ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII “MIHAI VITEAZUL” LUCRARE DE DISERTAȚIE Echilibrul psiho -social în adolescență. Psihologia personalității… [614326]

BUCUREȘTI
2018
ROMÂNIA
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII “MIHAI VITEAZUL”

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Echilibrul psiho -social în adolescență.
Psihologia personalității

COORDONATOR:
Conf. univ. dr. Mihaela NEGRESCU
MASTERAND: [anonimizat]

2
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 4
Capitolul I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 6
1.1. Ciclurile vieții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 6
1.2. Adolescența – caracteristici generale ………………………….. ………………………….. ……………………. 11
Capitolul II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 18
Conceptul de ima gine de sine ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 18
2.1 Termenul de imagine în psihologie. ………………………….. ………………………….. ………………………. 18
2.2. Definirea conceptului de imagine de sine. ………………………….. ………………………….. …………….. 18
2.3. S ursele imaginii de sine ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 30
2.4. Stima de sine ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 37
Capitolul III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 44
Imaginea de sine la adolescenți ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 44
3.1.Definiri și explicații. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 44
3.2. Importanța unui concept de sine și a unei stime de sine adecvate (realiste) …………………………. 46
3.3. Competență interpersonală și adaptare socială. ………………………….. ………………………….. ……. 48
3.4. Progresul la școa lă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 49
3.5. Aspirațiile profesionale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 50
3.6. Delincvența ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 51
3.7. Factori i care influențează dezvoltarea unei imagini de sine pozitive ………………………….. …….. 52
3.7.1. Relația cu mama și identificarea ………………………….. ………………………….. ……………………. 52
3.7.2. Relația paternă și identificarea ………………………….. ………………………….. ………………………. 53
3.7.3. Interesul parental și disciplina ………………………….. ………………………….. ……………………….. 53
3.7.4 Familii destrămate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 54
3.7.5. Statusul socio -economic. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 55
3.7.6. Rasă și naționalitate. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 56
3.7.7. Ordinea nașterii. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 57
3.7.8. Handicapurile fizice. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 57
3.8. Schimbări sau stabilitate în conceptul de sine. ………………………….. ………………………….. ………. 57
3.9. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 60
Capitolul IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 62
Factorii (trăsăturile) de personalitate ………………………….. ………………………….. …………………………. 62
4.1 Definirea personalității ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 62
4.2. Personalitatea optimală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 64
4.3. SELF -ul – factor integrator al personalității umane ………………………….. ………………………….. …. 65
4.4. „Simțul SELF” -ului – proprium ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 66

3
4.5. Stadii de dezvoltare a „simțului SELF” -ului ………………………….. ………………………….. ……………. 67
4.6. Modele principale de influențare a funcției și structurii personali tății umane – sentimentele de
inferioritate și conștiința. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 68
4.7. Dezvoltarea sensului SELF -ului ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 71
4.8. Principii și condiții de dezvoltare a personalității ………………………….. ………………………….. ……. 72
4.9. Tipologia personalității ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 73
4.10. Explicația tipologiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 79
4.11. Tipologia tulburărilor de personalitate ………………………….. ………………………….. ……………. 9393
4.12. Tabelul 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 99
4.12.1. Situația sinoptică a celor 5 factori ai personalității ………………………….. ………………………. 99
4.13. Ipotezele modelului „BIG -FIVE” ………………………….. ………………………….. ………………………… 101
4.14. Avantajele și limitele modelului „BIG -FIVE” ………………………….. ………………………….. ……….. 102
4.15. Extraversia și introversia. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 103
Capitolul V ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 112
5.1. Probleme ale tulburărilor de personalitate ………………………….. ………………………….. ………….. 112
5.2. Debutul tulburărilor de personalitate. ………………………….. ………………………….. ………………… 115
CAPITOLUL VI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 125
6.1. Aspecte de ordin metodologic ale cercetării privind influența imaginii de sine (pozitivă sa u
negativă) asupra trăsăturilor de personalitate (introversia sau extroversia). ………………………….. … 125
6.2. Chestionarul de personalitate Eysenck – E.P.I. ………………………….. ………………………….. …….. 129
CAPITOLUL VII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 132
7.1. Interpretarea și analiza statistică a datelor ………………………….. ………………………….. ……………. 132
CAPITOLUL VIII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 164
8.1. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 164
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 166

4
INTRODUCERE

Celebrul dicton socratic “cunoaște -te pe tine însuți” înscris ca un memento pe
frontispiciul templului din Delhi nu trebuie înțeles ca o simplă îmbinare de sunete ritmate, ci ca
un strigăt, ca o chemare izvorâtă dintr -o profundă înțelepciune și care, în pofida trecerii
timpului, își mai păstrează actualitatea și își amplifică semnificația.
Autocunoașterea, situată în centrul problematicii umane are multiple implicații asupra
autoeducației, educației, a dezvoltării personalității și a adaptării socio -profesionale. „A te
cunoaște pe tine însuți înseamnă a face lumină în viața ta sufletească; să fii conștient de propriile
valori, lipsuri, să -ți primești cu luciditate slăbiciunile; să știi ce și cât să ceri de la propria
persoană, ce poziție ai printre ceilalți membri ai socie tății, în ce direcție trebuie să acționezi
pentru a -ți asigura o dezvoltare ascendentă” (D. Șerbănescu, 1975, p.75).
Dezideratului menționat îi răspunde și lucrarea de față centrată deci, pe unul dintre cele
mai semnificative aspecte din psihologia perso nalității. Nevoia permanentă de echilibru psiho –
social pe care omul de toate vârstele o resimte, se va particulariza și va dobândi aici toate
nuanțele specifice acordate de complexitatea și diversitatea trăirilor din perioada adolescenței.
Demersul asupra temei consacră astfel un prim capitol ilustrării dinamicii personalității
psihice caracteristice acestei perioade de viață. Se realizează în acest sens o încercare adecvată,
specifică procesului de autocunoaștere în adolescență, aspect tratat mai pe larg în capitolul
lucrării (al treilea) consacrat analizei conceptului de imagine despre sine.
Al doilea capitol este dedicat descrierii conceptului de imagine de sine.
Din multitudinea factorilor ce condiționează și determină formarea imaginii de sine, o
influență semnificativă este exercitată de tipul de personalitate extrovert sau introvert al
individului. De aceea, în capitolul IV am analizat trăsăturile de personalitate. Cel de -al cincilea
capitol analizează din perspectivă teoretică implicațiile pe care particularitățile factorilor de
personalitate le au în influențarea calității imaginii de sine.
În funcție de imaginea de sine favorabilă sau nu, adolescentul va fi mai extrovert, va
comunica mai ușor, sau dimpotrivă, timorat de imaginea de sine scăzută, se va închide în el.
Pornind de la aceste acțiuni și premise teoretice în capitolele următoarea (șase și șapte)
am prezentat obiectivele propuse de această lucrare, am formulat ipotezele referitoare la natura

5
interacțiunii, a corelației dintre cele două variabile (imagine de sine și extroversie / introversie),
prezentând și instrumentele prin a căror aplicare s -a urmărit verificarea validității ipotezelor.
Datele recoltate în urma utilizării testului P.T./ Berkeley Personality Profile pentru
investigarea imaginii de sine a subiecților și a chestionarului de personalitate Eysenck – E.P.
pentru măsurarea nevrotismului și a extroversiei / introversiei, sunt analizate și interpretate în
capitolul al șaptelea, destinat prelucrării statistice a datelor.
În fin al, au putut fi, deci, prezentate concluziile teoretice și aplicative cu privire la
interdependența factorilor de personalitate cu extroversia – introversia.

6
Capitolul I
Ciclurile vieții

1.1. Ciclurile vieții
Procesul dezvoltării umane se realizează în etape, stadii și perioade ce caracterizează
traseul vieții umane. U. Șchiopu și E. Verza consideră că mai sugestiv se delimitează, ca atare,
termenul de ciclu al vieții.
Analiza tabloului vârstelor cuprinde destule necon cordanțe, adeseori determinate de
preocupările mai mult sau mai puțin dominante pentru anumite vârste ale unor autori – dar și
datorită reperelor psihogenetice neconcordante utilizate de aceștia.
Între stadii și vârste cronologice există o corespondență r elativă: unei desfășurări
temporale îi corespund procese de dezvoltare biologică ce constituie baza organică și
funcțională pentru viața psihică, dar este posibil să fie găsite o serie întreagă de cazuri în care
un stadiu de dezvoltare psihică se poate ins tala mai repede decât se atinge vârsta
corespunzătoare.Este posibilă și cealaltă abatere, când stadiul de dezvoltare psihică întârzie,
cum se întâmplă în cazul copiilor retardați.
Vârsta cronologică reprezintă o caracteristică care egalizează persoanele î n timp ce
stadiul de dezvoltare psihică, evoluția lui, atingerea nivelului de maturizare reprezintă
diferențierile între persoane ce pot avea aceeași vârstă.
Pentru delimitarea și recunoașterea stadiilor au fost formulate mai multe tipuri de
criterii, la început biologice, pentru că erau mai ușor de relevat, așa cum ar fi creșterea în
înălțime, intrarea sau ieșire din funcție a unor glande. Constatându -se că criteriile biologice sunt
reale, dar sunt mai puțin legate de transformările fizice, ele au fost pă strate, dar au fost introduse
și criterii de ordin psihologic, ca nivelul de dezvoltare al inteligenței, un criteriu introdus de
Alfred Binet.
În psihanaliză au fost folosite de către Freud criterii pentru distingerea stadiilor de
evoluție, a libidoului, de trecere de la principiul plăcerii la cel al realității (stadiul oral, anal,
genital).
Erickson a adăugat la stadiile relevate de Freud și colaboratorii săi și criteriile socio –
culturale, el extinzând realitatea freudiană până la sfârșitul vieții.
Un a lt criteriu utilizat pentru delimitarea stadiilor este cel al dezvoltării intereselor.
Donald E. Super utilizează criteriul poziției față de angajarea profesională, descriind astfel cinci
stadii:

7
1) Copilăria, dominată de procesul creșterii (de la naștere la 15 ani). După Super, în această
perioadă se realizează integrarea socială prin instruire (socializarea cunoștințelor) și prin
constituirea de interese vocaționale;
2) A doua perioadă, a adolescenței, se caracterizează printr -o evidentă maturizare biologică
(de la 15 la 25 ani). În această perioadă are loc creșterea capacității de adaptare profesionala
și a identificării ca om;
3) Tinerețea (de la 25 la 44 ani) este o perioadă de maturitate în care are loc integrarea în
profesie și în numeroase cazuri, identificar ea cu un domeniu profesional specific;
4) Următorul stadiu, între 44 și 65 ani, este dominat de integrarea profesională și este numit
stadiul menținerii;
5) Ultimul stadiu, al vârstelor înaintate, se caracterizează prin dezangajare profesională.

J. Piaget util izează criteriul stadialității inteligentei, el mergând cu analiza până la 17 –
18 ani, când el consideră că se încheie acest proces al dezvoltării.
Pentru delimitarea stadiilor au fost propuse și criterii sintetice, încercându -se astfel
depășirea limitelor constatate în legătura cu toate celelalte criterii propuse de diverși autori.
Criteriile sintetice tind să indice manifestări ale ființei umane în care să se poată reflecta cât
mai mult din dezvoltarea sa psihică. Un astfel de criteriu este tipul fundament al de activitate pe
care îl poate realiza acea persoană. De exemplu toate stadiile copilăriei au ca activitate
fundamentală jocul. Apoi, în stadiile de trecere la pubertate, adolescență și postadolescența,
activitatea fundamentală este învățarea, pe când î n cele de maturizare psihică activitatea
fundamentală devine munca și creația.
Un al doilea criteriu sintetic propus a fost nivelul relațiilor pe care le stabilește ființa
umană cu ambianța. Aceste relații pot fi directe său pot fi relații de comunicare ș i mai ales
acestea din urmă au fost avute în vedere în caracterizarea stadiilor și în distingerea lor.
Un alt criteriu sintetic utilizat este criteriul tensiunii psihice fundamentale, rezultat din
ciocnirea dintre nevoile, trebuințele ființe umane și propr iile posibilități, între nevoile ființei
umane și condițiile de ambianță sau între structurile psihice inconștiente și altele conștiente și
astfel prezența unui anume nivel al acestei tensiuni psihice fundamentale este un factor esențial
în recepționarea ș i interiorizarea acțiunilor și influențelor ce vin din mediu și din partea
educației, constatându -se ca dacă această tensiune este crescută, chiar influențele mai slabe ale
mediului și educației sunt cu efect formativ, pe când dacă e scăzută, chiar cele ma i puternice
influențe rămân fără prea mare efect formativ.

8
Identificarea acestei tensiuni fundamentale permite constatarea evoluției normale a
ființei umane pentru acel stadiu. Tensiunea fundamentală a copilăriei este de a deveni mare, de
a fi ca adulții; copiii la care nu apare această tensiune trec prin momente dificile de adaptare,
sunt orientați spre comportamente agresive și se produc blocaje în dezvoltarea lor psihică. La
fel, tensiunea fundamentală a adolescenței este cea a completării, a împlinirii propriei identități
și a devenirii proprii. Acolo unde lipsește asemenea tensiune apar limitări, blocaje în dezvoltare.
Dar și aceste criterii sintetice, deși elimină limitele celorlalte criterii, trebuie folosite împreună
cu acestea în caracterizarea și delimitarea stadiilor și în legătură cu fiecare dintre criteriile
sintetice, trebuie să se precizeze mai bine nivelurile la care ele se ating.
Ținând cont de criteriile sintetice și implicându -le și pe celelalte, dezvoltarea ființei
umane este văzută, în general, ca realizându -se în două mari etape: una prenatală (din momentul
concepției până la naștere) și una postnatală considerată ca fiind cea mai importantă pentru
dezvoltarea psihică.
Interesul pentru etapa prenatală este foarte vechi. Dar, abia în sec olul XX s -au făcut pași
foarte mari în cercetarea acestei etape, căci din 1960 s -au putut crea condițiile dezvoltării unui
embrion uman în afara organismului matern putându -se cuprinde astfel faze, mai ales cele
inițiale ale căror cunoaștere este foarte im portantă pentru a optimiza dezvoltarea în toată această
fază prenatală.
Această perioadă de dinainte de naștere a fost împărțită în trei substadii. Prima subetapă,
cea embrionară, începe din momentul unirii gameților de la cei doi părinți și până la 3 luni . A
doua subetapă, cea fetală precoce durează de la trei luni la sase luni și din punct de vedere al
formarii diverselor organe constă în încheierea procesului de formare a acestor organe și în
extinderea țesutului adipos și întărirea tegumentelor astfel î ncât dacă la sfârșitul acestor etape,
copilul s -ar naște, ar putea supraviețui.
Subetapa fetală tardivă constituie cea de -a treia subetapă a etapei prenatale și durează
de la șase luni la noua luni. Acum apar manifestări funcționale evidente ale inimii, al e
sistemului respirator, a celui circulator, osos și muscular, antrenate în diverse tipuri de mișcări.
Dacă ar fi să apreciem vulnerabilitatea subetapelor din aceasta etapă, atunci cea mai
vulnerabilă ar fi cea embrionară, deci prima subetapă, căci dacă in tervin factori nocivi în această
subetapă pericolul este mai mare pentru că pot fi stagnate procesele de înmulțire a celulelor
nervoase.
Etapa postnatală este considerată de către mulți cercetători ca având trei mari cicluri și
fiecare ciclu implicând mai multe stadii. Primul ciclu este denumit de către U. Șchiopu și Emil

9
Verza, ciclu de creștere și dezvoltare din primii 20 sau 24 de ani de viață. La sfârșitul acestui
ciclu ființa umană are toate caracteristicile biologic și psihice, proprii acestei specii.
Acest ciclu cuprinde câteva stadii sau perioade de viață care la rândul lor incorporează
fiecare substadiu oarecum specifice (copilăria cu substadiile ei, pubertatea și adolescența).
Astfel stadiul copilăriei cuprinde patru substadii. Primul substadiu cup rinde perioada de
la naștere și până la un an, fiind numit substadiul sugarului. În acest substadiu are loc
dezvoltarea proceselor psihice simple și apariția conduitelor inteligente.
Al doilea substadiu cuprinde perioada de la un an la trei ani și este num it “prima
copilărie” sau perioada antepreșcolarului având ca achiziții fundamentale autonomia de mișcare
și dezvoltarea comunicării verbale.
Al treilea substadiu al stadiului copilăriei cuprinde perioada de la 3 la 6 ani, fiind numit
“ a doua copilărie” (perioada preșcolară). Acum are loc dezvoltarea pe plan intern subiectiv și
dezvoltarea mecanismelor de reglare voluntară.
Ultimul substadiu al copilăriei cuprinde perioada de la 6 la 11 ani și este numit “ a treia
copilărie” (perioada școlară mica). Acum începe exersarea funcțiilor formative ale școlii și
dezvoltarea capacităților de bază care asigură accesul la cultură.
Al doilea stadiu al primului ciclu cuprinde perioada pubertății și adolescența, perioada
cuprinsă între 10 ani și 24/25 ani.
Al doilea ci clu al etapei postnatale, identificat de U. Schiopu și E. Verza este ciclul
adult, denumit și “vârsta a doua”. În timpul acestui ciclu, care cuprinde perioada de la 25 ani la
65 ani, personalitatea umană se antrenează în responsabilitățile sociale și profe sionale.
Acest ciclu cuprinde și el câteva stadii: tinerețea, cu substadiile ei ( de la 25 ani la 35
ani), stadiul adultului precoce ( de la 35 ani la 45 ani), stadiul adultului mediu (de la 45 ani la
55 ani) și stadiul adultului tardiv (de la 55 ani la 65 ani).
La rândul ei, tinerețea cuprinde trei substadii: primul cuprinde perioada de la 25 ani la
28 ani, când are loc integrarea inițială în profesie și constituirea inițială a relațiilor intime în
cadrul grupului familial. Al doilea substadiu se referă la perioada cuprinsă între 28 ani și 32 ani,
când are loc un prim nivel al integrării și consolidarea identității maritale și profesionale.
Ultimul substadiu al tinereții se referă la perioada cuprinsă între 32 ani și 35 ani, când
se realizează unele succese profesionale, schimbându -se chiar și locul în ierarhie când apar
rolurile parentale.
În ce privește vârsta adultă, în prima perioadă între 35 ani și 45 ani, se poate considera
că se consumă vârsta adultă de stabilitate în care implantația profesională est e intensă,
activitatea pe acest plan este cumulativă, activă și creatoare. Adeseori la aceasta vârstă se mai

10
parcurge o școală de perfecționare, de reciclare, o facultate etc. Statutele și rolurile sociale încep
să fie încărcate de responsabilități, accesu l în ierarhia profesională este activ.
În viața de familie, copiii încep să frecventeze școala, ceea ce crează o creștere relativă
a conținutului subidentității de părinte și o modificare în evoluția familiei.
Perioada adultă dintre 45 ani și 55 ani marche ază trecerea pe planuri de mai mare
responsabilitate profesională și socio -culturală. Subidentitatea de soț se va diminua ușor ca și
aceea de părinte, dat fiind faptul ca independența copiilor (mari, de cele mai multe ori) nu mai
necesită o atenționare per manentă în acest rol. Evoluția feminină este relativ mai tensionată și
încărcată de indispoziții și anxietăți cu substrat biologic -hormonal (menopauza).
Perioada adultă prelungită, de la 55 ani la 65 ani, se caracterizează printr -o oarecare
diminuare a for țelor fizice, o perioadă critică (mai ales pentru femei – în orice caz mai întâi
pentru ele). Familia se află în plin proces de denuclealizare. Are loc apoi diminuarea anulativă
a subidentitatii profesionale, rămânând activă subidentitatea maritală familia lă, dominant
maritală și aceea de activități social -culturale.
Al treilea și ultimul ciclu al etapei postnatale este ciclul bătrâneții sau al vârstelor de
regresie și se extinde de la 65 de ani până la moarte. Și în cazul acestui ciclu se delimitează
perio ade (perioada de adaptare, aceea a bătrâneții timpurii, a bătrâneții propriu -zise și perioada
marii bătrâneți și a regresiei finale sau ciclul terminal).
Cercetătorii americani au împărțit acest ciclu în două stadii: “young old” între 65 ani și
75 ani și “ old” de la 75 ani mai încolo.
U. Schiopu și E. Verza au împărțit acest ciclu în trei stadii: stadiul de trecere spre
bătrânețe (de la 65 ani la 75 ani), stadiul bătrâneții medii (de la 75 ani la 85 ani) și stadiul marii
bătrâneți sau al longevivilor (peste 85 de ani).
În perioada de trecere spre bătrânețe, subidentitatea profesională se dezoficializează și
se integrează în subidentitatea social -obștească. Subidentitatea maritală rămâne esențială.
Subidentitatea parentală rămâne relativ expansivă, datorită a pariției nepoților care solicită
emoțional identificarea de prelungire a urmașilor. Încetează caracteristicile reproductive ale
vieții la bărbați. Este o perioadă de oarecare fragilitate biologică. Bolile mai curente sunt
infarctul, cancerul, boli respirat orii care de obicei trec greu. La femei sunt mai frecvente
tulburările afective, în timp ce bărbații sunt mai preocupați de sănătate și menținerea ei, femeile
devin mai preocupate de sănătatea soțului, fiind angajate în preocupări privind destinul lor în
cazul în care soțul va deveni bolnav, va muri sau va fi bolnav mintal.
În perioada bătrâneții propriu -zise subidentitatea parentală se contractă ușor, iar
subidentitatea socială se exercită în teritoriul social accesibil. Adeseori bolile degenerescente

11
reduc mobilitatea. Mortalitatea este mai mare. Gripele de primăvară și de toamnă sunt implicate
în cotele de mortalitate ale stadiului.
În perioada marii bătrâneți subidentitățile suprapuse se contractă și uneori poate avea
loc o disoluție de sine.

1.2. Adolesc ența – caracteristici generale.
Nu există moduri unitare de a amplasa în timp adolescența și se manifestă chiar o
tendință de dilatare a desfășurării ei în timp, așa că în literatura de specialitate se găsesc raportări
la adolescență începând cu 12 ani și până la 20/24 ani.
Cei mai mulți autori plasează adolescența între 13/14 ani – 18/20 ani. Punctele de vedere
diferite sunt generate de criteriile folosite în delimitarea stadiilor. Adolescența a fost de obicei
tratată împreună cu perioada pubertății .
Pubertatea ca și adolescența – specifice pentru a doua decadă a vieții omului – se
caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă cu solicitările ei
sociale, politice, familiale, profesionale etc. Acest parcurs este cu atâ t mai sinuos cu cât viața
socială este mai complicată.
Perioadele pubertății și a adolescenței sunt perioadele în care tutela familială și școlară
(relativ pregnante la începutul vieții copilului) se modifică treptat, modificarea fiind interpretată
din pun ct de vedere social în prevederi legale ale unor responsabilități ale tinerilor începând cu
14 ani și a obținerii majoratului civil la 18 ani, ca și a exercitării acestuia în continuare. Faza
dominantă a întregii etape constă în intensa dezvoltare a person alității.
Tipul de activitate pentru perioada pubertății rămâne învățarea și instruirea teoretică și
practică, inclusiv preparația pentru exercitarea corectă a unor activități profesionale productive.
Viitorul devine o problemă ce alimentează căutări de si ne și generează o mai activă dezvoltare
a tot felul de ocupații, curiozități și investigații latente privind oamenii, conduitele,
competențele și personalitatea lor.
Tipurile de relații se complică progresiv în perioada pubertății, copilul și apoi tânărul ,
integrându -se tot mai mult în generația sa (grupul social mai larg) prin exprimarea identității
proprii și prin exprimarea identității față de adulți.
În ceea ce privește mișcarea interioară didactică a formării personalității în perioada
pubertății și a dolescenței, aceasta se dimensionează relativ seismic și dramatic în opoziția dintre
comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea specifică
vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante și atitudi ni și conduite noi formate
sub impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de societatea vârstei. Încep să se

12
contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la tânăr și ceea ce poate el și
dintre ceea ce cere el de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi. Pe aceste distanțe de
cerințe și posibilități are loc dezvoltarea personalității. Maturizarea este centrată în aceste
perioade pe identificarea resurselor personale și realizarea identității proprii și a independenței,
începând cu detașarea de sub tutela parentală. Independența și autonomia se cuceresc pas cu
pas. Acest proces echivalează cu o a doua naștere. Tânărul începe să -și descopere atitudini,
abilități, forța fizică și spirituală, începe să -și construiască lumea in terioară a aspirațiilor,
intereselor și idealurilor. Întreaga personalitate trăiește cu fervoare prezentul și -și construiește
viitorul care devine o dimensiune a binelui.
În aceste condiții se dezvoltă atitudini, concepția despre lume și viață, au loc mani festări
de creativitate și implicit structuri motivaționale puternic energizate și se conturează idealurile
ca structuri psihice valorice și de perspectivă și de tensiune ale personalității.
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani, U. Șchiopu și E. Verza consideră că
se pot diferenția trei stadii marcante și anume: stadiul pubertății (de la 10 ani la 14 ani), stadiul
adolescenței (de la 14 ani la 18/20 ani) și stadiul adolescenței prelungite (de la 18/20 ani la
24/25 ani).
Stadiul pubertății este dominat de o intensă creștere, de accentuarea dismorfismului
sexual cu o largă gamă de rezonanțe în dezvoltarea psihică și de dezvoltarea mare a sociabilității
(mai ales pe orizontală).
Stadiul adolescenței este dominat de adaptarea la starea adultă, de procesul de câștigare
a identității, de intelectualizarea pregnantă a conduitei.
Stadiul adolescenței prelungite este dominat de integrarea psihologică primară la
cerințele unei profesii, la condiția de independență și de opțiune maritală.
Fiecare din aceste stadii cuprinde substadii cu probleme și caracteristici proprii.
Pubertatea cuprinde trei substadii, care deși foarte diferite de la caz la caz ca moment
de declanșare și durată, au aceeași linie de succesiune și sunt în linii mari următoarele: etapa
prepuberală (de la 10 ani la 12 ani), pubertatea propriu -zisă (de la 12 ani la 14 ani) și momentul
postpubertal .
Etapa prepuberală se exprima printr -o accelerare și intensificare din ce în ce mai mare
a creșterii (statural mai ales), concomitent cu dezvo ltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale
secundare (dezvoltarea gonadelor, apariția pilozității pubiene și a celei axiale). Conduita
generală capătă caracteristici de alternanță între momente de vioiciune, de conduite copilăroase
exuberante și momente de oboseală, apatie, lene. La aceasta se adaugă un grad de
intelectualizare afectivă în școală, care întărește sentimentul de apartenență la generație și

13
alimentează experiența intimității prin prietenie și colegialitate ca și prin solidarizări în situații
critice, dar și agresivitate.
Pupertatea propriu -zisă, sau momentul culminant al pubertății, este dominată de puseul
de creștere. Această intensificare este mai evidentă între 11 ani și 13 ani la fetițe și între 13 ani
și 14 ani la băieți. Puseul de creșt ere este secondat discret de maturizarea sexuală care se
intensifică în jurul etapei de maximum de creștere. Natura sexuală se pune în evidență prin
apariția pilozității, creșterea organelor sexuale, modificarea vocii și începutul funcționării
glandelor se xuale.
Momentul culminat al pubertății este în general tensionat și încărcat de confuzie. Din
punct de vedere psihic, creșterea și maturizarea sunt legate de numeroase stări de disconfort.
Acestea sunt provocate de durerile osoase și musculare, dar au și o altă natură mai subtilă.
Creșterea inegală a diferitelor părți ale corpului creează aspecte caricaturale ale taliei și
înfățișării. La acestea se adaugă apariția neplăcută de acnee, transpirații abundente și
mirositoare, o sensibilitate “emoțională” a pie lii (eritemul de pudoare și paloare în diferite
momente emoționale). Toate acestea creează neliniște privind aspectul general, dar și cu privire
la aceste mecanisme active de dezvăluire a unor simțuri ce puberul le vrea mai degrabă
camuflate.
Momentul post puberal este momentul de trecere la adolescență și este puțin
diferențiabilă față de momentul preadolescenței. Are loc de la 14 ani la 16/18 ani. La puțin timp
după atingerea punctului culminant al pubertății, băieții manifestă o schimbare în conduită,
adeseori intră în faze de exagerare, cu o agresivitate marcantă în conduită și vocabular.
Tinerele fete trec prin două faze demarcate de către Rousellet ca fiind: prima – de
femeie -copil, plină de conduite timide și exuberante dar și de afecțiune, idealizare de eroi și
personaje inaccesibile. Această primă fază este impregnată de trăiri complexe și ambigue de
inferioritate, culpabilitate și jenă. Tânăra fata se simte adeseori impură. Dezvoltarea treptată a
feminității, instalarea efectelor acesteia, discretă î ntâi, apoi mai accentuată, face să se treacă la
faza a doua, cea de femeie -adolescent, cu o largă disponibilitate sentimentală și curiozitate.
Tânăra fată devine ușor provocatoare, stăpână pe sine, complexul de inferioritate dispare.
Adolescentul trece de asemenea prin câteva stadii: preadolescența, adolescența
propriu -zisă și adolescența prelungită .
Preadolescența este o etapă de stabilizare a maturizării biologice. Mulți autori consideră
întreaga pubertate ca preadolescența. În această etapă se conturează și se adâncește mai mult
individualizarea, conturându -se caracteristicile conștiinței și ale cunoștinței de sine. Este o fază
de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare.

14
Adolescența propriu -zisă sau marea adolescență se referă la per ioada cuprinsă între
16/18 ani și 20 ani. Se caracterizează printr -o intelectualizare intensă (dezvoltare a gândirii
abstracte), prin îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Are loc o accentuată
căutare a identității de sine cu raportare l a viitor și dobândirea unei imagini de sine mai
închegate, mai coerente și mai pline din punct de vedere al reflectării propriei ființe. Se încheagă
în toate componentele ei personalitatea, traversând totodată un proces de răscolire și reașezare.
Adolescen ța prelungită cuprinde tineretul deja integrat în forme de muncă precum și
tineretul studențesc (de la 18/20 ani la 25 ani). Sub o forma sau alta, independența este
dobândită sau pe cale de a fi dobândită la aceasta vârstă, fapt ce aduce cu sine un plus de
energizare și dilatare a personalității.
Interesul pentru personalitatea adolescentului – “acest necunoscut” a fost și este
considerabil, acestei perioade de viață atât de complexe corespunzându -i o diversitate de
abordări teoretice din perspectiva multor autori.
J.J. Rousseau în lucrarea sa “Emil sau despre educație” a susținut teza că atunci când
adolescentul este cuminte, generos, receptiv, societatea e mai tensionată. Omul este după
Rousseau, bun de la natură. În 1911 a apărut lucrarea lui Stanley Hall “Adolescence, its
psychology, antropology, sociology, sexcrime, religion and education”, care din punct de
vedere psihologic reprezintă prima lucrare în care s -a formulat o teorie asupra adolescenței.
Stanley Hall vede adolescența ca o perioadă turbulentă , tranzițională, ca o perioadă a
oscilațiilor, emoțiilor contradictorii. Întrebarea care se pune este dacă s -a schimbat adolescentul
sau optica celor doi autori a fost generată de mentalitate sau viață lor, sau de mentalitatea nouă
care s -a format în timp cu privire la adolescenți. Problema, este după părerea Ursulei Șchiopu,
destul de complicată și aceasta și datorită faptului că J.J. Rousseau a fost un orfan care a trăit
mai întâi terorizat de un prelat, apoi într -un orfelinat și i -a plăcut să vagabondez e în copilărie și
adolescență, pe când St. Hall a fost fiu de fermier și a trăit mai mult în medii intelectuale.
Observam că debutul studiilor mai conșistente privind perioada adolescenței au pus în
evidență dilema: omul bun și omul rău. Până la sfârșitul secolului al XX -lea interesul pentru
puberi și adolescenți a crescut mereu și a dus la accente mai numeroase privind un adolescent
provenit dintr -un copil relativ cuminte, cam tulburat de deschiderea spre viață și de
transformările fiziologice și de metabo lism ce se instaurează spre pubertate și duc la impulsuri
și obsesii erotice, maturizare a sexualității, dat și constituirea de responsabilități și cerințe de a
opta pentru o profesie. Modelul de adolescent a lui St.Hall a fost acceptat, modelat, diversifi cat.
În acest context a devenit acceptată ideea că adolescentul caută cu ardoare ceea ce este nou, că

15
acceptă și chiar provoacă imprevizibilul, că adaptarea stimulează o dezvoltare psihică inegală
în structurile de fond și că pot să apară structuri asimetr ice, stări critice la adolescent.
Margaret Meed (1964) studiază adolescenți în Samoa (1961) și Noua Guinee (1953),
punctând importanța factorilor culturali în dezvoltare. Într -o societate în care i se permite
tânărului copil să vadă aspecte din viața sexua lă a adulților, să privească nașteri, să stea aproape
de morți și să știe precis care vor fi rolurile lui de adult, adolescența va fi relativ lipsită de
furtunile și stresul ce o caracterizează în societățile noastre.
Albert Bandura (1964) crede ca adolesc ența tumultoasă este o profeție autoîmplinită. El
susține că dacă o societate etichetează adolescenții și așteaptă de la ei să fie rebeli, imprevizibili,
sălbatici în comportamentul lor, și dacă această descriere este întărită repetat de către mass –
media, toate aceste expectații culturale pot foarte ușor să forțeze adolescentul să intre în rolul
unui rebel.
Sigmund Freud (1953) imprimă ca trăsătură caracteristică a adolescenței manifestările
legate de sexualitate. În teoria dezvoltării psihosexuale, el susține ca datorită schimbărilor
fiziologice, ale maturizării sexuale adolescentul nu -și mai poate exprima sexualitatea ș i, ca
atare, căutarea unui partener și reproducerea vor deveni componente importante ale
comportamentului acestuia. Tot Freud a subliniat faptul că în adolescență se constituie o mai
puternică și continuă concurență între principiul plăcerii și cel al real ității.
În același sens A. Adler a considerat că în adolescență se intensifică complexul de
inferioritate sau cel de superioritate.
Anna Freud (1946)consideră anii adolescentei ca fiind foarte importanți în formarea
caracterului. Schimbările hormonale care produc schimbări fiziologice afectează de asemenea
și funcționarea psihica. Libidoul, energia de bază care alimentează energia sexuală este retrezit
și amenință echilibrul id -ego care a fost menținut în timpul anilor de “latență”. Consecințele
conflictulu i cauzează anxietatea care, la rândul ei, solicită mecanismele de apărare ale eu -lui
precum intelectualizarea și ascetismul văzut ca o negare de sine. Deși intelectualizarea este
legată la alți cercetători de căutarea identității de sine sau de creșterea c apacității de a se ocupa
de gânduri abstracte, Anna Freud consideră această intelectualizare ca o apărare, deoarece
tinerii încetează a încerca rezolvarea problemelor concrete, reale, folosind în loc cuvinte și idei
pentru a răspunde problemelor instinctua le primare.
Psihologii europeni au fost mai atrași de dezvoltarea compoziției psihicului în
adolescență. Soții B. și P. Zozzo au abordat astfel adolescentul. Cel care a abordat însă ideea
“crizei de originalitate” a adolescenților a fost M. Debresse (1903 -1985) prin lucrarea “La crize
de l’originalite juvenille” (1937).

16
L. Rappaport a enumerat cinci probleme proprii adolescenților printre care cea a
sexualității și a identificării id -ului sexual cu funcționarea și impetuozitatea acestuia; a
identității încă rcate de nesiguranța socială; o problemă care privește trăirea marginalizării
datorită atitudinilor adolescentului (fapt ce accentuează nesiguranța socială), adică faptul că
informal și formal puberul nu se mai bucură de privilegiile copilăriei, dar nici d e cele ale
adulților.
O contribuție relevantă în ilustrarea particularităților psihice ale adolescenței a fost
adusă de Erick Erickson care, pe baza experienței sale clinice, împarte în opt stadii dezvoltarea
personalității de -a lungul vieții. Adolescenta este al V -lea stadiu din cele opt propuse, iar criza
care traversează aceasta perioadă este criza identității versus criza confuziei (1950). Fete și
băieți devin femei și bărbați și, de aceea, acum nu se pot simți decât confuzi, străini. Problema
centrală a acestei perioade este stabilirea sensului identității. Adolescentul începe să se întrebe
care este rolul lui în societate, încearcă să -și clarifice o serie de probleme și este foarte preocupat
de felul cum apare în ochii celorlalți. Inabilitatea de a aju nge la o concepție a sinelui conduce
la confuzie. Eșecul trecerii peste criză prelungește adolescența și face ca individul să
funcționeze inadecvat și să preia rolul adultului fără a avea o personalitate integrată.
Dezvoltarea sexuală are un rol important în acest ciclu de viață, însă nu dominant ca la
Freud. Experiența culturală și socială permite adolescenților să -și asume un rol public și să -și
descopere “rolul vocațional”.
Adolescentul întră într -un “moratoriu psihic”, producându -se o ruptură între secu ritatea
din copilărie și apropiata autonomie a adultului. Erickson subliniază că adolescența este o fază
normală de sporire a conflictelor, caracterizată prin “fluctuații ale trăirii Eu -lui” (Rice, 1986,
p.95). Aceste conflicte vizează pespectiva temporală , încrederea și conștiința de sine, relațiile
interumane, angajarea ideologică, vocația, rolul sexual. Numai tinerii care pot face față acestor
conflicte vor căpăta o puternică identitate de sine.
Dintr -un punct de vedere psihosocial, Lewin a conturat idee a că “orice comportament
și toate la un loc sunt funcții de interrelații ale personalității și ale mediului ambiant. Factorii
ambientali împreună cu perioadele de interacțiune cu personalitatea constituie spațiul de viață
sau spațiul psihologic” (U.Șchiopu , 1989, p.35). Comparând spațiul de viață al adultului cu al
copilului, el consideră că “adolescentul aparține în egala măsura grupului de copii și de adulți”
(Rice, 1984, p.114).
Astăzi adolescența apare cuprinsă între 13 -14 ani și 23 -25 ani. U. Șchiopu și E. Verza
leagă această dilatare a perioadei adolescenței de “fenomenul social”: astfel, cu cât ritmul de
dezvoltare socială devine mai intens și mai complex, adolescența se prelungește prin coborârea

17
limitei inferioare de la vârsta de 13 -14 ani la aceea de 10 -11 ani și se prelungește peste limitele
de vârstă de 18 -20 ani până spre 23 -25 ani (U.Șchiopu, 1989, p.24).
U. Șchiopu consideră ca adolescența este vârsta la care se conturează personalitatea.
Acum tânărul are posibilitatea să se autodetermine conș tient și să reflecteze asupra fenomenelor
de autoeducare și autodefinire prin asimilare în mod propriu “specific”, a influențelor din
mediu.
Resorturile psihice interne care susțin adolescentul în efortul de autoconstruire sunt
complexele energizante motiv ațional -afective alături de abilități și atitudini. Aceste
componente psihice au rolul de a “întreține starea tensională sau de a o inhiba, în felul acesta
creându -se modalități acționale de o anumită factură” (Verza, 1993, p.114). Prin intermediul
lor se realizează selecția și ierarhizarea intereselor, aspirațiilor, valorilor, efectul fiind o
complexitatea comportamentală.
Privind piramida lui Maslow, la pubertate și adolescență , nu toate cele șase niveluri
sunt la fel de active. Astfel, dacă la puber sim bolurile 3 și 4 sunt în stare critică, la adolescent
toate nivelurile sunt active, cu excepția celui de -al 5-lea care, axându -se pe trebuințele sinelui,
se află în stare critică, iar la tânărul din adolescență prelungită nivelul 6 se găsește într -o stare
tensională.
1.Trebuințele fiziologice (alimente, aer).
2.Stimularea trebuințelor (sex, activitate, explorare).
3.Siguranță și securitate.
4.Dragoste și într -ajutorare.
5.Trebuințele Sinelui.
6.Autorealizare.
Toate aceste studii pun în evidență faptul că ado lescența este o perioadă complexă, poate
este perioada celor mai multe și grave decizii ce trebuiesc luate sub presiunea curiozității și a
tentațiilor, cu numeroși spectatori și trasee de dezvoltare umană. În linii mari adolescentul se
întâlnește, El, dev enit mereu altul, cu miracolele lumii înconjurătoare, disperat de animism și
cenzurile adulte în care credea, încleștat într -un determinism complex cu multe necunoscute.

18
Capitolul II
Conceptul de imagine de sine

Motto:
“Cunoașterea de sine generează mirare, iar
mirarea curiozitate și căutare, astfel încât
nimic nu -i interesează pe oameni mai mult
ca oamenii chiar dacă este vorba despre ei
înșiși ”
ALLAN WATTS

2.1 Termenul de imagine în psihologie
Paul Popescu Neveanu definea imaginea, referindu -se la imaginile din procesele
senzoriale ca un “produs al reflectării senzoriale, a unui obiect printr -o senzație, percepție sau
reprezentare, formațiune intuitivă, schematizată la diverse niveluri ale generalizării senzoriale,
redând mai mult sau mai puțin izo morf structura unui obiect sau categorii de obiecte sau relații”.
Așa cum reiese din definiție, termenul de “imagine” se aplică mai ales cu referire la
procesele senzoriale și întotdeauna în relație cu un obiect. Cum însă în psihologie raportul dintre
obiect și subiect este diferit de cel din alte științe, în sensul că subiectul poate fi în același timp
și obiect, apare imaginea de sine .
În comparație cu imaginile din procesele senzoriale, imaginea de sine are o coloratură
afectivă mult mai puternică și un grad de subiectivism mult mai accentuat. Cel care are imaginea
se confundă cu cel asupra căruia se realizează imaginea și de aici pot apărea distorsiuni .

2.2. Definirea conceptului de imagine de sine
“Cunoașterea de sine este un proces cognitiv complex, prin care se constituie imaginea
de sine și definirea persoanei în termeni de trăsături de personalitate” (A.Perju -Liiceanu, 1981,
p.45). Acest proces reprezintă în psihologia personalității un domeniu care include o serie de
termeni insuficient de bine delimitați: conceptul de sine (self -concept), imaginea de sine (self –
image) și aprecierea de sine (self -esteem). Astfel, distincția care se face între conștiința de sine
și imaginea de sine (cea din urmă constituind un rezultat sau un produs al “prizei de conștiința”)
are rolul de a facilita mai mult definirea celei de a doua. Deci, în vreme ce conștiința de sine

19
este greu de definit, rămânând strict pe plan psihologic, pentru imaginea de sine dispunem de
definiții concordante și de aceea acceptabile.
În Dicționarul enciclopedic de psihologie (1997), imaginea de sine apare ca “expresia
concretizată a modului în care se vede o persoană oarecare sau se reprezintă pe sine”, ca “trăirea
aspectului unificator de coeziune a personalitatii”. Imaginea de sine este contaminată de dorințe
dar și de modul în care evaluează ceilalți persoana respectivă și de identitatea trăită.
Este vorba cu alte cuvinte de “felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce
loc își atribuie în raporturile cu ceilalți”.
Într-una din cercetările sale privind implicațiile psihosociale ale imaginii de sine,
Nicolae Bogatu folosește ca definiție de lucru a acesteia următorul enunț “locul sau valoarea pe
care și le atribuie un individ în raport cu colectivul din care face parte, în condițiile unei
îndelungi cunoașteri interpersonale, deci luând în considerare statute, roluri , motive, orientări
atitudinale, posibilități cognitive și atidunale, experiență și maturitate psihosocială, relații
simpotetice” (N.Bogatu, 1981, p.391).
Același autor consideră că, fiind un nucleu central al personalității, un reper sau o
constantă orien tativă a acestuia, imaginea de sine stă la baza atitudinilor și conduitelor
interpersonale, reglează relația interpersonală și constituie un element definitoriu al statutului
și rolului social.
În 1934, teoreticianul George Herbert Mead afirma despre imagi nea de sine a unui
individ că ea reflectă în întregime opiniile, aprecierile pe care i le comunică persoane importante
pentru el. Societatea oferă o oglindă în care oamenii descoperă imaginea sau eticheta care le
convine. Această accentuare a modului de re laționare dintre adolescent și persoanele importante
din viața lui este susținută și de Elizabeth B. Hurlock (1967). Se afirmă astfel că felul în care el
este tratat, înțeles de către părinți, profesori, colegi îl vor determina într -o mare măsură pe
adoles cent să se perceapă într -un anume fel. Dacă aceste reflecții îi sunt favorabile îl vor
conduce la o valorizare de sine, dacă îi sunt nefavorabile – chiar dacă sunt mai mult sau mai
puțin corecte – el va dezvolta un self -concept tulburat.
În 1954, un import ant teoretician, Leon Festinger susținea ideea că oamenii descoperă
cine sunt cu adevărat cu ajutorul procesului de comparație socială prin care ei determină ceea
ce este adevărat și ceea ce este fals privitor la viața socială. Pentru fiecare situație soci ală
oamenii se compară cu alții pentru ca, în final, să tragă concluzii referitoare la ei înșiși.
Prin aceste cercetări întreprinse de G.H.Mead și L.Festinger s -au pus în evidență două
procese majore responsabile de formarea și dezvoltarea concepției despr e sine: “eul în oglindă”
și comparația socială.

