ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII MIHAI VITEAZUL [623439]

1
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII ” MIHAI VITEAZUL ”
MASTER PSIHOLOGIE -INFORMAȚII

LUCRARE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
CONFERENȚIAR UNIVER SITAR DOCTOR
CERASELA TUDOSE

ABSOLVENT: [anonimizat]. STOENICĂ Marius Cătălin

– BUCUREȘTI anul –
2017

2
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII
Nr. ______________ din ______________

PLUTONIER
STOENICĂ Marius Cătălin

LUCRARE DISERTAȚIE

TEMA: COMUNICAREA NONVERBALĂ ”INTUIȚIA
NECUVINTELOR”

Conducătorul de MASTERAT
CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DOCTOR
CERASELA TUDOSE

STOENICĂ Marius Cătălin

Teză elaborată în vederea obținerii
titlului de MASTERAND: [anonimizat] –
2017

3
ROMÂNIA
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII
Nr. ______________ din ______________

PLUTONIER
STOENICĂ Marius Cătălin

REZUMATUL
LUCRĂRII DE DISERTAȚIE
ÎN DOMENIUL ȘTIINȚE MILITARE ȘI INFORMAȚII

Comunicarea nonverbala este o componentă vitală în viața cotidiană, fie că participăm
la un interviu, fie că susținem un discurs sau o discuție liberă suntem puși in situația in care se
solicită mult autocontrol, comunicarea nonverbală și limbajul trupului fiind componente
primordiale ale succesului personal. Acest lucru se întâmplă deoarece di n totalul mesajelor
transmise de o persoană și reținute de interlocutor; 7% sunt verbale, 38% para verbale iar 55%
sunt la nivelul comunicării nonverbale.

Conducătorul de masterat
CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DOCTOR
CERASELA TUDOSE

STOENICĂ Marius Că tălin

– BUCUREȘTI anul –
2017

4
INTUIȚIA NECUVINTELOR

STOENICĂ MARIUS -CĂTĂLIN

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC CONFERENȚIAR UNIVERSITAR CERASELA TUDOSE
”ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII”
MIHAI VITEAZUL
[anonimizat]

5
CUPRINS

1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 7
2. Comunicarea fără cuvinte. Limbajul trupului și limbajul ………………………….. ….. 10
nonverbal ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 10
2.1 Tipologia semnelor limbajului corporal ………………………….. ……………………….. 13
2.2 N atură și cultură în geneza si semnificațiile semnelor limbajului corporal. ……. 15
3. Interpretarea limbajului corporal ………………………….. ………………………….. ……….. 18
3.1Diversi tatea interpretărilor posibile ale semnelor limbajului corporal ……………. 18
3.2 Regulile interpretării limbajului corporal ………………………….. ……………………… 18
3.3 Autonom ia simbolică a unor semne din limbajul corporal și simbolismul unor
părți ale corpului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 20
3.4 Spațiul în limbajul corporal ………………………….. ………………………….. ……………. 21
3.5 Dinamica spațiului personal în limbajul corporal ………………………….. …………… 23
3.6 Timpul în limbajul corporal ………………………….. ………………………….. ……………. 25
4.Tipologii interpretativ -explicative a le gesturilor ………………………….. ………………….. 28
4.1 Grila spațial -simbolică ………………………….. ………………………….. …………………… 28
4.2 Grila reacțiilor instinctive ………………………….. ………………………….. ………………. 36
4.3 Grila Sinergologiei ………………………….. ………………………….. ………………………… 43
4.4 Grila Mimicii și Microexpresiilor ………………………….. ………………………….. ……. 48
5. Alte forme ale limbajului corporal ………………………….. ………………………….. ……….. 55
5.1 Limbajul corporal paralingvistic: vocea ………………………….. ……………………….. 55
5.2 Limbajul corporal în relație cu obiectele ………………………….. ………………………. 55
5.3 Statul pe scaun oferă numeroase indicii despre atitudinile sau gândurile
ocupantului: ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 56
6. Indicatori gestuali caracteristici unor tipuri de limbaj corpor al ………………………. 60
6.1 Descrierea generală a semnificației comportamentului ………………………….. …… 60
6.2 Indicatori ai dominanței ………………………….. ………………………….. …………………. 62
6.3 Indicatori ai supunerii ………………………….. ………………………….. ……………………. 64
6.4 Indicatori comportamentului de gen ………………………….. ………………………….. … 67
6.4 Indicatori ca re apar în conversații ………………………….. ………………………….. ……. 67
7.Extensii ale limbajului corporal ………………………….. ………………………….. …………….. 72
7.1 Limbajul corporal și fizionomia ………………………….. ………………………….. ……… 72

6
7.2 Psihosomatismele ca limbaj corporal ………………………….. ………………………….. . 72
7.3 Limbajul corporal și grafologia ………………………….. ………………………….. ………. 73
7.4 Fol osirea propriului limbaj corporal ………………………….. ………………………….. … 73
8 . Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 75
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 76

7
1. Introducere

Modul în care reușim să interpretăm informația senzorială într -un mod atât de eficient
a constituit subiectul multor discuții între filo zofi și psihologi. Nativiștii consideră că abili tatea
de a percepe ne naștem cu ea . Empiriștii spun că toate cunoștinț ele omului se dobândesc cu
ajutorul simțurilor.
Unele cercetări sprijină abordarea empirică. S -a demonstrat că învățarea perceptivă
este po sibilă și că experiența îndelungată în realizarea unor distincții perceptive subtile îi
permite unui expert să aibă o abordare corect ă. De exemplu, un naturalist experimentat poate
să identifice o specie de păsări doar privind la aceasta, în timp ce un începător nu poate să o
recunoască deloc.
Încă din copilărie, oamenii învață să inter preteze diferitele semnale pe car e ochii le
transmit creierului. În perceperea acestora, clasificăm imaginile de pe retină sub formă de
farfurii, cești, mese, cărți, reacții umane , apoi acționăm în funcție de această clasificare.
Relațiile dintre oameni sunt complexe, niciuna nu seamănă c u cealaltă și derivă unele
din altele în mii, sau chiar milioane de ramificații și posibilități care la prima vedere nu sunt
sesizabile. Și atunci, cum putem oare aborda tema codificării și decodificării mesajului
transmis și, de ce nu, a puterii cuvântulu i și a ecoului acestuia? Și mai ales că mai importante
decât cuvintele sunt “necuvintele”, așa cum spunea marele poet Nichita Stănescu ?
Ceea ce transmitem prin cuvinte este ceea ce facem în mod conștient și, de fapt, este
un aport foarte mic în modalitate a de transmitere a mesajului către interlocutor. Toate gesturile
și mișcările fizice pe care le facem, poziția corpului și atitudinea non -verbală, toate acestea
sunt interpretate, în mod reflex, de subconștientul persoanelor cu care intrăm în contact.
Așa apare acel “ceva care nu ne place” sau acea “intuiție” în anumite situații și
conjunctu ri, care ne spune să avem sau nu încredere în cuvintele cuiva.
Pe drumul evoluției noastre, limbajul articulat a apărut destul de târziu, astfel că până
la acel moment a trebuit să interacționăm cu alți neanderthalieni (plecând de la această
ipoteză) bazându -ne pe gesturi, gesturi despre care pot spune că au contribuit oarecum la
supraviețuirea unora dintre noi, în această selecție naturală. Unele gesturi pe care le fac em zi
de zi, proiectează și transmit niște mesaje pozitive, în timp ce altele, poate nu fac nimic
deosebit, însă stabilesc un ton negativ și pot să afecteze rezultatul comunicării cu ceilalți.
Și asta pentru că majoritatea oamenilor nu conștientizează cee a ce transmit și
comunică altora prin limbajul trupului. Disciplina de a observa și controla propriile mesaje
non-verbale poate fi foarte provocatoare, din punctul ăsta de vedere. Cele mai multe gesturi pe
care le facem sunt făcute din obișnuință, fiind în concordanță directă cu ceea ce gândește
mintea noastră la un anumit moment. Dar există rezolvare ! Ne putem educa pentru a nu repeta
cele mai urâte obiceiuri ale limbajului non -verbal propriu.

8
Omul fiind empatic, copiază fără să își dea seama, comportamen tele celorlalți. Dacă
intri într -o sală plină de oameni și le zâmbești, vei observa că și ceilalți îți vor zâmbi. Dacă
vorbești cu un om și adopți o anumită poziție stând pe scaun, vei observa că și cealaltă
persoană, fără să își dea seama, în scurt timp, va adopta aceeași poziție. Te va copia. Asta,
dacă este un om normal (aici, cu normalitatea este discutabil pentru că este o noțiune relativă,
abstractă) și nu un sociopat cu sânge rece.
Este important să avem în vedere că factorul cel mai important în co municare îl
reprezintă limbajul non -verbal, limbajul trupului. Deci, ca un paradox, ceea ce contează când
spunem ceva este tocmai ceea ce nu spunem. Gesturile, mimica feței, poziția corpului și a
mâinilor, poziția umerilor, felul în care îți miști picioare le, expresia sprâncenelor, evitarea
privirii celuilalt, transpirarea palmelor, creșterea pulsului, dilatarea pupilelor, sunt elemente
care “spun” adevărul și de multe ori pot fi în contradicție cu ceea ce vorbim. Iar dialogul este
influențat de poziția pe care o adoptăm și gesturile pe care le facem. Observăm că de câte ori
stăm de vorbă cu o persoană, inevitabil aceasta va gesticula ceva sau se va manifesta cumva
fizic. Deci, orice am face, gesturile ne pot indica ușor starea de spirit a unei persoane.
De exemplu, la un joc de poker, jucătorii nu conștientizează că ei transmit în mod
involuntar niște semnale în încercarea de a -și ascunde cărțile, iar ceilalți jucători să nu își dea
seama dacă merg la cacealma sau dacă au o “mână bună”. Păstrarea unei figur i implacabile,
acel „poker face” reprezintă primul pas către câștigarea jocului. Pe de altă parte, ceilalți
jucători vor face tot posibilul pentru a induce în eroare și a nu se da de gol. Și viceversa.
Însă, după mai multe jocuri între aceeași jucători, e ste posibil să poți face niște legături
învățând modul cum se manifestă jucătorii în funcție de ce cărți au în mână: modul cum
adversarul privește, oftează sau fredonează vreo melodie, felul cum ține cărțile, mișcările
mâinilor, bătaia cu mâna în masă și a lte gesturi care devin repetitive, la un moment dat. Exact
ca un algoritm. Ei trebuie să se gândească la multe lucruri în același timp și tocmai aceasta este
o cauză pentru care se dau de gol fără să își dea seama, pentru că decid cum procedează în
continu are, dar încearcă să și înțeleagă strategia celorlalți.
Și cam așa se întâmplă în majoritatea cazurilor, în acțiunile noastre de zi cu zi.
Încercăm constant să afișăm o anumită imagine, iar cei cu care interacționăm fac același lucru.
Ei încearcă să desco pere ce gândim, iar noi încercăm să descoperim ce gândesc ei. Vom reuși?
Depinde de atenția pe care o acordăm reacțiilor celuilalt și de cât de bine înțelegem
comportamentul lor. Suntem la fel ca niște jucători de poker. Putem vedea…., însă nu mereu și
să observăm.
Când cineva minte, de multe ori simte nevoia inconștientă de a nu spune ceva care ar
putea să îl trădeze și reacționează la acest impuls atingându -și buzele sau așezând un deget în
așa fel încât să păzească gura. Sunt gesturi inconștiente de a utocenzurare, ce ar putea fi
remarcate dacă nu s -ar deghiza luând forma altor acțiuni. Prin urmare, când vedem că oamenii

