu cele tehnice. Astfel,
dintre cei 127 de tineri de la noi care au frecven tat Școala Politehnică din
Paris între 1861 -1900, 53 aveau deja grade militare în țară (locotenent
sau sub -locotenent), 21 din ei continuând studiile la Școala de Artilerie și
Geniu, iar alți 4 la Școala de Geniu Maritim, doar 11 din eșantionul
invocat urm ând apoi Școala de Poduri și Șosele, iar 5 Școala de Mine
din Paris. Reconstituind biografiile a 60 din cei 127 înregistrați inițial de
A. Karvar, 56 au activat ulterior în corpul militar românesc, cu ranguri
înalte sau/și ca profesori în școlile naționale de profil. Însă închiderea
Școlii de Artilerie și Geniu de la Fontainebleau străinilor la cumpăna
dintre secole, a determinat ca mulți români să se îndrepte spre
stabilimentele similare din Germania. Abia odată cu antrenarea
României în primul război mond ial de partea Antantei se vor reactiva
vechile trasee de educație militară spre Franța, între 1919 -1939 urmând
cursurile Școlii Superioare de Război un număr de 48 de tineri.
Dintre cei care s -au pregătit în Franța în acest domeniu, amintim
pe: Mihail Bote anu (n.1853), absolvent al Politehnicii de aici și al școlii
de la Fontainebleau, ajungând general de divizie și inspector general al
geniului, autor al unor lucrări despre fortificații; C.I. Brătianu
(1844 -1910) a frecventat vreme de doi ani atât Școala S uperioară de
Război, cât și pe cea de Mine, specializându -se în cartografie și lucrând
multă vreme în serviciul Franței (la Observator și la cadastru), devenind
directorul Institutului Geografic al Armatei; Ștefan Burileanu
(1874 -1951), absolvent al Polite hnicii din Paris și apoi al Școlii de la
Fontainebleau (1894 -1896), cu o licență în matematică (1896) și un
doctorat (1902), a ajuns general, director al Direcției a XI -a Tehnică din
Ministerul de Război și profesor de mecanică rațională la Universitatea
din Cluj; Constantin Christescu (1866 -1923), care după ce a absolvit
Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie din București a mers la Paris,
urmând cursurile Școlii Politehnice, ale Școlii de Aplicație de Artilerie și
Geniu de la Fontainebleau și ale Șc olii Superioare de Război, a ajuns
profesor și comandant al Școlii Superioare de Război din București,
sub-șef al Marelui Cartier General în anii primei conflagrații mondiale;
Constantin Coandă (1857 -1932), după Politehnică și Școala de la
Fontainebleau a ajuns până la gradul de general, participând la primul
război mondial, devenind ministru la Externe și Industrie, iar pentru
scurtă vreme chiar prim -ministru (1918); Matila Ghyka (1881 -1965) a

200 absolvit Academia Navală pariziană în 1900, iar în paralel și P olitehnica
(diplomat în 1904), după care și -a trecut doctoratul în drept la Bruxelles
(1909), intrând apoi în diplomație; Constantin Hârjeu (1856 -1928) a
urmat deopotrivă școala de la Fontainebleau și Politehnica din Paris,
fiind ulterior profesor la Școal a de Război și cea de Artilerie din capitală,
specialist în fortificații, ministru de Război și la Lucrări Publice; Gh.
Iannescu (n.1856), profesor apoi de geografie militară la Școala
Superioară de Război; Dumitru Iliescu (n.1865), devenit profesor la
Școala de Artilerie din București; Ioan G. Istrate (n.1860), absolvent al
Politehnicii și al școlii de la Fontainebleau, ajungând apoi până la gradul
de general de brigadă, traducător din Clausewitz etc; Iacob Lahovari
(1846 -1907) a urmat între 1864 -1869 Școa la Politehnică și facultatea de
științe din Paris, frecventând apoi și Școala Superioară de Război din
capitala Franței, după care va participa la războiul nostru de
independență, fiind ulterior de patru ori ministru de Război, sfârșitul
găsindu -l ca minis tru de Externe; Leon Mavrocordat (1858 -1939), doar
cu studii militare (la școlile de la St. Cyr, Fontainebleau și cea
Superioară de Război), devenind apoi șeful Casei militare și mareșal al
Curților regilor Carol I și Ferdinand; Scarlat Panaitescu (1867 -1938) a
urmat deopotrivă cursurile Sorbonei, Politehnicii și a Școlii de la
Fontainebleau, ajungând general de divizie și profesor la Școala de
Artilerie și Geniu din București; N. Păiș (n.1886), după studii de artilerie
în Italia, a urmat imedi at după prima conflagrație mondială Școala
Superioară Navală de Război din Paris, fiind apoi adjutant regal, șef de
stat major al marinei, subsecretar de stat al marinei; Constantin Poenaru
(n.1842) a urmat cursurile Școlii de Stat Major din Paris, luptând apoi în
războiul nostru de independență, pentru ca ulterior să devină inspector al
armei geniu, comandant al Școlii Militare de Ofițeri și al Corpului 1
Armată, profesor de artă militară la Școala Superioară de Război din
București și șef al Marelui Stat Major; Consta ntin Prezan (1861 -1943) a
urmat vreme de doi ani Școala de la Fontainebleau, parcurgând ulterior
repede toate gradele militare, în primul război fiind deja general de
divizie, apoi șef al Marelui Stat Major, pentru ca în 1930 să fie înălțat –
alături de Al . Averescu – la rangul de mareșal al României; Paul
Teodorescu (n.1887) a urmat cursurile Școlii Superioare de Război,
devenind în țară șef de Stat Major la aviație, iar apoi ministru al Aerului
și Marinei; Gh. Văleanu (n.1864) a urmat deopotrivă Politehni ca din
Paris și Școala de Artilerie de la Fontainebleau, ajungând general de

201 brigadă, profesor la Școala de Artilerie din București, ministru la Lucrări
Publice și la Comunicații ș.a.
Un rol semnificativ în pregătirea elitei noastre militare l -a avut și
Școala de Cavalerie de la Saumur, întemeiată în 1814 ca stabiliment de
aplicație al ofițerilor cavaleriei franceze („ l’École d’Instruction des
Troupes à Cheval “), și care beneficia de o serie de secții anexe, un fel de
„laboratoare “ de cercetare în domeniu ( medicină veterinară, dresaj,
producere de harnașamente, telegrafie, iar pentru scurtă vreme chiar o
„școală “ de trompetiști)142. Pe aici au trecut, de pildă: Victor Crețeanu
(1832 -1897), erou în războiul de independență al României, ajuns până
la gradul de g eneral de brigadă, totodată șeful Casei Militare Regale și
inspector general al cavaleriei; Radu Korne (1895 -1949), după ce a
participat la primul război mondial, iar apoi a absolvit Școala Superioară
de Război din București, și -a continuat specializarea l a Saumur între
1926 -1927, devenind profesor de tactica cavaleriei la Școala de Ofițeri
de Cavalerie, pentru ca în 1944 să i se încredințeze comanda Diviziei 1
Blindată „România Mare “; Vasile Nicolau (1895 -1953) s -a specializat
tot aici, ajungând profesor l a Școala de Cavalerie din Sibiu, la Academia
Militară, ofițer în Marele Stat Major, iar în toamna lui 1944 prefect de
Alba ș.a.
Tot sub aspectul pregătirii militare trebuie amintită aici Școala
de Torpile de la Toulon. Anii 1850 -1870 au fost marcați de gen eralizarea
navigației cu vaporul, iar acest lucru a avut impact și asupra regândirii
artei războiului, printre altele, în 1872, amiralul Bourgeois lansând
primul program de torpiloare. În acest context, școala amintită a fost
frecventată, de exemplu, de Io n Coandă (n.1862), care va activa pe mai
multe nave militare românești, contribuind la achiziționarea unor
torpiloare și canoniere din Franța, în 1897 fiind chiar numit să
organizeze Serviciul Maritim Român. Iar în strânsă legătură cu
stabilimentul de mai sus trebuie invocată și Școala Navală din Brest,
creată în 1830, pregătindu -se aici, de pildă, Ion Murgescu (1846 -1913),
numit apoi comandant al marinei (în 1888) și ajungând până la rangul de
amiral.

142 Asupra acestei instituții vezi recenta disertație doctorală a lui Aurélien
Conraux, L’École de cavalerie de Saumur (1814 -1914). La création de
l’équitation militaire, Paris, L’École des Chartes, 2004.

202 Dincolo de toate însă, Parisul a rămas mereu marea at racție a
studioșilor români și unul din locurile preferate pentru sejururi mai lungi
sau mai scurte în vederea specializării, a obținerii unei diplome de
licență ori doctorat143, sau nu de puține ori, a prezenței fără țintă, sub cele
mai diverse pretexte144.
Aproape totul îndemna la aceasta! Adresându -se în noiembrie
1896 tatălui său Aron Densusianu, profesor de limba și literatura latină la
Universitatea din Iași, Ovid Densusianu avea convingerea că a c ăpătat
cel puțin o bună orientare în ceea ce privește stu diile filologice, dar mai
ales avea „mulțumirea că mi -am câștigat o metodă care lipsește la noi și
fără de care nu se poate scrie nimic serios. Paul Mayer (…) îmi spunea
că la noi s -au pus în circulație multe teorii filologice îndrăznețe și
nemeditate. Îmi spune totodată că dacă voi ajunge la Universitate să caut
să introduc printre elevi spiritul după care lucrează toți romaniștii mai de
seamă din Franța, Italia, Germania. (…) La noi profesorii mai
întotdeauna n -au în vedere decât să de a elevilor câteva cu noștințe
necesare pentru examene, fără să se gândească să facă și printre tineri o
școală și un curent sănătos. Cu voință și cu muncă neîntreruptă cred că
voi ajunge să fac ceva mai mult decât s -a făcut până acum pentru
filologia noastră. Cei trei ani pe c are i-am petrecut în străinătate mi -au
putut arăta cât de mult ne lipsește și cât de mult se poate face. Sacrificiile
pe care le -ați făcut pentru mine și pentru care voi fi veșnic recunoscător,
vor fi răsplătite prin ceea ce voi produce în viitor “145. Iar în 1922, Ioan
Bianu îi scria lui Alexandru Rosetti, care -și pregătea la Paris disertația
doctorală: „Dar sunt așa de multe izvoarele de cultură de tot felul –
generală și specială în toate direcțiile – în această capitală a minții
omenești, încât un tânăr ca d-ta nu poate decât să profite foarte mult din
tot ce vede și din tot ce aude, adică din întreg mediul ambiant, din

143 Vezi Matei Fotino, Teze de doctorat susținut e de români între 1907 -1914 la
Universitățile din Franța, în „Convorbiri literare “, 60, 1927, mai -august,
p.148 -157.
144 În Franța existau două categorii de studenți, înregistrați ca atare: cei „înscriși “
și cei „înmatriculați “. Din prima categorie făceau pa rte tinerii ce doreau să
obțină licența în drept, litere și științe, sau doctoratul în medicină, iar în a doua
intrau cei care urmau studii – să zicem – post-universitare.
145 Ioan Șerb, Restituiri: Ovid Densusianu, în „Manuscriptum “, IX, 1978, nr.1,
p.74.

203 atmosfera vieții intelectuale din jurul Sorbonei, Collège de France, École
de Chartes etc, etc, pe lângă toate multele și bogatele muzee de tot
felul“146.
Și într -adevăr, majoritatea nu au avut decât de profitat, după
cum vom ilustra prin doar câteva exemple. După primul război mondial
au ajuns acolo viitoare nume de rezonanță ale culturii române, precum
D.D. Roșca, Mihai Ralea, Gh.I. Brătianu , Andrei Oțetea ș.a., cu toții
apreciind stagiul parizian ca fundamental în biografia lor intelectuală.
După absolvirea liceului ortodox „A. Șaguna “ din Brașov, Andrei Oțetea
a urmat cursurile Institutului teologic din Sibiu (1914 -1917), nu atât
pentru a d eveni preot, cât mai ales pentru a evita satisfacerea serviciului
militar. La sfârșitul conflagrației, este trimis ca bursier al statului la Paris,
dobândind licența la Sorbona după trei ani (în paralel urmând și cursurile
de la École des Sciences Politiqu es). Rememorând anii petrecuți acolo,
invocă nume celebre care i -au modelat orientările metodologice, precum
Ch. Diehl, Ed. Jordan, Henri Hauser ș.a.147 Prin profesorul său de istoria
literaturii italiene, Henri Hauvette, care în 1925 preda Renașterea
italia nă, a reușit să aibă acces la arhiva familiei Guicciardini, acest lucru
stând la baza disertației sale doctorale, susținută la Sorbona la 23
decembrie 1926148, subiect ce -l va conduce ulterior la elaborarea unei
lucrări intitulată Renașterea și Reforma (1941 ), constituită din cursurile
universitare predate la Iași. Totodată, semnificativ este faptul că în

146 Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al. Rosetti, București, Edit. Minerva, 1979,
p.45.
147 Cf. Destăinuiri Andrei Oțetea, în „Manuscriptum “, II, 1971, nr.4, p.63.
148 Este de reținut că acest prestigios „grand doctorat “ a mai fost susținut în
perioada interbelică și de Al. Rosetti, D.D. Roșca și Gh.I. Brătianu, „străinii “
dobândind de obicei doctoratul de Universitate (așa cum făcuse același Ralea cu
doctoratul în drept, obținut la Paris în 1922). În Franța – după cum am sugerat
mai sus – puteau fi susținute două tipuri de doctorate: de stat (cel mai
„respectabil “, dar și mai dificil) și de Universitate. Însă la doctoratul de stat nu
erau admiși până la finele primului război decât cei care aveau o licență obținută
în Franța, singurul care a reușit o atare performa nță fiind Pompiliu Eliade, ce a
urmat însă Școala Normală Superioară (chiar dacă fusese primit fără examen de
admitere). De exemplu, lui Ch. Drouhet, care dorea acest doctorat de stat în
1905, i s -a refuzat susținerea. (Vezi și Claude Jolly, La Thèse de le ttres aux XIXe
et XXe siècles. Les principaux textes législatifs et réglementaires, în „Mélanges
de la Bibliothèque de la Sorbonne “, 1993, nr.12, p.113 -176).

204 perioada studiilor la Paris, Oțetea a deschis la „Viața românească “
rubrica Scrisori din Paris , în care prezenta aspecte din activitatea
intelectuală france ză (cărți, reviste, spectacole, congrese etc), devenind –
am putea spune – un model de gen, de vreme ce mult mai târziu, în
1938, Lucian Boz îi scria lui Camil Petrescu că o asemenea rubrică ar
vrea să deschidă și el la „Revista Fundațiilor Regale “, dând e xemplu pe
Oțetea149.
Originar din Huși, cu studiile liceale la Iași, iar cele universitare
la București, Mihai Ralea este trimis la Paris în 1919, ca bursier al
statului. Își echivalează licența românească și se înscrie pentru un
doctorat în litere la Sorbo na și un altul în drept, secția politică și
economie. În dorința de a se specializa în sociologie, a lucrat
îndeaproape cu Célestin Bouglé (1870 -1940), fost discipol al lui
Durkheim și profesor la Sorbona din 1901, care -l va influența enorm pe
Ralea. Însă deopotrivă a fost interesat de cursurile lui L. Lévy -Brühl și P.
Fauconnet, iar la Collège de France a lucrat cu Pierre Janet, fiind
preocupat de psihologie. Încă de pe atunci Mihai Ralea știa că foștii lui
profesori bucureșteni (îndeosebi Rădulescu -Motru) intenționau să -i
găsească o catedră universitară. Totodată, asemenea colegului său
Oțetea, Mihai Ralea va trimite mai multe cronici la „Viața românească “
despre mișcarea culturală franceză. Pe de altă parte, a căutat să -și extindă
orizontul cultural, într eprinzând în 1922 mai multe călătorii de
documentare, dar și de plăcere, nu doar prin Franța, ci și în Belgia,
Germania și Italia. În iunie 1923, Ralea și -a susținut doctoratul de stat cu
lucrarea L’idée de la révolution dans les doctrines socialistes (Paris,
Rivière, 1923), iar ca teză complementară a prezentat o bibliografie a
socialismului, fiind – după afirmația lui – „primul român care trece acest
doctorat de la război încoace “150, și în total al șaselea, deși la acest tip de
doctorat au fost înscriși la Sorbona între 1919 -1923 un număr de 30 de
studenți români. După obținerea doctoratului, Ralea se va îndrepta spre
spațiul german, studiind un an de zile la Berlin cu E. Spranger,
Vierkandt, Dessoir ș.a.

149 Scrisori către Camil Petrescu, I, ed. Florica Ichim, București, Edit. Minerva,
1981, p.72.
150 Scrisori către Ibrăileanu, II, ed. M. Bordeianu, V. Botez, Gr. Botez, I.
Lăzărescu și Al. Teodorescu, București, Edit. Minerva, 1971, p.307.

205 Ca licențiat al Universității din București, Al. R osetti se
îndreaptă în toamna lui 1920 spre Paris, pentru a pregăti un doctorat de
stat la Sorbona, în filologie. În primul rând, i -a trebuit ceva timp ca să se
obișnuiască „cu viața de oraș civilizat “, abia după câteva luni bune
începând „a profita cu fol os real de lecțiile maeștrilor de aici,
dezbărându -mă de unele prejudecăți în care mă fixasem în țară, privind
multe probleme sub un alt aspect, mai larg, și condus de alte criterii. De
asemenea, acest mare și unic oraș a început să acționeze cu succes
asupra mea, fie prin minunatele -i muzee, fie prin umanismul înaltelor
sale instituțiuni, fie prin lecturi sau plimbări “151. În acest context, este
interesat de o disciplină relativ nouă pe atunci, geografia lingvistică, o
materie destul de complexă (cunoscută ș i ca geolingvistică sau geografia
dialectală), profesată de Jules Gilliéron, ce plasează fenomenul lingvistic
în contextul spațial, analizând posibilele relații între limbaj și mediul
geocultural152. Intenționând să lucreze pe documentele românești din
veacu l al XVI, publicate de Densusianu și Candrea, Al. Rosetti nu
rămâne insensibil la concepțiile lui Gilliéron în ce privește „biologia
limbajului “, critica etimologiei tradiționale, atitudinea față de legile
fonetice și concepția dialectică a evoluției limba jului – toate aceste
aspecte fiind lesne de circumscris și în opera lingvistului român,
asemenea unui alt discipol al savantului francez, ceva mai în vârstă,
Jakob Jud (1882 -1952), ajuns profesor de lingvistică la Universitatea din
Zürich. În plus, Gilliér on era autorul unei opere fundamentale, Atlas
linguistique de France, în mai multe volume (între 1902 -1915), ce
conținea peste 2500 de hărți153. Astfel, este explicabil entuziasmul lui

151 Scrisori către Ioan Bianu, IV, ed. Marieta și Petre Croicu, București, Edit.
Minerva, 1978, p.80, 82.
152 Cf. Mario Ro ques, Bibliographie des travaux de Jules Gillieron (1854 -1926),
Paris, E. Droz, 1930; Sever Pop, Rodica Doina Pop, Jules Gilliéron . Vie,
enseignement , élèves , oeuvres , souvenirs , cu o prefață de Pierre Chantraine,
Louvain, Centre International de Dialectologie Générale près l’Université
Catholique, 1959; Geographie linguistique et biologie du langage. Autour de
Jules Gillieron, edite par Peter Lauwers, Marie -Rose Simoni -Aurembou și
Pierre Swiggers, Leuven, Peeters, 2002.
153 De altfel, metoda a fost însușită de o pleiadă de alți cercetători, din toate
colțurile lumii, care au realizat de -a lungul vremii atlase lingvistice în Anglia,
Statele Unite, Elveția, Germania, Italia, Corsica, Suedia, Norvegia, Finlanda,
Irlanda, Spania, Columbia, Mexic ș.a.

206 Rosetti, atunci când îi scria lui I. Bianu, la 20 martie 1922: „Sunt cu t otul
scufundat în studii de geografie lingvistică și de lingvistică generală. De
fapt, Gilliéron a revoluționat teoriile curente în filologie. (…). Lucrările
lui abundă în vederi noi, pe care nici măcar nu le bănuim “; „Cum vedeți,
caut să mă pun la curen t cu noile teorii. (…) Mi se pare că actualmente,
din punct de vedere teoretic, centrul este aici, la Paris “154. Iar spre
sfârșitul anului era mulțumit că învățase mult în ce privește câteva
materii de bază (geografia lingvistică, gramatica comparată
indo-europeană și fonetica experimentală), având totodată „norocul să
cunosc de aproape pe maeștrii care le -au creat. Urmarea este că mi -am
schimbat fundamental părerile agonisite cu trudă în anii precedenți “155.
Imediat după sfârșitul primului război mondial – la care
participase activ pe front – Gh.I. Brătianu își va continua studiile la
Paris, din 1920, după ce în țară terminase facultatea de drept, la Iași. În
capitala Franței – cu siguranță, la sugestia lui N. Iorga – urmează
cursurile de la Sorbona, École P ratique des Hautes Études și École des
Chartes, în direcția studiilor istorice. Au fost tocmai anii în care
domeniul suferea profunde transformări, împotriva dominației „școlii
pozitiviste “ afirmându -se de ceva timp tot mai pregnant noua tendință
imprimată de „Revue de Synthèse “ a lui H. Berr. În acest context,
Brătianu audiază la École Pratique des Hautes Études prelegerile lui
Ferdinand Lot, care abordau complicatele probleme ale tranziției de la
civilizația romană la cea medievală. Într -o scrisoare adres ată lui N. Iorga
la 12 martie 1920, Brătianu îi descria mulțumirea sa în ce privește
cursurile lui Fd. Lot, care „alcătuiesc o pregătire serioasă pentru
cunoașterea instituțiilor medievale “156. Tot la această Școală urmează
cursul de paleografie latină al lu i E. Berger, cel de arheologie medievală
ținut de Lefèvre Portalis, precum și prelegerile despre arta bizantină ale
lui Gabriel Millet. Înscris ca auditor la École des Chartes, urmărește
cursurile de istoria Bizanțului ale lui Ch. Diehl, dar și pe cele de istoria
evului mediu german și italian ținute de Ed. Jordan, cunoscutul istoric al
papalității. Totodată, la Sorbona a audiat pe Henri Hauser, specialist

154 Scrisori către Ioan Bianu, IV, p.86 -87.
155 Ibidem, IV, p.92 -93.
156 Șt.S. Gorovei, Lucian Nastasă, Petre Țurlea, „ Școala nouă “ de istorie.
Mărturii documentare, I, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie
A.D.Xenopol “, Iași, XXII/1, 1985, p.342.

207 eminent în istoria economică, care ținea un curs general intitulat Des
foires à la bourse, a fost inte resat de lecțiile lui Henri Hauvette (istoric al
literaturii italiene), Charles de la Roncière (eminent istoric al marinei
franceze), Mario Roques ș.a. Într -un timp relativ scurt, Gh.I. Brătianu își
va trece în iulie 1921 licența în litere la Sorbona, anun țând-o pe mătușa
sa Sabina Cantacuzino că „de -abia acum voi putea începe să lucrez cu
folos și să mă ocup de ce mă interesează “157. Înscris din decembrie 1922
pentru doctorat tot la Sorbona, Brătianu va prefera – zorit de șansa
ocupării unei catedre universi tare la Iași – să își treacă disertația la
Cernăuți, „în fața unei comisii binevoitoare “, susținut de I. Nistor,
membru al Partidului Național Liberal158, pentru ca abia în 1929 să -și
susțină un „grand doctorat “ la Paris. Însă stagiul parizian a lăsat urme
adânci în scrisul istoric profesat de Brătianu, înfluențat de spiritul de la
„Annales “ inițiat de Lucien Febvre și Marc Bloch159.
Iar ca cei menționați anterior mai pe larg au fost mulți alții,
viitori universitari, a căror marcă intelectuală este ușor dete ctabilă în
spațiul francez. Dumitru Popovici – pentru a mai da doar un singur
exemplu – a absolvit Facultatea de litere din București (1927), gravitând
în jurul lui Ov. Densusianu, D. Caracostea și N. Cartojan, în anii II și III
(1924 -1926) fiind chiar asi stent onorific la Seminarul de literatură
română modernă (al lui Caracostea). Între 1930 -1934 va fi beneficiarul
unei burse franceze la Paris, unde și -a propus să studieze relațiile literare
franco -române în secolul XIX, precum și „problemele de metodă de
cercetare în domeniul istoriei literare, naționale sau comparate “160. Din
această perspectivă, la Sorbona a urmărit cu mare interes cursurile lui
Mornet, care pentru el „constituiau îndeosebi soluționarea practică a
unor probleme de metodologie “, și pe cele ale lui Fernand

157 Victor Spinei, Din corespondența și actele lu i Gh.I. Brătianu, în vol.
Confluențe istoriografice românești și europene. 90 de ani de la nașterea
istoricului Gheorghe I. Brătianu , ed. V. Spinei, Iași, Universitatea „Al.I. Cuza “,
1988, p.386 -387.
158 Cf. V. Iamandi, Cum a ajuns G. Brătianu la Universitat e. Fapte și
constatări, în „Ordinea “, III, 1930, nr.534 (11 septembrie), p.1.
159 Cf. Pompiliu Teodor, Istorici români și probleme istorice, Oradea, Fundația
Culturală „Cele trei Crișuri “, 1993, p.68 -91.
160 D. Popovici, Memoriu de titluri, studii și lucrări, Cluj, Tip. Cartea
Românească, 1935, p.3.

208 Baldensperger, iar la Collège de France audiază prelegerile lui Paul
Hazard. Totodată, aprofundează neogreaca la Școala de limbi orientale,
cu Mirambel, acordându -i-se în același timp calitatea de lector de limba
română atât la acest stabil iment, cât și la Sorbona. Cu o asemenea
experiență intelectuală, va dobândi titlul de doctor al Universității din
București (1935), „summa cum laude “, cu o teză referitoare la Ideologia
literară a lui Heliade Rădulescu .
În asemenea împrejurări, este expl icabil faptul că după primului
război mondial statul român a creat în două capitale europene – Roma și
Paris – tot atâtea instituții, intitulate Școli, care să adăpostească tinerii
români merituoși absolvenți de facultate, în vederea specializării și
pregă tirii disertațiilor doctorale, care urmau însă să fie susținute în țară.
Astfel, cele două Școli – întemeiate printr -o lege votată de Parlament în
august 1920, sancționată prin Decretul Regal nr. 4285 din 22 octombrie
1920161 – aveau câte trei secții: una pe ntru studiile de istorie și filologie a
popoarelor romanice; o alta pentru continuarea studiilor universitare de
specialitate la acele discipline care nu se predau în România; o secție
pentru cultivarea artelor. Stagiul era de un an, dar cu putința de a se
prelungi la doi, iar beneficiari ai calității de membru nu puteau deveni
decât cei recomandați de instituțiile naționale de învățământ superior.
Sub pretextul ca aceste instituții să nu intre sub influența jocurilor
politice, directorii erau numiți pe via ță, ceea ce a dus însă și la mult
arbitrariu, îndeosebi în cazul școlii din Franța, unde director a fost numit
Nicolae Iorga.
Sediul acesteia din urmă a fost stabilit în localitatea
Fontenay -aux-Roses, situată atunci la vreo 5 km de Paris, într -un imobil
achiziționat de statul român, instituția fiind inaugurată la 1 iulie 1922162.

161 Regulamentul de funcționare a celor două școli a fost publicat în „Monitorul
Oficial “, nr.105 din 13 august 1921, p.4149 -4152. Se prevedea că cele două
instituții au caracterul unui „internat academic “, în care di sciplina trebuia să fie
foarte strictă. Școala din Franța acorda prioritate cercetărilor de arhivă și în
biblioteci, cea din Roma se axa în principal pe arheologie. Fiecare din cele patru
universități puteau recomanda câte doi membri pe an pentru fiecare Ș coală.
Numărul de membri a fost fixat la 10 pentru fiecare din ele, în doar câteva cazuri
urcând la 11 -12.
162 Pe locul unde a fost Școala română de la Fontenay trece astăzi o arteră de
circulație, clădirea fiind dărâmată după al doilea război.

209 Distanța era justificată de primul director al Școlii – istoricul Nicolae
Iorga – prin aceea de a fi feriți studenții de tentațiile neintelectuale ale
Parisului. De altfel, toți bu rsierii erau obligați să fie prezenți noaptea în
clădirea stabilimentului, li se interzicea să aducă musafiri în cameră, nu
li se permitea să locuiască împreună cu soțiile în Școală etc, aceste
restricții generând nu de puține ori nemulțumirea bursierilor. În plus,
stipendiul acordat de stat era extrem mic, față de necesitățile ce le
presupuneau un centru de talia Parisului. Cu tot disconfortul provocat de
regulamentul restrictiv al Școlii și de distanța relativ mare până
bibliotecile și instituțiile de înv ățământ superior pariziene, au beneficiat
de burse aici un număr relativ mare de viitori universitari români,
precum C. Marinescu, N.A. Constantinescu, Scarlat Lambrino, Gr.
Nandriș, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, N. Georgescu -Tistu, Al. Elian,
I. Popescu -Spineni, N. Corivan, Radu Vulpe, Tr. Chelariu, Eufrosina
Dvoicenco, Minodora Ignat, Dumitru Berlescu, Dumitru Macrea,
Francisc Pall, Nicolae Lascu, Em. Condurachi, Octavian Vuia ș.a.
Asemenea stabilimentului de la Roma, și cel de la Fontenay -aux-Roses
va publica începând cu 1923 o revistă anuală, „Mélanges de l’École
Roumaine en France “, în care membrii Școli își vor tipări din rezultatele
cercetărilor în Franța163. Instituția își va înceta activitatea în 1940, odată
cu ocuparea Parisului de către trupele ge rmane, de aceea noul
Decret -lege de reorga nizare a celor două școli (din mai 1941), după
dispariția lui Iorga, nu a mai fost funcțional. Au fost numiți însă noii
directori, Scarlat Lambrino pentru Roma și C. Marinescu pentru Paris,
pentru ca din 1948, odat ă cu noua Lege a învățământului, cele două
Școli să fie desființate oficial.
Fără a ne îndepărta de subiectul nostru, se cuvine invocat aici și
rolul avut de Institutul Francez de Înalte Studii creat la București după
primul război mondial (în 1924), meni t în primul rând să întărească
legăturile franco -române îndeosebi din punct de vedere cultural. Și poate
nu întâmplător, un rol de seamă în realizarea acestui proiect l -au avut
„literarii “ Henri Focillon și Mario Roques, dar și geograful Emmanuel
de Marton ne – la care, evident, s -au adăugat încă mulți alții –, prezenți
de mai multe ori la noi, ținând conferințe pe la mai toate universitățile
românești interbelice, stimulând în tinerii studenți apetitul pentru

163 Asupra inst ituției vezi Petre Țurlea, Școala Română din Franța, București,
Edit. Academiei Române, 1994.

210 specializări în Franța, pe foarte mulți ajutându -i în această direcție cu
recomandări, fiindu -le totodată și primii îndrumători în „orașul
luminilor “. Iar când umbra nefastă a comunismului, care tocmai se
instala și în România, devenea tot mai întunecoasă, activitatea
Institutului francez, prin profesor ii care predau la Universitatea din
București, se înfățișa ca o oază a „normalității “ și libertății, cursurile lui
Jean Sirinelli și Robert Régnier – de pildă – de la facultatea de litere din
capitală fiind frecventate în 1947 de aproximativ 500 de studenț i164.
Revenind însă la mediul parizian atât de îndrăgit de mulți din
studioșii români, trebuie remarcat faptul că pe lângă entuziasmele ce le -a
stârnit, a provocat totodată decepții și neîmpliniri. Mihail Dragomirescu
nu s-a simțit acolo nicicum bine: „Nu ș tiu cum, dar orașul acesta, pe care
acum încep a -l vedea din ce în ce mai măreț – nota el în 1893 –, mi-a stat
pe suflet de când am intrat și până am ieșit dintr -însul, ca un neîntrerupt
șir de mustrări de cuget. Acum mă simt liber și -mi pare bine că am tr ecut
în tabăra vrăjmașă [Germania] “165. Deși puțin mai devreme, când
compara Germania cu Franța, fiecăreia îi găsea calități pe măsură: „E
ceva în Germania care te face să simți ordinea, curățenia și definirea în
toate manifestările naturii externe, pe care o locuiesc și o lucrează ei. În
schimb, sentimentul mișcării, al vieții debordante, confuză și nedefinită
la suprafață, dar perfect ordonată în mașinăria ei internă, am simțit -o la
Paris “166.
În același timp însă, C. Rădulescu -Motru, aflat la École des
Hautes Études prin 1889 -1890, ținea să noteze: „Am trăit un an de viață
cosmopolită, în care am simțit binefacerile unei civilizații cu adevărat
ospitaliere. Parisul este singurul oraș mare din Europa în care străinul se
simte ca la el acasă. Nimeni nu -l jicne ște aducându -i aminte continuu că
civilizația pe care o gustă este opera altora “. De aceea, „este în viața
Parisului un ritm de umanism care lipsește din toate celelalte orașe mari
ale Europei “. Nici comparațiile nu lipsesc atunci când filosoful caută să
detașeze câteva din însușirile francezilor. Aceștia „n -au ostentația
bogăției lor. Nu insistă asupra originalității lor naționale. Geniul francez

164 André Godin, Une passion roumaine. Histoire de l’Institut Français de
Hautes Études en Roumanie (1924 -1948), Paris -Montréal, Éd. l ’Harmattan,
1998.
165 Titu Maior escu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.105.
166 Ibidem, p.97.

211 n-are nevoie de reclamă. Tendința spre general și uman, de care vorbesc
adesea aceia care vor să caracterizeze geniul francez, este ieșită din
această particularitate a francezului de a nu face paradă de însușirile lui
naționale. Un ungur, un bulgar, un sârb și chiar un român la orișice
ocazie se pune înainte, ca valori de comparație; un francez niciodată “167.
Așadar , imagini diferite, provenite din experiențe, din afinități și
conduite diferite.

Tentațiile universităților prusace

Fără a contrapune spațiul german celui francez, tezele
referitoare la ponderea unuia sau altuia în modernizarea noastră politică
și cul turală ar trebui reformulate în complexitatea diverselor nuanțe ce le
comportă. Pentru că nu ar trebui să se creadă că admirația pentru Franța
și cultura ei au fost fără rezerve, la fel cum nici atașamentul față de
Germania – deseori exprimat – nu s-a bucu rat de unanimitate. Ceea ce
nu poate fi adeverit încă general -statistic – deși Elena Siupiur identifică,
de pildă, pentru intervalul 1862 -1880 prezența în universitățile germane
a 610 tineri din actualul spațiu românesc, din care numai 336 proveneau
din Ve chiul Regat168 –, se dovedește a fi mult mai complicat la nivelul
elitelor, mai ales a celor deținătoare de pârghii esențiale de putere și care
au jucat un rol politic și cultural major în epocă.
Sub acest aspect, influența Germană nu a fost deloc
insignifi antă și fără urmări notabile. În discursul său la Academia
Română, din 1891, când se aniversau 25 de ani de la fondarea acestei
instituții, marele om politic care a contribuit decisiv la modernizarea
țării, Mihail Kogălniceanu, nu întâmplător a insistat ma i mult asupra
mediului său formativ din anii adolescenței: „Toată viața mea, și tân ăr și
în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane,
că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor
patrioți care au op erat reînălțarea și unitatea Germaniei, datoresc în mare
parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german

167 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , p.42 -43.
168 Elena Siupiur, Étudiants de l’espace roumain et du sud -est européen dans les
universités allemandes au XIXe siècle, în „Revue Rouma ine d’Histoire “,
XXXVI, 1997, no.3 -4, p.302.

212 s-a aprins făclia patriotismului meu român “169. Erau afirmații ale celui
care, după un scurt sejur studențesc la Lunéville alătu ri de fiii
domnitorului Mihail Sturdza, a trebuit să -și desăvârșească formația
intelectuală departe de „contagiunea ideilor revoluționare “, la Berlin,
într-un mediu auster, unde „educația este mai profundă, moravurile mai
inocente și obiceiurile mai patria rhale “170.
Totodată, exemplul Societății Junimea este mai mult decât
revelator, prin prestigiul social, literar și intelectual fără rival în perioada
1866 -1918, dar și după aceea, precum și prin influența exercitată în viața
politică românească. Titu Maiore scu, artizanul și liderul incontestabil al
acestei grupări, care a jucat un rol decisiv în orientarea culturii române
până la primul război mondial, avea o formație strict germană (liceul la
Viena, universitatea la Berlin și doctoratul la Giessen), cu toat e că nici
cultura franceză nu i -a fost străină (studii de drept la Paris între
1859 -1861). Deși majoritatea membrilor Junimii (printre ei numeroși
universitari, oameni politici ajunși în fotolii ministeriale, înalți
funcționari etc) aveau o formație france ză, cu toate acestea tonul și
direcția ideologică erau date de o relativă minoritate (o pătrime) care
privea cu mare admirație spre cultura germană, considerată prin
disciplina și rigoarea ei, prin conservatorism, prin sistemul politic
bismarckian și tactu l pedagogic, drept singurul model ce ar servi
intereselor societății românești, în vreme ce modelul francez era acuzat
de prea multă superficialitate și spirit revoluționar171. Iar Titu Maiorescu,
transform ând Societatea într -o fracțiune politică mai întâi, apoi în partid,
a acaparat treptat importante pârghii de putere, ating ând apogeul în 1913
când, ca șef de guvern, a prezidat Congresul păcii balcanice. Totodată,
ca ministru al Educației ori ca rector al Universității din București, a
contribuit la orienta rea diverselor branșe de studii în principal spre
modelul german, rezultat evident în structura învățământului superior
românesc de la finele secolului XIX și până în preajma celui de -al doilea
război mondial. Nu întâmplător, unul dintre junimiști și prote jat al lui
Maiorescu, universitarul Ion Bogdan, a fost însărcinat să studieze la fața

169 „Analele Academiei Române. Dezbateri “, s. II, t. 13, 1890 -1891, p.264.
170 Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric , Iași, Edit. Junimea, 1974, p.67 -103.
171 Pentru aceste aspecte vezi C.G. Bedreag, Quelques aspects d e „Junimea de
Iassy “. 1863 -1872 -1885 , în vol. Omagiu lui Ion I. Nistor, 1912 -1937 , Cernăuți,
Tip. „Glasul Bucovinei “, 1937, p.121 -155.

213 locului principiile și modul de organizare al școlilor germane, elaborând
la întoarcere, în 1886, un voluminos raport172. Iar acestea sunt doar
câteva argumente. Fără a gen eraliza însă, se poate constata faptul că în
anii 1870 -1880 – și nu doar în planul culturii – mai toate reacțiile
anti-junimiste erau apreciate de regulă ca atitudini anti -germaniste și
susținătoare ale „neolatinismului “.
Pe de altă parte, Maiorescu a fost mereu atent în selecția
tinerilor și a profitat de poziția sa politică și socială oferindu -le cu
generozitate burse (îndeosebi pentru Germania), posturi, șanse de
afirmare etc. El este cel care impunea discipolilor aflați prin capitalele
europene să -i ofere în schimburile epistolare descrieri cât mai fidele ale
evenimentelor politice și culturale de acolo, a locurilor văzute și a celor
constatate173. Impunea așadar, printr -un subtil tact pedagogic, exercițiul
inițierii și cunoașterii prin observație directă, prin spirit critic și
comparație. Sub impulsurile lui Maiorescu, călătoriile de studii în
străinătate au căpătat intenții și scopuri riguros motivate, cât mai bine
organizate, cu finalități benefice pentru societatea românească174. La
inițiativa și prin int ervențiile lui directe și eficiente au studiat în
Germania viitoare personalități ale culturii noastre, precum C.
Rădulescu -Motru, P.P. Negulescu, Teohari Antonescu, D. Evolceanu, C.
Litzica, Al. Philippide, I.Al. Rădulescu -Pogoneanu, S. Mehedinți etc., cu
toții lăsând posterității – deși adeseori inconștient – pagini descriptive și
analitice de impresionantă vigoare.
Privită dinspre România, universitatea germană oferea înainte
de toate o abundență de cursuri și de catedre, garanție – în opinia
românilor – a unei activități intelectuale intense. Această comparație
cantitativă a devenit repede un exercițiu de stil pentru a se cere și la noi
crearea de noi catedre, existând în arhivele universitare și în cele
ale Ministerului Instrucțiunii numeroase memorii și rapoarte, ca să nu
mai vorbim de multitudinea a rticolelor din periodice, prin care se

172 I. Bogdan, Raport asupra școalelor secundare din Germania , București,
Edit. C. Göbl, 1886, VIII -260 p.
173 Vezi volumul Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni.
Corespondență, ed. Z. Ornea, București, Edit. Minerva, 1978.
174 Vezi Lucian Nastasă, Generație și schimbare în istoriografia română
(Sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX), Cluj, Presa Universitară Clujean ă, 1999,
p.36-47.

214 sublinia întârzierea noastră științifică, enumerându -se o lungă listă de
cursuri și materii care lipseau universităților românești.
În 1930, Traian Herseni privea știi nța germană – asemenea altor
conaționali – ca pe o „știință vie, neanchilozată “, care a produs un stat,
un cetățean, o economie model. De aceea publică, nu fără semnificație,
sub aparența unei enumerări obositoare de date, un provocator studiu
intitulat Socialul ca obiect de preocupare științifică în universitățile
germane175, ce scoate în evidență complexitatea sociologiei ca materie
de învățământ superior, care la noi a rămas în canoanele stabilite cam pe
la finele secolului XIX, în vreme ce disciplina a de venit „și o metodă “
fără de care nu mai poate progresa convenabil nici o altă știință umană,
epoca fiind una „sociologică “, în care practic s -a schimbat perspectiva
cercetării. Din numeroasele discipline sociologice sau conexe acesteia
predate la universit ățile germane, era greu de închipuit că în România se
vor introduce prea curând materii precum antropologia filosofică și
sociologia puterii, sociologia politică socială, sociologia popoarelor
naturale, filosofia socială, sociologia opiniei publice și a pr esei etc. De
aceea, conchidea Herseni, „țările mai înapoiate ar trebui să tragă
învățături de mare preț din modelul german “, care a pus știința în
serviciul societății, îndeplinind astfel o funcție socială.
Germania a constituit așadar și un model pedagogi c,
universitățile ei servind mai pretutindeni în Europa ca element de
referință176. Foarte mulți studioși de la noi sunt fascinați de acest aspect,
o mare parte din reflecțiile lor având ca temă fundamentală descrierea
universităților din punct de vedere ins tituțional -organizatoric, a
cursurilor, a corpului profesoral, a evoluției diverselor discipline de
studiu etc. Ca loc de învățământ și de cercetare, universitatea germană
reunea nu doar profesori și studenți, ci beneficia și de un semnificativ
corp interm ediar, cel al privat -docenților177. În plus, exista o reală

175 Traian Herseni, Socialul ca obiect de preocupare științifică în universitățile
germane, în „Arhiva pentru știința și reforma socială “, IX, 1930, nr.1 -3,
p.263 -276.
176 Ch. MacClelland, State, University and Society in Germany, 1700 -1914 ,
Cambridge, Cambridge University Press, 1980, p.2.
177 Categoria privat -docenților este specifică mediului universitar german și era
alcătuită din tineri, posesori ai unui doctorat, care predau în învățământul

215 concurență între diferitele stabilimente de învățământ superior, se
practicau cursurile ex-cathedra, iar seminariile și lucrările practice
ofereau șansa multiplicării disciplinelor și a mai strictel or specializări.
Sintetizându -i oarecum lui T. Maiorescu beneficiile trecerii sale prin
Heidelberg, C. Rădulescu -Motru realiza în septembrie 1890, „din cât
mi-a fost posibil a întrevede în lucrările din laboratoare și clinici (…),
importanța ce ar avea p entru un studiu serios cunoștința mai cu
de-amănuntul a metodelor ce se practică în universitățile germane. (…)
Mi-au părut laboratoarele, clinicile din Heidelberg mici, fără îndoială,
comparate cu cele din Paris; dar mai potrivite pentru o preparare sol idă,
pentru cercetări proprii “178.
Modelul german apărea astfel încă de pe la finele veacului XIX
ca singura alternativă posibilă la sistemul napoleonian sclerozat179, lucru
recunoscut de altfel și de francezi. Celălalt model existent, cel din
Anglia, nu se b ucura de un prea mare prestigiu și părea netransportabil
datorită legăturilor strânse cu biserica și a sistemului de finanțare de tip
medieval180. Pe de altă parte – fapt insesizabil memorialiștilor din epocă,
dar pe care analiștii de azi l -au evidențiat dej a –, universitățile germane
traversau și ele spre sfârșitul secolului XIX o criza de identitate, generată
de reculul idealului humboldian, universalist și dezinteresat, în fața unei
Germanii utilitariste în care efectivele de studenți sporeau incredibil,
noile stabilimente tehnice concurau universitățile tradiționale și în care
cultura generală pierdea teren în fața tentațiilor pe care le ofereau

universitar, fără a primi însă un salar fix, ci d oar din ceea ce se obținea din taxele
studenților înscriși la cursurile respectivului.
178 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.367.
179 Reflexii și comparații între modelul german și cel francez vezi în
„Einsamkeit und Freiheit “ neu besichtigt. Universitätsreformen und
Disziplinenbildung in Preussen als Modell für Wissenschaftspolitik im Europa
des 19. Jahrhunderts, hrsg. Gert Schubring, Stuttgart, Steiner Verlag, 1991.
Pentru a particulariza, vezi Philologiques I. Contribution à l’histoire des
disciplines littéraires en France et en Allemagne au XIXe siècle, éd. Michel
Espagne, Michel Werner, Paris, Édit. de la MSH, 1990.
180 O mărturie de epocă a unui universitar american format în Germania, care
compară evoluția universităților anglo -saxone și germane între cele două
războaie: Abraham Flexner, Universities: American, English, German , New
York, Oxford, Londres, Toronto, Oxford University Press, 1930, 381 p.