20
Jourard (1974, p.191 -195) afirma că imaginea de sine este atât de descriptivă cât și
prescriptivă. Natura sa descriptivă este dată de faptul că ea descrie fostele modele de
comportament. Natura prescriptivă e ste mai dificil de evidențiat, se pare însă că imaginea de
sine influențează viitorul prin aceea că încercăm să ne comportam în conformitate cu ea.
C. Cherry scria “situația noastră este asemănătoare cu a unui câine care se privește într –
o oglindă; după ce își adulmecă chipul, pășește înapoia oglinzii și nu găsește decât stinghii de
lemn și cuie. Noi de asemenea înclinăm să privim numai una sau alta din laturile problemei, pe
de-o parte aspectul fiziologic și comportamental, pe de altă parte cel al experien ței și senzațiilor.
Ne e dificil să sesizăm problema și s -o privim în ansamblul ei, să luăm în considerare atât
oglinda cât și chipul nostru în ea și să înțelegem unitatea lor”.
Pentru a putea defini imaginea de sine trebuie să ne referim însă la câteva el emente de
care este strâns legată. M. Zlate propune un model analitico -sintetic de abordare a personalității
în care stă inclusă și imaginea de sine, alături de următoarele dimensiuni: personalitatea reală
(PR) ca ansamblu al atributelor psihice ale indivi dului, care există obiectiv și pe care el le poate
cunoaște sau nu; personalitatea autoevaluată (PA) ceea ce noi numim imagine de sine;
personalitatea ideală (PI) ceea ce dorește individul să fie, imaginea ideală despre sine,
proiectată în viitor, modelul pe care individul își propune să -l atingă; personalitatea percepută
(PP) – ansamblul reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu privire la alții, adică imaginea pe care
el și-a format -o despre alții, care îi ghidează comportamentele față de aceștia; persona litatea
proiectată (PPro) -ansamblul gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care un individ crede
că le au, le nutresc, le fac ceilalți asupra sa și personalitatea manifestată (PM) – ansamblul
trăsăturilor și însușirilor ce -și găsesc expresia în modalit ăți particulare proprii, specifice de
exteriorizare și obiectivare comportamentală.
După cum reiese de mai sus, imaginea de sine este rezultatul unui proces de autoevaluare
a personalității și reprezintă “totalitatea credințelor, reprezentărilor, ideilor i ndividului despre
propria sa personalitate” (M.Zlate).
Contrar părerii unor autori care afirmă că imaginea de sine este o reflectare (adecvată
sau eronată) a personalității reale a individului, a felului său concret de a fi, M.Zlate consideră
că aceasta se originează nu doar în personalitatea reală, ci și în alte fațete ale ai. Uneori ea își
trage seva din personalitatea ideală, alteori din cea manifestată său din cea proiectată.
Cercetările de psihologie socială au arătat ca un copil care crede că alții îl apreciază ca fiind
simpatic, sociabil, va sfârși prin a introduce aceste trăsături în imaginea de sine; la fel, copiii
mai puțin populari, se prețuiesc pe ei înșiși mai puțin.

21
De altfel, sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaște o traiectorie specif ică. În
copilărie ea este mai pregnant dependentă de ceea ce individul ar dori să fie și mai puțin de ceea
ce este în realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se construiască în funcție de ceea ce
omul este sau a fost, de ceea ce el face sau a făcut. Indiferent însă de “rădăcinile” sale,
semnificativ pentru imaginea de sine rămâne caracterul adecvat sau inadecvat al reflectării pe
care îl presupune. M. Zlate nu consideră ca imaginea este automat eronată sau ca ea nu
reprezintă fidel realitatea, în fond, ea fiind în funcție de capacitatea de cunoaștere de sine a
omului. Chiar dacă această capacitate este formată și dezvoltată corespunzător nu este exclus
ca și imaginea de sine să fie cât mai adecvată. Nu este mai puțin adevărat că, în mod curent,
mult mai răspândite sunt situațiile de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor însușiri și
trăsături, de dilatare sau de îngustare nepermisă a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine.
Deși atât un tip de percepție, cât și celălalt pot avea f iecare un rol pozitiv, stimulativ formativ,
dilatarea reprezentând tendința de apropiere a personalității reale de cea dorită, scontată a se
obține în viitor, iar îngustarea o tendință de apreciere mai severă, mai critică, deci mai obiectivă
– ambele rămân , în esență, forme de reflectare eronată, care se cer a fi corectate cu timpul,
pentru a se asigura adaptarea corespunzătoare la solicitările mediului înconjurător.
În psihologie se folosesc termeni diferiți pentru a desemna imaginea de sine – concepție
despre sine, percepție de sine, termeni care pot genera confuzii. De aceea se impun câteva
precizări.
Percepție de sine – reprezentare de sine – imagine de sine.
Conform definițiilor, imaginea de sine include o componentă percepută dar nu se reduce
la aceasta, căci imaginea de sine are la bază o serie de reprezentări privind diverse laturi ale
personalității și domenii de activitate în care este implicat individul, dar include și componenta
acceptare (respingere determinată în principal de factori afect ivi).
Tocmai această puternică coloratură afectivă ridică problema cognoscibilității imaginii
de sine și implicit întrebarea “cum putem afla că ea este adevărată, că ne reflectă așa cum
suntem?”, “cum putem măsura gradul de concordanță dintre PA și PR?”.
Imaginea de sine este cognoscibilă în măsura în care putem evalua cât adevăr, respectiv
cât subiectivism conține procesul de autopercepere precum și gradul de acceptare, respectiv de
respingere de către subiect a acestei imagini de sine. Cea mai accesibilă cale este confruntarea
imaginii de sine cu modul în care ne percep ceilalți – respectiv a PA cu Ppro și a PA cu PN, dar
și în calea acestui proces apar obstacole și distorsionări ce țin de capacitățile de transparență și
transpătrundere socială, de sinceri tatea celorlalți când fac aprecieri și de măsura în care
subie ctul are încredere în ceilalți.

22

Identitatea de sine – conștiința de sine – imagine de sine.
Fiecare dintre noi are o identitate, adică este în posesia unor semne (caracteristici) care
să permită recunoașterea sa de către ceilalți și chiar de către sine însuși. Fiecare are nevoie să
se simtă pe sine, să poată spune cine este el și ce e capabil să realizeze – să fie conștient de sine.
Se face distincția dintre identitatea personală – ansambl ul de semne care îl ajută pe
individ să se diferențieze de ceilalți, ceea ce este constant în conduita și psihicul unui individ și
identitatea socială ca parte a procesului Eu -lui reprezentând cognițiile “ce decurg din plasarea
în ecologia socială” (Allen) .
Semnele de identitate pot fi transmise prin naștere – se referă mai ales la particularități
fizice, nume, data și locul nașterii și la unele particularități psihice. La ele se adaugă și semnele
dobândite prin interacțiunile sociale și mai ales prin inter acțiunile cu familia care oferă
interpretări și semnificații comportamentelor și însușirilor psihice ale copilului; un loc
important îl vor ocupa apoi, succesiv, grupurile sociale în care se va integra individul de -a
lungul vârstelor: grupul de egali, grup ul de prieteni și ulterior apartenența la o categorie
profesională.
Imaginea de sine și identitatea sunt două dimensiuni strâns corelate, lucrul acesta fiind
demonstrat de o serie de cercetători care au arătat că persoanele cu o identitate bine structurată
aveau și o imagine de sine pozitivă, pe când cele cu simț scăzut al propriei identități aveau o
imagine de sine negativă.
Cercetări efectuate cu proba “Cine sunt eu?” au arătat ca subiecții răspund mai întâi în
termeni de categorizare socială care desemne ază un rol, un statut sau apartenența la un grup.
De-abia după epuizarea acestor etichete sociale apar răspunsuri subiective. La această probă
răspunsurile cele mai frecvente sunt vârsta (82%) și sexul (74%), apoi apartenența profesională
– acestea sunt ca tegorii ale identității sociale care reprezintă o parte a conceptului de sine al
individului.
A atribui cuiva o identitate înseamnă însă a afirma ca acel om are o conștiință de sine.
Formarea conștiinței de sine este un proces complex, îndelungat, care înc epe în primii ani de
viață – odată cu apariția Eu -lui și se încheie odată cu maturizarea psihică a persoanei. Rezultatul
este realizarea unității și identității personalității, motiv pentru care conștiința de sine e
considerată axa acesteia.

23
O latură impor tantă a conștiinței de sine este cunoașterea însușirilor proprii ce au ca
rezultat formarea imaginii de sine ca expresie sintetică a acestui proces, în care diferitele însușiri
psihice au o ierarhie valorică și se află în relații funcționale complexe astfe l încât imaginea de
sine apare ca o structură cu dominante și subdominante psihice.

• Imagine de sine sau imagine asupra Eului?
Nu putem vorbi de imagine de sine fără a face referiri la obiectul acesteia –
personalitatea reală său Eul privit ca nucleu al pe rsonalității.
Foarte frecvent termenii de Eu și de Sine sunt folosiți pentru a desemna aceeași realitate
psihică.
În concepția psihanalitică clasică însă Eul și Sinele reprezentau entități diferite – în
aparatul psihic elaborat de Freud, Sinele era “sediul instinctelor”, iar Eul o “porțiune a Sinelui”,
care dezvoltându -se din acesta devenea mediator între Sine și lumea exterioară.
Mai interesant pare să fie punctul de vedere al lui Yung, pentru care Sinele reprezintă
“personalitatea totală”, deși nu în într egime sesizabilă, iar Eul centrul conștiinței, o întrupare
personalizată a arhetipului centralității – Sinele.
Dacă am adopta viziunea lui Yung, atunci ar trebui să folosim termenul de imagine
asupra Sinelui care ar reprezenta o formațiune situată la suprafața Eului, pentru că imaginea de
sine se referă doar la aspectele conștientizate, dar nu se confundă în totalitate cu Eul.
Actualmente apar numeroase controverse generate de aspecte lingvistice și de
numeroase diferențe de opinie între diversele școl i psihologice. De aceea vom prefera termenul
de imagine de sine înțeleasă ca imagine asupra întregii personalități și a modalităților de
exprimare și afirmare ale acesteia, ca reflectare a Eului văzut ca nucleu al personalității și
expresie condensată a ac esteia.

• Imaginea de sine și dimensiunile Eului.
Întrucât imaginea de sine este o imagine asupra Eului, dimensiunile acestuia vor apare
și la nivelul imaginii.
Exista trei dimensiuni fundamentale ale Eului:
1. Dimensiunea cognitivă – cunoașterea de sine.
2. Dime nsiunea afectivă – aprecierea de sine.
3. Dimensiunea comportamentală – prezentarea de sine.
Aceste trei dimensiune sunt reunite și reflectate sintetic în forma imaginii de sine.

24
1. Dimensiunea cognitivă – cuprinde suma constatărilor individuale ale subiectului cu
privire la atributele și calitățile sale personale de diverse facturi. Dobândirea de
cunoștințe despre sine se realizează pe baza introspecției dar și prin raportarea la alți
oameni – ceilalți s unt un fel de oglindă în care se vede și în raport cu care face
ajustări permanente ale imaginii de sine.
2. Dimensiunea afectivă – aprecierea de sine se referă la procesul de situare a propriei
persoane în cadrul unei ierarhii, a semnificațiilor în raport cu anumite criterii de
valorizare. Se referă în general la cotarea preponderent pozitivă sau negativă pe care
o realizează individul în raport cu propria persoană.
La baza constituirii acestei dimensiuni se află interpretarea în termeni elogioși sau
denigrat ivi pe care o persoană o da propriilor manifestări.. Există o relație strânsă și cu
aprecierea realizată de Alter, adică interpretarea dată de alte persoane comportamentului
subiectului.
Măsura în care aceasta influențează interpretarea de sine depinde de o serie de factori
printre care un loc important îl ocupă măsura în care subiectul plasează centrul de referință în
interiorul propriului Eu sau în exterior, vârsta subiectului, gradul de maturizare, importanța
psihologică a persoanei care emite aprecierea .
3. Dimensiunea comportamentală – este mai mult o consecință a imaginii de sine și
totodată principalul mijloc prin care avem acces la imaginea de sine a unei persoane.
Ea reprezintă capacitatea subiectului de a oferi pentru sine sau pentru cei din jur o
perspectivă favorabilă asupra persoanei sale. Ansamblul proceselor și procedeelor
prin care individul încearcă să apară așa cum consideră el ca ar trebui să fie – adică
conform imaginii de sine și imaginii ideale – face parte tot din aceasta dimensiune.
Efortul de autoreprezentare este dominat de dorința de a place sau de a obține
recunoașterea socială. Principalul mijloc folosit este schimbarea deliberată și relativ frecventă
a comportamentului în funcție de context și cerințele acestuia.
Relația dintre aces te dimensiuni este foarte strânsă. Nu poate exista apreciere de sine
fără cunoaștere de sine, dar în acelasi timp, modul în care o persoană își valorizează propria
persoană va influența și cunoștințele despre sine. Vor fi acceptate doar acele cunoștințe ca re
sunt conforme cu interpretarea fie preponderent pozitivă, fie preponderent negativă.
Ambele dimensiuni influențează prezentarea de sine, adică ceea ce arată persoana față
de Ego, dar și față de Alter.

25
Modul în care se prezintă Eul nu numai ca îl determi nă pe Alter să -și formeze o anumită
imagine ci și să acționeze asupra lui Ego conform acestei imagini, modificând ch iar imaginea
de sine a lui Ego.
• Fațetele imaginii de sine.
Am arătat anterior ca vorbim de o imagine asupra Eului – cum Eul are mai multe fețe
rezultă că există și mai multe fațete ale imaginii de sine.
Vorbim de Eu fizic – imagine corporală, Eu spiritual – imagine asupra Eului spiritual,
Eu social – imagine asupra relațiilor și abilitaților sociale, Eu real – imagine de sine reală, Eu
ideal – imagine ideală de sine, Eu actual – imagine de sine actuală, Eu anticipat. Vom insista
asupra a câteva aspecte.

Apreciere de sine

Afectiv
Apreciere de sine

EU

Alter Cognitiv
Cunoaștere
de sine Comportamental
Prezentare
de sine
Imaginea lui Alter influențează
cunoașterea de sine a lui Ego Alter își
formează o
imagine
despre Ego

26
Imaginea corporală
Definiția actuală (cognitiv -comportamentala) dată imaginii corporale este “termen
general, folosit pentru a descrie o varietate de fenomene specifice, care se leagă de o percepție
a individului asupra propriului corp”. Imaginea corporala este reprezentarea mentală a
propriului corp derivată din senzații interne, e moții, fantezii, postura, experiența cu mediul.
Orientarea neurologică preferă termenul de schemă corporală ca reprezentarea diagramatică a
corpului în conștiința.
Orientarea psihologică definește imaginea corporală ca sentimente și atitudini față de
propriul corp.
Imaginea ideală se refera la cum ar dori persoana să fie. Horney se referea la o imagine
idealizată ca imagine a ceea ce crede o persoana ca este și în acelasi timp simte ca poate fi sau
trebuie să fie . Întotdeauna aceasta imagine idealizat ă este departe de realitate și are întotdeauna
un caracter măgulitor.
Referitor la structura imaginii de sine, Philip Rice susține că aceasta este alcătuită din
6 componente diferite: o imagine a ceea ce sunt cu adevărat oamenii; ceea ce cred că sunt;
ceea ce cred alții că sunt; ceea ce cred oamenii că alții cred despre ei; ceea ce doresc cu
adevărat să devină; ceea ce cred ei că ar dori alți ca ei să devină. Aceste imagini de sine pot
sau nu pot să fie aproape de realitate, însă, este sigur că ele sunt înt otdeauna într -un proces
de devenire în special la vârsta adolescenței când se trăiesc maximum de schimbări.
Alte patru dimensiuni fundamentale ale imaginii de sine au fost conturate de Ruth
Strong , profesor la Universitatea din Columbia (1975). Prima, cea mai completă, vizează
părerea adolescentului despre el însuși, percepțiile pe care le are despre abilitățile lui, statutul
și rolul lui în lume, fiind în acest sens denumită imaginea de sine de bază. A doua reprezintă
imaginea de sine temporară, tranzitori e care este influențată de starea de moment sau de o
experiență anterioară. O remarcă critică a părinților poate da adolescenților sentimentul
temporar al lipsei de valoare. A treia privește socializarea, ceea ce cred adolescenții că cred
alții despre ei, fapt care la rândul lui influențează felul cun ei înșiși se vor vedea. Percepțiile lor
despre sentimentele altora referitor la ei, vor colora imaginea de sine în același sens, pozitiv
sau negativ. O parte a acestei dimensiuni a imaginii de sine se referă ș i la statutul social, poziția
pe care adolescentul și -o acordă în sistemul social în acel moment sau în viitor. A patra
dimensiune o reprezintă imaginea de sine ideală, felul în care adolescenții ar dori să fie.
Aspirațiile lor ar putea să fie relative, da r și prea joase. Dacă ele sunt joase, îl vor împiedica pe

27
adolescent să se realizeze, să se împlinească; dacă sunt prea înalte ar putea conduce la frustare
și deprecierea de sine. Numai imaginea de sine realistă conduce către acceptarea de sine,
sănătate m intală și realizarea scopurilor.
René L’Écuyer (1978), directorul Laboratorului despre conceptul de sine la
Uneversitatea din Sherbrooke studiază dezvoltarea normală a concepției despre sine începând
cu perioada micii copilării până la bătrânețe. În opinia sa, concepția despre sine e alcătuită din
3 nivele de organizare: structuri, sub -structuri și categorii. Structurile sunt definite ca regiuni
fundamentale ale sinelui, în număr de 5: sinele material, sinele personal, sinele adaptiv, sinele
social și sinel e-non-sine. Fiecare din aceste structuri este divizată în sub -stucturi
corespunzătoare diferitelor zone. La rândul lor, substructurile sunt redivizate în elemente mai
restrânse, categoriile. Acestea din urmă sunt mult mai aproapre de experiența directă a
individului.

STRUCTURI SUBSTRUCTURI CATEGORII

Sine material

Sine personal

Sine genetic

Sine posesiv

Imagine de sine

-trăsături fizice
-condiție fizică

-posesie de obiecte
-posesie de persoane

– aspirații
– enumerare de:
-sentimente și emoții
-gusturi și interese
-capacități și aptitudini
-calități și defecte

28

Sine adaptativ

Identitatea de sine

Valoare de sine

Activism

Preocupări și activități sociale

Referiri la sexualitate

-denumiri simple
-roluri și statute
-consistență
-ideologie
-identitate abstractă

-competență
-valoare personală

-strategii de adaptare
-autonomie
-ambivalență
-dependență
-actualizare
-stil de viață

-receptivitate
-altruism
-deruinare

-referiri simple

29

Sine social

Sine-non-sine

Referiri asupra altuia
Opinia altuia despre sine

-experiență sexuală

Printr -o metodă de analiză de conținut, L’Écuyer a arătat că importanța conținiturilor
atașata diferitelor categorii variază în funcție de vârstă. El a identificat șase faze sau stadii de
dezvoltare a concepției despre sine de -a lungul vieții: emergența sinelui (de la 0 la 2 ani),
afirmarea sinelui (de la 2 la 5 ani), expansiunea sinelui (de la 5 la 10 -12 ani), diferențierea
sinelui (de la 10 -12 ani la 1 5-18 ani), maturitatea sinelui (de la 20 la 60 ani). L’Écuyer afirmă
că evoluția conceptului de sine se modifică în timp chiar la persoanele în vârstă care au tendința
de a crede că imaginea lor de sine este cristalizată și definitivă.
În adolescență, per ioada în care Sinele se diferențiază, apar o serie de dimensiuni noi:
percepțiilor obișnuite li se adaugă percepții despre sine în ceea ce privește identitatea
abstractă, consistența sau coerența, ambivalența. În interiorul categoriilior deja existente vor
apărea noi conținuturi psihologice emergente, noi interese, un rafinament în percepția
calităților și a defectelor, a anatomiei și a ambivalenței. La sfârșitul acestei perioade,
adolescentul va dobândi, în sfârșit, o imagine de sine mai stabilă, mai coere ntă, mai securizată,
mai personalizată. Totuși, imaginea de sine a acestei perioade nu este dată, imuabilă, pentru
că ea se va transforma totuși, în cursul etapelor următoare.
Cercetările au demonstrat că oamenii reușesc să -și stabilizeze concepția și imaginea
despre sine în mai multe feluri. Ei pot, într -o manieră selectivă, să acorde atenție unui anumit
tip de informație, să modifice interpretarea pe care o dau acțiunilor celu ilalt astfel încât

30
aceasta să corespundă percepției despre ei înșiși, să trateze informația în așa fel încât să
întărească scheme de sine existente. În fața acestor tendințe, mulți teoreticieni au fost
impresionați de această capacitate a imaginii de sine existente de a se menține neschimbată.
Un teoretician a comparat imaginea de sine cu o mașină politică totalitară în care toată
informația este utilizată doar pentru a -și spori propria putere (Greenwald, 1980). Această
stare de lucru este dezirabilă? Până la un anumit punct se pare că da. Dacă imaginea de sine
ar fi în întregime pe placul relațiilor în curs, cu ascensiunile și căderile inevitabil asociate
acestora, atunci ea ar risca să fie un haos. Oamenii ar încerca să depășească nenumăratele
dificultăți pentru a afla cine sunt. Totuși, dacă o imagine de sine dată devine conducătoare, o
serie de probleme serioase pot interveni. Odată imaginea de sine fixată, suplețea, flexibilitatea
este pierdută, iar persoana nu mai poate participa cu naturalețe și desch idere în relațiile pe
care le are cu alții. Ea n -ar mai putea juca decât un singur rol, independent de circumstanțe.

2.3. SURSELE IMAGINII DE SINE
După cum reiese din structura imaginii de sine la V. Ceaușu, sursele acesteia sunt
următoarele:
1. propriul comportament și performanțele proprii ca rezultat al acțiunii asupra
mediului.
2. imaginea altora și aprecierile acordate de aceștia asupra acestui comportament.
• Geneza și evoluția imaginii de sine.
Imaginea de sine nu este un dat originar, ci se constituie treptat, pe măsura aplecării
către lume dar și către sine. Ea se naște odată cu scindarea în subiect (eu) și obiect, cu
scindarea în Eu care acționează, se comportă, se implică în activități și Eu care percepe,
apreciază, evaluează.
Acțiunea este singura cale de a accede la sine. Se poate spune că prin intermediul
acțiunii subiectul se distanțează de sine, ceea ce -i și permite să devină conștient de sine. Prin
intermediul acestor acțiuni se constituie și imaginea de sine atribuită lumii și imaginea lumii
despre Ego.

31
Revenind la sursele imaginii de sine – performanțele proprii și aprecierile altora, le -am
putea sintetiza conform schemei; cu precizarea ca ambele categorii cunosc o lărgire treptată
pe măsura înaintării în vârstă:
Familie părinți
rude
Grădiniță educatoare
personal de îngrijire
colegi
Școală învățătoare, profesori
colegi
Cerc de egali (prieteni)
Profesie șefi
colegi de muncă

fizice
cognitive (intelectuale) gândire
memorie
afective
sociale, relaționale
profesionale

Nici o conștiință nu poate fi trăită, descrisă sau închipuită fără experiența unui subiect
– a fi conștient presupune a fi conștient de ceva și a fi conștient în cineva . Pentru a vorbi de o Aprecierile
altora
Performanțele
proprii

32
imagine de sine e necesar ca Eul să fie constituit, să existe o identitate și o conștiință de sine.
De aceea geneza imaginii de sine nu poate fi separată de geneza și evoluția Eului.
Sugarul nu este conștient de nici un eu, trăiește într -un fel de simbioz ă cu lumea, cu
care se confundă – el nu este conștient de sine. Conștiința de sine este o achiziție treptată în
cursul primilor șase ani de viață și este accelerată de achiziția limbajului.
Mai întâi colilul dobândește simțul existenței lui Alter la opt luni, plânge când vede un
stăin. Primul Alter la opt care îl cunoaște este mama – deși se consideră că suportul nu face
diferențierea între el și mamă cu trăiește într -un fel de simbioză.
În privința Eului propriu, primul care seconstituie este Eul fizic. Simțul Eului
corporal(încă nu putem vorbi de o imagine corporală) se dezvoltă din senzațiile interne și
frustrațiile care vin din afară.
Un moment important îl reprezintă reconoașterea propriei imagini în oglindă –
momentplasat de unii autori la 19 luni (Preyer), de alții la 17 luni(Darwin), la 2 ani(Gesell) sau
chiar la 3 ani (Zaggo, 1972 -1976). La această vârstă(3 ani), deși copilul se recunoaște în oglindă,
alte fațete lae Eului -Eul social și cel spiritual nu sunt încă conturate. Cea mai importantă
achiziție este faptul că copilul reușește să distingă imaginea corpului de propriul corp.
După achiziționarea limbajului, în cel de -al doilea an de viață, acesta devine un sprijin
important în constituirea simțului Eului și a imaginii de sine, prin introduc erea în vocabular a
numelui propriu și a pronumelui Eu. Auzindu -și numele, copilul se consideră pe sine un punct
de referință distinct și recurent. Dobândește astfel două cuvinte care îi permit să se refere la
propria persoană – el există. Îmbrăcămintea pr oprie îl ajută și ea să se delimiteze de ceea ce
este în jur.
Semnul principal al Eului se manifestă la 2 -3 ani prin nevoia de autonomie – copilul
vrea să facă multe lucruri singur, să exercite acțiuni asupra obiectelor și persoanelor din jur
pentru a le testa reacțiile și a -și exersa propriile capacități. Se activează astfel una din sursele
imaginii de sine – performanțele proprii.
Între 3 și 5 ani, prin imitarea rolurilor și a personajelor, copilul trece, treptat, la
folosirea pronumelui personal: ma i întâi cel de persoana a III -a – vorbind despre propria

33
persoană ca despre un Alter, apoi cel de persoana I – el trece printr -un “stadiu al
personalismului”, în care “eu” și “al meu” capătă sens și durabilitate.
Allport vorbea de câteva etape în elabora rea a ceea ce el numea “Proprium” exprimat
prin 7 ipostaze sau fațete:
1. Simțul Eului corporal.
2. Sentimentul identității.
3. Respectul față de sine.
4. Constituirea Eului.
5. Constituirea imaginii Eului.
6. Reacțiile raționale ale Eului.
7. Constituirea efortului person al central.
Toate aceste fațete se constituie treptat și după cum se vede ceea ce Allport numește
“imaginea Eului” este plasată spre sfârșit. O condiție importantă pentru constituirea ei este ca
Eul să existe, să se fi format, să se manifeste. Ceea ce se v a forma de acum încolo este imaginea
asupra Eului și pentru aceasta este nevoie de o lărgire progresivă a câmpului interacțiunilor cu
mediul și mai ales a relațiilor sociale. Numai astfel copilul ajunge să conoască ce așteaptă
părinții și celelalte persoan e de la el și să compare aceste aștep tări cu propriul
comporatament.
Între 6 și 12 ani simțul identității și imaginii de sine cunosc noi influențe prilejuite de
intrarea în școală și lărgirea interacțiunilor sociale. Copilul înțelege că trebuie să -și însuș ească
o parte din conduitele complexe, specifice adultului – trece de la o conștiință de sine
nebuloasă, fragmentată la o conștiință de sine mai puțin fragmentară, distinctă.
Odată cu vârsta de 12 ani asistăm la o avalanșă de schimbări biologice și psihic e
generate de intrarea în pubertate. Unul din elementele centrale este interesul manifestat
pentru cunoașterea persoanei proprii, sub toate aspectele specifice, concretizat în reflecții în
legătură cu viața sufletească personală, faptele și intențiile prop rii.
Unii autori manifectă convingerea că aceste reflecții apar la vârsta de 12 ani, alții arată
că meditațiile asupra propriei persoane capătă un caracter independent, conștient și
intenționat. Are loc astfel o dominanță a componentelor cognitive a imagi nii de sine având ca

34
rezultat cogniții diferite și efecte variate: optimism, curaj, plăcere intelectuală, relaxare
morală, melancolie, teamă etc.
Cercetări realizate pe preadolescenți și adolescenți au arătat că: se conștientizează mai
întâi însușirile car e țin de mediul exterior al personalității, apoi cele ce vizează planul interior,
prize de conștiință operează în mod succesiv asupra însușirilor referitoare la activitățile
subiectului, însușirilor care exprimă atitudini față de alții, însușirilor ce vize ază atitudini față
de propria persoană și a însușirilor ce exprimă relațiile multilaterale ale personalității.
De la preadolescență la adolescență se fac pași semnificativi în direcția cunoașterii
propriilor însușiri, pe tot mai multe planuri de personalit ăți. Însușirile care exprimă relațiile cu
ceilalți, și atitudinile față de sine ocupă o pondere de 32% în preadolescență și 42% în
adolescență – pondere legată strâns de tendința firească de integrare a adolescenței în viața
adultă.
Dorința afirmării de sine e un fenomen normal, generat de prize de conștiință pe care
o are adolescentul asupra dezvoltării sale pe plan biologic, psihologic și asupra statutului său
social care nu e clar precizat și, poate genera disconfort psihic, insensibilitate și confuzie .
Primele manifestări ale afirmării de sine apar încă de la vârsta de trei ani ca expresie a
primei tentative a copilului ce a ieșit din nediferențiat, din confuzie cu Alter. Această tentativă
însă nu presupune o confruntare reală cu altul și nu totdeauna o comparație cu sine.
Adolescentul își dă seama că nu mai este copil și prin încercările de afirmare face un efort al
definirii și depășirii.
Aceste încercări de afirmare se realizează pe două planuri: exterior personalității (prin
îmbrăcăminte, coafură, g esturi) și interior personalității (prin dorința de independență,
încredere în sine, spirit de contradicție, autonomie, impunerea păr erilor personale,
(îndrăzneală).
Cercetările au demonstrat că la 80% dintre adolescenți le este proprie încredere în
sine. Ea își are originea în cunoașterea forțelor proprii dar e determinată și de condițiile în care
trăiește persoana, condiții care pot favoriza sau bara calea realizării personalității.
Un aspect important la vârsta adolescenței (și a preadolescenței) îl repr ezintă
identitatea sexuală și formarea unei imagini asupra ființei sexuale care ia naștere în propria

35
persoană. Identitatea sexuală este o componentă structurală atât a Eului corporal cât și a Eului
psihologic, făcând parte din conștiința de sine.
Identita tea de sine include deci și o componentă sexuală pe lângă cele fizice sociale,
vocaționale, moral – spirituale care exprimă imaginea completă despre sine, gen, înfățișare,
caracteristici și expectanțe, de sex – rol, caracteristici și opțiuni sociale – relații de prietenie
intergrupală.
În societatea contemporană fetele, mai mult decât băieții resimt criza de identitate
prin conflictul de rol legat de implicarea în roluri specific masculine. “Adolescenții de azi nu
sunt coeficient polarizați feminin sau mas culin, ceea ce ridică unele probleme privind
acceptarea lor socială și autoacceptarea” (I. Mitrofan, 1998).
Vorbim de dezvoltarea unei identități și implicit imaginii de sine: pozitivă, negativă sau
incertă.
– pozitivă – caracterizată de o bună acceptare de sine, împăcare cu sine; persoanele se simt
împlinite, realizează ușor relații interpersonale, într -o manieră eficientă și satisfăcătoare.
– negativă – adolescenții care se simt respinși, blamați, dezvoltă imagini de sine și adoptă
valori opuse comunității, toate acestea întărind sentimentul de autorespingere și
determinând o acceptare de sine scăzută.
– incertă – adolescenți care încearcă să -și reducă anxietatea existențială prin experiențe
intense și imediate: abuz de droguri, concerte rock, jocuri de noroc. Tinerii care își crează
o temporară “fortăreață” a personalității devin sectanți, naționaliști și extremiști, etc.
Avansarea în vârstă determină, însă în cazul normalității psihologice, o evoluție spre
imaginea de sine care este cel mai mult acceptată de i ndivid, pe care el o consideră drept
cea mai autentică expresie a sa.
În adolescență imaginea de sine ideală era foarte înaltă și aceasta deoarece
autopercepția se solda în general cu efecte negative.
Reducerea distanței se făcea prin amplasarea în viitor a unei imagini de sine mai
bogate. Găsirea unei profesii și în general înaintarea în vârstă determină o reducere a imaginii
ideale și a aspirațiilorla dimensiuni reale. Confruntarea permanentă a propriilor performanțe
cu propriile expectații față de sine g enerează în cazul normalității psihice o echilibrare a celor
două dimensiuni și o adecvare la realitate a imaginii de sine.

36
Conștiința matură presupune să știi să menții imaginea de sine într -o formă acceptabilă
pentru a construi și nu pentru a distruge.
Pe măsură ce înaintează în vârstă, individul constată că imaginea de sine “cea adevărată”
nu se mai plasează în viitor ci în trecut – componența anticipativă tinde tot mai mult să scadă.
Semnele sub care o persoană se recunoaște și dorește să fie identif icată sunt furnizate de ceea
ce a făcut și nu de ceea ce dorea să facă în tinerețe.
Însă în acest proces nu rareori apar abateri, distorsiuni de la o “adevărată imagine de
sine”, adică acea imagine de sine care corespunde în cel mai înalt grad realității psihice
interioare – personalitatea reală.
Putem deci spune că imaginea de sine acționează ca un filtru prin care pricepem lumea și
pe noi înșine. Ea variză în jurul unui punct model – fiind influiențată de factori exteriori și
contextuali, e determinată și de realitatea socială prin expectațiile și judecățile celorlalți.
Acest punct central, fix, este Eul și el permite realizarea identității de sine.
În cursul vieții, concepția despre sine este influențată și de ceea ce numim “ joc de rol ”
și distincția s ocială.
În psihologia socială, în momentul în care cineva ia în public o poziție diferită de cea
personală se spune că joacă un rol. Inevitabil, în această situație se naște întrebarea: jocul de
rol: mască sau realitate?
În fiecare zi noi jucăm roluri var iate: de a fi prietenoși, sociabili chiar și atunci când nu
simțim nevoia. Gergen și Taylor (1966) demonstrează că aceste jocuri de rol pot influența
părerile noastre despre ceea ce suntem pătrunzând treptat în viața cotidiană și reușind să
transforme mășt ile în realitate personală.
Oamenii dezvoltă, de asemenea, un sentiment de sine observând modul în care ei se
deosebesc de ceilalți. Foarte des ei încearcă să -și creeze un sine distinct, unic, apelând numai
la trăsături capabile să -i individualizeze.
În concluzie, putem afirma că felul în care oamenii se definesc ei înșiși în orice moment pare
să depindă de prezența altora. Ei încearcă să se cunoască observând modul în care alții
reacționează la comportamentul lor, comparându -se cu persoanele care le sunt în preajmă,

37
jucând roluri sociale și concentrându -se asupra aspectelor proprii care -i diferențiază de
alții.
Cultura este un alt element cu un rol important în determinarea imaginii de sine.
Societatea din care facem parte stabilește ceea ce este dezirabi l sau indezirabil referitor la
personalitate și comportament. De exemplu, cultura occidentală consideă ca foarte
importante succesul, puterea, îndemânarea și individualitatea. Aceste determinisme culturale
în ceea ce privește valoarea influențează observaț iile pe care le facem. Este mai probabil să
facem greșeli în domeniile pe care cultura din care facem parte le consideră importante.
Tot cultura este responsabilă pentru stereotipurile care induc o anumită manieră de a
ne evalua. De exemplu o femeie care a fost determinată să creadă că fetele sunt slabe,
emotive, va tinde cu timpul să se privească în acest mod.

2.4.STIMA DE SINE
Conceptul de stimă de sine ocupă un loc important în imaginarul occidental, în special
în Statele Unite, unde cuvântul self-esteem face parte din limbajul curent. În Franța, s -a
preferat mult timp termenul de amor propriu, dând dovadă astfel de o perspectivă mai
afectivă, respectiv mai voalată, a raportului cu sine însuși. Expresia „stimă de sine” se vrea mai
obiectivă. Ve rbul „a estima” provine de fapt din latinescul „ oestimare ”, „a evalua” a cărui
semnificație este dată: în același timp, „a determina valoarea și a avea o părere de sine”.
François Lelard și Cristophe André consideră că cea mai bună sinteză despre stima de sine este
cea pe care le -a furnizat -o un adolescent: „Stima de sine? E bine, este felul în care ne vedem
și dacă ne place sau nu ceea ce vedem”.
Conform opiniei celor doi autori, mai sus menționați, stima de sine se fondează pe trei
„ingrediente”: încrede rea în sine, concepția despre sine și iubirea de sine. O bună dozare a
fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obține o stimă de sine
armonioasă.
Iubirea de sine este elementul cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua , dar
a ne iubi nu suportă nici o condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor
și înfrângerilor, pur și simplu pentru o mică voce interioară ne spune că suntem demni de

38
iubire și respect. Această iubire de sine „necondiționată” nu depinde de performanțele
noastre.
A te iubi este tocmai soclul stimei de sine, constituientul său cel mai profund și cel mai
intim. De aceea, nu este niciodată ușor să discerni la cineva, dincolo de masca socială, nivelul
exact al iubiri pe care și -o po artă.
Concepția de sine , părerea pe care o avem despre noi, această evaluare, fondată sau
nu, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine;
importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem de -a fi deținători ai
calităților sau defectelor, ai potențialilor și limitelor. În acest sens, este un fenomen în care
subiectivitatea joacă un rol esențial; observarea sa este dificilă, iar înțelegerea lui, delicată.
A treia componentă a stimei de sine – cu care, în plus, se confundă adesea, încrederea
în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, însemnă a considera că ești capabil
să acționezi într -o manieră adecvată în situațiile importante. Încrederea în sine provine, în
principal, din t ipul de educație care ne -a fost dat, în familie sau la școală.
François Lelard și Cristophe André vorbesc de echilibrul stimei de sine . Ei arată că între
aceste trei componente ale stimei de sine există în general legături de interdependență:
iubirea de s ine (a te respecta indiferent de ceea ce ți se întâmplă, a asculta nevoile și aspirațiile
tale) facilitează incontestabil o concepție despre sine pozitivă (a crede în capacitățile tale, a te
proiecta în viitor) care, la rândul său, influențează favorabil î ncrederea în sine (a acționa fără
teama excesivă de eșec și de judecata altuia). Se întâmplă însă ca, la unele persoane, aceste
elemente să fie disociate: poate fi vorba de o concepție despre sine fragilă sau de lipsa iubirii
de sine. Atunci echilibrul sti mei de sine este perturbat.
Stimă sau stime de sine?
Unii certetători consideră că stima de sine este de fapt cumulul mai multor stime de
sine, specifice diferitelor domenii, ce pot funcționa în manieră relativ independente unele de
altele. De exemplu, put em avea o bună stimă de sine în domeniul profesional și una mai puțin
bună în legătură cu viața sentimentală. La majoritatea persoanelor, însă, un succes sau un eșec
dintr -un domeniu vor determina efecte în alte domenii.

39
În schimb, pentru alți cercetători, este imposibil de compartimentat stima de sine: este
dificil să ai o stimă bună într -un domeniu, fără ca de aceasta să nu beneficieze un domeniu
învecinat. Invers, o stimă de sine mediocră într -un sector va altera cu siguranță nivelul nostru
global auto -satisfacție. Astfel, stima de sine nu se poate înțelege decât ca o concepție globală
despre sine însuși.
Hrana stimei de sine
De-a lungul tuturor activităților noastre, arată cei doi autori mai sus menționați,
căutăm să satisfacem două mari trebuințe, în e gală măsură indispensabile stimei noastre de
sine: sentimentul de a fi iubiți (apreciați, simpatizați, populari, doriți) și sentimentul de a fi
competent (performanți, înzestrați, abili).
Aceste alimente necesare ego -ului nostru sunt cu atât mai indispens abile cu cât stima
de sine nu ne este dată odată pentru totdeuna. Ea este o dimensiune eminamente nobilă a
personalității noastre; mai mult sau mai puțin înaltă, mai mult sau mai puțin stabilă, ea are
nevoie să fie hrănită regulat.
Corelând nivelul și sta bilitatea stimei de sine, Fraçois Lèlord și Cristophe André au ajuns
la o clasificare în patru categorii:
1. înaltă și stabilă
Circumstanțele „externe” și evenimentele „normale” de viață au o mică influență
asupra stimei de sine a subiectului.
2. înaltă și instabilă
Chiar dacă este ridicată, stima de sine a acestor subiecți poate suferi șocuri majore, în
special dacă se află într -un context competitiv sau destabilizator.
3. scăzută și instabilă
Stima de sine acestor persoane este, în ansamblu, sensi bilă și reactivă la evenimentele
exterioare pozitive sau negative.
4. scăzută și stabilă
Aici, stima de sine este puțin mobilizată de evenimentele exterioare, chiar și favorabile.
Subiectul pare a depune puțin efort pentru promovarea imaginii și stimei sale de sine, al cărui
nivel scăzut îl acceptă și, întrucâtva, îl suportă.

40
William James (1842 -1910), unul dintre fondatorii psihologiei șttințifice moderne, este
și unul dintre primii care au studiat stima de sine. Concluzia la care a ajuns acest medic și fil osof
american este că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu depind doar de reușitele noastre, ci
și de criteriile după care le judecăm – ceea ce a rezumat în ecuația următoare:
stima de sine =
pretentiisucces .
François Lelord și Cristophe André consideră că multe dificultăți psihologice sunt legate
de problemele stimei de sine. Acestea pot fi implicate în originea tulburărilor (este cazul
complexelor ), în menținerea lor (este cazul depresiei ) sau a rușinii pe ca re pacienții o încearcă
atunci când sunt confruntați cu judecata socială (este cazul alcoolismului ). A te vindeca, arată
cei doi autori, înseamnă a -ți regăsi stima de sine.
François Lelord și Cristophe André vorbesc și de mecanismele de apărare a stimei d e
sine, care, în principal servesc la a ne feri de emoțiile sau de gândirile penibile pentru
conștiința noastră. Este, de altminteri, normal să recurgem la ele atunci când ne confruntăm
cu dificultăți, pentru că ele joacă rolul de amortizor. Într -un anumit fel, mecanismele de
apărare reprezintă deci un fel de troc inconștient în cursul căruia subiecții își sacrifică
dezvoltarea personală pentru un sentiment – fals – de siguranță.
MECANISME DE APĂRARE FUNCȚIA ÎN MENȚINEREA STIMEI DE SINE
Evitare, retragere A scăpa de riscul unui eșec
Negare A refuza să admită problemele
Proiecție A atribui celorlalți propriile sentimente negative și
dificultăți
Fantasme și reverii A-și imagina reușita în loc de a o construi
Raționalizare A recunoaște problemele, dar a l e atribui cauze
care evită repunerea în discuție
Compensații A evita un sentiment de inferioritate prin
implicarea în alte domenii

41
Mecanismele de apărare au avantaje și dezavantaje. Nu folosirea ocazională a
mecanismelor de apărare este cea care pune probleme, ci recurgerea excesivă la ele.
Vom reda cercurile stimei de sine, așa cum au fost ele realizate de cei doi autori
menționaț i mai sus.