9
își ating buzele ne gândim automat că le curată de ceva, iar când vedem că pun un deget în fata
lor presupunem pur și simplu că medite ază sau că sunt atenți.
Când cineva își mângâie barba în timp ce se uită la o altă persoană poate da impresia
că judecă acea persoană. Acesta este mesajul transmis. Pentru că majoritatea oamenilor
folosesc acest gest atunci când mintea lor este într -un pro ces de luare a unei decizii.
Dacă urmărim persoanele care se îmbrățișează, vom vedea că se bat pe spate. Pentru cei care
observă scena, acesta pare un semn de afecțiune. Dar nu este! De fapt, este un semnal care
indică dorința de a ieși din îmbrățișare! De și nu realizează, întotdeauna în momentul când sunt
bătuți pe spate oamenii reacționează punând capăt îmbrățișării. Persoana care este bătută pe
spate primește semnalul de a pune capăt îmbrățișării și nu există nici un sentiment de
respingere. Pentru că se mnalul operează pe ascuns trecând drept un gest de afecțiune, care
camuflează, de fapt, comanda.
Acestea sunt lucruri cărora mulți oameni nu le acordă importanța cuvenită, dar, prin
exercițiu de atenție, te pot face un adevărat Sherlock Holmes, căpătând î n timp capacitatea de
a interpreta corect acest limbaj al trupului. Bineînțeles că nu există o regulă, nu toți oamenii se
manifestă la fel, unii sunt sinceri, mișcările trupului fiind un gest reflex, făcute fără să își dea
seama, dar sunt și persoane care se pot controla foarte bine și chiar voit ne pot induce în eroare
în încercarea noastră de a decodifica ceea ce corpul lor ne transmite edificator.
Aceste lucruri se numesc reflexe. Ele nu pot fi controlate, nu sunt făcute în mod
conștient. Sunt acele auto matisme cu care ne naștem sau pe care fiecare dintre noi le și creează
într-o perioadă de timp mai mică sau mai mare. Totuși, ele sunt uitate atunci când ne orientăm
către noi activități.
Acțiunea acestor răspunsuri automate este un fenomen destul de compl ex. Ea este
condiționată de analizatori, nervi care transmit informația furnizată de aceștia, răspunsul la
informația primită și mușchi, aceștia din urmă având rolul de a concretiza răspunsul într -o
mișcare specifică.
În ceea ce privește acțiunile manifes tate în mod conștient, acestea nu sunt reflexe,
întrucât subiectul trece și printr -o etapă de analiză, care desparte aplicarea stimulului de
răspuns. Aici putem vorbi despre faptul că intervine experiența trecută a individului, dorințe
actuale, cele mai re cente cărți citite sau ultimul film văzut la cinema ș.a.m.d. Concluzia ? În
funcție de moment și de starea empatică a individului același stimul produce reacții diferite.
Dacă era vorba de un reflex, acesta rămâne același de fiecare dată când e aplicat stim ulul.

10
2. Comunicarea fără cuvinte. Limbajul trupului și limbajul
nonverbal

În majoritatea cărți lor care tratează limbajul corporal circulă o enormă eroare. Ea este
bine intenționată, pentru că vrea să scoată astfel în evidentă importanța reală și deos ebită a
comunicării non -verbale. Dar e produsă de obiceiul de a credita adevărul afirmațiilor altora
fără a căuta sursele prime și de a nu examina logic implicațiile a ceea ce acceptăm ca adevărat.
Eroarea rezidă în repetarea la nesfârșit a proporțiilor st abilite de Al bert Mehrabian privind
importanț a limbajului para -verbal și non -verbal în comunicare: 7% din sensul comunicării
rezidă în cuvintele care sunt rostite; 38% din sens este paralingvistic (modul în care cuvintele
sunt spuse); 55% din sens rezidă î n expresia facială (limbaj non -verbal, corporal).
Lăsând la o parte faptul că oricum formula nu se poa te aplica decât unei pă rți a
mesajelor – celor care realizează, măcar indirect și aparent, o comunicare de tip fată-în-fată
intervine aici o flagrantă er oare de logică. Dacă respectivul procentaj ar fi general adevărat,
comunicarea umană ar trebui să se bazeze mai ales pe expresii faciale și tonalități ale vocii și
dacă nu să renunțe la cuvinte, măcar să le păstreze pe o poziție cu t otul secundară în
comun icare. Sau , după cum putem cu ușurință constata nu este așa: cu toată imensa și de
necontestat importanță a comunicării non -verbale, cuvintele rămân foarte importante pentru
noi datorită preciziei cu care pot transmite informații!
Mehrabian a încercat să corecteze erorile rezultate din excesiva și imprecisa
popularizare a formulei lui pe website: www.kaai.com/psych (29 May 2009). Cartea lui din
1981, “Silent messages: Implicit communication of emotions and attitude s”, clarificase, de
altfel, îndeajuns, lucrurile: statistica pe care o invocă se referă la comunicarea emoțiilor și
atitudinilor și încă mai specific, la falsa lor comunicare, adică la înșelătorie și minciună!
Formula lui Mehrabian ( 7%; 38%; 55% ) e dedus ă din situațiile de comunicare în care există
incongruență între cuvânt și expresia facială și ne spune că ascultătorul tinde să se încreadă
mai mult în expresia facială și în tonalitățile vocii, decât în cuvânt, ceea ce este și exact și
adevărat.
Dar cum să descoperim mesajele înșelătoare, false, mincinoase din comunicarea
interpersonală pornind de la întregul comunicării, de la relațiile dintre gesturi și vorbe pentru a
descoperi minciunile? Cum aplicăm limbajul corporal, semiotica, metalimbajului verbal ,
hermeneutica și să le facem să conlucreze pentru o mai bună și mai completă interpretare și
înțelegere a mesajelor și pentru depistarea minciunilor?
Poate că totul e semn sau poate fi semn în această lume (pansemie), dar interpretarea
acestor semne trebu ie să fie atentă la prezumția că semnele pot avea mai multe semnificații
(polisemie). Din această perspectivă, corpul apare ca fiind locul și instrumentul numeroaselor
sisteme de semnificare: intonațiile expresive și semnificante ale vocii, semne gestuale, mimică,

11

atitudini corporale și comportamentale, semne cosmetice, vestimentare, ale condiției sociale,
ale regulilor instituționale, de politețe, ale etichetei și atitudinilor, de exprimare a
sentimentelor, legate de roluri și poziții sociale, semne ale ar telor.

Fig. 1

Suntem obișnuiți să luăm în considerare limbajul corporal mai ales ca limbaj
nonverbal, adică în calitatea de limbaj care, deși nu este verbal, însoțește limbajul verbal
sporindu -i comunicabilitatea. În numeroase cazur i, însă, gesturile, mimica sau pantomima se
pot substitui total enunțării verbale: spre exemplu „da” și „nu”, care pot fi înlocuite de mișcări
ale capului. În alte cazuri gestualitatea involuntară – scoaterea cheii în față unei case străine,
gest pe care î l invocă Freud – devine limbajul prin excelență al inconștientului. Corpul poate
produce chiar semne mai „naturale”, genuine: reacțiile fiziologice la întrebările verbale ale
anchetatorului pe care le detectează poligraful (detectorul de minciuni) sau „dis cursul” bolii,
prin care comunică cu medicul altfel decât inconștientul cu psihiatrul – Ambroise Pare
vorbește despre diferitele tipuri de sudori, după caracteristici și locuri, inițiind semiologia
medicală. El produce și utilizează chiar semnele unor mesa je chimice, feromonii, de unde o
posibilă semiotică a parfumurilor.
De aceea preferăm să vorbim în paralel cu limbajul verbal, ca re este modul de
exprimare prin excelență al conștiinței, de un limbaj care emană esențialmente de la corp, de
un limbaj corporal.

12
Totuși, corpul nu este un semn cu semnificație precisă, cum este cuvântul, sau o
aglomerație sintactică de semne, cum sunt mesajele verbale, ci este mai degrabă traversat de
ceea ce s -ar putea numi intenții semnificante. Ele nu sunt necesarmente coerente sau
ierarhizate, conștiente sau voluntare, iar receptorul nu le înțelege în totalitate și conștient,
pentru că ele nu sunt prinse într -o intenție de comunicare a unui mesaj către un receptor.
Limbajul corporal seamănă cu “comunicarea” animală: pi sica și câinele, ca și corpul, se
exprimă mai degrabă decât comunică, adică schițează comportamente care manifestă intenții
sau emoții.