216 strictele specializări181. La 1893, Dimitrie Evolceanu – ca mulți alții – nu
înțelegea prea bine fenomenul în toat ă dimensiunea și implicațiile lui,
însă îl intriga la culme faptul că în Germania, în domeniul filologiei
bunăoară, cursurile generale lipseau aproape cu totul în detrimentul
acribiei182.
Era și acesta un motiv pentru unii de a apăra modelul francez în
fața hegemoniei germane (mai ales în cazul disciplinelor canonice:
filosofie, istorie). Însă un congener al celui de mai sus, istoricul Nicolae
Iorga, vedea lucrurile și din altă perspectivă. În 1891 el părăsea Parisul,
pentru a merge la Berlin, „fără o mărturi sire de recunoștință față de
profesorii mei [parizieni] “183. „Toate erau așa de bine rânduite în această
Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai târziu –
încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecât în legături
cu oa menii “184. Se pare însă că nici Berlinul nu -l încântase prea mult,

181 Vezi Fritz K. Ringer, The Decline of the German Mandarins , Cambridge
(Mass.), Harvard University Press, 1969; Konrad H. Jarausch, Students, Society
and Politics in Imperial Germany. The Rise of Academic Illiberalism , Princeton,
Princeton University Press, 1982; Hartmut Titze, Der Akademikerzyklus ,
Göttingen, Vandenhoek & Rupre cht, 1990; Les Universités germaniques.
XIXe-XXe siècles, sous la direction de Ch. Charle, număr special al revistei
„Histoire de l’Éducation “, nr.62, 1994; Marita Baumgarten, Professoren und
Universitäten im 19. Jahrhundert. Zur Sozialgeschichte deutscher Geistes – und
Naturwissenschaftler, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1997 ș.a. Pentru
statistici comentate asupra efectivelor de studenți în universitățile germane vezi:
Das Hochschulstudium in Preussen und Deutschland 1820 -1944.
Datenhandbuch zur deutsc hen Bildungsgeschichte , I.Band, Hochschulen , hrsg.
Hartmut Titze, Goettingen, Vandenhoeck und Ruprecht, 1987. Despre
implantațiile științifice germane în străinătate, prin teoria imperialismului
cultural german, vezi Lewis S. Pyenson, Cultural Imperialism and Exact
Sciences. German Expansion Overseas, 1900 -1930 , New York, Peter Lang,
1985.
182 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.251.
183 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost , ed. Valeriu și
Sanda Râpeanu, Bucu rești, Edit. Minerva, 1984, p.141. Pentru Germania mai
vezi: N. Iorga, Note de drum , Valenii de munte, Tip. Neamul românesc, 1913;
inexplicabil, însemnările memorialistice sau notele de călătorie referitoare la
acest spațiu sunt puține. Abundă însă notele de călătorie pentru Italia îndeosebi,
Franța, Portugalia, Serbia, Spania și America.
184 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost , p.144.

217 pentru că va continua să afle, în același spațiu german, un alt mediu
universitar mult mai în concordanță cu temperamentul său pasional și
independent. Îndreptându -se spre Leipzig, „nu lăsam în urmă nici un
profesor de care să fi fost legat, nici un coleg german, dar absolut nici
unul, pe care să -l fi cunoscut “. Abia aici, la Leipzig „intram în adevărata
viață germană, în viața germană a sudului, mai blândă, mai zâmbitoare,
mai prietenoasă, o viață «născută, iar nu făcută», fără nimic din
constrângerea pe care în orice detaliu al existenței o găsisem la
Berlin “185. „Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemnitate (…),
prin vreo cămăruță oarecare, de la profesor la profesor, cu un singur
element de datină, fracul de împrumut (…) care înlocuia vechea robă
medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu și iute “186.
Era exact mediul ce -i trebuia lui187, pentru a obține mai repede și fără
complicații doctoratul mult râvnit, așa cum pr ocedaseră și alții anterior și
cum, de exemplu, va mai face și discipolul lui Iorga, Vasile Pârvan,
ajuns profesor universitar pe baza unui doctorat susținut în 1908 la
Breslau (Wroclaw), cu Conrad Cichorius, după ce ezitase în fața lui Otto
Hirschfeld (Be rlin) și Wilken (Leipzig). De altfel, anunțându -l pe Iorga
de dobândirea acestui titlu, în decembrie 1908, îi și explica schimbarea:
„De la Berlin a trebuit să plec, deoarece Hirschfeld, cu micile mizerii ce
mi le făcea, m -ar fi ținut un an în loc cu docto ratul“, iar una din motivații
ar fi fost și faptul că, „după câte mi -ați povestit și d -voastră despre el, se
pare că e un antiromân “188. Evident, este o justificare bizară și exagerată,
însă deseori folosită de cei care întrevedeau eșecuri în relația cu
profesorii străini !
Cam la fel s -au petrecut lucrurile și cu alți studioși români care
inițial au sperat să -și desăvârșească formația intelectuală în capitala

185 Ibidem , p.147.
186 Ibidem , p.149.
187 Pentru acest aspect, dar și pentru altele, la Universitatea din Lei pzig, vezi
excelentul studiu semnat de Akira Hayashima, Das Leipziger Experiment. Die
erste Generation der Diplom -Kaufleute, Diplom -Handelslehrer und
Bücherrevisoren an der Handelshochschule Leipzig, 1898 -1921, în „Kwansei
Gakuin University. Social Science s Review “, Nishinomiya (Japan), vol. 6, 2001,
p.19-108.
188 Vasile Pârvan. Corespondență și acte, ed. Al. Zub, București, Edit. Minerva,
1973, p.68.

218 Franței. În 1881, Al. Odobescu îi furniza lui I. Bianu rudimentele unei
strategii „educaționale “ pusă în practică încă de mulți alți conaționali:
„Dacă ai putea să vii în Paris, eu aș crede că n -ar trebui să te preocupi a
lua aici licența și doctoratul la facultate, ceea ce ar necesita un studiu
amănunțit (și inutil) al limbii literare al stilului clasic francez. Mai bine ai
face să urmezi cursurile filologice (foarte erudite și profitabile) la Școala
Practică de Înalte Studii (École Practique des Hautes Études); și după ce
vei obține acolo titlul de éleve diplomé, să mergi undeva în Germania ca
să iei ac olo pro forma o diplomă de doctor. Aceasta e o cale practică și
folositoare “189.
De altfel, „strategia “ descrisă mai sus a fost ispita multor
români. În martie 1888, Lazăr Șăineanu – ulterior pentru puțină vreme
suplinitor al lui Hasdeu la Universitate, dar și apreciat pe la 1890 de unii
ca cel „mai potrivit “ pentru o catedră de istoria și literatura românilor, de
la care a fost însă respins pentru că era evreu – îi scria lui Moses Gaster
de la Paris că intenționa să rămână acolo doar un an, pentru a -și însu și
„metoda științifică “ franceză, pe care o aprecia, dar și talentul de a scrie
al savanților francezi; însă apoi va merge la Leipzig, unde se afla Karl
Brugmann, „reprezentantul de frunte al lingvisticii actuale “, orașul fiind
totodată apreciat ca „centru l intelectual al Germaniei “, iar în plus, fiind
mic ca dimensiuni, „poți veni mai des în contact cu profesorii, ceea ce e
foarte greu într -un oraș imens ca Parisul “190. Așa a și făcut, de la finele
lui 1888 trecând deja la Universitatea din Leipzig (1888/188 9), lucrând
cu Brugmann și August Leskien, fiind scutit de a mai „lua inscripțiile “,
iar pe baza unor lucrări anterioare i se va accepta o „mică lucrare “ ca
teză de doctorat. Aici însă nu va fi foarte încântat de cursurile lingvistice,
predate poate de cei mai buni specialiști din Europa: aceștia au „o știință
imensă “, dar fără talent pedagogic, devenind plictisitori, motiv pentru
care nu se poate abține de la comparații: „Orice s -ar zice de francezi, dar
numai ei știu să insufle entuziasm pentru știință, n umai dânșii se pricep
a-i da viață și mișcare “, bucurându -se în consecință că mai întâi a fost la
Paris și abia apoi a venit la Leipzig191.

189 Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta și Petre Croicu, București, Edit.
Minerva, 1976, p.103.
190 M. Gast er în corespondență, ed. Virgiliu Florea, București, Edit. Minerva,
1985, p.143.
191 Ibidem, p.150 -152.

219 Iar modelul pare să fi fost urmat și de alți studioși români. În
toamna lui 1889, de pildă, C. Rădulescu -Motru urmăreș te la Sorbona
cursurile fiziologului H. Beaunis, fără o atracție specială, ca mulți alți
români comportându -se precum un „diletant în voiaj “, bucurându -se mai
mult de plăcerile metropolitane și de bogata ofertă literară. „Anul cât am
stat la Paris – spune el – a fost dezordonat în ceea ce privește programul
studiilor. (…) Am trăit un an de viață cosmopolită “. Abia în toamna
următoare, la îndemnul lui Jules Soury de la École des Hautes Études, va
merge în Germania, mai întâi la Heidelberg, apoi la München, unde
„începe o altă viață “ cu frecventarea regulată a cursurilor și bibliotecii,
cu vizitarea teatrelor și pinacotecilor etc, totul „după un plan regulat “. La
Leipzig face practică în laboratorul lui Wilhelm Wundt – fondatorul
psihologiei experimentale –, unde îl impresionează „atmosfera de
gândire pură “ și în care „domnea un spirit foarte liberal “, savantul fiind
„un profesor minunat, care nu căuta să -și impună părerea lui, ci dădea
libertate deplină elevilor săi “192. De altfel, lui Wilhelm Wundt îi vor
datora o bună parte din formația lor intelectuală alți viitori universitari,
precum Ioan Petrovici, Dimitrie Gusti, Petre Andrei și Fl.
Ștefănescu -Goangă193.
După absolvirea studiilor universitare la București, Teohari
Antonescu s -a arătat deosebit de pasionat de istoria lumii antice și de
arheologie, sub influența lui Al. Odobescu, care l -a și sprijinit pentru a
intra în cercul „protejaților “ lui Titu Maiorescu. La intervenția acestuia
din urmă, Antonescu obține o generoasă bursă pentru specializare în
apusul E uropei. Protectorul său spera astfel ca discipolul să se inițieze
temeinic și să profeseze apoi în domeniul arheologiei și al istoriei vechi,
poate și cu gândul nemărturisit de a găsi un înlocuitor, cândva, pentru
Gr.G. Tocilescu, profesorul de la Universi tatea din București, deloc
prețuit în cercul Junimii și, totodată, un oponent înverșunat, catalogat ca
aparținător al „vechii școli “ istoriografice, alături de B.P. Hasdeu și V.A.
Urechia. Pentru început, Antonescu audiază la École des Hautes Études
din Pa ris (din noiembrie 1889 până în februarie 1890) cursurile de
epigrafie latină ale lui H. de Villefosse și Cagnat, pe cele de epigrafie

192 C. Rădulescu -Motru, Marturisiri , p.23 -30, 44 -47.
193 Acesta avându -l pe Wundt chiar conducător al disertației sale,
Experimentelle Untersuchungen zur Gefü hlsbetonung der Farben , susținută la
11 noiembrie 1911.

220 greacă ale lui Th. Homolle, cursurile de paleografie ale lui M. Chatelain,
precum și diverse alte prelegeri susținute de M. Collignon (despre
ceremoniile funerare în epoca clasică), Girard (instituții judiciare în
Grecia), B. Haussoullier ș.a194. După acest scurt stagiu, Teohari
Antonescu s -a îndreptat spre universitățile germane, firește, la dorința lui
Maiorescu. La Heidelbe rg a audiat îndeosebi cursurile lui von Duhn
asupra antichităților etrusce, iar la Berlin a fost atras de prelegerile lui
Furtwängler și Kekule. În mod deosebit însă, Teohari Antonescu va afla
stimuli în noile propuneri și deschideri spre civilizația india nă, textele
sanscrite și studiul comparativ al limbilor indo -europene și al diverselor
religii, domenii care vor constitui punctul de plecare al multora din
studiile lui ulterioare. Din acest punct de vedere, șederea în Germania a
multor tineri din România a coincis cu o extraordinară ascensiune a
interesului față de problematica idiomurilor și a filiațiilor indo -europene,
îndeosebi universitarii filologi punând bazele unei veritabile «școli» în
domeniu.
După un scurt stagiu la Universitatea din München – și nu
înainte de a călători prin mai multe centre culturale germane, precum
Dresda – T. Antonescu se îndreaptă spre Grecia, pentru a participa la
activitățile Institutului arheologic german, sub conducerea lui W.
Dörpfeld, care ținea cursuri chiar în incin ta Acropolei ateniene, și cu
dorința de a studia antichitățile miceniene, de a călători în Asia Mică (la
Troia), pe țărmul Mării Egee și prin insule. Experiența dobândită aici
este fascinantă, iar notațiile sale jurnaliere referitoare la spațiul elen în
general, și la cel atenian în special, sunt unice în literatura noastră195.
Aflat în preajma lui Dörpfeld, istoricul român are șansa să cunoască o
sumă de alți savanți străini, atrași cu toții de profesionalismul, șarmul și
bunăvoința magistrului, care le orga nizează excursii pe la mai toate
ruinele și monumentele antice din Pelopones și de pe insulele Mării
Egee, până la Creta196. Nu este o întâmplare că într -o asemenea

194 Vezi caietele lui T. Antonescu la Muzeul de Literatură a Moldovei din Iași,
caiet 8569/1 (66 p.). Cuprinde însemnări luate la cursuri, în perioada 1889 -1890.
195 Teohari Antonescu, Jurnal, 1893 -1908, ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit.
Limes, 2005.
196 Asupra acestuia vezi: Wilhelm Dörpfeld, Festschrift zum 80. Geburtstag,
Herausgegeben von der Koldewey -Gesellschaft, ed. Günter Martiny, Berlin, f.e.,

221 companie T. Antonescu va cunoaște pe Arthur Evans – cu studii la
Harrow, Oxford și Göttingen –, pasionat de hieroglife și care, după
1900, va face una din cele mai senzaționale descoperiri arheologice,
palatul de la Cnossos.
Ca și Teohari Antonescu, Simion Mehedinți obține licența la
București (1892), după care își începe ca bursier studiile de geografie la
Paris197, pentru ca din toamna lui 1893 până în 1896 să le continue la
Berlin și Leipzig, la această din urmă Universitate susținând doctoratul
abia în 1899, cu o disertație despre Die kartographische Induktion. Ca
rezultat al opțiunii lui pentr u acest din urmă mediu academic stă
însușirea determinismului geografic german, dar este evidentă și
influența lui Paul Vidal de la Blanche – cofondator în 1891 a publicației
„Annales de géographie “ –, atât de dominantă în mai tot ceea ce a predat
și scris Mehedinți, cu impact nu doar asupra geografilor, ci și a
istoricilor. În fond, mergând tot pe urmele unui german, Vidal de la
Blanche (iar apoi și Mehedinți, dar și ginerele său C.C. Giurescu) a
insistat asupra interacțiunii și interdependenței între om ș i mediul său
înconjurător. Asemenea geografului francez, Mehedinți a recurs la
istorie, dar și la alte discipline (ca psihologia) pentru a fundamenta o
nouă geografie, solid legată de istorie, dar și cu o largă abordare
interdisciplinară.
Victor Slăvescu – pentru a da un alt exemplu – s-a înscris în
toamna lui 1911 la Sorbona, audiind cursurile economiștilor Paul Leroy
Beaulieu, Charles Gide și Charles Rist. Însă după numai un an se va
îndrepta spre spațiul german, continuând studiile la Göttingen, unde
urmărește cursurile de economie politică ale lui Wilhelm Lexis și pe cele
de statistică ale lui Gustav Cohn, apoi trece pentru două semestre la
München, participând la lecțiile lui Lujo Brentano, Walter Lotz și Georg
V. Mayer, pentru ca în cele din urmă să -și susțină doctoratul la

1933; Peter Goessler, Wilhelm Dörpfeld. Ein Leben im Diens t der Antike,
Stuttgart, W. Kohlhammer, 1951.
197 Fără a se bucura de continuitate, aici S. Mehedinți a inițiat o publicație
periodică, „Charta Rotunda “, ce reunea dările de seamă ale Ligii studenților
români de la Paris, diverse rapoarte, propuneri etc; cf. Ș. Polverejan, Din
activitatea studenților români din străinătate. „Charta Rotunda“ (1893), în
„Apulum“, VII, 1969, nr.2, p.187 -202.

222 Universitatea din Halle, cu celebrul economist agrarian Johannes
Conrad, cu o disertație despre Die Agrarfrage in Rumänien.
Aidoma celor amintiți mai sus, contactul lui Ioan Andrieșescu
cu mediul formativ german a fost esențial. Du pă ce și -a luat doctoratul la
Iași, cu un subiect de preistorie, a plecat în Germania pe cheltuială
proprie, studiind la Berlin și lucrând pe șantiere arheologice împreună cu
Gustav Kossinna – unul din primii care au introdus preistoria ca
disciplină știin țifică, începând cu 1902198 – și Hubert Schmidt, acesta din
urmă deschizând seria săpăturilor sistematice la celebra stațiune neolitică
de la Cucuteni -Băiceni (jud. Iași)199. Cu alte cuvinte, Andrieșescu s -a
specializat într -un domeniu în care la noi, până la el, activase doar
neprofesioniștii, fiind apoi și principalul atu pentru care Vasile Pârvan
l-a susținut în ocuparea unei catedre universitare.
Așadar, mult mai elogioși și deplin atașați de modelul
intelectual german s -au dovedit a fi cei care căutau să scoată câmpul lor
propriu de studiu de sub dominația exclusivă a tradiționalelor întocmiri
așa-zis „literare “ sau „filosofice “ și de a găsi o alternativă în modelul
științific implantat mai puternic în Germania. În afara lui C.
Rădulescu -Motru pentru psiho logia experimentală, Teohari Antonescu
pentru arheologie, Simion Mehedinți pentru geografie, Ioan Andrieșescu
pentru preistorie, invocați mai sus, se cuvin a mai fi amintiți George
Murnu și Nicolae Bănescu pentru bizantinologie, Ștefan Zeletin pentru
socio logie istorică ș.a. Însă cel mai revelator exemplu îl constituie
filologia romanică, lingvistul german Friedrich Diez fiind cel ce a creat o
puternică tradiție și mai ales o școală în studiul strict științific al
idiomurilor neolatine. Iar prin succesorul său, Meyer -Lübke (anterior
profesor la Jena și Viena), Universitatea din Bonn a atras mereu pe cei

198 Kossinna este autorul, printre altele, a celebrei lucrări Originea germanilor,
publicată în 1911, ce a pus în circulație ideea că Germania a fost centrul
dezvoltărilor preistorice, și deși el a murit înainte de accederea lui Hitler la
putere, teoria sa a servit nazismului pentru argumentarea superiorității rasei
germane. Vezi Heinz Grünert, Gustaf Kossinna (1858 -1931). Vom Germanisten
zum Prähistoriker. Ein Wissenschaftler im Kaiserreich und in der Weimarer
Republik, Rahden/Westf., Leidorf, 2002.
199 Lucian Nastasă, Unele date în legătură cu istoricul descoperirilor de la
Cucuteni , în „Acta Moldaviae Meridionalis “, Vaslui, V -VI, 1983 -1984,
p.513 -522.

223 mai reprezentativi filologi români. În Memoriile sale, Iorgu Iordan
explică, credem, cel mai complet rațiunile profunde ce puteau determina
frecventarea unei universități germane, începând cu existența catedrelor
strict specializate și până la sistemul de recrutare a corpului didactic200.
Pe de altă parte, pedagogia, ca disciplină de studiu, a constituit
pentru tinerii români un domeniu favorit, cu adevărat apt să reformeze și
să amelioreze învățământul autohton. Plecând în 1907 pentru trei ani la
Jena, Onisifor Ghibu motivează în volumul său de memorialistică, Pe
baricadele vieții. Anii mei de învățătură , rațiunile acestei opțiuni,
întrucât orașul, „pe vremea a ceea, era metropola mondială a
pedagogiei “201, aici audiind în principal cursurile lui Wilhelm Rein și
Rudolf Eucken. Îndeosebi lecțiile acestuia din urmă i -au oferit cu Ghibu
o „armătură etică “, care îi „completa o lacună de care se resimțea adânc
viața noa stră românească, lipsită aproape cu totul de preocupări etice mai
înalte “202. Ulterior, același viitor pedagog și unul din artizanii
Universității românești din Cluj, unde a fost și profesor, s -a îndreptat
spre Heidelberg, atras nu de „faima lui de vechi ora ș studențesc cu
tradiții de idile și de farmec unic, ci de faima a doi profesori “, Wilhelm
Windelband (de istoria filosofiei) și Ernst Troeltsch (teolog)203. Iar un
traseu asemănător a avut și Vladimir Ghidionescu, devenit profesor de
pedagogie tot la Cluj ș i fondator al unui excelent Laborator de pedagogie
experimentală și pedologie, primul din spațiul românesc, sau Constantin
Kirițescu, care va deveni apoi pentru multă vreme funcționar superior în
Ministerul Instrucțiunii. Așadar, punerea în lucru a învățăm ântului
specializat de inițiere în metodele de cercetare a fost un mijloc de
atragere a studenților celor mai mobili și mai motivați. La toate acestea,
cum s -a sugerat deja, la sfârșitul secolului XIX s -au adăugat și

200 I. Iordan, Memorii , II, București, Edit. Albatros, 1977, p.28 -69. Pentru o mai
scurtă călătorie în Germania, înainte de primul război, vezi vol. I, p.220 -231.
201 Iar într -o epistolă adresată lui N. Iorga în toamna lui 1908, Ghibu aprecia că
„Jena e un mic Pantheon german “, străzile și multe din locuințe amintind că pe
acolo au stat cândva Schiller, Goethe, Fichte, Luther etc. ( Onisifor Ghibu în
corespondență, I, ed. Mihai O. Ghibu, București, Edit. Semne, 1998, p.302).
202 Onisifor G hibu, Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, ed. Nadia
Nicolescu, Cluj, Edit. Dacia, 1981, p.231.
203 Ibidem, p.131; în general, pentru Germania vezi p.169 -185.

224 argumentele utilitariste în funcție de competiția economică și culturală
internațională.
Au existat însă și „mișcări “ atipice ale peregrinărilor academice,
nu doar din Franța spre Germania – cum a rezultat din exemplele de mai
sus –, ci și invers. Titu Maiorescu ar putea fi un prim exemplu, ca re după
ce și -a luat doctoratul în filosofie la Geissen, la 26 iunie 1859, din
toamnă s -a îndreptat spre Paris, cu o bursă acordată de Eforia școalelor,
pentru a dobândi un doctorat în litere. Constată însă că în comparație cu
Germania, viața la Paris era foarte scumpă, iar banii ce -i avea erau
insuficienți. În plus, nu găsește capitala Franței un oraș atractiv, ci
dimpotrivă. Contrar motivelor pentru care fusese trimis aici, a urmat
cursurile facultății de drept (între 1859 -1861), pentru ca finalmente să -și
echivaleaze la Paris diverse diplome și atestate germane, reușind să se
înscrie și la un doctorat în litere. Însă disertația i -a fost respinsă de
comisie, consolându -se până la urmă cu licența în drept.
Mai mult pare să fi profitat Dimitrie Gusti, care a petrecut în
cele două țări intervalul dintre 1900 -1909. Mai întâi student la filosofie
în Berlin, apoi la Leipzig (unde va rămâne patru ani), revenind din nou la
Berlin pentru a lucra cu Francz von Liszt – creatorul școlii sociologice
de criminalistică –, Gusti se va îndrepta finalmente spre Paris, unde va
lucra cu Durkheim, specializându -se în sociologie, deși dobândise deja
titlul de doctor, încă din 1904, cu o disertație pregătită sub îndrumarea
lui W. Wundt, intitulată Egoismus und Altruismus, cu subt itlul Zur
soziologischen Motivation des praktischen Wollens, și participase activ
la seminariile lui Paulsen și Barth (pentru etică), Büchner, Schmoller și
Liszt (pentru sociologie și drept)204. Cu toate acestea, ajuns profesor la
Universitatea din Iași în 1 910, își va propune să înființeze un seminar de
sociologie și etică așa cum l -a cunoscut el în Germania, în care
profesorul și studenții dezbat și cercetează problemele în discuție.
Iar ca cei doi au mai procedat și alții. Vasile Bejan (n.1852) a
început s tudiile medicale la București, după care între 1877 și 1880 a
mers pentru specializare în obstretică la Erlangen (unde a lucrat cu Paul
Zweifel), la Würtzburg (cu Scanzoni), Berlin (cu Schröder) și Leipzig
(cu Crédé), pentru ca de aici să se îndrepte spre Paris, unde a fost în
preajma lui Dépaul, Charpentier și Pajol. Revenit în țară, a profesat o

204 Pentru această perioadă din viața sa vezi Ovidiu Bădina, Octavian Neamțu,
Dimitrie Gust i, București, Edit. Tineretului, 1967, p.25 -70.

225 vreme ca medic ginecolog, ocupând la scurt timp și o catedră
universitară la Iași, unde a fost și decanul facultății de medicină. George
Vâlsan (1885 -1935) își ia licența la București, în filosofie și geografie,
după care a fost trimis de profesorul și protectorul său Simion Mehedinți
în Germania, la Berlin, cu o bursă a Societății Române de Geografie,
unde va studia cu Albrecht Penck și Felix von Luschan. Va merge apoi
la Paris, lucrând îndeaproape cu Emmanuel de Martone, profesor la
Sorbona, cu care n -a mai apucat să -și facă acolo doctoratul întrucât a
izbucnit primul război mondial. Îl va trece în țară, ajungând în cele din
urmă profesor la Universitatea din Cluj (unde îl va aduce și pe E. de
Martone să predea), iar din 1930 la București, punând bazele
geomorfologiei moderne în România. Nicolae Ghiulea (n.1884) și -a
început studiile universitare la Iași, mergând apoi pentru specializare la
Göttingen și apoi la Par is. Va ajunge profesor de politică socială la
Universitatea din Cluj, totodată director general al Casei Centrale a
Asigurărilor Sociale, de mai multe ori deputat, dar mai ales autorul a
numeroase studii și volume pe teme sociale, cooperație, asigurări etc205,
multe texte fiind publicate în străinătate. Mihail Vlădescu (n.1865) a
urmat vreme de trei ani facultatea de științe din București, după care
pleacă la Würtzburg, unde va studia botanica un an cu Iulius Sachs. În
1885 își continuă pregătirea la Sorbona, până în 1888, revenind apoi în
țară, unde va deveni profesor la Universitatea din Iași și ulterior la cea
din București, fiind totodată ministru la Instrucțiune Publică și la
Domenii ș.a.
Ocupând o poziție dominantă în domeniul cercetării europene
încă d e la finele secolului XIX, cu remarcabile inovații pedagogice –
prin instituirea seminariilor și laboratoarelor –, prin propunerea a noi și
noi materii de interes didactic, învățământul superior german devenise în
primul rând un spațiu al concurenței între diverse stabilimente
universitare206. Este și motivul pentru care arareori aflăm studenți ce au

205 Andrei Negru, Ideea cooperației rurale în concepția lui N. Ghiulea, în vol.
Studii și cercetări din domeniul științelor socio -umane, Cluj, Edit. Argonaut,
1999, p.46 -49; idem, Preocupări de sociologie și po litică socială în publicistica
lui Nicolae Ghiulea, în „Revista Română de Sociologie “, s.n., X, 1999, nr.5 -6,
p.545 -562.
206 Vezi Rudolf Stichweh, La différenciation des disciplines dans les universités
allemandes du XIXe siècle , în „Histoire de l’Éducation “, Paris, no.62/1994

226 frecventat doar o singură universitate, ceea ce face totodată dificilă
pentru moment cuantificarea prezenței tinerilor de la noi aici, decât
printr -un efort prel iminar pentru fiecare instituție aparte. Însă câteva
exemplificări nu sunt lipsite de semnificație: Dan Barbilian (1895 -1961),
absolvent al facultății de științe din București, va trece apoi pe la
Göttingen, Tübingen și Berlin, luându -și în 1929 doctoratul în
matematici, devenind apoi profesor la universitatea din capitală; Ștefan
Bârsănescu (1895 -1984), licențiat în drept și litere la Iași, după care va
frecventa universitățile din Berlin, Jena și München, pentru ca doctoratul
să-l susțină în țară, în 1925 ; Constantin Fedeleș (1877 -1958) a absolvit
mai întâi literele la Iași, în 1903, după care a trecut pentru specializare în
filosofie și psihologie pe la universitățile din Berlin, Leipzig și München,
trecându -și doctoratul la stabilimentul din urmă; Ion
Rădulescu -Pogoneanu (1870 -1945) a studiat filosofia la Leipzig, Berlin
și Jena; Alexandru Roșca (1906 -1996), licențiat în litere la Cluj, în 1928,
a frecventat apoi cursurile de psihologie, sociologie și estetică de la
Hamburg și Leipzig, pentru ca doctoratu l să și -l susțină în țară, în 1930;
Victor Slăvescu (1891 -1977) se înscrie în toamna lui 1911 la facultatea
de litere și filosofie din Göttingen, în anul următor pleacă la
Universitatea din München, unde studiază vreme de doua semestre
științele economice, pentru ca apoi să meargă la Halle, unde va obține
doctoratul în științe economice în 1914 ș.a.
De altfel, migrația și nomadismul universitar207, strategia
studiilor itinerante au fost specifice învățământului superior german, care
permitea reunirea diversel or certificate (credite transferabile) ce
justificau semestrele necesare prezentării la examenele de doctorat, spre
deosebire de mediul francez, care impunea „sedentarismul “ universitar.

(număr special sub titlul Les universités germaniques. XIXe-XXe siècles , sub
direcția lui Ch. Charle), p.55 -73.
207 Sintagma de „nomadism “ este utilizată de Claudie Weill, Migrations
étudiantes et nomadisme institutionnel, în vol. Academi c Migrations, Elite
Formation and Modernisation of Nation States in Europe (second part of the
19th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor Karady, Budapest,
CEU -Pasts, Inc., 2005, p.178 -182, și se referă la trecerea unor studenți prin
diverse tipuri de învățământ superior (de la universitate spre școli tehnice
superioare sau invers) sau discipline (medicină combinată cu științe naturale,
chimie ori drept, matematică -fizică combinată cu studii de inginerie etc, etc).

227 Sosit la Berlin în toamna lui 1903, pentru a -și pregăti și susține ai ci
doctoratul în istorie, Ioan Ursu se va înscrie în semestrul următor la
München, justificându -și alegerea cât se poate de simplu, într -o epistolă
adresată lui Dimitrie Onciul: „Am crezut că e bine să cunosc și alte
universități și orașe din Germania și d e aceea m -am folosit de prilejul că
sunt la început, pentru ca să ascult un semestru – în nici un caz mai mult
– și pe profesorii de aici “208. A rămas însă la München trei semestre,
audiind cursurile lui Karl Heigel și Karl Krumbacher, pentru ca apoi –
deși intenționa să treacă și pe la Leipzig, unde preda Lamprecht – să
revină la Berlin și să -și susțină disertația doctorală abia la începutul
anului 1907.
În acest context, la scara întregii Germanii, se constată un
interes deosebit al străinilor pentru a -și face studiile aici, deși fără
echivalent cu fenomenul petrecut în Franța. Dacă în 1860/1861
universitățile prusace cuprindeau 753 de studioși din afară (6,05%,
dintr-un total de 12.444), în 1900/1901 ponderea lor va fi de 7,5% (din
33.688 studenți), pentru ca în 1911/1912 să crească la 8,3% (din 55.486
studenți). Însă spre deosebire de Franța, până la primul război mondial,
în Germania studenții din România mai mereu s -au situat pe locul al
cincilea ca pondere printre străini, după ruși, austro -ungari, elveț ieni și
englezi, dar înaintea bulgarilor, francezilor și americanilor, tinerii noștri
fiind prezenți în proporție de 1,4% în 1901 din totalul străinilor, 2,3% în
1906, 2,6% în 1910 și 2,9% în 1914, așadar în valori oarecum apropiate,
cei mai numeroși fiind în 1912, când au reprezentat 3,4%209. De departe,
cele mai frecventate universități au fost cele din Berlin, Heidelberg,
Halle, Jena și Freiburg, la polul opus fiind Münster, Kiel, Erlangen și
Bonn, în vreme ce unele au cunoscut oscilații, precum Giessen, a l cărui

208 Apud Ioana Ursu, Dumitru Preda, Biografia unei conștiințe: Ioan Ursu, Cluj,
Edit. Dacia, 1987, p.38.
209 Cf. Mario Klotzsche, Deutsche Wissenspolitik gegenüber Fremden im 19.
und Anfang des 20. Jahrhunderts. Wissenspolitische Debatten vor dem
Hintergrund politischer Nationalisierung und wi ssenschaftlich -ökonomischer
Globalisierung, în vol. Academic Migrations, Elite Formation and
Modernisation of Nation States in Europe (second part of the 19th
century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor Karady, Budapest, CEU -Pasts,
Inc., 2005, p.231 -134.

228 public străin a fost mai numeros între 1905 -1910, dar nedepășind 7,66%
(în 1906/7)210.
O analiză sumară a personajelor care au călătorit și au lăsat
posterității imagini despre Germania oferă o multitudine de aspecte ce
le-au marcat destinul, dar in dică și un dezechilibru semnificativ în ceea
ce privește orientarea profesională a „observatorilor “. Materiile
filologice dominau de departe, în vreme ce la polul opus medicina este
aproape absentă. Dreptul este prea puțin prezent, însemnări jurnaliere
păstrându -se doar de la Iacob Negruzzi, care înregistrează mai curând –
este adevărat că fidel – viața cotidiană, cu întâmplările mărunte, aparent
nesemnificative, ale unui tânăr care a locuit la Berlin 11 ani, unde
urmase anterior, asemeni lui P.P. Carp, și Deutsch -französische
Gymnasium211. A.D. Xenopol ar fi un alt exemplu, dar în fragmentul său
memorialistic se arată mai puțin preocupat de studiile lui juridice din
Germania, cochetând îndeosebi cu filosofia și istoria, pentru ca mai apoi
să-și îndrepte mereu atenția spre ce se petrecea în spațiul cultural
francez212. Statistic însă, ponderea studenților de la noi în universitățile
germane este invers proporțională cu ierarhia celor care au lăsat descrieri
asupra călătoriei lor de studii, cele mai frecventate fa cultăți fiind dreptul
și medicina.
Științele exacte și cele tehnice captează spiritele într -o măsură
mai bună, îndeosebi după primul deceniu al veacului XX. Sub acest
ultim aspect, Dan Rădulescu, unul din cei mai de seamă chimiști români,
profesor la Unive rsitatea din Cluj în perioada interbelică, oferă în
Memoriile sale descrieri relevante și pline de substanță în ceea ce
privește Berlinul și îndeosebi efectul benefic de a fi fost timp de doi ani
în preajma lui Max Planck, prin anii 1911 -1913213. Regăsim la el același
entuziasm și fascinație ca la Emanuel Bacaloglu, care cu șase decenii
mai devreme se specializase în chimie la Leipzig, Germania fiind în a

210 Ibidem, p.239.
211 Iacob Negruzzi, Jurnal , ed. Horst Fassel și Dan Mănucă, Cluj, Edit. Dacia,
1980.
212 Vezi Istoria ideilor mele , în vol. Scrieri sociale și filosofice , ed. N.
Gogoneață și Z. Ornea, București, Edit. Științifică, 1967, p.370 -375. În
Germani a, Xenopol a studiat la Berlin și Giessen.
213 Dan Rădulescu, Memorii , Cluj, Edit. Dacia, 1979, p.135 -188.

229 doua jumătate a secolului XIX spațiul unde se construiseră primele
laboratoare sistematice în domeniu.
Concluzionând parcă, filologul Iorgu Iordan explică în câteva
pagini din însemnările lui memorialistice motivațiile profunde ale
studioșilor români de a merge în Germania, în primul rând datorită
„posibilităților numeroase de a se instrui în sensul larg al termenului “, în
afara științelor umaniste românii preferând chimia, amintită mai sus –
„în care nemții erau extrem de tari “, spune el –, și ingineria (Politehnica
din Charlottenburg), Iordan fiind totodată uimit de libertatea relațiilor
dintre sexe și de p onderea studentelor în învățământul universitar214.
Este de la sine înțeles faptul că treziți din letargia moldo -valahă,
studioșii români depășesc repede simplele intenții de instrucție
universitară, călătoria transformându -se de cele mai multe ori într -un
extraordinar exercițiu de informare și cunoaștere mult extinsă la toate
palierele societății germane. În afara descrierilor și aprecierilor asupra
unor universități precum Göttingen (leagănul renașterii universitare
germane), Berlin, Leipzig, Halle, Bonn s au Heidelberg, nu este neglijată
nici viața cotidiană, economia, starea politică și culturală. Adresându -se
lui Septimiu Albini, președintele Societății „Transilvania “, Onisifor
Ghibu îi justifica acestuia în februarie 1908 necesitatea de a mai rămâne
la studiu în Germania, întrucât unui student nu îi este „permis să stea
numai cu cartea în mână – căci aceasta o poate face și într -alt loc –, ci
trebuie să caute a cunoaște temeinic toate manifestațiunile de viață
culturală pe care le întâlnește aici și din c are adesea poate profita mai
mult decât din carte “215.
De aceea, multe din relatări devin veritabile mărturii -document
de epocă, în care tensiunea diferențelor de civilizație dintre cele două
spații anevoie a putut fi escamotată. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru
specializare în arheologia clasică, considera de datoria sa să informeze
pe cei din țară despre realitățile din spațiul teuton, publicând în „Voința
națională “ câteva Schițe din viața socială germană216, în care,
finalmente, lansa provocatoarea între bare: „când va veni și la noi, cu

214 Iorgu Iordan, Memorii , I, București, Edit. Albatros, 1977, p.229.
215 Onisifor Ghibu în corespondență, I, ed. Mihai O. Ghibu, București, Edit.
Semne, 1 998, p.12.
216 În „Voința națională “, XXI, 1904, nr.5903, p.1 -2; nr.5904, p.1 (semnat: V.
Andrei).

230 același ritm înălțător și sfânt al luminii “ progresul prin instituțiile de
cultură? Era, poate, și reacția firească la suspiciunea mereu afișată de
profesorii germani față de tinerii veniți din România, așa cum rezultă din
epistola adresată lui I. Bogdan în iunie 1905, din Berlin, și în care îi
spunea că „ceea ce m -a amărât însă, nu atât pentru mine, cât pentru țara
noastră, a fost neîncrederea, aproape disprețul, cu care suntem tratați de
învățații de aici “217.
Nu vom insis ta acum asupra sentimentelor de uimire, de
încântare sau de dezamăgire naivă manifestate de călători pentru tot ceea
ce a însemnat lumea extrauniversitară, poate mult mai interesantă și cu o
pondere mult mai mare în economia descrierilor. Călătoria de stud ii a
rămas pentru cei mai mulți principala îndeletnicire, fiind mai cu toții
preocupați să -și îndrepte pașii spre acele stabilimente care ofereau
finalități profitabile mai apoi în țară. Este și explicația pentru care
aproape toți studenții români aflați î n Germania au trecut prin cel puțin
prin două -trei universități – după cum am arătat deja –, parcă mereu
nehotărâți și în căutare de tot felul de facilități sau stimulente
intelectuale.
Pe de altă parte, mulți din tinerii studioși fiind aspiranți la
poziț ia de profesor universitar, sau aflându -se într -o poziție de
„așteptare “, au consacrat o parte din însem nările lor situației corpului
didactic. Ceea ce impresionează mai mult pe români este poziția socială
pe care o aveau universitarii germani, poziție ce le confer ea privilegiul
de a fi foarte prolifici din punct de vedere editorial, conferindu -le astfel
șansa hegemoniei culturale. De aceea, Iorgu Iordan considera „necesare
unele explicații pentru cunoașterea sistemului de organizare a
învățământului superi or german, dar și, lucru mai important, pentru
înțelegerea calităților acestui sistem, care a dat de -a lungul timpului
rezultate extraordinare “, impresionându -l mai ales „libertatea
academică “218 în alegerea cursurilor și a profesorilor, în cooptarea și
salarizarea acestora după valoare etc. „Nu -i de mirare că fiecare
universitate germană – afirma C. Rădulescu -Motru –, indiferent de
vechimea ei și de importanța statului unde se găsea, avea, printre
membrii corpului ei didactic, două sau trei somități pe plan mondial “;

217 V. Pârvan, Corespondență și acte , ed. Al. Zub, București, Edit. Minerva,
1973, p.18.
218 Iorgu Iordan, Op. Cit ., II, p.36 -37.

231 „Noi românii, deși am organizat învățământul , de toate gradele, după
modelul francez, am imitat pe germani în ce privește salarizarea
profesorilor “219.
În 1909, Ion Andrieșescu – viitor profesor de preistorie la
București – îi oferea lui Vasile Bog rea o veritabilă analiză comparativă
între diversele centre universitare germane, cu reflecții amare în ce
privește starea instituțiilor similare din țară. Referindu -se la Berlin, de
exemplu, uimirea sa e fără rețineri: „Mijloacele materiale nu picură,
curg, și nu se cruță banul când e vorba de școli și cultură, mai ales că
pentru prusaci e o chestie de ambiție a completa Universității puținătatea
anilor vechimei cu bogăția mijloacelor culturale – e drept, fără pereche.
Astfel, se ridică Universitatea cea n ouă din Berlin deasupra tuturor
celorlalte, care se mândresc că au apucat veacul de mijloc “. Este
impresionat îndeosebi de biblioteca din Berlin, pe care o consideră
„unică în lume “: „nu e carte și nu e colecție veche sau nouă care dacă nu
e în bibliotecă, ceea ce se întâmplă rar să nu fie, [este] căutată la toate
bibliotecile germane și adusă celui ce a cerut -o (…). E o organizație
model, care explică conștiinciozitatea până și a celor mai mediocre
cercetări ale nemților “220. În același registru se înscriu și descrierile lui
Ion A. Rădulescu -Pogoneanu făcute mentorului său din țară, Titu
Maiorescu, atunci când se oprește la Berlin și Leipzig221. Iar această
atmosferă și explică prezența foarte numeroasă în deceniul premergător
primei conflagrații mondiale a s tudenților străini îndeosebi la Berlin, de
altfel cea mai frecventată universitate europeană după Paris și Viena222,
care multora a făcut „o foarte bună impresie “, mai ales că viața cotidiană
era foarte ieftină.

219 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , p.37.
220 Documente literare , I, ed. Gh. Cardaș, București, Edit. Minerva, 1971,
p.66-67. Vezi și scrisoarea lui Andrieșescu către N. Iorga, din 29 iulie 1909,
despre jubileul de 500 ani a Universității din Leipzig (I.E. Torouțiu, Studii și
documente liter are, X, București, 1940, p.17).
221 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență,
p.406 -419.
222 Cf. raportului întocmit de Victor Karady, Relations inter -universitaires et
rapports culturels en Europe (1871 -1945), Paris, Centre de Sociolog ie de
l’Éducation et de la Culture, 1992. La Berlin, de pildă, în 1899/1900, din 5473
studenți, 675 erau străini, iar în 1910/11, din 7641 studenți, 1048 erau străini.

232 De altfel, se poate afirma pe bună dreptate c ă Universitatea din
Berlin, „universitatea ideală “, „modelul “, a fost produsul concepțiilor lui
Wilhelm von Humboldt, în ceea ce privește unitatea dintre învățământ și
cercetare, libertatea cunoașterii și autonomia corpului profesoral. El i -a
asigurat toto dată și locația (aceeași și acum, pe bulevardul „Unter den
Linden “), iar nu întâmplător poartă și numele fondatorului. Deși
stabilimentul a început să funcționeze încă din 1810, primii studenți
români la Berlin au fost Mihail Kogălniceanu și cei doi fii ai principelui
Mihail Sturdza, înmatriculați în 1837, după un scurt sejur la Lunéville
(Franța)223, deși un tânăr studios din Moldova – dar de origine greacă –
este înregistrat încă din 1821. Practic, între 1837 și 1881 (când a fost
proclamat Regatul Românei), au frecventat această universitate 184
studenți originari din principatele române, din care etnici români au fost
124, în majoritate fii de mari proprietari agricoli, înalți demnitari,
profesori sau cu profesii liberale (medici și avocați). Cât privește
repartiția pe facultăți, 56 au urmat dreptul, 33 literele și filosofia, 32
medicina, câte unul matematica și teologia, iar un altul nu -și declară
domeniul de studii, însă aproape cu toții au frecventat și cursurile altor
universități germane224.
Pentru epoca de până la primul război mondi al, dintre cei care
au studiat dreptul la Berlin, putem aminti aici pe: Emanuel Antonescu
(n.1870), care după o licență în țară (1893) merge ca bursier la Berlin,
unde audiază pe Brunner, Dernburg, Gierke, Crome, Eck, Kohler,
Paulesn, Hinschius etc, obținând titlul de doctor în 1897, pentru ca apoi
să ajungă profesor de drept civil la universitățile din Iași și București;
Alexandru Beldiman (n.1855), care după un doctorat obținut la Berlin
(1877) a avut o lungă carieră diplomat ică pe la legațiile românești de la
Berlin, Sofia, Viena, Londra, Belgrad, îndeplinind sarcini deloc ușoare
pentru epoca în care a activat; Romul Boilă (1881 -1946), absolvent al
universității maghiare din Cluj, după care urmează în capitala Germaniei
cursu ri de specializare, devenind din 1919 profesor de drept
constituțional; Ioan Cătuneanu (1883 -1937), cu doctoratul obținut aici,
pentru ca apoi să fie titularul catedrei de drept roman la Cluj, fondator al

223 D.C. Amzăr, Kogălniceanu la Berlin. Cîteva date noi din vremea studiilor , în
„Cercetăr i literare “, III, 1939, p.295 -318.
224 Cf. D.C. Amzăr, Studenți români în străinătate (Universitatea din Berlin).
Date și interpretări statistice , în „Cercetări literare “, IV, 1941, p.215 -240.