Stima de sine se menține Stima de sine înaltă

Stima de sine crește Acțiuni frecvente

Relativ izăm Ne bucurăm

Reușită
Eșec

Cercurile înaltei stime de sine

Stimă de sine diminuată Stimă de sine scăzută

Stima de sine neschimbată Acțiuni rare

Ne îndoim
Ne devolatizăm Reușită

Eșec

42

Tendința naturală a stimei de sine este de a rămâne la nivelul său inițial, în ciuda micilor
oscilații legate de viața cotidiană. Dar ea se poate modifica semnificativ în urma unor
evenimente de viață majore sau în cazul deciziei personale de a se schimba (care va implica,
la rândul ei, evenimente de viață).
Cum să -ți modifici stima de sine
François Lelord și Cristophe André au identificat nouă soluții ale stimei de sine, în trei
domenii diferi te.
Uneori este dificil să îți modifici singur stima de sine. Atunci se poate apela la terapie,
lucrul asupra stimei de sine fiind, în fond, scopul direct sau indirect al oricărei psihoterapii.
François Lelord și Cristophe André consideră că este importan t să știm că terapiile au rezultate
limitate, să știm ce ne pot ele oferi și anume: să ne cunoaștem mai bine și să ne putem
exprima, să modificăm câte puțin micile comportamente cotidiene și ceea ce nu ne pot
garanta: o metamorfoză completă, rapidă, ușoară a succeselor imediate.
DOMENIU SOLUȚII
Raportul cu stima de sine 1) A te cunoaște
2) A te accepta
3) A fi sincer cu tine
Raportul cu acțiunea 4) A acționa
5) A reduce la tăcere critica interioară
6) A accepta eșecul
Raporturile cu ceilalți 7) A se afirma
8) A fi empatic
9) A se baza pe susținerea socială

Diferite tipuri de terapie.
Deși la prima vedere, medicamentele par să nu poată acționa asupra stimei de sine,
există totuși tratamente – în special antidepresive – care acționeză indirect asupra stimei de
sine, de exemplu ameliorând moralul unui deprimat sau atenuând angoasele unui fobic. S -a

43
emis și ipoteza că o fam ilie specifică de antidepresive, serotoninergicele, care cresc
concentrația la nivel cerebral al serotoninei (un important neurotransmițător), ar putea avea
un efect direct asupra stimei de sine, dar această ipoteză n -a fost confirmată.
Ameliorarea cunoaș terii de sine și a stimei de sine este un rezultat comun tuturor
psihoterapiilor , în orice caz atunci când merg. Dar mijloacele folosite pentru a atinge aceste
obiective diferă. În mare, există două familii principale de psihoterapii: cele care aparțin
familiei psihanalizei și terapiile comportamentale și cognitive.
Primele corespund ideii comune despre psihoterapie: ești încurajat să vorbești despre
trecutul tău cu un terapeut care vorbește puțin și nu dă decât puține sfaturi practice.
Celelate, de apari ție mai recentă, sunt realizate de un terapeut mai interactiv, care își
spune părerea, oferă sfaturi și îi propune pacientului său tehnici pentru a -și dezvolta noi
moduri de a fi.
Se spune adesea că la fel de importantă ca tipul terapiei este calitatea te rapeutului. Nu
este adevărat pentru toate tulburările: astăzi se știe că, dacă o persoană suferă de fobie,
aceasta trebuie să consulte mai degrabă un comportamentalist decât un psihanalist,
indiferent cât de competent ar fi el. Și totuși, din ce în ce mai mulți terapeuți folosesc astăzi
abordări așa -zis „eclectice”, respectiv servindu -se de instumente provenite din mai multe
curente terapeutice. Ei folosesc mai multe metode, ca de exemplu modalitatea secvențială: la
început se lucrează cu afirmarea de sine, apoi pacientul este pus să reflecteze asupra relațiilor
pe care le are cu tatăl, pentru a -și înțelege mai bine dificultățile de a se afirma.
O terapie sau o schimbare personală nu constă doar în a te debarasa de probleme, ci
și de a accentua punctele for te, căile stimei de sine fiind diferite de la o persoană la alta.
„Orice descoperire se va fi f ăcut în țara amorului -propriu, încă mai rămân în ea destule
meleaguri necunoscute. ”
François DE LA ROCHEFOUCAULD.

44

Capitolul III
Imaginea de sine la adolescenți

Probabil că nici unui alt aspect al psihologiei adolescentului nu i s -a acordat mai multă
atenție de -a lungul timpului decât subiectelor de „self – concept „ și de „stimă de sine”. Încă
din 1890, William James a dedicat un întreg capitol conceptului de ”se lf” în lucrarea
”Principiile psihologiei”. Carl Rogers și -a bazat adresele din 1947 către „Asociația
Psihologilor Americani” pe baza conceptului de „self”, la fel că și Hilgard în 1949.
Mai recent, Morris Rosenberg a devenit câștigător -asociat al premiu lui socio –
psihologic din 1963, acordat de către Asociația Americană pentru dezvoltarea științei, cu
studiul lui monumental și raportul „Societatea și imaginea de sine a adolescentului”. Acestui
subiect i se acordă în continuare mai multă atenție decât ori cărui alt subiect al psihologiei
adolescentului.
Acest capitol va evalua și discuta atât înțelesurile conceptului, de „self” cât și a celui de
„imagine de sine”, precum și imporțanta și legătura lor cu sănătatea mintală, competența
interpersonală și ajus tările sociale, progresul școlar, aspirațiile vocaționale și delicvența.
Dezvoltarea unui „self” pozitiv va fi accentuată împreună cu relația lui cu „ identificarea
maternă sau paternă, interesul și grija părinților, familii dezmembrate, statutul socio -economic
și ordinea nașterilor. În finalul capitolului vom evalua stabilitatea relativă a conceptului de
„self” în perioada adolescenței, adică, dacă conștiința de sine a ad olescentului se schimba sau
nu.
3.1.Definiri și explicații
„Self -ul” a fost definit ca o parte a personalității de care individul este conștient. Self -ul
(conceptul de self) poate fi definit că percepția și evaluarea conștientă, cognitivă a indivizilor
față de ei înșiși; sunt gândurile și opiniile indivizilor desp re ei înșiși. A fost numită ipoteza
„identității de sine”. Erickson o numește „identitatea de ego” a individului sau individualitate
conștientă, auto -percepută a individului. Începe cu o conștientizare a faptului că indivizii sunt
distincți, separați de al ții, oameni în toată puterea cuvântului . Aceasta prima conștientizare este

45
descrisă de o tânără adolescentă: „Eram în taxi cu mama când brusc am realizat că eu sunt eu
și ea este ea” (Philip Race – „Adolescence”).
Primul pas în dezvoltarea unui self (con științe de sine) este recunoașterea individualității
distincte.
Conceptul de self implică de asemenea o conștiință cu privire la cine și ce este individul.
Descrie ceea ce văd indivizii când privesc la ei înșiși, în termen de caracteristici fizice auto –
percepute, atribute de personalitate, abilitați și statute sociale. Poate fi descrisă ca un sistem de
atitudini pe care îl au despre ei înșiși. Este suma tuturor definirilor de sine sau imaginilor de
sine.
Mulți autori au subliniat faptul că o dezvoltare a s elfului (a conștiinței de sine) nu este
posibilă până când adolescenții nu ajung la un stadiu formal de dezvoltare cognitivă. Acest
stadiu le permite să se gândească la ei înșiși , să devină conștienți de sine și introspecți.
Adolescenții adună dovezi care -i ajută să se autoevalueze: „Sunt competent?”, „Sunt atrăgător
fata de sexul opus?”, „Sunt inteligent?”, „Sunt prietenos?” .Din aceste dovezi, ei formulează
teorii asupra lor și își verifică sentimentele și opiniile prin noi experiențe și relații. Ei se c ompară
cu propriile idealuri și cu cele ale altora.
Prin experiențe (adesea dureroase) adolescentul devine gradual mai specific și mai
realist cu propria teorie de sine; realizează parametri pentru a asigura funcționarea optimă. Nu
putem deci privi adoles cența ca o emergență fizică, ci ca o unică emergență cognitivă care
cuprinde importanta funcție de construire a unei teorii de sine viabile.
Este semnificativ dacă indivizii au o conștiință de sine precisă. Toți oamenii au de fapt
sase fațete diferite ale selfului: oamenii care ei sunt într -adevăr, oamenii care cred că ei sunt,
oamenii care cred alții că sunt, oameni care ei cred că alții cred că sunt ei, oameni care vor să
devină și oameni care se gândesc alții că ei vor să devină . Conceptele de „self” p ot fi sau nu
pot fi aproximări apropiate ale realității și conceptele de „self” sunt mereu în proces de evoluție,
mai ales în timpul copilăriei, când individul se află în perioada unor schimbări majore. Cu un
număr de ani în urmă, într -o carte intitulată „ Dezvoltarea -Considerații Primare pentru o
psihologie a personalității”, Gordon W. Allport sublinia faptul că personalitatea este mai mult
un proces tranzitiv decat un produs finit : ea are unele aspecte stabile, dar în același timp suferă
schimbări. Allpor t folosește cuvântul „proprium” pe care l -a definit că „toate aspectele
personalității care realizează unitatea internă”. Acesta este „self -ul” sau ego -ul care are un
centru de identitate pe rsonală ce se dezvoltă în timp.

46
Stima de sine
După ce și -au const ruit concepții despre ei înșiși, adolescenții trebuie să facă față stimei
pe care și -o atribuie, felului cum se percep pe ei înșiși , adică ce valoare acordă selfului pe care
îl percep . Aceasta evaluare conduce la acceptarea sinelui și aprobare, la un sen timent de
prețuire de sine.
Daca da, au destulă stimă de sine pentru a se accepta și a trăi (cu ei înșiși) . Dacă oamenii
au stima de sine, trebuie să existe o corespondență între conceptele lor de self și selfurile ideale.
Începând cu pubertatea, cei m ai muți tineri încep sa facă o evaluare amănunțită a
propriei persoane, comparând nu numai părți ale corpului, dar și propriile abilități motrice,
intelectuale, talentul și abilitățile sociale cu cele ale egalilor lor și cu cele ale idolilor lor ori ale
eroilor lor. Nu este surprinzător faptul că aceasta evaluare de sine critică este acompaniată de
un comportament conștientizat care îi face pe adolescenți vulnerabili în situații dificile. Ca o
consecință, în decursul adolescentei, ei sunt preocupați cu înce rcări de reconciliere a selfurilor
lor, așa cum le percep ei cu selfurile ideale. Până în adolescența târzie, ei pot sa -și fi pus la
punct acest lucru – să determine ceea ce pot fi efectiv și sa -și integreze obiectivele în selfurile
lor ideale.
Carl Rogers este unul dintre cei mai importanți teoreticieni contemporani în dezvoltarea
unei structuri practice și teoretice a selfurilor ideale. Rogers își concepe punctul ultim al
dezvoltării personalității ca o congruență între câmpul fenomenelor și experiența și structura
conceptuală a selfului – o situație care are ca rezultat eliberarea de conflicte interioare și
anxietate. Ceea ce indivizii descoperă că sunt și ceea ce percep ei că sunt și că vor să fie încep
să coincidă, și prin aceasta ei sunt capabili să se accepte pe ei înșiși, să fie ei înșiși și să trăiască
cu ei înșiși fără conflicte.
Percepția lor de sine și relațiile cu alții aduc acceptarea de sine și stima de sine .
Dereglări în procesul de adaptare apar când există o divergență între selfurile care se manifestă
în relațiile cu ceilalți și selfurile care per cep ei că sunt sau vor sa fie .
3.2. Importanța unui concept de sine și a unei stime de sine adecvate (realiste)
Sănătatea mintală
Stima de sine a fost numită „supraviețuirea sinelui”; este ingred ientul care asigură
demnitatea ființei umane. Ea se dezvoltă în cadrul interacțiunilor umane în care selful este
considerat important pentru cineva. Egoul crește prin realizări mici, laude și succese.

47
O corelație clară a fost stabilită între sănătatea men tală și dobândirea identității. Un
autor descrie câțiva studenți de sex masculin care au identități difuze sau schimbătoare.
Acești oameni erau considerați difuzi datorită faptului că păreau să aibă planuri și
obligații personale puține.
În ceea ce priveșt e politica, religia și relațiile sexuale, acești indivizi erau de asemenea
indeciși și adeseori aveau probleme în a răspunde întrebărilor. Identitățile difuze nu numai că
au luat puține hotărâri , dar nu erau capabile sau dispuse să definească ceea ce dore au sau ceea
ce simțeau.
„Nu știu” sau „nu m -am hotărât referitor la aceasta” erau răspunsuri frecvente. În
aparență acești studenți erau destul de convenționali, dar ei aveau în comun o înfățișare timidă
și neîncrezătoare, ca și când ar fi așteptat să fie chemați la ordine de o voce critică.
Viața zilnică a acestor studenți tinde spre dezorganizare.
Ei dormeau mult și la ore neregulate. Ei lipseau de la ore frecvent, dar își petreceau
timpul liber singuri, nu cu prietenii. Păreau izolați și nu a fi interesa ți de oamenii și activitățile
din jurul lor.
Sentimentele de „inferioritate”, „alienare” și „ambivalență” erau menționate des. Dintre
toți cei intervievați aceștia păreau sa aibă cea mai scăzuta stima de sine. Ei erau oameni
înfricoșați, triști.
Indivizii ai căror identitate e slabă sau a căror stimă de sine nu s -a dezvoltat suficient
manifestă un număr de simptome de tulburare afectivă. Ei pot manifesta simptome
psihosomatice de anxietate: tremuratul mâinilor, nervozitate, insomnie, palpitații ale inimii,
presiune sau dureri de cap, rosul unghiilor , accelerarea respirației, nu doar atunci când fac sport
sau muncesc din greu , transpirația palmelor, dureri de cap și coșmaruri. Ei sunt dispuși mult
mai probabil, să admită că suferă de nervozitate, lipsa de m âncare, insomnie și dureri de cap.
Invers pentru cei cu cea mai ridicată stimă de sine este mult mai puțin probabil să aibă simptome
psihosomatice.
Uneori adolescentul cu o identitate slabă sau cu o stima de sine scăzută, încearcă să
dezvolte o fațadă fals ă cu care sa înfrunte lumea. Fațada este un mecanism de compensare;
scopul ei este sa depășească sentimentul de lipsa de valoare convingându -i pe ceilalți că este
valoros ”Încerc sa fac un rol pentru a impresiona oamenii”. Dar jucarea acestui rol (a juca t eatru)
este un efort. Sa te arați încrezător, prietenos și vesel când simți contrariul este o luptă constantă.

48
Anxietatea că poți face un pas greșit și că poți lăsa garda să cadă creează o tensiune
considerabilă.
Un alt motiv de anxietate este că persoana cu o stimă scăzută de sine arată o identitate
schimbătoare și instabilă. Rosenberg a arătat că studenții cu stima de sine scăzută erau de patru
ori mai dispuși decât cei cu stima de sine ridicata să aibă imagini de sine „foarte instabile”.
Adolescenții cu o stima de sine scăzută sunt extrem de vulnerabili la critică, respingere
sau la orice dovadă în viețile lor zilnice care certifică inadaptarea, incompetența sau lipsa de
valoare. Ei pot fi profund afectați când se râde de ei, când sunt ocărâți, învinovăț iți (acuzați)
sau când alții au o părere proastă despre ei. Cu cât se simt mai vulnerabili, cu atât crește nivelul
anxietății. Astfel de adolescenți relatează:” Criticismul mă rănește teribil” sau „nu suport să se
râdă de mine sau să fiu învinovățit când c eva merge rău”. În consecința ei se simt ciudat și la
nelalocul lor în situații sociale și evită situațiile je nante atunci când este posibil.

3.3. Competență interpersonală și adaptare socială
Cei cu imagini de sine scăzute sunt adesea respinși de alte persoane. Acceptarea altora,
acceptarea de către alții și acceptarea de către prietenii cei mai buni sunt în relație cu nivelul
concepției de sine, cu cea mai mare acceptare intr -un grup în cazul unui nivel mediu al
concepției de sine și cea mai scăzută în tr-un grup.
În cazul unui nivel scăzut al conceptului de sine „Acceptarea selfului corelează pozitiv
și semnificativ cu acceptarea celorlalți și de către ceilalți”. Astfel „există o legătură strânsă între
acceptarea de sine și adaptarea socială”. Unul dint re semnele posibile ale unei tulburări psihice
în adolescența este inabilitatea de a stabili prietenii și de a cunoaște persoane noi.
Adaptarea socială scăzută, care se află în relație cu o concepție și o stimă de sine scăzută
se manifestă printr -un număr mare de modalități. Adolescenții cu stimă de sine scăzută tind să
fie remarcabili prin invizibilitatea lor socială. Ei nu sunt observați sau aleși că lideri și nu
participă la fel de des la activități ale clasei, clubului sau activități sociale. Ei nu se luptă pentru
propriile drepturi și nu -și exprimă opiniile în probleme care îi privesc. Acești adolescenți, de
cele mai multe ori, dezvoltă sentimente de izolare și sunt „loviți” de stări de singurătate. Un
bărbat scrie:”Obișnuiam sa fiu atât de timid încât am ieșit prima dată cu o femeie la 21 de ani .
Cuvintele nu pot exprima cât de cumplit, cât de disperat de singur mă simțeam în zilele acelea”.

49
Acești oameni adesea se simt penibil, stângaci și tensionați în situații sociale, ceea ce le
îngreunează comunicarea cu ceilalți: „Sunt ezitant într -un grup mare de oameni.” Devin
complet tăcut;” „Nu -mi place sa spun nimic, cuvintele nu -mi exprimă gândurile”. Ei doresc cu
disperare că alții să -i placă, dar pentru că e mai puțin probabil ca ei să creadă că au calități
plăcute, e mai puțin probabil ca ei să se considere apreciați și respectați. Pentru că vor să fie
plăcuți de alții, ei sunt mai ușor de influențat și de condus, și, de obicei îi lasă pe alții să ia
decizii pentru că le lipsește încrederea de sine necesară. O persoană a spus: „Acum cred că una
din modalitățile de a face față timidității a fost să fac multe lucruri pentru a -i mulțumi pe alții,
manifestând supunere în gând și acțiune”. Cei care se supun fără convingere altora e mai puțin
probabil să -i placă pe aceștia și sa aibă încredere în ei. Dacă adolescenții au un dispreț
fundamental pentru ei înșiși, ei îi vor ura și disprețui pe alții, dar dacă au încredere în ei și se
respectă, vor avea de asemenea încredere și îi vor respecta pe ceil alți ca me mbrii ai rasei umane.

3.4.Progresul la școală
Un număr tot mai mare de dovezi susține teoria că există o corelație între conceptul de
sine și performanțele școlare. Studenții cu succes au un sentiment al valorii personale mai mare
și într -un anumit fel mai bun despre ei înșiși. În general cu cât media notelor este mai mare,
crește posibilitatea ca un student să aibă un nivel mai ridicat de acceptare de sine. Strathe și
Hash scriu: „O relație semnificativă între lucruri ca performanța academică, satisfacț ia școlară
și stima de sine a fost găsită pentru indivizi la toate nivelurile de învățământ, de la școala
primară și până la colegiu. Autorii subliniază că există „corelații pozitive și semnificative între
conceptul de sine și performanța în rolul academic ” și că studiile despre cei ce renunță la școală
arată că aspirațiile , realizările și stima de sine scăzute erau deja prezente sau predictibile la
începutul clasei a -X-a .Un motiv este faptul că studenții care au încredere în ei înșiși au curajul
să înce rce și sunt motivați sa dea curs lucrurilor pe care le cred despre ei înșiși. Studenții care
au atitudini negative despre ei înșiși impun limitări propriilor realizări. Ei simt că „nu pot să
facă oricum” sau că nu sunt „destul de deștepți” .
Această relaț ie între conceptul de sine negativ și performanța școlară începe foarte
devreme . Viziuni nefavorabile asupra selfului pot fi întipărite încă înainte ca copilul să intre în
clasa I, devin mai grave în clasa a III a, și vor fi adânc înrădăcinate, din ce în ce mai dificil de
combătut în anii de liceu. Acest lucru este valabil mai ales în cazul bărbaților, care par să
manifeste o relație mai puternică între conceptul de sine și performanță decât manifestă femeile.

50
Cine stă pe primul loc, o concepție de sine pozitivă sau performanțele înalte? Cei doi
factori se întăresc reciproc. O concepție de sine pozitivă contribuie la o performanțe înalte, și
performanțele înalte pot, în schimb, ridica nivelul concepției de sine. Acest lucru nu este în mod
necesar adevărat pentru băieții din grupurile minoritare. Ca și grup, Rosenberg a găsit că băieții
aveau, fără îndoială, note mai mici decât alți băieți, deși aproximativ 1/4 au avut note peste
medie. Acest grup mic avea o stimă de sine mai ridicată nu ca rezultat al not elor ridicate, ci în
ciuda notelor, deoarece notele ridicate erau criticate în acest grup minoritar. De fiecare dată
când un elev este subapreciat, exista aproape întotdeauna un fel de dificultate emoționale: „Ei
lucrează în gol, au un sentiment de inferio ritate fundamentală, devin rebeli, sau au frică de
succes.” O cercetare pe fete din clasa a IX a arătat că 54% dintre aceste au dezvăluit frica de
succes în relație cu performanța academică. Ele se temeau că ceilalți le vor respinge din cauza
că erau prea deosebite, prea remarcabile și că ele nu vor fi normale în ochii prietenilor. În alte
cazuri, ele erau pur și simplu incapabile să accepte că succesul ar putea fi atins de ele.
Conform altui studiu, femeile își subestimau semnificativ IQ actual în relație cu cel al
bărbaților și în mod constant atribuiau IQ mai înalte celorlalți decât estimau pentru ele. Aceste
limitări intelectuale percepute de ele însele, datorate fără îndoiala prejudecăților impuse de
societate, vor fi pentru ele un handicap.
Atitudini le altor persoane, mame, tați, bunici, prieteni apropiați, profesori sau consilieri
școlari pot avea o influență importantă asupra concepției de sine academice a studenților. Într –
un studiu, 40% dintre studenții negri din ultimul an la liceu s -au situat su b medie din punct de
vedere al conceptului de sine academice autoatribuite și 54% dintre cei rămași s -au situat la
medie. Aceste concepții de sine ridicate au fost rezultatul atitudinilor pozitive și susținerii
arătate acestor studenți de alte persoane imp ortante. Studenții din acest eșantion credeau că alții
aveau încredere în abilitățile lor academice și în consecință aveau încredere în ei înșiși .

3.4.Aspirațiile profesionale
Dorința și așteptările de a obține succese pe baza vocației depind de asemenea de stima
de sine. Studiile au aratătat că femeile care au șansa să aibă atât o carieră cât și o căsnicie tind
sa aibă o stimă de sine mai înaltă decât cele care devin casnice. Băieții care aspiră spre
eșaloanele superioare, de asemenea au un sentiment puternic de stimă de sine, în timp ce băieții
care au o mobilitate în jos își doresc mai des schimbări ale selfului, schimbări care sunt atât de
extensive încât indică o respingere a selfului. Atât cei cu stimă de sine scăzută, cât și cei cu

51
stimă de sine ridicatată consideră important să înainteze, dar pentru cei cu stimă de sine scăzută,
e mult mai puțin probabil să reușească. E mult mai probabil că ei să spună :”Aș vrea să înaint ez
în viață, dar nu cred că o voi face vreodată atât de mult cât mi -aș dori.” Ei se gândesc mult mai
rar că posedă calitățile esențiale pentru succes. Rosenberg declara: „Singura calitate considerată
esențială pentru succes pe care persoanele cu o stimă de sine scăzută o posedă în aceeași măsură
ca și ceilalți este faptul că cunosc <persoanele potrivite>.”
Există o diferență, de asemenea, în tipurile de poziții pe care și le doresc adolescenții,
între cei cu stimă de sine scăzută sau ridicată. În general, cei cu stimă de sine scăzută doresc să
evite atât pozițiile în care li se va cere să exercite conducerea, cât și slujbele în care alții îi
domină, ei nu vor să fie nici deținători ai puterii, nici subiecți ai puterii. Evitarea exercitării
conducerii sau ev itarea conducerii de către alții este o formă de a evita criticismul și judecata.
Situația grea din punct de vedere ocupațional a persoanelor cu stimă de sine redusă poate fi
rezumată astfel:”Exact acel lucru care îl face atât de mult să -și dorească succes ul, și anume
stima de sine scăzută, îl face de asemenea să anticipeze eșecul și foarte probabil contribuie la
producerea eșecului.”
Relația dintre stima de sine și succesul ocupațional a fost dezvăluită de examinarea
trăsăturilor de personalitate ale volu ntarilor tineri din Peace Corps. Voluntarii care aveau succes
aveau concepte de sine de competență și erau încrezători în sine, de nădejde și responsabili;
simțeau că propriile vieți sunt importante și că ar conta ce fac cu ele; erau deschiși la experiente
noi și gata să învețe ; erau toleranți și înțelegători și își formulau clar din punct de vedere
intelectual situațiile și problemele. Cei care nu aveau succes aveau o stimă de sine scăzută; erau
în esență dependenți, sprijinindu -se pe alții pentru suport; aveau nivele înalte de anxietate; erau
pesimiști și așteptau puțin de la viata; în general le lipsea energia; erau suspicioși cu ceilalți;
renunțau ușor când erau confruntați cu piedici; tindeau să se abată din drum când lucrurile
mergeau rău; erau incapa bili să accepte ajutor de la alții la nevoie; erau preocupați de sănătatea
fizică; erau iritabili din cauza unor supărări meschine; erau preocupați cu menținerea înfățișării
și tindeau nerealist să minimalizeze sau să nege difi cultățile pe care le întâlnea u.

3.5.Delincvența
Există, de asemenea, o relație strânsă între delicvență și imagine de sine. Tinerii
delicvenți tind să arate o stimă de sine mai scăzută decât cei nondelicvenți. Delicvența lor poate
fi o supracompensare pentru conceptele lor de sine ne adecvate. O teorie este că ei au o stimă de

52
sine redusă și adoptă modele deviante de comportament pentru a -și reduce sentimentele de
respingere față de ei înșiși. Cu alte cuvinte, dacă comportamentul lor începe să se potrivească
cu opiniile lor nefavorabil e despre ei înșiși, atunci ei își scad respingerea și înjosirea față de ei
înșiși. Ei încearcă să -și recâștige respectul fata de sine aliniindu -se cu grupurile deviante cu care
au în comun neacordarea aprobării de către restul societății. Astfel o imagine de sine adecvată
protejează adolescenții de delicvență ; cei care se văd pe ei înșiși ca „oameni buni” sau
„nondelicventi” au dezvoltat o reținere interioară față de a deveni delicvenți.

3.5. Factorii care influențează dezvoltarea unei imagini de sine pozitiv e
Un număr de factori contribuie la dezvoltarea imaginii de sine pozitive și a unei stime
de sine înalte. Vom enumera în cele ce urmează acești factori:
3.7.1. Relația cu mama și identificare a
Fetele aflate în adolescența târzie, care se simt apropiate de mama lor, tind să se
perceapă ca fiind de încredere, înțelepte, înțelegătoare și cu stăpânire de sine. Cele care nu sunt
apropiate de mamele lor tind să se perceapă în termeni negativi: rebele, impulsive, iritabile și
fără tact.
Aceste rezultate indică că gradul de identificare maternă influențează conceptul de sine
. Atât bărbații cât și femeile care se identifica într -o măsură mare cu un model parental se
străduiesc să fie ca modelul într -o astfel de manieră, încât, o îmbinare a selfului cu calitățile
modelului duce la realizarea unei adevărate asemănări, dar nu la constituirea unei identități.
Erickson considera că o identificare exagerată (overidentificare) cu părinții oprește dezvoltarea
unei identități ce înmugurește (în formare), înăbușind ego -ul. În orice caz, copiii cu identificare
parentală neadecvată vor avea de asemenea, o slabă identitate a ego -ului (poor ego identify).
Cercetările indică că identitatea ego -ului la fete este slabă d acă au o identificare maternă și tot
slabă în cazul supraidentificării (identificării exagerate) care frizează patologicul. Un grad
moderat de identificare pare să fie cel mai sănătos.
Mamele cu care fetele adolescente se identifică variază mult. Mamele c are cred în
egalitatea de rol a sexelor, ale căror concepte de fete ideale sunt cele care sunt independente,
suficiente lor însele, care nu se supun unui control extern, e probabil să aibă fiice care dezvoltă
imagini de sine pozitive, crezând în aceleași p rincipii. Acestea sunt fete care cresc să devină

53
membre active ale mișcărilor feministe , care au spirit politic și social și care apreciază
autonomia personală și umanitarismul.
3.7.2. Relația paternă și identificarea
Tații sunt importanți, de asemenea, în dezvoltarea unei fete. Relațiile tată -fiică calde și
recompensatoare joacă un rol vital în ajutarea unei fete să -și aprecieze feminitatea și să se
îndrepte spre o acceptare pozitivă a ei însăși ca femeie. Fata adolescentă care își apreciază și
iubește tatăl și al cărei tată o apreciază și iubește invariabil, pare să fie mai mulțumită de propria
feminitate și de relațiile ei cu bărbații. În consecință, e capabilă să se adapteze mai ușor și cu
satisfacții mai mari la relațiile heterosexuale. Același lucru e valabil pentru băiatul adolescent.
Dacă se identifică cu tatăl, dar împărtășește relații reciproc calde cu mama, relațiile lui cu
femeile e mai probabil să fie satisfăcătoare și plăcute.
Tații din clasa de mijloc e mult mai probabil sa -și sprijine mai mult fii, decât tații din
clasa muncitoare, deși într -o mai mica măsură sa -și sprijine fiicele. Ca și rezultat, băieții din
clasa de mijloc tind să aibă o stimă de sine mai ridicată decât cei din familiile din clasa
muncitoare, deoarece adolescenții care a u o relație apropiată cu tații lor e cu mult mai probabil
să aibă o stimă de sine ridicată și o imagine de sine stabilă decât cei care descriu aceste relații
ca distante . Pentru a testa ipoteza că apropierea fiu -tată și nu clasa socială este factorul
determinant în stima de sine, Rosenberg a verificat (prin mijloace de standardizare) relația
teoretică tată -fiu a băieților din clasa superioară sau de mijloc care erau la fel de apropiați de
tații lor. În aceste condiții, el a aflat că pentru băieții din clas a superioară erau doar mai puțin
probabil sa aibă o stimă de sine înaltă decât pentru băieții din clase inferioare. Acest studiu
subliniază în mod dramatic că relația unui bărbat adolescent cu tatăl sau este chiar mai
importantă decât clasa socială în con struirea stimei de sine. Alte date confirmă bine -cunoscuta
teorie psihanalitică că relația pozitivă a băiatului cu tatăl și relația fetei cu mama este mai
crucială pentru un concept de sine adecvat decât apartenența la o clasă socială.
3.7.3. Interesul pa rental și disciplina
Un factor cheie în a determina dacă părinții au un efect pozitiv în ajutarea adolescenților
de a-și construi o identitate a ego -ului sănătoasă este căldura, grija și interesul pe care le arată
față de ei. Cu cât există mai multă grijă și interes parental, cu atât este mai probabil ca
adolescenții să aibă o stimă de sine mai înaltă. Adolescenții cu stima de sine înaltă declară, de
asemenea, ca părinții lor îi acceptă, îi înțeleg și îi plac; cei cu stima de sine scăzută au părinți
care fo losesc tehnici de presiune psihologică cum ar fi retragerea iubirii, vina sau compătimirea

54
de sine, pentru a -i controla. Studenții care spun că părinții le cunosc majoritatea prietenilor au
o stimă de sine mai înaltă decât aceia ai căror părinți cunosc doa r câțiva din prietenii lor.
Studenții ai căror părinți dau răspunsuri de susținere și alte comportamente pozitive au o stimă
de sine mai înaltă decât cei care declară răspunsuri indiferente sau critice. Mai mult, băieții
adolescenți cu stima de sine înaltă au părinți democratici, dar de asemenea mai puțin permisivi
decât cei ai băieților cu stimă de sine scăzută. Părinții lor sunt stricți dar consecvenți și cer
standarde înalte, deși sunt destul de flexibili pentru a permite deviații de la reguli în
circums tanțe speciale. Pare să fie o combinație corespunzătoare de căldură și disciplină ferma.
Relația cu părinții pare să fie caracterizată de o comunicare bună, de o identificare puternică și
de legături de afecțiune. Băieții cu stima de sine scăzută au părinț i care sunt câteodată permisivi,
dar și duri ocazional când copii lor trec dincolo de limitele pe care le tolerează. Câteodată
părinții sunt prea restrictivi sau inconsecvenți în disciplină sau sunt critici și -și res ping copiii.
3.7.4 Familii destrămate
Ce se întâmplă cu stima de sine a unui copil în creștere când familia se destramă prin
divorț? Rosenberg a aflat că acest lucru depinde de un număr de factori.
Vârsta mamei în momentul ruperii mariajului este importantă: daca mama este foarte
tânără, efectul negativ asupra copilului este mult mai mare decât dacă mama este mult mai în
vârstă, pentru că mama mai tânăra este mai puțin capabilă „să țina piept” supărării provocate
de divorț. El a aflat că efectul depinde, de asemenea, de vârsta copilului la momentul
întreruperii mariajului. Copiii mici erau afectați mai mult decat copiii mai mari. Recăsătoria
pune de asemenea în pericol stima de sine a copilului : copiii din familiile în care mama se
recăsătorește tind să fie mai afectați decat cei a căror m ama nu se recăsătorește. Rosenberg a
găsit efecte similare, dar mai puțin negative când o familie este destrămată prin moarte.
Pentru studenții a căror mamă era relativ tânără când a rămas văduvă, este mai puțin probabil
să aibă o stimă de sine înaltă. Ace ști studenți nu sunt vizibil mai puțin adaptați, dar tind să se
afle în categoria intermediară.
Alta cercetare a lui Burchinal, nu susține integral rezultatele lui Rosenberg. Burchinal a
studiat aproximativ 1800 de adolescenți, fete și băieți în clasele 7 și 11 din Cedar Rapids, Iowa.
El a comparat caracteristicile de personalitate după ce i -a grupat în 5 tipuri de familii: familii
destrămate cu mama nerecăsătorită, familii cu mamă și tată vitreg, familii cu ambii părinți
recăsătoriți; familii cu tată vitr eg și familii cu mamă vitregă. Burchinal nu constată nici o
diferență semnificativ statistică între trăsăturile de personalitate ale acestor studenți în nici unul

55
dintre tipurile familiale. De asemenea nu au existat diferențe semnificative între tinerii di n
aceste 5 tipuri de familii din punct de vedere al notelor, participării la școală sau la activități în
comunitate, numărului de prieteni sau atitudinii lor față de școală. Trebuie subliniat că
Burchinal nu a măsurat stima de sine, dar a ridicat o întreba re în legătură cu cât de mult credeau
tinerii că sunt plăcuți de colegii de clasă . El nu a găsit diferențe semnificative între răspunsuri.
Alte studii tind să confirme rezultatele lui Burchinal. Nye a comparat copii care aveau
familii intacte, dar nefer icite cu copiii cu familii destrămate și a găsit foarte puține diferențe. El
a găsit la adolescenți din familiile fericite, dar destrămate mai puțină stare negativă din punct
de vedere psihologic, o comportare mai puțin delicventă, o adaptare mai bună la p ărinți decât
la tinerii ce proveneau din familii intacte nefericite. Un studiu cu privire la fetele din ultimul an
de liceu a arătat că 2/3 dintre acelea care aveau o identitate a ego -ului înaltă proveneau din case
destrămate prin divorț sau moarte. Aceste rezultate indică că familiile destrămate nu au în mod
necesar efectele defavorabile asupra adolescenților, care sunt presupuse uneori. Alt studiu pe
copii din clasa a 3 -a, a 6 -a , a 8 -a din familii intacte, cu un singur părinte sau din familii
reconstitui te nu a găsit nici o diferență semnificativă între punctajele conceptului de sine a
copiilor din diferitele tipuri de familii. Punctajele conceptului de sine erau în mod semnificativ
mai scăzute pentru copiii care declarau nivele mai înalte de conflict fam ilial, indiferent de tipul
familiei. Calitatea și armonia relațiilor interpersonale erau factori importanți, nu doar tipul
structurii familiei.
Studiile arată, că atunci când prezici efectele divorțului asupra copiilor trebuie să fii
reținut . Unii copii cu părinți divorțați, fără îndoială că dezvoltă un concept de sine și o stimă
de sine mai scăzute, dar rezultatele sunt variabile și cauzele nu sunt întotdeauna clare. Nivelul
socio -economic al familiilor trebuie să fie luat în considerare . Impactul divor țului asupra
mamei variază și reacția ei va avea efecte diferite asupra copiilor. Mamele care au avut o
experiență psihică înalt traumatizantă în timpul divorțului e mult mai probabil să declare că
copiii lor nu mai sunt prea fericiți. Mamele care sunt cel e mai fericite par să aibă copii cu
conceptul de sine cel mai ridicat.
3.7.5. Statusul socio -economic
În general, adolescenții din familiile cu un status socio -economic scăzut au un concept
de sine mai scăzut decat cei din familiile cu un status mai ridi cat; apartenența la un grup
dezavantajat are adesea o influență importantă asupra conceptului de sine. Este sigur că un fapt
major în neliniștea negrilor americani este căutarea identității statusului socio -economic al

56
părinților, în orice caz, prin el îns uși nu este suficient pentru a produce la copii o stimă de sine
scăzută. Clasele de jos, familiile cu venit scăzut au copii cu stimă de sine înaltă dacă stima de
sine a părinților este înaltă. Aceasta stimă de sine parentală (a părinților) depinde, în schi mb, de
prestigiul naționalității sau grupului religios sau de acceptarea reciprocă a membrilor în cadrul
unui grup. Cel mai bun exemplu este acela al adolescenților evrei , care deși provin dintr -un
grup religios care nu se bucură de un prestigiu înalt în societatea americană, totuși au de departe
o stimă de sine mai mare decat catolicii sau protestanții, probabil din cauza stimei de sine înalte
a părinților evrei și relației, adecvate în general, părinte -copil, măsurată în gradul de interes pe
care părinți i evrei îl arată copiilor lor.
Gradul stimei de sine a adolescentului, indiferent de clasa socială, este dependent parțial
de grupul în care acești tineri sunt plasați. De exemplu, aceia plasați în școli cu copii de același
fel au o stimă de sine mai înal tă decât cei plasați între alții, care sunt diferiți de ei. Dacă tinerii
care provin din clase sociale inferioare merg la scoli cu cei provenind din clase sociale mai
înalte, sau dacă adolescenții din clasa de mijloc sau superioară merg la școli de clase s ociale
inferioare, ambele grupuri dezvoltă o stimă de sine mai scăzută decât dacă frecventează școli
cu persoane din propria clasa socială și economică.
3.7.6. Rasă și naționalitate
Influența disonanței asupra stimei de sine este simțită de asemenea în r ândul grupurilor
rasiale mixte. În general, când adolescenții negri merg la școli ale albilor, ei pun în evidență o
stimă de sine mai scăzută decât dacă frecventează școli cu elevi predominant negri. Studenții
negri în școlile „segregate” (pentru negri) au o stimă de sine mai înaltă decat studenții negrii
din școlile „integrate”. Școlile dezagregate pot avea anumite avantaje, dar creșterea stimei de
sine este unul dintre ele.
Există dovezi că tinerii negri au o stimă de sine mai înaltă decat albii, în special când nu
sunt expuși prejudecăților albilor. Când sunt înconjurați în primul rând de negri cu o aparență
fizică similară, cu aceeași poziție socială, cu același profil familial și performanță școlară, se
plasează mult mai sus ca stimă de sine decât cei înconjurați de albi care se plasează mai sus în
alte domenii, pe alte dimensiuni.
Au fost făcute eforturi pentru a realiza o comparație inter -culturală a adolescenților .
Comparațiile între adolescenții indieni, americani, australieni și irlandezi au arătat că tinerii
americani aveau concepte și stimă de sine mai înalte decat ceilalți, ca australienii, indienii și
irlandezii în ordine descrescătoare a puterii ego -ului.