Fig. 2 . Exemplu de limbaj corporal (al cozii) la pisică animalele folosind propriul nostru
limbaj corporal.

Celeb rul cal Hans, al lui V on Osten, care calcula până și rădăcina pătrată și da
rezultatul bătând din picior a fost îndelung observat de Pfungst, care a rezolvat misterul
descoperind că oamenii care puneau întrebări calului îi ofereau în același timp soluția p rin
indicii de comunicare corporală.
Dar gesturile nu sunt, ca atitudinile, numai comportamente încă mai estompate: ele nu
numai că sunt neduse până la capăt, ci sunt mai degrabă destinate să semnifice decât să
efectueze, cum este cazul comportamentelor -, sau să amenințe cu efectuarea – cum este cazul
posturilor. Și nu numai atât: fiind doar semne ale unor intenții sau atitudini mentale de regulă
inhibate sau cenzurate, ele pot semnifica ceva ce rămâne cel mai adesea ascuns și pentru cel
care le face. Deș i credem că pentru interpretare și înțelegere trebuie avută în vedere
comunicarea interpersonală în integralitatea ei – și lucrarea de față este o pledoarie în această
direcție! – credem nu mai puțin că există o parte din această comunicare care provine de la

13
corp și că termenul de limbaj corporal exprimă mai bine adevăratele dimensiuni și relativa
autonomie a acestei părți în raport cu partea verbală, decât ar face -o numele de „limbaj
nonverbal”.
Prin urmare, ca și comunicare, limbajul corporal se referă l a expresii faciale, mișcarea
ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale, mesaje tactile, caracteristicile vocale,
condiționate de utilizarea timpului, dinamica spațială și implicațiile diferențelor de gen și de
vârstă, de etnie și de statut soc ial care intervin în toate aceste domenii. Această denumire
implică interpretarea gesturilor, mimicii, posturii, comportamentului etc., și descoperirea
semnificațiilor și sensurilor care fac din toate acestea semne un limbaj, fie că ele însoțesc și
susțin limbajul verbal, fie că îl contestă sau contrazic în semnificațiile enunț ate

2.1 Tipologia semnelor limbajului corporal

Analiza structurii comunicării corporale impune luarea în considerare a codurilor,
modelelor și scopurilor specifice implicate . În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de
semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură. De fapt, aceste semnale sunt
stimuli senzoriali care impresionează simțurile omului: văz, auz, pipăit, miros . Pe baza tipului
semnelor și a canal elor de transmitere a lor s -au produs multiple clasificări ale
comportamentelor nonverbale și ale comunicării nonverbale.
Din punctul de vedere al tipologiei generale a semnelor, în limbajul corporal putem
avem de a face cu:
– Indici (semne neintenționate, a desea non -conștiente): poziția sprâncenelor în mirare,
încruntarea frunții în nemulțumire. Fața este zona privilegiată de exprimare a indicilor
emoționali, chiar dacă participă și corpul; dilatarea sau îngustarea pupilelor, ochii și privirea
au un rol prep onderent ca indice al stării emoționale.
– Simboluri (semne cu semnificație socio -culturală, adesea normate sau chiar
ritualizate): ochii la cer pentru a implora divinitatea; brațele deschise pentru a primi pe cineva;
îngenuncherea și poziția mâinilor în rug ăciune etc.
– Semne corporale (în general gesturi făcute cu intenție comunicativă): surâsul cu
intenție de salut; unele gesturile cu palmele și degetele, bătutul cu palma pe spate pentru a
întrerupe îmbrățișarea etc.
Dar tipologia generală a semnelor nu ajun ge pentru explorarea limbajului corporal. Au apărut
numeroase și diferite clasificării aplicate specificului limbajului corporal. Oferim aici două
astfel de sistematizări, cu titlu de exemplu, vom invoca altele, punctual, pe parcurs și vom
căuta să acredit ăm una proprie, construită din perspectiva unei interpretări ghidată de
principiile generale explicative ale genezei semnelor acestui limbaj. Astfel, printre cele mai

14
vechi clasificări, J. Ruesch și W. Kees au propus, în 1956, o formulă simplă care permite
gruparea comunicării corporale în trei categorii:
a. limbajul semnelor corporale, nonverbale, incluzând gesturile;
b. limbajul acțiunilor incluzând mișcările corpului implicate în diferite activități;
c. limbajul gesturilor sau acțiunilor în relație cu obiectele, care încorporează
dispunerea intenționată sau neintenționată a obiectelor în spațiu în vederea folosirii lor.
În studiul: „The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage and
coding”, devenit clasic, Paul Ekman și Wallace V. Friesen propun , în 1969, un sistem de
categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale format din:
a) Embleme: mișcări care substituie cuvintele și pot constitui un limbaj de sine
stătător: degetul mare orientat în sus. Ele sunt înțelese adecvat în contextele cult urale de
referință, dar pot produce confuzie în contexte diferite;
b) Ilustratori: mișcări mai puțin arbitrare decât emblemele, care însoțesc
comunicarea, o susțin și o împlinesc:
– Bastoanele: mișcări verticale ale mâinii, accentuează anumite cuvinte pentru a
atrage atenția asupra elementelor esențiale ale discursului;
– Pictografele: desenează în aer forma obiectelor despre care se vorbește;
– Kinetografele: descriu o acțiune sau o mișcare corporală pe care emițătorul
consideră insuficient să o redea prin cuvinte;
– Ideografele: descriu o mișcare abstractă, a gândirii, raționamentului;
– Deictice: indică obiecte, locuri, persoane (indicarea persoanelor poate irita! și
sunt limitate de regulile de politețe);
– Spațiale: care reproduc cadența unei acțiuni;
– în fine, Ilustra tori emblematici: embleme utilizate în prezența cuvintelor.
c) Gesturi de reglaj: dirijează, controlează și întrețin comunicarea: datul din cap,
contactul vizual, schimbarea poziției. Au funcție expresivă și fatică: relevă atitudinea
participanților fată de interacțiune, dau receptorului asigurări privind continuitatea contactului,
iar emițătorului îi permit să -și ajusteze enunțarea în funcție de reacțiile interlocutorului
d) Expresii faciale afective: exprimă stările sufletești prin care trece emițătorul; sunt
preponderent indici, numai secundar semnale: mimici, mișcări ale membrelor, posturi. Fiind
puțin controlabile conștient, sunt cei mai buni indicatori asupra stării emoționale adevărate a
interlocutorului.
e) Mișcări adaptatorii: mișcări ce răspund unor necesit ăți umane, nu de comunicare,
și apar indiferent de prezența sau absența observatorilor: autoadaptorii sunt mișcările orientate
spre propriul corp – frecarea sau atingerea feței; adaptorii obiectuali – manevrarea sau
introducerea în gură a creionului, ochel arilor, bijuteriilor; și mișcarea în general, ori
schimbările de postură;

15
f) Posturi: comunică statutul social relativ, atitudine, emoții, grad de curtoazie,
căldură sufletească; includere -excludere din spațiul comunicării; orientare corporală: fată în
fată – predispoziția pentru comunicare; alături – neutralitate; congruență – incongruență:
participarea conduce la o postură similară cu a interlocutorului; divergențe sau diferendele fac
persoana să nu privească spre interlocutor, să nu interacționeze, etc.
Clasificarea comportamentelor nonverbale propusă de Paul Ekman și Wallace V.
Friesen ia ca unitate de înregistrare mișcările corporale observabile de către o altă persoană
fără utilizarea unor echipamente speciale. Sistemul reflectă interesul autorilor pentru
determinarea emoțiilor pe baza decodificării comportamentelor nonverbale iar denumirea
claselor de comportamente este mai mult denotativă decât conotativă,. Pe de altă parte grupa
„e) Mișcări adaptatorii” este, după cum se va vedea, diferit și interesant i nterpretată în
sinergologia lui Philippe Turchet.

2.2 Natură și cultură în geneza si semnificațiile semnelor limbajului
corporal.

Comunicare nonverbală este, desigur, filogenetic și ontogenetic primordială fată de
cea verbală Gesturile, care sunt pur uma ne, sunt, de fapt, intermedieri care permit trecerea
de la natură la cultură, adică de la corp și comportament, la semne și semnificații cu
valabilitate colectivă. Interacțiunea corporală – copil -mamă – apare ca forma primă de
comunicare și baza pe care se elaborează alte forme de comunicare .
Abilitatea de a combina gesturile și vocalizările a fost esențială pentru evoluția
limbajului uman. De la început există o primordialitate a gesturilor fată de limbajul verbal,
pentru că relația e prealabilă conținutul ui comunicării. Pe această relație primordial corporală,
societatea vine să -și construiască sensurile și semnificațiile. Actualmente, o parte din aceste
semne gestuale nu au alt rol decât acela de a susține vorbirea și trebuie, în general, raportate la
discursul verbal pe care îl susțin sau îl contrazic, indicând în acest caz ceea ce autorul lor
gândește, dar nu spune. Ne putem însă imagina faptul că, la începuturile hominizării, limbajul
uman prim a fost cel al gesturilor care, degajându -se de comportament , posturi și mimică,
deveneau tot mai mult semne și că, la originea limbajului verbal, cuvintele erau cele care, într –
un limbaj foarte concret, lipsit de abstracțiuni, descriau pur și simplu gesturile, înlocuindu -le
acolo unde acestea nu puteau fi folosite . Resturile unei atare situații se regăsesc astăzi în
formule de limbaj foarte sugestive și concrete, care descriu gesturile și le conferă pentru noi un
sens. Spre exemplu: „Ține -ți gura!” pare că descrie pur și simplu gestul pe care îl face cel care
regre tă că vorbele „i -au zburat din gură”.
E greu de știut cum au evoluat semnificațiile unor gesturi care au ajuns să aibă un sens

16
cultural contrar sensului lor originar, natural. Spre exemplu, Darwin a interpretat gestul de
aprobare cu capul ca un semn de sup unere fată de cineva dominant. La rândul lui, Freud
considera gestul de afirmare ca fiind un gest ce provenea de la căutarea sânului mamei de către
sugar, și invers, refuzul acestuia, ca fiind un gest de negare. Supradeterminarea culturală a
gesturilor, în tâlnită la indieni, bulgari sau turci, răstoarnă sensurile gestuale, dacă pentru noi a
da din cap înseamnă negare pentru ei înseamnă aprobare.