233 Ligii Apărării Naționale Creștine; George Drăgănesc u (n.1884) și -a luat
aici doctoratul în 1913, devenind apoi profesor de drept civil la Cernăuți;
Dumitru Ionescu (1883 -1926) și -a trecut aici doctoratul (1908) după ce a
urmat facultatea de drept din București, deveni nd apoi profesor la
Universitatea din C luj; Șt. Longinescu (1865 -1931), licențiat în țară, dar
cu doctoratul la Berlin, în 1896, predând apoi dreptul roman la
universitățile din Iași și București; Dumitru Mototolescu (1884 -1970),
studiază la Berlin vreme de doi ani, trecând apoi pe la München ,
Leipzig, Bonn și Freiburg, în cele din urmă devenind profesor la
facultatea de drept din Oradea și Cluj; Radu Iorgu (n.1886), după ce și -a
terminat studiile secundare la Geneva, a urmat dreptul la Berlin, unde
și-a trecut doctoratul în 1909, devenind apoi profesor de drept
internațional privat la Universitatea din Cluj ș.a.
În ceea ce privește medicina, deși Münchenul pare să fi fost cel
mai căutat până la 1914 de către tinerii originari din spațiul românesc,
facultatea din Berlin i -a fost totuși o concure ntă serioasă, până la
izbucnirea primei conflagrații mondiale absolvind și susținând aici
doctoratul 53 de viitori medici la noi225, care au ajuns nume de referință
în domeniu226, în mod evident, și datorită importantului corp profesoral
din capitala Germaniei . Iar din cei care au trecut pe aici reținem doar pe:
Dimitrie Călugăreanu (1868 -1937), care a absolvit această facultate,
pentru ca apoi să -și treacă doctoratul în științe naturale la Sorbona (în
1902), ulterior predând la Universitățile din Cluj și Bucur ești; Ioan
Enescu (1884 -1972) și -a susținut doctoratul în țară, însă și -a continuat
pregătirea la Berlin, între 1913 -1915, specializându -se în cardiologie,
predând apoi la Universitatea din Iași; Dimitrie Gerota (1867 -1939), care
după un doctorat la Bucure ști s-a îndreptat pentru specializare la Paris

225 La Berlin exista obligația ca la finele disertației doctorale, tipărite, să fie
atașat o succintă autobiografie, material deosebit de interesant pentru viitoare
analize socio -istorice.
226 Vezi Verzeichnis der Berliner Universitätsschriften 1810 -1885. Nebst einem
Anhang enthaltend die ausserordentlichen und Ehren -Promot ionen,
Herausgegeben von der Königlichen Universitätsbibliothek zu Berlin [editat de
Wilhelm Erman.], Berlin, Weber, 1899; Amtliches Verzeichnis des Personals
und der Studierenden der K öniglichen Friedrich -Wilhelms -Universität zu
Berlin, pentru anii 1886 -1918; Vasile I. Lipan, Doctori în medicină români la
Universitatea „Friedrich -Wilhelm “ din Berlin, până la primul război mondial,
București, f.edit., 1990.

234 (1893/4) – lucrând cu Poirier, Farabeuf și Guyon –, iar apoi mai multă
vreme a zăbovit la Berlin (1894 -1897), unde a fost chiar și asistent al lui
Heinrich Waldeyer, ulterior devenind profesor de chirurgie la
Universitatea din București; Gh. Marinescu (1863 -1938) și -a făcut
studiile medicale la Paris, însă se va specializa la Berlin cu Emil du
Bois-Raymond, ulterior fiind numit profesor la clinica de boli nervoase a
Universității din București; Eugen Mironescu (n.1883) și -a făcut aici
studiile medicale, pentru ca doctoratul să -l treacă la Iași (în 1912), unde
va și ajunge profesor; Petre B. Niculescu (n.1884), doctor în medicină la
București (1910), după care va merge pentru specializare la Berlin
(1910 -1912), d evenind apoi profesor la Universitatea din Iași ș.a.
În afara „literaților “ deja menționați a fi trecut pe aici, facultatea
de litere din Berlin a mai fost frecventată de: Ștefan Bezdechi
(1888 -1958), care s -a specializat aici în studii grecești după ce -și
susținuse licența la București, ulterior devenind profesor la Universitatea
din Cluj; Vasile Bogrea (1881 -1926) a absolvit literele la Iași, după care
și-a continuat studiile la Berlin între 1910 -1913, predând apoi limbile
clasice la Cluj; Emanoil Bucuța (1887 -1946) și -a continuat studiile la
Berlin, unde și -a luat doctoratul în 1912, remarcându -se apoi ca
publicist, fiind printre altele director în Ministerul Muncii, secretar
general în departamentul Cultelor și Artelor etc; Nicolae Cartojan
(1883 -1944) ș i-a desăvârșit aici studiile, ajungând profesor de istoria
literaturii române vechi la Universitatea din București; Ion Găvănescul
(1859 -1945), cu un doctorat la Berlin în 1887 – unde i -a audiat pe Fr.
Paulsen (care l -a influențat vizibil) și G. von Gizyck i –, fiind apoi
profesor de pedagogie, psihologie și estetică la Universitatea din Iași;
Nicolae Quintescu (1841 -1913), care și -a trecut aici doctoratul în
filozofie în 1867, după ce a trecut și pe la Universitatea din Bonn,
devenind apoi profesor de latin ă la facultățile de litere din Iași și mai
apoi București; Eugeniu Speranția (1888 -1972) a studiat doi ani la Berlin
– în 1913 și 1914 –, după ce anterior își luase doctoratul la București,
ajungând profesor de sociologie la Universitatea din Cluj; Iuliu V alaori
(1867 -1936), după o licență la București și cursurile Școlii Practice de
Înalte Studii de la Paris, își va trece doctoratul în litere la Berlin, în 1910,
devenind apoi profesor la universitatea din capitală, totodată director al
învățământului secun dar și superior, secretar general al Ministerului
Instrucțiunii, de mai multe ori deputat ș.a. Iar după primul război au mai
frecventat această facultate: Nicolae Bagdasar (1896 -1971), care și -a

235 trecut aici doctoratul în 1926, devenind apoi profesor de ist oria filosofiei
la Universitatea din Iași.
Facultatea de științe din Berlin chiar dacă nu a fost urmată de un
contingent semnificativ ca pondere, acesta a avut însă o bună
reprezentare în spațiul universitar național: Petru Bogdan (1873 -1944),
licențiat în țară, dar cu un doctorat la Berlin în 1900, în chimie, devenind
apoi profesor la Universitatea din Iași; Aurel D. Craifăleanu
(1884 -1938), care și -a luat aici doctoratul în chimie organică, în 1913,
lucrând cu E. Fischer, după care va merge pentru special izare la
stațiunea zoologică de la Neapole (1916 -1920), lucrând cu Battazzi,
pentru ca revenit în țară să ajungă profesor la facultatea de medicină
veterinară din București; Mihail Georgescu (1864 -1934), licențiat în
farmacie la București (1887) și un doct orat în chimie la Berlin (1892), a
devenit profesor de chimie farmaceutică la Universitatea din capitală;
Silvia Ionescu (1901 -1980) s -a specializat aici în chimie, între
1928 -1931, susținându -și totodată doctoratul, predând apoi la Institutul
de Medicină și Farmacie din Cluj; Osias Kauffmann -Cosla (1894 -1975),
după un doctorat în medicină la București (1921) își va trece doctoratul
și în chimie biologică la Berlin (1925), ajungând – deși era evreu –
conferențiar de farmacologie la facultatea de medicină di n capitală,
pentru ca după al doilea război mondial să se stabilească în Statele Unite;
G.G. Longinescu (1869 -1939), după o licență la București își trece
doctoratul în chimie la Berlin (1896), ajungând apoi profesor la
Universitatea din București; Ilie Ma tei (1895 -1969) și -a susținut
doctoratul aici în 1931, fiind apoi profesor de chimie organică la
Politehnica din Iași; Ștefan Minovici (1867 -1935), cu licența în țară, și -a
trecut doctoratul în chimie la Berlin, în 1897, ca elev al lui Emil Fischer,
deveni nd profesor la facultatea de științe din capitală; Dan Rădulescu
(1884 -1969) și -a trecut aici doctoratul în 1913, ajungând apoi profesor la
Universitatea din Cluj; Corneliu Șumuleanu (n.1869) și -a luat la Berlin
doctoratul în chimie, în 1901, devenind apoi profesor la facultatea de
farmacie din Iași și manifestându -se ca înverșunat antisemit; Gh.
Theodorescu (1880 -1930) și -a susținut aici doctoratul în chimie,
devenind profesor la Politehnica din București, iar în timpul primei
conflagrații a organizat și c ondus fabrica de eter pentru armament de la
Botoșani ș.a.
În afara facultăților „clasice “, Berlinul a fost căutat și pentru alte
tipuri de instituții superioare de învățământ, precum Academia

236 Comercială – frecventată, de pildă, de Vasile Ioachim (n.1891), care
după licența obținută aici (1913) își va susține doctoratul la București
(1928), fiind secretar al Camerei de Comerț din capitală, directorul
corpului contabililor experți, coeditor al revistei „Comerțul în România “
etc; sau Costin Kirițescu (n.1908), absolvent de drept în capitală, dar și
cu studii de economie la Berlin între 1930 -1934, devenind profesor la
Universitatea din București ș.a. – sau Școala Superioară de Agricultură –
frecventată de Marin Chirițescu -Arva (1889 -1935), care după ce a
obținut diploma de inginer la școala din Herăstrău, a mers pentru
specializare la Berlin, frecventând apoi și Institutul Agronomic al
Universității din Königsberg, ajungând profesor la Academia de
Agricultură din Cluj, iar apoi la cea din București; George Maior
(1855 -1927), deși licențiat în litere la București, a făcut și agronomia la
Berlin, după care își va trece doctoratul în aceeași specialitate la Halle
(1887), fiind apoi profesor la Școala Centrală de Agricultură din
Herăstrău ș.a.
Evident, nu ne -am propus aici a parcurge sistematic toate
universitățile germane și nici publicul românesc ce le -a frecventat,
fiecare stabiliment solicitând analize distincte din această perspectivă.
Însă pentru o imagine cât de cât stimulativă în acest sens se cuvine a ne
opri totuși și asupra altor câtorva centre germane de educație elevată,
care și -au pus amprenta în formarea unei fracțiuni din elita românească.
De pildă, Universitatea din München s -a bucurat în bună măsură de
prezența tinerilor din România, facultatea de știi nțe de aici fiind
frecventată de: Constantin Georgescu (1898 -1968), care și -a susținut aici
doctoratul în științe naturale, în 1927, devenind profesor de botanică
generală și forestieră, patologie vegetală, zoologie și entomologie
forestieră la Politehnica din București; Grigore Eliescu (1898 -1975) și -a
continuat aici studiile superioare, susținându -și doctoratul în 1930,
pentru ca ulterior să predea botanica și zoologia la facultatea de
silvicultură din București, iar apoi la cea din Brașov; George
Muntean u-Murgoci (1872 -1925), licențiat la București, după care își va
continua studiile la Viena și München, la aceasta din urmă susținând și
doctoratul în științe, în 1901, devenind profesor de
mineralogie -petrografie la Politehnica din capitală ș.a. Și tot pe la
această universitate au mai trecut: Virgil C. Arion (n.1861), care pe
temeiul doctoratului juridic luat aici va ocupa ulterior catedra de filosofia
dreptului și sociologie la Iași, fiind totodată secretar general al

237 Ministerului Cultelor și Instrucțiuni i (1890 -1895), director la Banca
Națională etc; C.I. Băicoianu (n.1871), după ce a studiat prin mai multe
universități germane (precum Leipzig, Hohenheim și Berlin), și -a
susținut aici doctoratul în științe economice și finanțe, fiind apoi director
al Bănc ii Naționale și conducător al revistei „Economia Națională “ ș.a.
Münchenul a atras însă pe mulți din cei ce au dorit să se
specializeze în bizantinologie, de pildă, aici activând celebrul Karl
Krumbacher. Pe la acesta din urmă au trecut și și -au însușit ba zele
bizantinologiei moderne: George Murnu (1868 -1957), care va obține
aici doctoratul în 1901, după o licență în țară, mergând apoi – ca și
Teohari Antonescu – în Grecia, ca membru al Școlii Germane de acolo
(1903), va reveni apoi la München în 1905 pentr u studii de arheologie și
istoria artei, pentru ca în anul următor să frecventeze Universitatea din
Berlin (lucrând cu Ulrich von Willamowitz -Moellendorf, R. Delbrück,
O. Wulff ș.a.), devenind în cele din urmă profesor la Universitatea din
București; Nicol ae Bănescu (1878 -1971) și -a susținut aici doctoratul în
1914, ajungând profesor de bizantinologie la Cluj și București. Iar pentru
materii umaniste au mai trecut pe aici: Gr. Tabacaru (1883 -1939),
susținându -și la München doctoratul în filosofie, în 1915, predând apoi
pedagogia la Universitatea din Iași, cu o activitate publicistică
impresionantă ș.a.
Nici celelalte universități germane n -au fost mai prejos.
Leipzigul, cu unul din cele mai vechi stabilimente de învățământ
superior (1409) și important centru comercial, a atras de timpuriu tineri
din întreaga Europă, Wolfgang von Goethe – care a studiat aici între
1765 -1768 – supranumindu -l „Micul Paris “. Iar pentru cei ce se
pregăteau în filologie, de pildă, încă de pe la finele veacului XIX
Universitatea din Leipzig devenise – după expresia lui Sextil Pușcariu,
aflat la studii aici – „câmpul de activitate al fruntașilor neogramatici “227.
Într-adevăr, atunci și aici filologia atinsese „apogeul pozitivismului “,
prin activitatea lui Karl Burgmann, Leskien (slavist ), Eduard Sievers
(germanist), Gustav Weigand (romanistică) ș.a., care imprimaseră
lingvisticii științificitatea atât de invocată, prin stabilirea de legi, prin
înlăturarea „speculațiilor romantice “, istorismul lingvistic fiind pe primul
plan, utilizându -se în exces comparatismul. Însă în afara universității și

227 Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri de tinerețe (1895 -1906),
București, Editura pentru Literatură, 1968, p.31.

238 al faimosului „târg “ invocat de numeroșii tineri români aflați la studii
aici, Conservatorul din Leipzig își câștigase și el un binemeritat renume
datorită activității fondatorului și conducătorului ei Fel ix Mendelssohn
(1809 -1847), atră gând studioși de pretutindeni, concertele de la
„Gewandhaus “ fiind pentru cei ce se pregăteau de o carieră artistică
poarta spre consacrare.
Dintre români, la Leipzig și -au făcut studiile228: George G.
Antonescu (n.1882 ), care după un scurt sejur la Berlin, și -a trecut aici
doctoratul în filosofie, devenind ulterior profesor de pedagogie la
universitatea din București; Theodor Capidan (1879 -1953) și -a susținut
aici doctoratul în 1907, în filologie, ulterior fiind profeso r la
universitățile din Cluj și București; Romulus Cândea (1886 -1973) a
studiat mai întâi la Berlin, pentru ca în 1916 să -și susțină disertația
doctorală la Leipzig, în filozofie, devenind apoi profesor de istorie la
universitățile din Cernăuți și Cluj; Ni colae Cristea (1834 -1902) a urmat
cursurile facultății de litere, fiind apoi profesor la Institutul Teologic din
Sibiu, redactor la „Telegraful Român “, profund implicat în lupta
națională a românilor ardeleni; C. Dimitrescu -Iași (1849 -1923) și -a
continuat aici studiile, luându -și doctoratul în 1877, ajungând profesor
de psihologie, pedagogie și estetică la Universitatea din Iași, iar din 1885
profesor de istoria filosofiei la București, cu contribuții majore la Legea
Instrucțiunii Publice din 1898, rector a l universității din capitală vreme
de 12 ani, în mai multe rânduri deputat și senator; Constantin Lacea
(1875 -1950) a urmat facultatea de litere din Budapesta, după care și -a
susținut la Leipzig doctoratul, în 1898, predând apoi franceza la
Academia de Stu dii Economice din Cluj; Virgil Madgearu (1887 -1940)
și-a trecut aici doctoratul în științe economice și financiare (1911),
devenind apoi profesor la Academia Comercială din București, de mai
multe ori ministru la Comerț și Industrie, la Finanțe, Agricultur ă și
Domenii; Ilie Murgulescu (1902 -1991) s -a specializat aici în metodele
optice din chimie și fotochimie, în 1932 -1933, ajungând profesor la
Universitatea din Cluj, iar ulterior la Politehnicile din Timișoara și
București; Ioan Nenițescu (1854 -1901) și -a trecut aici doctoratul în
filosofie, în 1887, cu o disertație despre Spinoza, după ce anterior
studiase la Berlin, afirmându -ca ca om politic, poet și publicist; Theodor

228 Lista studenților români până la 1934 în D.C. Amzăr, Studenții români la
Universitatea din Leipzig , în „Cercetări literare “, V, 1943, p.21 -39.

239 Nicolau (1863 -1913), licențiat în științe naturale la Iași (1889), după care
merge la Leipzig, unde se specializează în mineralogie și petrografie,
susținându -și doctoratul aici în 1899, după care încă doi ani va studia la
Heidelberg, devenind apoi profesor secundar, cu numeroase studii de
cristalografie; Pericle Papahagi (1872 -1943) și -a trecut aici doctoratul în
litere, predând apoi dialectologie și folclor romanic la universitatea din
capitală; Ștefan Popescu (1863 -1911), absolvent al facultății de științe
din București (1889), după care va studia geografia la Leipzig
(1899 -1902) – unde își va susține și doctoratul –, devenind apoi profesor
la Universitatea din Iași; Ion Sân -Giorgiu (n.1892) și -a luat doctoratul în
filosofie la Leipzig, devenind apoi profesor de germană la Universitatea
din București; Adolf Stern (1848 -1931), după un an p etrecut la Berlin
și-a luat doctoratul în drept la Leipzig229, devenind în țară primul avocat
evreu, traducător, militant pentru emanciparea israeliților din România,
fondator al „Uniunii Evreilor “ ș.a.
Creată doar pe la 1558, Universitatea din Jena s -a bucu rat din a
doua jumătate a veacului XIX de un corp profesoral de excepție, aici
predând Johann Gustav Droysen (istoric), Ernst Haeckel (zoolog și
filosof) sau Matthias Jakob Schleiden (botanist), după ce anterior
trecuseră pe la Jena alte nume sonore, precu m filosofii Fichte și Hegel,
sau nu mai puțin celebrul scriitor Friedrich Schiller. În consecință,
românii puteau afla și aici stimulii necesari pentru studii temeinice230,
universitatea fiind frecventată de : Grigore Antipa (1867 -1944), care a
lucrat cu Erns t Haeckel, iar după obținerea doctoratului (1891) și -a
continuat specializarea la Neapole, Villafranca și Helgoland, după care
va ajunge profesor la Universitatea din București, ministru al
Agriculturii, președinte al Înaltului Consiliu Economic, membru al
Academiei Române și al altor instituții similare europene etc; Constantin
Ionescu (1878 -1935), licențiat la Iași, iar între 1906 -1909 va studia pe la
diverse universități germane, pentru ca în cele din urmă să -și susțină
doctoratul la Jena, în științe nat urale, plecând apoi la Stațiunea Zoologică

229 Asupra perioadei petrecute de Adolf Stern aici vezi memoriile acestuia, Din
viața unui evreu român, I, ed. Țicu Goldstein, București, Edit. Hasefer, 2001,
p.47-52.
230 Uwe Dathe, Studenten aus Rumänien an der Universität Jena in den Jahren
1801 bis 1918, în „Revue Roumaine d’Histoire “, XXXVI, 1997, no.1 -2,
p.49-56.

240 din Neapole, în cele din urmă predând histologia la facultatea de științe
din Iași; asemenea fratelui său Grigore Antipa, aici a urmat și Nicolae
Leon (1862 -1931) cursurile facultății de științe (1884 -1887), după ce
studiase la Iași vreme de doi ani științele naturale, devenind ulterior
profesor la universitatea moldavă; Neculai Gh. Longinescu (1871 -1935),
licențiat în filosofie la București (1894), pentru ca doctoratul să -l susțină
mult mai târziu, în 1912, la Jen a, devenind profesor și director al Școlii
Normale din Galați, iar o vreme inspector general al învățământului;
Petru Șpan (1860 -1911), cu studii de filosofie începute la Viena, după
care și le va continua la Jena, unde va susține doctoratul în 1889 cu o
disertație de pedagogie, devenind apoi profesor la Institutul teologic din
Sibiu ș.a.
Bucurându -se de o notorietate de excepție, nu numai prin
vechime (fiind fondată în 1386), cât mai ales prin realizările din științele
umane și juridice, Universitatea din Heidelberg a fost frecventată de:
Ioan Gh. Savin (1885 -1873), care a urmat mai întâi cursurile universității
din Berlin, pentru ca apoi să -și treacă doctoratul în filosofie la
Heidelberg, fiind apoi mai mulți ani inspector general în cadrul
Ministerului Cu ltelor și Artelor, iar o vreme chiar subsecretar de stat la
acest departament; Ioan Scriban (1879 -1937), cu o licență în științe
naturale la Iași, după care s -a specializat la Heidelberg între 1908 -1909,
efectuând totodată un stagiu și în cadrul stațiunii de zoologie marină de
la Roscoff în Franța, devenind apoi profesor la universitatea din Cluj ș.a.
Universitatea din Halle a beneficiat de o mai mare audiență, de
exemplu între 1848 -1918 fiind înmatriculați aici 51 de tineri din
România231. Dintre cei care au trecut pe la acest stabiliment, sunt de
amintit: Ion C. Constantineanu (1859 -1931), licențiat la Iași, după care
își trece doctoratul în științe naturale la Halle (1908), sub conducerea
celebrului fiziolog G. Klebs, devenind apoi profesor la universitatea
moldavă; Constantin D. Gălușcă (n.1879) și -a susținut aici doctoratul în
filologie romanică în 1912; Vl. Ghidionescu (1878 -1948), mai întâi cu o
licență la București, în 1899, după care a trecut pentru specializare pe la
universitățile din Paris, Geneva, Zürich, Berlin și Jena, devenind doctor
la aceasta din urmă în 1910, ulterior predând pedagogia la Cluj; Nicolae

231 Mihai Sorin Rădulescu, Rumänische Studenten an den Universitäten in
Tübingen und Halle zwischen 1848 -1918, în „Revue Roumaine d’Histoire “,
XXXVI, 1997, no.1 -2, p.34 -47.

241 Popovici -Lupa (n.1864) a urmat cursurile Institutului Agronomic din
cadrul Universității din Halle, unde își va susține doctoratul în 1889,
devenind apoi profesor la Academia de Agronomie din București; Ioan
Safta (n.1897), după ce a absolvit Academia de Agricultură din Cluj în
1923, și -a trecut doctoratul la Halle în științe naturale (1932), devenind
apoi profesor la aceeași instituție transilva nă; August Scriban (n.1872),
doctor în litere aici în 1903, cu realizări importante în lexicografie, deși a
fost doar profesor de liceu; Al. Zaharia (1866 -1938) și -a luat aici
doctoratul în științe, în 1898, devenind profesor de chimie agricolă și
alimenta ră la Universitatea din București; Paul Zarifopol (1874 -1934) a
urmat literele și filosofia, susținând aici doctoratul în filologie, în 1898
ș.a.
Îndeosebi pentru științele exacte, Universitatea din Göttingen a
fost frecventată de numeroși români, care au găsit aici un învățământ
matematic de o calitate unanim recunoscută, în acest stabiliment studiind
și predând la finele veacului XVIII și începutul celui următor Carl
Friedrich Gauss, descoperitorul geometriei neeuclidiene hiperbolice.
Dintre românii care au trecut pe aici sunt de reținut: Ion Armeanca
(1900 -1954) care, după studii universitare la Cluj, a mers ca bursier la
Göttingen (1930 -1933), unde își va susține disertația sa doctorală despre
„Photographische und photovisuelle Helligkeiten von pohlnahe n
Sternen “ sub coordonarea lui H. Kienle, devenind din 1945 directorul
observatorului astronomic din Cluj; Dan Barbilian (1895 -1961) s -a
specializat aici, ajungând apoi profesor de algebră la Universitatea din
București; Vera Lebedev (1880 -1970) a studiat la Göttingen cu Klein,
Hilbert și Minkowski , unde și -a luat doctoratul în 1906 și l -a cunoscut pe
viitorul ei soț, matematicianul Al. Myller, urcând treptele ierarhice la
facultatea de științe din Iași, în 1918 fiind numită profesor titular la
catedra de t eoria funcțiilor; Dumitru Mangeron (1906 -1991) s -a
specializat în matematică la această facultate, fiind apoi profesor la
Politehnica din Iași, cu contribuții în studiul ecuațiilor; Alexandru Myller
(1879 -1965), care și -a luat aici doctoratul în 1906 – un an a fost coleg cu
Max Born –, devenind profesor de geometrie analitică la Universitatea
din Iași; Ion Plăcințeanu (1893 -1960), licențiat al Universității din Iași
(1914), după care în 1921 pleacă la specializare în Germania, la Berlin
studiind matematicil e, pentru ca în 1926 să -și treacă doctoratul în
fizică -matematică la Göttingen, devenind profesor la facultatea de științe
din Iași; Victor Vâlcovici (1885 -1970) și -a trecut aici doctoratul în

242 matematici, în 1913, devenind profesor la Universitatea din Iaș i, apoi la
Politehnica din Timișoara – unde a fost însărcinat cu organizarea acestei
instituții – și în cele din urmă la București, iar pentru scurtă vreme
ocupând portofoliul de ministru la Lucrări Publice ș.a.
Dar și facultatea de litere a fost frecventa tă de câțiva români, din
care amintim pe: Ion Ghițescu (n.1886), cu doctoratul obținut aici în
1913, a ajuns profesor de finanțe și statistică la Universitatea din
Cernăuți; Constantin Narly (1896 -1956), absolvent al facultății de litere
din Iași imediat l a finele primului război mondial, după care va merge
vreme de trei ani pentru specializare la Berlin și Göttingen, la aceasta din
urmă trecându -și doctoratul în 1924, devenind apoi profesor de
pedagogie la Universitatea din Cernăuți, iar din 1940 la cea di n Iași,
fiind totodată – din 1926 – membru al consiliului legislativ ș.a.
Fără a minimaliza, dar și fără a conferi prea multă monotonie
lucrării, mai reținem aici dintre universitățile germane frecventate de
studenții români pe cea din Tübingen, unde între 1848 -1918 și -au trecut
doctoratul 14 tineri de la noi, majoritatea după 1864232. Iar dintre aceștia,
dar și alții care au poposit pe aici în pelerinajele lor academice, amintim
pe: George Moroianu (1870 -1945), care a urmat științele economice;
Tudor Vianu ( 1897 -1964) a susținut aici doctoratul în filozofie, în 1923;
Al. Babeș (n.1885) a făcut aici medicina; Ioan Vulturescu (1878 -1936) a
urmat științele economice ș.a. La Universitatea din Bonn au studiat:
Agricola Cardaș (1883 -1955), licențiat în științe la I ași, iar cu doctoratul
în agronomie la Bonn, în 1910, ajuns profesor de zootehnie la
universitatea moldavă; Al.P. Mavrodi (1881 -1934), care și -a luat mai
întâi doctoratul în drept la Paris, la Bonn trecându -și pe cel în filosofie,
remarcându -se îndeosebi c a jurnalist, fiind însă o vreme și director
general al Teatrului și Operei din București, subsecretar de stat la
Președinția Consiliului de Miniștri, deputat și senator; Al. Popovici
(1866 -1941) a urmat cursurile universitare la Leipzig și București,
susținându -și doctoratul în științe naturale la Bonn, în 1893, devenind
apoi profesor de botanică la facultatea de științe din Iași ș.a. Iar pe la
Manheim a trecut, de pildă, Sabin Cioranu (1894 -1960), care după un
doctorat la București în 1927 s -a specializat aici, devenind diplomat în
științe comerciale (1932), ulterior fiind numit profesor la Academia
Comercială din Cluj.

232 Ibidem, p.29-34.

243 Însă așa cum am sugerat deja, studiile tehnice s -au bucurat de
mare căutare, îndeosebi Școala Politehnică de la Charlottenburg -Berlin.
Printre cei destul de numeroși ce au trecut pe aici, se cuvine a fi amintiți:
Dumitru Băiatu (n.1887), absolvent al acestui stabiliment în 1914, fiind
apoi profesor de desen industrial și tehnologia mecanică la Politehnica
din București; Cornel Bodea (1903 -1985) a studiat chimia la
Charlottenburg, absolvind în 1926, pentru ca mai apoi să fie profesor la
Institutul Agronomic din Cluj; Emilian Bratu (1904 -1991) a studiat aici
după absolvirea Politehnicii din București, într -un periplu ce a inclus
Viena și Karlsru he – fiecare de câte un an –, fiind apoi profesor în
învățământul superior din capitală; Henri Coandă (1886 -1972) a obținut
aici doctoratul, pentru ca mai apoi să studieze aeronautica la Paris și
Liège, cu realizări notabile în acest domeniu; Virgil Coman (n.1895)
termină studiile aici în 1913, după care se va specializa la Politehnica din
Varșovia (1926), fiind apoi profesor pe la diverse școli tehnice din
București, autor al mai multor lucrări despre automobile; Negoiță
Dănăilă (1878 -1953), după diploma d e licență la București a susținut
doctoratul la Charlottenburg, devenind profesor la facultatea de științe
din capitală și membru al Academiei Române; Ion Drosescu (n.1890),
diplomat al acestei școli în 1914, a devenit apoi profesor la Politehnica
din Bucu rești; George Gane (n.1884), cu diplomă de inginer chimist, a
ajuns profesor la Universitatea din București și director general al
Societății Carmen -Petrol; Ioan Gigurtu (1886 -1959) și -a început studiile
tehnice la Freiburg, pentru ca să le termine la Char lottenburg, fiind apoi
ministru la Industrie și Comerț, Lucrări Publice și Comunicație, dar și
prim-ministru; Dimitrie Leonida (1883 -1965) a studiat aici între
1903 -1908, frecventând îndeosebi pe Otto Intze și Walter Richel,
ajungând apoi profesor la Polit ehnicile din Timișoara și București; Gh.
Manea (1904 -1978) a obținut aici titlul de inginer diplomat, în 1928,
devenind apoi profesor la Politehnica din București; Dan Mateescu
(n.1911) a absolvit acest stabiliment în 1934, fiind specialist în poduri și
construcții metalice, profesor la Politehnica din Timișoara; Cristea
Otin-Niculescu (1879 -1954), licențiat în fizică -chimie la București
(1904), după care va urma Politehnica din Charlottenburg, obținând
diploma de doctor -inginer în 1911, devenind apoi profe sor la facultatea
de științe din Iași; Agripa Popescu (1882 -1963) și -a luat aici diploma de
inginer în 1908, fiind director al Regiei Monopolurilor Statului, profesor
de construcții la Academia de Agronomie din Cluj; Nicolae Profiri

244 (1886 -1967) a trecut pe aici după ce a absolvit Școala Națională de
Poduri și Șosele din București, ajungând profesor la Institutul de
Construcții din capitală, iar o vreme ministru al Comunicațiilor; Anghel
Saligny (1854 -1925) a obținut aici titlul de inginer în 1875, devenind
apoi director general al podurilor și căilor de comunicație pe apă,
profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele, ministru al Lucrărilor
Publice, fiind proiectantul podului de la Cernavodă; Șerban Solacolu
(1905 -1980) s -a specializat aici între 1930 -1933, trecându -și și
doctoratul, ajungând profesor în învățământul superior bucureștean;
Florian Țenescu (n.1884), după absolvirea Școlii Militare de la Danzig a
urmat studiile tehnice la Charlottenburg, fiind apoi adjutant regal,
sub-șef al Marelui Stat Maj or, general de brigadă și de divizie, director al
învățământului militar superior din România, predând totodată diverse
materii la Școala de Război ș.a.
Academia de Mine din Freiberg, poate cel mai vechi stabiliment
de acest profil (1765), a fost frecventa tă chiar de Alexandru von
Humboldt. Semnificativ este faptul că admiterea în această instituție de
învățământ era condiționată de o pregătire prealabilă ca maistru minier,
iar cei care nu o aveau trebuia să se califice lucrând în una din minele
bazinului R uhr, ceea ce au făcut cam totalitatea celor veniți din
România. Dintre tinerii de la noi care au studiat aici menționăm pe:
Constantin Hoisescu (n.1879), ajuns inspector general de mine la
Ministerul Industriei și în două rânduri deputat; Ion Huber -Panu
(1904-1974), absolvent al Universității din București (1928) și cu un
doctorat la Freiberg (1930), ajuns profesor de prepararea mecanică a
minereurilor la Politehnica din capitală; Vasile Iscu (1874 -1941) a
dobândit aici doctoratul, după care și -a mai susțin ut unul la Școala
Tehnică din Dresda, fiind apoi profesor de industria, comerțul și
legislația petrolului la Academia Comercială din București; Constantin
Motaș (1887 -1976) și -a trecut aici și doctoratul, lucrând apoi ca inginer,
director al Societății Rom âne de Gaz Metan (între 1919 -19145), fiind
totodată deputat și publicând mai multe lucrări în domeniul profesat; Gh.
Pantazi (n.1875) a absolvit această instituție în 1899, devenind apoi
profesor de topografie minieră la Politehnica din București; Valeriu
Patriciu (1903 -1987), care după absolvirea acestei Academii și -a susținut
și doctoratul la Universitatea din Göttingen (1920), devenind apoi
profesor la Politehnicile din Timișoara și București ș.a.

245 Totodată, studiile superioare agricole au atras numeroși tineri
români, în afara celor deja menționați reținând acum pe: Teodor
Bordeianu (1902 -1969), care și -a trecut doctoratul la Berlin în 1927,
specializându -se în pomicultură și legumicultură, devenind profesor la
Universitatea din București; Constantin Chi riță (1902 -1993) s -a
specializat mai întâi în silvicultură la București, pentru ca apoi să
studieze știința solului la Giessen, devenind unul din marii noștri
cercetători în pedologia forestieră; Gheorghe Cipăianu (n.1878) a urma
cursurile Institutului Agr onomic din Leipzig, unde a obținut și
doctoratul, pentru ca ulterior să fie director general al Cooperativelor, în
mai multe rânduri subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și
Domeniilor, o vreme fiind chiar și titular al acestui departament; Marin
Drăcea (1885 -1958), doctor în științe economice la secția silvică a
Universității din München (1923), ajuns profesor de silvicultură la
Politehnica din București, director al Pădurilor Statului (1930 -1933) și
secretar general la Ministerul Agriculturii (19 38), promovând alături de
Gh. Ionescu Șișești conceptul de „agrosilvicultură “; I.C. Drăgan
(n.1885) a susținut doctoratul la Institutul Agronomic din Leipzig
(1912), fiind apoi profesor la școlile de agricultură din Roman și
Țigănești, inspector al învățăm ântului agricol, iar apoi profesor la
Academia de Agronomie din Cluj; Paul Grunau (1860 -1936) a urmat
Școala Forestieră din Tharandt, pe care a absolvit -o în 1887, devenind
apoi profesor și director al Școlii Superioare de Silvicultură de la
Brănești, iar din 1926 fiind titularul catedrei de politică forestieră,
administrația și protecția pădurilor la Politehnica din București; G.
Ionescu -Sisești (1885 -1967) a urmat mai întâi Școala Superioară de
Agronomie din Hohenhein, după care și -a luat doctoratul în ag ronomie
la Universitatea din Jena (1911), devenind profesor la Academia de
Agronomie din București și de mai multe ori ministru la Agricultură și
Domenii; Constantin Jornescu (1884 -1938), licențiat în drept la Iași, a
urmat școala de la Hohenhein, trecându -și totodată și doctoratul în științe
la Bonn, devenind apoi profesor de legislație agrară și industrială la
Academia de Studii Agricole din București, secretar general la
Ministerul Agriculturii, deputat și senator în mai multe rânduri etc; C.
Martinovici (1882 -1947), după studii de specialitate în țară, a urmat
agronomia la Hohenheim până în 1905, specializându -se apoi în
economie rurală la Bonn, lucrând ulterior în Ministerul Agriculturii și
predând la facultatea de agronomie din Cluj; Al. Nasta (n.1881) ,

246 diplomat al școlii din Hohenheim, după care și -a trecut doctoratul în
științe agricole la Leipzig (1909), devenind apoi profesor de topografie și
îmbunătățiri funciare la Academia de Înalte Studii Agronomice din
București; C. Sandu -Aldea (1874 -1927) a ab solvit Școala de Agricultură
de la Herăstrău în 1896, după care a mers pentru specializare la
Montpellier (1901 -1903), iar în 1906 a devenit doctor în științe agricole
la Berlin, fiind ulterior profesor și director la Școala de la Herăstrău;
Mihai Șerban ( n.1887) a obținut la Halle diploma de inginer agronom,
după ce la Viena făcuse studii comerciale, pentru ca doctoratul să -l
susțină la Iași, în drept, devenind apoi profesor și rector al Academiei de
Agricultură din Cluj, fiind în câteva rânduri secretar d e stat și subsecretar
la Ministerul Minorităților și la Domenii și Agricultură; Amilcar Vasiliu
(1900 -1994) și -a trecut doctoratul al Königsberg în 1932, fiind apoi
profesor la Institutul Agronomic din București; Haralamb Vasiliu
(1880 -1953), licențiat în științe la Iași, după care a urmat Academia de
Agronomie din Hohenhein, susținându -și doctoratul în chimie agricolă la
Breslau (1906), devenind profesor și decan la facultatea de științe
agricole din Chișinău ș.a.
Nu s -ar cuveni să omitem dintre instituții le frecventate de
români Școala Superioară de Comerț din Leipzig, la care au învățat între
1898 și 1921 un număr de 52 de tineri de la noi (din care o studentă). De
altfel, în intervalul menționat, stabilimentul a fost frecventat mai ales de
străini, din c ei 1580 de diplomați, 840 fiind ne -germani, pe primul loc
situându -se studenții din Rusia ( 359), urmați de cei din Ungaria ( 135) ,
Bulgaria (93) și Austro -Ungaria (86), cei din România aflându -se abia
pe locul al cincilea, ceea ce nu este lipsit de semnifi cație233.
Exemplificăm aici doar această instituție de educație comercială elevată
întrucât ea a fost cea mai atractivă din spațiul german, similarele ei din
Köln și München, de pildă, având între aceiași ani cifre extrem de reduse
în ceea ce privește public ul studențesc străin: Köln a găzduit doar 149 de
străini (la un total de 911), în vreme ce Münchenul a avut numai 65
(dintr -un total de 517). În ceea ce privește tinerii de la noi, 14 erau de
confesiune mozaică (aproape cu toții din Moldova), restul fiind

233 Cf. Akira Hayashima, Das Leipziger Experiment. Die erste Generation der
Diplom -Kaufleute, Diplom -Handelslehrer und Bücherrevisoren an der
Handelshochschule Leipzig, 1898 -1921, în „Kwansei Gakuin University. Social
Sciences Review “, Nishinomiya (Japan), vol. 6, 2001, p.35.

247 creștini234. Dintre românii care au studiat la Leipzig amintim pe:
Dimitrie Busuioceanu (1874 -1934), licențiat în drept la București, însă
cu un doctorat aici, în 1905, a fost o vreme secretar general al
Ministerului Agriculturii și Domeniilor, iar apoi prof esor de științe
financiare și statistică la Universitatea din Cernăuți; Ion Evian
(1890 -1961), licențiat și doctor în științe economice și financiare la
această Academie, a devenit profesor la Academia de Înalte Studii
Comerciale și Industriale din Cluj; T eofil Ioncu (n.1885), ajuns consilier
tehnic pe lângă Ministerul de Finanțe, comisar pe lângă Camera de
Comerț din Chișinău, organizator al Băncii Basarabiei în 1920, deputat
ș.a.
Ceea ce a entuziasmat cu adevărat pe intelectualii români a fost
libertatea de care se bucurau studenții în Germania. Viața în universități
reprezenta o ruptură de cutumele învățământului secundar și pregătea
într-adevăr pentru autonomia vieții adulte. Studenții noștri sunt seduși de
sociabilitatea juvenilă intensă, de Korps sau Burschenschaften, care
întrețin uzajele aristocratice ale duelurilor sau bețiilor colective. „Pe
vremea aceea, în Germania – rememora C. Rădulescu -Motru –, întreaga
viață studențească era organizată în corporații. Unele aveau coduri de
onoare foarte compli cate, practicau duelul și mențineau în veacul al
XIX-lea o mentalitate perimată. Totuși aceste organizații își aveau
importanța lor, căci nivelau diferențele dintre clasele sociale, punând pe
nobili în directă legătură cu intelectualii de origine burgheză sau
proletară “235. Totul se petrecea după o tipologie îndelung exersată și care
făcea deliciul mai tuturor tinerilor. Aflat la Heidelberg, de pildă, același
autor redă circumstanțele „inițierii “ în viața studențească prusacă,
circumstanțe descrise de mulți a lți intelectuali români, evident cu mai
multă sau mai puțină pudicitate: „Timp de trei luni, cât am stat aici,
mi-am primit botezul de comiliton, după cel mai strict ritual. Nopți
petrecute cu cântece și băutură de bere; excursii pe râul Neckar (…);
serbări de tot felul la vechiul castel și prin localitățile învecinate; o viață
– cu un cuvânt – de pierde -vară, dar o viață nu lăsată la voia mea liberă,

234 Ibidem, p.39-107 (cuprinde lista tuturor celor care au frecventat această
școală, cu indicații relative la nume, promoția, data și locul nașterii, religia,
profesia părinților/tutorilor).
235 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , p.27.

248 ci regulată ca un ceasornic de canonul Burschenschaftului “236. Nici în
timpul sejurului său la Bonn, C. Răd ulescu -Motru nu a renunțat la
bucuriile oferite de corporațiile studențești, însă de altă natură, este
adevărat, pe care le descrie în aceleași m emorii , când se referă, de pildă,
la sărbătoarea Rusaliilor (în germ. Pfingsten ) și plăcerea de a petrece în
grup; „cele două semestre de «studenție» la Bonn – conchide el – au
fost, dacă judec bine, extraordinar de rodnice în ce privește dezvoltarea
mea profesională “237.
De altfel, acest aspect a fost bine sintetizat de Sextil Pușcariu
într-un volum de memorialisti că, atunci când afirma că „nu cunoști
Germania fără să fi fost membru al unor Verein -uri“238. Până și Vasile
Pârvan, cu tot temperamentul său auster și predispus mai mult la studiu
decât la activitățile extra -universitare, surprinde o sumă de trăsături de
caracter ale poporului german pornind de la felul în care acesta își
petrece timpul liber, evident, cu referiri critice la situația din țară și
concluzionând că „disciplina intelectuală și morală a unui popor poate
să-i producă petreceri și bucurii de cel ma i înalt grad chiar când acestui
popor îi lipsește voiciunea popoarelor sudice și scânteia de geniu
intensiv a orientului “239.
Însă dincolo de aceste aspecte surprinse mai sus, trebuie totuși
reliefate și altele, generate de un soi de „educație ascunsă “, evidențiată
deja, generatoare de atitudini antiliberale până spre finele primului
război mondial240. Dezvoltarea politicii studențești, elitismul universitar,
atitudinea corporațiilor studențești devenite tot mai exclusiviste,

236 Ibidem , p.44.
237 Ibidem , p.51.
238 Sextil Pușcariu, Călare p e două veacuri. Amintiri de tinerețe (1895 -1906),
București, Editura pentru Literatură, 1968, p.52.
239 V. Pârvan, Sărbători și petreceri , în „Voința națională “, XXXIII, 1905,
nr.5983, p.1; nr.5984, p.1 -2 (semnat V. Andrei); pentru citat vezi nr.5983.
240 Konr ad H. Jarausch, Students, society, and politics in imperial Germany. The
rise of academic illiberalism, Princeton, Princeton University Press, 1982; In
search of a liberal Germany. Studies in the history of German liberalism from
1789 to the present, edited by Konrad H. Jarausch and Larry Eugene Jone, New
York, Berg, 1990; Patricia Mason, Die Auswahl der „besseren Elemente“.
Ausländische und jüdische Studenten und die Zulassung von Frauen an
deutschen Universitäten 1890 -1909, în „Jahrbuch für Universitätsge schic hte“,
Bd. 5, 2002, p. 185-198.