57
Când au fost comparați tinerii americani, irlandezi și israelieni, americanii s -au situat
cel mai sus, irlandezii și israelienii mai jos, dar la egalitate.
3.7.7. Ordinea nașterii
Există o corelație mică între ordinea de nașterea a copilului în familie și stima sa de sine.
Copilul mic este mult mai probabil să aibă o stimă de sine mult mai înaltă decat cei provenind
din familii cu mai mulți copii. De asemenea, aceia care sunt primii din genul lor născuți în
familie par sa aibă unele avantaje. Astfel, un prim născut băiat intr -o familie numai de fete se
bucura de stimă de sine înaltă la fel cu o prima fată născută într -o familie de băieți.
3.7.8. Handicapurile fizice
Așa cum era de așteptat, adolescenții cu handicapuri fizice sau imagini negative față de
propriul corp au dificultăți mai mari în dezvoltarea unor concepte de sine și a unei stime de sine
pozitive decat aceia care sunt din punct de vedere fizic normali. Este sigur că gradul atractivității
fizice și acceptarea selfului fizic sunt factori ce influențează dezvoltarea unui concept de sine
total. Un studiu a arătat că adolesce nții care se credeau prea scunzi sau prea grași „nu prezentau
doar imagini de sine mai scăzute, ci și o self -actualizare mai scăzută, indicând că realizarea
celui mai intim potențial poate fi inhibat în mare masură de sentimen tul de valoare de sine
negati v.
3.8 Schimbări sau stabilitate în conceptul de sine
În ce măsură conceptul de sine se schimbă în adolescență? Conceptul de sine se
stabilizează gradual, dar este aproape stabil în timp ul adolescenței. Un cercetător a aflat că self –
conceptele unor stude nți atât din clasa a VIII -a, cât și a X -a au rămas relativ stabile într -o
perioadă de doi ani. Această stabilitate a fost atribuită faptului că organizarea internă și
cristalizarea conceptului de sine sunt achiziționate mai devreme în dezvoltare. Alt cerce tător a
găsit că stima de sine este o dimensiune relativ stabilă a sexului și independentă de sex role;
adică, nu s -au constatat diferențe între sexe nici la nivelul stabilității stimei de sine. Evaluări ale
stabilității au fost făcute pe o perioada de 6 a ni: în clasa a VI -a și din nou un clasa a XII -a.
De-a lungul perioadei de 6 ani, fetele au arătat o creștere în orientarea socială (aptitudini
interpersonale, sensibilitate socială, pasivitate, conformitate și orientare spre alții), în timp ce
băieții au arătat o creștere în orientarea personală (autonomie și independență). Integrarea eu –
lui la fete este legată de creșterea socială și adaptare; integrarea eu -lui la băieți este legată de
dezvoltarea standardelor personale, independente. În general, cerceta rea a arătat că în cazul

58
majorității adolescenților, nu există diferențe între sexe în ceea ce privește nivelul stimei de sine
și că identitatea ego -ului devine mai pozitivă în timpul anilor de liceu. Altă cercetare a confirmat
faptul că achiziționarea ide ntității este în legătură cu gradul de achiziționare a independenței
față de familie a băieților.
În ciuda stabilității relative al miezului intern al sefului în timpul adolescenței, tinerii
sunt extrem de sensibili la evaluările și opiniile altora. Unui grup de băieți din clasa a VII -a și
a IX-a i s-a cerut să execute sarcini fizice variate în fața unui expert de dezvoltare fizica ce fie
aprobau, fie dezaprobau. Creșteri în scorul conceptului de sine și mai ales direct pentru activități
fizice au urmat t ratamentului aprobator și, în unele cazuri , aceste schimbări au persistat pentru
o perioadă de trei săptămâni. Tratamentul de dezaprobare a fost, în general, urmat de un efect
opus, dar efectul negativ a arătat o tendința de revenire la normal mai rapidă decat cea a
efectului pozitiv. Punctul important este ca reacția celorlalți semnificanți a rezultat în schimbări
temporare în scorul selfului acestor băieți.
Adolescenții sunt extrem de sensibili, de asemenea, la evenimente și schimbări
importante din vi ața lor . Adolescenții care s -au descurcat bine, dar care se implică în acțiuni
ale mulțimii greșit și încep să adopte comportamentul deviant pot să arate mai puțin self -respect
și o creștere în propria respingere de sine. Un studiu pe 1917 de elevi de la clasa a III -a la a XII –
a din Baltimore a arătat că tranziția de la școala elementară la clasa a IX -a a liceului a reprezentat
un stres semnificant pentru mulți tineri, stres ce le -a afectat imaginea de sine.
Studiul arată proporția elevilor la fiecare niv el de vârsta care s -au situat pe ei înșiși foarte
favorabil în ceea ce privește anumite caracteristici la care țineau foarte mult. Cei între 12 și 14
ani s-au situat mult mai puțin favorabil decât cei între 8 și 11 ani. La vârsta de 15 ani, imaginile
de si ne au devenit mult mai stabile. Se constată creșterea cu vârsta a stimei de sine scăzute.
Cercetătorii au ridicat problema: ce factori importanți au fost responsabili pentru
scăderea bruscă a imaginii de sine pozitive. Prin aplicarea unor „careful statist ical controls” ei
au arătat că nu intrarea în pubertate în sine a fost factorul determinant, pentru că cei cu vârsta
de 12 ani din prima clasa de liceu aveau o stimă de sine mai scăzută, o self -conscionsness mai
înaltă și o instabilitate mai mare a imagini i de sine decât cei de 12 ani din școala elementară.
Când s -au avut în vedere diferențele de rasă, clasa socio -economică sau notele de la
școală, nici una dintre aceste variabile nu a fost găsită ca determinantă: rezultatele generale erau
valabile atât pe ntru albi, cât și pentru negri, pentru clasa de mijloc, cât și pentru subiecții din
clasa muncitoare și atât pentru studenții cu note mari, cât și pentru cei cu note mici. Nici vârsta
în sine nu a fost semnificativă: virtual nu a existat nici o diferență î ntre evaluările de sine ale

59
băieților de 11 și 12 ani din clasa a VII -a. Factorul care a fost determinant a fost faptul că elevul
a intrat în liceu. (Mutarea de la o școală elementară protectoare, unde copilul avea doar câțiva
profesori și un set de colegi de școală, la un mult mai mare și mai impersonal liceu, unde
profesorii, colegii și chiar sălile de clasă se schimbau constant a avut un efect negativ asupra
imaginii de sine. Asemenea tulburări nu au fost găsite în cazul mutării de la liceu la colegiu.
Alt studiu despre efectul tranziției de la școala elementară la liceu face lumină asupra
sentimentelor elevilor în trecerea de la o școala la alta. O reacție comună la trecerea la liceu era
să gândești mai puțin pozitiv despre tine, să participi mai puțin la activități școlare și să simți
un grad mai înalt de animozitate în noul mediu școlar. În plus, studenții treceau de la un mediu
școlar relativ sigur la un liceu mai ostil, în care mai ales băieții, era mult mai probabil să
experimenteze victimizări, ca hărțuiala sau bătaia.
Acest studiu ilustrează clar că imaginea de sine poate fi afectată cel puțin pentru o
vreme, de evenimente tulburătoare.
Educatorii pot să ia în considerare efectul școlilor diferite asupra conceptelor de sine și
să introducă elevii care au dificultăți în școli alternative pentru a încerca să schimbe atitudinile,
comportarea și conceptul de sine al elevilor. Transferarea elevilor la școli diferite este mult mai
eficientă în cazul liceului decat în cazul facultății.
Aceasta înseamnă, în orice caz, că imaginea și stima de sine pot fi îmbunătățite de
evenimente ajutătoare .
Consilierii pentru adolescenți folosesc acest principiu pentru a încerca să ajute tinerii
să-și schimbe imaginea de sine. Un raport despre munca unui centru de con siliere comunitar
din Massachusets a dezvăluit că era posibil ca prin psihoterapie, activitate în grup sau tehnici
terapeutice comunitare să se crească semnificativ scorurile stimei de sine a aproximativ o
jumătate din tinerii cu probleme, între 14 și 33 d e ani, care au venit la centru. Acești tineri aveau
dificultăți la muncă, școală și în relațiile cu prietenii și cu părinții. 81% foloseau o formă de
droguri. Interviurile ulterioare au arătat că mulți tineri au dezvoltat mai multă încredere în sine
după t ratament, aceasta dându -le posibilitatea să renunțe la prietenii distrugătoare și să înceapă
noi relații. Ei au declarat raporturi mai bune cu părinții și relații îmbunătățite la școală și la
muncă. Mulți au arătat o descreștere sau o încetare a consumului de droguri. Punctul important
este faptul că imaginile de sine și viețile multora din acești adolescenți au fost schimbate, cu
dificultate, dar nu cu mai puține rezultate pozitive.

60
Rathus și Rumpert (1966) raportează rezultate bune cu ceea ce ei numesc „ assertion
training” a studenților care sunt timizi și retrași și incapabili să se descurce cu alți studenți,
profesori și rude. Tinerii sunt învățați cum să vorbească cu ceilalți, cum să -i salute, să pună
întrebări și să -și exprime propriile sentimente des pre lucruri. Făcând asta ei sunt capabili să -și
învingă reputația de neaservitate și să schimbe opiniile altora despre ei.
Pe scurt, conceptul de sine nu este complet solidificat în adolescență, deși tendințe și
trăsături de baza persistă. Cu creșterea v ârstei, aceste trăsături de bază devin mai stabile.
Oricum, conceptul de sine este un subiect supus schimbării sub influența unor forțe puternice.
Ajutorul acordat unui adolescent care are o identitate negativă pentru a -și găsi o imagine de
sine matură și pozitivă este o întreprindere curajoasă, care poate fi realizată în anumite cazuri.
Este sigur că schimbarea este mai ușoară în adolescență decât mai târziu, la maturitate.

3.9. Concluzii
Imaginea și stima de sine a adolescenților sunt importante pentru sănătatea lor mentala,
pentru competența lor în relațiile sociale și progresul la școală. Imaginea și stima de sine
afectează aspirațiile vocaționale și succesul și determină pentru adolescenți posibilitatea
dobândirii statutului de membrii integraț i ai societății. De fapt, aceste concepte afectează tot
ceea ce sunt, încearcă să fie sau fac adolescenții. Cei cu o imagine de sine neadecvată și o stimă
de sine scăzută, ale căror concepții despre ei înșiși sunt mult mai puțin pozitive decat imaginile
lor despre sinele ideal, manifestă conflict intern și anxietate. Acestea la rândul lor influențează
toate relațiile lor cu exteriorul. Nimic nu este mai important, prin urmare, decat dezvoltarea
unei imagini de sine adecvate.
Cum se dezvoltă aceasta imagine de sine? Începutul și bazele ei trebuiesc căutate în
familie. Dacă copiii au modele de roluri pozitive (părinții lor) cu care se pot identifica, sunt
capabili într -o mai mare măsură să construiască identități pozitive. Imaginea parentală și relația
părint e-copil, sunt mult mai importante pentru construirea ego -ului decât statusul socio –
economic al familiei. Indiferent de statusul socio -economic și grupul etnic, părinții cu o stimă
de sine înaltă, e mult mai probabil să crească copii cu stima de sine înaltă . Alți factori, cum ar
fi faptul că copiii sunt crescuți intr -o familie normală sau într -una destrămată, că sunt copii
unici, cei mai mici sau cei mai în vârstă nu sunt cheia pentru o imagine de sine adecvată. Acest
secret, se află în dinamica subtilă a p rocesului de interacțiune părinte -copil: în gradul în care
părinții le arată copiilor iubire, grijă și disciplină rezonabilă, consistentă. Dacă copiii nu găsesc

61
suport emoțional în relațiile cu părinții, nu înseamnă că vor suferi automat pentru tot restul vieții
de imagini ale ego -ului inadecvate.
Înseamnă că vor trebui să găsească substitute sau relații suplimentare și activități în afara
casei pentru a reuși să învingă handicapurile de ego, care le -a fost impus de o viață familială
inadecvată.

62
Capitolul IV
Factorii (trăsăturile) de personalitate

„Psihologii, în încercarea de a inventaria cât mai multe elemente componente ale
personalității … pierd cel mai adesea din vedere tocmai personalitatea. Or, în personalitatea
totală, integrată a omului … semnificație nu au atât însușirile, «configurațiile de trăsături», ci
modul particular de interpretare și utilizare comportamentală a acestora.”
(Zlate, M., 1987).

4.1 Definirea personalității
Există foarte multe concepte care definesc trăsăturile de personalitate. Unii susțin că în
limba engleză ar exista cel puțin 4000 de termeni care se referă la trăsăturile de personalitate.
De asemenea, există numeroase definiții de personalitate, definiții care reflectă, de regulă,
poziția teoretic ă a autorilor cu privire la acest fenomen.
Ce este însă personalitatea? O putem defini într -un chip clar și satisfăcător. De la început,
trebuie să precizăm că nu dispunem de o definiție completă a personalității și, deci, în
consecință, vom încerca o succ intă caracterizare a fenomenului personalității.
Trecerea individului uman din ipostaza de persoană la cea de personalitate este un proces
complex, dinamic și adesea contradictoriu, în care sunt implicați factori de natură biologică,
politică, culturală și socială. Dacă în limbajul comun termenul de „personalitate” are
semnificația de individualitate puternică care se impune prin autoritatea de lider sau prin creație,
psihologia consideră personalitatea ca esența omului, ca obiect și subiect al procesului s ocial –
istoric, esență care exprimă „calitatea de ansamblu a organizării individului uman ca membru
al societății, ca «element» a unui complex sistem de relații și interacțiuni sociale”. Etimologic,
termenul vine din latinescul „persona”, care are mai multe sensuri. Primul lui sens a fost acela
de „mască”, de „costumație”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe
cineva pe scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referea la rolul îndeplinit în teatru
sau în viață, la funcțiil e pe care și le asumă cineva. Cel de -al treilea sens desemnează însăși
individualitatea (corporală și psihică) a celui care îndeplinește rolul. Cel de -al patrulea sens
adaugă o notă de valoare, referindu -se la ce fel de om este, ce rang are etc. Din aceste patru
sensuri originale, au căpătat o pondere mai mare, în decursul istoriei, al doilea și al patrulea,

63
respectiv persoana desemnând rolul social sau exprimând o valoare. Astfel, pentru omul
modern, personalitatea implică cel puțin două condiții:
1) A fi recunoscut ca o valoare, ca o individualitate care aduce o contribuție de preț la
dezvoltarea societății.
2) A avea conștiința că personal reprezinți ceva valoros.
Însă, contribuția la viața societății și, implicit, afirmarea personală nu necesită neapărat
un cadru formal. Personalitatea nu este un privilegiu de clasă (P. P. Neveanu, 1969), căci în
fiecare dintre oameni, ca într -o picătură de apă, se reflectă viața întregii societăți, istoria, poziția
ocupată în societate, împrejurările concrete ale dezvolt ării individuale. Corespunzător,
personalitatea poate fi înțeleasă la trei niveluri:
1) Caracteristicile general -umane, prezența la individ a tuturor însușirilor care sunt proprii
tuturor oamenilor.
2) Caracteristica tipologică, valabilă numai pentru anumi te grupări sau categorii de
indivizi.
3) Particularități strict individuale, care definesc în chip special persoana ca pe o entitate
irepetabilă.
Oricare ar fi semnificațiile multiple care i se acordă termenului de personalitate, transpare
însă o notă comu nă, definitorie, și anume că personalitatea nu se reduce la câteva trăsături rapid
intuite; ea este o unitate structurală, originală, irepetabilă și inconfundabilă, un univers misterios
cu nenumărate înfățișări, unele perceptibile în comportament, altele d eghizate în haina anumitor
simboluri; personalitatea este implicată într -un ansamblu de relații și interacțiuni sociale – din
care rezidă de fapt, esența omului (capacitatea acestuia de relaționare într -un mod propriu,
deosebit de ceilalți).
Socialul joacă un rol deosebit în formarea, dezvoltarea și afirmarea personalității umane.
Pornind chiar de la întrebarea: ce este ereditar și ce este dobândit în structura de ansamblu a
personalității? se poate admite (chiar dacă răspunsul la întrebare rămâne încă ince rt, formularea
lui necesitând încă cercetări de durată) că deși genotipul rămâne fix, expresia lui în
comportament se modifică semnificativ pe măsura dezvoltării, a învățării și a variației
ambientale. Deși ambianța nu afectează în mod direct genele, ea po ate și trebuie să influențeze
exprimarea lor în comportamentul observabil. Firește, comportamentul per se nu este moștenit,
ereditar. Conținutul repertoriului comportamentului uman (ce anume face individul în contextul

64
influențelor și solicitărilor externe ) este esențialmente rezultatul experienței și al învățării. Un
anumit mod sau stil de viață nu se moștenește, ci se învață, adică se dobândește treptat în cursul
evoluției ontogenetice. Zestrea ereditară specifică poate facilita sau, respectiv, frâna elab orarea
sau învățarea unui pattern comportamental sau a altuia. În ultimă instanță, se impune concluzia
că variabilitatea totală în comportament poate fi partiționată în trei componente: componenta
datorată eredității, componenta datorată mediului și compon enta datorată interacțiunii ereditate –
mediu. Astfel, N. Sandford (1963) afirmă că „studiul personalității este studiul modului în care
oamenii devin ceea ce ei sunt. Firește că ei diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au
învățat, fiecare persoană fiind deci unică. Dar toți au învățat în concordanță cu aceleași legi
generale.” (p. 567)
P. P. Neveanu (1992) susține conceptul de „personalitate integrată” – în care biologicul și
socio -culturalul sunt indisociabile; ființa umană nu poate fi separată de modelele culturale, iar
tratarea exhaustivă a personalității este cu neces itate integrativă și integrală.

4.2. Personalitatea optimală
În 1974, personologul american Richard W. Coan introduce conceptul de personalitate
optimală , oarecum asemănător conceptelor de adaptare, normalitate, sănătate mentală,
autoactualizare etc. Personalitatea optimală este aceea care dobândește o experiență „dulce”,
„moale”, fără asperități, are succes în munca sa, în relațiile sociale, ajunge la o stare de confort
interior. Personalitatea optimală dispune de o consistență intraindividuală (motivațională,
cognitivă, expresivă etc.) caracterizată prin adaptarea interioară a individului, în sensul că
acesta este liber de conflictele interne, motivaționale sau de conștiință.
Caracteristice personalității optimale sunt următoarele:
a) trebuința spre flexibilitate;
b) experiența SELF -ului;
c) flexibilitatea relațiilor interpersonale (și intergenerații);
d) trebuința de unificare, unicitate.
Personalitatea optimală presupune nu doar realiza rea maximă a potențialităților ci și
utilizarea flexibilă a modurilor variate de existență și acțiune. Astfel, o asemenea personalitate
obține succesul în confruntarea cu problemele vieții, cărora le face față, apelând la funcțiile sale
intelectuale, la ab ilitățile creative. Personalitatea optimală știe, de regulă, să -și utilizeze
productiv potențialitățile intelectuale de care dispune. În acest caz, actualizarea se referă la

65
disponibilitatea de a utiliza orice abilitate intelectuală, spre deosebire de alte teorii (îndeosebi
cea formulată de A. Maslow – 1970) în care potențialul actualizat este exclusiv motivațional.
În sfârșit, personalitatea optimală posedă o conștiință superioară celei obișnuite, comune;
ea manifestă deschidere către experiență, către rel ațiile sociale, capacitate care este însă corelată
cu tendința spre autonomie, ca un element cheie al unui asemenea tip de personalitate.
Autorul ne atrage atenția asupra faptului că unele dintre aceste caracteristici sunt
independente, altele par a fi nec orelate: unele se exclud reciproc, în timp ce altele sunt
incompatibile doar în anumite situații. Astfel, uneori trebuie să alegem între autonomie și
interacțiuni sociale pozitive; în mod similar, situațiile implicate de stabilitate și consistență
interioa ră nu pot fi menținute dacă cineva este spontan, deschis la o nouă experiență; percepția
calmă, stabilă, liniștită este incompatibilă cu deschiderea și interesul social; un nivel înalt de
autoconstanță poate să preceadă un nivel înalt de autoestimare ( R. Coan, 1974).
Spre deosebire de alți autori care concep maturitatea, sănătatea mentală ca un continuum,
R. Coan (1974) arată că importante sunt și contrastele semnalate; concepția sa cu privire la
personalitatea optimală caracterizându -se prin concretețe umană și realism eficace, exprimând
încrederea în posibilitatea omului de a ajunge la forme superioare de autoor ganizare și
împlinire.

4.3. SELF -ul – factor inte grator al personalității umane
O problemă îndelung studiată și dezbătută în cadrul psihologiei personalității o constituie
cea a SELF -ului, încercându -se (și în mare parte realizându -se) definirea conceptu lui, dar și
relevarea caracteristicilor, a dimensiunilor și funcțiilor acestora.
SELF -ul reprezintă „acel ceva” de care suntem imediat conștienți, considerându -l ca
regiune „calotă”, centrală, strict personală a vieții noastre. C. E. Moustakas (1956) afirm ă că
este mai ușor să „simți” SELF -ul decât să -l definești, în timp ce G. Allport (1991) este de părere
că SELF -ul reprezintă o forță centrală în cadrul personalității umane.
Un dicționar de psihologie ar da următoarea definiție conceptului de SELF: un ind ivid
considerat drept conștient de identitatea sa proprie continuă și de relația sa cu mediul; găsindu –
l sinonim cu termenii de Eu sau Ego (sau Sine).
Însă, conceptul de SELF are conotații mult mai diverse și mult mai profundă. Structura
de adâncime a pers onalității umane se concentrează în SELF, ca centru integrator al acesteia,

66
iar psihologia contemporană a persoanei ( Rogers , Erikson , Kohlberg , Golberg etc.) arată că în
modelul SELF -ului intră imaginea de sine, ca viziune a propriei ființe și a raporturil or cu
ceilalți, cărora li se presupune același Eu omenesc.
În modelul rogerian al personalității, conceptul de SELF este cel mai important construct
structural . Astfel, la un moment dat, SELF -ul actual (sau real) se dezvoltă prin raportarea la un
SELF idea l, adică la SELF -ul care include cele mai înalte valori și cele mai puternice dorințe
de realizare a personalității (între ele însă putând exista o congruență – conceptul de SELF se
acordă bine cu experiența actuală, sau o incongruență – dezacord între con ceptul de SELF și
experiența reală).
Psihologia americană relevă conceptului de SELF numeroase și variate conținuturi, dar
și noțiuni specifice (de exemplu, SELF -identity, SELF -image, SELF -esteem, SELF -perception,
SELF -regard, SELF -analysis, SELF -actualiz ation, SELF -realization, SELF -eficacy, SELF –
evaluation, SELF -monitoring, SELF -seeking, SELF -regulatory, SELF -system etc.) însă, ca
esență, aceasta se referă la percepția individuală a propriei personalități.

4.4. „Simțul SELF” -ului – proprium
În 1961, G. Allport sistematizează cele șapte aspecte ale individualității (care reprezintă
stadii de dezvoltare ale SELF -ului) elaborând conceptul de „simț al SELF -ului”. Toate aceste
stări care ne privesc și pe care le simțim acoperă, fiecare, o regiune întinsă a p ersonalității,
implicată în probleme importante pentru viața noastră; împreună, printr -o strânsă interacțiune
și intercorelare, alcătuind SELF -ul, așa cum este el simțit și cunoscut.
Datorită faptului că există multe confuzii (dar și interpretări) în jurul noțiunii de SELF,
G. Allport (1991) a inventat un nume pentru „simțul SELF -ului” – proprium , pentru a acoperi
SELF -ul „ca obiect” al cunoașterii și trăirii, care desemnează „modul în care mă simt și mă
cunosc… Sinele ca obiect al cunoașterii și sentimentu lui”.
Deci proprium înseamnă „propria mea percepție asupra Sinelui și propria mea concepție
despre Sine -le meu”; subliniind faptul că acesta nu este permanent conștient ci și uneori
inconștient, fiind dobândit în mod treptat în decursul vieții (un rol foar te important având legile
învățării – condiționarea, repetiția , întărirea, etc.).

67
4.5. Stadii de dezvoltare a „simțului SELF” -ului
G. Allport (1991) construiește o stadialitate a dezvoltării „simțului SELF” -ului, fiecare
stadiu jucând un rol important în funcționarea și dezvoltarea personalității umane, constituind
regiuni întinse ale acesteia și fiind implicate în probleme care țin de viața em oțională organizată
a individului. Aceste stadii sunt:
1. Copilăria timpurie – „Early infancy ” – 0-0,5 ani când nu există încă un simț al SELF –
ului.
2. SELF -ul corporal – „Bodily SELF ” – 0,5-1 an, când apar senzațiile corporale.
3. Identitatea SELF -ului – „SELF -identity ”, după 2 ani, continuitatea SELF -ului.
4. Respectul față de sine – „SELF -esteem ” – 3-4 ani, când apare mândria de sine.
5. Extensia SELF -ului – 4-6 ani; SELF -ul include aspecte semnificante ale mediului
înconjurător.
6. Imaginea SELF -ului – „SELF -image ” – după 4 -6 ani, când apar speranța și aspirații
bazate pe așteptările celorlalți.
7. SELF -ul ca factor rațional – „Rational coper ” – 7-12 ani, raționament și rezolvare de
probleme „în minte” și un stadiu distinct.
8. „Propriate striving ” – efortul personal central sau planificarea viitorului – apare în
adolescență .
Pentru adolescent nucleul problemei identității este alegerea unei ocupații sau a unui alt
scop în viață, formându -și în acest sens planuri, idealuri etc. Idealismul este o calitate frecventă
și plăcută, multe idealuri adolescentine fiind atât de înalte încât le este rezervată o cădere
brutală. Reducerea lui SELF -image și a aspirațiilor la dimensiunile vieții este o sarcină pentru
anii săi adulți. Dar elementul important este că în ad olescență scopurile de largă perspectivă și
de îndepărtare adaugă o nouă dimensiune simțului SELF -ului.
Diverși autori susțin că liantul care menține viața este „orientarea” sau „intenționalitatea”
sa. Pentru a fi normal, un adolescent și, în mod special, un adult are nevoie de un obiectiv
definitoriu, o perspectivă în care să spere. Până când tânărul nu începe să facă planuri, simțul
SELF -ului nu este complet. Totodată, este adevărat că unii adolescenți ajung la maturitate fără
vreun simț apreciabil al sco pului. Când se întâmplă astfel, putem spune că personalitățile lor

68
sunt „oportuniste” și inactive, simțul individualității, al SELF -ului fiind rudimentar (G. Allport,
1991).
SELF -ul poate fi privit și ca un „luptător pentru scopuri” (W. James, 1929), subli niind
aici aspectul general (efortul central) al individualității.
Deși aceste opt aspecte ale proprium -ului par să apară în stadii succesive de viață, ele nu
funcționează separat, între ele existând interrelații și intercondiționări complexe. Să
presupune m că vă aflați în fața unui examen dificil și critic. Fără îndoială că sunteți conștient
de ritmul rapid al pulsului și de senzațiile din stomacul dumneavoastră (Bodily -SELF); de
asemenea, de ceea ce ar însemna succesul sau eșecul pentru familia dumneavoas tră, pentru cei
apropiați, dumneavoastră (Extensia SELF -ului); de speranțele și aspirațiile dumneavoastră
(SELF -image); de rolul dumneavoastră, ca rezolvitor al problemelor de examen (Rational –
coper); și de semnificația întregii situații pentru scopurile d umneavoastră de perspectivă
(Propriate -striving).

4.6. Modele principale de influențare a funcției și structurii personalității umane –
sentimentele de inferioritate și conștiința
Anumite pattern -uri (modele, tipare matriciale) izvorăsc din evoluția conceptului de
SELF; modele care sunt condiții subiective care influențează atât funcționarea cât și structura
personalității implicând, în diferite grade, aspecte ale lui SELF -concept, SELF -esteem, SE LF-
image, „Rational -coper” și „Propriate striving”. Astfel, G. Allport (1991) definește două
modele fundamentale și conștiința.
Sentimentele de inferioritate
Sentimentul de inferioritate reprezintă o imagine inadecvată asupra SELF -ului și rănirea
respectu lui Sine -lui. G. Allport (1991, p. 148) definește complexul de inferioritate ca „o
tensiune puternică și constantă care apare dintr -o atitudine emoțională oarecum morbidă față de
deficitul personal resimțit”, iar C. G. Jung (1994) consideră că înregistrare a mai multor
experiențe în inconștientul personal duce la categorisirea și gruparea acestora într -o temă
comună care cuprinde un miez de emoții, amintiri, percepții și dorințe.
Sentimentul de inferioritate desemnează o totalitate de trăiri și de trăsături personale cu
un fond afectiv foarte intens, declanșate și datorate unor cauze diferite: slăbiciune fizică,
înfățișare neplăcută, impotență sexuală, neadaptare socială, unor stări ce țin de lipsa de

69
demnitate, vinovăție și păcate, a unor evenimente, situaț ii, relații umane etc., mai mult sau mai
puțin generale care au un caracter frustrant.
Majoritatea oamenilor cunosc acest tip de disconfort. Un studiu elaborat de J. P. Mc Kee
și A. C. Sherriffs (1957) arată că mai puțin de 12% dintr -un grup de colegiu măr turisesc că nu
știu ce înseamnă să sufere din cauza unor sentimente chinuitoare de inferioritate.

Băieți (256) Fete (146)
Tipuri de sentimente de
inferioritate Procentaj care indică sentimente persistente de
inferioritate
Fizic 39 50
Social 52 57
Intelectual 29 61
Moral 16 15
Nici unul 12 10

După cum rezultă din tabel, există patru tipuri principale de sentimente de inferioritate:
fizic, social , intelectual , moral . În ansamblu, fetele par să fie într -o poziție mai dezavantajoasă
decât băieții (proporția mai mare la fete reflectă fără îndoială dezavantajul pe care -l simt într -o
„lume a bărbaților”). În general, studenți din colegiu, de ambele sexe (din SUA) afirmă că viața
unui bărbat este mai de dorit decât cea a unei femei și ei tind să atribu ie calități mai favorabile
sexului masculin.
Este totuși inutil să spunem că sentimentele de inferioritate nu pot fi luate drept un
indicator al inferiorității reale. Avem de -a face cu un fenomen subiectiv care ține de SELF și
care se măsoară prin proporți a stabilită între succesul și aspirațiile cuiva într -o situație dată ( G.
Allport , 1991).
Pentru scopurile noastre, ceea ce este important rezidă în calea prin care această rană
cronică a stimei de sine se dezvoltă într -o trăsătură generalizată de personal itate. Un sentiment
puternic al eșecului într -un domeniu al vieții poate lăsa unei persoane un sentiment general de

70
nesiguranță și lipsă de încredere. Sentimentele de inferioritate pot satura atitudinea cuiva față
de viață. Unele studii arată că unii oamen i tind în general să fie optimiști și siguri de ei, chiar
după eșec, în timp ce alții au o părere deprimată și pesimistă despre atitudinea lor ( J. Nuttin ,
1980).
Compensarea și supracompensarea
Ce face cineva cu sentimentele de inferioritate în afară de a suferi? Mult timp nu poate
scăpa de ele, deoarece sunt înrădăcinate în proprium ( G. Allport , 1991). A. Alder (1991)
recomandă o formă susținută de luptă care se numește compensare .
Se pot distinge câteva tipuri :
• Acțiunea directă (compensarea în speță) se produce când cel care suferă atacă în mod
constant și sistematic sursa unei inferiorități reale și o înlătură.
Când slăbiciunea originală nu este înlăturată, ci transformată într -o sursă de forță, vorbim
de supracompensare (de exemplu, Demostene s-a strădu it atât de mult să -și învingă bâlbâiala
încât a devenit nu numai un vorbitor normal, ci și un mare orator. T. Roosevelt și-a compensat
deficiențele fizice prin realizări de vârf în plan intelectual etc.).
• Compensația prin substituție – când o persoană nu -și poate înlătura handicapul, dar în
schimb descoperă alte satisfacții ) cocoșatul nu -și poate corecta diformitatea, dar poate deveni
puterea din umbră a unui tiran).
• Mecanismele de apărare – (după S. Freud , 1980 – reprimarea, negarea, raționalizarea,
proie cția, fixația și regesiunea, formarea reacției, sublimarea) – sunt compensări menite să
inducă în eroare pe ceilalți. (Adolescentul își poate ascunde nesiguranța în spatele unei strângeri
de mână exagerate. Lăudăroșenia unui fanfaron poate ascunde o slăbic iune interioară etc.)
• Gândirea autistă – conține o compensare a imaginației. Astfel putem reuși în visele
noastre cu ochii deschiși. Însă, atunci când compensarea autistă este avansată, întâlnim
personalitatea puternic introvertită, poate chiar „schizoidă” .
Puțini oameni sunt feriți de una sau mai multe din formele de compensare descrise; dar
până când procesul nu este deprins și adânc înrădăcinat, nu putem vorbi de compensare ca o
trăsătură a personalității .
Conștiința
Conștiința, ca și sentimentele de inf erioritate, reprezintă o structurare a câtorva stări ale
SELF -ului: în special SELF -esteem, SELF -image și „Propriate striving”.

71
Conștiința este ca un tensiometru care măsoară tot timpul „temperatura” activității
subiectului, este o imagine a SELF -ului, car e include ceea ce ar trebui făcut, strădania de a
construi planuri și idealuri.
Conștiința nu este o funcție, o stare, ci însăși organizarea vieții noastre psihice și un model
personal al lumii; o structură reală dinamică, de devenire, de trecere a omului din condiția sa
primară imediat organică, infrapsihică și mecanic socială, într -una activă, mediată rațional și
liber creatoare.
În psihologia conștiinței există două probleme centrale: prima se referă la dezvoltarea
acesteia, iar a doua la structura sa la vârsta adultă. În general, se poate considera conștiința în
curs de dezvoltare din perioada copilăriei ca fiind o conștiință care spune „trebuie”, iar forma
matură, adultă a conștiinței ca una care spune „ar trebui” ( H. Ey , 1983). E. Fromm (1983) o
numeșt e pe prima „conștiință autoritară” și pe cealaltă „conștiință umanistă”. După H. Bergson
(1993), conștiința reprezintă un fel de auto -orientare generică; accentul deplasându -se pe
parcursul vieții de la controlul parental și tribal la controlul individual.
Esențială în procesul conștiinței este integrarea experienței astfel ca ea să poată fi totodată
unică și multipl ă, în fiecare din momentele ei.

4.7.Dezvoltarea sensului SELF -ului
Proprium (SELF -ul ca obiect al cunoașterii și sentimentului )

Etapa Aspectul lui SELF –
concept Definiție
1 Copilăria timpurie Nu există încă un simț al SELF -ului
2 Bodily SELF Apar senzațiile corporale
3 SELF -identitty Continuitatea SELF -ului
4 SELF -esteem Mândria de sine
5 Extensia SELF -ului
SELf -ul include aspecte semnificante ale mediului
înconjurător

72
SELF -image Speranțele și aspirațiile bazate pe așteptările celorlalți
6 Rational coper Raționament și rezolvare de probleme „în minte”
7 Propriate striving Planificarea viitorului

Pattern -uri
Sentimente de inferioritate Rănirea respectului de sine
Imagine inadecvată asupra SELF -ului
Conștiința O imagine a SELF -ului care include ceea ce ar trebui
făcut; strădania de a construi planuri și idealuri

Tabelul oferă o imagine a variatelor aspecte ale lui SELF -concept, a nivelelor la care ele
intră în acțiune; precum și cele două modele fundamentale: sentimentele de inferioritate și
conștiința.

4.8. Principii și condiții de dezvoltare a personalității
Realizarea deplină a SELF -ului (SELF -realization) nu este posibilă fără o cunoaștere,
înțelegere și reglare a acestuia, ceea ce presupune un proces dificil care se exprimă prin
perseverență, receptivitate și înțelepciune.
Autorealizarea este stimulată de orientarea către viitor, iar C. G. Jung (1994) crede c ă
prezentul personalității este determinat atât de ceea ce persoana speră să devină, cât și de ceea
ce a fost. În concepția sa, dezvoltarea ca autorealizare este condusă de trei principii:
1. Principiul creșterii – întotdeauna persoana se îndreaptă către o creștere mai completă,
spre nivelul realizării depline (al împlinirii totale).
2. Principiul regresiei – personalitatea se dezvoltă în funcție de premisele trecute (de
exemplu, visul este o regresie în inconștient).
3. Principiul sincronicității – al relației acauzale dintre două sau mai multe evenimente
care apar deodată printr -o „coincidență semnificantă”.
C. G. Rogers (1951) elaborează patru condiții favorabile ale dezvoltării personalității:

73
1. Considerație (stimă) pozitivă necondiționată („unconditioned positive regarde”) –
nevoia de a fi tratat cu respect, simpatie, acceptare, încredere (nu există etichetarea persoanei
ca „bună” sau „rea”).
2. Empatie acurată (deschisă, clară, totală) – capacitatea de a te transpune în celălalt, de
a-i reedi ta trăirile, de a -i înțelege exact lumea interioară.
3. Congruență în relațiile interpersonale – o stare de adevăr din partea unei persoane în
raport cu alta.
4. Aprecierea favorabilă de sine – ceea ce permite să nu intri în conflict cu propriile trăiri,
să dezvolți propriile valori, să nu depinzi de aprobarea altora.
Ținând cont de aceste principii și condiții de dezvoltare a personalității, vom putea ajunge
la realizarea unei personalități optime, eficiente, înalt creatoare, capabilă de performanțe
ridica te.

4.9. Tipologia personali tății
Tipul este după definiția lui W. Stern , „o dispoziție psihică sau psihologică dominantă,
de natură neutrală, proprie unui grup de oameni în mod comparativ, fără ca acest grup să se
distingă strict de alte grupuri” (Zlate , M., 1994, p. 65). Tipologiile au un foarte mare succes
datorită celor trei caracteristici fundamentale: exprimă caracterul unic și unitar al concepției
unei persoane despre ceilalți oameni; răspund exigențelor de raționalitate clasificatoare și
satisfac mecanismul celui care are acces la ele, pentru că îi permit să se cunoască mai bine și să
se raporteze adecvat la cei din jurul său.
În cele ce urmează vom prezenta cele mai reprezentative tipologii care vor fi grupate în
funcție de criteriul care a stat la baza elaborării lor: tipologii substanțialiste, tipologii
constituționale, tipologii psihologice, tipologii psihofiziologice, tipologii psihosociologice,
tipologii psihopatologice, tipologii în studiul omului, tipologii în filozofia modernă, tipologii
biografic e și tipologii contemporane.
Tipologii substanțialiste
Pornesc în clasificarea tipurilor de personalitate luând în considerare rolul anumitor
substanțe existente în corpul omenesc.

74
Cea mai cunoscută tipologie de acest gen o constituie tipologia lui Hipocrat și Galenus ,
care au pus la baza clasificărilor psihologice prezența anumitor umori din corpul uman: sângele,
limfa, bila galbenă și bila neagră. În concepția acestora, dacă la o persoană predomină sângele ,
aceasta va avea fața destinsă, surâzătoa re, fericită, va fi satisfăcută și optimistă. Când predomină
limfa , cu funcții încetinite, fața va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar
psihocomportamental acea persoană va fi lentă, răbdătoare și inertă. Predominanța bilei
galbene se as ociază cu fața rigidă, cu proeminența oaselor frunții, arcadelor și nasului,
persoanele respective fiind violente, pasionate, impulsive. La persoanele la care organismul este
impregnat de bila neagră , fața va fi zveltă, delicată, ochii plecați, iar psihoco mportamental
aceste persoane vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliză și concentrare.
Deși criteriul de stabilire a acestor tipuri s -a dovedit a fi fals, denumirea lor ( sanguin ,
flegmatic , coleric și melancolic ) s-a păstrat până astăzi, fiind core lată cu alți factori: activitatea
nervoa să superioară (Pavlov, I., V.).
Tipologii constituționale
Utilizează în calitatea de criteriu de clasificare constituția corporală, morfologică a
individului.
Cea mai cunoscută tipologie constituțională a fost elabor ată de psihiatrul german Ernst
Kretschmer (1922) care a ajuns la stabilirea a patru tipuri de indivizi umani:
a) picnicul – caracterizat prin expansiunea cavităților viscerale, prin tendința de -a acumula
grăsime, statură mijlocie, față moale și largă, gât mare, torace bombat și lăsat în jos, extremități
rotunde, moi, scurte etc.
b) leptosom sau astenic – dezvoltat mai mult în lungime în toate segmentele corpului: gât,
față, trunchi, extremități.
c) atletic – cu o mai mare dezvoltare a scheletului osos, a mu sculaturii: gât lung, degajat,
umerii și trunchiul în formă de trapez.
d) displastic – cu malformații congenitale.
Tipologii psihologice
Aceste tipologii utilizează ca criteriu de clasificare fapte și fenomene de natură psihică.
Cu toate că își au rădăcinile în încercările de tipologizare ale scriitorilor și filozofilor (Schiller
– tipul naiv – orientat spre afară, tipul sentimental – orien tat spre viață sufletească; Nietzsche –

75
dionisiac – captat de exterior și apolonic – captat de interior și Qstwald – romanticul – preocupat
de sine și savantul , gânditorul preocupat de realitate, de obiecte), tipologia psihologică va fi
fundamentată știin țific de Neymans și Wiersma (1906 -1918). Aceștia, în urma unei ample
anchete efectuată pe un număr de peste 2500 de persoane au elaborat o tipologie care a fost
preluată și sintetizată de Le Seune și adâncită de A. Le Gall (1969) și G. Berger (1950). Vom
analiza această tipologie din prisma psihologului român Gheorghe Zapan, care a perfectat și o
metodologie de calcul a apartenenței la unul din tipurile resp ective a unei anumite persoane.
Tipuri psihologice la Gheorghe Zapan
Gheorghe Zapan în lucrarea sa „ Cunoașterea personalității semenilor” (1992) consideră
că temperamentul unui om depinde de trei factori: de motricitatea sau activitatea acelui om,
de afectivitatea sau emotivitatea lui, precum și de reprezentare , adică de amintire, de
imaginație și de fan tezie.

Motricitate Afectivitate Reprezentare Tip psihologic
– + – nervosul
– + + sentimentalul
+ + – colericul
+ + pasionatul
+ – – sangvinicul
+ – + flegmaticul
– – – amorful
– – + apaticul

Tipur i psihologice la Gaston Berger
Tipologia analizată de Gh. Zapan a fost preluată și îmbunătățită cu aspecte sociale de
Gaston Berger (1950), pentru care „caracteriologia merită cu adevărat să fie considerată o
știință” (Berger, G., 1977, p. 29).

76
Definind straturile personalității în func ție de aspectul social (orice interacțiune
interpersonală presupune existența elementului social sau socioprofesional), caracterul
psihologic (tipurile de reacție, viața tendințelor, note individuale), aptitudinile și istoria
personală. G. Berger se apropi e de o abordare a personalității din perspectiva lui G. Allport
(1981).
Se iau în considerare trei factori fundamentali:
a) Emotivitatea – emotivul este „cel care este tulburat atunci când majoritatea oamenilor
nu sunt câtuși de puțin sau care, în circumst anțe date, este mai puternic emoționat decât media
oamenilor” (ibidem, p. 48). Non-emotivul – cel greu de emoționat, cu emoții nu prea violente.
b) Activitatea – nu comportamentul celui care acționează mult, ci dispoziția celui care
acționează cu ușurință. „ Activul acționează de la sine, impulsul pare a veni de la el, iar afacerile
par a fi ocazii de acțiune. Inactivul acționează contra voinței sale, în silă, an evoie, adesea
bombănind sau plângându -se”. (ibidem, p. 50).
c) Secunditatea – „toate reprezentările exercită asupra noastră, în timp ce ne sunt afectiv
prezentate, o acțiune imediată pe care o numim funcție primară (ibidem, p. 52). „Dacă, după ce
au dispăr ut din câmpul conștiinței clare, ele continuă să răsune în noi înșine, să ne influențeze
modul de a gândi și acționa, vorbim despre o funcție secundară” (ibidem, p. 53). În funcție de
aceste două aspecte un tip de personalitate poate fi primar sau secundar .
O caracteriologie asemănătoare au propus și Neymans , Wiersma , Le Seune , pentru care:
– emotivitatea reprezintă ușurința reacției emoționale;
– activitatea – durata efortului susținut;
– rezonanța impresiilor / răsunetul reprezentărilor – reacția imediată și scurtă la impresii
(primaritate) sau o reacție întârziată și prelungită (secundaritate).

Formule Denumiri
E
M
O Activi

Secundar E-A-S Pasionați
Primar E-A-P Colerici
Secundar E-nA-S Sentimentali

77
T
I
V
I

N
O
N
E
M
O
T
I
V
I Nonactivi

Activi

Nonactivi Primar E-nA-P Nervoși
Secundar nE-A-S Flegmatici
Primar nE-A-P Sanguini
Secundar nE-nA-S Apatici
Primar nE-nA-P Amorfi
(Berger, G., 1997, p. 56)

În accepțiunea lui G. Berger cele opt tipuri capătă următoarele valențe:
– pasionatul (E-A-S) este cel care se realizează. Caracterizat printr -o tensiune extremă a
întregii personalități și o activitate concentrată asupra unui scop unic, știe să domine și să uzeze
de violență. Are un simț profund al măreției și știe să -și reducă trebuințele organice, mergând
uneori până la ascetism. Valoarea dominantă: opera de realizat .
– colericul (E-A-P) este generos, cordial, plin de exuberanță și de vitalitate. Optimist, în
general plin de bună d ispoziție, este lipsit de simțul măsurii. Valoarea dominantă: acțiunea .
– sentimentalul (E-nA-S) este ambițiosul care rămâne la stadiul aspirației. Meditativ,
introvertit, schizotim, adesea nemulțumit de el însuși, își alimentează viața interioară prin

78
distilarea trecutului. Individualist, are un sentiment viu al naturii. Valoarea dominantă:
intimitatea .
– nervosul (E-nA-P) are o dispoziție variabilă, vrea să uimească și să atragă atenția
celorlalți. Indiferent la obiectivitate, are un gust pronunțat pentru bizar, oribil, macabru și în
general, pentru „negativ”. Muncește neregulat și numai după plac. Are nevoie de excitanți
pentru a se smulge inactivității și plictiselii. Valoarea dominantă: divertismentul .
– flegmaticul (nE-A-S) este omul obișnuințelor, cu respectul principiilor, punctual,
obiectiv, demn de încredere, ponderat. Are o dispoziție echilibrată, fiind în general impasibil,
răbdător și tenace. Valoarea dominantă: legea .
– sanguinicul (nE-A-P), extravert, știe să facă observații exacte, dând dovadă de un
remarcabil spirit practic. Dă dovadă de spirit de inițiativă și de o mare suplețe de spirit. Valoarea
dominantă: succesul social .
– apaticul (nE-nA-S) este închis în el, secretos și in trospect, dar fără o viață interioară
fremătătoare. Sumbru și taciturn, râde rar, preferând solitudinea. Valoarea dominantă: liniștea .
– amorful (nE-nA-P), disponibil, conciliant, tolerant prin indiferență, adesea face dovada
unei încăpățânări pasive și te nace. Neglijent, înclinat spre lene, nu știe ce este punctualitatea,
manifestând indiferență față de trecut și încă și mai mult față de viitor. Valoarea dominantă:
plăcerea .
Tipuri p sihologice la Carl Gustav Jung
C. G. Jung consideră că la nivelul psihicu lui uman guvernează patru funcții
fundamentale: gândirea și sentimentul, care sunt funcții raționale și senzația și intuiția – funcții
iraționale. Acestea nu depind una de alta, nu se lasă reduse una la alta.
Senzația este funcția care ne spune că ceva est e; fiind prin excelență funcția perceptivă
a realului. Gândirea este funcția care ne spune ce anume este acel ceva, referindu -se la judecăți
logice. Sentimentul este funcția care ne spune ce valoare are acel ceva, exprimându -se în
judecăți de valoarea, iar intuiția este funcția care ne oferă informații despre locul de unde vine
și spre ce se îndreaptă acel ceva, funcția de percepere a posibilităților.
Sub raportul funcționalității, în psihicul uman întâlnim o funcție mai bine dezvoltată,
funcția cea mai con știentă sau cea mai supusă voinței ( funcția principală ). Opusă ca natură

79
funcției principale există și o funcție auxiliară ; de obicei aparținând blocului opus rațional /
irațional.
C. G. Jung stabilește două tipologii: una în funcție de atitudinea generală : introvertit /
extravertit, care se definesc prin orientarea interesului lor, prin direcția lor de libido, și alta după
cele patru funcții prezentate mai sus.
Tipuri de atitudine generală
Tipologia descrisă de C. G. Jung se definește prin aceea că are la bază atitudinea
caracteristică a subiectului față de obiect. „Din punct de vedere biologic, relația dintre subiect
și obiect constă întotdeauna dintr -un raport de adaptare, orice relație dintre subiect și obiect
presupunând acțiuni ale unuia asupra celuila lt, acțiuni care constituie însăși adaptarea” (Jung,
C., G., 1994, p. 13).
Introvertitul se comportă față de obiect abstract, „gata să sustragă obiectului libidoul, de
parcă ar trebui să se păzească mereu de o eventuală dominație a lui” (ibidem, p. 11).
Extravertitul se caracterizează printr -un comportament pozitiv față de obiect, „își orientează
statornic atitudinea subiectivă după obiect” (idem). Aceste tipuri apar atât la oamenii simpli,
cât și la reprezentanții cei mai de vază ai omenirii; „în absolut t oate păturile populației… nici
deosebirea dintre sexe neschimbând lucrurile” (ibidem, p. 12).