Fig. 3

Nu contează! Nu acorda nicio atenție! (folosit mai ales în Europa centrală); 2. Nu
contează! (se mișcă indicele pe nas ca și când l -ai înșuruba, după care se șterge nasul spunând
”ffft”, în Africa Orientală); 3. Ia -o ușor, calmează -te (folosit aproape peste tot în America si
Europa, mai ales în Spania, Napoli, SUA); 4. Mâine (pentru a indica ”poimâine” se repetă
gestul; în Italia, Argentina); 5. Așteaptă! Am o idee! (Italia, Austria, la evrei); 6. Foarte
important (Spania, Portugalia, Maroc); 7. Crede -mă! N -am niciun amestec! N -am nicio
legătură cu asta (se scutură haina; se folosește când se dau vești proa ste, la Arabi); 8. Ce
mizerie! Ce dezgustător! (prefăcându -ne că suntem scandalizați; Germania, Austria); 9. Oh, nu
ar fi trebuit să o spun! (prefăcându -ne că ne -a scăpat ceva; Franța, Germania, Austria).
Dar culturile nu produc numai epurarea semnificați ilor inițiale ale gesturilor și
impunerea semnificațiilor contrare; ele pot produce și diferențe majore între semnificațiile
acelorași gesturi. Semnificația gesturilor este dependentă de contextele culturale: gestul "inel
cu degetele" este ok în SUA, 0 sau "nimic" în Franța, semn pentru bani în Japonia, semn
pentru gaură, respectiv homosexual, în unele țări mediteraneene. Policele în Anglia, Australia,

17
Noua Zeelandă este folosit de autostopiști, etalat înseamnă ok, iar ridicat brusc e obscen: în
Grecia este folosit doar ca gest obscen. "V"este semnul victoriei în Anglia, Australia, Noua
Zeelandă numai dacă e făcut cu palma spre în afara; spre înăuntru devine insultă. Societatea
supune interacțiunea corporală unei codificări riguroase, unei ritualizări care t inde să
semiologizeze corpul, făcându -l un semnificant într -un sistem de comunicare și schimb ca în
publicitatea sau videoclipurile muzicale.

18
3. Interpretarea limbajului corporal

3.1 Diversitatea interpretărilor posibile ale semnelor limbajului
corporal

Interpretarea limbajului corporal este dificilă din cauza multitudinii de sisteme
semnificante care traversează corpul și din cauza gradelor diferite de intenționalitate
conștientă:
1. Unele gesturi sunt destinate intenționat c omunicării: există un limbaj corporal
cu clare intenții comunicative, în care gesturile sunt făcute să fie semne, cum este, prin
excelență: limbajul surdomuților. În cazul gesturilor cu mâinile și în cazul semnelor cu capul,
intenționalitatea e, în general , evidentă. Există astfel un limbaj corporal explicit: gesturi clare,
expresive, care intenționat au calitatea de simboluri sau semne. Spre exemplu: simbolismul
gestual al salutului oriental, sau semnul gestual pe care îl face cineva care rotește palma pen tru
a grăbi vorbitorul. Cu cât partea corpului care realizează gestul respectiv este mai voluntar și
diferențiat mobilă, cu atât gesturile au un mai net caracter de limbaj corporal. Așa cum fața
este, prin mimică, în primul rând expresivă – putem constitui emblematic diferite expresii
numai din gură, ochi și sprâncene. Prin urmare, în intenție comunicativă, conștientă cele mai
evidente și importante sunt gesturile făcute cu palmele și degetele.
2. Există apoi expresii ce semnifică direct reacția subiectului în tr-o situație dată –
surpriza, bucuria, supărarea -, gesturi care, mai puțin clare, pot fi interpretate ca limbaj
corporal chiar în lipsa intenției comunicative conștiente. În cazul expresiilor faciale, mesajele
sunt evidente, chiar și animalele exprimă at itudini prin intermediul acestora. Însă oamenii
controlează uneori aceste expresii, căci ei au descoperit că pot zâmbi celor pe care îi detestă:
„mincinoșii machiavelici” (M. Argyle) pot produce toate semnele de sinceritate în limbajul
corporal și totuși s ă mintă.
3. În fine, interpretabile sunt comportamentele, chiar și lipsa oricărei activități
corporale, "tăcerea" limbajului corporal, atitudinea de statuie. Spre exemplu: Clinton,
disculpându -se, vorbește egal, cu fața rece, crispată, cu voce egală, fără int onații, cu mâinile
strânse – experții diagnostichează tocmai această “tăcere” în limbajul corporal ca fiind
„mincinoasă”. Tăcerea e asociată mereu cu o postură, atitudine și adesea cu anumite gesturi,
de aceea poate fi interpretată.

3.2 Regulile interpret ării limbajului corporal

Confruntați cu polisemia limbajului corporal cauzată de multitudinea de sisteme

19
semnificante participante și de gradația intenționalității co nștiente care le plasează într -un
evantai larg între comunicare și semnificare, trebuie să recurgem în interpretare nu numai la
semiotică ci și la hermeneutică. Regulile hermeneutice generale trebuie să fie prealabile
formulării regulilor specifice interpretării limbajului corporal: înțelegerea lui se bazează pe
mișcarea de la parte la întreg , el trebuie raportat la context, iar gesturile trebuie privite ca
răspunzând la o întrebare. Principiul general al interpretării lor este acela că mișcările
corporale nu pot fi înțelese decât în funcție de context și de secvența comunicațională din care
fac parte: nu există "chei (absolute) ale gesturilor". Ceea ce putem introduce – și vom introduce
în capitolele care urmează – cu adevărat specific în semiotica limbajului corporal sunt anumite
principii generale explicative care să ne ghideze interpretarea pornind de la principiile genezei
semnelor acestui limbaj. Altfel, în cazul gesturilor, mimicii, posturilor, comportamentului
funcționează principiul relației inverse între semioză și interpretare: cu cât semnificarea este
mai slabă, cu atât interpretarea este mai intensă, mai nelimitată.
Din concretizarea regulilor general hermeneutice la semiotica limbajului corporal
rezultă aceste specificații ale interpretării:
• Gesturile trebuie interpretate grupat, urmând succesiunea lor în timp, nu izolate unul
câte unul, cu semnificația lor. Un gest unic – o strângere de mână, mângâierea sau ștergerea
buzelor cu degetele etc. – ar corespunde astfel unui cuvânt. O serie de astfel de gesturi -fie
intenționate, fie inconștiente, fie în amestec – legate împreună formea ză un grup de gesturi, o
"propoziție". Darwin arată că exprimarea emoțiilor antrenează numeroase semne, astfel că
inferența de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent trebuie să ia în
considerare simptomul, combinația de semne, nu semnu l izolat. Buna dispoziție, râsul,
zâmbetul se exprimă prin obrajii și buza superioară mult ridicate, prin crețurile transversale
fine de pe pielea punții nasului, prin dezvelirea dinților anteriori ai maxilarului superior, prin
formarea unei cute nazo -labiale foarte pronunțate, care unește aripa fiecărei nări cu colțul
gurii, prin ochii vii și strălucitori și prin retragerea colțurilor gurii și a buzei superioare. In
schimb, mâhnirea se exprimă prin schimbarea poziției sprâncenelor în corelație cu alte semn e:
fața devine palidă, mușchii se relaxează, ochii coboară, capul atârnă pe pieptul contractat,
buzele, obrajii și maxilarul inferior se lasă toate în jos prin propria lor greutate. Toate
trăsăturile feței sunt alungite; se poate spune că unei persoane car e aude vești proaste i se
lungește fața.
Suplimentar, pentru a putea fi reținute și codificate mai ușor e bine să identificăm și să
analizăm gesturile pe perechi contrastante – un anume gest și gestul cu semnificație opusă.
• Gesturile trebuie interpretate în context. "Interacțiunea" (M. Argyle) sau situația
comunicațională – diferă perspectiva din care considerăm limbajul corporal, ca acțiune sau ca
și comunicare; noi privilegiem de îndată ce interpretăm, comunicarea – este alcătuită din:
a) Context – situați a generală în care are loc o întâlnire, o comunicare: masa,

20
cinematograful, teatrul, concertul; dacă suntem cu un prieten, un coleg, o iubită, cineva cu care
ne aflăm la începutul relațiilor sau suntem cunoștințe vechi. Gesturile trebuie raportate la
statutul și rolul social, la vârsta și sexul celor care le fac, chiar la diferențele de stiluri
comunicative – introvertit sau extravertit -, ca la un context.
b) „Text” („discursul” limbajului corporal) – gesturile, atitudinile, posturile din
acel context – care pot fi, la nevoie, înregistrate – dar care, în sine, rămân insuficiente pentru
surprinderea aspectelor subtile ale sensului comunicării sau interacțiunii.
c) Subtextul – sensul ascuns pe care „textul” (gesturile, atitudinile, posturile) ni-l
poate propune pri n mijloace semiotice (intonație, gesturi etc.). Aici formula procentelor lui
Mehrabian poate fi cu îndreptățire citată: intonația și gesturile fac, fată de limbajul verbal, mai
mult de jumătate din cantitatea de informație pe care o putem obține pentru a î nțelege o
situație anume, pe dimensiunea ei relaționară, mai ales dacă este contrazisă de formularea
verbală.
• Gesturile trebuie interpretate, la fel ca și mesajele verbale, din perspectiva întrebării la
care răspund sau a problemei pe care o rezolvă. Est e esențial să ținem seama de faptul că ele
răspund adesea unor probleme/întrebări mai degrabă fiziologice decât semnificante, pentru că
au și funcții comportamental – adaptative, nu numai de semnificare, ca ale cuvintelor. Poate că
îi este frig și gestul d e închidere/apărare semnifică numai o încercare de reducere a pierderii de
căldură a corpului; poate că este iritat de o mușcătură de insectă sau de hainele pe care le
poartă și gesturile cu mâna la gât nu au altă semnificație etc.