249 autoritariste și naționaliste, exi stența unei minorități deosebit de active
care va impune corpului studențesc antisemitismul, antisocialismul și
ideea superiorității rasiale – vor lăsa urme adânci și în spiritul multor
tineri români aflați la studii în Germania, care au îndrăgit socializa rea,
dar uneori inconștient, reveniți în țară, au dovedit atitudini
antidemocratice. Iar acest mecanism va fi și mai evident pentru deceniul
premergător celui de -al doilea război mondial, în care ideologia
național -socialistă promovată de cel de -al treilea Reich a marcat
conduita multor intelectuali români. Nu întâmplător, aflat pentru scurt
timp la Leipzig, în septembrie -octombrie 1936, unde audia printre altele
prelegerile lui Hans Driesch, Hans Freyer241 și Werner Heisenberg, Petru
Comarnescu constată – în acea Germanie în care hitlerismul era deja la
putere – că „estetica și etica aproape că nu există, iar sociologia a devenit
politică “242.
De altfel, primul război mondial a diminuat considerabil nu doar
prezența studioșilor români în acest spațiu, ci și sim patia față de această
națiune, așa cum a și rezultat deja din cele arătate mai sus. Iar mărturiile
în acest sens nu sunt de neglijat. Dincolo de dificultățile economice pe
care le traversa Germania imediat după conflagrație, care au dus la
creșterea cheltu ielilor străinilor pentru studii datorită hiperinflației243,
s-au mai impus și alte aspecte. Deși imediat după război unii tineri
români au optat încă pentru universitățile germane, alegerea lor nu a fost
privită cu ochi buni de o serie de conaționali, plasa ți deja în funcții de
decizie și care uneori exagerau în mod evident anti -germanismul lor.
Este și cazul lui Nicolae Iorga, care până pe la 1914 manifestase un real
atașament față de cultura germană, publicând în limba acesteia câteva
lucrări fundamentale, dar care ulterior va fi capabil să reproșeze – de
exemplu – unui tânăr filolog în formare (Iorgu Iordan) alegerea de a
studia la Bonn vreme de un an (1921/22), chiar dacă pe cheltuială
proprie: „Părerea mea statornică – îi comunica Iorga lui Iordan la 6

241 Cu Hans Freyer și -a trecut doctoratul sociologul Anton Golopenția
(1904 -1951).
242 Scrisori către Camil Petrescu, I, București, Edit. Minerva, 1981, p.136.
243 Kurt Duwell, Deutschlands Auswärtige Kulturpolitik, 1918 -1932.
Grundlinien und Dokumente , Koln, Bohlau Verlag, 1976, p.172.

250 martie 1923 – e aceea că un român care consimte, după ce am suferit de
la germani, să învețe acolo, își umilește țara “244.
Dar până și un universitar rațional precum Sextil Pușcariu – care
era de formație germană – își formula cam în astfel de termeni opiniil e
într-o epistolă adresată lui I. Bianu în 1924: „Înainte de război aveam o
stimă atât de mare pentru poporul german încât îi iertam toate defectele.
De când i -am văzut însă, în război, sălbateci, neomenoși, îngâmfați și
hapsâni, mi -a scăzut această stimă atât de mult, încât le văd și păcatele
pe care înainte nu le observam “245. Cu toate acestea, nu i -a displăcut
ideologia tinerilor legionari interbelici, iar în anii ultimei conflagrații
mondiale a primit cu satisfacție conducerea Institutului Cultural Român
din Berlin (din august 1940).
De altfel, prezența tinerilor români la studii în Germania în anii
celui de -al III-lea Reich devine un aspect cu multe semnificații și care nu
ar trebui pierdut din vedere prea ușor. Până la nazificare, în universitățile
germa ne accesul era liber pentru absolut toți străinii, deși puseuri
administrativ -restricționiste au mai existat încă de pe la începutul
veacului XX, prin includerea categoriei de „străin indezirabil “ (mai ales
pentru evrei, dar și „suspecții politici “ veniți în special din Rusia țaristă),
îndeosebi la Școlile Politehnice și facultățile de medicină, și stabilirea
unor cote pentru non -germani, impunerea examenelor de limbă
germană, ba chiar aplicarea principiului de „națiune preferată “ pentru
străini etc246.

244 Destăinuiri: Iorgu Iordan. Corespondența mea cu N. Iorga, în
„Manuscriptum “, V, 1974, nr.2, p.84. Vezi și N. Iorga. Corespondență, II, ed.
Ecaterina Vaum, București, Edit. Minerva, 1986, p.195 -196.
245 Scrisori către Ioan Bianu , III, ed. Marieta și Petre Croicu, București,
Edit.Minerva, 1976, p.612.
246 Vezi, de pildă Claudie Weill, Les étudiants russes en Allemagne,
1900 -1914 “, în „ Cahiers du monde russe “, 20, 1979, nr.2, p.84 -85; idem,
Etudiants russes en Allemagne 1900 –1914. Quand la Russie frappait aux portes
de l’Europe , Paris, L’Harmattan, 1996, p.17 -78; idem, Russisch -jüdische
Studentenvereine in Deutschland, 1900 -1914, în vol. Universitäten als Brücken
in Europa. Studien zur Geschicte der st udentische Migration/Les universités:
des ponts à travers l’Europe. Etudes sur l’histoire des migrations étudiantes, ed.
Natalia Tikhonov și Hartmut Rüdiger Peter, Frankfurt am Main, Peter Lang,
2003, p.229 -239; Notker Hammerstein, Antisemitismus und deuts che
Universitäten, 1871 -1933 , Frankfurt/New York, Campus Verlag, 1995.

251 Pentru mediile evreiești askenazi – mai ales cele profund
asimilate –, universitățile germane reprezentaseră orizonturi culturale de
neocolit, ceea ce explică de altfel exodul lor masiv spre Germania și
Viena, unde – de exemplu – în facultățile de medicină sau drept
depășeau uneori jumătate din cei înscriși, mulți proveniți și din spațiul
românesc. Însă instalarea lui Hitler la putere în 1933 și punerea în
practică a măsurilor rasiste și antisemite247, precum și institu irea unui
regim autoritar (care printre alte le își propusese și rezolvarea problemei
„proletariatului universitar “), a dus – pe de o parte – la măsuri
„protecționiste “ și în ceea ce privește prezența străinilor în Germania, iar
pe de alta a făcut ca toți cei indezirabili cu doctrina statului
naționa l-socialist să se îndrepte îndeosebi spre Franța, ceea ce explică
pentru anii ‘30 prezența masivă a evreilor din Europa centrală și de
sud-est mai ales la Paris248, în special în cadrul facultății de medicină, ca
o reacție firească de investiție universitară într-un domeniu valorificabil
apoi oriunde, după ce „criza “ va trece249. Din acest motiv, nici în Franța

247 Din perspectiva subiectului nostru, în aprilie 1933 s -a introdus cota de
admitere a bacalaureaților evrei în universitățile germane, în proporție de 1,5%
din populația studențească (c f. Konrad Jarausch, The Unfree Professions.
German Lawyers, Teachers and Engineers, 1900 –1950 , New York, Oxford
University Press, 1990, p.126 -127). Vezi și Geoffrey J. Giles, Students and
National Socialism in Germany, Princeton, Princeton University Press , 1985;
Ute Deichmann, Biologen unter Hitler. Vertreibung, Karrieren, Forschung,
Frankfurt, Pampus Verlag, 1992.
248 Vezi vol. De l’exil à la resistance. Refugies et immigres d’Europe Centrale
en France, 1933 -1945, Colloque international: Centre de Recherche de
l’Universite de Paris VIII, Institut d’Histoire du Temps Present, sous la direction
de Karel Bartosek, Rene Gallissot et Denis Peschanski, Saint Denis/Paris,
Presses Universitaires de Vincennes/Arcantere, 1989; Exil et résistance au
national -socialisme , 1933 -1945, sous la direction de Gilbert Krebs, Paris, Inst.
D’Allemand, 1998.
249 În plan mai general, vezi Victor Karady, Relations inter -universitaires et
rapports culturels en Europe (1871 -1945) . Rapport, Paris, Programme
„Intelligence de l’Europe “, financé par le ministère de la Technologie et de
l’Espace, Décembre 1992, p.68 -69.

252 nu au lipsit atitudinile antisemite, fără a se aplica însă un numerus
clausus250.
În acest context, ca un prim efect al instalării lui Hitler la putere
a fost descreșterea masivă a studenților străini în Germania, aspect
observabil încă din cursul anului universitar 1933/1934. Față de
semestrul de iarnă, în cel din vara lui 1934 tinerii proveniți din Ungaria
au scăzut cu 53,6%, din Iugoslavia cu 47,4%, din Polonia cu 46,4%, din
țările Baltice cu 40,6%, din Cehoslovacia cu 38,9% etc251, descreștere
mai puțin spectaculoasă însă în cadrul universităților tehnice252. De
altfel, prezența studenților străini va deveni relativ repede o chestiune
„controlată “ și pusă ma i ales în slujba propagandei naziste253, atât sub
oblăduirea lui Goebbels, cât și a lui Ribbentrop, sporind totodată
asistența financiară acordată peregrinilor din afară agreați de regim.
Din România, au profitat de diverse înlesniri pentru a studia în
Germa nia până la finele celui de -al II-lea război mondial îndeosebi

250 Ralph Schor, L’Opinion française et les étrangers en France, 1919 –1939 ,
Paris, Publications de la Sorbonne, 1985, p.600 –611; idem, L’Antisémitisme en
France pendant les année s 1930. Prélude à Vichy , Bruxelles, Complexe, 1992,
p.148 -152.
251 Cf. Béla Bodó, Foreign Students in Nazi Germany, în „East European
Quarterly “, XXXVII, 2003, no.1, p.22. Sub raportul publicului studențesc
israelit din universitățile germane, putem constata o diminuare extrem de rapidă:
dacă în 1932 existau în învățământul superior 3950 de evrei, din care 702
veneau din străinătate (mare parte din Europa Centrală, de Răsărit și Sud -Est), în
1933 cuantumul lor scade la 1908 (din care 651 străini), pentru ca î n anul
academic 1934/5 numărul să se diminueze la 538 (323 fiind din afară); cf.
Konrad H. Jarausch, Die Vertreibung der jüdischen Studenten und Professoren
von der Berliner Universität unter dem NS -Regime, Vortrag , 15. Juni 1993,
Humboldt -Universität zu B erlin, Philosophische Fakultät I, Institut für
Geschichtswissenschaften.
252 Michael Gruttner, Studenten im Dritten Reich, Paderborn, Ferdinand
Schöningh Verlag, 1995, p.108 -109. Pentru cadrul general: Martin Pabst,
Couleur und Braunhemd. Deutsche Studenten in der Weimarer Republik und im
„Dritten Reich “, München, Anarche Verlag, 1993, iar pentru un caz particular:
Matthias Wieben, Studenten der Christian -Albrechts -Universität im Dritten
Reich . Zum Verhaltensmuster der Studenten in den ersten Herrschaftsjahre n des
Nationalsozialismus, Frankfurt a. M., Bern etc., Peter Lang Verlag, 1994.
253 David Welch, The Third Reich. Politics and Propaganda, London/New
York, Edit. Routledge, 1995.

253 etnicii germani (sașii) – nativii de la noi vorbitori ai acestei limbi sporind
ca pondere de la 74% în 1928 la 95% din totalitatea studenților originari
de aici254 –, dar și mulți români care fie au împărtășit ideologia nazistă,
sau au sfârșit – după sejurul german – a și-o asuma, fie au rămas imuni
în fața manifestărilor extremiste, însă afișând o „complicitate “ formală.
Dintre aceștia putem invoca pe: Iosif Antochi (n.1914), care și -a trecut
doctoratul în pedagogie la Heidelberg, în 1941, ulterior fiind profesor în
învățământul superior; Ernest Bernea (1905 -1990), care după absolvirea
facultății de litere din București va merge ca bursier la Paris, iar de aici
se va îndrepta spre Freiburg, unde v a urmări cursurile lui Martin
Heidegger, aderând ulterior la mișcarea legionară; Emil Cioran
(1911 -1995), cu o licență în filozofie la București, va studia doi ani la
Berlin ca bursier Humboldt (1933 -1935), aderă la mișcarea legionară,
pentru ca în 1937, c u o bursă franceză, să meargă la Paris, iar după
rebeliunea din ianuarie 1941 stabilindu -se definitiv aici; Dumitru
Dumitrescu (1904 -1984) termină în țară literele și Politehnica, în 1930
plecând la Paris, devenind inginer în aeronautică, pentru ca apoi să
urmeze la Göttingen cursurile de la „Kaiser Wilhelm Institut für
Strömungsforschung “, ca discipol al lui Ludwig Prandtl (creatorul
mecanicii fluidelor moderne), între 1937 -1940, trecându -și doctoratul
aici în 1941, ulterior fiind profesor în învățământul superior din capitală;
Mircea Dimitriu (n.1913) a urmat cursurile Politehnicii din Timișoara,
pe care le -a întrerupt în 1938, fiind urmărit de autorități ca legionar,
frecventând apoi stabilimentul din Charlottenburg, dar și cursurile de la
„Aussenwissensc hafliche Fakultät “, rămânând ulterior în emigrație;
Dionisie Ghermani (n.1922) a studiat imediat după liceu cursurile
Politehnicii din Charlottenburg, până în 1944, absolvind ulterior și
facultatea de drept din Madrid (în 1952), rămânând definitiv în
Germa nia, ca profesor la Universitatea din München; Ion
Popescu -Zeletin (1907 -1974) a absolvit dreptul și silvicultura în țară,
după care a urmat cursurile Universității din Giessen, între 1934 -1936,
susținându -și aici doctoratul, devenind profesor la Politehni ca din

254 Victor Karady, Student Mobility and Western Universities: Pattern of
Unequal Exchange in the European Academic Market, 1880 -1939, în vol.
Transnational Intellectual Networks. Forms of Academic Knowledge and the
Search for Cultural Identities, ed. Ch. Charle, Jürgen Schriewer, Peter Wagner,
Frankfurt/New York, Capus Verlag, 2005, p. 396.

254 Brașov; Călin Popovici (1910 -1977) a frecventat între 1936 -1937, pentru
specializare, cursurile de spectroscopie și fotometrie fotoelectrică de la
Universitatea din Berlin, ajungând profesor de astrofizică la București;
Petru Spacu (1906 -1995) a stu diat chimia carbonilor la „Technische
Hochschule “ din München între 1936 -1937, devenind profesor la
Universitatea din Cluj, iar apoi la Politehnica din București ș.a.
Însă așa cum a rezultat deja, atașamentul față de Germania și
cultura ei nu era de dată r ecentă, în perioada interbelică – așadar și în
vremea Republicii de la Weimar – mulți din tinerii români ce și -au făcut
studiile acolo devenind apoi susținătorii și propovăduitorii „spiritului
german “, la fel cum alții nu s -au contaminat de ideologia de ex tremă
dreapta, ci dimpotrivă. Dincolo de acest aspect însă se cuvin a fi
evidențiate în primul rând acumulările intelectuale ale tinerilor români,
îndeosebi în științele fundamentale, dar și în cele aplicate, de înaltă
tehnologie pentru acea vreme255. Nu pot fi disociate multe din
implementările de la noi în domeniul agronomiei, de pildă, după
modelul național -socialist german, și a noțiunii de Lebensraum, aspect
ce va trebui să rețină pe viitor atenția analiștilor, chiar dacă în România
nu a fost creat un in stitut de agricultură după modelul celui
germano -bulgar de la Sofia. Însă un bursier al statului român precum
Pavel Băbălean (1910 -1950) a avut enorm de profitat în urma studiilor
de pomicultură la Berlin între 1936 -1938, unde și -a trecut doctoratul cu
o lucrare asupra „rodului de măr “, devenind apoi profesor la
Universitatea din Iași, cu contribuții fundamentale în ceea ce privește
adaptarea bioclimatică a unor specii pomicole. Sau Gavril I. Toma
(1907 -1998), care după absolvirea facultății de silvicultură din București,
în 1933, s -a îndreptat spre instituția similară din Eberswalde, lucrând sub
îndrumarea lui E. Wiedemann la o disertație despre coroanele de pin din
suprafețele cu rărituri de lungă durată, susținută în 1939, ajungând apoi
unul din marii noș tri specialiști în cercetările dendrometrice
fundamentale pentru elaborarea tabelelor generale de cubaj și a tabelelor
de producție pentru arborii și arboretele din România.
La fel cum nu trebuie omise progresele din chimie, biologie (de
exemplu în ceea ce privește ereditatea, eugenia), antropologie,

255 Pentru un cadru general vezi Science, Technology and National Socialism,
edited by Monika Renneberg and Mark Walker, Cambridge, Cambridge
University Press, 1994.

255 geopolitică, adaptarea unor concepții filosofice naționaliste germane la
construcțiile similare din spațiul românesc etc, toate acestea fiind
stimulate și de prezența la noi, la București (ca și la Sofia ori Be lgrad), a
unui Institut care să promoveze Kulturpolitika celui de -al III-lea Reich.
Deși Parisul a părut mereu să domine și să atragă pe mai toți
aceia ce doreau să se afirme în diversele domenii artistice, cu toate
acestea și spațiul german a avut mereu căutare, bucurându -se de un
reprezentativ public de la noi. Îndeosebi Academia Regală de Arte
Frumoase din München a exercitat o mare atracție, orașul fiind și
beneficiarul unor muzee bogate (pinacoteca și gliptoteca) și a unor
importante colecții private destinate publicului. Totodată, aici exista o
Societate a artiștilor („ Kunstverein “) care organiza numeroase expoziții
în mai toată Germania și care putea constitui o punte de lansare pentru
tinerele talente, iar viața orașului nu era scumpă, funcționa o „ piață“ a
tablourilor foarte activă etc. Sunt doar câteva aspecte ce explică prezența
a numeroși tineri de la noi în acest centru256, selectiv enumerând aici pe:
Ștefan Popescu (1872 -1948), pe lângă stagiul aproape „obligatoriu “ din
Franța, a urmat cursurile Academiei de Arte din München, afirmându -se
ca un talentat desenator și maestru al culorii, devenind apoi profesor la
Școala de Belle -Arte din București; Octav Băncilă (1872 -1944), care
după studii artistice la Iași se va îndrepta pentru cinci ani spre cap itala
Bavariei (1892 -1897), trecând apoi și prin Italia, ajungând profesor la
Școala de Belle -Arte din Iași și un reputat pictor național; Ludovic
Bassarab (1866 -1933), după doi ani de arhitectură la München va trece
la Belle -Arte, studiind vreme de cinci ani cu Ghisys, Otto Zeis și
Herterich, având apoi o bogată activitate de pictor; Nicolae Bran
(n.1861) s -a inițiat mai întâi la Școala de Belle -Arte din Budapesta, după
care va poposi patru ani la München, continuându -și apoi sejururile
inițiatice în Itali a, vreme de opt ani, și la École Nationale des Beaux -Arts
din Paris, ajungând profesor de desen, dar mai ales autorul unor tablouri

256 Registrele matricole ale Academiei (Matrikelbücher) sunt deosebit de bogate
în inform ații despre publicul ce a frecventat -o, conținând: numele, vârsta, locul
de naștere sau de proveniență, specialitatea („clasa “) pe care a urmat -o și
perioada în care a fost înmatriculat. Vezi Stelian Mândruț, Die künstlerische
Intellektualität in Rumanien und das deutsche Kulturmilieu. Das Beispiel
Münchens (1808 -1935), în „Revue Roumaine d’Histoire “, XXXVI, 1997,
no.3-4, p.277 -298.

256 „patriotice “ bine cunoscute; Constantin Brâncuși (1876 -1957) a
frecventat acest stabiliment doar vreme de un an (1904) după ce trecuse
pe la Școala de Arte Frumoase din București, ulterior frecventând
L’École des Beaux -Arts din Paris (1905 -1907); Marius Bunescu
(1881 -1971) a studiat la această Academie vreme de aproape 12 ani,
între timp luând și lecții cu Groeber, afirmându -se ca unul din marii
noștri peisagiști; Cecilia Cuțescu (1881 -1969) a urmat cursurile acestei
școli, după care va frecventa și Academia „Julien “ din Paris, devenind
pictoriță de talent, profesoară la Academia de Belle -Arte din București,
afirmându -se totodat ă ca o militantă feministă, iar printre altele fiind
căsătorită cu sculptorul Frederic Storck; Nicolae Grimani (1872 -1925),
care după ce a urmat cursurile acestei instituții va merge și la Paris, la
Școala de Arte Decorative, fiind în epocă un apreciat pic tor; Iosif Iser
(1881 -1958) a studiat aici desenul, după care va urma și Academia
„Rançon “ din Paris, devenind cunoscut pentru ilustrațiile și caricaturile
sale; Ștefan Luchian (1868 -1916) a urmat această Academie doar două
semestre, timp în care face copi i după Correggio și Rembrandt, după
care va merge la Academia „Julian “ din Paris, afirmându -se apoi ca unul
din marii noștri pictori; Ary Murnu (1881 -1971) a urmat cursurile
acestui stabiliment între 1899 -1901, după care va continua studiile
artistice la I ași și București, devenind unul din marii noștri caricaturiști și
ilustratori de carte, remarcându -se totodată ca un inspirat autor de
reclame și afișe, dar și ca pictor; Oscar Obedeanu (1867 -1914), după
absolvirea Școlii de Belle -Arte din București a urma t Academia din
München, a cărei diplomă de argint a dobândit -o în 1893, remarcându -se
apoi ca pictor pe teme istorice; Virgil Simionescu (1881 -1941) a urmat
cursurile acestei Academii, specializându -se în pictura bisericească;
Constantin Stahi (1844 -1920) a trecut pe la această instituție în două
rânduri – 1871/2 și 1882 -1884 –, specializându -se în gravură, pentru ca
apoi să devină profesor la Academia din Iași; Frederic Storck
(1872 -1942) a studiat aici vreme de șase ani cu sculptorul W. von
Rümann, deveni nd profesor la Belle -Arte din București; Nicolae Tonitza
(1887 -1940) a studiat aici pictura cu Hugo von Haberman, ajungând
apoi profesor și rector la Academia de Belle -Arte din Iași, iar o vreme
inspector general al artelor; Nicolae Vermont (1866 -1932) a s tudiat aici
între 1887 -1895, afirmându -se ca un talentat autor de fresce religioase,
dar și a unor tablouri cu tematică diversă ș.a.

257 Însă și Academia de Arte Frumoase din Berlin a fost frecventată
de câțiva tineri de la noi, din care amintim pe Rudolf
Schweitzer -Cumpănă (1886 -1975), care după absolvirea acestei școli,
unde a lucrat îndeosebi cu Arthur Kaempf, a zăbovit vreme de cinci ani
la Paris, în 1909 revenind în țară și afirmându -se ca pictor de real talent,
actualmente tablourile sale fiind printre c ele mai bine vândute la noi.
În schimb, Berlinul a fost căutat pentru posibilitățile de formare
în domeniul muzical, la Conservatorul de aici studiind: Tina Aronovici
(n.1910; pseudonim: Thinelle Anys), renumită artistă lirică și
compozitoare, îndeosebi d e muzică de dans; Augustin Bena (1880 -1962)
a absolvit acest stabiliment în 1905, devenind profesor de teorie -solfegii
la Conservatorul din Cluj; Manya Botez a studiat aici cu Holländer, după
care a lucrat la Paris, în particular, cu Philipp, ulterior pred ând pianul la
Conservatorul din capitala Germaniei, în perioada interbelică revenind în
țară, und e a fondat Școala de Educație Mu zicală din București, în 1930;
Ion Fotino (n.1908) a studiat la Berlin cu Feurmann, după ce a absolvit
Conservatorul din Bucure ști, devenind profesor de violoncel la Iași și
apreciat pentru numeroasele lui concerte din țară și străinătate; Maria
Alexandra Fotino (1913 -1996) s -a specializat aici cu Edm. Fischer, după
care a mers la Paris, unde a lucrat cu Santiago de Riera, predând apoi
pianul la Conservatorul din București; George Georgescu (1887 -1964) a
fost la Berlin elevul lui Hugo Becker, însă după un accident la unul din
degete a abandonat violoncelul, devenind însă dirijor și director al
Filarmonicii din București; Géza Kozma (1902 -1986), mai întâi cu studii
de violoncel la Târgu Mureș, apoi la Budapesta, pentru ca în cele din
urmă să lucreze la Berlin cu Niedermeyer și Hugo Becker, devenind
profesor la Conservatorul din Târgu Mureș ș.a.
Tot sub aspectul pregătirii muzicale, Conservatorul din Leipzig
a fost deopotrivă urmat de români, având de altfel o reputație
internațională în acest domeniu, care perpetua tradiția de „Großes
Concert “ și unde trăise Johann Sebastian Bach (printre altele și ca
diriguitor al învățământului muz ical universitar, între 1723 -1750), sau pe
unde trecuse Richard Wagner, Felix Mendelssohn Bartholdy și Robert
Schumann. Dintre românii care au studiat aici putem aminti pe: Ioan
Bohociu (1874 -1944), ajuns profesor de muzică și compozitor de muzică
corală ș i simfonică; Paul Ciuntu (1866 -1918), care după absolvirea
Conservatorului din Leipzig va merge la cel din Lemberg (1891), unde
va lucra cu Carol Miculi, devenind apoi șeful orchestrei din Rostock și

258 Goslar, pentru ca în cele din urmă să devină profesor de pian la
Conservatorul din București (din 1910), fiind totodată apreciat pentru o
serie de compoziții; Gh. Dima (1847 -1925) a studiat aici între
1878 -1880 cu Rebling, Alfred Richter, W. Rust și H. Reinicke, după ce
anterior trecuse pe la Viena și Graz, în 1919 fiind numit director al
Conservatorului din Cluj; Gavril Călinescu (n.1883) a studiat la
Conservator cu Schering și Reger, lucrând totodată la „Collegium
Musicum “ al Universității din Leipzig cu Rieman și Volkelt, ulterior
fiind autorul mai multor com poziții; Mihail Jora (1891 -1971), cu o
licență în drept la Iași, studiază compoziția și pianul la Leipzig, după
care va continua să se specializeze la Paris, devenind profesor la
Academia de Muzică din București și un apreciat compozitor; Iacob
Mureșianu ( 1857 -1917) a studiat aici, vreme de patru ani (până în 1884),
instrumentația cu Solomon și pianul cu Karl Heinrich Reinicke,
devenind profesor de muzică la Brașov, apoi la Seminarul Teologic din
Blaj, fiind totodată și un cunoscut și apreciat compozitor; I uliu
Mureșianu (1900 -1956) studiase mai întâi muzica la Cluj și Torino,
devenind după sejurul la Leipzig profesor la Conservatorul transilvan
ș.a.
Studiile militare au constituit și ele un domeniu de mare interes,
în contextul surprins deja sintetic atunc i când am abordat tema pentru
spațiul francez. Au studiat în Germania: Virgil Bădulescu (1882 -1944),
între 1900 -1903, după care a urmat și cursurile Institutului Regal de
Gimnastică din Stockholm (1910 -1913), participând activ la primul
război mondial, fii nd totodată organizatorul educației fizice în școlile
militare românești etc; Pârvu Boerescu (n.1888), ajuns apoi ofițer în
Statul Major, iar după retragere a fost directorul fabricii de hârtie din
Piatra Neamț, reprezentantul lui „Vacuum Oil “ la noi etc; Romulus
Grigorescu (n.1891), fiul generalului Eremia Grigorescu, a urmat Școala
Superioară de Război și Academia Militară Tehnică din Berlin, fiind o
vreme secretarul general al Comisariatului Superior din Basarabia și
Bucovina; Gh.D. Mărdărescu (1884 -1938 ), cu studii militare superioare
la București, după care a mers pentru specializare la școlile speciale de la
Bruck (Austria) și de la Spandau (Germania), ajungând până la rangul de
general de corp de armată, fiind totodată comandant al Școlii de
Infanteri e și al celei Superioare de Război, ministru de Război ș.a.; Ion
Sichitiu (1878 -1952), după studii militare în țară a urmat Politehnica din
Charlottenburg (1904 -1905), urmând în același timp Școala Superioară

259 de Război din capitala Germaniei, devenind apoi comandantul forțelor
aeriene române, iar în timpul regimului antonescian chiar ministru al
Agriculturii ș.a.
Sunt acestea doar câteva ipostaze ale filierelor și a manierei în
care a fost receptat spațiul german, sub raportul contribuției lui la
formarea elitei intelectuale românești. Fără să acoperim aici întreaga
gamă de direcții susceptibile a fi investigate pe această temă, dar
asociindu -se o sumă de alte asemenea anchete257, se impune aproape de
la sine concluzia că frecventarea universităților germane a avut
indiscutabil efecte intelectuale remarcabile asupra culturii științifice de la
finele secolului XIX și din întregul veac XX.
Tot aceluiași spirit formativ se cuvine adăugată și Universitatea
din Strassburg, deși numărul românilor care au studiat ai ci a fost
insignifiant: în 1902/3, de pildă, erau înregistrați doar doi tineri de la noi
(unul la drept, iar celălalt la filosofie și litere), la un total de 1193
studenți (din care 82 străini, pe primul loc situându -se rușii), iar în

257 Avem în vedere studiile Elenei Siupiur, sintetizate recent în Die deutschen
Universitäten und die Bildung der Intelligenz in Rumänien und den Ländern
Südosteuropas im 19. Jahrhundert , în „New Europe College. Yearbook
1994 -1995“, București, Edit. Humanitas, 1998, p.213 -246. La acestea se mai
adaugă contribuțiile lui Kurt Philippi, Siebenbürgische Studienrenden an der
Universität Tübingen (1477 -1902), în „Forschungen zur Volks – und
Landeskunde“, XXXIII, 1990, no.1 -2, p.13 -50; Uwe Dathe, Studenten aus
Rumänien an der Universität Jena in den Jahren 1801 bis 1918, în „Revue
Roumaine d’histoire“, Bucarest, 35, 1997, no.1 -2, p.49 -56; S telian Mândruț, Die
künstklerische Intellektualität în Rumänien und das deutsche Kulturmilieu. Das
Beispiel Münchens (1808 -1935), în „Revue Roumaine d’histoire“, 35, 1997,
nr.3-4, p.277 -297 (republicat în limba română, în „ Acta Musei Napocensis“,
Cluj, XXX V-XXXVI/II, 1999, p.173 -205; în engleză, în Philobiblon , IV-VII,
1999 -2002, p.142 -160); Mihai Sorin Rădulescu, Rumänische Studenten an den
Universitäten in Tübingen und Halle zwischen 1848 -1918, în „Revue Roumaine
d’histoire“, 35, 1997, no.1 -2, p.27 -47; id em, Studenți români la Universitatea
din Giessen, în vol. Timpul istoriei. Profesorului Dinu C. Giurescu, ed. I. Scurtu
și M.S. Rădulescu, București, 1998, p.242 -253; Tanja Schulze,
Siebenbürgisch -sächsische Studenten an der Universität Jena. Ihre Motivati on
und Zahl in den Jahren 1847 bis 1886, în „Zeitschrift für Siebenbürgische
Landeskunde“, XCIV, 2000, no.2, p.251 -261; Lucian Nastasă, L’espace
universitaire allemande et la formation de l’élite intellectuelle roumaine
(1864 -1944), în „Transylvanian Revie w“, Cluj, 12, 2003, no.3, p.38 -51 ș.a.

260 1909/10 găsim înmatri culați trei români (câte unul la drept, medicină și
filosofie) la un public total de 1964 (din care 110 străini, tot rușii fiind
cei mai numeroși)258. La trecerea sa prin localitate, în 1893, aceasta îi
aducea aminte lui Mihail Dragomirescu mai degrabă de sa tele
românești: „Un oraș în care simți tăcerea și liniștea satelor noastre de
țară, când toți din sat pleacă la câmp “259 – cu toate că de la anexarea ei
de către Germania trecuseră mai bine de două decenii. Și totuși, sub
dominația germană, Strasbourg își sc himbase înfățișarea. În afara unei
vieți administrative și economice mult mai dinamice, orașul s -a extins,
într-o manieră modernă, a fost construit un teatru, un palat de justiție, dar
mai ales o splendidă universitate și o școală de medicină. Tot nemții a u
edificat aici o bibliotecă, deopotrivă universitară și municipală, dar care
până la primul război mondial – când Harvard îi va lua locul – a fost cea
mai importantă din lume, prin cele mai mult de o jumătate de milion de
volume260. Într -un asemenea cadru ș i-a petrecut Onisifor Ghibu anul
academic 1907/8, audiind în principal cursurile de filosofie și pedagogie
ale lui Theobald Ziegler (1846 -1918). Iar ceva mai devreme trecuse pe la
facultatea de științe Gheorghe Iuga (1871 -1958), care și -a luat aici
doctora tul în matematici (1898), ulterior devenind profesor la
Universitatea și la Academia Comercială din Cluj, inspector al școlilor
particulare străine din România, secretar general al Ministerului Cultelor
și Artelor etc.

258 Amtliches verzeichniss des personals und der studenten der
Kaiser -Wilhelms -Universität Strassburg für das winter -halbjahr 1902/03,
Strassburg, Heitz & Mündel, 1902, p.59 -60; Ibidem, für das sommer -halbjahr
1910, p. 84-85.
259 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni, p.97.
260 Cf. Johannes Ficker, Die Kaiser -Wilhelms -Universität Strassburg und ihre
Tätigkeit, Rede bei der Gedenkfeier der Reichsgründung gehalten am 18. Januar
1922, Hrsg. zur Halbjahrhundertfeier der Neuerrichtung der Universität
Strassburg, Halle, Buchhandlung des Walsenhauses, 1922, p.22. Asupra acestui
stabiliment și a rolului politic jucat de acesta într -o zonă geografică atât de
disputată, vezi – până la războiul franco -prusac – George Livet, L’Université de
Strasbourg de la Révolution française à la guerre de 1870, Strasbourg, Presses
Universitaires de Strasbourg, 1996, iar pentru perioada ulterioară: John E. Craig,
Scholarship and nation building. The Universities of Strasbourg and Alsation
society, 1870 -1939, Chicago, University of Chicago Press, 1984.

261 Nu cu totul ignorată a rămas Univers itatea din Strasbourg după
primul război mondial, când a revenit sub autoritatea franceză. Chiar
dacă sub aspectul efectivelor studențești regionale a avut de pierdut, prin
împuținarea publicului german, la scurtă vreme diminuarea inițială a fost
compensat ă tocmai prin prezența tinerilor străini, devenind o reală
competitoare pentru multe din stabilimentele similare din Franța. Au
trecut pe aici în perioada interbelică: Pius Brânzeu (n.1911), care a
studiat medicina (1928 -1938), devenind apoi profesor și re ctor al
Institutului de medicină din Timișoara, membru al Academiei Române;
Cornel Degan (1907 -1994) și -a susținut aici doctoratul în biologie,
predând apoi zoologia la Universitatea din Cluj; Toma Fărcaș (n.1903) a
urmat aici studii de specializare în fiz ică (în 1934), după ce și -a trecut
doctoratul la Iași în electrotehnică, ajuns apoi profesor la universitatea
moldavă; Valeriu Luca (1901 -1969) a dobândit aici diploma de inginer,
în 1928, în paralel frecventând și Școala Națională Superioară de Petrol
din Strasbourg, devenind profesor la Universitatea din Cluj; Victor
Marian (1896 -1971) a studiat fizica la Budapesta și Cluj, pentru ca în
1937 să -și susțină doctoratul al Strasbourg, fiind apoi profesor la
universitatea transilvană; Eugenia Soru (1901 -1988), care după obținerea
licenței la Iași s -a îndreptat pentru specializare în biochimie și biofizică
la Strasbourg, trecând apoi și pe la universitățile din Frankfurt pe Main și
Londra, ulterior lucrând la Institutul „Cantacuzino “ din București și
devenind pr ofesor la catedra de biochimie a facultății de medicină;
Mihai Uță (n.1902) a urmat cursurile universităților din București și
Lyon, după care își va trece doctoratul în filosofie la Starsbourg, în 1928,
devenind profesor la Liceul Militar din Iași, iar o vreme suplinitor de
filosofie modernă și contemporană la universitatea din același oraș ș.a.
Deși nu face parte din tematica noastră, până și facultatea de
teologie catolică și protestantă de aici a fost frecventată de câțiva români,
din care amintim pe: Petru Andrei (1908 -1979), care a obținut aici
licența în dreptul canonic, lucrând apoi ca preot prin diverse localități din
Moldova, fiind și decan de Bacău între 1956 -1979; Andrei Magier
(1891 -1961), după studii teologice la Cernăuți, a frecventat Univers itatea
din Strasbourg imediat înainte de izbucnirea primului război, devenind
apoi profesor și rector al Academiei de Teologie Ortodoxă din Oradea;
Florea Mureșan (n.1907), care după facultatea de litere și Academia
Teologică din Cluj, a urmat un an la Str asbourg (1930/1) și un altul la
Berlin (1931/2), susținându -și doctoratul la București, ca apoi să fie

262 protopop și profesor la Academia din Cluj, sfârșind în închisorile
comuniste; Nicolae Neaga (1902 -2002), absolvent al facultății de
teologie de la Cernău ți, unde și -a trecut și doctoratul (1933),
specializându -se apoi la Atena (1926 -1927) și la Starsbourg (1927 -1928)
– la aceasta din urmă pentru limbile ebraică, arabă și asiro -babiloniană –,
devenind profesor la Academia Teologică din Sibiu ș.a.
Ne vom l imita însă doar la cele surprinse mai sus, pentru că – de
pildă – menționarea facultăților teologice din Germania ar fi trebuit să
atragă după sine enumerarea unei cohorte imense de studenți proveniți
din spațiul românesc, cu o supra -reprezentare a celor d in Transilvania
îndeosebi, interesați mai ales de stabilimentele protestante. Rămâne
așadar un subiect deschis, care cu siguranță va produce analize demne de
luare aminte.

Mirajul unui Imperiu

Austria s -a bucurat de o specială căutare, deși uneori a
beneficiat de imagini oarecum contradictorii. Frecventată mai mult de
românii ardeleni, fără a lipsi cu totul și de cei din Vechiul Regat,
îndeosebi pentru calitatea învățământului medical și tehnic, dar și în
specialități precum lingvistica, Austria a const ituit până la primul război
mondial unul din punctele de atracție mai ales pentru tinerii studioși din
monarhie261. Mai mult, ea a fost asociată aceluiași spirit german ce
fascina o parte a intelectualității noastre, spiritul de ordine și disciplină,
raționa lismul și temeinicia lucrului bine făcut. Dacă Nicolae Iorga era
prin 1892 -1893 mult mai atras de Austria provincială decât de cea
„pudrată și birocratizată din Viena “262, un intelectual ardelean cu studii
în capitala imperiului găsea societatea vieneză din anii imediat anteriori
izbucnirii primei conflagrații mondiale drept „afabilă, primitoare,
ospitalieră, prevenitoare față de toți străinii “, care erau bine primiți și

261 Eva Bauer, Bildungsmigration und national motivierte Studentenunruhen in
der Habsburgermonarchie 1866 -1915, în vol. Academic Migrations, Elite
Formation and Modernisation of Nation States in Europe (second part of the
19th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor Karady, Budapest,
CEU -Pasts,Inc., 2005, p.106 -116.
262 N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, p.154.

263 „înzestrați cu fel și fel de favoruri numai și numai ca acești străini să
plece cu impres ii bune din Viena și cu admirație pentru vienezi “263.
Această imagine din urmă este mult mai apropiată de
sentimentele reale ale românilor și confirmată de alți numeroși călători
pe acolo, începând chiar cu Dinicu Golescu, primul ce relatează despre
Viena, în deceniul trei al veacului XIX, și care găsea aproape totul
„vrednic de pildă “: disciplina locuitorilor, funcționarea serviciilor
publice, curățenia, arhitectura și organizarea spațiului urban,
monumentele, sistemul ocrotirilor sociale, învățământul etc264. Prin
comparație cu Berlinul, bunăoară, Viena avea mereu câștig de cauză.
Aflat prin 1862 în capitala imperiului, Iacob Negruzzi a fost
„impresionat atât în prima clipă, cât și în timpul șederii mele acolo. E
fără doar și poate mai splendidă și mai popula ră decât Berlinul. E pe
drept cuvânt o metropolă (…). Dacă aș vrea să compar, pe baza
cunoștințelor mele, Viena și Berlinul, ar trebui să recunosc că Viena
impresionează mai mult “265. Și nu au fost afirmații gratuite, autorul
Jurnalului înșiruind în imagini sintetice mai multe argumente, ca bun
cunoscător ce era al celor două centre universitare.
De altfel, începând cu ultime le două decenii ale ve acului XIX și
până spre debutul primului război mondial, universitatea vieneză a
constituit cea mai importantă ins tituție de învățământ superior din
Europa centrală și răsăriteană, reunind cel mai numeros public
studențesc din imperiu266, pe plan continental nefiind depășită decât de

263 Dr. Cosma, Viena de odinioară și Viena de azi, în „Patria “, Cluj, IV, 1922,
nr.7 (11 ianuarie), p.1 -2.
264 Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele Constantin Radovici din
Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, în vol. Scrieri, ed. M. Anghelescu,
București, Edit. Minerva, 1990, p.19 -44. Și peste o jumătatea d e veac, orașul
stârnea aceleași entuziasme: I. Moisil, Viața studenților români din Viena în a
doua jumătate a sec. XIX. Amintiri, în „Arhiva românească “, Năsăud, 1925
(extras); Vezi și Florea Ioncioaia, Viena, opt sute treizeci și opt. Relatările de
călăt orie și imaginarul politic European la mijlocul secolului XIX, în vol.
Itinerarii istoriografice, ed. G. Bădărău, Iași, Fundația Academică „A.D.
Xenopol “, 1996, p.415 -437.
265 I. Negruzzi, Jurnal, ed. D. Manuca și H. Fassel, Cluj, Edit. Dacia, 1980,
p.143.
266 Victor Karady, De la métropole académique à l’université de province. Note
sur la place de Vienne dans le marché international des études supérieures

264 Paris. Dintr -o analiză efectuată pe un eșantion de studenți vienezi în anii
1880 și 190 0, rezultă că din 1205 studenți înscriși la facultatea de
medicină, 4,2% erau din România, la drept 0,5% (din 1212), la științe
1,2% (din 491), iar la litere tot 1,2% (din 413), în vreme ce studenții
români ca limbă maternă de la litere erau ceva mai numer oși (2,8%),
datorită prezenței tinerilor studioși din Ardeal267. Sau, ca să utilizăm o
cifră absolută, pentru intervalul 1867 -1918, Stelian Mândruț estimează la
1328 numărul studenților vienezi originari din România și Transilvania
acelei vremi268, cuantumul e tnicilor români fiind evident mult mai redus,
din Ardeal fiind prezenți numeroși maghiari și sași. Iar ca să avem și o
dimensiune comparativă, segmențial constatăm bunăoară că în 1875/6
(semestrul de iarnă) erau înregistrați 52 de tineri din vechiul regat al
României (din care 19 extraordinari), repartizați astfel: 46 la medicină, 5
la drept și unul la filosofie, fiind cei mai numeroși dintre studenții
proveniți din afara monarhiei (pentru că distinct sunt prinși în statistici
cei originari din Transilvania , în număr de 85, însă doar o parte fiind de
etnie română)269. Peste un deceniu (în același semestru, 1885/6),
cuantumul românilor sporește la 92 (cu numai 6 extraordinari), din care
70 urmau medicina, 12 dreptul și 10 filosofia, situându -se tot pe primul
loc al celor din afara imperiului270. Abia de la cumpăna ve acurilor
XIX-XX numărul lor începe să scadă ușor, în 1901/2, de exemplu, fiind
înmatriculați 62 de români (19 fiind extraordinari), din care 37 la

(1880 -1938), în „Revue germanique internationale “, 1/1994, p.221 -242; vezi și
Waltraud Heindl, Auslandisc he Studentinnen an der Universität Wien vor dem
Ersten Weltkrieg. Zum Problem der studentischen Migrationen in Europa, în
vol. Wegenetz europäischen Geistes. II. Universitäten und Studenten. Die
Bedeutung studentischer Migrationen in Mittel – und Südosteuro pa vom 18. bis
zum 20. Jahrhundert, hrsg. Richard Georg Plaschka und Karlheinz Mack, Wien/
München, Verlag für Geschichte und Politik/Oldenbourg, 1987, p.317 -343.
267 Victor Karady, De la métropole académique à l’université de province. Note
sur la place de Vienne dans le marché international des études supérieures
(1880 -1938), p.231.
268 Stelian Mândruț, Die rumänische Intelligenz und die Wiener Universität,
1867 -1918. Allgemeine Betrachtungen, în „Revue Roumaine d’Histoire“, 34,
1995, no.1 -2, p.105.
269 Öffentl iche Vorlesungen an der K.K. Universität zu Wien, winter -semester
1875/76, Wien, 1875, p.73 -74.
270 Ibidem, winter -semester 1885/6, p.85 -86.