4.10. Explicația tipologiei
Apariția și dezvoltarea tipurilor umane nu ține de conștient; astfel o atare atitudine care
aparține unui anumit grup social, cu coe ziunea dată de aceeași educație ar conduce la formarea
unor tipuri psihologice asemănătoare.
Psihologul german situează antecedentul în biologic: datorită existenței a două căi
fundamentale deosebite de adaptare (de perpetuare a speciilor) încă din timpul vieții
intrauterine:
a) prolificitate sporită la care se adaugă o capacitate de apărare relativ slabă și o durată
de viață relativ scăzută a individului izolat;
b) dotare cu multiple mijloace de autoconservare, la care se adaug ă prolificitatea relativ
slabă.
I. Tipul extravertit.

80
a) Atitudine generală a conștientului.
„Cei care gândesc, simt și acționează sau trăiesc conformându -se nemijlocit condițiilor
obiective și cerințelor acestora, atât în sens bun cât și în sens rău, sunt extravertiți ” (ibidem, p.
17). Conștientul extravertiților privește spre exterior, pentru că de acolo îi vin determinările
importante și decisive, pentru că de acolo le și așteaptă.
Interesul și atenția sunt îndreptate mereu spre eventualele obiective, în primul rând spre
cele din im ediata apropiere, făcând ca acțiunea extravertitului să fie determinată de influența
persoanelor și lucrurilor din jurul său.
„Privită dintr -un punct de vedere extravertit, o asemenea integrare în ceea ce este obiectiv
dat pare să echivaleze cu o deplină a daptare, dar adaptarea presupune respectarea unor legi mai
generale decât condițiile date într -un anumit moment sau loc. dar tipul extravertit normal
rămâne la o pură integrare. (ibidem, p. 19).
Principalul pericol îl reprezintă faptul că extravertitul își neglijează reacțiile subiective,
lucru care duce la dereglări fiziologice: nevroze precum isteria.
b) Atitudinea inconștientului.
O compensare a atitudinii extravertite care să pună accentul îndeosebi pe elementul
subiectiv.
„Omul nu este un mecanism din care să poți construi la nevoie un alt mecanism, destinat
altor scopuri… Omul poartă mereu cu sine întreaga sa istorie și chiar întreaga istorie a omenirii”
(ibidem, p. 22).
Atitudinea conștientă privează trebuințele inconștientului (care capătă valoare
corespunzător gradului lor de refulare) de toată energia de care se pot lipsi, lăsându -le numai
pe cea care nu le mai poate fi răpită. În acest mod, tendințele inconștientului ajung „instincte
originale” (nu pot fi extirpate prin măsurile unui singur individ , ci numai printr -o lentă
metamorfoză organică, de -a lungul mai multor generații), instinctul fiind impresia energică a
unor structuri organice date.
Pentru a identifica funcțiile conștient / inconștiente, trebuie să vedem mai întâi care
funcție este supus ă controlului motivației conștiente și care funcție are un caracter întâmplător.
Prima funcție dă adesea impresia formalității, pe când celelalte au ceva patologic în ele.
c) Particularitățile funcțiilor psihologice fundamentale.

81
Pentru ca o funcție să poa tă fi numită extravertită trebuie îndeplinite două condiții:
I. Va fi determinată în mare măsură de datele furnizate de percepția senzorială sau de o
idee obiectivă (împrumutată din exterior – din tradiție, educație sau instrucție).
II. Orientarea finală a procesului generat de acea funcție este spre exterior (orientarea
subiectului în desfășurarea sa ulterioară la date subiective).
1. Tipul de gândire extravertită.
„Un om care se străduiește să -și subordoneze toate manifestările vieț ii unor decizii
intelectuale, orientate întotdeauna, în ultimă instanță după ceea ce este obiectiv dat.” (ibidem,
p. 34).
Aceasta este definiția propusă de C. G. Jung , după care, în cazul tipului gândire
extravertită obiectivul este cel care dă măsura bine lui și răului. Un astfel de subiect își va crea
o „formulă” conformă spiritului lumii care devine în timp legea universală a lumii; lege care
trebuie să se îndeplinească întotdeauna și pretutindeni atât în plan individual cât și în cel
general.
„Cu cât păt runzi în domeniul său de autoritate, cu atât mai puternic se fac simțite
consecințele nefaste ale pornirilor sale tiranice” (ibidem, p. 35). Sunt refulate sau inhibate și
eliminate acele forme de viață care țin de sentiment, estetic, artistic etc. Refulare a lor conduce
la fanatism și egoism (minte, face orice pentru a -și susține ideile cognitive), până când
„formula” ajunge să devină religie; o superstiție intelectuală, o dogmă.
În general însă, tipul de gândire extravertită are o gândire pozitivă, producti vă (sinetică și
predicativă). Numai dacă este subordonată altei funcții, dar rămâne conștientă, gândirea devine
negativă.
Uneori, gândirea are un „caracter de inerență”, fiind limitată la materialul ce îl are la
dispoziție, caz în care produsele sale sunt lucruri cunoscute de toți, banale.
Forma de gândire cea mai înalt specifică acestui tip psihologic este gândirea teofizică ,
care ridică totul la rangul de idei transcendentale și a tot cuprinzătoare.
2. Tipul sentiment extravertit.
C. G. Jung face distincția între noțiunea de „sentiment” care reprezintă funcția psihicului
uman și noțiunea de „sentimente” care sunt produse ale funcției sentiment.

82
„Valorizările rezultate din actele sentimentului corespund fie nemijlocit valorilor
obiective, fie , cel puțin, anumitor norme valorice tradiționale și general răspândite.” (ibidem, p.
46).
Acest tip apare în general la femei, care au drept fir conducător în viață sentimentele lor.
Din perspectiva vieții sociale, acestea au o personalitate care apare ca fiind perfect integrată
raporturilor obiective. Caracteristica lor este că se văd în „alesul inimii”, care corespunde
perfect ca poziție socială, vârstă, posibilități materiale etc. O astfel de femeie este mamă / soție
bună cât timp constituția psihică a soțului este cea consfințită de obiceiul locului.
Pentru că sentimentele „obiective” (impuse de normele sociale) se schimbă în timp, la
acest tip psihologic poate apărea impresia descompunerii personalității. Inhibarea gândirii prin
creșterea rolului senti mentului face ca gândirea să devină infantilă, arhaică și negativă (ex.
revelații bruște, obsedante etc.).
Nevroza principală o constituie isteria, însoțită de imagini inconștie nte de natură infantil –
sexuală.
3. Tipul senzație extravertită.
„Apare o depend ență pronunțat senzorială de obiect. De aceea senzația este o funcție
vitală, funcție dotată cu cel mai puternic impuls vital.” (ibidem, p. 56).
Funcția complementară senzației din perspectiva jungiană, o constituie percepția
inconștientă (intuiția).
Pe o treaptă inferioară, acest tip este un om al realității palpabile, lipsit de înclinații spre
reflecție și lipsit de intenții dominatoare. Ceea ce își dorește este să simtă obiectul, să aibă
senzații și pe cât posibil să se desfete cu acestea. Pentru el nimi c nu este mai presus decât realul
și concretul, dorindu -și senzații cât mai intense cu putință.
Dacă senzația devine precumpănitoare, acest tip de om devine tot mai dezagreabil:
desfrânat, grosolan, estet rafinat, lipsit de scrupule, fiind obsedat de suspi ciuni și fobii.
4. Tipul intuitiv extravertit.
Tipul intuitiv se va ghida nu numai după senzații în sine, care sunt pentru el doar puncte
de plecare, ci în urma unei selecții după premise inconștiente. El nu se orientează după cea mai
intensă senzație, ci după acea valoare care este considerabil sporită de atitudinea intuitivă a
inconștientului.

83
Tipul intuitiv extravert are fler fin pentru ceea ce germinează și promite, nu pentru
raporturi stabile, statornice, general recunoscute. Apare la femei mai mult ca la bărbați, și se
manifestă în viața relațiilor sociale.
„Obiectul se răzbună mai târziu sub forma unor idei fixe ipohondrice, a unor fobii și a
tuturor senzațiilor corporale absurd e cu putință.” (ibidem, p. 67).
II. Tipul introvertit.
a) Atitudinea gener ală a conștientului.
„Conștientul introvertit vede, ce -i drept, condițiile exterioare, dar investește cu putere
decisivă doar ceea ce îl determină în mod subiectiv.”
„Numesc factor subiectiv acea acțiune sau reacțiune care se contopește cu impactul
obiectu al constituind un fapt psihologic nou.” (ibidem, p. 71). Atitudinea introvertită se
ghidează, în cazul normal, după principiul structurii psihice ereditare – o entitate ce își află
sediul în subiect. După C. G. Jung modalitatea înnăscută a acțiunii se nume ște instinct, în timp
ce modalitatea sau forma sesizării psihice a obiectului – arhetip. „Arhetipul este o formulă
simbolică ce intră în acțiune în toate ocaziile când conceptele conștiente fie nu există încă, fie
nu e nicidecum cu putință să existe din mo tive interioare sau exterioare.” (ibidem, p. 75).
În urma exagerării atitudinii conștientului către factorul subiectiv are loc o identificare a
Eu-lui cu Sinele, ajungându -se în timp la un Eu mărit, exagerat, și la un Sine minimalizat la
zero. În final tip ul extravertit se manifestă printr -o totală subiectivizare a conștientului său.
b) Atitudinea generală a inconștientului
„Datorită precarității relației Eu -lui cu obiectul, în inconștient își face loc o relație
compensatorie cu obiectul, care se face simțită sub forma unui atașament necondiționat față de
obiect și a unei invincibile dependențe de acesta. (ibidem, p. 77).
Forma tipică de nevroză o constituie neurastenia, o boală ce se caracterizează, pe de o
parte, prin hipersensibilitate, iar pe de alt ă parte prin f ragilitate și extenuare conică.
1. Tipul gândire introvertită.
Gândirea introvertită începe în subiect și duce înapoi la subiect, faptele fiind adunate doar
ca dovezi și niciodată de dragul lor. De aici apare și tendința periculoasă de a -i încorseta faptele
în forma imaginii sale sau chiar de a le ignora spre a -și desfășura fanteziile.

84
„În urmărirea ideilor sale, tipul de gândire introvertită este de obicei îndărătnic,
încăpățânat și de neinfluențat.” (ibidem, p. 85) fiindu -i caracteristică o judecată rece, inflexibilă,
arbitrară și irevențioasă. Celor îndepărtați acest tip le pare arțăgos, inabordabil și trufaș, adesea
înăcrit, atribute care determină formarea unor prejudecăți defavorabile ale societății. Atunci
când se apără de înrâuriri „mag ice” folosindu -se de aceste prejudecăți deprinse din propria
experiență, tipului gândire introvertită i se a tribuie și teama de sexul opus.
2. Tipul sentiment introvertit.
„Sentimentul introvertit nu încearcă să se integreze obiectivului, ci să o se suprao rdoneze,
căutând inconștient, să -și realizeze propriile imagini fundamentale.” (ibidem, p. 88).
Tot ce s -a spus despre gândire introvertită, poate fi transpus și în cazul tipului sentiment
introvertit, cu precizarea că , tot ce a fost acolo gând, va fi de această dată sentiment. Cuprins
de refulare, tipul sentiment introvertit va manifesta un egocentrism fals, antipatic, și o
preocupare excesivă de Eu. Celorlalți le va crea impresia unui amor propriu melodramatic,
simțindu -se totodată nevoia de a crește în proprii săi ochi sau chiar numai de a adopta o
autocontemplare maladivă.
Forma nevrozei este mai degrabă neurastenică decât isterică; la femei se remarcă o intensă
participare a stării corporale sub forma unei anemii cu toate consecințele ei.
Tipul raționa l introvertit prețuiește prea mult factorul subiectiv și este chinuit ca urmare
de com plexe de inferioritate.
3. Tipul senzație introvertită.
Impactului obiectual pur nu -i rămâne decât rolul de stimulent.
„În realitate, subiectul percepe aceleași lucruri c a oricine altcineva, dar nu se oprește deloc
asupra impactului pur obiectual, ci se ocupă de percepția subiectivă declanșată de stimulul
obiectiv.” (ibidem, p. 97). Acestea conduc la o înveșmântare a obiectului în sentimentul
experienței subiective străvec hi și viitoare, și, în timp, spre profunzimi încărcate de presimțiri.
Este un tip irațional care poate frapa prin calmul sau pasivitatea sa ori printr -o stăpânire
de sine cumpătată, dar toate acestea au, în general, un caracter fantezist. „De regulă, indiv idul
se mulțumește să rămână închis în sine și să considere lumea o banalitate, pe care o tratează
însă, inconștient în mod arhaic.” (ibidem, p. 102).

85
Nevroza este de regulă una obsesională, în care trăsăturile isterice sun t mascate de
simptome astenice.
4. Tipul intuitiv introvertit.
„Dacă senzația introvertită se mărginește, în principal, la percepția fenomenelor
caracteristice de inervație prin inconștient și zăbovește asupra lor, intuiția reprimă această latură
a factorului subiectiv și percepe imaginea care a prilejuit această inervație.” (ibidem, p. 104).
Din această perspectivă, intuiția introvertită percepe toate procesele subterane conștientului, cu
aceeași intensitate și acuitate cu care senzația extravertită percepe obiectele.
Pentru că intuiția i ntrovertită sesizează imaginile provenite din „temeiurile„ spiritului
inconștient, „temeiuri” existente a priori, adică ereditar (arhetipuri la Jung) acest tip psihologic
dă naștere fie la tipul visătorului mistic și al vizionarului, fie la cel al fantasti cului și al artistului.
„Limbajul său nu e cel vorbit de toată lumea, ci unul prea subiectiv.” (ibidem, p. 108).
De cei din jur este perceput ca un individ stăpânit de impulsivitate și necumpătare;
explicația cea mai plauzibilă fiind aceea că în zilele noa stre orice personalitate aplecată mai
mult spre inconștient creează celorlalți o senzație de speță mai joasă, primitivă.
Forma de nevroză pe care o întâlnim este nevroza obsesională, prezentând ca simptome
atât manifestările ipohondrice, cât și o hiperstez ie, precum și atașamente obsesionale față de
anumite persoane sau alte obiecte. De obicei, acești indivizi sunt subestimați și puțin înțeleși.
Tipologii psihofiziologice
Iau în considerare criterii atât psihologice cât și fiziologice, încercând să realizez e o
sinteză între subiectiv și obiectiv.
Cea mai cunoscută tipologie psihofiziologică a fost elaborată de I. V. Pavlov care a studiat
tipul de activitate nervoasă superioară după trei proprietăți (intensitate, echilibru și mobilitate)
și a stabilit următoa rele tipuri de activitate nervoasă superioară: tipul puternic, echilibrat, mobil;
tipul puternic, echilibrat, inert; tipul puternic, neechilibrat – excitabil; tipul slab. Această
tipologie are corespondenți în tipologia lui Hipocrate și Galenus ; primului t ip îi corespunde
sanguinicul, celui de -al doilea flegmaticul, iar la următoarele două colericul și melancolicul.

86
Tipologii psihosociologice
Au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio -cultural și a sistemului de valori
aferent acestuia. G. Allport (1960) pornind de la premisa că valorile determină anumite tipuri
umane, pentru că față de aceste valori, omul are o atitudine (influență directoare sau dinamică
asupra reacției individului față de obiectele și situațiile cu care este în raport); i dentifică șase
tipuri umane (în funcție de atitudinea dominantă față de valori):
– teoretic – orientat spre cunoașterea personalității obiective a realității, trăind doar pentru
o idee;
– economic – dominat de dorința de a obține maximum de randament, cu m inimum de
efort; luptă pentru a dobândi avuții;
– estetic – manifestă interes pentru viața sentimentală, subiectivă;
– social – se dedică binelui altuia;
– politic – aspiră spre conducere, la el statul devenind mijloc pentru atingerea scopului;
– religios – orient at spre spiritualitate elevată.
Tipologii psihopatologice
Acestea pornesc de la criterii psihopatologice și vizează destructurările manifestărilor
temperamentale. E. Kahn descrie următoarele tipuri: nervoșii (caracterizați printr -o
fenomenologie ne vrotiformă); sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă); obsesivii
(nesiguri, temători); explozivii (violenți, primitivi în reacții); hipertimicii (euforici, optimiști);
depresivii (pesimiști, cu spirit critic exagerat); instabilii (oscilanți) ; amoralii (lipsiți de
scrupule); nestatornicii (înclinați spre schimbare); impulsivii (nestăpâniți, care dau frâu liber
tendințelor instinctive); fantasticii (visători, trăiesc în reverie); bizarii (excentrici cu un surplus
de originalitate).
Tipologiile prezentate mai sus oferă informații utile și oportune în procesul cunoașterii
personalității în condițiile în care se ține cont de următoarele concluzii:
– în ciuda diversității lor, a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se aseamănă între
ele (v ezi Kretschmer, 1925 și Sheldon, 1954), fapt care demonstrează validitatea cercetărilor;

87
– deși au mare valoare operațională, ușurând cunoașterea omului, unele dintre ele dispun
și de o serie de limite: sunt mai degrabă construcții teoretice; cu toate că a u pretenția unor
modele exhaustive, ele prezintă aspecte și descrie ri parțiale ale personalității.
Tipologii în studiul omului
Furneaux Jordan (1896) descrie două tipuri caracteriologice. El afirmă: „Există două
caractere fundamental diferite, două tipuri caracteriale distincte (și un al treilea, intermediar):
unul la care tendința către activitate este puternică, iar tendința către reflecție slabă, și un altul,
la care predomină aplecarea spre reflecție, în vreme ce pornirea spre activitate este mai slabă.
Între aceste două extreme există nenumărate nuanțe.” Jordan îl descrie prin „less impassioned
and more active” pe extravertit, iar prin tipul „more impassioned and less active” pe cel
introvertit.
În ce privește manifestarea generală a celor două tipuri, Jordan (p. 17) subliniază faptul
că tipul mai puțin emotiv prezintă mai multe personalități proeminente sau marcante.
a) Femeia introvertită (The More Impassioned Woman).
Jordan o descrie astfel: comportament liniștit, caracter nu prea ușor descifrabil, oc azional
critic, chiar sarcastic; dacă uneori proasta dispoziție se manifestă prea apăsat, ea nu este totuși
nici capricioasă, nici agitată, nici certăreață, nici „censorious” (termen care ar trebui tradus prin
„cenzorial”), nici cârtitoare. Răspândește lin iște în jurul ei, consolează și vindecă fără să -și dea
seama. Sub această aparență somnolează însă afecte și pasiuni. Natura ei branșată pe sentiment
ajunge încet la maturitate. Cu vârsta, farmecul caracterului îi sporește. Ea este „sympathetic”,
adică sim te și trăiește împreună cu ceilalți.
b) Femeia extravertită (The Less Impassioned Woman).
Jordan afirmă că femeia extravertită este caracterizată de o anume rapiditate și de un
anume oportunism, mai degrabă decât de statornicie și consecvență. Viața ei est e de regulă plină
de mărunțișuri. Este convinsă că nimic nu izbutește fără intervenția ei, adesea fiind utilă în
mișcări sociale.
Dezvoltarea afectivă i se încheie timpuriu. La optsprezece ani este tot atât de înțeleaptă
ca la patruzeci și opt. Orizontul e i spiritual nu e nici adânc, nici larg, dar este limpede de la bun
început. Nu crede, ci acceptă; nu e necredincioasă, ci nu știe ce să creadă. Nu cercetează și nu
se îndoiește. În lucruri importante se lasă în voia autorității, în cele mărunte trage concl uzii

88
pripite. În propria ei lume mică toate sunt așa cum trebuie să fie, în lumea mare, toate sunt în
ordine. Se opune instinctiv la transpunerea concluziilor raționale în practică.
c) Bărbatul extravertit (The Less Impassioned Man).
Despre bărbatul extrav ertit, Jordan afirmă: imprevizibil și indecis în atitudine, înclinare
către dispoziție capricioasă, agitație, nemulțumire și criticism, judecă orice și pe toate la un loc
în mod depreciator și este întotdeauna mulțumit de sine. Deși judecata îi este adesea falsă, iar
proiectele îi eșuează, are nemăsurată încredere în ele.
Bărbatul extravertit are o formulă precisă pentru tot ce i se întâmplă: fie că lucrul nu este
adevărat, fie că este cunoscut de multă vreme. Pe firmamentul său nu este loc pentru doi sori.
Dacă însă mai apare unul, atunci el însuși se consideră martir.
d) Bărbatul introvertit (The More Impassioned And Reflective Man).
Despre caracterul bărbatului introvertit, Jordan afirmă: plăcerile sale nu se schimbă de la
oră la oră, iubirea sa de plăcer e este de natură genuină, el nu caută plăcerea din simplă agitație.
Dacă ocupă o funcție publică, aceasta este în virtutea unei aptitudini anume sau a unei idei pe
care dorește să o realizeze. Odată ce și -a încheiat munca, se retrage bucuros; știe să -i aprecieze
pe ceilalți și preferă să vadă un lucru prosperând în mâna altuia decât ruinându -se într -a sa
proprie. El supraevaluează ușor meritele colaboratorilor săi. Nu insultă și nu poate căpăta
vreodată deprinderea de a insulta. Înzestrat cu aptitudini impo rtante, este împins în prim -plan
de cei în mijlocul cărora trăiește, în timp ce tipul extravertit se transpune singur în vedetă.
Tipologii în filozofia modernă.
În filozofie, crede W.James , există două tipuri, anume „raționalistul” și „empiristul”.
Raționalistul este „adoratorul principiilor abstracte și veșnice”. Empiristul este „iubitorul de
fapte reale în toată varietatea lor neșlefuită”. Deși nimeni nu se poate lipsi nici de realități, nici
de principii, din asumarea lor rezultă totuși puncte de vedere absolut diferite, după cum accentul
este deplasat într -o direcție sau alta. Pentru James, „raționalismul” este sinonim cu
„intelectualismul”, iar „empirismul” cu „senzualismul”. James cons ideră că de intelectualism
se leagă o tendință idealistă și optimistă, în vreme ce empirismul înclină către materialism și
către un optimism doar condiționat și incert. Raționalismul (intelectualismul) este întotdeauna
monist. El începe cu întregul și cu universalul și unește lucrurile. Empirismul în schimb, începe
cu partea și face din întreg o colecție. El s -ar putea numi pluralist. Raționalistul este un om al
sentimentului, empiristul este o ființă îndărătnică. Cel dintâi înclină în mod firesc să creadă că

89
voința este liberă, cel din urmă înclină către fatalism. Raționalistul este ușor dogmatic în
constatările sale, empiristul în schimb, este sceptic. James îl denumește pe raționalist „tender –
minded” (cu spirit delicat), iar pe empirist „tough -minded” (c u spirit tenace).
Este interesantă părerea lui James despre prejudecățile pe care cele două tipuri le nutresc
unul față de celălalt. „Ele se desconsideră reciproc. Filozoful de tip „tough -minded” îl consideră
pe cel de tip „tender -minded” sentimental, în s chimb acesta îl socotește pe primul lipsit de
finețe, necioplit sau brutal. Fiecare îl consideră pe celălalt inferior.”
James așează pe următoarele două coloane calitățile celor două tipuri:

Tender -minded Tough -minded
– raționalist (urmează principii) – empirist (urmează realități)
– intelectualist – senzualist
– idealist – materialist
– optimist – pesimist
– religios – ireligios
– indeterminist – determinist, fatalist
– monist – pluralist
– dogmatic – sceptic

Tipul „tender -minded” are anumite trăsături comune cu realistul, iar tipul „tough -minded”
cu nominalistul, consideră C. G. Jung , care afirmă că „realismul corespunde principiului
introversiei, iar nominalis mul principiului extraversiei.”
Tipologii în biogr afie
Wilhelm Ostwald (1910), prin compararea unui număr oarecare de biografii aparținând
unor cercetători eminenți ai naturii, a pus în lumină existența unei opoziții psihologice tipice,
aceea dintre tipul clasic și cel romantic .

90
Ostwald afirmă: „în timp ce primul tip este caracterizat prin desăvârșirea în toate
privințele a fiecăreia dintre prestațiile sale, totodată de un mod de a fi rezervat și de o influență
personală redusă asupra celor din jurul său, romanticul izbește prin calități opuse. El este definit
nu atât prin desăvârșirea unei lucrări anume, cât prin varietatea și originalitatea probantă a
numeroase prestații ce se succed rapid, de asemenea prin faptul că obișnuiește să acționeze
nemijlocit asupra contemporanilor.
Parcurgând biografiile lui Ostwald, se observă fără dificultate că tipul „romantic”
corespunde tipului extravertit, iar tipul „clasic”, celui introvertit.
Extravertitul nu are dificultăți speciale în a se exterioriza, el își valorifică aproape
involuntar prezența, căci întreaga sa natură tinde să se transfere asupra obiectului. El se
dăruiește ușor lumii înconjurătoare și anume într -o formă necesarmente comprehensibilă ș i deci
acceptabilă pentru mediul său.
Introvertitul , în schimb, care reacționează mai întâi doar în interior, nu își exteriorizează
reacțiile (cu excepția exploziilor afective). El își trece sub tăcere reacțiile care pot fi la fel de
rapide ca și cele ale extravertitului. Dar ele nu se manifestă și de aceea introvertitul lasă ușor
impresia de lentoare. Deoarece reacțiile nemijlocite sunt întotdeauna intens personale,
extravertitul nu poate decât să -și dea la iveală personalitatea. Introvertitul în schimb îș i ascunde
personalitatea, trecându -și reacțiile imediate sub tăcere. El nu tinde către empatie, către
transferul conținuturilor sale asupra obiectului, ci către abstragerea din obiect. În loc să -și
exteriorizeze nemijlocit reacțiile, el preferă, de aceea, să le prelucreze îndelung în interior și să
iasă apoi la lumină cu un rezultat gata elaborat.
Tipologii contemporane
Tipologia integrativă
Sub aspectul diferențierii personalității subiecților umani din punct de vedere psihologic
putem identifica: personal itatea de bază , personalitatea accentuată , personalitatea adictivă ,
personalitatea dizarmonică , tulburările de personalitate . Cunoașterea acestora are o importanță
capitală în evaluarea psihicului unui individ uman.
1. Personalitatea de bază
Este o person alitate model, care se referă la o structură stabilă de elemente
comportamentale, tendințe, sentimente, valori, atitudini și convingeri. „Personalitatea de bază

91
reprezintă matricea primară și arată raporturile membrilor unei colectivități, în raport cu car e
indivizii își elaborează un anumit stil de viață.” (Alexandru Simionescu, 1995, p. 96).
Aceste raporturi dintre individ și societate se stabilesc de la naștere, prin educație, cultură,
folclor, norme și moravuri. Pe de altă parte mediul socio -cultural mo delează personalitatea de
bază în care ajunge să se reflecte și să -și concentreze atributele lui esențiale.
Așa se explică de ce individul mediu (prototipul – entitatea cea mai reprezentativă pentru
o categorie) exprimă cel mai pregnant caracteristicile fu ndamentale ale culturii și societății
căreia îi aparține.
2. Personalitatea accentuată.
„Personalitatea accentuată este o personalitate caracterizată prin însușiri speciale sau
trăsături a căror intensitate depășește media” (ibidem, p. 97). Aceste trăsătur i generează
manifestări pregnante, care au o anumită tendință spre patologie, nefiind datorate unui
dezechilibru în structura personalității.
se disting mai multe tipuri de personalități accentuate: firea demonstrativă, firea
hiperexactă, firea hierperseve rentă, firea hipertimică, firea distimică, firea labilă, firea exalată,
firea anxioasă, firea extravertită, firea introvertită (ultimele două firi sunt propuse de Alexandru
Simionescu, 1995).
Firea extravertită accentuată este orientată spre lumea exterioa ră, spre lumea percepției.
Descris în amănunt de C. G. Jung, aspectul ce aparține sferei normalului personalității poate
deveni dominator, intrând astfel în sfera personalității accentuate. Un astfel de individ va fi
mereu în căutare de impresii exterioare . Îi place să schimbe mediul, să meargă în călătorii, să
trăiască întâmplări noi, fără să simtă nevoia să prelucreze și să integreze noile cunoștințe.
Firea introvertită accentuată este caracterizată de o mare îndepărtare de realitate, mergând
până la „intrarea într -o lume ideală”.
3. Personalitatea adictivă.
Alexandru Simionescu (1995) introduce în abordarea personalității umane, pe lângă
personalitatea de bază și personalitatea accentuată, o a treia grupă semnificativă – personalitatea
adictivă.

92
Personal itățile adictive depind de influențele exterioare, cum sunt alcoolismul și
drogurile. Cu trăsături specifice alcoolicilor, narcisicilor, indivizii care aparțin acestei grupe
sunt profund suscep tibili și influențați de mediu.
4. Personalitatea dizarmonică.
Poate fi considerată a patra grupă importantă de personalitate. Această personalitate
rezultă în urma tulburării echilibrului unor trăsături de personalitate sau predominarea uneia
dintre acestea. De cele mai multe ori, în cazul dezvoltării excesive a unui tip de personalitate,
apar exagerări patologice, personalitatea individului respectiv putând fi numită dizarmonică
(Adler, A., 1996, p. 142 -146, Simionescu, Al., 1995, p. 101 -104).
1) Tipul sangvinic este caracterizat prin bună dispoziție, optimism, socia bilitate. Este
activ, curajos și energic, dar este înclinat spre excese. Are o tendință puternică spre
superficialitate și inegalitate în acțiune.
2) Tipul melancolic se caracterizează prin durabilitate, profunzime, seriozitate și
conștiinciozitate. Manife stă o fire interiorizată, orgolioasă și reținută față de cei din jurul său,
fiind mereu neîncrezător și nesigur pe sine. Este predispus la boli psihice de genul nevrozelor
și tulburărilor digestive și vasculare.
3) Flegmaticul este calm, calculat, tolerant , bine dispus și încrezător. Nu se lasă
impresionat sau interesat de ceva anume, fiind cel mai departe de viață. Se sperie de orice boală
și suportă greu durerile.
4) Tipul coleric este acel tip la care aspirația pentru putere este atât de mare încât face
mereu gesturi ample, adevărate demonstrații de forță. Este predispus la tulburări digestive.
5) Prefăcutul este tipul de individ care se ascunde de oameni. Este secretos, megaloman,
iar dacă în față își ridică în slăvi semenii, în spate îi ponegrește în ac eeași măsură; toate acțiunile
lui sunt dubioase, viclene și dușmănoase.
6) Flecarul este cel care înșiră vorbe fără rost de față cu oricine, fără a ține seama de
intimitatea povestirii sau de caracterul adevărat al faptei. Nu are o cenzură morală și este
incapabil să întrețină relații de lungă durată cu cineva.
7) Grosolanul este acel tip care vorbește foarte tare, este nespălat și neîngrijit în
îmbrăcăminte. Mănâncă grăbit, este tulburent, impulsiv și nu respectă normele publice ale
societății în care trăiește.

93
8) Neobrăzatul se caracterizează printr -o mare îndrăzneală. Este agresiv, megaloman și
are predispoziție spre criminalitate.
9) Guralivul este acel individ care are răspunsuri la orice și răspunde la oricare întrebare
cu vorbe multe, fără nici o legătură și fără nici un conținut.
10) Zgârcitul face socoteli pentru orice, calculând cu o foarte mare importanță toate
cheltuielile sale și ale celorlalți. Este depresiv, rigid și anxios.
11) Brutalul vorbește cu un ton aspru și dur. Este exploziv, irasc ibil și instabil.
12) Nemulțumitul nu iubește pe nimeni și se ceartă cu toată lumea. Este neîncrezător,
senzitiv, trist, incapabil de relații afective normale.
13) Neîncrezătorul îi bănuiește pe toți ceilalți, atât pe apropiați, cât și pe necunoscuți. Este
obsesiv și rigid.
14) Înfumuratul dorește mereu onoruri și decorații peste măsură. Se laudă cu realizările și
relațiile sale. Este megaloman, teatralist și fabulant.

4.11. Tipologia tulburărilor de personalitate
Acestea debutează în copilărie sau în adolescență și persistă cea mai mare parte a vieții
adulte. Perturbarea activității pe plan social și profesional se produce în mod pregnant și de
obicei susținut, deși poate fi evidențiată uneori numai întâmplător, sau îmbrăcând forma unor
episoade de red ucere a capacității de muncă. Cu excepția tulburărilor de personalitate de tip
antisocial, schizotipal și borderline, indivizii cu tulburări de personalitate necesită numai rareori
spitalizare, cu excepția asocierii unei alte tulburări, ca de exemplu toxic omania sau depresia
majoră (Holdevici, Irina, 1997, p. 27 -29; Păunescu, C., 1994, p. 176 -194; Predescu, V., 1989,
p. 689 -830).
Tulburările de personalitate se clasifică în:
• Tulburări de personalitate de tip paranoid;
• Tulburări de personalitate de tip schiz oid;
• Tulburări de personalitate de tip neurastenic;
• Tulburări de personalitate de tip borderline;
• Tulburări de personalitate de tip antisocial;
• Tulburări de personalitate de tip compulsiv -obsesiv;

94
• Tulburări de personalitate de tip pasiv -agresiv;
• Tulburări de personalitate de tip sadic;
• Tulburări de personalitate de tip autodistructiv;
• Tulburări de personalitate de tip afectiv -depresiv;
• Tulburări de personalitate de tip histrionic;
• Tulburări de personalitate de tip obsesiv;
• Tulburări de personalitate de tip exploziv.

Tulburări de personalitate nu sunt reacții la stres, nici mecanisme de apărare împotriva
anxietății, ci ele sunt mai curând rezultatul unei dezvoltări insuficiente, deformate și imature a
personalității, caracterizate printr -un mod denaturizat d e a percepe realitatea, de a gândi și de a
relaționa cu lumea.
Indivizii cu tulburări de personalitate au stiluri de viață aberente care îi bulversează pe cei
din jur, îi exasperează pentru că sunt imprevizibili și pentru că ceea ce fac es te inacceptabil
pentru anturaj.
Tipologia grafologică
O serie de observații au subliniat trăsăturile grafice caracteristice fiecărui temperament
hipocratic :
• Bilosul – în viața sa individuală și socială se manifestă prin energie, tenacitate,
concentrare, impulsivitate, aut oritate etc. Ca aspect grafic acest tip psihologic se
caracterizează prin scriere largă sau concentrată, rapidă, în relief, fermă, precisă,
tranșantă, apăsată sau desfășurată cu finale lungi sau ascendente (bare lui „t”).
• Sanginicul – se caracterizează pri ntr-o scriere vie, cu gesturi largi. Exuberanța lui vitală
îl împinge să alungească trăsăturile, să lărgească și să rotunjească scrisul, să amplifice
buclele.
• Flegmaticul – are ca aspect grafic: scriere largă, monotonă, constantă în înălțime și
direcție, l entă, dreaptă. Ritmul este încetinit, regulat, iar monotonia, respectiv egalitatea
în înălțime și direcție indică calm, lentoare, apatie sau lene.
• Melancolicul – îi este specifică o scriere inhibată. Aceasta se caracterizează prin
diminuarea înălțimii și a lărgimii literelor, reducerea spațiilor de la începutul și sfârșitul

95
scrierii, scăderea vitezei și presiunii, precum și repetiții de cuvinte, uitări, ștersături,
adăugiri etc.
Cercetările întreprinse asupra scrisului au dat posibilitatea sistematizării tr ăsăturilor
scrierii și la tipurile psihologice identificate de C. G. Jug. Astfel, scrierea tipului extravertit se
caracterizează în general prin permeabilitate la influențele exterioare, cu tendință de
expansiune, deci prin amploare, mișcare centrifugă, te ndință către dreapta, prelungiri către sus
și jos. În scriere, aceste caracteristici se manifestă prin o generozitate a orânduirii, margini largi,
scriere mare dilatată, marginea de la stânga mărindu -se progresiv, linii ascendente, accentuarea
barei lui t înaintea textului.
Dimpotrivă, scrierea tipului introvertit este mai strânsă, mai concentrică și cere mai puțin
spațiu. Expresia grafică a introversiunii se manifestă prin economie în orânduire, scriere sobră,
mică, strânsă, verticală sau ușor înclinată, m argini mai curând înguste, spații mari între cuvinte,
bara lui t la stânga literei.
Predominanța funcției sentiment se caracterizează printr -o scriere mare, etalată (la
extravertiți) sau înclinată, rotunjită, în relief (la introvertiți). Dacă predomină fun cția senzație,
la un extravertit, acesta va avea o scriere mare, stabilă, uniformă, puțin înclinată, cu o netă
predominare a zonei inferioare. Dacă funcția senzație este introvertită, scrierea este ușor
artificială, mică, puțin complicată și cu presiune uș oară. Predominanța funcției gândire, cu
aspecte de introversiune, se caracterizează printr -o scriere mică, sobră, simplificată, ușoară,
clară, ordonată, cu margini îngrijite. Ca extraversie, funcția gândire dă un grafism mare, etalat,
înclinat, cu o armoni e în spații și text. Predominanța funcției intuiție la un extravertit se
manifestă printr -o scriere rapidă, amplă, desfăcută, instabilă, variabilă, dar fără ordine și
continuitate apreciabile. Dacă este vorba de un intuitiv introvertit scrierea este ritmic ă, ușoară,
instabilă, simplificată, desfăcută.
Nu trebuie omis faptul că, așa cum nu există tipuri psihologice pure, nu putem întâlni
grafisme care să corespundă întru totul descrierilor de mai sus. În cea mai mare parte din cazuri,
coexistă în scriere tră sături a două sau chiar trei elemente din structurile tipurilor psihologice.
Este important să determinăm partea fiecăruia, iar pentru a concluziona asupra trăsăturilor
fundamentale de personalitate care se desprind din analiza grafologică, un rol esențial revine
„simțul ui psihologic al grafologului”.

96
Tipolo gia sangvină
Sângele uman este împărțit în patru grupe după proteinele purtate de globulele roșii și care
declanșează producerea de anticorpi în cazul întâlnirii cu proteinele din altă grupă. Dacă se
amestecă sânge din grupe diferite, globulele roșii se distrug între ele. Cele patru grupe sangvine
sunt: 0 – donator universal; grupă compatibilă cu toate celelalte; poate primi sânge numai de la
0; A, B și AB – primitor universal; este compatibilă cu celel alte grupe, dar nu donează decât
grupei AB.
În funcție de apartenența la una din aceste grupe cercetările au demonstrat că există unele
corelații cu anumite trăsături de personalitate , ce caracte rizează pe individul respectiv.
• Grupa 0 – trăsături fundamentale : ambițios, orgolios, impulsiv.
Extravertit; este deschis, surâzător, plin de vitalitate, știe să atragă atenția, să -și găsească
locul. Motivația existenței sale este de a -și atinge scopul; foarte ambițios. Știe să comande și îi
place să o facă . Are ceva fundamental copilăresc; e capabil de tot ce poate fi mai rău, dar și de
mult bine. În dragoste, femeia 0 e activă, voluntară, ea are nevoie de un bărbat adevărat.
Bărbatu l se îndrăgostește cu ușurință.
• Grupa A – trăsături fundamentale : introvert it, calm, sfios.
Este extrem de sfios, dar, din păcate, rezerva sa se poate transforma în ipocrizie: minciuna
este mai des întâlnită la cei din această grupă. Îi lipsesc intuiția și inițiativa. Femeia este timidă,
neîncrezătoare, se îndrăgostește greu; est e pasională și romantică, dar și foarte orgolioasă.
Bărbatul are un caracter complex și contradictoriu. Este foarte timid și se pierde în fața unei
femei, t emându -se mai ales de un refuz.
• Grupa B – trăsături fundamentale : creativ, intuitiv, individualist.
Este un nonconformist. Bărbații, dar și femeile din această grupă sunt strălucitori, creativi
și foarte talentați, dezordonați. Femeia din grupa B este foarte puțin preocupată de problemele
dragostei și sexualității, dar când își găsește partenerul ideal n imic nu o poate despărți de el.
bărbatul B, în schimb, este ceea ce se numește un bărbat pasionat de femei; paradoxal, foarte
timid.
• Grupa AB – trăsături fundamentale : diplomat, sensibil, bun strateg.
Este sensibil, dotat cu o puternică intuiție. Tolerează greu lenea, imobilismul și toate
formele de rutină; se gândește rar mai întâi la el, dar cu toate acestea are grijă și de sine; nu
suportă să se atenteze la libertatea sa; o excelentă memorie.