3.3 Autonomia simbolică a unor semne din limbajul corporal și
simbolismul unor părți ale corpului

În majoritatea cazurilor de comunicare corporală gesturile au semnificații relative și
contextuale ceea ce le și face atât de ambigui. Gesturile, ca semne cu semnificații autonome
ale limbajului corporal, sunt specifice omului. Ele au, alături de mimică și parțial diferit de
comportament și posturi, în cea mai mare măsură un caracter de limbaj – în sensul în care
vorbim despre un limbaj al surdomuților – pentru că anumite gesturi ș i anumite mimici își au
semnificațiile lor, susținute simbolic și oarecum indiferente la context.
Există însă și un simbolism religios, alchimic și astrologic al corpului, adică o
determinare culturală a gesturilor. Spre exemplu, Frații Limbourg, într -o miniatură din sec. al
XV-lea, în “Les tres riches Heurres du Duc de Berry” , din Chantilly, aflată astăzi la muzeul
Conde, înfățișează o sinteză a teoriei microcosmosului care oglindește macrocosmosul: omul
devine o hartă celestă – fiecărui semn zodiacal îi c orespunde o parte a corpului.
Schema simbolismului astrologic este următoarea: creștetul capului – berbec; gâtul:
taur; umeri -brațe: gemeni; piept superior: rac; inferior leu; mijloc: fecioară; burtă: balanță;

21
zona organelor sexuale: scorpion; coapse: săg etător; genunchi: capricorn; pulpe: vărsător;
tălpi: pești. Semnificația gesturilor se împărtășește din astfel de simbolisme construite cultural,
cel puțin în egală măsură, ca și din corelația cu limbajul, cu discursul verbal.
Să reluăm sumar, după Jean Ch evalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,
Editura Artemis, Buc., 1994, vol. 1 -3:
a) Degetul arătător: judecată, hotărâre, echilibru, liniște, stăpânire de sine; cel
mijlociu: afirmarea personalității; cel mic: dorințe ascunse, puteri oculte, divinaț ie (ezoteric);
inelarul: sexualitate, plăcere; iar policele: semnul masculinității.
b) Brațul – forță, putere, ajutor acordat, distribuire, mână a dreptății. Brațele
ridicate în liturghia creștină: chemarea harului, deschiderea sufletului către binefacerile
dumnezeiești. In situații de conflict: predare, supunere, chemare la clemență. Mâna: activitate,
dominare, putere.
c) Diferența dintre dreapta și stânga e un simbolism impus corpului și diferit în
funcție de culturi. În occident, dreapta este favorabilă, repre zentând: forță, îndemânare,
masculinitate, ordine, muncă, fidelitate, autoritate, ierarhie, stabilitate, tradiție, autosatisfacție.
Stânga este: nefastă (sinistră), feminină, nocturnă, satanică, dezordine, incertitudine,
nemulțumirea, mișcarea, revendicare a, căutarea progresului, inovația, riscul. In China: opoziția
nu este absolută, stânga e partea onorabilă, masculină, reprezintă cerul ( Yang ), dreapta este
pământul ( yen) și aparține femeilor. In general, se oferă cu stânga și se primește cu dreapta. In
Japonia: stânga este partea înțelepciunii, credinței, instinctului, în legătură cu soarele,
elementul bărbătesc. Dreapta e în raport cu luna, apa, elementul femeiesc.
d) Ochiul este aproape universal simbolul percepției intelectuale. Privirea este
simbolul reve lației.
e) Nasul, ca și ochiul, este simbolul clarviziunii, perspicacității,
discernământului, dar mai degrabă intuitiv decât rațional.
f) Fața exprimă gândurile și sentimentele și oglindește persoana; misticii imploră
de la Dumnezeu să le arate fața: recompensa hărăzită vieții veșnice.
g) Piciorul: simbol al legăturilor, contactelor, înlesnește apropierea.
Simbolismul gestual este, după cum se vede, legat mult de un simbolism al corpului.
Avem de a face mai degrabă cu invocarea unor semne preexistente simbolic și s tatice. Dar
limbajul corporal este mai degrabă dinamic, este o activitate semnificantă. La fel ca și pentru
fizică o evoluție apare în semiotica limbajului corporal atunci când se introduc cuantificările
spațiale și temporale.

3.4 Spațiul în limbajul co rporal

Edward T. Hall, în The Silent Language (1980), numește proxemică ansamblul

22
observațiilor și teoriilor privind uzajul pe care îl face omul cu spațiul ca și concept cultural.
Animalele se împart în teritoriale sau non -teritoriale după cum apără sau n u un teritoriu.
Propriu speciilor agresive, omul e un animal teritorial; atitudinea teritorială este un răspuns
biologic înnăscut la agresivitatea altuia. Termenul de „proxemică” a fost pentru prima oara
folosit de Edward Hall în studiul cu titlul: „Proxem ics – the study of man’s spațial relations
and boundaries ”, unde subliniază că problema spațiului există și în lumea animală, arătând că
primele cercetări privind comportamentul animalelor în mediul natural și în captivitate au fost
realizate de etologul e lvețian H. Hediger (1950). Acesta a identificat cinci tipuri de distante și
anume:
• „distanța de fugă” – distanța care îi permite unui animal să scape prin fugă
dacă simte apropierea altui animal;
• „distanța critică” sau „distanța de atac” – de la care fuga pentru a scăpa de
atacatori nu mai este posibilă;
• „distanța personală” sau „distanța interpersonală” dintre două exemplare din
aceeași specie. Ea rezultă din confruntarea tendințelor de „a fi împreună” și de „a fi singur”;
• „distanța de apropiere” pe care a nimalele o păstrează într -un teritoriu;
• „distanța socială” pe care un individ o menține fată de ceilalți membri ai
grupului.
Pe baza studiului distanțelor la animale, Edward Hall face măsurători ale pragurilor de
receptare a vocii, delimitând patru distanț e în comunicarea interumană:
• „distanța intimă” (40, 50 cm: sunt date două limite ale distanțelor pentru ca acestea
nu sunt fixe, absolute, ci relative la cultura și mediul contextului comunicării!)
în care poți simți prezența celuilalt, mirosul, respiraț ia. Este un spațiu de protecție pentru
individ, accesibil numai persoanelor apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, propriilor
copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea acestora în zona distanței intime exprimă o
apropiere psihologică. În cazu l acestei distanțe se operează olfacția, contactul cutanat,
sensibilitatea termică și elementul vizual;
• „distanța personală” (50, 75 cm) în care indivizii își pot atinge mâinile, definește
limita contactului fizic direct cu ceilalți. La acest nivel nu pute m detecta căldura, respirația
celuilalt și, în general avem dificultăți în a menține contactul la nivelul ochilor. Dacă acest
spațiu este încălcat, ne simțim inconfortabil, lucru sesizabil prin mișcări excesive la nivelul
corpului, iar reacția fată de inva darea spațiului personal este în funcție de tipul de relație pe
care o avem cu interlocutorul.
• „distanța socială” (1,5, 3 m) este distanța în care pierdem detaliile privind
interlocutorul. Este distanța la care se desfășoară cele mai multe interacțiuni indi viduale
obișnuite, tranzacțiile, afacerile cu caracter formal. Dispunerea mobilierului ține seama de
respectarea acestei distanțe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a menține

23
un nivel optim al comunicării, vocea este mai ridicată, i ar inflexiunile vocii au rolul de a
reduce distanța socială.
• „distanța publică” (3, 6 m) este distanța la care individul este protejat și poate deveni
defensiv dacă este atacat. La acest nivel suntem destul de aproape pentru a urmări acțiunile
interlocutoru lui, deși pierdem detalii ale comportamentului acestuia: expresiile feței, direcția
privirii etc. În acest caz, văzul și auzul au cea mai mare importanță , senzațiile tactile fiind
practic eliminate.
Termenul de " spațiu personal " este însă inventat de D. Katz în 1937, popularizat de
R. Sommer, în 1969, apoi preluat de Hall: e o prelungire teritorială a corpului, ca un fel de
bulă, de inel sau de cochilie. I se substituie (E. Goffman, Roger Lecuyer) termenul de
"distanță interpersonală " – care este variabil ă în funcție de situația interacțiunii; Hall și apoi
unul din discipoli, J.A. Scott constată diferențe în funcție de culturi, iar Michael Argyle descrie
diferite culturi și locuri în funcție de utilizarea culturală a spațiului.