265 medicină, 9 la drept și 16 la filosofie, de data aceas ta fiind devansați de
ruși, în ceea ce privește ponderea271. Iar în 1910/11 nu vor mai fi decât
31 de români (3 extraordinari), 17 urmând medicina, 9 dreptul și 5
filosofia, devansați chiar și de bulgari (cu 36 de studenți), în vreme ce
rușii erau deja 186272.
Așadar, studiile medicale au fost dominante, această facultate
existând încă de la fondarea universității, în 1365, iar din veacul al
XIX-lea beneficiind de stabilimente moderne de educație și cercetare, cu
un corp profesoral extrem de apreciat pe plan eu ropean (din care
amintim pe Josef Skoda, Ferdinand von Hebra, Johann Nepomuk
Czermak, Leopold von Dittel, Theodor Billroth, Hermann Nothnagel,
Rudolf Chrobak ș.a.), din care unii laureați ai premiului Nobel (Karl
Landsteiner, Robert Bárány și Julius Wagner -Jauregg). Aici au fost
deschise primele clinici din lume pentru dermatologie, oftalmologie și
ORL, și tot aici s -au reușit intervenții chirurgicale de pionierat (mai ales
datorită lui Billroth, titular din 1867)273.
În acest context, este explicabilă prezen ța la facultatea de
medicină din Viena a unor tineri de la noi, precum: Victor Babeș
(1854 -1927), care și -a luat aici doctoratul, ca discipol al lui Karl Freiherr
von Rokitansky (unul din creatorii noii școli medicale vieneze), după
care a mers la Paris pe ntru specializare în bacteorologie, lucrând cu
Pasteur, Koch și Virchov, ulterior ajungând profesor la Universitatea din
Budapesta și, în final, la București, cu multe realizări în domeniul
anatomiei patologice și bacteorologie; Vitold Baroni (1883 -1973) a
absolvit facultatea în 1906, după care s -a specializat la Institutul Pasteur
din Paris, predând apoi bacteorologia la Universitatea din Cluj; Ion
Făgărășanu (1900 -1987), după studii medicale în țară, și -a continuat
specializarea la Viena, trecând apoi și pe la Paris, devenind profesor de
chirurgie la Timișoara și București; Cristea Grigoriu (1883 -1951), cu
studiile liceale la Iași, iar cele universitare la Viena (cu titlul de doctor în
1907), specializându -se totodată până în 1910 în chirurgie cu Eiselberg

271 Ibidem, winter -semester 1901/2, f.p.
272 Ibidem, winter -semester 1910/11, f.p.
273 Gabriela Schmidt, Die Wiener Medizin ische Fakultät und das Allgemeine
Krankenhaus, în vol. Universitätscampus Wien, Band 1: Historie und Geist,
hrsg. Alfred Ebenbauer, Wolfgang Greisenegger und Kurt Mühlberger, Wien,
Holzhausen, 1998, p.7 -35.

266 și în ginecologie cu Friedrich Schauta, ajungând ulterior profesor la
facultatea de medicină din Cluj; Ernest Kahana (1890 -1982) și -a susținut
aici doctoratul în 1914, specializându -se în psihoterapia individuală,
devenind medic la Spitalul „Elias “ din Bu curești, cu convingeri
comuniste; Constantin Nicolau (1897 -1973), absolvent de medicină în
țară, continuându -și specializarea la Viena, apoi la Berlin și Paris, ajuns
profesor de hematologie la București; Emanoil Riegler (1854 -1929),
doctor al universități i vieneze în 1881, devenind profesor de chimie
medicală la facultatea de medicină din Iași; Ludovic L. Russ
(1849 -1911) a absolvit medicina la Viena în 1874, devenind profesor de
clinică medicală la Iași; Aurel C. Popovici (1863 -1917) a studiat aici și
la Graz, între 1885 -1890, nu după mult timp afirmându -se prin
promovarea unui model de restructurare a Imperiului Austro -Ungar pe
baze federative; Marius Sturza (1876 -1954) și -a luat aici doctoratul în
1901, ulterior devenind profesor de balneologie și fiziot erapie la
Universitatea din Cluj; Al. Vaida -Voevod (1872 -1950) și -a făcut studiile
medicale la Viena274, ulterior afirmându -se în viața politică, fiind în
câteva rânduri prim -ministru, ministru la Externe, la Interne, Muncă,
Sănătate și Ocrotire Socială, Ind ustrie și Comerț etc. Iar după primul
război au studiat aici medicina sau doar s -au specializat: Theodor
Burghele (1905 -1977), absolvent al facultății din Iași (1929), după care
își continuă studiile în urologie la Viena, între 1930 -1931, devenind
profesor la Universitatea din București, iar o vreme și rector al
Institutului medico -farmaceutic din capitală; Aurel Moga (1903 -1977)
s-a specializat aici în cardiologie, în 1929, după care va merge la Paris,
ajungând profesor la facultatea de medicină din Cluj ș .a.
Este de la sine înțeles că studiile juridice s -au bucurat de o largă
căutare, îndeosebi din partea românilor ardeleni, dar nu numai: Caius
Brediceanu (1879 -1953), cu un doctorat aici, în 1909, a ajuns în
diplomație, ca șef de legație la Rio de Janeiro , Vatican, Viena și
Helsinki; Nicolae Germani (n.1879) a susținut doctoratul în 1903,
intrând apoi în diplomație ca secretar de legație la Viena, Atena și
Petersburg, apoi ministru plenipotențiar; Iuliu Maniu (1873 -1953) și -a
trecut aici doctoratul în 1896 , după ce urmase universitățile din Cluj și
Budapesta, afirmându -se apoi în viața politică din România, ca

274 Pentru perioada studiilor lui vezi Al. Vaida -Voevod, Memorii, I, ed. Al.
Șerban, Cluj, Edit. Dacia, 1994, p.58 -87.

267 președinte al Partidului Național Țărănesc, fiind și prim -ministru al
României; Petre Missir (1856 -1929) a studiat aici dreptul vreme de trei
ani (18 73-1876), pentru ca doctoratul să și -l treacă abia în 1879, la
Berlin, devenind profesor de dreptul ginților la Universitatea din Iași, iar
apoi de drept internațional privat la București; Aurel Mureșianu
(1847 -1909) și -a luat aici doctoratul, afirmându -se apoi în viața politică
și în jurnalism (a condus „Gazetei Transilvaniei “), fiind unul din avocații
ce au apărat pe autorii Memorandului din 1892; Teodor Nica (n.1846),
după absolvirea studiilor juridice la Viena a practicat avocatura la
București, fiind d e mai multe ori deputat, director al Băncii Naționale, în
Ministerul Cultelor; Traian Pop (1885 -1960) și -a luat aici doctoratul,
devenind profesor de procedură penală la Universitatea din Cluj; Teodor
Ștefanelli (1849 -1920) a devenit magistrat, cu realizăr i în domeniul
istoriografiei; Sever Zota (1874 -1943) a urmat studiile juridice la Viena,
însă și -a trecut doctoratul la București, în 1905, fiind numit apoi director
al Arhivelor Statului din Iași, cu realizări deosebite în domeniul
genealogiei ș.a.
Din p leiada de viitori universitari „literari “, evocăm pentru
moment prezența în capitala imperiului doar a câtorva, asupra cărora
studiile făcute aici au lăsat urme evidente: Ioan Paul (1857 -1926), care
după terminarea liceului de la Blaj a urmat cursurile Uni versității din
Viena (1877 -1883), pentru ca doctoratul să -l susțină la Budapesta, cu
teza în limba maghiară, despre Noul curent popular din literatura
română; Gr.G. Tocilescu, după o specializare la Praga, s -a îndreptat spre
Viena, unde aprofundează epigra fia și arheologia pe lângă Otto
Hirschfeld. Ioan Nistor (1876 -1962), după o licență obținută la Cernăuți
(în 1903), va merge apoi la Viena, pentru specializare (1908 -1909),
având ca profesori pe C.J. Jirecek, Eswald Redlich, Emil Ottenthal,
Alfons Dopsch, Hans Ubersberger ș.a., susținându -și doctoratul la 22
martie 1909. Ulterior, în 1909 -1910, își va continua peregrinările
academice la München – audiind cursurile lui K. Krumbacher și Lotz –,
în cele din urmă oprindu -se la Leipzig, pentru a lucra un semestr u cu K.
Lamprecht275. Un viitor coleg de profesorat al lui Nistor, Eugen Herzog
(1875 -1928), a avut chiar mult mai adânci legături cu universitatea

275 Astrid Agache, Dumitru Agache, Ion Nistor – docent al Universității din
Viena, în vol. Ion Nistor (1876 -962), ed. Al. Zub, Iași, Edit. Universității „Al.I.
Cuza “, 1993, p.41 -94.

268 vieneză. Născut în capitala imperiului, a urmat aici studiile superioare,
obținând doctoratul în 1897, în 1900 fiind abilitat ca docent, pentru ca în
1910 să devină profesor agregat onorific, un an mai apoi trecând ca
titular la Universitatea din Cernăuți, la catedra de filologie romanică,
fiind apoi păstrat în această poziție și după 1918. Iar un destin oarecum
asemănător l -a avut și Sextil Pușcariu (1877 -1948), care după studii la
Leipzig și Sorbona își va continua specializarea la Viena (1902 -1904),
sub îndrumarea lui Wilhelm Meyer -Lübke276, devenind docent privat
pentru limbile romanice la facultatea de litere de aici (1904 -1906) și
trecând apoi ca profesor agregat extraordinar la Universitatea din
Cernăuți, unde va rămâne până în 1919, când se va muta la Cluj.
Atras de același Meyer -Lübke a fost Dumitru Caracostea
(1879 -1964), care între 1909 -1912 se specializea ză la Viena în filologie
romanică. Asemenea altor români, ajuns în capitala Imperiului,
Caracostea a fost inițial „descurajat – după cum mărturisește – să văd
atmosfera care era în jurul acestui maestru; era atâta preocupare de
strictă documentare, era atâ t orizont în ceea ce făcea și stringentă
metodă “, încât era chiar gata să renunțe la bursă, necrezând că ar putea
să-și treacă vreodată doctoratul la Viena. Pe de altă parte, viitorul
universitar era dezamăgit și de faptul că pur și simplu, la început, nu se
putuse apropia de Meyer -Lübke: „seminarul lui era așa alcătuit încât un
străin foarte greu era admis la discuții, să fie membru al seminarului “277.
Se crease un soi de numerus clausus în jurul lui Meyer -Lübke, însă fără
ca acesta să știe, iar prin perseve rență Caracostea va răzbi să se facă
remarcat, luându -și apoi doctoratul și rămânând aici și în anul 1913/4 ca
lector de limba și literatura română.
Sedus de filosofie încă de pe băncile liceului, Lucian Blaga
(1895 -1961) și -a continuat studiile superioare la Viena (1917 -1920), fără
a urma cursurile cu asiduitate, dar profitând mai ales de bogăția
bibliotecii universitare, punându -și astfel bazele unei culturi filosofice ce
a lăsat urme adânci și în opera sa literară. A audiat totuși prelegerile lui
Adolf S töhr (psihologie), Robert Reininger (raționalism și empirism
înainte de Kant, dar și lecții de filosofie indiană), Wilhelm Jerusalem

276 Vezi S extil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri de tinerețe
(1895 -1906), București, Editura pentru Literatură, 1968, p.279 -382.
277 Cf. amintirile lui Caracostea, publicate de Petre Stroe, Profesiune de
credință: D. Caracostea, în „Manuscriptum “, XII, 1981, nr.1, p.89.

269 (care tocmai în anul 1917/8 ținea un curs de interpretare a lui Faust, de
Goethe), Karl Camillo Schneider (semnificația „ge nerației “ în biologie,
sociologie și cosmologie), Samuel Oppenheim (introducere în „teoria
Lunii “) ș.a. Finalmente, la 26 noiembrie 1920, Lucian Blaga își va
susține doctoratul, cu teza Kultur und Erkenntnis278. În același an 1920,
Tudor Vianu plănuise să me argă la Leipzig, însă repede își schimbă
direcția spre Viena, unde va urma patru semestre, cu intenția unei
specializări în psihologie. Asemenea lui Blaga, Vianu audiază cu mult
interes cursurile lui Wilhelm Jerusalem, printre altele autor al unor
lucrări care vor influența concepțiile estetice ale viitorului universitar
român279. De la Viena, Tudor Vianu va pleca la Tübingen, unde va sta
până în 1923, susținându -și disertația doctorală.
Însă Viena de după război nu mai era cea anterioară, „intra în
decadență “, devenind „simbolul lichidării unui imperiu “, după expresia
lui Nichifor Crainic, ajuns și el aici în toamna lui 1920. De altfel, acesta
caută să profite mai mult de industria paraculturală decât de ofertele
intelectuale ale facultății de litere, pentru că „eu plec la Viena să mă
cultiv pentru mine, pentru viitoarea mea carieră de publicist liber, fără
nici o obligație oficială “280. Așa se face că deși vreme de doi ani a
frecventat diverse cursuri de filosofie, dar și teologice, fără a obține
vreun atestat, spre senectute a ținut să noteze că perioada aceea a trăit -o
cu „o intensitate ca pentru douăzeci de ani “, conturând „tot ce aveam
mai specific în mine “281. Iar ca el n -au fost puțini!
Ceva mai devreme – între 1913 -1916 – trecuse pe la Viena și
Coriolan Pet ranu (1892 -1945), care va obține un doctorat în istoria
artelor în 1917. Pentru aceeași specializare a mers mai apoi și Virgil
Vătășianu, care după un an de studii la Praga (1920/1) se va îndrepta
spre Viena (1921/2), Cluj (1923 -1925) și București (1925/6) , pentru ca

278 Mai multe detalii în Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, I, București, Edit.
Libra, 1995, p.168 -276. Vezi și Eugen Glück, Lucian Blaga – Dosarul de la
Universitatea din Viena, în „Manuscriptum “, XVIII, 1987, nr.1, p.142 -152.
279 Îndeosebi Die Ur teilsfunktion (1895); Der kritische Idealismus und die reine
Logik (1905) și Wege und Ziele der Ästhetik (1906), dar și lucrarea postumă
Einführung in die Soziologie (1926)
280 Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, București, Edit. Gândirea,
1991 , p.175.
281 Ibidem, p.180.

270 din nou să revină în capitala Austriei, susținându -și doctoratul la 23
martie 1927 cu celebrul Josef Strygowski, la ale cărui cursuri participase
nu demult și Tudor Vianu. Absolvent al facultății de litere din Cluj, cu o
licență în sociologie, pedagogie și psihologie, Aurel Pampu (n.1904) va
pleca în 1933 la Viena, la specializare, doar pentru șase luni, lucrând aici
cu Anna Freud la „Psychoanalytische Ambulatorium “, dar și cu Alfred
Adler, iar la Institutul de psihologie fiind în preajma lui Ka rl Bühler și a
soției acestuia, abia apoi îndreptându -se spre Paris pentru a audia
prelegerile lui Wallon (Collège de France), Guillaume, Halbwachs și
Fauconnet (Sorbona), în vederea pregătirii doctoratului. La numai un an
după Pampu, în 1934, Ioan Chelcea (1902 -1991) a studiat un semestru la
Viena discipline precum muzeologia, etnografia și antropologia, primele
două specialități sub conducerea lui Arthur Haberlandt (director la
„Muzeum für Volkskunden “), iar ultima sub direcția lui Victor Lebzelter
(direc torul Muzeului de istorie naturală din Viena).
Pe lângă cei deja invocați, pe la Universitatea din Viena au mai
trecut și alți „literați “, precum G. Bogdan -Duică (1886), I. Bogdan
(1890), C. Giurescu (1903 -1906), Ilie Bărbulescu (1898), Dimitrie
Marmeliuc (1886 -1888), Iosif Popovici (1900), Marton Roska
(1908 -1909), Silviu Dragomir (1909 -1910), Ilie Minea (1905), D.D.
Roșca (1918 -1919), Grigore Nandriș (1919 -1920), Nicolae Mărgineanu
(1928), Victor Iancu (1930 -1933), Vasile Grecu (1905 -1907) – aceștia
fiind doar câțiva din cei care au profitat de ambianța intelectuală, este
adevărat că mult diferită, de dinainte și de după prima conflagrație
mondială. În afara acestora – să zicem, mai de renume –, facultatea de
filosofie și litere din Viena a mai fost frecv entată și de: Victor
Cheresteșiu (1895 -1971), ce și -a susținut doctoratul în filozofie (în
1917), fiind apoi profesor la Universitatea din Cluj, manifestând
atașament față de regimul comunist instaurat la noi după 1945; Vasile
Damian (1855 -1919), care a st udiat aici între 1878 -1881, devenind
ulterior profesor, protopop și deputat în Parlamentul de la Budapesta;
Constantin Moisil (1842 -1921) a urmat vreme de cinci ani facultatea de
filosofie din Viena, trecându -și doctoratul în 1870282, fiind apoi profesor
la Liceul din Năsăud și inspector al școlilor grănicerești, tatăl
numismatului cu același nume și bunic al matematicianului Grigore

282 Stelian Mândruț, Date privind doctoratul lui Constantin Moisil la
Universitatea din Viena (1870), în „Revista Bistriței “, VIII, 1994, p.167 -171.

271 Moisil; Nicolae Popescu (1881 -1963) s -a specializat aici și a susținut
doctoratul în bizantinologie, fiind apoi profesor la fac ultatea de teologie
din București, cu contribuții importante în istoria bisericii și a culturii
medievale din spațiul nostru; Ioan Sârbu (1865 -1922) a frecventat doi
ani Universitatea din Jena, după care continuă studiile la Viena, unde va
obține doctoratu l în 1899, fiind apoi profesor secundar, preot,
remarcându -se totodată printr -o apreciată activitate istoriografică; Ipolit
Vorobchievici (1849 -1939), mai întâi absolvent al teologiei din Cernăuți,
a urmat filosofia și literele la Viena între 1874 -1878, aj ungând episcop
de Rădăuți ș.a.
Nu lipsită de interes a fost facultatea de științe din Viena,
frecventată printre alții de: Sava Athanasiu (1861 -1946), licențiat la Iași,
însă cu un stagiu de specializare la Viena, unde și -a trecut doctoratul în
1899, deven ind profesor de geologie la Universitatea din București;
Constantin Hurmuzaki (1863 -1937) a studiat aici și s -a specializat în
entomologie, ajungând profesor la Universitatea din Cernăuți; Virgil
Ianovici (1900 -1990), cu licența și doctoratul la Iași, însă cu o
specializare la Viena, devenind apoi profesor de petrografie și gisemente
metalifere la Universitatea din Iași; Eugen Ludwig (1866 -1927), care
și-a luat aici doctoratul în științe fizico -chimice după ce absolvise
totodată și farmacia, ajungând profes or la Academia Comercială din
București, fondator și director al Laboratoarelor Centrale ale Casei
Școalelor; Gh. Macovei (1880 -1969) a absolvit facultatea de științe din
Iași, după care s -a specializat la Viena, în 1908 -1909, ulterior
frecventând laborato arele geologice din Paris, Grenoble și Lausanne
(1909 -1911), devenind profesor la Politehnica din București; Ioan
Simionescu (1873 -1944), după studii universitare la Iași, Viena și
Grenoble a revenit în capitala Imperiului habsburgic, unde și -a trecut
doctoratul în geologie, ajungând profesor la universitatea moldavă (fiind
și rector), iar apoi la cea din București, ocupând mai mulți ani funcția de
secretar general al Ministerului Instrucțiunii; Vintilă Șiadbei
(1898 -1944) a absolvit facultatea de științe l a Iași, s -a specializat la Paris
(1927 -1929) ca elev al astronomului teoretician H. Andoyer, după care
se va specializa și la Viena între 1931 -1933, în fotometria stelară, cu
Cazimir Graff, după care va deveni profesor la universitatea moldavă
ș.a.F
Căpătâ nd din 1866 titulatura de Școală Tehnică Superioară,
Politehnica vieneză a fost frecventată între 1867 -1918 de 986 studioși

272 români din vechiul regat al României și de doar 77 din Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș. Semnificativ este faptul că din to talul de
1063, 40,16% au urmat ingineria de construcții, 22,1% construcțiile de
mașini, 15,85% chimia tehnică, 7,33% arhitectura și doar 5% secția
generală283. Aici s -au format: Emilian Bratu, amintit deja, care a urmat
cursurile Politehnicii din Viena în 19 28, pentru specializare, ajungând
profesor la București, în două rânduri decan al facultății de chimie; Al.
Domșa (1903 -1989) a absolvit aici metalografia, în 1931, fiind apoi
profesor și rector al Politehnicii din Cluj; Iuliu Moisil (1859 -1947),
devenind apoi profesor secundar de fizică, având totodată o bogată
activitate publicistică, remarcându -se prin enciclopedismul preocupărilor
sale; Eugen Muntean (n.1878) a fost director al uzinelor electrice din
Cluj, iar pentru scurtă vreme deputat în Parlamentul României; Iacob
Mureșianu (1857 -1917) a urmat aici numai doi ani, pentru a se consacra
apoi studiilor muzicale; Gh. Spacu (1883 -1955) s -a aflat aici doar pentru
specializare în chimie analitică, devenind apoi profesor la universitățile
din Cluj și Bucureșt i; Nicolae Teclu (1839 -1916) a urmat Politehnica din
Viena, studiind chimia generală și analitică cu E. Ludwig, iar tehnologia
chimică cu Redtenbacher, pentru ca apoi să urmeze cursurile
academiilor de arte frumoase din München si Berlin, afirmându -se ca
inventator ș.a.
Mult mai apreciată decât chiar școlile similare din Franța a fost
Academia de Înalte Studii Comerciale din Viena, care a fost urmată de:
Max Auschnit (1888 -1959) și fratele său Edgar Auschnit (n.1893), mari
industriași, cel dintâi fiind prop rietarul uzinelor Reșița și
Titan -Nădrag -Călan, vicepreședinte al Uniunii Generale a Industrașilor
din România (UGIR) și al Societății de Telefoane Române etc; Filip
Chefner (n.1887), care după ce a absolvit dreptul și filosofia la București
a urmat și cur surile acestei Academii, ajungând avocat al Camerei
Deputaților, apoi vice -primar al Capitalei; Ionel Comșa (n.1878) a
devenit apoi director al Băncii Centrale din Cluj, președinte al Asociației

283 Cf. Stelian Mândruț, Rolul politehnicii din Viena în formarea intelectualității
tehnice românești (1867 -1918), în „Xenopoliana “, Iași, IV, 1996, no.1 -4, p.160.
Vezi de același: Studenți din România, Transilvania și Bucovina la
Universitatea Tehnică din Viena (1867 -1918), în „Anuarul Institutului de
cercetări socio -umane Gh. Șincai “, Târgu Mureș, 1, 1998, p.58 -78 (iar o
versiune în limba franceză în Colloquia , III-IV, 1996 -1997, p.151 -166).

273 Comercianților din aceeași localitate, iar în cele din urmă c onsul în
Elveția; Emil Dandea (1893 -1969), după ce a absolvit această
Academie, și -a susținut un doctorat în drept, devenind magistrat, cu o
bogată activitate jurnalistică ș.a.
Școala Superioară de Agricultură din Viena a fost și ea căutată
de tinerii de l a noi, mai ales că din 1875 aceasta a înglobat și Școala
Forestieră de la Mariabrunn. Astfel, au studiat aici: Gheorghe Bontea
(1890 -1965), licențiat în drept și științe la Iași (1914 și 1918), după care
s-a specializat la Viena în 1927 -1928 în organizarea întreprinderilor
agricole, devenind apoi profesor de economie rurală la facultatea de
agronomie din Chișinău (dependentă de Politehnica din Iași), iar din
1948 predând statistică și evidență contabilă la Institutul agronomic „N.
Bălcescu “ din București; H oria Lupan (n.1885), diplomat al acestui
stabiliment în 1905, unde va obține și doctoratul (1908), după care a fost
și licențiat în drept la Iași (1923), devenind director în Ministerul
Agriculturii și Domeniilor, totodată un apreciat publicist pe teme de
specialitate; C. Sandu -Ville (1897 -1969) și -a susținut aici doctoratul, în
1929, fiind apoi profesor la facultatea de agronomie din Iași; Petre
Spânul (1894 -1962) și -a făcut studiile la Viena, unde și -a trecut și
doctoratul în 1920, lucrând apoi în cadrul Ministerului Agriculturii și
Domeniilor; Nicolae Zamfirescu (1899 -1977), licențiat în științe agricole
și în drept la Iași, după care s -a specializat la această Școală – unde a
lucrat cu H. Kasserer – în 1928/9, devenind profesor de fitotehnie la
facultate a de agronomie din Iași/Chișinău, iar din 1952 la București.
Ca centru al muzicii clasice, unde au trăit și creat W.A. Mozart,
Ludwig van Beethoven, Johann Brahms, Franz Schubert sau Anton
Bruckner, era firesc ca Conservatorul din Viena să fie deosebit de
atractiv, pe aici trecând: Aca Barbu (1895 -1958), soprană la Oprea din
Cluj, dar cu multe alte angajamente prin cele mai diverse orașe
europene; Filaret Barbu (1903 -1984), care a studiat vioara cu Rudolf
Malcher, iar armonia și contrapunctul cu Ernst Kanit z, devenid un
apreciat compozitor național; Alexandru Bărcănescu (n.1873), ajuns
maestru de orchestră la Teatrul Național din București și compozitor;
Zaharia Bârsan (1878 -1948), care după studiile vieneze va merge pentru
specializare în Germania și Italia , devenind după 1919 director al
Teatrului Național din Cluj; Agatha Bărsescu -Radovici (n.1864) a urmat
cursurile Conservatorului din Viena vreme de trei ani (1880 -1883), pe
care le -a absolvit pe primul loc, fiind imediat angajată vreme de șapte

274 ani la Bur gtheater -ul din capitala Imperiului, după care a călătorit cu
diverse angajamente prin Germania, Ungaria, Rusia, Statele Unite etc,
ulterior stabilindu -se în țară, fiind profesoară la Conservatorul din Iași;
Constantin Brăiloiu (1893 -1958) a făcut aici stu dii muzicale între
1907 -1909, după care își va continua specializarea la Lausanne și Paris,
devenind apoi profesor la Academia de Muzică Religioasă din București
și ulterior la Paris; Nicolae Bretan (1887 -1968) a studiat aici între
1908 -1909, continuând ap oi la Academia de Muzică din Budapesta,
devenind un apreciat bariton, compozitor și regizor la Cluj; George
Enescu (1881 -1955) urmează cursurile acestui Conservator între
1888 -1893, locuind la profesorul său Josef Hellmesberger, care era
concertmaistru al Filarmonicii din Viena, studiind totodată cu Robert și
Johann Fuchs, după care pleacă la Paris, având o carieră deja bine
cunoscută; Cornel Givulescu (1893 -1969) a devenit profesor la
Conservatorul din Cluj, compozitor de muzică vocal -simfonică; Ludovic
Feldman (1893 -1987), care după absolvirea Conservatorului din
București a continuat specializarea la „Neue Wiener Konservatorium “
(1911 -1913), fiind autorul a numeroase compoziții, susținând concerte,
conferințe etc; Marțian Negrea (1893 -1973) a studiat cu M andyczewski
și Schmidt, ajungând apoi profesor de contrapunct și compoziție la
Conservatorul din Cluj, totodată fiind un apreciat compozitor; Laurean
Nicorescu (1891 -1935) și -a început studiile aici în 1912, pe care le va
termina însă doar după război, fii nd angajat ca prim -bariton la Opera din
Cluj; Ciprian Porumbescu (1853 -1883) a fost elevul lui Anton Bruckner
și Franz Krenn, devenind unul din apreciații compozitori români ș.a.
De asemenea, și Academia de Belle -Arte din Viena a fost
frecventată de câțiva tineri de la noi, deși nu într -un contingent
semnificativ: Tiberiu Bottlik (1884 -1974), care a urmat această școală
vreme de trei ani în clasa lui Rudolf Bacher, apreciat artist modernist,
după care va trece o vreme și pe la Academia din München, lucrând cu
Heinrich Knirr, mergând apoi Paris, la școala lui Colarossi, unde a
început să învețe sculptura, domeniu în care va excela apoi, simțindu -se
influența impresioniștilor francezi; Elena Mureșianu (1864 -1924) a
studiat artele frumoase la Viena, iar apoi la München, devenind o
pictoriță de talent, în maniera academismului german.
Pe de altă parte, în afară de Viena, Imperiul austro -ungar
beneficia deja de o veritabilă rețea de alte universități importante care au
adăpostit și studioși români, precum Graz și Innsbruck, dintre cele de

275 limbă germană, asupra celorlalte, precum Budapesta și Cluj, de limbă
maghiară, sau Universitatea croată din Zagreb, unde s -a specializat – de
pildă – slavistul Ilie Bărbulescu (1873 -1945), oprindu -ne în altă parte.
Universitatea d in Graz a fost frecventată până la primul război
mondial îndeosebi de tinerii originari din Transilvania și Bucovina, mai
ales pentru facultatea de medicină, însă cu prezențe notabile și pentru
drept, farmacie și, pe ultimul loc, filosofie284. Sabina Helga A lmer a
identificat pentru intervalul 1848 -1918 un total de 560 de tineri din
spațiul ardelean înscriși la această universitate, etnicii români situându -se
pe locul al doilea, în cuantum de 60 (10,7%), însă mult după germani
(405, adică 72,3%), dar urmați d e maghiari, cu 27 studenți (4,8%)285.
Dintre cei care au făcut ulterior o carieră în România unificată la 1918
amintim pe: Ioan Buia (n.1894), care a studiat aici medicina, fiind apoi
numit directorul Sanatoriului „Paul “ din Cluj, secretar al Uniunii
Medicil or, cu o bogată activitate publicistică pe teme sanitare; N.
Sauciuc -Săveanu (n.1887), care a urmat aici dreptul, dobândind
doctoratul în 1910, lucrând apoi ca avocat, judecător și consilier de Curte
în Bucovina, în perioada interbelică ajungând primar al Cernăuțiului;
Paul Tanco (1843 -1916), cu un doctorat în matematică aici (1872), ajuns
apoi profesor la Gimnaziul din Năsăud, unde a fost și director multă
vreme, totodată fiind autor al unor studii de matematică și astronomie.
Nu au lipsit însă nici cei di n exteriorul arcului carpatic, dintre aceștia
reținând aici pe Vasile Burlă (1840 -1905), care a studiat la Viena și apoi
la Graz, unde și -a luat licența în greacă și latină, devenind profesor la
Iași, „junimist “ și cu numer oase studii de etimologie.
Totoda tă, Technische Hochschule din Graz a fost urmată
bunăoară de Eugen Bădărău (1887 -1975), care apoi a studiat fizica la
Universitatea din Pisa, devenind profesor la facultatea de științe din

284 Harald Heppner, Die Rolle und Bedeutung der Grazer Universität für die
Studentenschaft aus Südosteuropa 1867 -1914 , în vol. Wegenetz europäischen
Geistes II. Die Bedeutung der studentischen Migration in Mittel – und
Südosteuropa vom 18. bis zum 20. Jahrhundert , hg. R.G. Plaschka, K.
Karlheinz, Wien/München, Oldenbourg, 1987, p.286 -293.
285 Vezi Sabina Helga Almer, Die Rolle der siebenbürgischen Studenten an der
Karl-Franzens -Universität in Graz (1848 -1918), Diplomarbeit, Graz, im Mai
1992, p.40.

276 Cernăuți, iar din 1934 la cea din București286. Iar Academia Comercia lă
din Graz a fost frecventată, de pildă, de Ion Răducanu (1884 -1964), care
a urmat cursurile acestui stabiliment după ce a susținut doctoratul în
științe economice la Berlin (1905), devenind apoi profesor de legislație
financiară la Academia Comercială di n București, ministru al Muncii,
Sănătății și Ocrotirilor Sociale, al Finanțelor și al Lucrărilor Publice; sau
Iosif Orga (n.1873), care a ajuns director al Băncii „Economul “.

Ungaria

Fără îndoială că sub aspectul rețelei de învățământ superior,
după 18 67 se cuvine a disocia mediul universitar austriac de cel maghiar,
acesta din urmă având o dezvoltare proprie după realizarea
Compromisului, în strânsă legătură cu evoluția societății ungare și
implicit a Transilvaniei. Ar fi totuși oarecum nefiresc să tra tăm problema
itinerariilor tinerilor din Ardeal pe la diverse stabilimente din Vechea
Ungarie ca ținând stricto senso de un peregrinatio academica, din
motive istorice mult prea cunoscute pentru a insista acum, aici. Cu toate
acestea, Ungaria de până la 19 18 era beneficiara unei vaste rețele de
educație superioară, în afara universităților de la Budapesta și Cluj – la
care, din 1912 se adaugă și cea de la Debrecen – funcționând aici o sumă
importantă de Academii, în principal de drept, cu caracter confesion al,
dar și de învățământ tehnic, în special în domeniul agricol, forestier,
minier, comercial, arte ș.a.
În acest context, ne vom opri în acest capitol doar asupra
Universității din Budapesta, care în mod evident a avut un rol major în
formarea elitei inte lectuale transilvane – și nu numai –, putând vorbi la
rigoare, pentru epoca de până la finele primului război mondial, de o
migrație a tinerilor din acest spațiu spre metropolă, de vreme ce o
universitate provincială precum cea de la Cluj a funcționat înce pând cu
1872.
În mod evident, până la realizarea României Mari, cel mai
important mediu formativ pentru tinerii români din Ardeal a fost

286 Vezi asupra prezenței la acest stabiliment volumul lui Gudrun Katzianer,
Südosteuropäische Studenten an der Technischen Hochschule Graz
(1866 -1918) , Graz, 1992.

277 indiscutabil Budapesta. Aflat pe la 1893 în această metropolă, Nicolae
Basilescu nu -și poate reține admirația față de o rașul care tocmai căpăta
contururile pe care le știm astăzi și care îi oferea „înțelesul cuvântului
elegant “. De altfel, este și motivul pentru care – spune el – îi „invidiez
pe unguri și îi stimez în același timp. Au știut să aleagă bine nu numai
țara, da r și centrul ei. Dunărea se vede de la Buda peste o mare distanță
în jos și în sus până la insula Margareta, plină de vapoare frumoase, a
căror mulțime vorbește de puterea și activitatea ungurilor “287.
Creată administrativ abia în 1873, prin reunirea a trei
componente – Pesta, Buda și Óbuda –, capitala Ungariei rezultată după
compromisul din 1867 a constituit unul din cele mai atractive centre
universitare îndeosebi pentru tinerii ardeleni cu aspirații elevate. Aici
și-au făcut studiile superioare complete m ulți dintre transilvăneni, nu
doar de etnie română, ci și maghiari, germani, evrei sau armeni, la fel
cum numeroși alții s -au aflat măcar în trecere pe la Budapesta, pentru
două-trei semestre, pentru că mereu metropola a constituit un puternic
pol de atrac ție pentru provinciali.
Pe de altă parte, trecerea printr -un atare stabiliment era
considerată ca un indice de calitate, de bună pregătire profesională, prin
care se spera – mai ales în cazul provincialilor nemaghiari – accesul la
veritabila elită socială . În plus, datorită faptului că limba maghiară era
obligatorie pentru oricine dorea să ocupe un post în vechea Ungarie, tot
mai mulți ardeleni urmau o universitate „națională “ (Cluj sau/și
Budapesta), opțiunea fiind „stimulată “ și de faptul că bursele de s tat erau
acordate doar acelora care frecventau un astfel de stabiliment. Acest
lucru explică de ce după 1870 tot mai puțini tineri ardeleni se vor
îndrepta spre universitățile austriece, fapt ce nu înseamnă o descreștere
semnificativă pentru acestea din ur mă. Iar în plus, de un real sprijin au
fost și stipendiile diverselor fundații, congregații etc, în cazul românilor
transilvăneni putând aminti bursele oferite de Societatea „Transilvania “
din Vechiul Regat, „Gojdu “, „Șuluțiu “, „Ramonțai “ etc.
În acest con text, atunci când Axente Banciu a trebuit să opteze
pentru o instituție de învățământ superior, „singura hotărâre definitivă pe
care o luasem – afirmă în memoriile sale – era de a nu mă duce la Cluj,

287 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni, p.28; pentru o imagine
mai complexă vezi John Lukacs, Budapest 1900. A Historical Portrait of a City
and Its Culture, New York, Grove Weidenfeld, 1988.

278 ci la Budapesta. Îmi dădeam seama că alt orizont suflete sc ți se deschide
într-un oraș mare, decât într -unul de -a doua sau a treia mână “288. Până și
un tânăr bucureștean aflat doar în trecere pe aici în 1904 fusese
„impresionat “ de metropola Ungariei, „prin lărgimea și adâncimea
perspectivelor ei, prin monumental itatea clădirilor făcute cu risipă de
cheltuială “, frumusețea Dunării traversată de poduri „minunate “,
existența metroului etc289. În schimb, pe la cumpăna veacurilor XIX -XX,
Budapesta nu i -a făcut „o impresie “ tocmai favorabilă lui Sextil
Pușcariu, aflând c ontraste pline de semnificație între cele două
componente ale capitalei Ungariei: „Pesta are, în opoziție cu Buda,
clădită de nemți, eleganța unui parvenit și lustrul unui îmbogățit de dată
recentă, care vrea să facă impresie asupra străinilor și provincia lilor“290.
Și totuși, parcă sintetizând, Ion Lapedatu surprinde un adevăr profund
resimțit de mai toți românii aflați la studii aici: „Deși ajuns într -o capitală
care nu ne era simpatică, care ne înstrăina prin spiritul ei de intoleranță,
șovinism și îngâmfa re ungurească, totuși, în ce privește Universitatea,
pot spune că era o instituțiune de la care am profitat foarte mult, o
instituțiune de la care oricine putea profita “. Iar în ce privește profesorii,
pe lângă faptul că erau „de mâna întâi “, „ei tratau și pe studenții de altă
origine cu aceeași bunăvoință părintească ca și pe studenții de origine
maghiară. Ba din contră, față de elementele minoritare, la care constatau
zel deosebit în studiile lor, erau cu o deosebită considerație “291.
Cu toate acestea, num ărul românilor care au frecventat
Universitatea din Budapesta nu a fost chiar spectaculos, deși dintre foștii
studenți cinci au ajuns prim -miniștri ai României292. Așa cum rezultă
dintr-un material statistic realizat în 1898 de către Societatea „Petru
Maior “ din capitala Ungariei, în anul universitar 1897/8 studiau în acest

288 Axente Banciu, Vălul amintirilor , ed. S. Mândruț și A.A. Rusu, Cluj, Presa
Universitară Clujeană, 1998, p.177.
289 Constantin Kirițescu, O viață, o lume, o epocă, București, Edit.
Sport -Turism, 1979, p.168.
290 Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinerețe (1895 -1906),
București, Editura pe ntru Literatură, 1968, p.17.
291 Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri, ed. Ioan Opriș, Iași, Institutul European,
1998, p.71.
292 O analiză, cu multe informații empirice, vezi la Cornel Sigmirean, Istoria
formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă,
Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000 (pentru Budapesta, p.67 -98).

279 stabiliment și pe la diverse „Academii Superioare “ un număr de 435 de
tineri români, din care 272 urmau științele juridice (8,86% din totalul
celor 3069 studenți la drept), 65 medicina (9, 64% din 674) 29 literele și
filosofia (4,61% din 628), restul frecventând Politehnica, farmacia,
teologia, Artele Frumoase, montanistica, agronomia etc293, iar unii fiind
înscriși chiar la două facultăți. Iar de -a lungul vremii, până la 1918,
proporțiile vor cunoaște descreșteri notabile, datorită concurenței
exercitată de Universitatea din Cluj, devenită tot mai atractivă pentru
românii ardeleni atât datorită proximității, dar și a lejerității cu care erau
dobândite diplomele finale. În 1900/1 (semestrul I) se aflau la
Universitatea din Budapesta doar 171 tineri români, ceea ce reprezenta
numai 3,02% din totalul studenților înscriși (5665), în 1905/6 ponderea
lor scăzând la 2,21 (adică 148 dintr -un total de 6691), cuantum prea
puțin schimbat până la 1916, cu excepția anului 1909/10, când procentul
se ridică la 3%. În ceea ce privește interesul pentru diversele facultăți, cei
mai numeroși români s -au îndreptat spre drept (103 români din cei 171,
adică 60,2% în 1900/1; 46,6% în 1905/6; 36% în 1909/10), iar cu
intensități diferite spre litere și filosofie, medicină și științe. La facultatea
de litere, în 1900/1 erau 18,7% din totalul studenților români, la
medicină 9,3%, iar la științe doar 1,7%, restul frecventând teologia. În
1909/10, ponderile sunt schimbate, m edicina fiind frecventată de 34,6%
dintre români, literele de 19,1%, iar științele de doar 1,3%294. Sintetizând
eforturile empirice ale lui Cornel Sigmirean, între 1867 -1918 au studiat
la Universitatea din Budapesta aproximativ 2626 români ardeleni295, din

293 Cf. Raportul anual al Societății de lectură „Petru Maior “ din Budapesta pe
anul 1897/98, Budapesta, 1898, p.46 -74. Tot pe baza acestui material vezi
Stelian M ândruț, Studenți români din Transilvania la Universitățile din
Austro -Ungaria și Germania pe anul 1897 -1898, în vol. Cultură și societate în
epoca modernă, ed. N. Bocșan, N. Edroiu și A. Răduțiu, Cluj, Edit. Dacia, 1990,
p.254 -261 (republicat în „ Ungarn Ja hrbuch “, München, XX, 1992, p.171 -180).
294 Calcule făcute după Cornel Sigmirean, Români la Universitatea din
Budapesta (1900 -1919). Doctori în științe , în „Banatica “, Reșița, XIII, 1995,
p.133.
295 Cifra ar trebui să fie ușor mai semnificativă, însă autorul a identificat
studenții români în principal pe baza surselor arhivistice, care – din nefericire –
s-au pastrat trunchiat datorită distrugerilor provocate de intervenția sovietică din
capitala Ungariei în 1956.

280 care 756 erau bursieri ai diverselor fundații private greco -catolice și
greco -ortodoxe, sau ai „grănicerilor “ năsăudeni296.
Tot pe temeiul cercetărilor lui C. Sigmirean, pentru intervalul
1900 -1919, se poate constata totodată faptul că și -au finalizat studiile
universitare la Budapesta printr -un doctorat un număr de 393 de români,
din care 192 la drept, 171 la medicină, 18 la litere, doi la științe și 10 la
teologie297. Cifra este evident mult redusă față de totalul doctorilor
români de la Budapesta doar din anul 1890/1 – de pildă –, care erau în
număr de 487 (278 la drept, 171 la medicină, 36 la litere și 2 la teologie),
fapt explicabil prin creșterea importanței pe piața muncii a diplomelor
eliberate de Universitatea din Cluj, îndeosebi după 1900, când
stabilime ntul ardelean a generat chiar o supraproducție de titluri. Astfel,
în primul deceniu al veacului XX, facultatea de drept din Cluj a devenit
o puternică concurentă pentru omologa ei din Budapesta, prin numărul
sporit de diplome eliberate: în 1905, la Cluj, au primit diplome 837
studenți, în vreme ce la Budapesta doar 281; în 1907 au fost distribuite
757, iar la Budapesta 340 ș.a.m.d., ceea ce a ⁥us la o oarecare
devalorizare pe piață a diplomelor în drept298.
Dintre cei care au urmat facultatea de științe ju ridice din
Budapesta, ocupând apoi o poziție elitistă în societatea românească,
putem aminti aici pe: Lionel Blaga (1885 -1952), fratele poetului și
filosofului Lucian Blaga, care și -a luat doctoratul în drept în 1911,
deschizându -și apoi un birou avocațial în Sebeș; Zaharia Boilă
(1892 -1976), cu doctoratul susținut în 1918, a fost apoi avocat, om
politic și jurnalist; Victor Bontescu (1879 -1933), ulterior cu o activitate

296 Cornel Sigmirean, Universitatea din Budapesta și formarea intelectualității
românești transilvănene, 1867 -1918 , în vol. Studii istorice româno -ungare , ed.
Lucian Nastasă, Iași, Fundația Academică „A.D. Xenopol “, 1999, p.173. Vezi și
idem, Fond et fondations du subsides pour les étudiants roumains de
Transylvanie à l’époque moderne, în „Colloquia. Journal of Central European
History “, Cluj, III -IV, 1996 -1997, no.1 -2, p.184 -202.
297 Cornel Sigmirean, Români la Universitatea din Budapesta (1900 -1919).
Doctori în științe , p.130. În Anexa de la p.134 -167 sun t publicați nominal toți
românii care au dobândit titlul de doctor, cu informații despre vârstă, domiciliu,
confesiune și data susținerii disertației.
298 Cf. Victor Karady, Une „nation de juristes “. Des usages sociaux de la
formation juridique dans la Hongr ie d’Ancien Régime, în „Actes de la
Recherche en Sciences Sociales “, no.86 -87, 1991, p.113.