97

Teoria „BIG -FIVE” – o tendință accentuată, în cadrul personal ității umane.
„BIG -FIVE” – studiul sintetic al personalității.
Abordarea diferitelor tendințe în studiile despre personalitate constituie o preocupare
majoră a multor cercetători. Se au în vedere, însă, nu orice fel de tendințe, ci cele care sunt
accentua te în domeniul respectiv. Există mai multe tipuri de tendințe accentuate:
1) tendințe importante, semnificative , care produc modificări de esență într -un domeniu
al cunoașterii, pregătind trecerea spre un nou mod și nivel de înțelegere al ei, spre elaborar ea
unor noi paradigme menite să propulseze știința într -un stadiu superior al dezvoltării ei.
2) tendințe durabile, persistente în timp care se asociază cu schițarea sensului evoluției
viitoare a cunoașterii sau a unor probleme particulare, cele care lasă urme adânci în concepția
și metodologia cercetării.
3) tendințe autentice, dezirabile care exprimă adevărul cunoașterii și duc prin rezultatele
lor la ameliorarea și optimizarea existenței umane, la sporirea potențialităților creatoare și
acționale ale omu lui.
Tendințele accentuate sunt generate de unele solicitări și cerințe adresate științei de către
societate, ca și de acumularea problemelor nerezolvate, a explicării limitate sau eronate, a unor
metode insuficient puse la punct.
Raportând aceste cerințe la studiile despre personalitatea umană au putut fi constatate
următoarele: trecerea de la prezentarea oarecum în sine, singulară a concepțiilor și teoriilor
personalității la analiza lor comparativă; saltul făcut de la investigarea învelișului exterior,
protector al personalității la descoperirea nucleului ei care îi asigură esența, identitatea,
adaptabilitatea și viabilitatea (acest „nucleu” fiind SELF -ul); ascensiunea de la viziunea atomar
– asociaționistă asupra personalității la viziunea holist – integ ralistă asupra ei; deplasarea
centrului atenției de pe investigarea structurii sau topografiei personalității spre surprinderea
eficienței și optimalității ei (M. Zlate, 1994).
Una dintre cele mai recente tendințe accentuate în abordarea personalității con stă în
trecerea de la descripția și analiza personalității în termeni tot mai numeroși și mai diverși la
descripția și analiza ei în termeni mai puțin numeroși și relativ asemănători între ei. Această

98
ultimă tendință, care constă de fapt în trecerea de la studiul analitic la studiul sintetic al
personalității, o reprezintă teoria „BIG -FIVE”.
După cum este cunoscut, adeseori personalitatea a fost abordată în termeni de trăsături,
acestea din urmă fiind luate în expresia lor de „proprietăți dispoziționale” ( G. Allport , 1991),
fie în cele de „factori” (R. B. Cattel, 1976). Atacul conceptului de trăsătură a dus însă la declinul
interesului în studiul analitic al personalității în termeni de trăsături, la aceasta adăugându -se și
un alt factor favorizant – multipl icarea excesivă a numărului trăsăturilor (factori) de
personalitate care a contribuit la formarea unei imagini compozite asupra personalității și mai
ales la „pulverizarea ei”. Cu timpul însă, datorită schimbării câmpului teoretic și metodologic
al psiholo giei, dar și a contextului propriu -zis social, a început să se înrădăcineze credința în
faptul că descripția personalității s -ar putea realiza apelând la un număr relativ limitat de
trăsături dispoziționale sau factori.
În urma analizelor factoriale, W. T. Norman (1967) stabilește cinci factori universali,
esențiali pentru structura personalității:
1) surgency – fuziunea dintre potență și activitate;
2) agreeableness (răceală / căldură, disponibilitate pentru contact social);
3) conscientiousness (conștiinciozitate);
4) emotional stability (stabilitate emoțională);
5) culture (mixtură între aspecte intelectuale și cognitive).
Acești cinci factori pot semnala un cadru universal pentru înțelegerea diferențelor
individuale la oameni.
În 1981, L. R. Goldber g adâncește teoria, care începe să fie cunoscută sub numele de
„BIG -FIVE” sau „FIVE FACTOR MODEL” – putându -se remarca faptul că deși nu există un
acord unanim în definirea factorilor, consensul altor autori în ceea ce privește conținutul
psihologic al ace stora este destul de mare (în tabelul 1 se poate vedea într -o formă sintetică,
cele mai reprezentative contribuții pe direcția descrierii și analizei personalității în „cinci
factori”).
Cei cinci factori universali includ la rândul lor trăsături pozitive ș i negative de
personalitate:
1) Extraversia – arată capacitatea de orientare a personalității către exterior, modul de
implicare în acțiune, sociabilitatea persoanei.

99
Trăsăturile incluse: vorbăreț -tăcut; franc, deschis -discret; aventuros -precaut; sociabil –
reclusiv.
2) Agreabilitatea – cuprinde diferențele individuale relevate de interacțiunea socială
(prietenie, plăcere) și se referă îndeosebi la calitățile emoționale ale persoanei și la
comportamentele ei prosociale.
Trăsăturile incluse sunt: bun -iritabil; negelos -gelos; blând -încăpățânat; cooperant –
negativist.
3) Conștiiciozitatea – vizează modul concret, caracteristic al individului de a trata
sarcinile, activitățile, problemele care apar în viața lui.
Cuprinde trăsături ca: ordonat -neglijent; responsabil -nedemn de încredere; sscrupulos –
nescrupulos; perseverent -nestatornic.
4) Stabilitatea emoțională cuprinde diferențele individuale referitoare la caracteristicile
emoționale ale unei persoane dar și la diferitele dificultăți emoționale ale acesteia.
Trăsăt urile cuprinse: echilibrat -nervos, tensionat; calm -anxios; liniștit -excitabil;
neipohondric -ipohondric.
5) Cultura sau intelectul – arată diferitele aspecte ale funcțiilor intelectuale. Cuprinde
trăsături ca: sensibil la cultură -insensibil; intelectual -îngust, nereflexiv; rafinat -necizelat;
imaginativ -simplu, direct.
La ora actuală, descrierea personalității în „cinci” factori este în opinia unor autori (de
exemplu, Barbara Krahé , 1992, p. 26) „foarte prolifică, da că nu chiar cea mai prolifică”.

4.12.Tabelul 1
4.12.1. Situația sinoptică a celor 5 factori ai personalității

Autorul
Factorii I II III IV V
Fiske autoexpresie adaptabilitate
socială conformitate control
emoțional curiozitatea
intelectului

100
(1949)
Cattell
(1957) exvia cortetia Forța supereului anxietate inteligență
Tupes și
Christal
(1961) extraversie agreabilitate dependență emoționalitate cultură
Norman
(1963) extraversie agreabilitate conștiinciozitate emoționalitate cultură
Borgatta
(1964) afirmare plăcere responsabilitate emoționalitate inteligență
Smith
(1967) extraversie agreabilitate puterea
caracterului emoționalitate subtilitate
Costa și Mc
Crae
(1985) extraversie agreabilitate conștiinciozitate neuroticism deschidere
Hogan
(1986) sociabilitate și
ambiție plăcere prudență adaptare inteligență
Lorr
(1986) atracție
interpersonală nivelul
socializării autocontrol stabilitate
emoțională independență
Digman
(1988) extraversie amabilitate puterea realizării neuroticism intelect
Peabody și
Goldberg
(1989) putere dragoste muncă afect intelect

101
4.13. Ipotezele modelului „BIG -FIVE”
Modelul „BIG -FIVE” pornește de la 3 categorii de ipoteze: lexicale, structurale și
ierarhizatoare.
Ipotezele lexicale sugerează ideea că cele mai importante diferențe individuale în
tranzacțiile umane sunt encodate în termeni singulari aflați în una sau mai multe limbi din lumea
întreagă. Consultarea dicționarelor devine modalitatea principală de estimare a numărului
termenilor capabili a descrie trăsăturile de personalitate; astfel de demersuri fiind făcute încă
de Fr. Galton (1884), apoi de G. Allport , A. S. Golberg (1943), R. B. Cattell (1946), W. T.
Norman (1967) etc.
Pentru denumirea trăsăturilor de personalitate au fost utilizate: verbe (care arată „ce face”
o persoană), adverbe (informează asupra felului „cum face” ceva o anumită persoană), adjective
(la acest nivel descripțiile devenind proprietăți, calități inerente ființei individului și exprimând
„de ce” se comp ortă într -un anumit mod), substantive (trăsăturile fiind substanțializate și
recunoscându -li-se o existență proprie, care la rândul ei poate fi calificată).
Verbele oferă puține informații despre o personalitate, ele referindu -se mai ales la
tematica compo rtamentului și nu la modalitatea acestuia. Adverbele furnizează informații nu
numai despre comportament, ci și despre o oarecare coerență internă a acestuia, permițând
compararea comportamentelor și raportarea lor la norme pentru a deduce constanța,
genera litatea, universalitatea acestora. Modul adjectival și modul substantival de denumire a
trăsăturilor de personalitate sunt cele mai productive: primul deoarece face abstracție de situația
în care o persoană se comportă într -un anume fel și atribuie trăsătu ra respectivă întregii ei ființe,
cel de -al doilea, pentru că face abstracție nu numai de comportamentul unei persoane, ci și de
trăsăturile ei comportamentale care sunt substanțializate, în acest caz trăsătura căpătând o
oarecare autonomie, pe baza ei put ându -se explica comportamentul unei persoane. Cercetări
asupra personalității au fost efectuate de M. Mulder , B. De Raad , K. Kloosterman , W. K. B.
Hofstec (1988) etc.
Potrivit ipotezelor structurale ceea ce contează în descrierea personalității și mai ales a
structurii ei este nu numărul trăsăturilor definite prin anumiți termeni, ci natura relațiilor dintre
trăsături, capabilă a conduce la construirea unei reprezentări structurale a descriptorilor
personalității.
Ipotezele ierarhizatoare vizează organizare a ierarhică a termenilor care definesc trăsături
în interiorul aceluiași factor cuprinzând în el sute și chiar mii de trăsături.

102
Din perspectiva acestor ipoteze, domeniile sau factorii modelului „BIG -FIVE” sunt
localizați la cel mai înalt nivel de organiza re.
Se poate observa că cele trei categorii de ipoteze se înlănțuie și se integrează unele în
altele. Astfel, ipotezele lexicale sunt integrate de cele structurale, iar acestea din urmă sunt
integrate de ipotezele ierarhizatoare. Rezultă, în final, un cons truct integrator care este
personalitatea umană. Cei care au folosit modelul „BIG -FIVE” nu au avut intenția de a goli și
sărăci personalitatea, de a reduce bogăția ei doar la un număr limitat de trăsături, ci au căutat să
elaboreze un cadru științific în c are să organizeze diferențele individua le care caracterizează
oamenii.

4.14. Avantajele și limitele modelului „BIG -FIVE”
Susținătorii modelului „BIG -FIVE” pornesc de la convingerea că identificarea unui
număr relativ limitat de factori ai personalității constituie un scop dezirabil pentru dezvoltarea
unui cadru unificator de analiză, modelul oferind, de asemenea, și premisel e realizării unui
consens în ceea ce privește interpretarea factorilor. Există, de aceea, o multitudine de suporturi
pentru a demonstra generalitatea lui. Iată câteva dintre acestea:
• a avut numeroase consecințe metodologice, permițând elaborarea unor instr umente de
investigare a personalității (Noul inventar de personalitate – NEO – PI – demonstrează
o mare congruență cu cele mai eficiente stări de personalitate).
• arată importanța celor cinci factori în explicarea actelor compozite (cercetătorii au
demonstr at existența unei corelații crescute cu evaluările făcute din alte surse, cum ar fi
tatăl, mama, prietenii, alte persoane intervievate).
• are o mare sferă de aplicabilitate, putând fi utilizat atât în explicarea personalității
copiilor, cât și a adulților.
• permite stabilirea relațiilor dintre structura personalității și starea de bine psihologică a
oamenilor (extraversia se asociază cu bunătatea psihologică, în timp ce nevrotismul are
efecte negative).
• a generat studii interesante legate de relația dintre er editate și mediu în structura și
dinamica personalității ( J. C. Loehlin în 1992 a urmărit măsura în care cele două
categorii de variabile – mediu și ereditate – sunt prezente în fiecare factor).
• a oferit un set întins și folositor de dimensiuni care caract erizează diferențele
individuale, dimensiuni care pot fi măsurate cu o mare fidelitate și cu o validitate

103
impresionantă; luate împreună, aceste dimensiuni, caracterizează structura
personalității.
• are nu numai o valoare metodologică, ci și una practică, fi ind utilizat în predicția
performanțelor, deci, în selecția profesională.
Toate aceste „suporturi” ale modelului i -au determinat pe unii autori să considere că
„BIG -FIVE” -ul este „cheia” care permite înțelegerea personalității și mai ales a structurii ei.
Din păcate, modelul conține și unele limite :
• absența concepției teoretice din care a fost derivat;
• analiza factorială ca o procedură statistică furnizează informații asupra factorilor extrași
pe baza structurii corelaționale a itemilor considerați, dar nu spune nimic despre
semnificația psihologică a factorilor (ori, după cum se știe, rolul psihologului abia de
aici începe);
• o întrebare formulată de Barbara Krahé (1992) sugerează o altă limită: factorii din „BIG –
FIVE” sunt constructe psihologice aparținând descripției persoanei sau ei reflectă doar
semantic o relație existentă în limba din care derivă? B. Krahé (1992, p. 72) este de
părere că este greu de susținut că relația dintre factori spune într -adevăr ceva despre
„caracteristicile psihologice concrete ale unei persoane date. În schimb, ea reflectă
proprietățile inerente ale limbii împărtășite de toți membrii.” Concluzia ei este că
factorii cuprinși în „BIG -FIVE” au o contribuție potențială în explicarea diferențelor
individuale dintre oameni.
Cu toate aceste limite, modelul „BIG -FIVE” constituie una din cele mai importante
tendințe accentuate prezente la ora actuală în psihologia personalității; de aceea, înai nte de a
respinge sau de a îmbrățișa modelul, sunt necesare cercetări suplimentare, in clusiv pe populația
românească.

4.15. Extraversia și introversia.
Definirea termenilor
C. G. Jung dă următoarea definiție extraversiei: „Extraversia înseamnă orientarea în afară
a libidoului. Desemnez prin această noțiune o relație evidentă a subiectului cu obiectul în sensul
unei deplasări pozitive a interesului subiectiv față de obiect. Ci neva care se află într -o stare
extravertită gândește, simte și acționează în raport de obiect, și anume într -un mod direct și

104
limpede perceptibil, în așa fel încât nu poate exista nici o îndoială în legătură cu atitudinea sa
pozitivă față de obiect. Extrav ersia este de aceea într -o oarecare măsură un transfer al interesului
de la subiect la obiect. Dacă extraversia este intelectuală, atunci subiectul se gândește pe sine
în obiect; dacă ea este afectivă, subiectul se simte pe sine în obiect. În starea de ext raversie,
subiectul este puternic determinat, chiar dacă nu exclusiv, de obiect. Se poate vorbi de o
extraversie activă , atunci când ea este intenționată de subiect, și de o extraversie pasivă , atunci
când obiectul o impune cu forța, adică atrage interesul subiectului, eventual împotriva propriei
intenții a acestuia.”
O stare de extraversie habituală duce la apariția tipului extravertit. (C. G. Jung). („Tipul
este un exemplu sau un model care redă în mod caracteristic particularitățile unei specii sau ale
unei generalittăți” – C. G. Jung ).
Introversia este definită de către C. G. Jung ca fiind „îndreptarea către interior a
libidoului”. (Prin libido , C. G. Jung înțelege energia psihică, care reprezintă intensitatea
procesului psihic, valoarea sa psihologică). Prin aceasta se exprimă o relație negativă a
subiectului cu obiectul. Interesul nu se îndreaptă către obiect, ci se retrage de la acesta și revine
la subiect. Cine are o atitudine introvertită gândește, simte și acționează într -un mod care lasă
limpede să se vadă că subiectul este în primul rând cel care motivează, în vreme ce obiectului
îi revine cel mult o valoare secundară. Introversia poate să aibă un caracter mai mult intelectual
sau mai mult sentimental; tot astfel ea poate fi caracterizată de intuiț ie sau de senzație.
Introversia este activă , atunci când subiectul vrea să se închidă, într -o anume măsură, față de
obiect și este pasivă , atunci când subiectul nu este în stare să readucă la obiect libidoul care se
scurge din el. Introversia obișnuită est e caracteristică tipului introvertit .”
Descrierea generală a extraversiei și a introversiei.
Din punct de vedere fiziologic, introversia a fost explicată ca fiind rezultatul inhibiției
constante pe care o exercită activitatea corticală asupra centrilor nervoși inferiori. Cea mai
importantă funcție nervoasă care este supusă inhibiției este funcția afectivă sau emoțional –
conativă a regiunii talamice. Datorită acțiunii inhibative a cortexului, impulsurile nervoase
plecate din centrele afective talamice sunt deturnate de la căile lor normale de expresie și
conduse spre cortex, unde cooperează la susțin erea procesului reflexiv al gândirii.
Cu alte cuvinte, impulsurile emotive și conative, în loc să o ia pe drumul aferent care duce
la expresia corporală a emoțiilor, sunt purtate prin scoarța cerebrală. Datorită căilor lungi pe
care le parcurg și datorită procesului gândirii care intervine, aceste impulsuri își pierd din

105
intensitate în așa fel încât expresia lor externă este aproape neobservată. În acest fel se explică
din punct de vedere fiziologic dificultatea reacției afectiv -spontane, expresivitatea re dusă, lipsa
„magnetismului social”, stabilitatea sentimentelor. Aceste trăsături nu pot fi explicate doar prin
prisma mecanismelor fiziologice, ci prin interacțiunea acestora cu mecanismele psihologice și
psihosociale ale timidității.
Din punct de vedere p sihologic, C. G. Jung este cel dintâi cercetător care s -a ocupat de
problema introversie -extraversie, de la el păstrându -se acești termeni.
C. G. Jung atribuie următoarele caracteristici extravertitului și introvertitului:

Extravertit Introvertit
Orientat direct spre realitatea obiectivă Lumea subiectivă e decisivă
Stăpânit de spirit practic și de necesitate Stăpânit de principii absolute
Se adaptează rapid la situații noi E rigid și inflexibil
Viața afectivă nu e nuanțată fin Delicatețe general ă a sentimentelor
Autocritică slabă Înclinat spre autoanaliză și critică
Acțiune directă și compensare în natură Compensații în evaziune și imaginație
Psihonevroza tipică este isterică Psihonevroza tipică este anxioasă sau
obsesivă

Problema introversie -extraversie a fost reluată după Jung și studiată de psihologii
americani Nicoll, Tansley, McDongall, Kemph, White, Allport.
Powers , bazându -se pe studiile americane în această problemă, atribuie următoarele
însușiri introvertitului și extravert itului (după Todoran D., „Psihologia temperamentului”):

Introvertit Extravertit
– Conștient, timid, pudic; – Vioi;

106
– Nu vorbește în public și simte mare greutate
să vorbească;
– Preferă să se joace și să lucreze singur;
– Nu insistă pentru acceptarea ideilor ș i
planurilor sale;
– Înclinat spre activitățile care cer multă grijă.
Ține la amănunte.
– Deliberativ, întârziat în luarea deciziilor
– Indiferent la evenimentele exterioare. Tinde
să se izoleze de mediul social.
– Lipsit de încredere în sine și inițiativă .
– Rezervat și distant în atitudine față de cei
intimi. Se împrietenește greu.
– Tinde spre depresie, melancolie, nu are
simțul umorului.
– Independent și indiferent.
– Preferă formele habituale de viață; se
retrage de la noile ajustări.
– Are prestanță p uternică. Nu renunță ușor la
activitățile începute în vederea succesului.
– Este încet și rezervat în expresia emoțiilor
– Se devalorizează pe sine.
– Constant în dispoziția psihică. Nu trece cu
ușurință de la o stare afectivă la alta. – Dornic de a se manifesta în fața grupului
social;
– Preferă activitatea, jocul sau munca în grup;
– Insistă în a i se accepta propriile idei și
planuri;
– Preferă activitatea care cere energie.
Neglijează amănuntele.
– Impetuos, impulsiv, ia decizii rapid.
– Plin de curiozitate pentru lucrurile
exterioare. Atașat mediului social.
– Încrezător în sine, dorește succesul social,
are inițiativă și vrea să comande.
– Cordial, deschis, face cunoștințe repede, se
împrietenește ușor.
– Este vesel, spiritual.
– Reacționează puternic la laudă sau blam.
– Adaptabil noilor situații.
– Persistență slabă; trece repede de la o
activitatea la alta, urmărind succesul.
– Își exprimă cu ușurință emoțiile.
– Înclinat să pară mai mult decât este.
– Fluctuant în dispoziția psihică.

În lista de „trăsături primare” de personalitate a lui R. B. Cattell (1957) găsim câteva
trăsături (cele marcate) care amintesc de extraversiune -introversiune:

107
• ciclotomie;
inteligență;
• maturitate emoțională;
dominanță;
• tensiune;
• excitabilitate, emotivitate ;
socializare;
integrare pozitivă;
• cariabilitate, spirit aventuros;
• neurastenie;
• hiperexcibilitate;
• ciclotimie tensionată.
În lucrarea „Noi și eu”, Vladimir Levi , analizând fenomenul introversie -extraversie, face
și el o clasificare a însușirilor ce caract erizează introvertitul în opoziție cu cele ale
extravertitului:
1) Este de ajuns un eveniment lipsit de importanță ca judecata introvertitului să se
declanșeze oarecum spontan și să ajungă la concluziile cele mai importante.
2) Se cufundă adesea în amintir i. Memoria introvertitului se deapănă ca un ghem și nu
poate fi oprită ușor.
3) Un spectacol sau un concert bun îl satisface pentru o lună întreagă.
4) Introvertitul își păstrează un prieten bun pentru toată viața. Nu leagă ușor prietenii.
5) El reține mai ușor sensurile generale decât detaliile, de aici înclinația spre filozofie.
6) Cu cât sunt mai puține vești și evenimente, cu atât mai bine. Introvertitul are timp să se
reculeagă.
7) Preferă să aibă puține lucruri cu condiția ca ele să se armonizeze cu p ersoana lui.
8) Nu se simte cu adevărat bine decât singur. Nu este lacom, dar preferă să ia masa singur.
9) Îi vine greu să se obișnuiască cu împrejurările noi.
10) Rămâne, orice s -ar întâmpla, fidel principiilor lui.

108
11) Introvertitul găsește un dublu sens acolo unde alții nu găsesc nici unul. Pe de altă
parte, ceea ce altora li se pare a avea un dublu sens pentru el nu are nici unul.
12) I se spune deseori că nu vede lumea așa cum este, că este departe de evenimentele
acestei lumi, dar el personal nu a re această impresie.
Karl Leonhard , în lucrarea „Personalitățile accentuate”, consideră că introvertitul își
trăiește mai mult reprezentările decât percepțiile. Din această cauză, evenimentele din afară îl
ating mai puțin decât propriile sale gânduri despr e ele. În majoritatea cazurilor, introvertitul
ajunge pe această cale la o judecată corectă și obiectivă, pentru că vede mai departe de clipa
prezentă și ia în considerare și experiența anterioară. O anumită doză de introversie favorizează
formarea unor pă reri juste. În cazul unei accentuări mai puternice însă, personalitatea
introvertită se îndepărtează de realitate. Ea trăiește atât de intens în lumea sa imaginară, încât
ceea ce poate fi perceput în mod obiectiv nu mai este luat îndeajuns în considerare.
O mai pronunțată introversie duce la izolarea de ceilalți oameni, care nu au înțelegere
pentru ideile neobișnuite ale introvertitului.
Caracteristicile introversiei și ale extraversiei pot fi sintetizate în următorul tabel (după A.
Cosmovici , „Metode de cu noaștere a personalității”):

Tema Introvertitul Extravertitul Autorul
1. Încredere în
ceilalți Suspectează pe
oricine Încrezător în buna
credință și intențiile
altora Murray (1938)
2. Nivel de aspirație Crescut Redus Eysenck (1947)
3. Aprecierea
performanței proprii Subestimează Supraestimează Eysenck (1947)
4. Viteza reacției Înceată Rapidă D. Todoranu (1932)

109
5. Expresia emoțiilor Tendință spre
interiorizare și
reacție imaginativă Expresie spontană și
naturală în sfera
emoțiilor Allport (1937)
6. Intensitatea Redusă Mare Todoranu, Powers
7. Orientarea Spre interior Spre exterior Jung
8. Forma Potențială Cinetică Murray
9. Tensiunea Redusă Puternică Todoranu
10. Impulsul motor Redus Mare Todoranu
11. Ca schimbare Imposibilitatea de
schimbare
momentană Schimbare ușoară Todoranu
12. Ca potență Constantă Fluctuantă Powers
13. În raport cu cauza
reală Fără cauză Cauză reală Neidebreder
14. Ca formă către
care tinde Depresie, melancolie Dispoziție bună Powers, Eysenck

Ocupându -se de problema timidității, Elena Dimitriu ajunge la următoarele concluzii , în
ceea ce privește introversia și extraversia:
1) Introversia și extraversia sunt atitudini generale, opuse care determină în ansamblu
manifestarea vieții psihice prepon derent în activitatea interioară, subiectivă sau în cea
exterioară., în lumea obiectelor și a relațiilor sociale. Aceste atitudini vizează aspectul
emoțional, afectiv din structura personalității și au rolul de reglare a echilibrului psihic privind
consumu l energetic în activitatea interioară sau exterioară.
2) Preponderența relativ permanentă a uneia sau alteia din cele două atitudini determină
stabilizarea unor caractere integrale de fire care se manifestă constant în variate împrejurări de
viață. Întrucâ t mișcarea psihică presupune o dimensiune afectiv -energică la orice nivel de
manifestare, distincția introversie -extraversie se răsfrânge asupra diferitelor procese psihice,

110
privind percepția și cunoașterea, imaginația și vorbirea, organizarea relațiilor i nterpersonale,
stabilirea sistemului de valori personale.
3) Dintre cele două tipuri psihologice, introversia este în corelație evidentă cu timiditatea.
Axa schizo -ciclo creată de Kretschmer nu poate oferi decât o relație mai clară asupra corelației
introv ersiei cu timiditatea. Dacă plasăm în mijlocul emisferei un om obișnuit, normal – raționa
Kretschmer – putem considera că la el radicalele schizo -ciclo sunt într -un echilibru relativ. Cu
alte cuvinte, el are șanse egale de a contacta una din cele două mala dii opuse: schizofrenia și
ciclotimia (sindromul maniaco -depresiv).
Din descrierea relației introversie -timiditate se poate observa că trăsăturile introvertitului
sunt prezente la timid: neîncrederea în sine ; subestimarea ; lipsa de spontaneitate; nehotărâr ea,
nesiguranța ; nivel de aspirație crescut; viteză de reacție lentă; exprimarea defectuoasă a
emoțiilor; izolarea; imposibilitatea de schimbare momentană a dispoziției și a activității; spiritul
autoanalitic; grija pentru amănunte; tendința spre melancoli e, depresie; orientarea spre trecut;
inapt pentru acțiune; dificultatea comunicării interpersonale.
Când introversia este mai accentuată sub formă de schizoidie, timiditatea alunecă spre
granița patologicului. Kretschmer a identificat printre trăsăturile s chizoidului timiditatea. La
schizoizi întâlnim aceeași căutare a solitudinii, același dispreț pentru lumea exterioară, aceeași
dorință de perfecțiune, aversiunea pentru schimbări ca și la introvertit. Gradul de manifestare a
acestor simptome este în funcți e de gradul de introversiune.
În majoritatea cazurilor, un individ extrem de introvertit stabilește foarte greu contacte
afective și sociale, dar această dificultate poate fi întâlnită și la indivizii extravertiți. De
asemenea, există indivizi introvertiți care au capacitatea de a stabili în mod facil contacte
afective și sociale. Această distincție între introversie și dificultatea de a stabili contacte a fost
făcută și de K. Leonhard în lucrarea „Personalități accentuate”.
Tendința constituțională a timid ului, de autoconcentrare, poate fi controlată printr -o
socializare dirijată, printr -o educație a extraversiei . Obiectivul fundamental al acestei educații
a extraversiei poate fi formarea conștientă a schemelor mintale (terapia cognitivistă), de natură
socială, pe baza cărora să se dezvolte schemele volitiv -comportamentale (terapia
comportamentalistă). Preluarea critică a modelelor socio -culturale ale familiei, ale grupului
socio -cultural și ale societății de către timid constituie baza pentru formarea schem elor socio –
comportamentale proprii.

111
Educația socio -afectivă pozitivă poate fi sintetizată în (după Elena Dimitriu, 1998):
1) Educația pentru succes prin dezvoltarea sentimentului de succes și a conștiinței
succesului (metoda autogratificației, metoda paharului pe jumătate plin).
2) Educația pentru noutate, descoperire , prin dezvoltarea plăcerii descoperirii, politica
„niciodată surprins”, „niciodată fără răspuns”, „și eu am un rol aici”.
3) Educația extraversiei prin dezvoltarea limbajului nonverbal, mimică, privire, gestică,
în unitate cu cel verbal și a sentimentului Agora , prin exerciții tip Agora (ieșirea în lume, într –
un spațiu din ce în ce mai larg și mai complex).
4) Educația prin acțiune , pentru mișcare, dinamism, inițiativă în familie, la școală, în
grupul social (sarcini precise în familie, școală, excursii, sport).
5) Educația pentru spontaneitate prin dezvoltarea sentimentului de încredere în sine
(spune ceea ce gândești, ceea ce -ți vine în minte, ceea ce vezi).
6) Educația pentru comunicare în familie, în grupul social, în școală, educația pentru
schimbul echitabil cu ceilalți (ce pot să -ți ofer, ce poți să -mi oferi?).
7) Educația compensa ției pozitive prin valorificarea aspectelor specific -pozitive ale
personalității.
8) Educația pentru simpatie și empatie , prin dezvoltarea conduitei asemănării și nu a
deosebirii, a reflectării imaginii proprii în oglinda socială și a jocului de oglinzi.
9) Educația pentru zâmbet , pentru un facies deschis, primitor, prin gimnastica râsului.
10) Educația aptitudinilor sociale , prin conștientizarea și dezvoltarea tuturor conduitelor
anterioare.
Educația socio -afectivă pozitivă se poate constitui într -un obie ctiv fundamental al unui
învățământ eficient. Învățământul românesc, predominant intelectualizat, verbalizant și pasiv,
stimulează un tip de elev cuminte, supus, timid. Dinamizarea procesului de învățământ prin
exploatarea metodologiei activ -participative, care se adresează întregii personalități și nu numai
minții elevului, concomitent cu reducerea factorilor de stres școlar, se poate realiza și prin
elaborarea unor programe de educație socio -afectivă pozitivă.

112
Capitolul V

5.1. Probleme al e tulburărilor de personalitate
Am ales să ne ocupăm de această problemă, a tulburărilor de personalitate, întrucât
cea mai mare parte a tulburării psihopatologice este legată de probleme ale stimei de sine,
(indiferent care este natura acestui raport).
Există numerose definiții ale tulburării de personalitate, după cum, însuși conceptul de
personalitate, cheie de boltă a psihologiei și psihoterapiei, cunoaște zeci de definiții și sute de
accepții.
Asociația Psihiatrică Americană dă următoarea definiție: „ Tulburarea de personalitate
este un pattern persistent de experiență interioară și comportament care deviază în mod clar
de la așteptările pe care le avem din partea insului; acest pattern este pervaziv și inflexibil, cu
debut în adolescență sau timpuriu în viața adultă, stabil în timp și care determină
disfuncționalitate .” (DSM -IV, 1994, p.629).
George Ionescu propune o definiție simbolică și operațională a tulburării de
personalitate, cu evitarea limitelor pe care consideră a le avea definiția psihologilor americani
(pleonasme în formulări ca „pattern persistent”… „inflexibil”… „stabil în timp”, așa numita
„experiență anterioară” care este un fapt presupus, intuit, în fapt irelevant pentru exprimarea
unei caracteristici comportamentale defin itorii) și anume = „ansamblu caracteristic și
persistent de trăsături, predominant cognitive, disproporționale și relaționale, ilustrate printr –
un comportament care deviază în mod evident și invalidant de la expectațiile față de persoana
respectivă și de l a normele grupului său social”.
Același George Ionescu consideră că definițiile tulburării de personalitate care reunesc
elemente psihologice relativ heteroclite impun distincția între noțiunile de tip, tulburare, și
modificare de personalitate, cu atât m ai mult cu cât aceste noțiuni sunt considerate și utilizate
ca sinonime.
Tipul de personalitate are în vedere structura acesteia din perspectiva normalității. Astfel
, tipul este ilustrat prin pattern -uri comportamentale relativ stabile care au în vedere un mod
personal de a percepe, simți, gândi și reacționa. Expresie a unei organizări și structură ri psihice
specifice, tipul de personalitate se înscrie în normalitate unde realizează categorii sau grupări,
pe baza unor asemănări generale și formale (ex. Tip brevilin, longilin, picnic, dispastic etc).
Spre deosebire de tulburarea de personalitate, tip ul nu determină nici o disfuncționalitate și cu
atât mai puțin o invaliditate funcțională profesională sau socio -familială.

113
Tulburarea de personalitate reprezintă o deviație extremă sau semnificativă de la
patternul comportamental comun al grupului cultur al respectiv. O astfel de tulburare a mai fost
denumită dezvoltare întrucât ea se schițează din copilărie, se cristalizează la adolescență și
însoțește persoana respectivă pe tot parcursul experienței sale.
Modificarea de personalitate apare, de obicei, l a vârsta adultă, în urma unei trăiri
psihostresante excesive și prelungite sau în urma unei boli psihice severe. Spre deosebire de
tulburarea de personalitate care constituie o dezvoltare, modificarea de personalitate este
dobândită. Sub aspect etiologic, tulburarea de personalitate are o sorginte plurifactorială, în
timp ce modificarea de personalitate este întotdeauna secundară unei situații sau condiții
elocvente și certe: dezastre, tortură, lagăre de concentrare, ostatici, captivitate sau boală psihică
severă.
Asemenea altor grupuri nesografice și în domeniul tulburărilor de personalitate, apar
deosebiri între cele două sisteme taxinomice: sistemul taxinomic european reprezentat prin
Clasificarea Internațională a Maladiilor, elaborată de experți OMS (Ge neva, 1992) și sistemul
taxinomic american reprezentat prin Manualul Diagnostic și statistic, elaborat de experții
Asociației Americane de Psihiatrie (Washington,1994).
La o analiză comparativă a celor două sisteme nesografice (ICD -X, 1992 și DSM -IV,
1994 ) se constată anumite deosebiri în ce privește numărul, selecția și denumirea tulburărilor
de personalitate.
În ce privește numărul tulburărilor de personalitate validate, ICD -X reprezintă nouă
tipuri specifice de tulburări ale personalității, pe când DSM -IV zece tipuri.
Sub aspectul deosebirilor în privința tipurilor selecționate de către cele două sisteme
nesografice, G. Ionescu menționează că unele tipuri care lipsesc dintr -o taxinomie sunt regăsite
în cealaltă și invers. Astfel: în DSM -IV întâlnim tul burarea schizotipală și narcisică, ambele
fiind absente din ICD -X; pe când în ICD -X este prezentă tulburarea emoțional -instabilă care
lipsește din DSM -IV.
Apar deosebiri și în privința denumirii tulburărilor de personalitate, astfel: tulburarea
disocială de personalitate din ICD -X este denumită antisocială în DSM -IV, tulburarea anxioasă
de personalitate din ICD -X este denumită evitantă în DSM -IV, iar tulburarea obsesiv –
compulsivă din DSM -IV este denumită tulburare anancastă de personalitate din ICD -X.

114
Există mai multe clasificări a tulburărilor de personalitate, noi însă ne vom opri la
clasificarea bazată pe gradul de severitate, care ilustrează mai bine legătura dintre tulburarea de
personalitate și afectarea imaginii de sine a subiectului.
Conform acest ei clasificări, tulburările de personalitate sunt sistematizate în trei
categorii: tulburări de spectru, tulburări de sine și tulburări de trăsătură.
Tulburările de spectru ale personalității (care cuprind forma ochizotipală , paranoidă ,
hipertimă , cicloti mă și depresivă ) prezintă următoarele caracteristici: sunt cele mai severe sub
aspectul fenomenologiei clinice, sunt mai strâns corelate cu modelul biologic și sunt mai
puternic invalidate sub aspectul funcționării sociale.
Tulburările de sine ale persona lității (care cuprind forma schizoidă , antisocială și
bordeline )se caracterizează prin faptul că prezintă o imagine de sine inadecvată,
disproporțională sau falsă , sunt favorizate sau determinate de situații frustrante ale copilăriei
timpurii, ca și de med iul familial neunitar sau perturbator și au structuri psihice fragile și
sensibile la influențele mediului social.
Tulburările de trăsătură ale personalității (care includ forma obsesiv -compulsivă ,
histrionică , dependentă , narcisică , pasiv -agresivă și evitantă ) sunt ilustrate prin: inadecvarea la
grupul social și dificultăți structurale de armonizare și integrare în grup, un grad semnificativ
de „suferință subiectivă” și o importantă invalidare socioprofesională. În plus acestea se
aseamănă cu trăsăturile normale de personalitate, fiind considerate ca variante extreme ale
acestora.
G.Ionescu consideră că această clasificare are șanse minime de a fi validate, întucât:
– nu este bazată pe un criteriu unic, ci pe mai multe criterii care sunt foarte diferite, ch iar
heteroclite (etiologic, clinic, nosografic, psihanalitic);
– introduce forme de tulburare a personalității inexistente în cele două taxinomii
internaționale actuale (ICD -X și respectiv DSM -IV), de exemplu tipul hipertim sau ciclotim ,
care au fost de câte va decenii eliminate din această categorie nesografică;
– introduce forme de tulburare a personalității foarte asemănătoare (după unii clinicieni
sinonime), de exemplu: tipul depresiv și tipul depresiv, în categorii diferite, în cazul de față
extreme.

115
5.2.Debutul tulburărilor de personalitate
Întrucât personalitatea, ca aspect psihic de sinteză și definitoriu al psihismului insului,
nu este bine conturată și nu poate fi cristalizată decât după adolescență, nu putem vorbi de
tulburare de personalitate decât după această dată (G. Ionescu, 1997).Chiar și aserțiunea
conform căreia „tulburările de personalitate tind să apară spre sfârșitul copilăriei sau în
adolescență” (ICD -X, 1992, p.201), nu este corectă și nici științifică, consideră G. Ionescu,
întrucât efe rvescența acestei perioade cronologice (denumită deseori „criză a adolescenței”)
poate ocaziona manifestări psihice, care pot fi în mod eronat interpretate ca trăsături
psihologice.
Pe baza acestor considerente reținem faptul conform căruia „este improbab il ca
diagnosticul de tulburare de personalitate să fie potrivit înainte de 16 -17 ani” (ICD -X,1992). Pe
de altă parte, deși nu putem vorbi de un moment predilect sau de o dată a debutului acestor
condiții, reținem precizarea că acestea apar „devreme în via ța adultă” (G. Ionescu).
Ne vom opri asupra a șapte tipuri de tulburări de personalități la care este mai evidentă
legătura lor cu o imagine de sine inadecvată și anume: tulburarea paranoidă a personalității,
tulburarea borderline, tulburarea narcisică, t ulburarea anxioasă (evitantă), tulburarea
dependentă, tulburarea histoconică și tulburarea depresivă a personalității.
Tulburarea paranoidă se caracterizează printr -o triadă comportamentală, ilustrată prin
suspiciozitate, neîncredere și interpretativitate care survine la un adult tânăr, axat ferm pe
traiectoria puterii; cu o logică ferm, argumentativă și persuasivă, el pare „omul acreditat
succesului” (G. Ionescu, 1997).
Tulburarea apare la „adultul tânăr” (DSM -IV, 1994, p.637), deși aspecte ale
personali tății premorbide sunt evidente încă de la vârstă școlară și mai ales după adolescență.
Având o imagine de sine negativă, paranoicii caută la cei din jurul lor defectele,
suspectându -i că ar fi rău intenționați în ceea ce -i privește. Pun la îndoială loiali tatea altora,
chiar a celor apropiați, sunt adesea invidioși. Ei caută energic și în detaliu dovezi în jurul
bănuielilor lor, fără a ține seama de situația în întregul ei. Dacă sunt ofensați, sunt gata de
represalii disproporționate.
Ca și în cazul altor tulburări de personalitate și în cazul tulburărilor paranoide, există o
infinitate de forme intermediare, în care caracteristicile paranoiei sunt mai puțin pronunțate și
nu apar decât în situații stresante.

116
O formă mai discretă a paranoiei o constituie pe rsonalitățile senzitive. Neîncrezătoare,
susceptibile – ca și paranoicii de altminteri – aceste personalități senzitive au o proastă imagine
în privința propriei persoane. Sunt triști și în fața celorlalți sunt vulnerabili.
Paranoia senzitivă a fost desc risă la începutul secolului xx sub numele de „delirul
guvernanentelor engleze”, căci aceste guvernante, „fete bătrâne” cel mai adesea, din punct de
vedere social, izolate într -o țară străină, fără a fi întotdeauna bine tratate, pe cât se pare,
dezvoltau, p e un fond depresiv, idei de persecuție.
Personalitățile senzitive sunt mai des întâlnite decât paranoicii agresivi.
Printre sfaturile pe care François Lelord și Christophe André le dau în lucrarea lor „Cum
să ne comportăm cu personalitățile dificile” ei insistă asupra faptului că nu este bine să le atacăm
paranoicilor imaginea pe care o au despre sine, căci aruncându –le cuvinte care rănesc, jignindu –
i, le vom spori violența, dorința de a ne învinge, întărindu -i de altminteri în suspiciunile lor: de,
îi urâm și îi disprețuim de la bun început, aveau deci dreptate să nu aibă încredere.
Fiind vorba de o structurare particulară a personalității și nu de o boală psihică propriu –
zisă, tulburarea paranoidă are o evoluție îndelungată, eșalonată pe parcursul într egii vieți.
Uneori, însă, în funcție de schimbarea condițiilor existenței, a modului de viață sau înlăturarea
situației stresante, trăsăturile paranoide înregistrează patomorfoză intrasindromală și prin
formațiune reacțională capătă un conținut altruist s au de moralitate militantă.
Tulburarea borderline a personalității este ilustrată în plan clinic printr -un „pathern
perveziv de instabilitate a relațiilor interpersonale, imaginii de sine , a efectelor și a
impulsivității accentuată” (D&N – IV, 1994, pg. 6 54). Aceeași definiție poate fi regăsită și în
Borerline Perdonality Disorder” (I.G Gundeson, Katharine A. Philips, 1995, pg.1438).
Asemenea celor mai multe tulburări de personalitate, tulburarea borderline debutează la
vârsta adultă tânără. Se apreciază î nsă că diagnosticul se pune relativ târziu, față de debutul
propriu -zis al tulburării, respectiv aproape de 40 de ani, când această condiție devine evidentă
în urma eșecurilor repetate ale pacientului de a se integra în realitate.
O trăsătură caracteristi că a personalității borderline este sentimentul inconsistenței și
dispersiei identității, descris ca „neregăsire de sine”, ca „instabilitate a imaginii de sine”, ca
„dificultatea sau inautenticitatea trăirii” propriei existențe.
Persoanele având acest tip de personalitate suferă de o instabilitate severă a relațiilor lor
afective: le este greu să stabilească relații normale cu celălalt, pentru că se arată hipersensibile
la tot ceea ce percep ca respingere sau abandon. O remarcă, o critică, o ruptură sentime ntală le
vor conduce rapid într -o suferință extremă și în comportamente impulsive, adesea îndreptate

117
împotriva lor – înșile: tentative de suicid și automutilări (se ard cu o țigară, își rănesc coapsele
cu un cuțit).
Psihiatrii văd multe cazuri (spun Franç ois Lelard și Chritophe André) de asemenea
pacienți, care prezintă în general numeroase probleme asociate cu angoasa și depresia. Ei știu
că implicarea într -o terapie este dificilă și stresantă, din cauza intensei lor fragilități și imaginii
foarte proaste pe care o au aceste persoane despre ele însele. Stima lor de sine este într -adevăr
sever afectată și pacienții descriu adesea cât de mult se detestă și îi detestă corpul,
comportamentul, emoțiile.
Această proastă stimă de sine este una dintre explicațiil e dificultăților lor relaționale:
subiecții borderline percep respingerea în spatele oricărei luări de distanță, chiar moderată sau
trecătoare. Și stima lor de sine extrem de fragilizată nu mai rezistă. Multe studii au putut
demonstra că aceste persoane au suferit cel mai adesea carențe afective grave în copilărie,
ajungând uneori până la tratamente vătămătoare, și chiar la abuzuri sexuale (A.Wagner,
M.M.Linehon, 1994).
Tulburarea borderline are o evoluție relativ constantă și continuă, având cele mai înalt e
cote de manifestare în decada a treia și a patra, urmate de o ușoară estompare a manifestărilor
în a doua parte a existenței, mai corect, după vârsta de 40 ani (G.Ionescu).
În decursul evoluției tulburarea poate prezenta scurte episoade psihotice sau sim ptome
psihotice independente, pe fondul tulburării personalității. În pofida acestor manifestări
psihotice „ studiile longitudinale efectuate nu au putut indica o evoluție spre schizofrenie”
(H.I.Kaplan, B.J.Sadocle, J.A.Gress,1994, p.740).
Tulburarea narcisică a personalității constă într -un „sentiment exagerat al importanței
propriei persoane și în convingerea fantezistă, nerealistă asupra calităților sale, pe care subiectul
le percepe ca unice sau excepționale „ (G.Ionescu).
Într-o definiție mai sint etică, această tulburare se caracterizează „printr -un pattern
pervaziv de grandoare în comportament și imaginație, nevoie de admirație și lipsă de empatie”
(G.J.Gunderson, Katerine Phillips, 1995, p.1452).
Personalitatea narcisică se caracterizeză prin co nvingerea de a fi superior celorlalți.
Stima de sine al narcisicilor apare foarte înaltă, și chiar prea înaltă, dat fiind că lipsa lor de
modestie este adesea dezagreabilă anturajului.
François Lelord și Christophe André identifică câteva criterii de diagn ostic psihiatric al
personalității narcisice și anume:

118
• Sentiment crescut al importanței de sine. Personalitatea narcisică își supraestimează
realizările și capacitățile. Ea se așteaptă să fie recunoscută ca superioară, fără a fi
împlinit încă ceea ce este necesar pentru a fi astfel.
• Fantasme de succes nelimitate, de putere, de splendoare.
• Personalitatea narcisică crede că este „specială” și unică. În ochii săi, doar instituțiile
sau persoanele de nivel înalt o pot accepta sau înțelege.
• Nevoie excesivă de a fi admirat.
• Totul i se cuvine.
• Atitudini și comportamente arogante și sfidătoare.
A le ajuta pe personalitățile narcisice să se schimbe reprezintă în general o muncă
considerabilă pentru terapeuți și pentru cei interesați de aceasta. Sunt necesare multe e tape
pentru aceasta: conștientizarea problemei, dorința de schimbare, renunțarea la atitudinile de
control și autopromovare. Este vorba, fără îndoială, de una dintre rarele circumstanțe în care
rolul terapeutului va consta – aparent – mai degrabă în diminu area stimei de sine a pacientului
său, decât în creșterea ei. În realitate, obiectul este diferit: este vorba despre întărirea stimei de
sine, făcând -o mai stabilă, mai puțin avidă și mai puțin dependentă de dovezile de respect și de
statut social.
Tulbur area anxioasă (evitantă) a personalității este redată ca „un pattern pervaziv de
inhibiție socială, cu sentimente de inadecvare și hipersensibilitate la evaluarea negativă, care se
instituie la începutul vieții adulte” (conform definiției date de DSM -IV, 1 994, p.664).
Personalitatea evitantă are o stimă de sine redusă și de cele mai multe ori își
subestimează capacitățile și reușitele. Din teama de eșec, optează deseori pentru un rol mărunt
sau pentru posturi mult sub capacitățile sale.
A.Pilkonis conside ră că există două tipuri de personalități evidente: unele caracterizate
de o mare anxietate, dar care izbutesc totuși să aibe și relații pozitive cu câteva persoane și
altele, anxioase și extrem de susceptibile, care nu izbutesc să se încreadă în ceilalți într-atât
încât să poată avea și relații pozitive, durabile și trăiesc într -o singurătate dureroasă.
Deosebirea dintre aceste două categorii se decide, probabil, în copilărie, în funcție de
calitatea relațiilor cu părinții (Christophe André și François Le lord).
Desigur nu e suficient să ai trac înaintea unui examen oral, ca să fii calificat drept
personalitate evitantă. Pentru a vorbi de această tulburare de personalitate, caracteristicile ei
(hipersensibilitate, stimă de sine redusă) trebuie să fie preze nte în toate sferele vieții, la lucru,
între prieteni, pe stradă sau în familie.