3.5 Dinamica spațiul ui personal în limbajul corporal

Michael Argyle și Janet Dean au formulat în 1965 pentru unele tipuri de interacțiuni
în comunicarea nonverbală „ teoria echilibrului”: dacă o persoană ridică nivelul de apropiere,
manifestat prin micșorarea distanței, prin sporirea frecvenței contactului vizual, prin zâmbet și

24
prin alte semnale verbale și nonverbale și nivelul de apropiere se stabilește de către ambii
interlocutori, cealaltă persoană tinde cu aceeași forță să restabilească echilibrul, mărind
distanța și evit ând privirea celuilalt. În schimb după „ modelul stimulării” lui M.L.Patterson,
1976, dacă o persoană îți schimbă nivelul de implicare, cealaltă persoană este stimulată fie în
sens pozitiv, adică reciproc, fie în sens negativ, adică compensator. Dacă nu apa re nicio
schimbare a nivelului de implicare, înseamnă că schimbarea realizată de prima persoană a fost
nesemnificativă în respectiva relație.
Elementul dinamic al comportamentului de comunicare este ajustarea intimității
situării spațiale la intimitatea re lației. O suită de semnale semnifică partenerului tipul de relație
pe care vrei s -o stabilești cu el: te apropii mai mult de cineva care are ochii închiși decât dacă
are ochii deschiși; cu cât un partener e mai aproape de tine, îl privești mai puțin. În ca zul
proximității, importanta contactului vizual scade, pe când cel olfactiv și tactil cresc.
Consecințe: Scăderea constrânsă a distanței are ca efect semnificarea distanței
prin alte mijloace. (Exemplu: în mijloacele de transport în comun, aglomerate, sau în
lift: nu vorbim, evităm privirea celorlalți, ne îndreptăm excesiv atenția asupra a altceva –
peisaj, carte, ziar, numerele ce indică etajul; arborăm o expresie neutră, goală
emoțional.) Scăderea constrânsă a distanței, intruziunea în spațiul intim ne r educe
autonomia conștiinței: stilul interogatoriilor polițiste în unele filme americane; unele
tehnici sentimental -erotic -apetitive folosesc această consecință etc. La demonstrații, o
parte din furie e produsul aglutinării și restrângerii spațiului persona l; politia
dispersează mulțimile pentru a le potoli.
Legea proxemicii, formulată sintetic de Edward T. Hall, ne spune că: „dintre toate
lucrurile egale într -un anumit fel, cele care sunt mai aproape de individ sunt mai importante
decât cele îndepărtate” . Proximitatea afectivă scurtează distanța dintre parteneri; la fel
conformitatea de opinii; inițiativa atingerii sau apropierii aparține superiorului; bărbații stau
mai depărtați, între ei, decât femeile, între ele; copiii stau mai apropiați, între ei, decâ t adulții,
apoi distanța creste cu vârsta și începe să scadă din nou după 40 de ani. O distanță mai mică
permite intrarea în funcție a mai multor canale de transmitere/receptare a mesajelor: în afara
canalului vizual, intervin auzul, simțul tactil, sensibi litatea termică și olfactivă. Sentimentele
reciproce constituie factorul decisiv în stabilirea distanței: ex. cum așază profesorul, elevii, sau
cum se așază studenții într -o sală de curs; relațiile ierarhice (după o expresie verbală: “cineva
îți este sau n u apropiat”!). Menținem o distanță mai mică dacă suntem lăudați decât atunci
când suntem criticați. Micșorarea distanței fată de cei cu care comunicăm este un semn de
solidaritate.
De asemenea factorii contextuali generează tendințe de mărire sau de micșor are a
distanței fată de interlocutor.
Intimitatea contextului creste distanța dintre parteneri (teoria echilibrului); zgomotul

25
scade distanța; la fel, amuzamentul; munca o creste. Cu cât spațiul fizic în care ne aflăm este
mai larg cu atât tindem să micșor ăm distanța interpersonală. Spațiul în care se conversează va
fi mai mare într -un apartament decât pe stradă și va fi mai mic într -o încăpere spațioasă decât
într-una îngustă. În plus, subiectul în jurul căruia se desfășoară interacțiunea poate genera
variații ale spațiului de interacțiune. Astfel, când vorbim despre probleme personale sau
împărtășim secrete, menținem o distanță mai redusă decât atunci când vorbim despre probleme
cu caracter general sau când avem discuții formale.
Indicație : Păstrați distan ța cuvenită pentru a nu -i agresa pe ceilalți. Feriți -vă să le
încălcați teritoriul sau să le ocupați spațiul (scaunul, masa etc.) personal. Distanta poate
scădea pe măsura cunoașterii și acceptării. La încălcarea teritoriului maimuțele procedează
ca noi: a duc ofrande – fructe, flori, cum facem și noi când, mergând în vizită, încălcăm
teritoriul gazdei.
Distanțele sunt, deci, relative. Ele depind de tipul de comunitate umană teritorială la
care aparține subiectul – sat sau oraș; oraș mic sau oraș mare – și de tipul de cultură. Exemplu:
foarte vizibilă diferența între Occident și Orient: japonezii îi consideră pe occidentali trufași,
occidentalii îi consideră pe japonezi băgăreți. E.T.Hall, (1963): „Ceea ce pentru un american
înseamnă apropiere, pentru un ara b poate însemna distanțare” . Este ceea ce s -a numit,
datorită filmării acestui comportament pe holurile ONU, „valsul ONU” : pentru a putea vorbi,
partenerul arab (sau japonez, după alte surse) se apropie de cel american, care se îndepărtează
cu un pas. Part enerul arab, care simte că nu poate comunica peste „prăpastia” astfel creată se
apropie din nou; la rândul lui americanul se îndepărtează din nou ș.a.m.d.
Spațiile care ne aparțin reprezintă o extindere a spațiului corporal. Există gesturi tipice de
marcar e a spațiului (teritoriului) sau proprietății: prin punerea mâinii sau a piciorului.
Autoturismele, avioanele, bărcile pe care le conducem ne extind totodată spațiul personal
până la respectivele dimensiuni, sporește astfel și imaginea de sine.

3.6 Timpul în limbajul corporal

Timpul în limbajul corporal este mai puțin studiat, pentru că necesită aparatură de
înregistrare și măsurare, procedurile sunt mai laborioase și interpretabil prin simetrie cu
spațiul: a -i face pe oameni să aștepte, ca și a -i ține de parte spațial , servește la menținerea
pozițiilor ierarhiei. În ritualul așteptării disprețul pentru spațiul cuiva devine dispreț pentru
timpul cuiva: „distribuția timpului de așteptare coincide cu distribuția puterii” 1. Experiment
filmat: Când cineva bate la ușă într -o instituție sau firmă, timpul între bătaie în ușă și intrare și
timpul între bătaie și răspuns sunt corelate cu poziția de putere în ierarhia instituției.

26
Dar cea mai mare complicație în ceea ce privește limbajul corporal vine de la faptul că
este un mod de comunicare rapid: răspunsul la semnalele corporale vine în 1/25 de secundă! E
și motivul pentru care scapă, în cea mai mare măsură conștiinței: comunicarea corporală este
ca și circulația pe autostradă: de mare viteză – mult mai mare decât a ceea a transmiterii
mesajului verbal – și continuă în ambele sensuri – nu discontinuă, când dinspre emițător spre
receptor, când invers, cum se întâmplă în schimbul politicos de mesaje verbale în care fiecare
partener și ascultă pe celălalt și vorbește abi a după aceea!
Între explicare și interpretare: înțelegerea limbajului corporal
Ceva poate fi înțeles fie prin mecanismul cauzelor și condițiilor care îl produc, fie prin
semnificația pe care o are și care ne previne asupra sensurilor în care îl putem lua. În primul
caz este vorba despre efectele unei acțiuni, în cel de al doilea despre mesajul / mesajele unui
semn sau unor semne. Problema care se pune aici este de a decide ce este și ce nu este semn în
condițiile în care, în prezența unei conștiințe, care interpretează și înțelege, totul este semn și
devine limbaj. Cu atât mai mult în cazul acțiunilor umane, pentru care definitoriu este mai
degrabă scopul decât cauza și în care, de fapt, scopul este cauza. Or este efectiv semn ceea ce
are insuficientă subst anță sau energie pentru a efectua ceva altfel decât în semnificație:
puținătatea substanțială sau energetică face, din fragmentul material sau energetic, semnificant
și din entitatea respectivă semn!
Diferența dintre gesturi și acțiune este diferența dintr e o mișcare corporală care, în
principiu, indică ceva – poate chiar indica o acțiune sau intenția unei acțiuni, ca atunci când
cineva schițează gestul de a deschide un pachet, în ideea de a fi aprobat de cel în fața căruia se
petrece scena, în acest caz, e chivalentul mimic pentru: pot să deschid…? Sau ca în situația unei
confruntări, atunci când oponenții se amenință doar și nu duc gestul până la capăt,
transformându -l într -o acțiune de lovire – și o mișcare corporală care chiar efectuează ceva –
acțiunea efectivă de a deschide pachetul.
Explicare sau interpretare? Probabil că interpretare pentru că avem de a face cu
semnificarea unei intenții, adică mai, precis, cu o acțiune fără finalizare și chiar fără intenția de
finalizare. Aici probabil că se naște g estul și, mai ales, apare posibilitatea gestului ca semn!
Așa se face că peste tot în limbajul corporal există un amestec simbolic – motivat și că
el poate fi înțeles din două perspective: cea a interpretării și cea a explicației. Privilegiem
perspectiva i nterpretării pentru că, deși mai imprecisă, este mai stabilă și mai sigură decât
explicațiile științifice cauzale care se schimbă mai frecvent. Ea se bazează pe grila
interpretativă primă pe care o propune și care sertizează eficient simbolicul și natural în
interpretarea gesturilor. Vom adăuga însă și alte grile de interpretare care suplimentează prin
explicațiile neuroștiințelor posibilele semnificații și sensuri. Este vorba despre grila reacțiilor
limbice, propusă de expertul FBI, Joe Navaro și de dr. Ma rwin Karlins, de grila sinergologiei,

27
propusă de Philippe Turchet și mai ales de grila expresiilor faciale ale emoțiilor fundamentale
inițiată de Darwin și elaborată de Paul Ekman.