281 politică susținută, multă vreme fiind director al Băncii Agrare din Cluj;
Tiberiu Bredi ceanu (1877 -1968) s -a remarcat apoi ca folclorist și
compozitor; Cornel Diaconovici (1856 -1923) a urmat cursurile acestei
facultăți, unde și -a trecut și doctoratul, afirmându -se apoi în viața politică
și în presă, fiind printre altele fondatorul lui „Romän ische Jahrbücher “ și
director la „Transilvania “; Amoș Frâncu (1861 -1933) a profesat
avocatura la Sibiu și Cluj, fiind unul din apărătorii memorandiștilor;
Petru Groza (1884 -1958) a urmat aici studiile de drept și științe
economice vreme de doi ani, pe care le-a continuat la Berlin și Leipzig, a
revenit la Budapesta pentru a -și trece doctoratul în 1908, devenind apoi
avocat la Deva, de mai multe ori deputat, iar între 1947 -1952 ocupând
funcția de prim -ministru în cel dintâi guvern comunist; Iuliu Maniu
(1873 -1953) a început dreptul la Cluj, va studia o vreme la Budapesta
(unde va și face „cenzura “ de avocat în 1898), pentru ca doctoratul în
științe juridice să -l treacă la Viena (1896), fiind activ în viața politică din
Ungaria, iar după unirea Transilvaniei c u România – în care a avut un rol
însemnat – devenind președintele Partidului Național -Țărănesc și
prim-ministru; Cassiu Maniu (1867 -1943), licențiat la Budapesta, însă
cu doctoratul susținut la Cluj, în 1919, a ajuns profesor de politica și
filosofia drep tului la universitatea ardeleană; Iuliu Mezei (1881 -1943) a
fost multă vreme consilier la Legația României din Budapesta; Valeriu
Moldovan (1875 -1954) a ajuns profesor la Universitatea din Cluj, pentru
scurtă vreme fiind și subsecretar de stat la Ministeru l Cultelor; Gh.
Nedici (n.1877), cu doctoratul în drept susținut în 1902, după care – tot
la Budapesta – își va mai trece un doctorat în științe economice și
politice, devenind din 1923 profesor de drept și legislație silvică la
Politehnica din București, autor al multor lucrări de finanțe, dar mai ales
în domeniul vânătorii; Victor Onișor (1874 -1932), doctor în drept al
acestei facultăți, în 1899, devenit apoi profesor de drept administrativ și
financiar la Universitatea din Cluj; Ioan P. Papp (1878 -1959) a avut
ulterior un rol de seamă în reorganizarea justiției din Ardeal după primul
război mondial, cu contribuții majore în problema cărților funciare; Ionel
Pop (1889 -1985) și -a trecut aici doctoratul în 1911, fiind apoi avocat și
om politic, guvernator al Transilvaniei de Nord în 1944; Petre Poruțiu
(n.1884), cu doctoratul în drept, dar și în științe politice, totodată cu o
licență în studii comerciale, devine profesor la Universitatea din Cluj;
Traian Vuia (1872 -1950), cu doctoratul susținut în 1901, a ur mat

282 neregulat și diverse cursuri la Politehnica din Budapesta, afirmându -se
ulterior ca inventator al „aeroplanului automobil “ ș.a.
După cum a rezultat din statisticile de mai sus, facultatea de
medicină a fost în mod deosebit atractivă, fiind frecventată de viitoare
personalități în domeniu, precum: Victor Babeș (1854 -1926), care și -a
început studiile medicale la Budapesta, le -a continuat apoi la Viena –
unde și -a luat doctoratul –, pentru ca să revină în capitala Ungariei ca
asistent în laboratorul de an atomie patologică, își va continua
specializarea la Paris și Berlin, pentru ca din 1887 să devină profesor la
Universitatea din București; George Bilașcu (1863 -1926) și -a trecut aici
doctoratul, în 1890, devenind apoi șef de lucrări la Budapesta, iar din
1919 profesor de stomatologie la Universitatea din Cluj; Valer Cimoca
(1898 -1973) a ajuns profesor de dermato -venerologie la Universitatea
din Cluj; Gh. Crăiniceanu (1853 -1926) și -a trecut doctoratul în 1881,
specializându -se în oftalmologie, pentru ca din 1919 să fie numit
inspector general medico -pedagogic pentru Ardeal; Marius Hăngănuț
(1895 -1971) și -a trecut doctoratul în chirurgie, fiind apoi profesor la
Universitatea din Cluj; Ion Jovin (n.1899) a terminat studiile medicale
aici în 1916, însă doctoratu l l-a susținut la Cluj în 1920, cu specializări în
Germania și Franța, predând apoi la universitatea ardeleană, fiind
creatorul primului Centru Anticanceros de la noi; Alma
Mohora -Popovici (n.1896) s -a specializat în stomatologie la Budapesta,
predând apoi la Universitatea din Cluj; Eugen Nicoară (1893 -1985) a
terminat studiile la Budapesta în 1918, devenind profesor la facultatea de
medicină din Cluj; Liviu Pop (1892 -1963) a frecventat această facultate
între 1911 -1915, fiind specialist în boli pulmonare î n Cluj, preocupat de
mișcarea sportivă; Gh. Boșcu Popovici (1895 -1946) a ajuns profesor de
pediatrie la Universitatea din Cluj; Emil Pușcariu (1859 -1928), cu
doctoratul susținut aici în 1886, a devenit ulterior profesor de histologie
și embriologie la Univ ersitatea din Iași; Sabin Manuilă (1894 -1964) a
ajuns directorul Institutului Central de Statistică, iar o vreme secretar
general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale ș.a.
Pe de altă parte, în afara studiilor juridice și medicale, un interes
major l-au avut românii pentru facultatea de litere și filosofie. Aici și -au
făcut studiile câțiva din viitorii noștri profesori universitari „literari “,
precum Ilie Minea, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Nicolae Drăganu, cam
cu toții în aceeași perioadă. Ilie Mi nea (1881 -1943) – de pildă – a studiat

283 în această metropolă între 1900 -1905299, fiind preocupat îndeosebi de
istoria medievală, paleografie și diplomatică, susținându -și disertația
doctorală în 1907, cu o cercetare despre Relațiile dintre maghiari,
bulgari ș i valahi în vremea lui Ludovic cel Mare, pentru elaborarea ei
efectuând un stagiu de specializare și cercetare și la Viena. De asemenea,
după studii liceale la Năsăud, Nicolae Drăganu (1884 -1939) a intrat la
Colegiul „Eötvös “ din Budapesta (în 1902), un fe l de Școală Normală
Superioară, urmând în paralel și cursurile facultății de litere, unde a
lucrat sub îndrumarea filologului Zoltán Gombocz. Cu toții n -au avut
decât de profitat, însușindu -și întreg instrumentarul necesar – de limbă și
cultură maghiară – pe care îl vor pune la lucru în perioada interbelică în
cadrul confruntărilor politico -istoriografice în ce privește Transilvania.
Dar tot pe la Universitatea din Budapesta au mai trecut și alții, viitori
profesori de învățământ superior românesc, precum L ászló Bányai (ca
student între 1925 -1927), G. Bogdan -Duică (ca student, 1886 -1888),
Vasile Bologa (ca student între 1884 -1886, după care se mută la Viena),
Ioan Chinezu (ca student, în 1917 -1918), Gustav Oswald Kisch (ca
student, 1889 -1890, 1892 -1893), Oni sifor Ghibu (ca student,
1906 -1907), György Gristóf (pentru doctorat, în 1905), Ioan Paul (pentru
a-și susține doctoratul), Iosif Popovici (ca docent, între 1904 -1914),
Romulus Vuia (la Seminarul Normal Superior, absolvit în iunie 1910),
Coriolan Suciu (în tre 1914 -1917) ș.a.
Așadar, facultatea de litere și filosofie din Budapesta a
contribuit în bună măsură la formarea elitelor românești, nu doar acelea
universitare. Alături de cei menționați mai sus, se mai cuvin a fi amintiți:
Gh. Alexici (1864 -1936), ca re a urmat apoi un sejur de specializare în
Italia, Germania și Franța, ajungând profesor la Academia Orientală de
Comerț și privat -docent la Universitatea din Budapesta; Axinte Banciu
(1875 -1954), afirmându -se ca un prolific publicist, în 1931 devenind
chiar senator în Parlamentul României; Sebastian Bornemisa
(1890 -1953), care s -a afirmat apoi prin culegerea de folclor, fiind în mai
multe rânduri deputat, o vreme primar al Clujului, dar și secretar de stat
în guvernul Goga -Cuza; Valeriu Braniște (1869 -1928) și-a trecut aici și
doctoratul, în 1891, având apoi o intensă activitate politică și culturală;

299 Vezi Stelian Mândruț, Ilie Minea, student la Universitatea din Budapesta
(1900 -1905), în vol. Ilie Minea (1881 -1943), ed. Al. Zub, Iași, Edit. Universității
„Al.I . Cuza “, 1996, p.54 -61.

284 Ilarie Chendi (1871 -1913), care a urmat această facultate între
1893 -1897; Miron Cristea (1868 -1939), absolvent al Institutului teologic
din Sibiu, după care urmează literele la Budapesta, unde își trece și
doctoratul (1895), devenind ulterior patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române; Vasile Goldiș (1862 -1934) și -a început studiile la această
facultate în 1881, va continua la Viena între 1882 -1884, revenind în
capitala Ungariei, unde își va finaliza studiile în 1886, pentru această din
urmă perioadă lăsând mai multe însemnări jurnaliere cu privire la viața
de student budapestan300; Vasile Mândreanu (n.1847), licențiat în
filologie clasică (1876), profesor secundar l a Caransebeș, apoi la Focșani
și București, însărcinat de Ministerul Instrucțiunii de la noi să studieze
organizarea școlilor normale și primare din Germania; Vasile Stan
(n.1875) a urmat cursurile acestei facultăți între 1898 -1902,
susținându -și aici doct oratul în 1908, fiind apoi profesor la Seminarul
„Andreian “ din Sibiu, director al Școlii Normale „A. Șaguna “, iar din
1939 episcop de Maramureș ș.a.
Facultatea de științe din Budapesta a fost și ea frecventată de o
serie de viitoare personalități ale cul turii române, din care sunt de reținut:
Alexandru Borza (1871 -1971), care și -a susținut aici doctoratul în 1913
după o specializare la Breslau și Berlin, devenind apoi profesor la
Universitatea din Cluj; Eugen Iuga (1871 -1958) a absolvit la Budapesta,
după care se va specializa la Strasbourg, în algebră, fiind apoi profesor la
universitate și la Academia Comercială din Cluj; Emil Pop (1897 -1974)
a studiat aici științele și geografia, ajungând profesor în învățământul
superior clujean; Victor Stanciu (1884 -1953) a absolvit această facultate
în 1908, luându -și apoi și doctoratul, devenind profesor de
mineralogie -petrografie la Universitatea din Cluj; Iosif Vulcan
(1841 -1907), care în paralel a urmat și cursurile facultății de drept,
afirmându -se ca publicist ș i culegător de literatură populară ș.a.
Mai puțin frecventată de către români a fost Politehnica din
Budapesta, fondată în 1871, inițial cu două secții (inginerie generală și
inginerie mecanică), la care s -au mai adăugat în 1873 alte două
(construcții/arh itectură și chimie), iar din 1914 s -a mai înființat o secție
de economie. Absolut toți studenții erau obligați să urmeze mai întâi
ingineria generală, abia apoi orientându -se spre o specialitate, pentru ca

300 Gh. Șora, Pagini inedite din Jurnalul de tinerețe al lui Vasile Goldiș , în
„Acta Musei Napocensis “, XVIII, 1981, p.555 -573.

285 încheierea pregătirii să fie sancționară printr -un examen de „riguros “
(szervezési szabályzat) , iar din 1901 dobândind dreptul de a conferi și
titlul de doctor -inginer. În mod evident, atractivitatea ei trebuia să se
îndrepte îndeosebi spre tinerii ardeleni, fiind cea mai importantă
instituție de acest fe l din vechea Ungarie. Cu toate acestea, pentru
intervalul 1871 -1919, stabilimentul a fost frecventat de doar 278 de
români, la care se mai adaugă alți patru, care și -au făcut studiile tehnice
la Viena sau Graz, iar la Budapesta și -au trecut doar licența
(„rigurosul “)301. În ceea ce privește specialitățile urmate, 135 au absolvit
ingineria generală, 120 pe cea mecanică, 14 ingineria chimică și 29
construcțiile (arhitectura), unii din aceștia frecventând două secțiuni,
ceea ce explică diferența dintre cifra abs olută a studenților români și
suma celor repartizați pe specialități. Semnificativ este însă faptul că mai
mult de două treimi erau bursieri ai Fundației „E. Gojdu “, la care se
adăugau stipendiști ai altor instituții, precum „Al.St. Șuluțiu “, „S.
Romanțai “, „G. Vaida “ și Fondul Grăniceresc. Raportat însă la publicul
studențesc ce a frecventat Politehnica din Budapesta, românii au fost
mereu sub -reprezentați, între un student în 1872/3 (0,22%, la un total de
448 studenți) și 40 în 1912/3 (adică 1,89%, dintr -un total de 2115), ceea
ce pare insignifiant dacă avem în vedere faptul că procentul locuitorilor
români din Ungaria de atunci era de 16,2%. Explicația acestei absențe
constă în aceea că domeniile tehnice nu se bucurau de interes la vremea
respectivă print re români, iar numărul celor care au optat pentru astfel de
studii în stabilimentele austriece sau germane nefiind nici el
semnificativ, spre deosebire de conduita tinerilor evrei din Ungaria, care
– de pildă – în 1892/3 se aflau la Politehnica din Budapes ta în proporție
de 43%, în 1900/1 ajunseseră la 44,28%, pentru ca în 1910/11 să scadă
la 34,44%302.
Dintre românii care au studiat aici se cuvine a aminti pe: Traian
Dragoș (n.1883), care a obținut diploma de inginer în 1912, lucrând apoi
la Budapesta și în Cehia (la Uzinele Skoda), remarcându -se ca
inventator; Ioan Marin (n.1897), devenit apoi directorul minelor statului

301 Cf. Cornel Sigmirean, Studenți români la Politehnica din Budapesta
(1871 -1919), în „Revista Bistriței “, X-XI, 1997, p.165 -190 (autorul oferă în
Anexă și lista acestora).
302 Idem, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în
epoca modernă, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000, p.129 -130.

286 din Baia Mare; Augustin Maior (1882 -1964), care în afara Budapestei a
mai frecventat Viena, Göttingen și München, fiind inventatorul
telefoniei multiple (pe baza curenților purtători de înaltă frecvență) și
devenind profesor de fizică teoretică și aplicată la Universitatea din Cluj;
Corneliu Micloși (1887 -1963) a obținut aici diploma de inginer mecanic,
în 1909, susținând apoi și doctoratul (în 1912), ajungând profesor la
Politehnica din Timișoara; Ioan Negruțiu (n.1881) a devenit apoi
președinte al Băncii de Scont și Schimb, profesor la Școala de
Construcții și Lucrări Publice din Cluj; Aurel Vlaicu (1882 -1913), care
după numai un an petrecu t aici va merge la München, fiind realizatorul
primului avion din România ș.a.
De altfel, Universitatea din Budapesta a făcut figură aparte prin
prestigiul câștigat la începutul veacului XX, inovațiile și progresele
științifice vieneze repercutându -se apr oape imediat nu numai la
Budapesta, dar chiar și la Cluj. Nu doar din „patriotism “, de pildă, Ignac
Goldziher (1850 -1921), orientalist evreu maghiar de reputație
internațională, a refuzat câteva principale catedre universitare
occidentale, care i s -au ofer it, ocupând un post la Universitatea din
Budapesta, predând totodată și la Academia de Be lle-Arte. Iar pe la
1900, ultime le instituții amintite erau cu adevărat performante, apropiate
prin calitatea prestațiilor științifice de stabilimentele occidentale. N u
întâmplător, de pildă, Academia de Belle -Arte a fost frecventată de:
Tiberiu Bottlik, invocat deja, care după studiile budapestane își va
continua specializarea la Viena, München și Paris; Flaviu Domșa
(1878 -1932), predând apoi matematica și desenul la B laj, însă cu
numeroase lucrări picturale la mai multe biserici ardelene; Toader Iulian
(1877 -1962), absolvent al acestei școli în 1904, devenind profesor de
desen, însă afirmându -se îndeosebi ca pictor de biserici; Cornel Medrea
(1888 -1964), care după ce t ermină studiile aici și întreprinde o călătorie
de studii prin Germania (1912 -1913), s -a afirmat ca un rafinat sculptor,
îndeosebi în portretistică, devenind profesor la Academia de Belle -Arte
din București; Florian Mureșianu (n.1878) a urmat cursurile ace stei școli
între 1898 -1902, devenind profesor de liceu, realizând totodată pentru
diverse periodice românești din Ardeal (precum „Luceafărul “) desene și
ilustrații, pictând biserici etc.
Deși nu ne -am propus în acest volum – după cum s -a constatat –
să ab ordăm și această filieră de studii, se cuvine în cazul Budapestei să
menționăm faptul că de o activă căutare s -a bucurat și facultatea de

287 teologie, pe care au absolvit -o personalități precum: Ion Agârbiceanu
(1882 -1963), pentru un an înscris și la litere, ajuns protopop în Cluj, însă
cu o bogată activitate scriitoricească, fondator de reviste, președinte al
sindicatului jurnaliștilor ardeleni, membru al Academiei Române și în
mai multe rânduri deputat; Nicolae Brânzeu (1883 -1962), cu studii
teologice la Bud apesta și cu doctoratul la Viena (în 1908), autor al mai
multor lucrări în domeniul religios și editor al câtorva periodice de
profil; Titus Mălai (n.1893), care după ce absolvă această facultate, își va
susține doctoratul în teologie la Viena, devenind ap oi profesor la
Academia Teologică din Cluj, subdirector în Ministerul Cultelor, vicar
episcopal în Năsăud; Al. Pteancu (n.1878) a devenit profesor de greacă
și latină, după ce a absolvit și literele la Cluj (în 1902), fiind inspector al
învățământului mino ritar din România și delegatul nostru la Liga
Națiunilor, pe lângă Petrescu -Comnen ș.a. Am invocat totuși această
instituție de învățământ budapestană, întrucât studiile teologice au jucat
un rol deosebit de semnificativ în formarea elitei românești ardele ne,
aspect ce ar merita în mod evident o analiză detaliată și de anvergură,
care pentru moment nu -și află locul aici.
Ridicată în 1899 la rangul de școală superioară, Academia
Orientală de Comerț din Budapesta a contribuit și ea la formarea elitei
româneșt i, între 1896 – când funcționa sub denumirea de Cursul Oriental
de Comerț – și 1912 frecventând acest stabiliment 31 de tineri români,
din care 19 au urmat studiile comerciale propriu -zise, iar 12 au fost
înscriși la secția pedagogică, ce pregătea pe viito rii profesori de materii
economice la gimnaziile speciale303. Dintre cei care au studiat aici
amintim acum doar pe Ion I. Lapedatu (1876 -1951), absolvent al acestei
școli în 1904, ce a devenit apoi profesor de finanțe la Academia de
Comerț din Cluj, ministru de Finanțe și director al Băncii Naționale.

Praga

Fără a deține o poziție semnificativă în itinerariile de studii ale
tinerilor români aflați pe la universitățile străine, stabilimentele de
învățământ superior din Praga au fost frecventate îndeosebi în contextul

303 Ibidem, p.145.

288 rețelei educaționale de limbă germană dezvoltată în cadrul Imperiului
austro -ungar. Cu toate acestea, începând cu 1882, vechea universitate
pragheză a funcționat sub forma a două stabilimente complet
independente, una de limbă cehă ( Karlo -Ferdin andova Univerzita) , iar
cealaltă rămânând germanofonă ( Karl-Ferdinand Universität) , situație ce
s-a perpetuat până în 1939.
Din această perspectivă, Universitatea germană din Praga – cea
mai veche din Europa Centrală, fiind fondată încă din 1348 – a atras mai
mulți tineri din spațiul românesc în special pentru studiile de slavistică
dezvoltate aici până spre primul război mondial. Obținând licențele în
drept și litere la Universitatea din București, în 1874, Gr.G. Tocilescu a
fost îndrumat de foștii lui pr ofesori Hasdeu și Odobescu spre o
specializare în istorie și slavistică la Praga304. Ajuns aici în 1875,
Tocilescu va urma îndeosebi cursurile lui Fr. Miklosich și August
Leskien, iar după susținerea doctoratului în filosofie la Praga, secțiunea
istorică, se va îndrepta spre universitățile din Viena și Paris. La vreo
două decenii după aceea, Ilie Bărbulescu s -a îndreptat și el spre Praga,
după ce obținuse licența în științe istorice la Universitatea din București
(1895). Nu va zăbovi prea mult, continuându -și specializarea – ca
bursier al statului – la Zagreb, Leipzig, Berlin și Viena, pentru ca în 1899
să obțină doctoratul în litere (specialitatea slavistică) la Universitatea
croată din Agram (Zagreb), disertația fiind scrisă în sârbo -croată305.
Asemenea celo r amintiți mai sus au mai procedat, imediat după
prima conflagrație mondială și constituirea statului cehoslovac, dar și ca
o prelungire a capitalului cultural acumulat anterior: Petru Cancel
(n.1890), licențiat în litere și drept la București, care se va duce la
Universitatea din Praga pentru a susține doctoratul, devenind apoi
profesor universitar în capitală; Dumitru Mototolescu (1884 -1970), după
un doctorat în drept la București, urmează și facultatea de litere,
susținându -și doctoratul în filosofie sla vo-română la Praga, devenind
apoi profesor de istoria dreptului românesc la Universitatea din Cluj;
Milan Pavel Șesan (1910 -1981) care, după studii teologice, juridice și

304 B.P. Hasdeu și contemp oranii săi români și străini, II, București, Edit.
Minerva, 1983, p.256 -275.
305 Cu mici adăugiri, Introducerea a fost publicată în „Noua revistă română “, II,
1900, nr.23, p.418 -428, iar un fragment din ea a fost reprodus în „Revista pentru
istorie, arheolog ie și filologie “, IV, 1902, vol. VIII, p.285 -286.

289 filosofice la Cernăuți, a urmat facultatea de litere din Praga (1932 -1934),
unde își va susține doctoratul în istorie în 1935, devenind apoi profesor
de istoria bisericească universală la Cernăuți, iar după 1948 titularul
catedrei de teologie fundamentală și istoria religiilor la Institutul
Teologic Universitar din Sibiu; Virgil Vătășianu (1902 -1993), care a
studiat aici în anii 1920 -1921, susținându -și mai târziu doctoratul la
Viena, în 1927, pe o temă de arhitectură medievală românească,
devenind ulterior profesor la Universitatea din Cluj ș.a.
Evident, și celela lte facultăți au cunoscut de-a lungul timpului
prezențe românești, însă infime sub aspectul ponderei, putând menționa
aici – de exemplu – pe: Iuliu Moldovan (1882 -1966), care și -a trecut
doctoratul în medicină la Praga, în 1906, lucrând apoi la Viena, iar din
1919 a predat igiena și medicina preventivă la Universitatea din Cluj;
Valerian Șesan (1878 -1940), după obținerea unui doctorat în drept la
Cernăuți (1901) își va continua studiile juridice la Viena, pentru ca în
1906 să -și susțină doctoratul în drept la Praga, devenind apoi p rofesor de
drept bisericesc și rector al universității bucovinene ș.a.
Deși nu la un nivel comparabil cu Viena sau Budapesta, studiile
tehnice superioare pragheze au fost și ele apreciate, în principal în
perioada interbelică. Au studiat aici: Ion Ciochin ă (n.1896), care după o
licență în științe aplicate la Iași (1922) a mers la Politehnica din Praga,
dobândind diploma de inginer chimist tehnologic și doctoratul (1927),
lucrând o vreme la Uzinele Skoda (1928 -1929), pentru ca mai apoi să
devină profesor un iversitar, consilier tehnic la Uzina de la Hunedoara
etc; Corneliu Ilchievici (n.1896) a urmat Școala Superioară de Inginerie
Agricolă, susținând aici și doctoratul, după care a lucrat la Ministerul
Agriculturii și Domeniilor, la serviciul pășunelor și fân ețelor ș.a.
La fel și în cazul Conservatorului, care a fost frecventat de:
Sandu Albu (1897 -1978), care a studiat aici între 1920 și 1922, ajuns
profesor la Conservatorul din București și compozitor; Sabin Drăgoi
(1894 -1968), cu studii muzicale în țară, d upă care va studia la Praga,
între 1920 -1922, cu Viteyslav Novák, Otokar Ostrcil și Voclav Stephan,
devenind apoi profesor la Conservatorul din Timișoara și cel din
București, director al Institutului de folclor din capitală etc.

290 „Cetatea Eternă “ și obs edanta Peninsulă Italică

Deși nu ca în prima perioadă a epocii moderne, din perspectiva
semnificației, Italia a continuat să reprezinte încă multă vreme un pol de
atracție pentru tinerii studioși români, îndeosebi prin Universitățile de la
Roma, Napoli, Milano, Genova, Torino și Padova. Acest interes a fost
alimentat și de realele afinități dintre cele două popoare, prin nelipsita
invocare a latinității românilor, ușurința deprinderii limbii italiene etc.
Nu întâmplător, corifeii Școlii Ardelene priveau s pre Cetatea Eternă ca
spre sursa fundamentală a spiritualității neamului, generând în spațiul
românesc – de pildă, din punct de vedere lingvistic – chiar excese
„latiniste “. La fel în epoca unirii principatelor române, când Ministerul
de Culte și Instrucți une Publică, condus de M. Kogălniceanu, se adresa
guvernului Italiei pentru a primi cinci studenți români la Universitatea
din Torino306, pornind de la considerentul că acest lucru este „mijlocul
cel mai expeditiv, totodată și cel mai energic, de a facilita și de a grăbi
trecerea ideilor italiene la noi, idei care singure pot să readucă vechea
unificare de tendințe și de aspirațiuni ale stipei latine “, Italia fiind
„leagănul cel nepieritor al străbunilor români “307.
Cu toate aceste – să zicem – „tradiționale “ și vechi contacte
academice, de la mijlocul veacului XIX până pe la primul război
mondial universitățile italiene nu au constituit cât de cât o pepinieră
pentru elita românească, peninsula constituind o atracție mai mult pentru
călătoriile „de plăcere “, uneori și cu rosturi de cercetare (ca în cazul lui I.
Bogdan, N. Iorga, Paul Bujor, V. Pârvan ș.a.), spațiul fiind privit ca un
fel de „muzeu “ în aer liber – după expresia lui Gramsci –, a cărui
moștenire culturală se întindea din antichitate până mult după Renaștere.
A existat totuși un contingent care, deși deloc numeros, a frecventat
universitățile italiene, cu beneficii intelectuale indiscutabile: Ioan Bianu
(1856 -1935) a studiat la Milano doar în anul academic 1881 -1882, mai
mult pentru a -l audia pe cele brul filolog Ascoli, profitând însă și vizitând
Italia de la un capăt la altul, pe îndelete și cu mari profituri spirituale,
plănuind apoi să treacă prin mai multe stabilimente din Occident,

306 Este vorba de Petru Borș, George Alexandrescu -Urechia, Romul Scriban,
Ioan Morțun și George Roșu.
307 V.A. Urechia, Opere complete. Didactica, vol. I (1858 -1867), ed. II,
București, Tip. F. Göbl, 1883, p.12 8-129.

291 precum Madrid și Paris, realizându -se doar ultimul deziderat; Ioa n
Movilă (1846 -1901) și -a trecut doctoratul în drept la Neapole, lucrând
apoi ca procuror și judecător, fiind totodată deputat sau prefect,
remarcându -se însă și prin impresionanta lui colecție de tablouri
românești și străine; Ion Munteanu (n.1845) a făcu t medicina la Torino,
dobândind doctoratul în 1868, o vreme practicând în țară această
profesie, dar activând deopotrivă în câmpul politic, ca liberal, fiind
deputat și senator, prefect etc; Romul Scriban (1838 -1912) a urmat
dreptul la Torino, unde își va trece și doctoratul în 1868, practicând apoi
avocatura, dar afirmându -se mai ales ca publicist, editând totodată
revista „Dacia literară “; Ștefan Sihleanu (1857 -1923), cu două doctorate
la Napoli (în științe naturale și în drept), a ajuns profesor de zoolo gie la
Universitatea din București, secretar general al Ministerului Instrucțiunii
Publice ș.a.
De altfel, nici studenții de altă naționalitate nu au frecventat în
mod deosebit universitățile italiene, existând chiar un decalaj între
numărul „străinilor “ înmatriculați ca „ordinari “ și cei care au dobândit o
diplomă (0,8% din totalul studenților în 1905/6, cuantum ce va atinge
maximul abia în 1937/8, cu 5,3%308), ceea ce poate constitui un indicator
al faptului că multe prezențe studențești în peninsulă aveau și caracterul
unor călătorii „de plăcere “309. Cu toate acestea, câteva informații
statistice ne pot furniza măsura prezenței studenților din România la
universitățile italiene în primul deceniu al veacului XX. Între 1906 -1910,
dintr-un total de 1206 studenț i străini aflați în Peninsulă, doar 20
proveneau de la noi (1,65%), situându -ne astfel pe locul al 10 -lea, mult
după Austro -Ungaria (cu 349 studenți), Rusia (316), Argentina (89),

308 Elisa Signori, Italian Universities and foreign Students (1900 -1939), în vol.
Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation States in
Europe (second part of the 19th century -1939), ed. Natalia Tikhonov și Victor
Karady, Budapest , CEU -Pasts,Inc., 2005, p.119.
309 De altfel, până spre primul război mondial, statisticile italiene nici nu cuprind
date despre studenții străini, decât începând cu 1906/7 (în „Bollettino ufficiale
del Ministero della Pubblica Istruzione “, supliment la nr. 50 din 23 octombrie
1911) și continuând cu anii interbelici, dar și în acest interval cu unele sincope.

292 Grecia (68), Turcia (56) ș.a., cele mai frecventate stabilimente fiind cele
din Milano, Torino, Napoli, Padova, Roma și Florența310
Însă între cele două războaie mondiale, Italia fascistă au devenit
treptat ținta studenților români, pregătiți în parte să aspire – îndeosebi
pentru cei de la facultățile de litere și filosofie – la cul tura acestui spațiu
și de dezvoltarea pe care au luat -o la noi studiile de italienistică, în
principal sub direcția lui Ramiro Ortiz la București și Giandomenico
Serra la Cluj. Ramiro Ortiz (1879 -1947), originar din Chieti (în
Abruzzi), a venit la Bucureșt i în 1909, la cererea lui Ion Bianu și la
recomandarea lui Pio Rajna, inaugurând astfel catedra de literatură
italiană din capitala României, pe care o va onora până în 1933, când va
fi îndepărtat și se va stabili la Universitatea din Padova311. Semnificativ
este însă faptul că dacă în anul școlar 1909/10 nu avea decât doi studenți,
ulterior e fectivele vor crește simțitor, creându -se un corp de specialiști și
iubitori ai culturii italiene ce au lăsat urme adânci sub aspectul
realizărilor. La Cluj, Giandomenic o Serra (1885 -1958), originar din
Locana Canavese (Ivrea -Piemonte), a fost angajat ca lector din 1921, la
recomandarea lui Matteo Bartoli (din Torino) și Karl Jaberg (din Berna),
la numai câteva luni fiind numit profesor la catedra de limba și literatura
italiană, rămânând în acest post până la finele anului 1939, după care a
trecut la Universitatea din Cagliari. Alături de aceștia trebuie evidențiată
și activitatea celui care i -a succedat lui Ortiz la catedră, Alexandru
Marcu (1894 -1955), fost membru al Șc olii Române de la Roma, cu un
doctorat la Florența, apreciat ca unul din marii noștri italieniști, printre
altele traducător din Dante, Machiavelli, Boccacio, Goldoni,
D’Annunzio, Papini, Pirandello etc, care în anii regimului antonescian a
fost subsecreta r de stat la Ministerul Propagandei, motiv pentru care a și
fost condamnat la închisoare, de unde nu s -a mai întors.

310 Cf. statisticilor prezentate de Elisa Signori în cadrul conferinței internaționale
cu tema: „Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation
States in Europe (second part of the 19th century -1939) “, Budapesta, 7 -9 aprilie
2005 (tabloul 2).
311 D.D. Panaitescu, Profesorul Ramiro Ortiz (Din Arhiva Universității din
București), în „Analele Universității din București “, Literatură universală ș i
comparată, 1973, nr.1, p.51 -60; Michaela Șchiopu, Amintirea unui profesor:
Ramiro Ortiz, în „Revista de istorie și teorie literară “, XLV, 1997, nr.3 -4,
p.247 -256.

293 Așadar, în anii interbelici, universitățile italiene au constituit un
mediu important de atracție pentru tinerii studioși din spațiul rom ânesc,
chiar dacă prezența „internațională “ în peninsulă a rămas oarecum
redusă: de la 1,7% străini din totalul studenților înmatriculați în
1911/12 – cifră ce va scade explicabil în anii primei conflagrații
(ajungând la 0,4% în 1918/19, de pildă) – a cres cut la 5,1% în 1926/7,
maximul fiind atins în 1933/34, cu 5,3%312, în marea lor majoritate
frecventând medicina (43,7% în 1926/7, 59% în 1931/2313). Dacă în
aceeași perioadă, studenții din alte țări central și sud -est europene s -au
îndreptat și spre Anglia ori SUA, românii au preferat însă mai mult
Italia, datorită proximității celor două limbi, dar și în urma dezvoltării
unui intens discurs istorico -ideologic, ce indica o „fraternitate “
ancestrală între cele două popoare, ambele având latina ca substrat
lingvi stic. Astfel, în anul universitar 1926/7, studenții din România s -au
aflat pe primul loc ca pondere în universitățile italiene, fiind în număr de
548 dintr -un total de 2157 străini (adică în proporție de 25,4%), urmați
de tinerii veniți din URSS, Polonia ș i țările Baltice (423), Ungaria (283),
Bulgaria (224), Iugoslavia (146) și Elveția (108). Cuantumul lor va
scade în anii crizei economice, în 1931/2 – de pildă – procentul celor din
România fiind de numai 19%, situându -se însă tot pe primul loc printre
studenții străini, urmați îndeaproape de maghiari (15%)314. De altfel, nu
au fost puțini românii care au militat în „secțiunea studenților străini “ a
GUF -ului (Grupul Universitar Fascist), prevăzută cu un statut special din
1927, ce desfășura acțiuni paramilita re, dar și activități politice și
culturale cu evidente scopuri de îndoctrinare315, care beneficiau totodată
de mai multe facilități și chiar de sprijin financiar, cu ideea că ulterior, la

312 Elisa Signori, Italian Universities and foreign Students (1900 -1939), citat,
p.119.
313 Cf. Elisa Signori, Una peregrination academica in età contemporanea. Gli
studenti ebrei stranieri nelle università italiane tra le due guerre, în „Annali di
storia delle università italiane “, 4/2000, p.145.
314 Cf. statisticilor prezentate de Elisa Signori în c adrul conferinței menționate
mai sus, de la Budapesta, din 2005 (tablourile 5, 6, 8, 9).
315 Au fost organizate, de pildă, pentru studenții străini, cursuri de „Cultură
fascistă “ la Bologna (1934) și Roma (1935).

294 revenirea lor în țara de obârșie, vor transplanta modelele instituțio nale și
politice promovate în Italia fascistă316.
Așa se face că în anii ‘30 ai veacului trecut, dintre studenții
străini, românii au fost cel mai bine reprezentați îndeosebi la
Universitățile din Torino, Roma, Bologna317, Padova, Milano și Pavia318,
deși prea p uțini erau înscriși la facultățile de litere. Preponderent, îi
aflăm înmatriculați la medicină (75%), dar nu în număr nesemnificativ
au fost cei ce au urmat dreptul, literele și științele, majoritatea fiind de
religie mozaică, profitând astfel de faptul că prima lege antisemită în
peninsulă nu a fost promulgată decât la 13 septembrie 1938319. De altfel,
după inaugurarea legislației restrictive pentru israeliți, la Universitatea
din Torino – de exemplu –, în 1938/1939, nu vom mai găsi decât doi
studenți din Ro mânia, ambii greco -ortodocși, unul la litere și celălalt la
științe, în vreme ce anterior, în 1936/1937, cuantumul lor era de 6 (2 la
medicină, 3 la farmacie și unul la medicină veterinară), cu toții evrei320.

316 Sub acest aspect, o interesantă și bogată f ilieră de cercetare ar fi arhivele de la
Ministerul de Interne și mai ales de la „Pubblica Sicurezza “ (în mod deosebit
categoria A16), care pregătea dosare pentru fiecare student străin.
317 Un text memorialistic asupra acestui stabiliment vezi la Demetru U rmă,
Universitatea din Bologna. Evocări și amintiri, București, f.ed., 1945, autorul
studiind aici matematica în anii 1925 -1926.
318 Cf. Elisa Signori, Una peregrination academica in età contemporanea. Gli
studenti ebrei stranieri nelle università italiane t ra le due guerre, citat,
p.139 -162; idem, Minerva a Pavia. L’ateneo e la città tra guerre e fascismo,
Milano, Cisalpino. Instituto Editoriale Universitario, 2002, p.169 -170.
319 Pentru context, vezi A. Ventura , La persecuzione fascista contro gli ebrei
all’università italiana, în „Rivista storica italiana “, f. III, 1996, p.121 -197; Elisa
Signori, Le leggi razziali e le comunità accademiche. Casi, problemi, percorsi
nel contesto lombardo, în vol. Una difficile modernità. Tradizioni di ricerca e
comunità scient ifiche in Italia, 1890 -1940, a cura di A. Casella, A. Ferraresi, G.
Giuliani e E. Signori, Pavia, Università degli Studi di Pavia, 2003, p.431 -486, iar
în mod particular, de exemplu, Gian Paolo Brizzi , Bologna 1938: il silenzio e la
memoria. Le leggi razzi ali e gli studenti ebrei stranieri dell’Universita di
Bologna, în vol. La cattedra negata. Dal giuramento di fedelta al fascismo alle
leggi razziali nell’Universita di Bologna, a cura di Domenico Mirri e Stefano
Arieti, Bologna, CLUEB, 2002.
320 Cf. Annuario della R. Universita di Torino, pe anii respectivi, Torino, ITER,
1937 și 1940 (p.408, 413 pentru 1936/7 și p.382 -383, 387 pentru 1939/40).

295 În domeniul științelor exacte, Universitatea din Roma s -a
afirmat în mod deosebit, fapt remarcat de români, generând chiar
reflecții triste, prin comparație, cu evoluțiile aproape nesemnificative din
spațiul nostru academic. În 1935, Horia Hulubei constata cu amărăciune
„starea de inferioritate în care sunt ținute laboratoarele noastre “ datorită
dezinteresului celor de la putere, în vreme ce la Roma – de pildă – exista
„o situație privilegiată în producția fizicii și matematicii moderne: școala
lui Fermi, Levi -Civitta etc “321. În aceste împrejurări, pare f iresc interesul
românilor de a urma facultatea de științe de la Roma, studiind aici:
Eugen Angelescu (1896 -1968), care și -a trecut doctoratul în 1924, fiind
apoi profesor de chimie la Universitatea din București; Constantin
Bogdan (1910 -1965), absolvent al facultății de științe din Iași (1931),
după care s -a specializat și a susținut doctoratul la Roma în 1938, sub
conducerea lui Enrico Bompiani, devenind profesor la Universitatea din
Iași; Mendel Haimovici (1906 -1973), absolvent al facultății de științe di n
Iași (1930), specializându -se la Roma în mecanica fluidelor, unde și -a
trecut și doctoratul în 1933, devenind profesor de mecanică teoretică la
universitatea moldavă; Ion Magheru (1886 -1938), licențiat în științe
fizico -chimice la Iași în 1910, urcând ch iar în ierarhia universitară până
la rangul de șef de lucrări, pentru ca imediat după război să se înscrie la
Roma în ultimul an de studiu, lucrând cu Antonio Lo Surdo – unul din
fondatorii Institutului Național de Geofizică din capitala Italiei –, cu care
își va susține doctoratul în 1923, devenind ulterior profesor la
Politehnica din Timișoara; Gh. Mihoc (1906 -1981), licențiat în științe la
București, după care își va susține doctoratul la Roma, în științe statistice
și actuariale, ajungând apoi profesor la universitatea din capitală;
Grigore Moisil (1906 -1973) a studiat aici în anii 1931 -1932, după ce și -a
susținut doctoratul în țară și trecuse pentru specializare pe la Paris, în
cele din urmă fiind profesor la universitățile din Iași și București; Octav
Onicescu (1892 -1983), după o licență la București își va trece doctoratul
la Roma, cu Tullio Levi -Civita, cu un subiect ce implica geometria
diferențială în teoria relativității, devenind apoi profesor la universitatea
din capitală, creator al școlii român ești de teoria probabilităților; Gh. Pic
(1907 -1984), după obținerea licenței în științe la Cluj a urmat cursurile
universității din Roma între 1930 -1932, susținându -și doctoratul cu o
temă despre invarianțiile adiabatice ale sistemelor neoronome, după car e

321 L. Kalustian, Simple note, III, București, Edit. Eminescu, 1983, p.43.

296 va deveni profesor la universitatea transilvană; Gh. Vrânceanu
(1900 -1979), care și -a luat licența la Iași, iar apoi și -a susținut doctoratul
în matematici la Roma în 1924, după care și -a continuat specializarea la
Universitățile americane Harvard și Pri nceton (1927 -1928), devenind
ulterior profesor de geometrie analitică și superioară la Universitatea din
Cernăuți, iar în cele din urmă la București ș.a.
Totodată, facultatea de drept din Roma a fost frecventată de
Paul Demetrescu (1900 -1968), licențiat în științe juridice la București,
după care și -a pregătit la Roma disertația doctorală despre Administrarea
societăților în nume colectiv (1924), devenind apoi referent la Consiliul
Legislativ, iar din 1947 profesor de drept cooperatist agricol la Iași.
Evident, nu toți cei care au trecut pe la această universitate au avut parte
apoi de o carieră care să le aducă renume, iar dacă unii au manifestat
veritabile capacități de afirmare, regimul comunist instaurat la noi după
1945 i -a ținut pe mulți în umbră, uneo ri doar pentru simplul motiv de a fi
fost prezenți în Italia lui Mussolini. Însă câteva cifre pentru Universitatea
din Roma aproape că vorbesc de la sine: în 1937/1938 acest stabiliment
a fost frecventat de 27 de studenți din România (pe locul patru, după
SUA, Germania și Polonia), din care 6 urmau dreptul, 5 literele, 10
medicina, restul fiind câte unul pe la științe politice, științe statistice,
matematică, inginerie etc; însă în anul următor cuantumul lor scade la
15, datorită legislației antisemite (sit uându -ne tot pe locul patru), cei mai
mulți frecventând medicină (5) și matematicile (4)322.
O cercetare oarecum mai aplicată la ceea ce a însemnat
ponderea tinerilor din România în spațiul universitar italian, pentru
intervalul 1919 -1945, ne -a pus la dispoz iție Giuseppe Munarini, cu
îngăduința căruia vom utiliza câteva date pentru a exemplifica cazul
stabilimentului din Padova323, oarecum ilustrativ pentru fenomenul
migrației studențești în peninsulă, pe aici trecând în perioada anterioară
personalități precum stolnicul Constantin Cantacuzino, în veacul al

322 Annuario per l’anno accademico 1937 -38, Roma, Tip. Pallotta, 1938,
p.718 -721; Ibidem, 1938 -1939, p.712 -715.
323 Giuseppe Munarini, Cittadini romeni iscritti nell’università di Padova nel
periodo interbellico (1919 -1945), text aflat sub tipar, pentru care îi mulțum și pe
această cale.

297 XVII -lea324, sau mai apropiat de reperele noastre cronologice Al. Papiu
Ilarian ori Iosif Hodoș. De altfel, până la prima conflagrație mondială,
numărul românilor este destul de redus, de pildă în 1852/3 fiind prezenți
aici doar trei, în rest, până spre 1915, cu minime excepții, fiind
înregistrat cam câte un student român în fiecare an academic325. Primul
contingent semnificativ de studenți români îl întâlnim abia din anul
universitar 1923/4, când apar înregistraț i 43 de tineri de la noi, în
majoritate israeliți, cifră mereu în ascensiune, în 1924/5 existând deja 81
de români, devansați doar de maghiari (103) și polonezi (82), la un
public studențesc în cuantum de 2541, pentru ca prezența maximă să fie
în anul urmă tor, în 1925/6, când sunt înmatriculați 98 de români
(majoritatea la medicină) la un total de 2762 studenți (din care 396
străini). Treptat, ponderea tinerilor noștri va scădea, în 1930/31 fiind
doar 46 la un total de 2567 (însă pe locul doi, după maghiari , care erau în
cuantum de 78), în 1934/5 – 48 de români (din care 38 la medicină și 9
la științe), în 1937/8 – 29 de români (din care 23 la medicină), pentru ca
legea rasială din 1938 să -și facă resimțite efectele, în 1939/40 numărul
studenților din Români a diminuându -se la 8, din care 6 la medicină și
doi la științe.
Evident, nu vom insista aici asupra tuturor stabilimentelor ce au
găzduit tineri români aflați la studii în Italia, însă o mențiune specială
s-ar cuveni pentru cei ce au frecventat Academiile de Arte Frumoase,
îndeosebi pe cea din Roma, pe unde au trecut pictorul Adam Bălțatu
(n.1899) sau Filip Marin (1865 -1928), sculptor și pictor, ajuns profesor
la Școala de Belle -Arte din București; Academia din Florența a fost
urmată de Constantin Isachie ( 1888 -1967), absolvent de drept la Iași,
însă și a Școlii de Arte Frumoase din București, după care, din 1919, este
prezent aici, iar între 1921 -1924 va studia fresca la Paris, afirmându -se
apoi ca pictor; Academia din Veneția a fost frecventată de Paul Mol da
(1884 -1955), absolvent al instituției similare din București, după care, în
1913, s -a înscris la acest stabiliment, studiind mai ales cu Ettore Titto,
după care va călători prin peninsulă, afirmându -se apoi în țară prin

324 Lucia Rosset ti, L’Università di Padova. Profilo storico, Padova, Fabbri,
1972, p.35.
325 M. Saibante, C. Vivarini, G. Voghera, Gli Studenti dell’Università di Padova
dalla fine del 500 ai nostri giorni. Studio statistico , în „Metron “, Rivista
Internazionale di Statistic a, IV, 1924 -1925, p.204 -207.