119
Mulți adolescenți, băieți sau fete, trec printr -o fază de formare a propriului caracter, ceea
ce ne amintește de personalitatea evitantă; nesiguri de cea ce vor, „complexați” , ei sunt timizi,
roșesc ușor, mai mult ca orice îi frământă gândul de a nu părea ridicoli. Dar această fază de
îndoială este doar o etapă inevitabilă în dezvoltarea unei personalități. Încetul cu încetul,
experiențele reușite, sentimentul de a fi acceptat și recunoscut de ceilalți, le va spori încrederea
în ei. Iar adolescenții timizi se vor preschimba în adulți încrezători.
În cazul personalităților evitante, însă, nu se produce această evoluție. Ele rămân
nesigure pe ele și vor cu orice preț siguranța, chiar cu prețul unei vieți umile.
Tulburarea dependentă a personalității se caracterizează prin auto-stimă redusă ,
neîncredere în posibilitățile proprii, nevoie excesivă de ocrotire și îngrijire, incapacitatea de a
lua decizii în probleme curente și tendi nță continuă de a acorda altuia girul propriilor
responsabilități (G.Ionescu, 1997).
Tulburarea dependentă a personalității debutează la vârsta adultă tânără, ea nefiind
sinonimă cu dependența întâlnită la mulți copii și mai ales la copiii mici.
O trăsăt ură caracteristică a personalității dependente este auto -stima redusă prin
subestimarea calităților și disponibilităților proprii. Neîncrederea persoanei față de propriile
sale posibilități se extinde și asupra propriilor opinii. În consecință, cel în cauz ă nu-și susține
propriile opinii, nu le argumentează și nici nu se ghidează conform acestora.
Cu slabă auto -stimă și încredere în sine, persoana trăiește nu numai nevoia aprobării, ci
și a acceptării de către ceilalți, mai ales când aceștia sunt oameni in fluenți. Ea este gata să facă
sacrificii în vederea obținerii aprobării, suportului și îngrijirii. Cel cu tulburare dependentă
sacrifică timp și energie, oferă dovezi de loialitate, punându -și la dispoziție întreaga sa
disponibilitate și deplină fidelitate .
Personalitatea dependentă prezintă o prevalență mai înaltă la femei decât la bărbați, în
populația generală. În ceea ce privește tulburarea dependentă de personalitate în populația
clinică, raportul femei / bărbați este egal.
Ca și celelalte tulburări de personalitate și aceasta prezintă o evoluție cronică; totuși,
deși cronică, putem considera că evoluția este relativ favorabilă, mai ales când i se asigură
securizare și ocrotire (G.Ionescu, 1997).
Tulburarea histrionică a personalității este definită ca fiind o tulburare ilustrată prin
extroversie, sociofilie, comunicatibilitate, impresionabilitate, labilitate disproporțională și
conduită demonstrativă de rol.

120
Într-o definiție sintetică, tulburarea histrionică este cara cterizată „printr -un pattern
pervaziv de emoționabilitate excesivă și căutare a atenției” (G.J.Gunderson, Katharine Phillips,
1995).
Personalitățile histrionice ascund sub o aparență spectaculoasă o depreciere a propriei
persoane ; ele caută necontenit o î ntărire în privirea fascinantă a celuilalt. Adesea, emoțiile lor
se schimbă cu repeziciune, dar este greu de spus dacă pentru a trezi uimirea sau interesul
celorlalți sau dacă, aidoma copiilor, trec de la râs la plâns.
Asemenea altor tulburări de prsonali tate și aceste tulburări se estompează cu vârsta;
totodată, manifestările histrionice se reduc numeric, evantaiul lor, amplu odinioară, îngustându –
se treptat, reducându -se la căutarea de senzații și conduite insolite.
Deseori, histrionicii vârstnici comit acte cu implicații medico -judiciare sau decad într -o
existență încărcată de promiscuitate.
Tulburarea depresivă a personalității este definită printr -un „pattern pervaziv de tristețe
și pesimism, de autocritism, autostimă redusă , pasivitate și expresie inhibată de agresivități”
(G.J.Gunderson, Katharine Phillips, 1995, p. 1457).
Nu există studii valide asupra debutului tulburării depresive, deși, se precizează că
această condiție apare „la începutul vieții adulte” (DSM -IV, 1994, p.732).
Se na ște întrebarea din ce moment o deteriorare a stimei de sine devine o tulburare
depresivă. Diferențele sunt atât cantitative (intensitatea durerii morale și incapacitatea de a
acționa), cât și calitative (dezgust față de sine și uneori dorința de a -și face rău).
În mai mare măsură decât în cazul altor tulburări de personalitate, aici evoluția cronică
este mai elocventă. În plus la vârste mai avansate, pe fondul tulburării depresive de personalitate
se poate suprapune o tulburare distimică sau o tulburare d epresivă majoră.
Probabil că pentru ceea ce Intr -o educație contribuie în a -l face pe copil să aibă să aibă
o proastă imagine de sine, sporește riscul ca acesta să dezvolte o personalitate depresivă, mai
cu seamă dacă este deja predispus biologic. Acele educații tradiționale în care copilului îi sunt
impuse idealuri de perfecțiune, el nu este în stare să îl atingă, îi pot induce sentimente de
ineficiență și de culpabilitate, care vor favoriza dezvoltarea unei personalități depresive (F.
Lelard și C. André ).
Tulburarea depresivă a personalității.
În cartea „Cum să ne comportăm cu personalitățile diferite” F. Lelard și și C. André ne
sfătuiesc să ne arătăm față de acestea considerația în mod adecvat. Deseori se întâmplă ca acest
tip de personalitate să aibă o proastă imagine despre ea însăși, fapt care -i întreține tristețe. Din
această cauză, zi de zi, o ușoară remarcă pozitivă la ceea ce a spus și a făcut personalitatea

121
depresivă îi va mai alimenta puțin stima de sine, fără chiar ca ea să -și dea seama. Dar p entru a
fi mai eficient și convingător, elogul nostru trebuie să fie extrem de precis și centrat pe un
comportament, nu pe persoană.
Derapajele stimei de sine sunt foarte bine ilustrate în tulburarea maniaco -depresivă,
numită și „bipolară”, întrucât compor tă doi „poli”: pacientul prezintă când episoade depresive
clasice, când accese „maniace”, în timpul cărora prezintă o „emfază a eului” care se învecinează
cu megalomania. Între aceste două stări, el se comportă normal.

C. André și F. Lelard identifică cât eva criterii de diagnostic psihiatric al episodului
maniacal:
• Creșterea stimei de sine sau ideație de grandoare
• Reducerea timpului de somn
• Dorința de a vorbi tot timpul
• Implicare excesivă în activități plăcute dar riscând consecințe păguboase
(cumpărături excesive, aventuri sexuale ocazionale, investiri comerciale
iraționale etc.).
Cauza acestor accese maniacale nu este prea bine cunoscută. Deși pare a fi cert că în joc
se află fenomene de ordin biologic, psihanaliștii au emis o interesantă ipoteză a unui conflict
inconștient împotriva tendințelor depresive: accesul maniacal ar reprezenta astfel o tendință
exasperantă de a împiedica instalarea depresiei.
Tratamentul cu litium și medicamente ce reglează urmările, a permis ameliorarea
considerabilă a tulburăr ilor acestor pacienți și totuși, în mod surprinzător se constată că mulți
dintre ei repetă uneori anumite aspecte ale emfazei lor maniacale în care se simt atât de bine. O
explicație pentru acest paradox ar putea fi plenitudinea și perfecțiunea stimei de s ine – pe care
acești pacienți le invocă în timpul acceselor maniacale.
O tulburare de personalitate mai rar întâlnită o constituie personalitatea multiplă .
Aceasta nici nu e considerată o tulburare propriu -zisă de personalitate, ci o afecțiune de altă
natură. Respectiva persoană apare, sub mai multe personalități, ce diferă radical unele de altele,
uneori prin vârste, alteori prin nivelul cultural, prin sex și prin reacțiile lor. În forma tipică de
personalități multiple, fiecare personalitate manifestă am nezie vis -a-vis de celelalte, altfel spus,
nu-și reamintesc deloc sau extrem de puțin de ceea ce au spus, făcut sau gândit celelalte
personalități.

122
Numărul mediu al personalităților variază între cinci și zece per pacient. Personalitatea
„gazdă” este acee a ce corespunde identității sociale a pacientului, dar nu este obligatoriu să fie
cea care solicită ajutorul specialistului.
Fapt remarcabil în psihiatrie, factorul declanșant al acestei tulburări poate fi cunoscut:
în mai toate cazurile există o experienț ă traumatică, survenită în copilărie, împrejurare în care
personalitățile respective n -au beneficiat de nici un suport efectiv.
Personalitățile dificile și schimbarea.
Dacă personalitățile dificile se pot releva ca utile în circumstanțe neobișnuite, cea mai
mare parte a timpului însă, se dovedesc puțin adaptate vieții cotidiene. Totuși este foarte dificilă
schimbarea personalităților dificile din mai multe motive:
1. Personalitatea dificilă se edifică încă din primele zile de viață (putându -se vorbi chiar de o
predispoziție genetică a trăsăturilor de personalitate), pe când anumite deprinderi sunt deja
adânc înrădăcinate.
2. Cum felul lor de a fi s -a conturat încă de timpuriu, subiecții care au personalități dificile nu –
și percep întotdeauna propriile comportame nte ca fiind rigide.
3. Chiar identificate corect, trăsăturile noastre de caracter au remarcabila trăsătură de a
persevera și, în ciuda tuturor intențiilor și a deciziilor noastre, de a se manifesta când ne
confruntăm cu ceea ce am putea numi „situații – critice”.
4. Subiecții cu personalități dificile consideră că au „motive temeinice de a se comporta altfel”.
5. Suntem puternic atașați, și e natural să fie așa, de personalitatea noastră, cu calitățile și
defectele ei, căci aceasta reprezintă, într -o măsură însemna tă, identitatea noastră.
În plus, majoritatea personalităților dificile sunt ego -sintonice (adică manifestă o
atitudine mai tolerantă față de propriile tulburări, ce oscilează între ignorare și acceptare). De
unde și rezistența lor la schimbare. Rareori se întâmplă ca un subiect cu personalitate dificilă să
fie motivat să se schimbe. De multe ori e necesară presiunea celor apropiați, a împrejurărilor
sau o succesiune de dificultăți și eșecuri (o depresie), pentru ca persoana respectivă să își pună
o serie de întrebări asupra ei și să -și reconsidere propriile atitudini. Poate că suferă mai mult
din pricina propriilor atitudini, unele tipuri de personalități dificile (depresive, dependente) își
concretizează, uneori mai mult decât altele (paranoice, narcisist e), propria lor tulburare.
În ceea ce privește abordarea terapeutică în cazul tulburărilor de personalitate putem
vorbi de o abordare psihoterapeutică și una psihofarmacologică.
Medicamente și personalitate.
Când e vorba de a le fi prescrise medicament e psihotrope, unii pacienți se arată reticenți,
sunt stăpâniți de teama de a nu le fi transformată altfel personalitatea. Deși schimburile produse

123
de antidepresive sau tranchilizante sunt de -a dreptul spectaculoase uneori, subiecții supuși unor
asemenea tr atamente nici nu realizează că propria lor personalitate a fost modificată. Ei au
numai sentimentul că au fost ușurați de suferințele lor, ceea ce deja înseamnă enorm, sau că au
redevenit ei înșiși.
Dar lucrurile s -au complicat de câțiva ani, odată cu apa riția unor noi produse,
antidepresivele așa -zis serotoninergice (numită astfel datorită acțiunii lor asupra serotoninei, un
important neurotransmițător cerebral). Extrem de eficiente în cazul tulburărilor depresive și a
unor tulburări anxioase, aceste mole cule par să acționeze modificând și unele trăsături de
personalitate, precum o excesivă vulnerabilitate la critici în cazul personalităților evitante, dar
mecanismele prin care dovedesc o atât de mare eficiență sunt insuficient cunoscute, iar
eficacitatea acestor medicamente variază de la un subiect la altul. Dat fiind entuziasmul exclusiv
produs de aceste tratamente dar și în sănătatea mizelor ce erau în joc, problema de a ști dacă o
seamă de medicamente pot transforma într -adevăr personalitate a animat so cietatea psihiatrică.
În prezent studiile sunt încă puține, fapt ce duce la absența oricărei certitudini.
Deocamdată în cadrul tulburărilor de personalitate, prescrierea unui medicament ar trebui să fie
însoțită de măsuri psihoterapeutice care să -i poată ajuta pe terapeuți să înțeleagă și să facă față
mai bine schimbărilor obișnuite.
Abordarea psihoterapeutică.
Există forme multiple de psihoterapie și, cât privește aplicarea lor în cazul
personalităților „dificile”, pot fi clasificate în două mari curen te.
Primul curent îl constituie psihanalize și formele derivate ale acesteia. Cea dintâi dintre
metodele psihoterapeutice, în ordinea vechimii și a importanței (conform opiniei lui F. Lelord
și C. André) are la bază principiul că conștientizarea progresiv ă de către subiect a opiniei și
mecanismelor propriilor lui probleme îl poate ajuta să le depășească.
Deși, psihanaliza beneficiază de o teoretizare deosebit de complexă, constituind o
experiență intelectuală fascinantă, nenumăratele dezbateri între școli le psihanalitice și
ostilitatea ei a priori față de orice formă de evaluare științifică a fost cauza unui anumit recul a
interesului cercetărilor față de ea, fapt înregistrat de douăzeci de ani. În materie de tulburări de
personalitate, sunt destul de puți ne studii edificatoare.
Al doilea curent îl reprezintă terapiile comportamentale și cognitive. De dată recentă în
țara noastră (treizeci de ani), aceste terapii sunt în plină ascensiune. Terapiile cognitive și
comportamentale au la bază un principiu simpl u: pentru a schimba un comportament sau un
mod de gândire, trebuie să încerci să afli cum a fost deprinse acestea și să -l faci pe pacient să
dobândească altele. În spatele acestui principiu, izvorât din științele învățării se află, de fapt,

124
„un ansamblu de tehnici variate, care și -au dovedit eficacitatea în numeroase tulburări de
personalitate”. (S.N. Stosky & Coll). Un studiu vast întreprins în rândul pacienților deprimați
arată că aceia care prezentau tulburări de personalitate răspundeau mai bine la tera piile
cognitive decât la antidepresive.
Oricare ar fi școlile și terapeuții, cu toți mărturisesc că în cazul personalităților dificile
psihoterapiile se întind pe un interval mare de timp și sunt anevoioase. În genere, terapiile
cognitive ale tulburărilo r de personalitate durează destul de mult, cam între doi și trei ani.
„M-am urât mai întâi, apoi m -am venerat, după care am îmbătrânit împreună”
PAUL VALERY

125
CAPITOLUL VI

6.1.Aspecte de ordin metodologic ale cercetării privind influența imaginii de sine
(pozitivă sau negativă) asupra trăsăturilor de personalitate (introversia sau
extroversia).
Atât filozofii, cât si psihologii au simțit nevoia imperioasă de a studia individual,
imaginea lui despre sine, personalitatea sa. Socrate a lansat indemnul “cunoaște -te pe tine
însuți” (și prin acestea îi vei putea cunoaște și pe ceilalți). A. Adler (1991) a afirmat că
“tendința de a -i umili pe ceilalți” provine din sentimentele de inferioritate, iar
E.Fromm (1983) ne -a îndemnat “ să ne iubim, pentru că sentimentele de dragoste pentru noi
înșine și pentru ceilalți merg mană în mană”.
Conform argumentelor prezentate în capitolele anterioare se poate afirma că imaginea
de sine este un factor sintetizator și coordonator al vieții psihice a adolescentului, centru de
greutate al personalității, deținând un rol major în alegerea și valorificarea scopurilor
propuse.
Cunoașterea personalității este o condiție indispensabilă în procesul de formare și
dezvoltare a individului supus unor influențe bio-psiho -socio -culturale complexe. De aceea,
cu toate că la o primă privire, studierea unei astfel de teme pare dificilă, deoarece vizează o
perspectivă strict personală, intensivă, cercetarea imaginii de sine și a trăsăturilor de
personalitate a unor tin eri studenți, aflați încă pe băncile școlii, se impune cu necesitate.
Astfel, în funcție de cele prezentate, străduințele, scopurile și obiectivele avute în vedere în
cadrul cercetării au fost următoarele:
– cunoașterea și definirea indivizilor din lot, s tabilirea trăsăturii de personalitate
dominante: introversia sau extraversia. Unii oameni sunt orientați îndeosebi spre propriul
“Eu”, examinându -și desfășurările sufletești și comportamentele. Aceștia sunt considerați
introvertiți. Termenul a fost utiliza t de G.Jung, pentru a caracteriza indivizii preocupați, de
viața lor interioară, preferând gândirea activității, plămădind lumi imaginare, construind
universuri proprii și izolându -se de ceilalți. Opusul introvertitului este extrovertitul,
individul orient at spre lumea exterioară, atașat de obiecte și oameni, deschis și comunicativ,
adaptabil. Jung distinge patru subtipuri ale acestui tip de personalitate: “gânditorul”
(observator atent al altora, sistematizându -și experiențele si utilizând, uneori cu cinis m, “legi

126
raționale”), “sentimentalul” (care -și organizează existența după normele sentimentelor sale
adesea sensibil la influențele din mediu), “senzualul” (orientându -se către plăcerea ce -o
provoacă calitățile senzoriale ale lucrurilor, trăind epicurean e xistența) și “intuitivul” (atras
de descifrarea dificultăților, instabil și adesea orientat spre aventuri).
– explorarea modurilor în care subiecții își percep și evaluează comportamentele proprii,
precum și a modului în care sunt percepuți de către cei d in jur.
– investigarea eventualelor conflicte dintre SELF – ul actual, SELF – ideal și SELF –ul
anxios, între ceea ce individul crede că este, ar dori să fie și s -ar teme să fie, care ar putea
duce la frustrare, stres și o scăzută stimă de sine. Multe per soane au o imagine de sine
negativă, existând o neconcordanță între ceea ce ar dori să fie, ceea ce cred că sunt și ceea
ce nu ar dori să fie în momentul respectiv. Acest conflict pentru unele persoane poate părea
copleșitor și poate conduce la depresie, î n timp ce pentru altele un astfel de conflict constituie
modalitatea mobilizării resurselor necesare atingerii țelurilor și idealurilor propuse.
– cercetarea modului în care subiecții își percep imaginea despre sine, își autoapreciază
și autoevaluează sis temul de personalitate.
Pornind de la aceste premise teoretice ipotezele de lucru luate în considerare se prezintă sub
forma următoarelor enunțuri:
– între trăsăturile de personalitate: introversia sau extraversia și calitatea imaginii de sine
(pozitivă s au negativă) pe care o dezvoltă o persoană se stabilește o corelație pozitivă. Se
susține astfel ideea că o imagine de sine pozitivă poate să determine un tip de personalitate
extravert, în timp ce o imagine de sine negativă duce la un tip de personalitate introvert.
– acțiunile celor două variabile (imagine de sine și tip de personalitate: extrovert sau
introvert) nu trebuie interpretate într -o singură direcție ci într -o strânsă interacțiune și
intercondiționare. Astfel, nu doar calitatea imaginii de sine (pozitivă sau negativă)
influențează trăsăturile de personalitate, ci și invers, un tip de personalitate extrovert
determină o imagine de sine pozitivă, în timp ce un tip de personalitate introvert duce la o
imagine de sine negativă.
Pentru a verifica da că ipotezele pe care le -au formulat teoretic își pot demonstra
valabilitatea și în practică, deci dacă sunt în conformitate cu realitatea au folosit următoarele
instrumente:

127
Testul PT / Berckeley Personality Profile, pentru investigarea imaginii de sine a
subiecților (a SELF – ului real, a SELF –ului ideal și a SELF –ului anxios) și pentru
descoperirea eventualelor congruente / incongruente între SELF –ul real și SELF –ul ideal.
Chestionarul de personalitate Eysenck – E.P.I. (Eysenck Personality Inventary ) pentru
determinarea tipului de personalitate (extravert sau introvert) al subiecților.
Subiecților le -a fost prezentat mai întâi testul PT / Berckeley Personality Profile
cerându -li-se să încercuiască, în funcție de trăsăturile de personalitate corespun zătoare
fiecăruia una din cele cinci alternative prezentate și enumerate de la 1 la 5. După aceasta,
subiecților le -a fost prezentat testul EP în care au trebuit să răspundă prin însemnarea uneia
din cele două căsuțe (cu da sau nu) corespunzătoare sistemul ui respectiv.
Testul PT / Berckeley Personality Profile a fost realizat de către psihologii americani
Keith Harary de la “Institute for Advanced Psihology” din San Francisco Eileen Donahne
de la “Institute of Personality Assesment and Research” de la Berk eley University.
Pornind de la teoria “Big Five” a lui Levis Goldberg de la University of Oregon, testul
cuprinde cinci stiluri de relaționare cu lumea: stilul expresiv, stilul interpersonal, stilul de
muncă, stilul emoțional și stilul intelectual. Aceste stiluri de personalitate aparțin la patru
SELF –uri:
– INNER – SELF – imaginea despre Sine – le real;
– OUTER – SELF – Sine – le văzut de ceilalți;
– IDEAL – SELF – cum ar dori fiecare să fie;
– FEARED – SELF – Sine – le anxios sau al temerilor (sau cum nu ar dori fiecare să fie);
Testul listează 35 de atribute care descriu personalitatea umană dintr -o varietate de
perspective. Cele 35 de atribute sunt prezentate în câte șapte grupe de câte cinci, astfel încât
în fiecare grupă primul atribut se refer ă la stilul expresiv, al doilea atribut la stilul
interpersonal, al treilea atribut la stilul de muncă, al patrulea atribut la stilul emoțional și al
cincilea atribut la stilul intelectual (conform teoriei “BIG FIVE”).
Fiecare din cele cinci stiluri inclu de șapte atribute asupra cărora subiectul trebuie să se
pronunțe. Testul se aplică individual, subiectul urmărind să aleagă una din cele cinci
alternative: dezacord total, dezacord parțial, și da si nu, acord parțial, acord total; în funcție
de modul în ca re se autoanalizează. Alternativele pe care subiectul le are se prezintă sub
forma unor cifre: 1, 2, 3, 4, 5 care trebuiesc încercuite.

128
Cele cinci stiluri de relaționare cu lumea (stiluri de personalitate) se prezintă astfel:
Stilul expresiv – se apreciază după următoarele șapte atribute:
– fire deschisă, sociabilă (itemul nr.1)
– fire rezervată, reținută (6)
– energic (11)
– timid și inhibat (16)
– vorbăreț (21)
– tăcut (26)
– fire generatoare de entuziasm (32)
Stilul interpersonal – se apreciază după însușirile:
– preocupat de greșelile altora (2)
– politicos (7)
– fire rece, distantă (12)
– cooperant în activitate (17)
– neatent și nedelicat cu alții (22)
– încrezător în alții (27)
– iertător (32)
Stilul de muncă – este evaluat în funcție de următoarele atribute:
– om harnic, de nădejde (3)
– nepăsător, indiferent (8)
– eficient în acțiuni (13)
– fire dezordonată (18)
– serios, sârguincios în muncă (23)
– înclinat spre lene (28)
– nestatornic în muncă (33)
Stilul emoțional – se apreciază după următoarele șapte însușiri:
– calm în orice situație (4)
– relaxat, stăpân pe sine (9)
– reper iritabil (14)
– stabil emoțional, liniștit (19)
– depresiv, melancolic (24)
– mereu îngrijorat (29)

129
– capabil de efort îndelungat (34)
Stilul intelectual – este evaluat în funcție de atributele:
– prețuirea frumosului ( 5)
– preferințe pentru rutină (10)
– dotat cu multă imaginație (15)
– preferință pentru tradiție (20)
– înclinație spre artă (25)
– înclinat spre lucruri clare (30)
– inventiv, ingenios (35)
Pentru prelucrarea rezultatelor obținute se aplică formulele de calcul care redau: Scorul
actualei imagini a Sine -lui; Scorurile ideale și Scorurile temerilor pentru cele cinci stiluri de
personalitate.
Interpretarea scorurilor obținute se face prin inspectarea unui tabel special (ghid de
interpretare) care prezintă 4 sau 6 gradie nte pentru fiecare stil de SELF.

6.2. Chestionarul de personalitate Eysenck – E.P.I.
Primul chestionar din seria dezvoltată de Eysenck este Mandsley Medical Questionnaire
(M.M.Q. – Eysenck, 1952) care cuprinde o scală pentru nevrotism (emoționalitate) formată
din 40 de itemi. A urmat Mandsley Personality Inventary (M.P.I. – Eysenck, 1959),
conținând scale pentru măsurarea nevrotismului și a extroversiei – introversiei.
Eysenck Personality Inventary (E.P.I. – Eysenck & Eysenck -1964) care adaugă o scală L,
“minciuna”, pentru a măsura disimularea a fost a treia probă realizată în două varian te
paralele pentru a permite testarea repetată a aceleași populații. De asemenea limbajul
itemilor este ceva mai puțin pretențios cu scopul de a fi accesibil și unor nivele mai puțin
educate ale populației.
Dintre modificările semnificative pe care le aduce E.P.I. este completă independenta
celor doua dimensiuni, extroversia si nevrotismul (in M.P.I. cele doua prezentau o corelație
ușoară).
Interpretarea propriu – zisă a scalelor construite prin analiză factorială înseamnă, pentru
Eysenck, să se meargă dincolo de statistică pentru a se încerca conectarea dimensiunilor atât
cu datele teoretice cât și cu cele experimentale de laborator. Respectiv, în modul de a înțelege

130
cei doi factori trebuie să se facă translarea de la nivelul comportamental, sau fenotip , la cel
constituțional, temperamental sau genotip. În acest sens, introduce și modelul bidimensional
al temperamentului, în care variația comportamentului se exprimă prin intersecția
introversiei cu instabilitatea emoțională. Astfel, avem următoarele stru cturi posibile
denumite de Eysenck prin clasicii termeni pentru temperamente:
1. Structura temperamentului coleric , care variază în funcție de gradul de manifestare
al instabilității emoționale (nevrotism) și al extroversiei și cuprinde caracteristici gradate de la
sensibil, neliniștit, agresiv, excitabil spre schimbător, impulsiv, optimist, activ.
2. Structura temperamentală sangvinică , care variază în funcție de gradul de
manifestare a extroversiei și a stabilității emoționale și prezintă caracteristici grade d e la
sociabil, deschis, vorbăreț, reactiv spre plin de viață, fără griji, conducător.
3. Structura temperamentului flegmatic , care variază în funcție de gradul de
manifestare al stabilității emoționale și al introversiei, descriptibil prin caracteristici de la calm,
mereu temperat, de încredere, controlat spre pașnic, reflexiv, grijuliu, pasiv.
4. Structura temperamentului melancolic , care variază în funcție de gradul de
manifestare a introversiei și al instabilității emoționale, descriptibil prin trăsături de l a liniștit
nesociabil, rezervat, pesimist, spre sobru, rigid, anxios, plin de toane / dispoziții labile.
Scala de minciună conține 9 itemi care afirmă comportamente sociale dezirabile, dar pe care
marea majoritate a populației le încalcă frecvent în compo rtamentul informal. Teoretic, cu
cât tendința spre simulare este mai mare, cu atât subiectul va alege răspunsul care afirmă
respectarea în tocmai a conduitelor dezirabile formal. Scala a fost studiată prin cercetări
detaliate (Eysenck, 1970, Eysenck, Nias, Michaelis, 1971) care au demonstrat unitatea ei
factorială. Pe de altă parte, deși intenționau să evalueze gradul de disimulare, s -a descoperit
că măsoară un factor stabil de personalitate care ar putea denota un anume grad de naivitate
socială (18).
Manipulând scorurile scalei L prin varietatea condițiilor experimentale de la motivație
pentru disimulare la situația lipsei acestei motivații, Eysenck și Michaelis descoperă că
atunci când scorurile sunt joase, ceea ce înseamnă că subiectul nu disimulează și logic testul
ar trebui să aibă o scăzută fidelitate, empiric nu apar astfel de nivele scăzute și invers nu
apare o creștere a fidelității în situație de crescută disimulare. Mai mult, determină și că dacă
nu există condiții care să predispună subiecții sp re disimulare corelațiile dintre scalele H și
L devin foarte mici, chiar dispar, astfel că scala L poate fi utilizată pentru a măsura acel

131
factor nedeterminat ce intervine influențând răspunsul subiectului și care ar putea fi de
exemplu naivitatea, capacit atea redusă de conștientizare, rigiditatea mentală.
Invers, când situația e de așa natură încât disimularea intră în ecuație, corelația dintre H și
L este relativ mare, scala poate fi utilizată pentru a evalua gradul de disimulare. De obicei,
într-un astfe l de lot de subiecți, 5% din scorurile înalte ar indica eliminarea acelor subiecți,
respectiv neinterpretarea scorurilor. De fapt, este necesar să se i -a în considerație atât
factorul vârstă cât și nivelul general al scorului populației respective; scala L descrește cu
vârsta la copii și crește cu vârsta la adulți.
În același timp, se notează o creștere a scalei L la copii mici, în condiții care nu
suspectează disimularea, creștere datorată tocmai unui anume grad de naivitate mai mare și
unei capacități m ai reduse de introspecție (19).

132
CAPITOLUL VII

7.1.Interpretarea și analiza statistică a datelor
Pentru verificarea ipotezelor formulate, instrumentele de lucru: testul PT / Berkeley
Personality Profile și Eysenck Personality Inventary (E.P.I.) au fost aplicate pe 120 subiecți:
60 sunt studenți militari ai facultății de psihologie din București, iar 60 sunt studenți la
facultăți civile din București. Aceștia din urmă compun lotul de control. Ambele loturi sunt
formate dintr -un număr egal de fete și băieți (câte 30).
Menționăm că toți subiecții sunt în anul I de facultate.
După aplicarea testului Berkeley am obținut următoarele rezultate, sintetizate în tabelele: (
tabelul 1, 2, 3, 4 – care cuprind rezultatele pentru fiecare individ în par te; tabelele 5, 6, 7, 8,
9, 10 – care cuprind mediile aritmetice pentru loturi în ansamblu și separat pentru fete și
băieți; tabelele 11, 12, 13, 14, 15, 16 – care reprezintă situația centralizată) a valorilor
înregistrate și tabelele 17, 18, 19, 20 – care reprezintă situația centralizată și comparativă a
valorilor înregistrate). Tabelele 21, 22, 23, 24, 25 și 26 prezintă profilul de personalitate
generic realizat în urma centralizării trăsăturilor de personalitate ieșite majoritar, în STIL și
SELF la cele două loturi și diferențiat pentru fete și băieți. Toate aceste tabele sunt prezentate
în anexa numărul 1.
Rezultatele obținute la chestionarul Berkeley ne indică manifestarea și structura SELF
–ului, date de relațiile dintre cele trei paliere: Eul actual, Eul ideal și Eul temerilor.
Conturarea celor trei paliere este dată de interacțiunea a cinci stiluri principale în conduita și
comportamentul personalității umane (expresiv, interpersonal, de muncă, emoțional și
intelectual).
Primul palier, Eul actual es te caracterizat în planul stilului expresiv, atât în cazul lotului
A, cât și în cazul lotului B prin predominanta trăsăturii S 3, urmată de S 4 și S 2. Nici un subiect
nu este caracterizat de trăsătura S 1 “foarte tăcut, rezervat sau reținut și probabil timid sau
modest”. Trăsătura dominantă la care se înscriu cei mai mulți subiecți (26 din lotul A și 30
din lotul B) este: “deschis și / sau pline de energie, dar nu dominant și hiperactiv”. 25 de
subiecți din lotul A și 19 subiecți din lotul B sunt caracterizați la acest stil de trăsătură “foarte
social și deschis, plin de energie si entuziasm”, reflectând un Eu real foarte puternic. Un

133
număr mai mic de subiecți (9 din lotul A și 11din lotul B) sunt caracterizați la stilul expresiv
de trăsătură S 2: “puțin reținut , dar nu timid sau închis”.
Comparând fetele cu băieții pentru fiecare dintre cele două loturi, nu constatăm mari
diferențe, cu o singură excepție: în lotul A – băieții au ca trăsătură dominantă S 4 nu S 3.
În manifestarea stilului interpersonal a relații lor de atitudine și comportament între
indivizi, elocvente și dominante la ambele loturi sunt atitudinile afectuoase, comportamentul
“cald, înțelegător, atent și delicat”. La această trăsătură – S3 – scorurile sunt cele mai ridicate
respectiv 38 pentru lotul A și 36 pentru lotul B. Corespondentele corelative în planul stilului
intelectual demonstrează comportamente fundamentate pe structuri de judecată și gândire
logică, reguli de politețe, respecta te , scoruri în acest stil fiind la S 3 de 44 pentru lotul A,
respectiv 45 pentru lotul B.
Mica diferență de două puncte înregistrată în avantajul lotului A în S 3 la stilul
interpersonal relevă o deviere pozitivă lotului B cu două puncte în perimetrul trăs ăturii
“foarte darnic, întotdeauna poate să -și întrerupă drumul pentru a ajuta pe cineva la nevoie –
S4 (13 subiecți din lotul A și 15 subiecți din lotul B).
Scorul minim pentru ambele loturi este plasat la S 2, 9 subiecți din fiecare lot.
Această trăsătură marchează ușoare tendințe spre izolare, stil relativ dificil de relaționare,
dar totodată o persoană cu atribute plasate în limitele comunicării și înțelegerii. Nu pare a fi
vorba de o “forțare” a relațiilor în sens negativ ci probabil este vorba de o dis ponibilitate
spre detașare și ușoară izolare în situații problematice de o relativă dificultate. Valorile
corelează cu scorurile scăzute la ambele loturi – valoare 7 pentru lotul A și valoarea 8 pentru
lotul B – în stilul intelectual. Aici sesizăm “moderaț ie în însușirea unor idei noi sau ieșite
din comun”. Linia generală reflectă o calitate, tradiționalism și cumpătare.
Atât în planul stilului interpersonal cât și în planul stilului intelectual, nu există diferențe
semnificative între fetele și băieții ca re compun cele două loturi ( lotul A și lotul B ).
Unele diferențe între cele două loturi sunt sesizate la stilul de muncă – rezultat al
intercorelărilor între atitudini și aptitudini. Trăsătura dominantă pentru ambele loturi este S 3
( la aceasta înscriin du-se 38 de subiecți din lotul A și 27 de subiecți din lotul B ): “ eficient,
responsabil, de încredere, capabil să ducă cu sine treburile până la capăt “. 16 subiecți din
lotul A și 25 de subiecți din lotul B sunt caracterizați la acest stil de trăsătură S4 –
“perfecționist și foarte dedicat muncii “. Valorile cumulate ale scorurilor la cele două loturi
în caseta acestor două trăsături sunt apropiate ( 38 + 16 = 54 la lotul A si 27 + 25 = 52 la

134
lotul B ) ceea ce plasează peste media activismului și la maxi ma lui 90% din subiecții lotului
B și 86,6% din subiecții lotului A.
Doar 5 subiecți din lotul A și 6 din lotul B sunt caracterizați de trăsătura S 2: “ neglijent
fața de muncă și responsabilități, nu întotdeauna serios ( sub 10% ), iar un singur subiect din
lotul A și doi subiecți din lotul B se încadrează la S 1: “ pe undeva iresponsabil; poate
impulsiv s -au zăpăcit”.
Rezultatele stilului de muncă relevă implicații caracterial pozitive, o motivație pentru muncă
și calitățile: simț al responsabilității și încredere.
Diferențele înregistrate sunt doar ale ponderilor scorurilor în trăsătură și nu esențiale
distanțări.
Nici in cazul stilului de muncă nu s -au constatat diferențe semnificative între fetele și băieții
care compun cele două loturi.
Rezultatele înregistrate în stilul emoțional reflectă o grupare majoritară la ambele loturi în
S2 (37 de subiecți din lotul A si 40 de subiecți din lotul B – respectiv – 61,6% si 66,6% ), cu
semnificația unei bune rezistențe la stres, pe fondul unei relative stări de tensiune. Apreciem
că aceasta se explică printr -o supramotivație circumscrisă eforturilor de adaptare și integrare
eficientă pentru a câștiga încredere, având în vedere faptul că subiecții se găsesc în anul I de
facultate.
Observăm faptul că în S 1 se plase ază un procent de 20% pentru lotul A și 21,6% pentru lotul
B – studenții care manifestă o reacție mai amplă la stres în limitele bineînțeles ale
normalității.
Doar 9 subiecți din lotul A ( 15% ) și 6 subiecți din lotul B ( 10% ) sunt caracterizați la acest
stil de S 3: “in general celui și capabil să controleze evenimentele stresante. Un număr și mai
redus de subiecți (2 din lotul A ~ 3% și 1 din lotul B ~ 1,6% ) sunt “tot timpul temperați și
foarte rar mânioși, calmi în fața stresului“ (S 4).
Comparând fet ele cu băieții pentru fiecare dintre cele două loturi, nu constatăm diferențe
semnificative nici în cazul stilului emoțional.
La stilul intelectual se înregistrează scoruri apropiate pentru cele două loturi, plasate major
in S 3 (44 pentru lotul A si 45 pen tru lotul B) ~ 75%, în S 4 (9 subiecți din lotul A și 7 subiecți
din lotul B) , ceea ce evidențiază “o mare deschidere spre nou, receptivitate, stil imaginativ
și strategii optime de abordare a realității“.