28
4.Tipologii interpretativ -explicativ e ale gesturilor

4.1 Grila spațial -simbolică

Prima și cea mai simplă interpretare a gesturilor este, așa cum s -a văzut mai sus, cea
în funcție de simbolismul diferitelor părți ale corpului care le produc. Deși pare cea mai
îndemână și mai clară, insufici ența acestei interpretări rezultă din fixismul și simplismul ei . Nu
toate gesturile au aceeași geneză și aceeași natură: unele gesturi sunt universale, altele sunt
specific culturale. Iar cele universale – ca, spre exemplu, ridicatul umerilor ca necunoaște re,
nedumerire, supunere -, sunt mai degrabă fundamentate biologic și nu au un înțeles simbolic în
sine, iar cele simbolice, fundamentate cultural, au un înțeles simbolic, dar el este adesea strict
local, cea ce face ca interpretarea de acest fel să fie fo arte parțială. De aceea am prezentat mai
sus, alături de perspectiva cultural -simbolică și pe cea a spațiului antropologic al comunicării
interpersonale, fundamentat biologic, mai riguroasă și mai testabilă. Topologia spațiului
personal în limbajul corpora l trebuie înțeleasă ca fiind alcătuită nu atât din simple distanțe, cât
din zone sau intervale (care se vad mai bine în schema din figura 3). Totodată, trebuie să
adăugăm încă un interval fată de cele patru ale lui E. Hall, care se dovedesc astfel a fi cin ci:
• sub 15 cm (la interval de o palmă): zona contactului fizic; spațiul tandreței, al
atingerilor și mângâierilor, în care se acceptă îndrăgostiții, sau cel al relațiilor copii – părinți;
• între 15 și 45 cm (la interval de un cot, când stăm cu mâinile în șol duri): spațiul intim;
spațiul în care se acceptă rudele apropiate, prietenii;
• între 45 și 120 cm (la interval de un pumn dat cu mâna întinsă): spațiul personal;
distanța pe care o păstrăm fată de ceilalți la întâlniri prietenești și ceremonii oficiale;
• între 120 și 360 cm (dincolo de posibilitatea atingerii corporale fizice): spațiul social;
distanța pe care o păstrăm fată de necunoscuți;
• peste 360 cm: spațiul public; distanța de adresare fată de un grup mare de oameni.

29

Fig.5. Intervalele interpersonale ale comunicării revizuite

Dar pentru o mai bună reperare a gesturilor foarte importantă este omogenizarea
coordonatelor biologice și culturale ale producerii limbajului corporal prin introducerea
simbolismului religios și cultural în spațiul „biologic” al distanțelor interpersonale.
Drept ghid pentru dimensiunile simbolice ale gesturilor putem folosi spațiul sacru atât
de bine prezentat prin cele 7 dimensiuni simbolic mitologice, despre care vorbește Mircea
Eliade. Este vorba despre cele 3 niveluri: sus/c erul, adică spațiul simbolic al divinităților
celeste, al zeilor solari; zona mediană/pământul, respectiv spațiul simbolic al umanității;
jos/lumea subpământeană, spațiul simbolic al divinităților subterane, al demonilor. Dinamic,
cele trei niveluri conduc la două direcții ale mișcării: în sus și în jos.
Pe lângă cele trei niveluri mai trebuie reținute 4 direcții: fată – spate și stânga –
dreapta. Conotațiile simbolice ale gesturilor se stabilesc în primul rând în funcție de aceste
niveluri și dimensiuni s pațiale simbolice care au un caracter universal.
Raportat la corp, cele trei niveluri ale spațiului sacru determină următoarele
semnificații ale gesturilor: peste nivelul umerilor, corespunzător spațiului simbolic al
divinităților celeste, se vor plasa ge sturile spirituale, între nivelul umerilor și cel al ombilicului,
corespunzător spațiului simbolic terestru, al umanității, se vor plasa gesturile afective, sub
nivelul ombilical, corespunzător spațiului simbolic divinităților subterane, al demonilor, se v or
plasa gesturile senzuale.
Să mai reținem că în raport cu aceste niveluri direcția gesturilor poate fi în
sus/ascendentă sau în joc/descendentă. Înainte/în fată și înapoi/în spate arată simbolic mișcarea
de atracție spre ceva sau pe cea de a te feri/evi ta ceva, iar stânga – dreapta rămân deocamdată,
până la explicațiile mai largi de mai jos, conotate doar printr -un vag rău și bine.

30

Fig.7.Grila interpretativă spațial -simbolică ce rezultă din suprapunerea intervalelor
interpersonale al comunicării cu niv elurile și dimensiunile spațiale simbolice.
Grila interpretativă spațial -simbolică ne furnizează axele fundamentale ale unui cod,
dar idealul interpretării limbajului corporal reclamă folosirea concomitentă și ierarhizat
suprapusă a tuturor celor patru gri le care sunt separate aici mai ales din motive de expunere
didactică. De altfel, cum se va vedea mai jos, și în cazul aplicării grilei spațial -simbolice
accentele pe folosirea anumitor coordonate pot fi destul de diferite. În cazul acestei grile,
accentul cade pe interpretarea limbajului corporal ca limbaj. În cazul celorlalte trei grile
interpretativ -explicative, care vor urma, accentul cade pe explicarea anumitor gesturi, posturi
sau atitudini: ele explică, fiecare pe alt temei al genezei, de unde ar pute a proveni semnificația
lor. Din cauza multiplelor sisteme semnificante care compun limbajul corporal și a temeiurilor
explicative diferite, exemplele de gesturi vor fi incluse grupat, mai degrabă în aria unui
principiu explicativ -interpretativ, decât în a altuia, în funcție de forța explicativă a
respectivului principiu.
Să dăm curs interpretărilor pe care le poate produce ace astă grilă spațială pe care am
construit -o pornind de la distanțele interpersonale evidențiate de E. T. Hall și de la
dimensiunile ș i nivelurile simbolice ale spațiului teoretizate de Mircea Eliade. Să luăm, spre
exemplu, situația îmbrățișării între doi oameni de sex diferit. Când doi oameni de sex diferit se
îmbrățișează prietenește, corpurile lor se ating, adică se află în zona de su b 15 cm, zona

31
contactului fizic, doar în partea superioară a zonei mediane – a zonei dintre linia umerilor și
linia ombilicului – respectiv în zona gesturilor afective, iar între șoldurile lor rămâne distanța
de 15 cm. Prejudecata ne face să credem că o fe meie își ferește sânii de atingere; de fapt, în
îmbrățișările doar afectuoase ea își ferește mai degrabă bazinul. Imaginea celor doi care se
îmbrățișează doar afectuos seamănă cu aceea a unor rățuște pentru că cei doi își retrag fiecare
bazinele astfel înc ât să rămână între ele distanța de 15 cm. Iar partea care se atinge să fie
situată în zona superioară a bustului. Dacă între cei doi există o legătură erotică, atunci și
distanța dintre bazinele lor va dispărea și corpurile se vor atinge în zona de sub niv elul
ombilical, adică în zona gesturilor senzuale!

Fig.8. Îmbrățișare erotică și îmbrățișare afectuoasă prietenească

O altă interpretare, la fel de sugestivă pentru grila spațial -simbolică în întregime, poate
fi aplicată stingerilor de mână. Strângerea de mână tip manșon, cu ambele palme ținând palma
celuilalt, înseamnă afecțiune, profunzime a sentimentelor. Dar este și o strângere de mână care
a fost răspândită, prin 1920, printre politicieni americani… Trecerea de la mână la încheietură,
braț, cot, a ntebraț, umăr indică un plus de afecțiune în creștere gradată, pe măsura pătrunderii
în spațiul intim – de la 45 de cm. la sub 15 cm. – al celuilalt. De asemenea, schimbarea
nivelului este semnificativă: după cum se vede în ilustrația de mai jos, dacă mâna prinde
antebrațul sau brațul celuilalt rămâne înscrisă în zona corporală a gesturilor afective; ajungând
la umăr, ajunge și la zona gesturilor spirituale. Atunci când cineva îți strânge mâna în chip de
salut cu dreapta, stânga plasată pe umărul tău arată că respectivul are o relație afectuos –
spirituală cu tine, cum ar fi cazul cu bunicul tău, sau unchiul tău mai în vârstă și mai înțelept.

Fig.9. Gradația a fecțiunii în stingerile de mână

32
Nu întotdeauna este nevoie de toate coordonatele gestuale ale gril ei spațial – simbolice.
Uneori sunt suficiente doar unele dintre ele. Astfel, distanțelor interpersonale intervin destul de
vagi în ceea ce privește fața, în schimb zonele spirituală, afectivă și senzuală din grila spațială –
simbolică funcționează foarte bin e. Semnificația felului cum privim pe cineva datorează mult
zonei feței unde se înscrie privirea noastră: privirea oficială, formală, se mișcă deasupra
nivelului ochilor, în zona descrisă de un triunghi imaginar, pe frunte (corespunde zonei
corporale gene rale a gesturilor spirituale).
Privirea la baza nasului este percepută ca o privire “prin” interlocutor, are un efect
puternic perturbator și e folosită în inducerea hipnozei. Privirea informală, privirea de anturaj –
adică a celor cu care cel privit se afl ă în relații prietenești -, descrie același triunghi, dar sub
nivelul ochilor și cu vârful în jos, în zona dintre ei și buze (similar zonei corporale mediane, în
care se înscriu gesturile afective).

Fig.10. Cele trei zone – forma -oficială/spirituală, de anturaj/afectivă, intimă/senzuală

– în care se înscrie privirea feței după cele trei niveluri din grila spațial -simbolică
Privirea intimă, cu intenții senzuale sau chiar sexuale se înscrie între buze (eventual
ochi – care sunt un foarte puternic reper al feței) și piept, când cei doi stau mai aproape, și între
buze (eventual, ochi – ca atractor) și încheietura coapsei când stau mai depărtați (zona de jos,
cea în care se înscriu corporal gesturile senzuale).
Alteori sunt suficiente distanțele interpersonal e atunci când interpretăm semnificația
gestului cuiva care atunci când ne strânge mâna salutându -ne, ne ține, în același timp, cu brațul
rigid la distanță . Sau, invers, când folosește salutul pentru a ne apropia de el, pentru a ne atrage
în spațiul intim. In primul caz este vorba despre cineva care dorește să păstreze distanța fată de
noi, în al doilea de cineva care dorește să fim mai apropiați. Aceiași interpretare poate fi dată
și gestului celui care în salut îți dă doar două degete sau doar o parte din mână sau, invers,
celui care îți prinde întreaga mână: rezervă fată de relaționare, primul, și deschidere la
relaționare, al doilea .