298 picturile lui religioase și resta urarea frescelor bisericești etc. Și poate nu
lipsită de semnificație ar fi prezența unor români pe la diversele
Conservatoare italiene, cel din Milano fiind frecventat, de pildă, de:
Victor Gheorghiu (n.1889), care va fi apoi profesor de armonie la
Conser vatorul din București; Elena Teodorini (1857 -1925), ce a urmat
cursurile acestui stabiliment între 1871 -1874, afirmându -se apoi ca una
din marile soprane dramatice, concertând prin mai toată Europa și
America, predând canto la Milano, Paris, Buenos -Aires, pentru ca în cele
din urmă să se stabilească la București, ca profesoară la Conservator; Al.
Zirra (1883 -1946), care a devenit profesor de armonie și director al
Conservatorului din Iași ș.a.
De altfel, ca și în cazul Franței, la scurt timp după primul ră zboi
mondial, România a depus eforturi pentru crearea și întreținerea unei
Școli românești în capitala Italiei (din 1922), sub denumirea de
Academia Română de la Roma, care să adăpostească și să îndrume pe
tinerii studioși de la noi, interesați de diversel e aspecte ale culturii și
civilizației spațiului italic (îndeosebi în ceea ce privește istoria,
arheologia, artele frumoase și filologia), fapt ce explică puținătatea celor
ce figurează ca studenți ordinari pe la diversele facultăți de litere
peninsulare. Locul oferea însă condiții ideale de muncă, prin
monumentele existente, muzee, biblioteci, universități și „academii “
diverse, aici ființând 21 de instituții străine de educație de rang superior
și de cercetare.
Inițiată, organizată și condusă o vreme de Vasile Pârvan, Școala
va avea un sediu propriu în Valle Giulia, început încă din 1926 și
finalizat abia în 1933, precum și publicații care să valorifice rezultatele
cercetărilor întreprinse de bursierii ei: Ephemeris Dacoromana (din
1923) și Diplomatarium italicum (din 1925). De -a lungul timpului, până
a fost desființată în 1947, la conducerea instituției s -au succedat, după
moartea lui Vasile Pârvan, alți trei universitari – G.G. Mateescu, Emil
Panaitescu și Scarlat Lambrino –, iar printre elevii ei s -au n umărat
viitoare personalități ale culturii române, mulți ocupând apoi și catedre
universitare: Paul Nicorescu, G.G. Mateescu, Em. Panaitescu, D. Berciu,
G. Călinescu, D. Ciurea, E. Condurachi, C. Daicoviciu, N. Lascu, F.
Pall, Șt. Pascu, D. Pippidi, V. Văt ășianu, R. Vulpe cu soția sa (Ecaterina
Dunăreanu), Vladimir Dumitrescu, Șt. Bezdechi, Al. Marcu, Ștefan
Pascu, Marcu Berza ș.a. În 1947, autoritățile române vor închide însă
atât Școala, cât și biblioteca acesteia (cu peste 20.000 de cărți, din care

299 multe s-au pierdut de -a lungul timpului), iar sediul va cădea în ruină,
până în 1969, când se redeschide sub denumirea de Biblioteca
Română326. Totodată a dispărut și „Asociația Vasile Pârvan a foștilor
membri ai Școlii Române de la Roma “ (AFMSRR), creată în 1941 de
câțiva tineri intelectuali români care au dorit să evidențieze rolul jucat de
această Școala vreme de două decenii în formarea unei fracțiuni a elitei
noastre intelectuale.
Nu putem omite dintre instituțiile de învățământ italiene
stabilimentele de for mație militară, cum ar fi Școala Superioară de
Război din Torino, frecventată de o seamă de tineri care apoi au făcut o
frumoasă carieră militară, de exemplu studiind aici între 1919 -1939 un
număr de 8 români. Iar dintre cei care au trecut pe aici în perio ada
anterioară amintim pe Alexandru Averescu (1859 -1938), ajuns mareșal,
director al Școlii Superioare de Război de la noi, ministru de Război, de
Interne, de Industrie și Comerț, chiar prim -ministru, erou al primei
conflagrații mondiale etc. Și pentru că tot am menționat această
localitate ce poseda câteva instituții de formație superioară, sunt de
reținut și cei câț iva români ce au urmat aici Politehnica, numărul lor
fiind însă insignifiant, ca de altfel al tuturor studenților străini, aceștia din
urmă fi ind de numai 40 în anul academic 1934/5, la un public ce însuma
598 inscripționați, din care de la noi erau doar doi, situație constantă
până în preajma celui de -al doilea război mondial, în 1938/9 bunăoară,
unul fiind înscris la inginerie, iar celălalt la arhitectură327.
Nu ne vom opri însă acum asupra celor care au făcut studiile
teologice la Roma, numărul lor fiind impresionant, o mare parte din
tineri desăvârșindu -și educația în acest loc și dedicându -se carierei
eclesiastice, facultatea de teologie fiind căutată deopotrivă de
romano -catolici și de greco -catolici. La fel cum nu va trebui omisă nici
prezența multor români la Instituto Pontificio de Musica Sacra din
Roma.

326 După 1989, instituția a devenit Centrul Cultural Român, abia în 1998
reînființându -se Școala Română de la Roma, la care vor veni primii bursieri în
ianuarie 1999.
327 Annuario del Regio Instituto Superiore di Ingegneria (Regia Politecnico) di
Torino, 1934 -1935, Torino, 1935, p.182 -186; Ibidem, 1938 -1939, Torino, 1939,
p.256 -261.

300
Prin Țara Cantoanelor

Numărul studioșilor români prezenți în Elveția pare să fi fost
impresionant, fără a avea însă până acum anchete detaliate asupra acestui
aspect. O spune de altfel și C. Rădulescu -Motru, atunci când se
adresează lui Titu Maiorescu, în iulie 1889: „De când sunt la Zürich
aproape nu mai aud decât românește. Sunt atâția români încât s -ar putea
dispensa cineva de a mai învăța vreo altă limbă. Societatea studenților
singură, unde am fost introdus de cum am venit, numără nu mai puțin de
52 de membri “328. Însă mai cu toții urmau îndeosebi studiile de drept și
medicină, iar în n umăr redus pe cele de „științe “, nu doar la Zürich, ci
mai ales la Lausanne și Geneva.
De altfel, la cumpăna secolelor XIX -XX, Elveția poseda șapte
universități, din care trei erau germanofone: Basel , cea mai veche
(1460), Zürich și Berna – fondate în 1833 și 1834, însă pe structurile
unor anterioare „academii “. Din celelalte, alte trei erau francofone –
Geneva (1872), Lausanne (1890) și Neuchâtel (1909, existentă însă ca
„academie “ încă din 1866) –, iar cea de la Fribourg, fondată în 1889, era
bilingvă. Se mnificativ este însă faptul că toate aceste stabilimente s -au
bucurat de -a lungul vremii de excelente dotări materiale, de un corp
universitar cu renume și un impresionant public studențesc, pe un fond
de mare prosperitate economică, de climat politic și r eligios tolerant.
Este de altfel explicabil cum se face că până la primul război
mondial, aproape un student din doi era străin, iar aproximativ 40% din
publicul ce frecventa școlile politehnice provenea din afara Elveției. Mai
mult chiar, străinii erau p reponderenți îndeosebi în cadrul facultăților de
medicină din Geneva, Berna și Lausanne, oscilând între două treimi și
trei pătrimi din efectivul total al studenților329. La Politehnica din Zürich,
de pildă, în 1888 au absolvit cei patru ani regulamentari un număr de 17
studenți, din care șase proveneau din România, tot atâția erau elvețieni,
în rest fiind câte un austriac, maghiar, grec și german; iar dintre cei de la
noi, jumătate erau evrei, iar un altul era Nicolae Cioculescu (1863 -1912)

328 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.359.
329 Nicolas Manitakis, Les migrations estudiantines en Europe, 1890 -1930, în
vol. Migrations et migrants dans une perspective historique. Permanences et
innovations , ed. René Leboutte, Brusselles, P.I.E. -Peter Lang, 2000, p.244.

301 – tatăl universit arului „literar “ de mai târziu, Șerban Cioculescu –, ajuns
inginer -șef inspector al Regiei Monopolurilor Statului330.
Fără a intra acum în detalii, se cuvine a menționa totuși faptul că
fiecare universitate cantonală își avea specificul ei, nu fără urmări și
asupra publicului studențesc străin pe care -l atrăgea fiecare. La Zürich,
de pildă, încă din perioada fondării universității, asistăm la o deosebită
dezvoltare economică, ceea ce genera prosperitate, devenind astfel o
sursă de atracție pentru cei din afar ă, îndeosebi refugiați politici și
activiști radicali, stimulați mai ales de spiritul democratic ce guverna
aici331. Și nu întâmplător, primul congres al Internaționalei fondate de
Karl Marx în 1864 s -a ținut la Geneva, doi ani mai târziu. Așa ne putem
expli ca, de pildă, cum de a trecut pe aici Vitold Rolla Piekarski
(1857 -1909), de origine polonez, o vreme student la Școala de
Belle -Arte din Varșovia, care s -a implicat în mișcările socialiste polone,
plecând apoi într -un soi de refugiu – din 1880 – ce va fi fructificat și
intelectual, frecventând Universitatea din Zürich, lucrând ap oi în redacția
periodicului geno vez „Egalité “, pentru ca în 1883 să meargă la Paris, în
1885 la Sofia, iar în cele din urmă, din 1888, să se stabilească în
România. A lucrat ca pro fesor de desen, s -a afirmat în arta decorativă și
în caricatură, a fost directorul fabricii de jucării de la Novaci (Gorj),
numărându -se totodată printre fondatorii Muzeului Gorjului (1894).
Nu întâmplător, universitatea din Zürich va fi și primul
stabilim ent modern care va primi studente și le va elibera diplome încă
din anii ‘60 ai veacului XIX332, la fel cum s -au refugiat aici mulți savanți
și profesori germani implicați în revoluția de la 1848. Pe de altă parte,
până în 1874, admiterea studenților străini era deosebit de simplă, fără a

330 Vezi Șerban Cioculescu, Amintiri, București, Edit. Eminescu, 1981, p.18 -19.
331 Daniela Neumann, Studentin nen aus dem Russischen Reich in der Schweiz
(1867 -1914), Zürich, Verlag Hans Rohr, 1987; Marc Vuilleumier, Flüchtlinge
und Immigranten in der Schweiz. Ein historischer Überblick, Zürich, Pro
Helvetia, 1989.
332 Cf. Natalia Tikhonov, Les universités suisses, pionnièrs de l’introduction de
la mixité dans l’enseignement supérieur (1870 -1930), în vol. École et mixités,
ed. Annik Houel și Michelle Zancarini -Fournel, Lyon, Presses Universitaires de
Lyon, 2001, p.27 -35; idem, Étudiantes de l’Empire russe dans les un iversités
suisses, 1864 -1920, disertație doctorală, Universitatea din Geneva, 2004, cap.I,
1.1.

302 se ține seama de vreun atestat de studii valabil sau de vârstă, fiind
suficient un simplu certificat de bună purtare.
În aceste împrejurări, este explicabilă prezența la Universitatea
din Zürich a numeroși români (în cuantum de 167 în intervalul
1871 -1919)333, din care amintim acum pe: Neculai Costăchescu
(1876 -1939), care după ce obține licența și doctoratul în chimie la Iași se
va specializa la Zürich între 1906 -1908, lucrând cu A. Werner, ajungând
profesor universitar și în două rânduri ministru al Cultelor și Instrucțiunii
Publice; Vladimir Ghidionescu (1878 -1948) a studiat aici după
absolvirea facultății de filosofie și litere din București și trecuse pentru
specializare pe la Paris și Geneva, susținându -și apoi doctoratul la Jena
(în 1910), devenind profesor de pedologie și pedagogie experimentală la
Universitatea din Cluj; Gheron Netta (1891 -1955), doctor în științe
economice la Zürich, a ajuns profesor de istoria comerțului la Academia
Comercială din București și director al Institutului Economic, iar în 1944
a fost pentru câteva luni ministru de Finanțe; Florian Pantelli (n.1858) a
urmat cursurile facultății de științe din Zürich, după care va studia
arhitectura la Liège (diplomat în 1901), activând apoi în țară ca arhite ct,
cu câteva realizări notabile, îndeosebi în domeniul sanitar; Grigore
Pfeifer (1860 -1923) și -a luat doctoratul în chimie aici, cu Werner,
devenind profesor la Universitatea din București ș.a.
Iar într -un număr ceva mai mare au urmat studii superioare
tehnice la Zürich: Plautius Andronescu (1893 -1975), care a lucrat aici cu
Karl Kuhlmann, o celebritate în domeniul elect rotehnicii teor etice,
dobândind doctoratul în i nginerie la Înalta Școală Tehnică (în 1918),
ajuns profesor la Timișoara și director genera l al PTT (1929 -1931),
specialist în electrotehnică; Gh. Balș (1868 -1934), apreciat mai mult
pentru studiile lui asupra istoriei arhitecturii românești; Alexandru
Buzdugan (n.1892), care apoi a continuat cu studii de drept la Paris, fiind
o vreme atașat mil itar în capitala Franței, apoi diplomat la Tirana și
Buenos Aires; Nicolae Cernescu (1904 -1967) și -a susținut aici
doctoratul în chimie, ajungând profesor la Institutul agronomic din
capitală, unul din marii specialiști în fertilitatea solului; Gh. Crenian
(1877 -1944) a început studiile superioare la Politehnica din Budapesta,

333 Lista completă, cu multe detalii, vezi în Die Matrikel der Universität Zürich
von 1833 bis 1920, prezentată de Ulrich Helfenstein pe http:/www.
rektorat.unizh .ch/matrikel/manual/hintro.html.

303 pentru a le finaliza la Zürich, în 1902, lucrând apoi la Graz și Budapesta,
iar în cele din urmă la Reșița, afirmându -se în proiectarea și construcția
locomotivelor cu aburi; Eugen Io nică (1905 -1939), care după ce a
devenit inginer -chimist la Politehnica din Zürich și -a trecut doctoratul în
științe la Paris, predând apoi chimie tehnologică și electrochimie la
Politehnica din București; Samuel Marcu (n.1864), care după studiile de
la Zü rich a mers pentru specializare la Viena, fiind apoi cel care a
realizat primele rețele de electricitate din București, concesionând
totodată și rețeaua din Iași; Costin Nenițescu (1902 -1970), după
terminarea studiilor tehnice la Zürich și -a trecut doctora tul la München,
predând apoi chimia organică la Politehnica din București; Anastasie
Obregia (1865 -1937), diplomat în chimie tehnologică la Politehnica din
Zürich, luându -și totodată și doctoratul în chimie, în 1891, devenind apoi
profesor la facultatea de științe din Iași; Remus Răduleț (1904 -1984) și -a
susținut doctoratul aici în 1930, devenind profesor în învățământul
superior din Timișoara și București; Gh.A. Sava (n.1884) a studiat
chimia, devenind inginer, pentru ca doctoratul să -l treacă la Geneva în
științe naturale (1907), ajungând apoi directorul rafinăriei „Steaua
României “; Vintilă Stinghe (n.1885) a absolvit școala superioară tehnică
din Zürich în 1916, devenind apoi profesor de dendrometrie, estimație
forestieră și economie alpină la Politehnic a din București ș.a.
Fondată încă din 1559 de către Calvin, sub titulatura inițială de
„Schola Genevensis “, Universitatea din Geneva a constituit și ea un
important pol de atracție pentru studenții străini334, fapt sesizabil aproape
imediat după schimbările radicale de natură politică, socială și
economică din 1846, când noii guvernanți s -au dovedit interesați printre
altele și de promovarea științei, aspect favorizat mai ales de reformele
instrucțiunii publice de la începutul anilor ’70 ai veacului XIX. În p lus,
Geneva – ca și alte centre universitare elvețiene – a oferit posibilitatea
contactului celor din România cu tot soiul de refugiați politici
(socialiști -revoluționari, bundiști, anarhiști sau menșevici) , ceea ce a
contribuit la însușirea diverselor ide ologii politice ale vremii, chiar de
sorginte radicală. Aici a cunoscut Paul Bujor (1862 -1952) – cel care a
pus la noi bazele învățământului evoluționist și a răspândit concepția
darwinistă și pentru publicul larg – pe G. Plehanov, teoretician marxist,

334 Vezi Registre des diplômes délivrés, 1818 -1896 și 1896 -1934/35, manuscris
aflat în Arhiva Universității din Geneva, cota 414A/1 și 414A/2.

304 stabilit în Elveția din 1880, unde, printre altele, a dezvoltat concepția lui
K. Marx despre artă și literatură, influențându -l astfel pe tânărul rom ân
amintit, care pe lângă activitatea didactică la Universitatea din Iași a
fondat alături de C. Stere revista „Viața Românească “.
De un interes special din partea tinerilor veniți din România s -a
bucurat în mod special facultatea de medicină, poate și datorită faptului
că un doctorat obținut la Universitatea din Geneva oferea dreptul de a
practica profesia de med ic în acest Canton, cel puțin până în 1906, când
va fi desființat acest privilegiu, în vreme ce în restul Confederației
medicii străini nu erau admiși la examenele federale335 ce dădeau dreptul
de a lucra în domeniu.
Deopotrivă de căutată a fost facultatea d e științe, frecventată,
printre alții, de: Paul Bujor, invocat deja, care după studii universitare la
București și un scurt sejur la Paris, s -a pregătit timp de patru ani
(1887 -1891) sub direcția lui Carl Vogt, dobândind doctoratul, ulterior
devenind profe sor la Universitatea din Iași, un activ om politic, în
repetate rânduri deputat și senator; Radu Bădescu (n.1904), care și -a
trecut aici doctoratul în matematici, făcând apoi o frumoasă carieră ca
profesor la Academia de Agronomie din Cluj, publicând totod ată în cele
mai prestigioase reviste de specialitate europene; Ioan Grințescu
(1874 -1963), mai întâi diplomat în farmacie (1898) și apoi doctor în
științe naturale (1902) la Geneva, a ajuns profesor la Universitatea din
Cluj și ulterior la cea din Bucureșt i; Al. Ionescu -Matiu (1889 -1975),
după studii farmaceutice în țară își va susține doctoratul la Geneva, în
1913, în științe fizico -chimice, devenind profesor de chimie
farmaceutică și generală la Iași și apoi la București; Ludovic Mrazec
(1867 -1944), după studii superioare la București și Paris, și -a trecut
doctoratul în științe naturale la Geneva, în 1892, devenind apoi profesor
de geologie și mineralogie la universitatea din capitală, iar o vreme
ministru de Industrie și Comerț; Gh. Pamfil (1883 -1965) și -a trecut aici
doctoratul în 1911, devenind profesor de chimie farmaceutică la
Universitatea din Cluj și apoi la cea din București; Ioan Rădianu
(1864 -1896), doctor în medicină și licențiat în farmacie la București,
după care își va susține doctoratul în fi zică la Geneva în 1889, devenind

335 Cu excepția celor care aveau studiile secundare sau bacalaureatul aici, fiind
acest lucru motivația probabilă pentru care mulți tineri (dar mai ales tinere) din
România urmau în primul rând un liceu elvețian.

305 apoi profesor de chimie analitică la facultatea de farmacie din capitală
ș.a.
Dintre români, la Geneva și -au desăvârșit studiile „literare “:
Gheorghe Adamescu (1869 -1935), ajuns profesor de liceu, secretar
general al Minist erului Instrucțiunii Publice (1901 -1904), iar apoi
inspector general al învățământului primar și rural, totodată cu o
impresionantă activitate publicistică; Virgil Bărbat (1879 -1931), licențiat
aici în 1905, după care își va susține doctoratul la Berna (19 09),
călătorind apoi pentru specializare în Germania, Anglia, Franța și Statele
Unite, în țară devenind profesor de sociologie la Universitatea din Cluj;
Ion Onu (1868 -1937) a absolvit cursurile de pedagogie ale Universității
din Geneva (în cadrul Institut ului „J.J. Rousseau “), afirmându -se apoi ca
autor de manuale și studii de metodica predării; Coralia Simionescu
(n.1900) a urmat cursurile acestei facultăți, lansându -se apoi în
publicistică (cu pseudonimul Maura Prigor), fiind activă în mișcarea
feministă și întemeind în 1930 „Tribuna femeii “, militând totodată
pentru crearea la sate a unor cooperative feminine ș.a.
Deși în proporție redusă, facultatea de drept din Geneva a fost și
ea frecventată de câțiva tineri de la noi, din care mai semnificativi ar fi :
Ștefan Grecianu (1856 -1933), licențiat în drept la Geneva și cu
doctoratul la Bruxelles, în științe politice și economice, va ajunge în
diplomație, fiind însărcinat cu afaceri sau ministru plenipotențiar la
Atena, Petersburg și Berna; Emmanuel Protopopes cu (1845 -1893), care
și-a trecut aici doctoratul în 1870, după ce a frecventat universitățile din
Paris și Bruxelles, remarcabil pentru activitatea lui edilitară în perioada
când a fost primar al capitalei; Georghe Sofronie (1902 -1980), licențiat
în țară î n litere și drept, a urmat și cursurile de drept internațional la
Geneva, susținându -și apoi doctoratul în științe juridice la București
(1926), devenind apoi profesor la Universitatea din Cluj ș.a.
Nici Conservatorul din Geneva nu a fost ocolit de tinerii noștri,
deși nu în proporțiile pe care le -au cunoscut instituțiile similare din Paris,
Viena sau Leipzig, de pildă. Am menționa acum doar pe Mihail
Mărgăritescu (n.1861), care a studiat aici armonia cu Anton de Kontski,
după care a trecut pentru scurtă vr eme și pe la Viena, îmbrățișând apoi
cariera armelor, fiind numit inspector al fa nfarelor militare, afirmându -se
în critica muzicală, fiind chiar proprietarul unei reviste de specialitate
(„Muzica “). Însă nu lipsit de semnificație este faptul că la acest
Conservator a devenit, din 1943, profesor de pian Dinu Lipatti.

306 Universitatea din Lausanne a fost de asemenea mult căutată de
studioșii din Europa centrală și de sud -est, poate și datorită reputației pe
care o avea în ceea ce privește ușurința procedurilor de înmatriculare, dar
și a calității corpului profesoral336. Deși numeroși tineri din spațiul
românesc și -au făcut aici studiile universitare complete, ea a fost
deopotrivă frecventată îndeosebi pentru specializarea în varii domenii
sau obținerea unei diplom e de doctorat337. Dintre românii ce au trecut pe
aici am putea aminti pe N.I. Angelescu, licențiat în farmacie la București
(1887), dar cu un doctorat în științe la Lausanne (1893)338, ajungând apoi
farmacist, cu numeroase studii publicate, și totodată președi nte al
Comisiei farmaceutice de pe lângă Ministerul de Interne, membru al
Consiliului de igienă și salubritate din București, deputat în Parlamentul
României etc.
În mod evident, nu lipsite de importanță au fost și celelalte
universități elvețiene, cea din Berna fiind frecventată bunăoară de
Grigore Slavu (n.1879), care și -a trecut aici doctoratul în medicină
veterinară, în 1912, devenind apoi profesor de farmacodinamie și
terapeutică la facultatea de medicină veterinară din București339. Sau
Universitatea di n Basel, pe la care au trecut: Nicolae Petrulian
(1902 -1983), absolvent al Politehnicii din București, după care și -a
continuat studiile de geologie la Basel, lucrând sub direcția lui Max
Reinhard și susținându -și doctoratul în 1932, devenind profesor la
Institutul de Petrol, Gaze și Geologie din capitală; Emilia Saulea
(n.1904) și -a continuat aici specializarea în mineralogie, între
1932 -1933, devenind profesor la Universitatea din București ș.a.

336 Laurent Tissot, Politique, société et enseignement supérieur dans le canton
de Vaud. L’Université de Lausanne, 1890 -1916, Lausanne, Edit. Payot, 1996.
337 Vezi Catalogue des étudiants de l’Université de Lausanne , Lausanne,
Imprimerie Aug. Pache/Imprimerie J. Couchoud, pentru anii 1890 -1920. De
asemenea, cererile de înmatriculare dintre 1890 și 1920, aflate la Arhivele
Cantonale di n Laussane, cota K XIII 371/1 -90 (și pe microfilm, cota RMS
6/196.101).
338 La vremea aceea, științele farmaceutice (sau Școala de Farmacie) constituia
una din cele trei secții ale facultății de științe (alături de secția științelor
matematice, fizice și nat urale, și secția științelor tehnice, sau Școala de Ingineri).
339 Vezi și Susanna Schmitt, Tabelle der ersten Studentinnen an der
philosophischen Fakultät der Universität Bern (1873/74 -1901), Seminararbeit,
Institut für Zeitgeschichte, Universität Fribourg, 2002.

307 Nu ar trebui omisă nici Universitatea din Fribourg, deși
puternicul ei atașament față de valorile catolicismului – spre deosebire
de celelalte universități elvețiene mai liberale – au făcut -o mai puțin
atractivă pentru studenții evrei.

Spre adevărata Belgie – nu cea a „orientului “

În a doua jumătate a veacului a l XIX, Belgia beneficia de
existența a patru universități, alături de cea mai veche – Universitatea
Catolică de la Louvain (întemeiată în 1426 – ființând alte stabilimente la
Bruxelles, Liège și Gand, împreună găzduind anual, între 1870 și 1935,
o medie de 1000 de studenți străini din peste 90 de țări de pe întreg
mapamondul, nu în puține cazuri aceștia reprezentând chiar jumătate din
totalul celor înmatriculați340. Evident, existau diferențe semnificative
între aceste universități, în ceea ce privește ponder ea studenților străini,
cel mai căutat stabiliment fiind Liège, care în 1910 înmatriculase de
două ori mai mulți tineri din afară decât Gand și chiar de cinci ori mai
mult decât Louvain341.
Având în vecinătate alte două rețele puternic articulate, precum
cele din Franța și Germania, prea puțini tineri de la noi (dar nu în
cuantum nesemnificativ) au fost atrași de oferta universitară belgiană,
dintre străini preponderenți fiind studenții veniți îndeosebi din Imperiul
țarist. Abia în perioada interbelică se con stată un spor al celor originari
din România, în special evrei, nevoiți să emigreze datorită tensiunilor
antisemite din acest spațiu. Cu toate acestea, universitățile belgiene se
bucurau de „prestigiul “ de a elibera într -o manieră cât se poate de simplă
diplomele de doctorat, nefiind obligatorie frecvența și nici tipărirea

340 Cf. Pieter Dhondt, Foreign students at Belgian universities. A statistical and
bibliographical approach, în vol. Academic Migrations, Elite Formation and
Modernisation of Nation States in Europe (second part of the 19th
century -1939), ed. Natalia T ikhonov și Victor Karady, Budapest,
CEU -Pasts,Inc., 2005, p.169. Dacă Anuarele universităților din Louvain, Gand
și Liège înregistrează studenții străini pentru fiecare țară încă din ultima treime a
veacului XIX, Universitatea Liberă din Bruxelles nu va fa ce această distincție
decât din 1928.
341 Cf. Ibidem, p.171.

308 disertației, ceea ce a stimulat pe mulți români să urmeze această filieră,
din nevoia practică de a deține un atare titlu academic. De altfel, o astfel
de motivație a determinat și pe And rei Rădulescu să -și susțină doctoratul
în drept la Liège, evocâ nd în paginile sale de memorialistică formalitățile
de o evidentă simplitate pentru obținerea titlului de doctor în drept342.
Predilecte au fost studiile în domeniile juridice, a științelor
socia le, economice sau politice, cel mai frecvent obținându -se doar
licența. Avem însă pentru intervalul 1863 -1884 o privire oarecum
sintetică asupra prezenței românilor la Universitatea Liberă din
Bruxelles, însă doar din perspectiva celor care au dobândit tit lul de
doctor343. Între aceste limite cronologice, au obținut aici doctoratul 83 de
români, majoritatea în drept (47) și în științe politice și administrative
(27), câțiva dintre aceștia susținând ambele doctorate. O diplomă
similară în litere și filosofie a u dobândit 8 tineri de la noi, în științe doar
doi, și tot doi în medicină. Nu lipsit de semnificație este faptul că
majoritatea tinerilor erau originari din Moldova, cel mai bine
reprezentați fiind cei din Iași, 15 dintre ei fiind doctori în drept, 4 în
științe politice și administrative, 3 în filosofie și unul în medicină.
Continuând eforturile lui C.C. Angelescu, Laurențiu Vlad a făcut o
anchetă similară pentru intervalul 1884 -1914, timp în care și -au mai
trecut aici doctoratul în drept 78 de români, 14 în științe politice și
administrative, 12 în litere, 7 în medicină și tot atâția în științe, însumând
așadar 118 persoane344.
Astfel, la Bruxelles și -au făcut studiile juridice, de cele mai
multe ori finalizate cu un doctorat: Ioan Adam (1875 -1911), care dup ă o
licență obținută în țară își va susține disertația doctorală la această
universitate belgiană, devenind la înto arcere magistrat, dar având și cu o

342 Andrei Rădulescu, Amintiri, ed. Irina Rădulescu -Valasoglu, București, Edit.
Academiei Române, 1995, p.204 -207.
343 Constantin C. Angelescu, Studenții români în străinătate. Universitatea din
Bruxel les, în „Studii și Cercetări Istorice “, Iași, vol.XVIII, 1943, p.119 -126 (deși
autorul stabilește ca limite cronologice 1834 -1884, în realitate primul român
înregistrat este pentru anul 1863).
344 Cf. Laurențiu Vlad, Români la școlile Europei. Titularii de d octorat la
Universitatea Liberă din Bruxelles, 1884 -1914, comunicare prezentată la
conferința „Intelectualitatea și receptarea valorilor culturale, politice și
economice ale Europei moderne “, Târgu Mureș, Universitatea „Petru Maior “,
22 septembrie 2006 (su b tipar).

309 bogată carieră literară; Gh. Arghirescu (n.1867), cu un doctorat obținut
aici, ajuns apoi profesor de geo grafie economică la Academia
Comercială din București; Nicolae Bălănescu (n.1866), cu o licență în
drept la București și doctoratul la Bruxelles (1893), avocat, director la
Banca Națională, de mai multe ori deputat; Ion Th. Burada (1851 -1917),
obținând doc toratul în 1873, după care va intra în magistratură, ajungând
prim-președinte al Curții de Apel din Iași; Leonida Colescu (1872 -1940),
după licența în drept la București va susține doctoratul la Bruxelles
(1897), ocupând apoi funcția de director al Statist icii (1899 -1922) și
profesor de demografie la Școala Superioară de Statistică din București;
Eugen Herovanu (1874 -1956), licențiat în țară și cu un doctorat la
Bruxelles (1903), a ajuns profesor de procedură civilă la universitățile
din Iași și București; Constantin Mille (1861 -1927), eliminat de la
Universitatea din Iași ca fiind socialist, va studia la Bruxelles, devenind
doctor în drept, după care s -a stabilit la București, activând în mișcarea
socialistă și afirmându -se ca un activ publicist; Carol Miti lineu (+1939),
după licența în drept la Paris și -a trecut doctoratul la Bruxelles, intrând
apoi în aparatul diplomatic, fiind reprezentantul României la Bruxelles,
Haga și Constantionopol; Tiberiu Moșoiu (n.1898) și -a luat doctoratul
aici, în 1928, după ca re a fost profesor de drept roman la facultatea de
drept din Cluj, subsecretar de stat la Justiție (1937), guvernator al Băncii
Naționale (1946 -1947); Cristu Negoescu (1858 -1923), licențiat în litere
la București în 1879, dar cu două doctorate la Bruxelles , în științe
politico -administrative și în drept, ajuns profesor secundar, director al
învățământului primar și pedagogic, administrator al Casei Școalelor;
Dimitrie Nenițescu (1861 -1930), cu un doctorat aici în drept și științe
politice, devenind apoi dir ector al Băncii Naționale, președinte al
Băncilor Populare, ministru al Industriei și Comerțului; Al.Gh. Radovici
(1860 -1918), licențiat în drept la Paris, după care și -a trecut doctoratul la
Bruxelles, având apoi o bogată activitate politică, fiind minist ru la
Industrie și Comerț, primar al Ploieștiului etc; Constantin Rădulescu
(n.1872), după obținerea doctoratului aici a devenit profesor de
criminalogie la București și apoi la Cernăuți; Gr. Tăușan (1874 -1952) a
trecut aici doctoratul în 1899, fiind numit din 1915 director general al
Casei de Credit a Corpului Didactic, publicând totodată numeroase
lucrări de istoria filosofiei ș.a.
Tot la Bruxelles au urmat facultatea de litere și filosofie:
Gh.Gr.Arghiropol (1853 -1917), care după ce a absolvit liceul și a făcut

310 studii juridice la Paris, a obținut licența aici, revenind în 1873 în țară, de
unde a colaborat la mai multe jurnale și reviste apusene, devenind
comisar de poliție și în mai multe rânduri prefect prin diverse județe;
Alexandru A. Bădărău (1859 -1927), care după studii universitare la Iași
a poposit scurtă vreme la École des Hautes Etudes din Paris, mergând
apoi la Bruxelles, unde și -a luat doctoratul în litere, dar și o licență în
drept, iar după revenirea în țară a fost profesor și avocat, în cele din urmă
afirmându -se ca om politic, de mai multe ori deputat, ministru de Justiție
(1904 -1906) și la Lucrări Publice, primar al Iașului etc; Dumitru
Burileanu (n.1869) și -a luat licența la Paris (1897) și doctoratul la
Bruxelles, ajungând profesor la Univ ersitatea din București și director
general al învățământului superior în Ministerul Instrucțiunii; Dimitrie
Aug. Laurian (1846 -1906), după studii universitare la București și -a
trecut doctoratul în filosofie la Bruxelles, fiind profesor de liceu în
capita lă, dar și de mai multe ori director general al Ministerului Cultelor
și Instrucțiunii Publice, autor de manuale, cu o bogată activitate de
jurnalist; Nicolae Mihăescu -Nigrim (1871 -1951), doctor al acestei
facultăți, după care va deveni și diplomat în știi nțe sociale și politice la
Paris, afirmându -se apoi ca publicist ș.a.
Dintre stabilimentele care au contribuit la pregătirea corpului
nostru de specialiști nu trebuie omisă Școala Politehnică a Universității
Libere din Bruxelles, creată în 1873, pentru a f orma corpul de ingineri
necesar unei țări a cărei industrie se afla în plină dezvoltare. Oferind o
formație cu adevărat „politehnică “, admiterea se făcea pe bază de
concurs, iar din cei patru ani necesari pentru absolvire, doi aveau un
caracter mai mult te oretic, doar ceilalți fiind destinați specializărilor.
Devenită Facultate de Științe Aplicate în 1890, ea elibera două tipuri de
diplome: una de inginer civil de mine, cealaltă de inginer civil de
construcții. Dintre tinerii români care au studiat aici men ționăm doar pe:
Grigore Bejan (n.1865), inițial ofițer de infanterie, care va obține în 1894
diploma de inginer la acest stabiliment, fiind unul din principalii
colaboratori ai lui Anghel Saligny la construcția podului de la
Cernavodă; Ștefan Hepites (1851 -1922) a urmat la Bruxelles deopotrivă
facultatea de științe și cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu,
dobândind în 1873 doctoratul în științe fizice și matematice, fiind
totodată și în prima promoție de ingineri ai Politehnicii de aici (1875), l a
revenire în țară lucrând ca inginer în porturile de la Brăila și Galați, iar
mai apoi fondând Institutul Meteorologic (1894); Elie Radu (1853 -1931)

311 a devenit profesor la Școala de Poduri și Șosele, iar apoi la Politehnica
din București ș.a.
Fondată în 18 17 și având cam aceeași structură cu stabilimentul
din Bruxelles, Universitatea din Liège a fost și ea frecventată de
numeroși români, din care sunt de amintit: Gh. Bengescu (1848 -1921),
care și -a luat aici doctoratul în științe politice și administrative (în 1871),
după ce urmase dreptul și literele la Paris, lucrând apoi în diplomație, dar
oferind totodată o vastă bibliografie a operelor lui Voltaire, precum și o
bibliografie franco -română pentru secolul XIX; Andrei Rădulescu
(1880 -1959), licențiat în dre pt și litere la București, după care își trece
doctoratul în științe juridice la Liège, devenind apoi profesor la
universitatea din capitală, afirmându -se ca un mare jurist; Theodor
Speranția (1856 -1929) a studiat aici literele și filosofia între 1884 -1887 ,
dobândind și doctoratul, devenind apoi profesor de literatură dramatică
la Academia de muzică și artă dramatică din București, scriitor și
jurnalist; Ioan Stravolca (1847 -1910) a urmat cursurile facultății de
științe din Liège, unde și -a luat doctoratul, devenind apoi profesor de
fizică generală la Universitatea din Iași ș.a.
Deosebit de atractive pentru străini au fost așa -numitele „școli
speciale “ din Gand și Liège (conectate însă la universitățile respective),
în fapt școli politehnice, preferate îndeo sebi de evreii de la noi, dar mai
ales de cei din Polonia. Dintre românii ce au frecventat astfel de
stabilimente, amintim pe: Virgil Alimănișteanu (n.1882), cu studii la
Școala de Mine și Institutul de Electricitate Montefiore din Liège, ajuns
directorul Societății „Lignitul “, membru în comitetul director al
„Creditului Minier “, „Petrol Govora “, „Petrolul Românesc “ etc;
Constantin Bușilă (1877 -1950) a dobândit diploma de inginer electrician
la Liège (1901), după care a lucrat la construirea portului Consta nța, a
fost profesor la Școala Ofițerilor de Marină și la Școala Națională de
Poduri și Șosele din București, președinte al UGIR, autor a numeroase
volume de specialitate etc; Alexandru Cotescu (1855 -1936) a urmat
Școala de Geniu Civil din Gand, ajungând d irector general al Căilor
Ferate, iar pentru scurt timp ministru de Industrie și Comerț (1918);
Teodor Ficșinescu (n.1877), inginer -diplomat la Liège, în 1907, la
Școala de Mine, director apoi la mai multe societăți de profil din țară și
în cele din urmă p rofesor de foraje și industria extractivă a petrolului și
gazelor naturale la Politehnica din București; Olga Greceanu
(1880 -1978) a făcut studii de chimie la Liège, iar după război, tot aici, a

312 urmat Academia de Pictură (până în 1923), după care a mers la Paris,
specializându -se în frescă la Academia lui Baudouin, consacrându -se în
țară ca autoare a unor impresionante compoziții murale; C. Turbatu
(1883 -1940) a urmat înainte de primul război cursurile de inginerie
electrotehnică la Liège, după care a făcut un stagiu de perfecționare în
armata Imperiului habsburgic, iar mult mai târziu a dobândit în țară și o
licență în drept, intrând în justiția militară, ajungând până la gradul de
general și devenind președinte al Curții de Casație militară, iar apoi
inspe ctor general al justiției militare; Mircea Volanschi (1883 -1974),
absolvent al facultății de științe din Iași (1905), după care urmează
cursurile Institutului Montefiore, devenind inginer electrician, director
general al Societății de Electricitate din Iaș i și profesor la Politehnica din
localitate ș.a.
De o reală căutare s -a bucurat Institutul Superior de Comerț din
Anvers, ce a început să funcționeze din 1853, într -unul din cele mai
importante centre economice și financiare ale Europei încă din zorii
epocii moderne. Până în 1897, acest stabiliment avea un ciclu de studii
de doar doi ani, atestat printr -o diplomă de „capacitate “, iar din 1876 de
„licența în științe comericlae “. În 1897 s -a mai adăugat un an de studii,
pentru diverse specializări în științe comerciale și consulare, specializări
extinse ulterior spre problemele coloniale (1901) și maritime (1905),
toate acestea finalizându -se printr -o diplomă de licență, iar din 1905
chiar cu posibilitatea susținerii unui doctorat în științe comerciale, după
un stagiu suplimentar de doi ani. Nu întâmplător, în aceste împrejurări,
publicul studențesc al stabilimentului a fost în anumite perioade
preponderent străin: în 1863 -1867, din cei 358 de tineri înmatriculați,
doar 164 erau belgieni; ponderea acestora va crește de prin anii ‘70 ai
veacului XIX până la debutul celui următor (în 1873 -1877, din 666
studenți, 372 erau belgieni, iar între 1883 -1887, din 688 înregistrați, 402
figurau ca belgieni), pentru ca apoi străinii să dețină supremația (între
1903 -1907, di n 1359 studenți, 793 erau străini, iar între 1922 -1927, din
1510 înmatriculați, 878 proveneau din afara Belgiei, în acest ultima caz
românii situându -se pe locul al doilea, cu 192 tineri, după polonezi, care
erau în cuantum de 267)345.

345 Cf. Laurențiu Vlad, Români la școlile Europei. Titularii de doctorat la
Universitatea Liberă din Bruxelles, 1884 -1914, citat.

313 Așadar, acest Institut a avut un rol însemnat în pregătirea elitei
economice de la noi, fiind frecventat de un număr impresionant de
tineri346. Între 1887 -1914, au fost înscriși la acest stabiliment 281 de
studenți din actualul teritoriu al României, anul de vârf fiind 1904/5,
când apar înmatriculați 33. Este de remarcat însă că cei mai mulți
proveneau din Moldova și aparțineau populației evreiești. Pe de altă
parte, între 1868 -1914 au obținut diploma de capacitate sau de licență
170 de tineri din acest spațiu. Printre aceștia din urmă, selectiv, s -au
numărat: Vasile Conta (1845 -1882), absolvent în 1871, care va urma
apoi și dreptul la Bruxelles (finalizat cu un doctorat în 1872), ajungând
ulterior profesor de drept civil la Universitatea din Iași, ministru al
Cultelor și Instrucți unii Publice într -un guvern liberal (1880), judecător
la Înalta Curte de Casație, autor al unor importante scrieri filosofice
originale despre „teoria fatalismului “, „teoria ondulației universale “
ș.a.347; Nicolae Butculescu (n.1867), absolvent în 1889, ajun s profesor
de contabilitate la București (1899 -1903), membru al Camerei de
Comerț și Industrie, al mai multor consilii de administrație ale unor
societăți industriale, cenzor pe la bănci, președintele delegațiilor române
de experți contabili la Congresele de la Amsterdam (1926), New York
(1929) și Londra (1933), autor al mai multor lucrări de specialitate;
Constantin Bosianu (1869 -1936), absolvent în 1890, ajuns profesor de
contabilitate la Academia de Înalte Studii Agronomice din București,
referent la Îna lta Curte de Conturi, cu studii publicate despre legislația
vamală și comerțul exterior; Felix Ghelerter (n.1908) a făcut apoi o
carieră de jurnalist, fiind printre altele corespondent pentru Belgia al
ziarului ieșean „Opinia “; Gheorghe Moroianu (1870 -1945 ), absolvent în
1892, după care va urma École Libre des Sciences Politiques din Paris
(1892 -1895), a cărui carieră a fost deja prezentată când s -a vorbit despre
instituția din urmă; George Iorga (1873 -1933), frate cu Nicolae Iorga, a
studiat aici în 1905, pentru ca doctoratul să -l susțină la Gand, fiind o

346 N. Bocșan, N. Bărbuță, Contribuții la formarea elitelor economice
Românești. Studenții din România și din Transilvan ia la Institutul Superior de
Comerț din Anvers (1868 -1914), în vol. Itinerarii istoriografice, ed. Gabriel
Bădărău, Iași, Fundația Academică „A.D. Xenopol “, 1996, p.471 -488 (cu o
versiune în limba franceză în „Colloquia. Journal of Central European History “,
Cluj, III -IV, 1996 -1997, no.1 -2, p.167 -183).
347 Florin Cântec, Vasile Conta, Iași, Edit. Princeps, 2005.

314 vreme profesor și ulterior director în Ministerul Industriei și Comerțului
etc; N. Răducan -Popescu (n.1877), care după absolvirea acestei școli a
fost mai mulți ani atașat comercial al României în Orient, în Belgia și
Olanda, lucrând apoi în cadrul Ministerului de Industrie și Comerț, iar ca
om politic fiind prefect de Prahova și Olt; Krikor Zambaccian
(1889 -1962), care s -a afirmat însă ca un mare colecționar de artă ș.a.
Nu putem omite dintre stabilimentel e de învățământ superior
Institutul de Științe Agronomice din Gembloux, fondat în 1860 și situat
în partea francofonă a Belgiei, unde, printre puținii tineri români, am
putea aminti pe Mircea Al. Bădărău (n.1887), ajuns aici după o licență în
drept la Iași , devenind apoi profesor la Academia de Înalte Studii
Agronomice, inspector general al Corpului Agronomic, chiar prefect al
Poliției Iași, senator etc.
Departe de a fi un simplu act de formalitate, acceptarea de către
guvernul belgian a unor tineri de la n oi pentru desăvârșirea carierei
militare a constituit una din filierele educaționale pline de semnificație.
Asemenea stabilimentului parizian, acceptarea ca elev al Școlii de
Aplicație de Artilerie și Geniu din Bruxelles era condiționată de
susținerea unor examene de absolvire a Școlii Tehnice Superioare, ceea
ce conferea atuuri suplimentare românilor care au trecut pe aici. În aceste
împrejurări, instituția de înaltă pregătire militară a fost frecventată de:
Gr. Crăiniceanu (1852 -1935), care s -a specializa t la această Școală în
fortificații (cu H. Brialmont), devenind apoi general și profesor pe la
diverse instituții de învățământ superior militar, șef al Statului Major, iar
pentru scurt timp chiar ministru de Război; Ion Jitianu (1867 -1938),
prezent aici î ntre 1896 -1899, a ajuns general de divizie, profesor la
Școala de Război din București și la Școala de Aplicație a Marinei din
Constanța; Vasile Rudeanu (1871 -1965), care a frecventat cursurile
acestei instituții între 1892 -1894 (fiind coleg și prieten cu Georges
Theunis, viitorul prim -ministru al Belgiei), ulterior cu rosturi importante
în înzestrarea armatei române, având apoi un rol de seamă în pregătirea
intrării României în primul război mondial, ca trimis al guvernului la
Roma, Paris și Londra, ajungâ nd până la funcția de general de Corp de
Armată.