135
Aceasta denotă flexibilitatea și fluiditatea struc turilor și în același timp cognitive, plasate la
acest self pe primul loc cu cel mai mare punctaj (44 pentru lotul A și 45 pentru lotul B) față
de celelalte stiluri. Dacă epicentru acestui self este intelectual – rațional, el este urmat
îndeaproape de stil ul interpersonal și de muncă – (valoare 38) pentru lotul A și de către stilul
emoțional – valoare 40 pentru lotul B (locul II).
În cazul lotului A, pe locul III se află stilul emoțional – valoare 37, pe când in cazul lotului
B – stilul interpersonal – valoare 36.
Pe ultimul loc, locul IV în cazul lotului A se găsește stilul expresiv – valoare 26, pe când în
cazul lotului B, pe locul IV avem stilul expresiv cu valoarea 13, iar pe ultimul loc – locul V
se găsește stilul de muncă – valoare 27.
Eul ideal – al doilea palier din structura Self -ului conturează cu pregnanță tendințele de
satisfacție și împlinire emoțională care le conferă cel puțin virtual studenților sentimentul de
împlinire și evitare a altor căutări și idealuri secundare, semn al maturității.
Ambele loturi putem spune că trăiesc sentimentul împlinirii, deoarece apar satisfăcute în
planul celor 5 stiluri, majoritar în I 1 și I 2. De asemenea, nu se înregistrează diferențe
semnificative între fete și băieți în cazul celor doua loturi.
1. Din analiza s corurilor înregistrate în Eul ideal pe primul loc se plasează stilul
intelectual cu valori sensibil egale pentru ambele loturi înregistrate la I 1 (41 lotul A și lotul B).
Aceasta exprimă tendința generală a ambelor loturi de conștientizare a apropierii faț ă de ideal
reconfirmând și în plan cazuitiv “satisfacția de apropierea față de noile idei și acceptarea lor”.
Doar 4 subiecți din lotul A și 3 din lotul B se înscriu izolat și manifestă tendința în F3” de a
face față mai bine contradicțiilor și nesiguranțe i, ”ceea ce apreciem ca fiind nesemnificativ.
Restul, de 15 subiecți din lotul A și 14 subiecți din lotul B manifestă tendința în F2” de a fi mai
deschiși spre noile idei.”
2. Pe locul doi în Eul ideal se plasează stilul interpersonal la ambele loturi cu o
valoare de 38 la lotul A și 42 la lotul B în I 1 (“satisfăcut de comportamentul față de ceilalți”),
iar în I 2 cu valori apropiate de 11 puncte la lotul A și 12 puncte la lotul B (“I -ar plăcea să fie un
pic mai cald cu ceilalți”). Doar 9 subiecți din lotul A ș i 3 din lotul B manifestă tendința de a
considera că sunt “prea darnici cu ceilalți”, suspiciune a unui Eu ce se consideră prea tolerant
și permisiv în fața celorlalți și relativ nesigur de felul în care trebuie să se manifeste. În ambele
loturi se găsesc câte doi subiecți cărora le -ar plăcea să fie un pic mai amabili sau mai înțelegători
“(I3). Un singur subiect din lotul B manifestă tendința de a considera că “I -ar plăcea să fie mai

136
distant și să se autoprotejeze. Acest caz unic nu ne apare însa ca elocve nt. Marea majoritate (~
68% din lotul A și 71,66% din lotul B) se apreciază ca fiind mulțumită, satisfăcută de
comportamentul lor față de ceilalți.
3. În ce privește poziția a treia apar diferențe între cele două loturi. La lotul A pe
locul trei în Eul ideal se plasează stilul emoțional cu 31 de puncte în I 1 “ satisfăcut de modul în
care își domină anxietățile”. Avem trei subiecți cărora le -ar plăcea “să fie mai calmi în situațiile
stresante (I 2), 20 de subiecți cărora le -ar plăcea “să -și exprime mai mult emoț iile (A 2) și 6
subiecți cărora le -ar plăcea să fie mai sentimentali” (A 3). In cazul lotului B pe locul trei se
plasează cu 35 de puncte stilul expresiv, și anume în I 1. Satisfacția studenților față de felul în
care se comportă social ne apare ca o tendință susținută în plan intelectual de o imagine despre
sine obiectivă și o estimare justă a capacităților intelectuale de care dispun. Nu ni se pare o nota
suficientă ci mai degrabă o trebuință conștientizată de a se lăsa modelați și străduința de
respectare a normelor disciplinare impuse, ceea ce solicită de la fiecare serioase eforturi și
energii declanșate în sine de recunoașterea necesității lor. 18 subiecți consideră că “le -ar plăcea
să fie mai deschiși” (F 2), 4 că “le -ar plăcea să fie un pic mai rezervați ” (A 2), iar la 3 subiecți le –
ar plăcea să fie mai sociabili și mai plini de viață” (I 3).
4. Pe locul patru în profilul Eul -ului ideal, la lotul A se plasează stilul expresiv care
înregistrează un scop de 30 de puncte în I 1: “satisfăcut de felul în care se com portă social“. 16
subiecți consideră că “le -ar place să fie un pic mai deschiși” (F 2), 4 că “le -ar place să fie mai
sociabili și mai plini de viață” (F 3). Doar 5 subiecți consideră că le -ar place să fie mai rezervați”
(A2), 2 că le -ar place să fie mai reți nuți” (A 3), iar 3 dintre ei “s -ar putea să aibă dorințe
nerealizate în viața socială” (I 4).
În cazul lotului B, pe locul patru în profilul Eului ideal se plasează stilul emoțional. Punctajul
maxim înregistrat în I 1 (33 de puncte peste 50%) marchează trăsăt ura “satisfăcut de modul
în care își domină anxietățile”. Un singur subiect afirmă că i -ar plăcea să fie mai calm în
situațiile stresante “(I 2)”, 9 subiecți că “le -ar plăcea să -și exprime mai mult emoțiile” (A 2),
14 că “le -ar plăcea să fie mai relaxați și mai siguri de ei “(I 3) și 3 că “le -ar plăcea să fie mai
sentimentali “(A 3)”.
5. Pe locul 5 în profilul Eului ideal se plasează stilul de muncă cu 20 de puncte
pentru lotul A în I 1 (cei plasați aici considerându -se mulțumiți de felul în care fac față
responsabilităților ivite) și cu 27 de puncte pentru lotul B în I 2 (subiecți cărora le -ar plăcea să
fie ceva mai eficienți). 17 subiecți din lotul A sunt caracterizați de trăsătura I 2, iar 22 de subiecți
din lotul B se plasează în I 1. Doar 2 subiecți din lotul A se consideră “un pic prea prinși de

137
muncă”, în timp ce 21 de subiecți din lotul A și 11 din lotul B consideră că “le -ar plăcea să fie
un pic mai responsabili” (I 3).
Eul anxio s (Eul temerilor) – cel al îndoielilor și nesiguranței ne oferă prin înregistrările
scorurilor relative și justificabile diferențieri datorate vârstei și experienței. Problema
îndoielii ce ține de inteligență și spiritul realist nu poate fi evitată în cont urarea unui Self, a
unei personalități, pentru ca și în funcție de acesta se structurează dezvoltarea personalității,
se îngrădesc sau se lărgesc anumite limite, anumite “pattern -uri“ de conduită și
comportament.
1. Din analiza scorurilor înregistrate în Eul anxios, pe primul loc se plasează stilul
emoțional, în cazul ambelor loturi în T 3 (cu 25 puncte pentru lotul A și 35 de puncte pentru lotul
B). Aceasta exprimă tendința generală a ambelor loturi de a manifesta “de -a nu avea o inima de
gheață”. 14 subiecți din lotul A (~ 25%) și 11 subiecți din lotul B (~ 18%)sunt caracterizați de
T1, adică “nu au temeri în privința controlării emoțiilor”. Câte 9 subiecți din ambele loturi (15%)
se plasează în T 2 (le este teamă că “nu pot să -și exprime emoțiile”). Doar 4 sub iecți din lotul A
manifestă temeri că “vor deveni prea iritabili sau stresați”. 8 subiecți din lotul A și 4 din lotul
B se plasează în T 4, fiind “prea interesați de controlul emoțiilor”.
2. Pe locul doi în Eul temerilor se plasează câte două stiluri în cazul ambelor loturi.
Stilul interpersonal și stilul intelectual (valoare 24 pentru lotul A) și stilul interpersonal și stilul
expresiv (valoare 30 pentru lotul B). Stilul interpersonal plasează scorul majoritar de 24 pentru
lotul A și 30 de puncte pentru lotul B în A 3, subiecților fiindu -le teama că devin egoiști și
insensibili. În ambele loturi se găsesc câte 13 subiecți care nu doresc schimbări în
comportamentul față de ceilalți. Un subiect din lotul A și 4 din lotul B sunt caracterizați de
trăsătura T 2 “le este teamă că vor deveni prea blânzi și serviabili cu ceilalți”, iar 15 subiecți din
lotul A și 7 din lotul B se tem că “vor deveni prea indiferenți și egocentriști” (A 2). Un număr
redus de subiecți (3 din lotul A – 5% și 1 din lotul B 1,5 %) sunt caracteri zați de trăsătura T 3:
“le este teamă că dau celorlalți prea mult din ei”. Iar un subiect din lotul A și 8 din lotul B s -ar
putea să aibă temeri inutile în privința menținerii “unui nivel optim de intimitate T 4”
Tot pe locul 2 în Eul anxios se situează în cazul lotului A și Eul intelectual – cu valoarea
24 (40%) în T 1, subiecții ne fiind interesați de modul în care își însușesc lucrurile noi. 13 subiecți
(21,6%) se caracterizează prin trăsătura A 2 “le este teamă că vor deveni nereceptivi la noile
idei”. Cât e 9 subiecți (15%) sunt plasați în T 3 (le este teamă că vor fi copleșiți de complexitatea
unor lucruri) și A 3 (le este teamă că vor deveni frigizi și incapabili să se adapteze rapid). Un
număr redus de subiecți – 4 (6,6%) sunt caracterizați de trăsătura T 2: “le este teamă că nu

138
respectă îndeajuns tradițiile” și doar un singur subiect se plasează în T 4 – “este prea interesat de
felul în care receptează ideile noi”.
În cazul lotului B pe locul doi alături de stilul interpersonal se situează și stilul expresiv,
cu 30 de puncte în A 3 (deci 50% din subiecți se tem că “vor deveni mai puțin sociabili și lipsiți
de energie”). 12 subiecți (20%) se plasează în T 4, adică au temeri puternice că vor schimba
modul de exprimare sau că -și vor pierde din forță. 9 sub iecți (15%) sunt caracterizați de
trăsătura A 2 (“le este teamă că nu se exprimă destul de deschis”), iar 5 subiecți (~ 8%) sunt
plasați în T 3 (“le este teamă să nu devină centrul atenției sau prea dominați”). Unui singur
subiect îi este teamă că se exprimă prea deschis.
3. În cazul lotului A, pe locul 3 în Eul anxios se situează stilul expresiv cu 23 de
puncte (~ 38%) în A 2, subiecților fiindu -le teamă că nu o exprimă destul de deschis. 16 subiecți
(26,6%) se plasează în T 3, 8 (13.3%) în T 4 și doar doi în T 2 (fiindu -le teamă că se exprimă prea
deschis).
4. Pe ultimul loc, locul 4 în Eul temerilor se situează în ambele loturi, stilul de
muncă (cu 20 de puncte în cazul lotului A) în A 3 – subiecților fiindu -le teamă să nu devină prea
indulgenți cu ei înșiși și cu 2 2 de punte în T 4 pentru lotul B – subiecții putând să aibă temeri
inutile în privința implicării în muncă. În cazul lotului A avem câte 13 subiecți (21,6%) plasați
în T 1 (care nu doresc schimbări în felul în care muncesc) și T 4 (care s -ar putea să aibă te meri
inutile în privința implicării sale în muncă), 6 subiecți (10%) caracterizați de trăsătura T 2 (cărora
le este teamă că vor deveni perfecționiști), 5% de A 2 (fiindu -le teamă că nu pot face față muncii),
3 subiecți (5%) sunt plasați în T 3 (“le este team ă că vor deveni prea prinși de muncă”). În cazul
lotului B, în manifestarea stilului de muncă, 18 subiecți (30%) sunt plasați în A 3, 9 (15%) în T 1,
7 (11,4%) în A 2, 3 (5%) în T 2 și doar un singur subiect în T 3 (acestuia fiindu -i teamă că va fi
prins de mun că).
Între fetele și băieții, care compun cele două loturi, există unele diferențe semnificative,
ilustrate în tabelele din anexă.
Profilul de ansamblu al Eului anxios redat de scorurile majore și repartizarea scorurilor minore,
la ambele loturi, ne indi că un coeficient ridicat de anxietate. Deci stresul și anxietățile necesare
unei evoluții normale a personalității îi plasează pe subiecții celor două loturi în banda medie
și submedie.
Temerile majore la ambele loturi sunt centrate în perimetrul trăsătu rilor de la T 3 și
exprimă dorința de a nu deveni mai puțin sociabil, sensibil sau mai egoiști, sesizând că sfera
intereselor comune care -i unesc prezintă și interesele contradictorii legate de performanțele
individuale. Această situație atrage după sine și o teamă difuză conștientizată de a nu preveni

139
mai “reci” față de ceilalți. Eforturile de adaptare în situații noi le insuflă de asemeni stresul în
legătură cu capacitățile de adaptare rapidă la noile situații.
Am aplicat testul χ2 rezultatelor obținute la testul Berkley.
Pentru Eul real, la ambele loturi, stilul intelectual a ieșit pe primul loc. Aplicând testul χ2 am
ajuns la concluzia că nu există nici o corelație între variabila sex și categoriile de trăsături S1,
S2, S3, S4 (χ2=0,070; df=2 și p=0,966 ; df=gradul de libertare; p=probabilitatea)

SEX * self real – stil intelectual / categorii

Crosstab

self real – stil intelectual /
categorii Total
15-21 22-28 29-35
SEX F Count 7 44 9 60
Expected Count 7.0 44.5 8.5 60.0
% within SEX 11.7% 73.3% 15.0% 100.0%
% within self real – stil
intelectual / categorii 50.0% 49.4% 52.9% 50.0%
% of Total 5.8% 36.7% 7.5% 50.0%
M Count 7 45 8 60
Expected Count 7.0 44.5 8.5 60.0

140
% within SEX 11.7% 75.0% 13.3% 100.0%
% within self real – stil
intelectual / categorii 50.0% 50.6% 47.1% 50.0%
% of Total 5.8% 37.5% 6.7% 50.0%
Total Count 14 89 17 120
Expected Count 14.0 89.0 17.0 120.0
% within SEX 11.7% 74.2% 14.2% 100.0%
% within self real – stil
intelectual / categorii 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 11.7% 74.2% 14.2% 100.0%

Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square .070(a) 2 .966
Likelihood Ratio .070 2 .966
N of Valid Cases 120
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 7.00.

141
La celelate Eu -ri (Eul ideal și Eul anxios) testul χ2 nevalid pentru toate stilurile
(frecvența teoretică este mai mică decât 5).
Singura comparație care a mai putut fi făcută a fost între loturi (Lotul de la ANI și Lotul
de control), ajungându -se la concluzia că nu există nici o diferență semnificativă din punct
de vedere al trăsăturii care predomină ( χ2=1.234; df=2; p=0.540).

loturi * self real – stil intelectual / categorii
Crosstab(a)

self real – stil intelectual /
categorii Total
15-21 22-28 29-35
loturi lot
A Count 4 23 3 30
Expected Count 3.5 22.0 4.5 30.0
% within loturi 13.3% 76.7% 10.0% 100.0%
% within self real – stil
intelectual / categorii 57.1% 52.3% 33.3% 50.0%
% of Total 6.7% 38.3% 5.0% 50.0%
lot
B Count 3 21 6 30
Expected Count 3.5 22.0 4.5 30.0
% within loturi 10.0% 70.0% 20.0% 100.0%

142
% within self real – stil
intelectual / categorii 42.9% 47.7% 66.7% 50.0%
% of Total 5.0% 35.0% 10.0% 50.0%
Total Count 7 44 9 60
Expected Count 7.0 44.0 9.0 60.0
% within loturi 11.7% 73.3% 15.0% 100.0%
% within self real – stil
intelectual / categorii 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 11.7% 73.3% 15.0% 100.0%
a SEX = F

Chi-Square Tests(b)

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 1.234(a) 2 .540
Likelihood Ratio 1.254 2 .534
Linear -by-Linear Association .987 1 .320
N of Valid Cases 60

143
a 4 cells (66.7%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 3.50.
b SEX = F

După ce am analizat rezultatele obținute la testul Berkeley, am trecut la analizarea
datelor obținute în urma aplicării testului E.P.I.
Pentru a sintetiza rezultatele subiecților la testul E.P.I. le -am trecut în tabelele din anexa
nr.2 tabelele 1, 2, 3, 4 care conțin rezultatele pentru fiecare individ în parte, tabelul 5 care
conține medi ile obținute la cele două loturi, diferențiat pentru fete și băieți; tabelele 6 și 7
care conțin datele centralizate (frecvențele) și tabelele 8, 9, 10, 11, 12 și 13 care cuprind
repartiția subiecților în cadranul psihologic al caracterului. Le -am notat de asemenea, în
funcție de două mari axe ale personalității: extravertirea și echilibrul. Aceste două axe sunt
fundamentale, după cum au arătat lucrările psihologilor H.J.Eysenck – „The Structure of
Human Personality” și P.E.Vernon –„ Personality Tests and A ssessments”.
Axa extravertire este reprezentată orizontal, gradată în puncte, de la 10 (extroversie pură) la
0 (introversie pură), trecând printr -un punct 5 care corespunde unei personalități
intermediare.
Axa echilibrului reprezentată vertical este de ase menea gradat în 11 puncte, de la 0 (echilibru
perfect) la 10 (personalitate puțin echilibrată) ea trece și printr -un punct 5 reprezentând o
personalitate intermediară nici perfectă și nici dezechilibrată.
Analizând comparativ lotul A și lotul B, pentru lot ul A pe axa extravertire se găsesc 26 de
subiecți cu note de la 10 la 6 ( deci extrovertiți ), 8 cu note de la 4 la 2 ( deci introvertiți ) și
26 care au obținut nota 5, deci o personalitate intermediară.
Observând că avem doi subiecți care au obținut nota 10 (extroversia pură), dar nici un subiect
care să fi obținut nota 0 (introversie pură ).
În ce privește diferențierea între fetele și băieții din lotul A, observăm că fetele sunt mai
extrovertite decât băieții: din cele 30 de fete care compun lotul A 17 sunt extrovertite, 11 au
o personalitate intermediară și doar 2 sunt introvertite, în schimb doar 9 dintre băieți au
înclinații spre extroversie, 6 spre introversie, cei mai mulți dintre ei (15) având o
personalitate intermediară. În cazul lotului B, pe a xa extravertire, 27 de subiecți au obținut

144
note de la 6 la 9 (deci sunt extrovertiți), 17 au obținut notele 4, 3 sau 2 (deci sunt introvertiți),
16 dintre ei obținând nota 16, deci având o personalitate intermediară.
Observăm că în lotul B nu avem nici un subie ct care să fi obținut nota 10 ( extroversie pură )
sau nota 0 ( introversie pură ).
În ce privește diferențele între fete și băieți în acest lot nu constatăm mari diferențieri
extrovertiți sunt 14 băieți și 13 fete, introvertiți sunt 8 băieți și 9 fet e, personalitate
intermediară având câte 8 fete și 8 băieți.
Nici în ce privește axa echilibrului, reprezentată vertical, nu există diferențe semnificative
între cele două loturi.
Astfel, în lotul A, pe axa echilibrului, 24 de subiecți au obținut note de la 4 la 1 ( tinzând
deci spre echilibru, calm ), 23 au obținut note între 6 și 8 (tinzând spre nevrozism), în timp
ce 13 subiecți au o personalitate intermediară (nota 5).
Nici un subiect nu au obținut nota 0 (calm absolut) sau nota 9 sau 10 (nevrozism), marea
majoritate a răspunsurilor subiecților testați situându -se în jurul punctului 5.
În ce privește diferențele între fete sau băieți, am putea spune că băieții sunt puțin mai calmi
(12 dintre ei obținând note sub 5 și doar 9 dintre fete). Note peste 5, ceea ce indică o tendință
spre nevrozism au obținut 14 fete și 12 băieți. Nota 5 au obținut 6 băieți și 7 fete
(personalitate intermediară).
În lotul B, pe axa echilibru, 26 de subiecți au obținut note de la 4 la 2 (tinzând spre
calm), 24 tind spre nevroz ism (note de la 6 la 9), iar 10 dintre ei au obținut nota 5
(personalitate intermediară). Nota 0 sau 10 (extremele – calm absolut sau nevrozism) ne
fiind obținute de nici un subiect.
În privința diferențierilor dintre fetele și băieții care compun acest l ot, acestea sunt
nesemnificative: 13 fete și 12 băieți fiind extrovertiți și toți atâția introvertiți; 4 fete și 5 băieți
având personalitate intermediară (nota 5).
În ce privește încadrarea în tipul temperamental – în cazul lotului A majoritatea
subiecți lor sunt sangvinici sau colerici, neexistând diferențe mari între fete și băieți (cei mai
mulți dintre subiecți se află la intersecția sangvinicului cu flegmaticul sau cu colericul). Deci,
marea majoritate sunt optimiști, vorbăreți, plini de viață, fără gr iji, buni conducători și de
încredere.

145
Pentru lotul B, predomină temperamentul sangvinic și melancolia, cei mai mulți subiecți
aflându -se la intersecția sangvinicului cu flegmaticul sau cu colericul (la fel ca și în cazul
lotului A) sau a melancolicului c u flegmaticul.
Nu se constată diferențe semnificative între fete și băieții marea majoritate a subiecților fiind
fără griji, buni conducători și de încredere.
Pentru a releva eventualele diferențe specifice între loturi am aplicat testul χ2.
Rezultatele obținute ne -au condus la următoarele concluzii :
• Nu există corelații între variabila sex și variabila nevrozism, luând în considerare
toate cele patru loturi de subiecți (lotul A – fete, lotul A – băieți, lotul B – fete
și lotul B – băieți) : χ2 =8,911, d f=6 și p=0.179

Crosstab

tipuri nevrozism
Total
extra intrem intro
lot fete A Count 7 19 4 30
Expected Count 6.0 16.3 7.8 30.0
% within lot 23.3% 63.3% 13.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 29.2% 29.2% 12.9% 25.0%
% of Total 5.8% 15.8% 3.3% 25.0%
baieti A Count 3 17 10 30
Expected Count 6.0 16.3 7.8 30.0

146
% within lot 10.0% 56.7% 33.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 12.5% 26.2% 32.3% 25.0%
% of Total 2.5% 14.2% 8.3% 25.0%
fete B Count 9 11 10 30
Expected Count 6.0 16.3 7.8 30.0
% within lot 30.0% 36.7% 33.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 37.5% 16.9% 32.3% 25.0%
% of Total 7.5% 9.2% 8.3% 25.0%
baieti B Count 5 18 7 30
Expected Count 6.0 16.3 7.8 30.0
% within lot 16.7% 60.0% 23.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 20.8% 27.7% 22.6% 25.0%
% of Total 4.2% 15.0% 5.8% 25.0%
Total Count 24 65 31 120
Expected Count 24.0 65.0 31.0 120.0
% within lot 20.0% 54.2% 25.8% 100.0%
% within tipuri nevrozism 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%

147
% of Total 20.0% 54.2% 25.8% 100.0%

Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 8.911(a) 6 .179
Likelihood Ratio 9.527 6 .146
Linear -by-Linear Association .294 1 .587
N of Valid Cases 120
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 6.00.

• În ceea ce privește variabila extroversie, comparația între cele patru loturi nu
poate fi făcută deoarece testul χ2 nu este valid (la două dintre celulele tabelului
frecvența teoretică este mai mică decât 5).

În continuare am comparat loturile în întregim e, ajun gând la concluziile :
• Nu există corelații între rezultatele obținute în lotul de la ANI (lot A) și studenții
de la facultățile civile (lot B) în ceea ce privește variabila extroversie :
χ2=4.453; df=2 ; p=0.108

148
Distribuția subiecților pe loturi -* tipuri extroversie
Crosstab

tipuri extroversie
Total
extra intrem intro
L 1 Count 16 39 5 60
Expected Count 11.5 43.5 5.0 60.0
% within L 26.7% 65.0% 8.3% 100.0%
% within tipuri extroversie 69.6% 44.8% 50.0% 50.0%
% of Total 13.3% 32.5% 4.2% 50.0%
2 Count 7 48 5 60
Expected Count 11.5 43.5 5.0 60.0
% within L 11.7% 80.0% 8.3% 100.0%
% within tipuri extroversie 30.4% 55.2% 50.0% 50.0%
% of Total 5.8% 40.0% 4.2% 50.0%
Total Count 23 87 10 120
Expected Count 23.0 87.0 10.0 120.0
% within L 19.2% 72.5% 8.3% 100.0%

149
% within tipuri extroversie 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 19.2% 72.5% 8.3% 100.0%

Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 4.453(a) 2 .108
Likelihood Ratio 4.550 2 .103
Linear -by-Linear Association 2.543 1 .111
N of Valid Cases 120
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 5.00.

• De asemenea, nu există corelații nici pentru variabila nevrozism: χ2=1.711;
df=2 ; p=0.425.

Distribuția subiecților pe loturi * tipuri nevrozism
Crosstab

tipuri nevrozism
Total
extra intrem intro

150
L 1 Count 10 36 14 60
Expected Count 12.0 32.5 15.5 60.0
% within L 16.7% 60.0% 23.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 41.7% 55.4% 45.2% 50.0%
% of Total 8.3% 30.0% 11.7% 50.0%
2 Count 14 29 17 60
Expected Count 12.0 32.5 15.5 60.0
% within L 23.3% 48.3% 28.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 58.3% 44.6% 54.8% 50.0%
% of Total 11.7% 24.2% 14.2% 50.0%
Total Count 24 65 31 120
Expected Count 24.0 65.0 31.0 120.0
% within L 20.0% 54.2% 25.8% 100.0%
% within tipuri nevrozism 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 20.0% 54.2% 25.8% 100.0%

Chi-Square Tests

151

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 1.711(a) 2 .425
Likelihood Ratio 1.716 2 .424
Linear -by-Linear Association .018 1 .893
N of Valid Cases 120
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 12.00.

Utilizând același test, χ2, am comparat fetele cu băieții :
• Pentru variabila extroversie, la lotul A, această comparație nu poate fi făcută,
testul χ2 nefiind valid (la două dintre celule tabelului frecvența teoretică este
mai mică decât 5)
Distribuția subiecților în funcție de sex si extroversie (lotul A)
Crossta b(a)

tipuri extroversie
Total
extra intrem Intro
sex fete Count 10 18 2 30
Expected Count 8.0 19.5 2.5 30.0
% within sex 33.3% 60.0% 6.7% 100.0%
% within tipuri extroversie 62.5% 46.2% 40.0% 50.0%

152
% of Total 16.7% 30.0% 3.3% 50.0%
baieti Count 6 21 3 30
Expected Count 8.0 19.5 2.5 30.0
% within sex 20.0% 70.0% 10.0% 100.0%
% within tipuri extroversie 37.5% 53.8% 60.0% 50.0%
% of Total 10.0% 35.0% 5.0% 50.0%
Total Count 16 39 5 60
Expected Count 16.0 39.0 5.0 60.0
% within sex 26.7% 65.0% 8.3% 100.0%
% within tipuri extroversie 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 26.7% 65.0% 8.3% 100.0%
a L = 1

Chi-Square Tests(b)

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 1.431(a) 2 .489

153
Likelihood Ratio 1.443 2 .486
Linear -by-Linear Association 1.295 1 .255
N of Valid Cases 60
a 2 cells (33.3%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 2.50.
b L = 1

• Nu există nici o corelație între sex și tipurile de nevrozism în cazul lotului A :
χ2=4.283; df=2 ; p=0.118.

Distribuția subiecților în funcție de sex și nevrozism
(lotul A)
Crosstab(a)

tipuri nevrozism
Total
Extra intrem intro
sex fete Count 7 19 4 30
Expected Count 5.0 18.0 7.0 30.0
% within sex 23.3% 63.3% 13.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 70.0% 52.8% 28.6% 50.0%
% of Total 11.7% 31.7% 6.7% 50.0%

154
baieti Count 3 17 10 30
Expected Count 5.0 18.0 7.0 30.0
% within sex 10.0% 56.7% 33.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 30.0% 47.2% 71.4% 50.0%
% of Total 5.0% 28.3% 16.7% 50.0%
Total Count 10 36 14 60
Expected Count 10.0 36.0 14.0 60.0
% within sex 16.7% 60.0% 23.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 16.7% 60.0% 23.3% 100.0%
a L = 1

Chi-Square Tests(b)

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 4.283(a) 2 .118
Likelihood Ratio 4.413 2 .110

155
Linear -by-Linear Association 4.143 1 .042
N of Valid Cases 60
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 5.00.
b L = 1

• La lotul B se întâmplă la fel : pentru variabila extroversie, testul χ2 nu este valid
și nu există nici o corelație între variabila sex și tipurile de nevrozism: χ2=3,362
; df=2 și p=0.186.

Distribuția subiecților în funcție de sex și nevrozism
(lotul B)
Crosstab(a)

tipuri nevrozism
Total
Extra intrem intro
sex fete Count 9 11 10 30
Expected Count 7.0 14.5 8.5 30.0
% within sex 30.0% 36.7% 33.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 64.3% 37.9% 58.8% 50.0%
% of Total 15.0% 18.3% 16.7% 50.0%
baieti Count 5 18 7 30

156
Expected Count 7.0 14.5 8.5 30.0
% within sex 16.7% 60.0% 23.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 35.7% 62.1% 41.2% 50.0%
% of Total 8.3% 30.0% 11.7% 50.0%
Total Count 14 29 17 60
Expected Count 14.0 29.0 17.0 60.0
% within sex 23.3% 48.3% 28.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 23.3% 48.3% 28.3% 100.0%
a L = 2

Chi-Square Tests(b)

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 3.362(a) 2 .186
Likelihood Ratio 3.398 2 .183
Linear -by-Linear Association .032 1 .858

157
N of Valid Cases 60
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 7.00.
b L = 2

Făcând comparația pe loturi, pentru același sex am obținut următoarele
rezultate :
• Comparând fetele de la lotul A cu fetele de la lotul B, pentru variabila
extroversie testul nu este valid (există două celule în tabel pentru care frecvența
teoreti că este mai mică decât 5).

• Din punct de vedere al nevrozismului, nu există diferențe semnificative între
fetele aparținând celor două loturi : χ2=4,955 ; df=2 și p=0.084.

tipuri nevrozism -fete A*fete B
Crosstab(a)

tipuri nevrozism
Total
extra intrem Intro
L 1 Count 7 19 4 30
Expected Count 8.0 15.0 7.0 30.0
% within L 23.3% 63.3% 13.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 43.8% 63.3% 28.6% 50.0%

158
% of Total 11.7% 31.7% 6.7% 50.0%
2 Count 9 11 10 30
Expected Count 8.0 15.0 7.0 30.0
% within L 30.0% 36.7% 33.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 56.3% 36.7% 71.4% 50.0%
% of Total 15.0% 18.3% 16.7% 50.0%
Total Count 16 30 14 60
Expected Count 16.0 30.0 14.0 60.0
% within L 26.7% 50.0% 23.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 26.7% 50.0% 23.3% 100.0%
a sex = fete

Chi-Square Tests(b)

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 4.955(a) 2 .084

159
Likelihood Ratio 5.067 2 .079
Linear -by-Linear Association .526 1 .468
N of Valid Cases 60
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 7.00.
b sex = fete

• Comparând băieții de la lotul A cu băieții de la lotul B testul χ2 este nevalid atât
pentru variabila extroversie, cât și pentru variabila nevrozism.

Am comparat fetele din ambele loturi (cele 30 aparținând lotului A și cele 30 din lotul B)
cu toți băieți i, obținând următoarele rezultate:
• Nu există nici o corelație între variabila sex și extroversie : χ2=2,694 ; df=2 și
p=0.260.

* tipuri extroversie
Crosstab

tipuri extroversie
Total
extra intrem intro
sex fete Count 15 40 5 60
Expected Count 11.5 43.5 5.0 60.0

160
% within sex 25.0% 66.7% 8.3% 100.0%
% within tipuri extroversie 65.2% 46.0% 50.0% 50.0%
% of Total 12.5% 33.3% 4.2% 50.0%
baieti Count 8 47 5 60
Expected Count 11.5 43.5 5.0 60.0
% within sex 13.3% 78.3% 8.3% 100.0%
% within tipuri extroversie 34.8% 54.0% 50.0% 50.0%
% of Total 6.7% 39.2% 4.2% 50.0%
Total Count 23 87 10 120
Expected Count 23.0 87.0 10.0 120.0
% within sex 19.2% 72.5% 8.3% 100.0%
% within tipuri extroversie 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 19.2% 72.5% 8.3% 100.0%

Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)

161
Pearson Chi -Square 2.694(a) 2 .260
Likelihood Ratio 2.728 2 .256
Linear -by-Linear Association 1.538 1 .215
N of Valid Cases 120
a 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 5.00.

• De asemenea nu există nici o corelație între variabila sex și tipurile de nevrozism
: χ2=3,342 ; df=2 și p=0.188.

* tipuri nevrozism
Crosstab

tipuri nevrozism
Total
extra intrem intro
sex fete Count 16 30 14 60
Expected Count 12.0 32.5 15.5 60.0
% within sex 26.7% 50.0% 23.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 66.7% 46.2% 45.2% 50.0%
% of Total 13.3% 25.0% 11.7% 50.0%
baieti Count 8 35 17 60

162
Expected Count 12.0 32.5 15.5 60.0
% within sex 13.3% 58.3% 28.3% 100.0%
% within tipuri nevrozism 33.3% 53.8% 54.8% 50.0%
% of Total 6.7% 29.2% 14.2% 50.0%
Total Count 24 65 31 120
Expected Count 24.0 65.0 31.0 120.0
% within sex 20.0% 54.2% 25.8% 100.0%
% within tipuri nevrozism 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%
% of Total 20.0% 54.2% 25.8% 100.0%

Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2 -sided)
Pearson Chi -Square 3.342(a) 2 .188
Likelihood Ratio 3.394 2 .183
Linear -by-Linear Association 2.198 1 .138
N of Valid Cases 120

163
+e42,0gza 0 cells (.0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is
12.00.

164
CAPITOLUL VIII

8.1. CONCLUZII
În urma analizei și interpretării statistice a datelor, observăm că există o corespondență
între extroversie și o înaltă imagine de sine și invers, între introversie și o imagine de sine
scăzută.
Pentru a ne verifica ipotezele, am pus în corespondență datele obținute la Eul actual și
la Eul ideal din testul lui Berkley cu notele obținute la extroversie în testul E.P.I. și invers, datele
obținute la Eul anxios în testul lui Berkley cu notele obținute la nevrozism în testul lui Eysenck.
Am analizat mai întâi prima ipoteză : corespondența între o imagine de sine înaltă și
tendința subiecților spre extroversie. Astfel, în testul lui Berkley, analizând subiecții în
conformitate cu primul p alier, Eul real, cei mai mulți dintre aceștia sunt sociabili și deschiși,
plini de energie și entuziasm și având o bună rezistență la stres.
Conform celui de -al doilea palier din structura Self -ului – Eul ideal, se conturează cu
pregnanță tendințele de satisfacție și împlinire emoțională a subiecților, semn al maturității.
Aproximativ 65% dintre subiecți se declară satisfăcuți de comportamentul față de ceilalți´´ și
doar 15%% consideră că ,,le -ar plăcea să fie puțin mai calzi cu ceilalți´´.
În ceea ce privește extroversia subiecților măsurat în testul E.P.I. majoritatea
studenților sunt extrovertiți (26 din 60 – 43,3%), doar 8% – introvertiți, 43,3% având
personalitate intermediară, ceea ce verifică ipoteza noastră.
Concluzia rezultată din aplicarea t estului lui Berkley, referitoare la faptul că fetele au o
imagine de sine ușor mai înaltă decât băieții, am pus -o în corespondență cu faptul că ele sunt
și ceva mai extrovertite, ceea ce verifică încă o dată ipoteza noastră.
Am pus în relație și rezultate le obținute la testul lui Berkley pentru cel de -al treilea
palier din structura Self -ului – Eul anxios cu datele obținute pe axa echilibrului la testul E.P.I.,
unde observăm o corespondență între nevrozism și un Eu anxios pronunțat. Cei mai mulți
subiecți au obținut note de la 4 la 1, tinzând spre echilibru, calm, mai puțini manifestând
tendințe spre nevrozism. Din datele analizate a rezultat că băieții sunt ceva mai calmi decât
fetele.

165
O concluzie interesantă care a rezultat din interpretarea datelor este că subiecții cu o
imagine de sine înaltă, deci mai conștienți de sine sunt și mai realiști, mai obiectivi
(conștientizarea imaginii de sine la majoritatea subiecților a dus la tendințe spre extroversie).
Cei introvertiți sunt astfel datorită faptului că a u o imagine de sine scăzută, care I -a făcut mai
anxioși, mai temători în relațiile cu ceilalți.
Concluziile noastre contrazic rezultatele cercetărilor lui Rotter, care spune că
persoanele orientate spre exterior cred foarte puțin în posibilitatea de a -și controla propria
viață, în prezent sau în viitor, din care cauză nu văd valoarea efectuării unui efort minim pentru
a-și îmbunătăți situația, spre deosebire de cele orientate spre interior, care considerăcă au un
adevărat control asupra propriilor lor vieț i și se comportă în concordanță. Rotter consideră că
aceștia se prezintă la un nivel mai înalt la sarcinile de laborator, sunt mai puțin susceptibili la
încercările de -a fi influențați, acordă o valoare mai mare abilităților și achizițiilor personale
pentr u a-și ghida comportamentul. În plus, Rotter consideră că persoanele introvertite pot să –
și sume mai bine responsabilitatea pentru acțiunile lor decât cei orientați spre exterior,
afirmând chiar că există o serie de dovezi care sugerează faptul că oamenii orientați spre
exterior ,, ar putea fi mai sănătoși mintal´´(Phares, 1976).

166
Bibliografie

1. Adams, G.R. ; Gullota, T. – „Adolescent Life Experiences”, California, Books/Cole
Publishing Company 1983.
2. Adler, A. – „Cunoașterea omului”, București, Editura IRI, 1996.
3. Adler, A. – „Sensul vieții”, București, Editura IRI, 1995.
4. Alexandrescu, I. – „Persoană, personalitate, personaj”, Iași, Editura Junimea, 1988.
5. Allport, G . – „Structura și dezvoltarea personalității”, București, Editura Didactică,
1981.
6. Bandura, A ., R. H. Walters – „Social learning and Personality Development”, New York,
Holt, Pinehart and Winston, 1963.
7. Bergson H, – „Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței”, Cluj – Napoca, Editura
Dacia, 1993.
8. Bogatu, H . – „Implicații psihosociale ale imaginii de sine”, Revista de psihologie,
numărul 4/1981.
9. Bradford – Brown, B., Lohr,M., – „Affiliation and Adolescent Self -esteem”, Journal of
Personality and Social Psychology, nr. 1, Peer -Group, 1987.
10. Cattell, R.B . – „Confirmation and clasification of primary factors” în „Psychometrica”,
nr.16, 1947.
11. Ceauși, V. – „Autocunoaștere și creație”, București, Editura Militară, 1983.
12. Chelcea, A. , Chelcea, S. – „Cunoașterea de sine – condiție a înțelepciunii”, București,
Editura ALL, 1986.
13. Chelcea, A. , Chelcea, S. – „Din universul autocunoașterii”, București, Editura Militară,
1990.
14. Chelcea, S. – „Lungul drum spre tine însuți”, București, Editura Militară, 1998.
15. Coeam, W. Richard – „The Optimal Personality : An empirical an d theoretical analysis”,
New York, Columbia University Press, 1974.
16. Costa, P.T., Crae, R.R. – „Validation of the five factor model of personalitz across
instruments of observers” în „Journal of personality and Social Psychology.
17. Damon, W., Nard , D. – „Understanding in childhood and adolescence”, New – York,
Cambridge University Press, 1991.
18. Doise, W., Deschamps, J.C., Mugny, G., 1996 – „Psihologie socială experimentală”, Iași,
Editura Polirom, 1996.
19. Dicționar de psihologie – Larousse, București, Editur a Univers Enciclopedic, 1996.
20. Dicționar de sociologie – Larousse, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
21. Dicționar de psihologie socială – București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.
22. Dicu, A. – „Conștiință și comportament”, Timișoara, Ed itura Facla, 1977.
23. Diggory, J.C. – „Self -evaluation”, New -York, Wiley, 1966.
24. Ey, H. – „Conștiința”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
25. Eysenck, H.J. – „A model for personality”, Springer -Verly, Berlin, Heidelberg, New -York,
1981.
26. Eysenc k, H.J., Eysenck, H.J. – „Personality and Individual Differences of Natural Science
Approach”, New -York, Plenum Press, 1985.
27. Falchikov, H. – „Adolescents” în „Images of adolescens” nr.2/1989.
28. Fisher , J., Corcoral, K. – „Measures for clinical practice”, N ew-York, Free Press of New –
York, 1994.

167
29. Goldberg, L.R., 1993 – „The structure of Phenotipic Personality Traits” în „American
Psychologist”, nr.11/1993.
30. Goldberg, L.R., Peabody, D. – „Some determinants of factor structures from
personality trait descriptors” în „Journal of Personality and Social Psychology”,
nr.57/1989.
31. Golu, M. – „Dinamica personalității”, București, Editura Geneze, 1993
32. Grand Dictionnaire de la psychologie , Paris, Larousse, 1991.
33. Halt, C.S., Lindsay, G. – „Theories of Personality”, New -York, Wiley, 1970.
34. Holdevici, I. – „Psihologia succesului”, București, Editura Curs, 1993.
35. Holdevici, I. – „Autosugestie și relaxare”, București, Editura Ceres, 1995.
36. Holdevici, I. – „Sugestiologie și psihoterapie sugestivă”, bucurești, Editura Victor, 1995.
37. Holdevici, I. – „Elemente de psihoterapie”, București, Editura ALL 1998.
38. Holdevici, I. – „Gândirea pozitivă”, București, Editura Științifică și Tehnică, 1999.
39. Hurlack, E.B. – „Adolescent development”, New -York, University of Pennsylvania,
1967.
40. Iluț, P., Radu, I. – „Psihologie socială”, Cluj, Editura Exil SRL, 1994.
41. Jung, C.G. – „Puterea sufletului”, București, Editura Anima, 1994.
42. Jung, C.G. – „Descrierea tipurilor psihologice”, vol. 2, București, Editura Anima, 1994.
43. Kelly, G.A. – „The psychology of pers onal constructs”, New -York, Morton, 1955.
44. Kelly, G.A. – „A theory of personality”, New -York, Morton, 1963.
45. Krahe, B. – „Personality and Social Psichology Towards a Synthesis”, London, Sage
Publications, 1992.
46. Leonhard, K. – „Personalități accentuate în viață și în literatură”, București, Editura
Enciclopedică Română, 1972.
47. Minulescu, M. – „Chestionarele de personalitate în evaluare psihologică”, București,
Editura Garell Publishing, 1996.
48. Pavelcu, V. – „Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității”, București, Editura
Didactică, 1982.
49. Păcurar, D.C. – „De la aspirații și idealuri profesionale la decizii în adolescență”,
București, Editura Didactică și Pedagogică,1987.
50. Perju – Liiceanu, A. – „Cunoașterea de sine și comportamentul autoevaluativ” în
„Rev ista de psihologie” nr. 1/1981.
51. Popescu – Ileveanu, P. – „Dicționar de psihologei”, București, Editura Albatros, 1978.
52. Prună, T. – „Conștiința de sine la adolescență”, subcapitol în P. Brânzei – „Adolescență
și adaptare”, Iași, Editura Junimea, 1970.
53. Rice, F.P. – „The adolescent”, Boston, Allyn and Bacon Inc., 1975.
54. Rogers, C. R. – „Le developpment de la personne”, Paris, Duned, 1966.
55. Roșca, M.,1972 – „Metode de psihodiagnostic”, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1972.
56. Schultz, D. – „Theories of p ersonality”, Pacific Grove, Books/Cole, 1986.
57. Simionescu, Al. – „Sugestie și autosugestie”, București, Editura Nicolescu, 1995.
58. Șchiopu, V., Demetrescu, R., Zlate, R. – „Dicționar enciclopedic de psihologie”,
București, Tipografia Universității, 3 volume, 1979.
59. Șchiopu, V., Verza, E. – „Adolescență, personalitate și limbaj”, București, Editura
Albatros, 1989.
60. Șchiopu, U. (coord.) . – „Dicționar de psihologie”, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1998.

168
61. Șchiopu, V., Verza, E. – „Psihologia vârstelor”, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1981.
62. Șerbănescu, D. – „Cunoașterea de sine și comportarea etică e elevilor”, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
63. Teodorescu, S. – „Dinamica personalității psihice în adolescență” subcapitol în P.
Brânzei – „Adolescență și adaptare”, Iași, Editura Junimea, 1970.
64. Tupes, E.C., Christal, R.E. – „Stability of personality trait rating factor obtained under
diverse conditions”, Lakland Air Force Base, Texas, 1958.
65. Vander -Zanden, J.W., 1994 – „Human develo pment”, New -York, McGraw -Hill Book
Company, 1994.
66. Veliciov, P., 1994 – „Psihologia vârstelor”, Timișoara, Tipografia Universității din
Timișoara, 1994.
67. Verza, E. – „Psihologia vârstelor”, București, Editura Hyperion, 1993.
68. Zapan, Ghe. – „Cunoașterea person alității semenilor”, București, Editura Militară,
1992.
69. Zapan, Ghe. – „Cunoașterea și aprecierea obiectivă a personalității”, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1984.
70. Zlate, M. – „Cine sunt eu? – o probă de cercetare și cunoaștere a eului și personalită ții”,
în „Revista de psihologie” nr. 4/1989.
71. Zlate, M – „De la topografia personalității la personalitatea optimală” în „Pe vițe de
psihologie”, nr.2 / 1990.
72. Zlate, M – „BIG -FIVE – o tendință accentuată în studiul personalității” în „Revista de
psihologie”, nr.4/1994.