315 Tentative Iberice

Deși nu a cunoscut un aport cât de cât substanțial de studioși
veniți din spațiul românesc, Spania a figurat printre destinațiile câtorva
dintre ei, unii devenind profesori universitar i. În fapt, Spania nici nu
putea prezenta un interes prea mare din punct de vedere
instituțional -educativ, până spre finele secolului XIX învățământul de
toate gradele fiind de nivel destul de redus, poate chiar mai redus decât
în România, iar diversele si ncope – precum suprimarea libertății
învățământului în 1875, inexistența unui minister specializat al educației
până în 1900 etc – neputând oferi coerență și atractivitate pentru un
eventual public cât de cât motivat348. În plus, deși pe la mijlocul veacului
XIX existau zece universități, organizate după modelul centralist
francez, singura care putea să reprezinte ceva într -o anume ierarhie era
Universitatea Centrală din Madrid349, doar aceasta având dreptul de a
acorda titlul de doctor în toată peninsula. Cu t oate acestea, ca și în cazul
României, un rol important în formarea elitei spaniole l -au avut
universitățile occidentale, îndeosebi cele francophone (din Franța, Belgia
și Elveția), dar într -o oarecare măsură și cele din Italia, Anglia și Austria,
îndeoseb i după 1900350.
De altfel, până la începutul veacului XX, doar doi viitori
profesori universitari români și -au completat formația intelectuală și în

348 J.-L. Guereña, L’Université espagnole vers 1900 , în vol. Sozialer Raum und
akademische Kulturen. Studien zur europäischen Hochschul – und
Wissensch aftsgeschichte im 19. und 20. Jahrhundert , herausgegeben von J.
Schriewer, E. Keiner, Ch. Charle, Frankfurt am M., Berlin, Peter Lang, 1993,
p.113 -131; Martínez Jiménez -Landi, Breve historia de la Institución Libre de
Enseñanza , Sevilla, Consejería de Educ ación y Ciencia, 1998.
349 Această universitate a funcționat de fapt în apropierea Madridului, la Alcalá
de Henares, transferându -se în metropolă, temporar, în 1820 și definitiv în 1836.
Vezi L’Université en Espagne et en Amérique Latine du Moyen Âge à nos j ours,
vol. I: Structures et acteurs, ed. J.L. Guereña, E.M. Fell et J.R. Aymes, Tours,
Publications de l’Université de Tours -CIREMIA, 1991.
350 Cf. Carolina Rodríguez López, Apprendre à l’étranger ce dont nous avons
besoin chez nous. Note sur les voyages d’é tudes des universitaires espagnols
(1900 -1939), în vol. Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation
of Nation States in Europe (second part of the 19th century -1939), ed. Natalia
Tikhonov și Victor Karady, Budapest, CEU -Pasts, Inc., 2005, p.9 -18.

316 Spania: Ștefan Vârgolici (1843 -1897) și Andrei Vizanti (n.1844). Cel
dintâi, după o licență luată la Univers itatea din Iași, a urmat câteva
cursuri complementare și la Universitatea din Madrid, apoi la alte
instituții similare din Paris, Würzburg și Berlin. În urma periplului iberic,
a elaborat câtorva studii asupra literaturii spaniole351, fiind totodată și
primu l traducător al lui Don Quijote în limba română. În ceea ce -l
privește pe Andrei Vizanti, și acesta a fost absolvent al Universității din
Iași (în 1865), în anul următor căpătând o bursă de stat pentru a studia la
facultatea de filosofie și litere din Madr id, unde după doi ani va susține o
teză de licență despre istoria românilor. Din perioada anilor petrecuți la
Madrid se păstrează de la cel din urmă o serie de texte publicate în
„Buletinul Instrucțiunii Publice “, sub forma unor corespondențe, ce
tratează diverse subiecte relative la mișcarea intelectuală spaniolă,
colaborând totodată acolo – în 1867 – la publicația „La Enseñanza “.
Despre un contact al lui V.A. Urechia cu mediul formativ
spaniol – de rang universitar – nu se poate vorbi, legăturile acestuia fiind
într-o primă etapă mai degrabă familiale, prin căsătoria lui, în 1857 (la
Paris), cu Françoise Dominique Plano (1831 -1858), fiica doctorului de
Plano, medicul reginei Izabela a Spaniei. La scurt timp de la căsătorie
pleacă în peninsulă, unde stă din august până în noiembrie 1857, și deși
soția lui va muri în anul următor, Urechia va mai întreține însă legătura
cu foștii socri, pe care îi va vizita de mai multe ori, manifestând totodată
și un anume interes pentru spațiul cultural iberic352. După primul război
mondial, chiar dacă nu în rețeaua universitară, Constantin Marinescu
(1891 -1982) a întreprins mai multe călătorii de documentare în Spania.
Absolvent al Universității din București, a urmat un stagiu de
specializare la Paris, pentru ca din 1920 să f ie interesat de istoria
catalană, publicând de altfel volumul La politique orientale d’Alphonse

351 Șt.G. Vârgolici, Miguel Cervantes autorul lui Don Quijote , în „Convorbiri
literare “, II, 1868, nr.18, p.292 -296; nr.20, p.324 -329; idem, Studii asupra
literaturii spaniole , în „Convorbiri literare “, III, 1869, nr.4, p.65 -69; nr.5,
p.83-86; nr.6, p.90 -100 (despre Lope de Vega); idem, Don Pedro Calderon de
la Barca. Urmarea artei dramatice , în „Convorbiri literare “, III, 1869, nr.19,
p.325 -332; nr.20, p.347 -355; 1870, nr.21, p.375 -380; nr.22, p.389 -398 ș.a.
352 Paul Păltănea, V.A. Urechia. Interférences av ec le monde espagnol, în
„Revue roumaine d’histoire “, t.XXXI, 1992, nr.1 -2, p.145 -158.

317 V d’Aragon, roi de Naples353, care îi va aduce calitatea de membru
corespondent al Academiei Regale din Barcelona (1923), dar și premiul
Patxot în 1928, la tomul amintit adăugându -se de -a lungul vremii și alte
câteva studii de istorie iberică.

Spre Elada

Deși o mare parte din intelectualitatea „literară “ românească din
a doua jumătate a veacului XIX încă mai era beneficiara unor cunoștințe
temeinice de limbă gre acă, iar lumea elenă a exercitat mereu o profundă
înrâurire asupra culturii moderne354, Atena a rămas departe de interesul
tinerilor din spațiul nostru în căutarea desăvârșirii unei educații elevate.
Cu toate că în capitala Greciei funcționa o universitate î ncă din 1837, iar
până la începutul secolului XX au frecventat -o aproximativ 17.000 de
studenți, străinii au fost prea puțin prezenți, cu excepția – dacă îi privim
ca „străini “, la rigoare – a tinerilor greci locuitori ai unor regiuni de sub
alte autorităț i statale (Macedonia, Epirul, Thessalia, Insulele Egeei,
Creta, Cipru, ș.a) sau proveniți din țări unde existau semnificative
comunități de etnici greci, precum România, Austro -Ungaria sau Rusia.
Acest din urmă aspect motivează într -un fel și prezența unor studioși de
la noi la Universitatea din Atena, o mare parte din ei fiind greci, a căror
atestare o avem încă din 1845355.
Opțiunea pentru Atena în cazul acestor tineri greci din spațiul
românesc poate fi atribuită în principal sentimentelor „patriotice “, la fel
cum nu pot fi neglijate nici interesele strict profesionale ori cele de
natură financiară, pentru că altminteri, nivelul relativ scăzut al calității

353 Reeditată: La politique orientale d’Alfonse V d’Aragon, roi de Napoles
(1416 -1458), Barcelona, Institut d’Estudis Catalans, 1994, 262 p.
354 Pentru context: Leonidas Rad os, Sub semnul acvilei. Preocupări de
bizantinistică în România până la 1918, București, Edit. Omonia, 2005.
355 Vezi Leonidas Rados, Students from the romanian land at the University of
Athens (1845 -1890), în „Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol “, Iași,
XXXVII, 2000, p.295 -314.

318 studiilor de aici a purtat cohorte imense de tineri greci din peninsulă spre
alte mari centre universi tare europene356.
Etnicii români pot fi regăsiți în principal ca studenți la facultatea
de teologie ortodoxă și la cea de filosofie și litere, majoritatea fiind
bursieri ai s ⁴atului. Dintre cei care s -au pregătit aici pentru o carieră
eclesiastică, menționă m pe: Teodor Atanasiu (1851 -1927), care a ajuns
arhiereu locotenent și vicar al Mitropoliei din București, iar din 1912
episcop de Roman, fiind traducătorul Omiliilor Sfântului Ioan Gură de
Aur, în nouă volume; Gherasim Saffirin (1849 -1922) a devenit profe sor
și director al Seminarului Teologic din Râmnic, pentru ca mai apoi să fie
ales episcop de Roman, realizând totodată importante traduceri de texte
ecleziastice din greacă și franceză; Petru Stancu Clinceni (1847 -1910),
care a ajuns episcop al Dunării de Jos, iar din 1902 mitropolit al
Moldovei ș.a.
Oricum, studiile la universitatea ateniană nu au reprezentat
pentru mulți tineri de la noi decât momente pasagere, în scopul
specializării în varii materii, pentru ca apoi, mai toți, să -și desăvârșească
instrucția superioară pe la marile universități apusene: Constantin
Erbiceanu (1938 -1913), de pildă, va deveni un neoelenist de seamă, dar
și după ce a studiat la Paris; Ion Barnea (1913 -2004) a urmat cursurile
facultății de teologie din Atena, dar va frecventa apoi și universitatea din
Berlin, pentru ca în 1940 să -și susțină doctoratul în arheologie
paleocreștină și bizantologie în capitala Greciei; Ion Kalinderu
(1840 -1913) a urmat dreptul la Atena (din 1856), dar apoi va merge tot
în capitala Franței ș.a.
Însă tema prezenței studenților români aflați la studii în Grecia
rămâne încă una deschisă și oarecum problematică în măsura în care
limba elenă are tot mai puțini adepți la noi, cercetările inițiate de
Leonidas Rados și cu rezultate notabile pentru epoca de până la finele
veacului XIX necesitând a fi continuate și pentru prima jumătate a
secolului următor.

356 Vezi Nicolas Manitakis, L’essor de la mobilité étudiante internationale à
l’âge des Etats -nations. Une étude de cas: les étudiants grecs en France
(1880 -1940), Thèse dirigée par Gérard Noiriel, Paris, École des Hautes Etude s
en Sciences Sociales, 2004.

319 Afinitățile proximității

Deși într -o măsură mai mică, unele universități din Rusia au
contribuit și ele la formarea (specializarea) în anumite branșe de studiu a
câtorva viitori universitari români (și nu numai), îndeosebi în slavistică.
Deși stabilimentele rusești, datorită atmosferei politice atât până la
revoluția bolșevică, cât și după aceea, nu au fost capabile să rețină
propriul ei public studențesc , mulți mergând la studii în apusul
Europei357 – așa cum de altfel a rezultat și din diversele statistici
comparative prezentate de -a lungul acestei cărți –, în ceea ce privește
subiectul nostru vom invoca aici doar câteva exemple de tineri români
care au fr ecventat universitățile acestui spațiu, evident, într -un alt context
motivațional și nu la fel de mulți ca cei proveniți din – să zicem –
Serbia358 sau Bulgaria359. Pentru că deși Rusia a fost o mare
producătoare de studenți migranți, ea a primit totuși regula t – deși în

357 Cf. Patrick L. Alston, Education and the State in Tsarist Russia, Stanford,
Stanford University Press, 1969; James C. McClelland, Autocrats and
academics. Education, culture and society in Tsarist Russia, Chicago,
University of Chicago Press, 1979; Samuel Kassow, Students, Professors and
the State in the Tsarist Russia , Berkeley, Los Angeles, University of California
Press, 1989; G. Hausmann, Der Numerus clausus für jüdische Studenten im
Zarenreich, în „Jahrbücher für Geschic hte Osteuropas“, 41, 1993, nr.4,
p.509 -531.
358 Spre finele veacului XIX, universitățile din Rusia se aflau pe locul trei ca
preferință pentru studenții originari din Serbia (cf. Ljubinka Trgovčević,
Planirana elita. O studentima iz Srbije na evropskim unive rzitetima u 19. veku,
Beograd, 2003, p.316). Vezi și V.G. Karasev, I.I. Kostuško, L.I. Utkina,
Ausländische Studenten aus slawischen Ländern an der Moskauer Universität
in der zweiten Hälfte des 19. und Anfang des 20. Jahrhunderts, în vol. Wegenetz
europäi schen Geistes. II. Universitäten und Studenten. Die Bedeutung
studentischer Migrationen in Mittel – und Südosteuropa vom 18. bis zum 20.
Jahrhundert, hrsg. Richard Georg Plaschka und Karlheinz Mack,
Wien/München, Verlag für Geschichte und Politik/Oldenbourg , 1987,
p.241 -249.
359 Dimitar Vessélinov, Formation de l’élite bulgare (1878 -1939). Étude
préliminaire, în vol. Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation
of Nation States in Europe (second part of the 19th century -1939), ed. Natalia
Tikhonov și Victor Karady, Budapest, CEU -Pasts, Inc., 2005, p.83 -90.

320 număr limitat – tineri originari din statele naționale slave cu care avea
afinități (sârbi și bulgari îndeosebi), ca să nu mai vorbim de migrația
internă a studenților proveniți din rândul diverselor minorități naționale
(precum polonezii), pri vate de universități proprii în interiorul
imperiului.
Absolvent al facultății de filosofie și litere din Iași cu o teză de
licență despre Istoria coloniei Sarmizegetusa (1885) și beneficiind de
„protecția “ lui B.P. Hasdeu și I. Bianu360, Ion Bogdan este tri mis în 1886
de ministrul Instrucțiunii Publice (D.A. Sturdza) într -o călătorie de
studii, de 3 luni, în Germania de Nord (Prusia, Saxonia, Turingia), cu
sarcina de a analiza la fața locului organizarea învățământului secundar,
iar în anul următor obține o bursă pentru Italia. Nu mult timp după aceea,
în 1888, capătă un nou stipendiu, de data aceasta mai consistent, pentru
specializare în slavistică, în Rusia, atât la îndemnul lui Hasdeu, dar și
datorită lui Titu Maiorescu361.
Necesitatea de a pregăti special iști în acest domeniu provenea
din interesul sporit față de mărturiile slavone, mai puțin cercetate până
atunci de români, dar care vor deschide noi orizonturi în cunoașterea
trecutului, îndeosebi a evului mediu. Faptul fusese remarcat și de Vasile
Alecsan dri, într -o epistolă către I. Negruzzi, încă din 15 septembrie
1875: „M -am mirat de procedeul lui Maiorescu (…) de -a trimite la Paris
pe Panu, Lambrior și Slavici, când noi avem nevoie de oameni care să
cunoască limba slavă. Atâtea documente stau ascunse și neexaminate în
bibliotecile din Polonia și Rusia! Chiar în Moscova și la Kiev se găsesc o
mulțime, foarte importante pentru noi și pe care guvernul Rusiei ar învoi
să le consultăm… Și cu toate acestea, un singur literat avem în toată țara,
care să cu noască limba slavă… Hajdeu…, și Hajdeu nu poate să pună
piciorul în Rusia de frică de -a nu merge mai departe [în surghiun] “362.
Evident, condițiile din Rusia nu erau nici măcar ca la noi, pentru
a stârni cuiva entuziasmul unui mai îndelungat sejur. De a ltfel, I. Bogdan
se plângea lui Bianu încă din octombrie 1888 de vremea deosebit de

360 Cf. Scrisori către Ioan Bianu , I, ed. Marieta și Petre Croicu, București, Edit.
Minerva, 1974, p.114 -133.
361 Cf. I. Negruzzi, Ioan Bogdan, Al. Vlahuță, A. Xenopol și manuscripte ale lor,
în „Analel e Academiei Române. Memoriile Secțiunii Literare “, s.III, t.1, mem.
2, București, 1923, p.22.
362 V. Alecsandri, Scrisori , I, București, f.edit., 1904, p.76.

321 friguroasă de la St. Petersburg, în plus „viața e proastă și scumpă și cum
văd, voi trăi mai prost ca -n Viena “ (prețurile alimentelor fiind ridicate,
multe de calitate îndo ielnică, cu excepția ceaiului etc)363. Însă după
inerenta adaptare, Bogdan descoperă și beneficiile. În afara celor
științifice (îndeosebi în ce privește slavona), ardeleanul începe să -și
formeze o tot mai bună opinie despre oamenii și civilizația acestora:
„rușii sunt foarte cumsecade; de o sută de ori mai primitori și mai sinceri
decât nemții, mai puțin formaliști decât noi și incomparabil mai cinstiți.
Am început a crede că e o mare greșeală a numi pe acești oameni
barbari, cum avem obiceiul a -i numi noi f ără să -i cunoaștem “364, ceea ce
indică și existența a multor prejudecăți față de spațiul slav, generate de o
experiență istorică a românilor nu tocmai fericită în ceea ce privește
relațiile politice cu Rusia. De altfel, o asemenea mentalitate părea să se
contureze chiar și la I. Bogdan, după cu rezultă din epistola adresată lui
Iacob C. Negruzzi la 14 aprilie 1889: „Rusia e o astfel de putere încât
când ai intrat în gh earele ei, cu greu mai poți scăpa. De când sunt aci și
văd cu ochii mei ce presiune exercită rușii asupra altor popoare mici, mi
se umple sufletul de ura ce o are orice ființă slabă pentru alta puternică și
amenințătoare, când aceasta n -o lasă să trăiască “; „A cultiva simpatie
pentru Rusia în poporul nostru, a căuta să -l apropii de ruși, de care și
altfel e prea aproape prin aceeași credință, mi se pare că ar fi o politică ce
ne-ar duce la urma urmelor la o abnegare a individualității noastre
naționale “365.
Evident, sunt reflecții ocazionale, dar pline de substanță, mereu
îmbogățite cu câte ceva p e parcursul perioadei petrecute în Rusia. Aflat
în 1889 la Moscova, o găsește „frumoasă și originală, când o privești din
clopotnița înaltă a Kremlinului; când ești însă silit să umbli pe jos prin
strade pline de toate duhurile, prăfoase și strâmte și murd are; când mai
ești silit să prânzești în tractire scârboase (locale mijlocii nu se află) și să
trăiești foarte modest, îți cam trece pofta de cercetări archivalice ori
filologice. Din toate orașele câte am văzut, în nici unul viața bogaților nu
stă într -un contrast așa de mare cu a săracilor, ca aci. Oamenii de seama
mea trebuie să se aclimatizeze cu voie, făr’ de voie cu cea din urmă, căci

363 Scrisori către Ioan Bianu, I, p.169.
364 Ibidem, p.171.
365 I.E. Torouțiu, Gh. Cardaș, Studii și docum ente literare, vol. I (Junimea),
București, Institutul de Arte Grafice „Bucovina “, 1931, p.234.

322 n-au altă alegere. Dacă archivele și bibliotecile n -ar fi așa de bogate în
materiale prețioase pentru slavistică și pe ntru istoria noastră, n -aș putea
sta nici două luni în Moscova “366. Însă perioada petrecută în Rusia – la
St. Petersburg și Moscova adăugându -se și Kievul – va fi deosebit de
profitabilă pentru viitorul său intelectual367, la înto arcere ocupând
catedra de slav istică a Universității din București (în 1891) și creând o
adevărată „școală “ în acest domeniu368.
Alături de Ioan Bogdan trebuie amintită și prezența altor viitor
intelectuali de la noi, precum Alexandru Boldur (1886 -1882), viitor
profesor de istoria româ nilor la Iași. Originar din Chișinău, Boldur a
urmat cursurile facultății de drept și ale Institutului Arheologic Superior
din Petersburg, devenind asistent la această universitate (1911) și docent
pentru istoria dreptului (1917), pentru ca la finele războ iului mondial să
fie numit profesor la Institutul Superior Juridic din Sevastopol
(1918 -1921), după care va trece pentru scurtă vreme la Universitatea din
Crimeea (martie -octombrie 1921), pentru ca în cele din urmă să ajungă
la cea din Iași, inițial la „fi liala“ ei de teologie din Chișinău.
Iar acestea nu sunt singurele exemple de intelectuali care într -o
anumită măsură își datorează formația universităților rusești, mulți din
aceștia fiind originari din Basarabia, spațiu care după 1918 a intrat sub
autori tatea administrativă a statului român. În felul acesta, ne putem
explica cum într -o viitoare bază de date a studioșilor noștri în Rusia,
cuantumul lor va fi semnificativ, cu toate că ponderea românilor în
universitățile de aici indică în mod evident o subr eprezentare.
Deși aproape înconjurați de o lume slavă, așa cum s -a constatat
mai sus interesul românilor pentru studii superioare în stabilimente
slavofone a fost extrem de redus. Mai degrabă nevoia unor stricte
specializări au îndreptat pașii unora spre statele din preajmă, iar prin
faptul că după 1918 Rusia a devenit un stat sovietic, închis ermetic spre
orice schimburi intelectuale cu democrațiile timpului, a determinat un

366 Ibidem, p.238 -239.
367 Vezi Damian P. Bogdan, Legăturile slavistului Ioan Bogdan cu Rusia
[1888 -1914], în vol. Studii privind relațiile româno -ruse, III, Bucure ști, 1963,
p.181 -339; idem, Ioan Bogdan în circuitul slavisticii europene, în „Studii.
Revistă de istorie “, tom. 18, 1965, nr.1, p.3 -23.
368 Mihail Dan, Despre Activitatea didactică a lui Ioan Bogdan , în „Anuarul
Institutului de istorie din Cluj “, VIII, 196 5, p.235 -275.

323 oarecare aflux spre Polonia, de pildă, redescoperită ca o țară cu care
aveam încă multe lucruri în comun.
În acest context, spre Polonia s -au îndreptat o serie de viitoare
personalități ale culturii române, din care amintim acum pe: Gh.
Duzinchevici (n.1904), licențiat al Universității din Iași, după care și -a
susținut doctoratul la Universitatea din Lwow, în 1932, devenind lector
de limba polonă la București, apoi predând în învățământul superior din
Cluj; Petru Caraman (1898 -1980), care după absolvirea facultății de
litere din Iași (1921), a trecut prin mai multe universități din Po lonia
(Cracovia, Varșovia și Lwow), pentru ca în 1928 să -și susțină doctoratul
în slavistică la Cracovia, mergând ulterior la specializare la Belgrad și
Zagreb, în 1938 ocupând catedra de slavistică de la Iași; Al. Filipașcu
(1902 -1956) a urmat teologia la Lwow după ce a absolvit Colegiul „De
Propaganda Fide “, devenind profesor la Institutul Teologic din Cluj;
Grigore Nandriș (1895 -1968), care s -a specializat în relațiile
româno -slave, studiind la Cracovia și obținând un doctorat în 1922,
pentru ca ulterior să ocupe catedra de slavistică de la Cernăuți; P.P.
Panaitescu (1900 -1967) în același scop s -a îndreptat spre Cracovia între
1923 -1924, devenind apoi profesor la Universitatea din București ș.a.
Dar nu numai studiile istorico -filologice au constituit un stimul,
ci chiar și alte domenii, Olga Necrasov (1910 -2000) – de exemplu –
specializându -se aici în serologie antropologică și anatomie umană și
comparată (în 1935 și 1938), devenind ulterior profesor la Universitatea
din Iași.
Nu vom putea omite însă din aceste proximități prezența unor
români în Serbia și Croația. Deși cu o veche tradiție în ceea ce privește
învățământul elevat din fostul Imperiu habsburgic – sub forma unei
Academii iezuite, fondate încă din 1669 de împăratul Leopold I –, de un
învățămân t universitar la Zagreb, în sens modern, nu se poate vorbi
decât din 1874, odată cu actul fondator al lui Franz Joseph, cel care a
mai pus bazele stabilimentelor de educație superioară de la Cluj și
Cernăuți. Însă pe aici a trecut Ilie Bărbulescu (1875 -1945), care după
licența în țară și călătorii de studii la Praga, Leipzig, Berlin și Viena și -a
susținut doctoratul în slavistică la Zagreb (în 1899), devenind ulterior
profesor la Universitatea din Iași. Și tot aici s -a specializat în slavistică
Iosif Popovi ci (1876 -1928), prezentându -și apoi doctoratul în filologie la
Viena, în 1900, devenind profesor la Universitatea din Cluj. Iar dintre cei
care s -au specializat la Belgrad, se cuvine a invoca pe Anton Balotă

324 (n.1901), care după o licență în litere la Bucur ești, s -a specializat la
Belgrad în slavistică și albaneză, obținând aici și doctoratul, iar apoi
fiind profesor secundar și asistent la Universitatea din București.

Orizonturi anglo -saxone

Nici Anglia nu a rămas multă vreme în afara interesului
studioș ilor români, îndeosebi pentru specializarea în diverse domenii nu
neapărat „literare “. Cu câțiva ani înaintea primei conflagrații mondiale,
după ce urmase în țară cursurile Universității din Iași și la o vârstă destul
de înaintată pentru un astfel de scop, Ioan Botez (1872 -1947) s -a
specializat la Londra în limba și literatura engleză. Ajuns acolo în iulie
1909, constată că „organizarea școlilor e cu totul deosebită “ și că
„cunoștințele noastre despre Londra sunt legende ridicule “369. Deși în
Anglia trăia „în tre oamenii cei mai civilizați din lume “, gândurile îi sunt
mereu la Iași, „la străzile lui sparte “, dar unde i se aflau soția și copilul,
iar în plus era din nou bântuit de febra tifoidă370. Ulterior, va publica însă
volumul Aspecte din civilizația engleză, care conține – din perspectiva a
ceea ce ne interesează aici – două capitole despre „Educația și viața
publică “ și „Ramurile de învățământ “.
Fără a fi căutată sistematic de către tinerii români, universitatea
londoneză a fost totuși frecventată de: Ion G . Bălteanu (n.1887), care
după un doctorat în țară, a continuat specializarea la Strasbourg și Paris,
ulterior frecventând și Institutul Lyster din Londra (1924 -1926),
devenind apoi profesor de patologie generală la Universitatea din Iași;
Marcu Beza (1882 -1949), care și -a continuat studiile aici și la Oxford
între 1909 -1914, după ce și -a luat licența în litere la București, lucrând
apoi în diplomație, multă vreme chiar în Anglia; Eugen Chirnoagă
(1891 -1965), după o licență în chimie la București și -a trecu t doctoratul
în aceeași materie la Londra, în 1925, după care a urmat o specializare la
Upsala, devenind apoi profesor la Politehnica din capitală; N.
Georgescu -Roengen (1906 -1994) și -a trecut licența în științe la
București, doctoratul l -a susținut la Par is (în statistică), pentru ca apoi să

369 Scrisori către Ibrăileanu, II, ed. M. Bordeianu, V. Botez, Gr. Botez, I.
Lăzărescu și Al. Teodorescu, București, Edit. Minerva, 1971, p.29.
370 Ibidem, p.30.

325 urmeze cursuri de specializare la Londra, ajungând profesor, director la
diverse instituții economice, pentru ca în urma persecuțiilor legionare să
emigreze în SUA; Constantin Iliescu (1892 -1978) și -a trecut doctoratul
în medicină la București, pentru ca între 1919 -1923 să se specializeze la
University College Hospital în cardiologie, ajungând ulterior profesor la
universitatea din capitală; Ion Nicolau (1885 -1963), după studii
medicale la București, își continuă specia lizarea la Paris și Londra, în
capitala Angliei frecventând Institutul „Lyster “ (1927), pentru ca apoi să
fie numit profesor de patologie generală și medicină infantilă la
Universitatea din Iași; I. Ștefanovici -Svensk (1888 -1954) și -a luat licența
în liter e la București, în 1913, pentru ca după război, în anii 1924 -1927,
să studieze în capitala Marii Britanii, unde își va susține și doctoratul,
devenind apoi profesor de engleză la Academia Comercială din Cluj ș.a.
Evident, și alte stabilimente de învățământ superior din Anglia
au fost frecventate mai mult sau mai puțin sistematic de către români,
din care mai amintim acum pe: Leon Baliff (n.1892), cu studii medicale
în țară, iar după un stagiu la Oxford și Cambridge (1924 -1925) – unde a
studiat fiziologia ne rvoasă – a ajuns profesor la Universitatea din Iași și
director al Clinicii de la Socola (1928 -1936); Ion Bruckner (1912 -1980),
după un doctorat la București, în medicină, a urmat cursuri de
specializare la Manchester, între 1938 -1939, ajungând apoi profes or la
Universitatea din București; Victor Budeanu (n.1900), care a făcut studii
comerciale la Universitatea din Edinburg, intrând apoi în serviciul
Ministerului de Externe român; Mihail Holban (n.1861), absolvent al
liceului la Lausanne, după care va conti nua studiile superioare la Paris și
la Cambridge, fiind apoi o vreme consul general la Geneva (1894 -1896)
și în mai multe rânduri reprezentant al guvernului român pe la diverse
congrese internaționale; Constantin Karadja (1889 -1950) a studiat la
Cambridge, intrând apoi în diplomație, însă afirmându -se ca un mare
colecționar de carte rară și incunabule .
Sunt acestea doar câteva repere, neoprindu -ne acum – de pildă –
asupra acelora care au studiat aici ca bursieri ai Fundației Rokefeller, în
sine tema unei vo luminoase lucrări, dar asupra cărora ne vom opri doar
cu titlu de sugestie ceva mai jos.
Deși mult mai târziu, universitățile nord -americane au contribuit
și ele la deschiderea unor noi orizonturi studioșilor veniți din România,
îndeosebi pentru specializa re în varii domenii, din care cele medicale și
tehnico -aplicate par a se situa pe primul loc. Însă călătoriile de studii ale

326 tinerilor de la noi și contactul cu America postbelică a generat un alt tip
de mentalitate, diferit de cel european, fapt remarcat de altfel de mulți
dintre ei371, ceea ce a generat chiar un soi de literatură372.
Concepute și dezvoltate într -un spirit de „serviciu comunitar “,
cu caracter funcțional, instrumental și pragmatic, universitățile
americane trebuiau să răspundă unor nevoi în pr imul rând practice. Dacă
la începutul perioadei interbelice nu toți au înțeles cât de cât convenabil
învățământul superior din acest spațiu (comparativ cu cel european), cu
stabilimentele lui de stat și private, în care individualismul comunităților
se com pleta cu convingerea că progresul unei societăți nu se întemeiază
doar pe diplome, ci pe o ideală și pragmatică însușire a oricărei profesii,
treptat percepția s -a schimbat, universitățile americane apărând ca un
model de succes și eficacitate îndeosebi în ceea ce privește activitățile de
cercetări specializate.
Cum de la sine se înțelege, nu vom intra acum în particularitățile
învățământului academic nord -american, însă se cuvine a menționa
faptul că majoritatea românilor ajunși la specializare peste ocea n au
beneficiat în principal de burse ale Fundației Rokefeller. De altfel,
marele filantrop și magnat al petrolului, John D. Rockefeller Sr., a fondat
în 1901, la New York, un stabiliment după modelul Institutului Pasteur
din Paris, sub titulatura de Rocke feller Institute for Medical Research, ce
reunea laboratoare de cercetare alături de un spital. În preajma primei
conflagrații mondiale, Fundația a decis să furnizeze mijloace financiare
universităților ce se antrenau într -o eficientă împletire a cercetări i cu
practica spitalicească, prima care s -a implicat fiind Johns Hopkins
University, urmată apoi și de altele. În acest context, Fundația s -a extins
oarecum și în Europa, creându -se în Anglia, în 1919, Medical Research
Council, nu puțini fi ind românii care au beneficiat de un atare suport
pentru studii în Marea Britanie.
Cu astfel de stipendii au plecat de pildă în Statele Unite: Ioan
Alexa (n.1897), deja asistent la facultatea de medicină din Iași, care
dobândește certificate în „Public Health “ la Johns Ho pkins University

371 P. Comarnescu, Tipul de student realizat de Universitățile anglo -americane,
în „Vr emea “, IX, 1936, nr.463 (15 noiembrie), p.11.
372 Vezi, de exemplu, antologia Studii de americanistică, ed. Alina Branda, Cluj,
Edit. Fundația pentru Studii Europene, 2001, ce cuprinde texte semnate de
Virgil Bărbat, Nicolae Petrescu și Petru Comarnescu.

327 (Baltimore), unde s -a aflat între 1926 -1928; Ilie Ardelean (1906 -1972)
s-a specializat ca igienist la Harvard, devenind apoi profesor universitar
și director al Institutului de Igienă și Sănătate Publică din București;
Constantin Ionescu -Mihăești (1883 -1962), care a avut vreme de un an
(1923 -1924) o astfel de bursă, vizitând laboratoarele Rockefeller și
lucrând la Universitățile John Hopkins și Columbia (New York),
efectuând totodată un stagiu și la Harvard Medical School din Boston,
pentru ca în prima parte a anului 1925 să se specializeze la Institutul
Lyster din Londra, devenid apoi profesor la facultatea de medicină din
București; Iuliu Nițulescu (1895 -1975), absolvent al medicinei din Iași
(1921), după care s -a specializat în Statele Un ite pe la diverse
laboratoare între 1927 -1929, ca bursier „Rockefeller “, devenind apoi
profesor de patologie generală la universitatea moldavă; Gr.T. Popa
(1892 -1948), cu un doctorat în medicină la Iași, ca bursier Rockefeller a
făcut studii de embriologie și anatomie comparată la Universitatea din
Chicago (1925) și la Woods -Halle (1926), continuate apoi la Londra
(1927 -1928), devenind ulterior profesor la universitățile din Iași și
București ș.a.
De burse Rokefeller pentru studii în Statele Unite s -au mai
bucurat și alte specialități. Marin Drăcea (1885 -1958), de pildă, după
obținerea doctoratului în silvicultură la München (1923), a căpătat un
stipendiu de la această Fundație, pentru a studia tipurile de arborete și
problemele legate de industrializarea le mnului, lucrând astfel la
Universitatea Yale și la stațiunile experimentale silvicole din Ashville
(Carolina de Nord) și Madison (Wisconsin). La fel, Nicolae Mărgineanu
(1905 -1980), absolvent al facultății de litere și filozofie din Cluj, unde va
ajunge și profesor – dar nu fără avataruri373 –, a fost beneficiarul unei
burse Rockefeller între 1932 -1934, lucrând chiar la sediul fundației și
specializându -se în psihologia muncii. Iar în perioada interbelică, cu
altfel de stipendiu, a mai studiat Florin Vasilesc u (1897 -1958), care după
obținerea doctoratului la Sorbona, în 1925, a mers din 1926 la Harvard,
unde a legat o strânsă prietenie cu O.D. Kellogg, iar în 1929 a lucrat la
Rice Institute din Huston (Texas) cu studenții ce -și pregăteau doctoratul,
devenind a poi pentru scurtă vreme profesor la facultatea de științe din
Cernăuți, pentru ca din 1932 să se stabilească în Franța, predând la

373 Vezi volumul său memorialistic, Amfiteatre și închisori, Cluj, Edit. Dacia,
1991.

328 Montpellier, Lille și Rennes, afirmându -se îndeosebi în „teoria
potențialului “.
Pe cu totul alte filiere, și -au mai desăvârși t aici pregătirea alți
intelectuali români, precum: Petru Comarnescu (1905 -1970), licențiat în
filosofie și drept la București, după care își va trece doctoratul în
filosofie la Universitatea Southern din California (1931), ulterior în țară
fiind fondatoru l „Criterionului “, insp ector al teatrelor, traducător din
engleză etc; Gh. Comicescu (1892 -1971) a urmat literele la Cluj (licența
1926), după care a mers la Viena (1928), specializându -se în pedagogie
experimentală, frecventând ulterior Universitatea din Hamburg
(1931 -1932), pentru ca în 1932 -1933 să obțină o bursă la Universitatea
Columbia din New York, specializându -se în pedagogia SUA, devenind
apoi director al Școlii Normale din Iași, inspector general al
învățământului normal, autor de programe școlar e și manuale; Alice
Săvulescu (1905 -1970) a absolvit facultatea de științe din București,
după care s -a specializat în microbiologie la Universitatea Columbia din
New York între 1931 -1934, susținându -și aici doctoratul, pentru ca apoi
să devină profesor la universitatea din capitală; Irimie Staicu
(1905 -1989) a urmat cursurile Colegiului de agricultură și științe aplicate
din Manhattan -Kansas între 1932 -1936, prezentându -și aici și doctoratul,
devenind apoi profesor la facultatea de agronomie din București; Gh.
Suciu (1905 -1990) a urmat mai întâi cursurile facultății de științe din
Roma și Cluj, pentru ca între 1929 -1931 să se specializeze la Linden
(New Jersey) în domeniul ingineriei prelucrării țițeiului, fiind apoi
profesor la Institutul de Petrol și Gaze din București ș.a.

Nu putea lipsi exoticul

Nu am putea încheia prezentarea mediilor formative străine
pentru tinerii români fără a invoca aici călătoriile de studii în spațiile
culturale oarecum atipice, ce au impus nu doar în epoca de care ne
ocupăm t ransferuri culturale „exotice “, dovedindu -se deosebit de
atractive.
Proaspăt absolvent al facultății de litere și filosofie din
București, Mircea Eliade (1907 -1986) a studiat vreme de trei ani în
India, la Universitatea din Calcutta, între 1928 -1931. Bene ficiar al unui

329 stipendiu acordat de maharajahul din Kassimbazar, l -a care s -a adăugat
apoi și o bursă din țară, Eliade a deprins nu doar fundamentele filosofiei
indiene, adâncindu -se în studiul religiei locale și petrecând o vreme
într-o mănăstire din Hima laya, ci deopotrivă însușindu -și limbile
sanscrită, pali și bengaleză, sub directa coordonare a lui Surendranath
Dasgupta374. Pe baza acestor studii, își va susține doctoratul în 1933 cu o
lucrare despre Istoria comparată a tehnicilor Yoga, apărută mai apoi (în
1936), revizuită, în limba franceză375, dar totodată – așa cum
mărturisește el – „înțelegerea spiritualității indiene aborigene m -a ajutat,
mai târziu, să înțeleg structura culturii românești “376. Va deveni apoi
asistent la Universitatea din București, pub licând mai multe romane, este
atașat cultural la Londra și Lisabona, după 1945 optând însă pentru exil
la Paris, iar apoi la Chicago, coordonând catedra de istoria religiilor, care
astăzi îi și poartă numele377.

374 Pentru această perioadă, vezi Mircea Eliade, Memorii (1907 -1960), I, ed.
Mircea Handoca, București, Edit. Humanitas, 1991, p.173 -228.
375 Mircea Eliade, Yoga. Essai sur l’orig ine de la mystique indienne, Bucarest,
Imprimerie Nationale/Paris, P. Geuthner, 1936, 336 p.
376 Idem, Memorii (1907 -1960), I, p.221.
377 Asupra personalității și dimensiunii lui intelectuale vezi: Mac Linscott
Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian roots, 1907 -1945, New York,
Distributed by Columbia University Press, 1988; Mircea Handoca, Mircea
Eliade. O biografie ilustrată, Cluj, Edit. Dacia, 2004; Florin Țurcanu, Mircea
Eliade, prizonierul istoriei, București, Edit. Humanitas, 2006 (apărută inițial în
versiu ne franceză, la Paris, în 2003).

ÎN LOC DE CONCLUZII

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a schimbat
fundamental nu doar statutul politic al României, ci și șansele tinerilor de
aici de a mai utiliza cu profit filierele de studiu și specializare la
universitățile occidentale. Noul regim, instaurat prin forța armelor de
Rusia Sovietică, a impus ideologia comunistă, care împărțise deja lumea
în două, prin trasarea unor bariere cu greu de trecut spre acea Europă la
care aspiraseră românii încă de la începutul veacului al XIX -lea. În acest
context, „educația “ marxist -leninistă și „anti -imperialistă “ devenea un
factor fundamental în modelarea tinerilor, „soarele științei “ răsărind
pentru câteva decenii de acum la Moscova, devenită unul din puținele
centre universitare la care se mai putea avea acces în afara granițelor
României. Totodată, vor fi treptat îndepărtați o bună parte din
universitarii care se formaseră în apusul Europei și care rămăseseră
tributari unui anumit tip de cultură neagreată de noul regim, sau care nu
au reușit să convingă printr -o schimbare radicală – în fond oportunistă –
a mentalităților specifice „vechiului regim burghezo -moșieresc “. Iar
acest proces de „epurare “ a fost însoțit de îndepărtarea tuturor
profesorilor străini angajați „prin contract “ (în 1948), diminuarea
fondurilor de carte ale bibliote cilor universitare prin întocmirea periodică
a unor indexuri de „cărți primejdioase și interzise “1, înlocuirea în școli a
diverselor limbi apusene cu limba rusă2, renunțarea la bursele de studiu
oferite de unele guverne europene studenților români3 etc.
Fără a inventaria în volumul de față întreaga gamă de aspecte
legate de peregrinatio academica , fenomen complex și cu specificități
de la o țară la alta, consecința fundamentală a ieșirii masive a românilor

1 Vezi Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România, 1945 -1989, coord. Pavel
Caravia, București, Edit., Enciclopedică, 2000.
2 Impusă ca obligatorie, începând cu clasa a IV -a elementară, prin noua lege a
învățământului di n 3 august 1948.
3 În iulie 1948, de exemplu, guvernul Groza a ordonat rechemarea celor 50 de
bursieri prezenți atunci în diferite orașe ale Franței.

331 în Apus începând cu a doua jumătate a secolului XIX a fost
transformarea câmpului intelectual de la noi, prin acumularea de imense
profituri culturale, materiale și ideologice indiscutabile. Doar prin
această filieră s -au putut impune modele sociale și politice care au
dinamizat societatea, transformând -o treptat în ansamblul ei. Deși au fost
crescuți în cultul unui naționalism desuet și uneori agresiv, mulți tineri
români, odată ajunși peste hotare la studii, au început să vadă și altfel
lucrurile, să înțeleagă că închistarea în tradiționalism nu poate adu ce
nicicum progresul. Iată de ce călătoria de studii în marile centre
occidentale, chiar dacă nu „poate să fie un ideal, din punctul de vedere al
moralei sau al esteticii autonome, ea este însă o bună școală pentru
tânărul român, ieșit pentru prima oară di n țara lui “4. Pentru că în fața
realităților din propriul lor spațiu etno -cultural, singura soluție a rămas
integrarea convenabilă în marea familie europeană, ideea că intelectualul
este în primul rând un misionar care, dirijând discret evoluția societății
românești, poate anula din barierele istorice impuse mai mult sau mai
puțin artificial pe continent. În plus, pentru generația de după primul
război mondial care se specializa în Apus, se cuvenea nu doar să imite la
noi modele de acolo, ci să și construia scă ceva, așa cum îl îndemna Ioan
Bianu pe Al. Rosetti în 1922: „D -voastră – fiii României mărite și
întregite acum – trebuie, aveți datoria, de a crea o școală proprie
românească, nu a importa una făcută gata de la alții, după punctele lor
speciale de pri vire și după a lor deosebită mentalitate. Pentru aceasta
trebuie să vedeți școlile și centrele străinilor care au apucat înainte în
știință și noi am rămas în urmă “5.
Marea problemă rămâne însă dilema tinerilor români care au
studiat în Occident, care, din colo de entuziasme și efuziuni sentimentale,
au afișat aproape mereu deprimarea, izvorâtă din comparații
etnopsihologice și evoluții societale care nu ne -ar da nicicând speranța
regenerării naționale. În acest context, pesimismul manifestat de C.
Rădulescu -Motru, în 1889, pare confirmat de evoluțiile ulterioare: „Nu
am credința să ajung la ceva… Noi suntem ursiți să trivializăm cultura
pe care alții au creat -o din adâncul lor sufletesc. Egiptul face pe toți

4 C. Rădulescu -Motru, Mărturisiri , ed. Sanda și Valeriu Râpeanu, București,
Edit. Minerva, 1990, p.40.
5 Scrisori către Al. Rosetti (1916 -1968), ed. Al. Rosetti, București, Edit.
Minerva, 1979, p.46.

332 oamenii buni, Balcanul face pe toți oamenii balcan ici, adică ușurei,
zeflemiști, juisori… “6. Iar această „trivializare “, preluarea unor modele
europene și implantarea lor aici fără discernământ a dus pe anumite
segmente ale societății românești la o pseudomodernizare, la o adaptare
nu doar epigonică (de a ltfel, deloc reprobabilă), ci mai ales simulată,
snoabă, uneori ridicolă.

6 C. Rădulescu -Motru, Op. Cit., p.41.