33

Fig.11. Strângeri de mână semnificative pentru relațiile interpersonal

Tot așa, sunt importante direcțiile în raport cu cele trei niveluri interpretate, respectiv:
în sus și în jos. Palmele deschise în sus: a da, a oferi, a arăta ceva important, dar și: a primi, a
te supune; în jos: a apuca, a reține ceva neimportant, a ascunde, a domina. Pozițiile palmei în
strângerea de m ână neparalelă semnifică: cel care își ține palma deasupra încearcă să domine;
cel care își ține palma dedesubt se supune.
Dacă palmele rămân în plan median, paralele în strângerea de mână, semnificația lor e
neutră, de fraternitate, de egalitate. Celelalt e două direcții, din cele patru enumerate mai sus, –
înainte (în fată) – înapoi (în spate) – sunt importante pentru reacțiile postulare sau de atitudine,
despre care vom vorbi mai încolo, sub alte grile interpretative, dar pot fi foarte bine
exemplificate prin gesturi ale capului. Astfel, capul ținut drept este poziția omului cu o
atitudine neutră fată de cele auzite.

Fig.12. Semnificațiile direcționării căușului palmelor se aplică direct la strângerile de mână,
care în funcție de poziția palmelor es te: dominantă, supusă, egalitară .

34
Cu bărbia ușor ridicată – deci ușor înclinat spre spate – denotă atenție sau aroganță, creșterea
sentimentului propriei valori. Lăsat destins pe spate: relaxare, predare, reducerea atenției. Invers,
capul plecat spre dire cția înainte denotă supunere, dacă este întrerupt contactul vizual (“a -ți pleca
capul”), dar poate însemna îndârjire, dacă este menținut contactul vizual (“a lua pe cineva în coarne”).
Înclinat mai mult în jos, semnifică o atitudine negativă sau una de eva luare critică. Toate aceste poziții
ale capului spre înainte sau înapoi pot fi însoțite, bineînțeles, de alte gesturi, care le precizează,
suplimentar, semnificația. La fel în cazul trunchiului: înclinare înainte înseamnă interes pentru ceea ce
are în fată sau acordul; înclinare înapoi, dezinteres, dezacordul.

Fig.13. Atitudini ale capului în funcție de deplasarea înainte/în fată – înapoi/în spate

La fel ca înainte (în fată) – înapoi (în spate), stânga – dreapta sunt direcții puternic conotate
simboli c în mitologii și religii. Actualmente, pare că dincolo de acest simbolism intervine
diferențierea pe care neuro -științele au evidențiat -o între cele două emisfere cerebrale: emisfera stângă
este analitică și rațională, cea dreaptă este sintetică și transr ațională. Mai trebuie ținut seama de faptul
că traiectoriile nervilor care duc la respectivele emisfere sunt inversate în coloana vertebrală, astfel că
emisfera stângă comandă partea dreaptă a corpului și invers, emisfera dreaptă comandă parte stângă a
corpului. Astfel că, motivat neurologic, dar și susținut simbolic, în Occident mâna dreaptă reprezintă
în comunicarea corporală conținutul, informațiile, mâna stângă, relația dintre cei care comunică.
Sprijinirea pe piciorul drept, indică o activitate mai int ensă a emisferei stângi, deci analiză critică,
logică, obiectivitate. Sprijinirea pe piciorul stâng, activitate mai intensă a emisferei drepte, deci
receptivitate la stabilirea de relații. Schimbarea piciorului înseamnă schimbarea accentului pe
procesele m entale ale celeilalte emisfere.
Întrucât proiecția urechii stângi e pe emisfera dreaptă, iar a urechii drepte pe emisfera stânga,
atunci când ascultăm cu urechea stângă – eventual, cu capul ușor întors sau aplecat spre umărul drept –
, ascultăm emoțional și sintetic, cu dorința de a realiza contacte, și dăm atenție mai ales aspectului
relaționar al comunicării. Invers, atunci când ascultăm cu urechea dreaptă – eventual, cu capul ușor
întors sau aplecat spre umărul stâng -, ascultăm rațional și analitic, at enți la conținut și, eventual,
critici, și dăm atenție mai ales aspectului de informative al comunicării. Cu ochii, situația e încă mai
complexă: întrucât fascicolul de neuroni retinieni

35

Emisfera
cerebrală
stângă
Modul de
gândire linear,
analitic
Scrierea
Limbajul
Logica
Matematica
Listele

Fig. 14. Funcțiile celor două emisfere cerebrale
responsabili de vizualizarea câmpului vizual stâng pentru fiecare ochi ajung în cortexul vizual drept –
și invers – noi „citim” emoțiile de pe jumătatea stângă a feței celui pe care îl privim.

De o interpretare care combină un pic nivelurile spațiale reinterpretate cu d irecțiile stânga –
dreapta beneficiază și orientarea privirii. Este vorba despre ceea ce neuro -științele numesc „privirea
neurologică”, respectiv privirea raportată la tipul de procese mentale. De data aceasta zona superioară,
cea spirituală în raport cu î ntregul corp și cea oficială, formală în raport cu fața privită, de deasupra
liniei ochilor e legată de imagini, zona mediană, cea afectivă în raport cu întregul corp și cea de
anturaj în raport cu fața privită, e legată de sunete, iar zona senzuală în rap ort cu întregul corp și în
raport cu fața privită, e legată de senzații si cuvinte. Diferit este doar faptul că în cazul privirii
neurologice, ochii privesc spre emisfera implicată în proces, deci partea dreaptă a feței revine parții
drepte a creierului, c elei legate de sinteze, iar partea stângă, pârții stângi, legată de analize. Privirea
orientată în zona de sus, deasupra liniei ochilor, spre dreapta, implică imagini create, construite,
imaginate, iar spre stânga imagini amintite, redarea a ceva existent. Privirea orientată în zona de
mijloc a feței, între linia ochilor și linia gurii, în zona urechilor, spre dreapta, implică auzirea sunete,
de cuvinte sau voci create, construite, imaginare; spre stânga, cuvinte sau voci amintite, redarea a ceva
existent. Privirea orientată în jos, sub linia gurii, spre dreapta, gândul la sentimente, senzații create,
construite, imaginate; spre stânga: a medita, sta pe gânduri, impresii, senzații amintite, redarea a ceva
existent.

36

Fig.15. Privirea orientată spre emisfera stângă sau dreaptă

Ceea ce rămâne însă cel mai ușor de reperat și cel mai sintetic indicator pentru această grilă
spațial -simbolică sunt gesturile generale, relative la spațiul personal, adică închiderea sau deschiderea
lui în raport cu interlocutorii sa u partenerii prezenți. Închiderea sau deschiderea căușului palmei spre
exterior sau spre interior, reprezintă o poziționare a mâinii în raport cu în fată (înainte) sau în spate
(înapoi). Palma deschisă în văzul celorlalți, ca la jurământul din sălile de ju decată: onestitate și
franchețe; cu semnificația: iată, n -am nimic de ascuns. Invers, căușul palmei spre înăuntru: reținere,
ascundere.
Copilul care -și ascunde palmele – podul palmei, ori palma întreagă făcută cupă și ascunsă la
spate -, când vorbește, sa u soțul, care, în fața soției, procedează la fel, au ceva de ascuns. Totuși,
căușul palmei expus înainte, la nivelul zonei corporale mediane, a gesturilor afective, poate însemna
blocare, apărare – aici apare o conotație suplimentară legată de zona corpora lă, care este cea afectivă,
a gestului .

4.2 Grila reacțiilor instinctive

După cum s -a văzut, grilă spațial -simbolică poate fi extinsă la întreaga gamă de gesturi,
posturi și atitudini. Singura motivare pentru semnificațiile gesturilor este cea furnizată de intervalele
spațiale ale relațiilor interumane și de simbolistele antropologic -culturale relativ universale.
Următoarele grile furnizează, așa cum preveneam mai sus, motivații diferite și, uneori, suplimentare.
Una din cele mai simple grile interpretati ve pentru limbajul corporal ne -o furnizează reacțiile
instincte. Aceste reacții își au originea în sistemul limbic, formațiune a creierului mamiferelor, foarte
veche, ținând arhi – și paleo – cortex. Este o parte a creierului care reacționează spontan și în timp real,

37
în calitate de centru al emoțiilor și comportamentelor de supraviețuire.
Reacțiile de răspuns la amenințare sau stres înscrise fundamental în sistemul cerebral limbic
sunt: încremenirea, fuga și lupta. Abilitatea de a încremeni în fața pericolul ui are sens întrucât
mișcarea ar putea atrage atenția unor prădători mult mai puternici și mai iuți. Mâinile se opresc din
mișcare, dacă apare semnalul unui pericol, respirația devine superficială, apare diminuarea expunerii
feței sau a expunerii în genera l, ridicarea umerilor și coborârea capului.
A doua reacție limbică este fuga. În lumea modernă civilizată reacția de fugă devine mai puțin
radicală: întoarcerea corpului de la sursa stresantă, îndreptarea picioarelor spre ieșire, plasarea
mâinilor în drept ul feței, frecarea sau închiderea ochilor (fugă senzorială), distanțarea, interpunerea
unor obiecte. Retragerea în fața sursei de stres. Pe scurt: plecăm, ne distanțăm, ne îndepărtăm de
oamenii neplăcuți sau insuportabili.
Cel mai puțin frecventă este a tr eia variantă, lupta. În cazul luptei efective emoția se
transformă în furie și cortexul este scos din funcțiune. În lumea modernă civilizată, agresivitatea este
însă strict controlată, iar semnele ei au devenit foarte mascate și restrânse, ceea ce, de altf el, este
valabil pentru toate cele trei reacții – luptă, fugi, prefă – te mort – dictate de pericol. Atunci când am
definit limbajul corporal am atras atenția asupra calității lui de a fi format în primă instanță de gesturi,
posturi și atitudini care 2 provin din sau reprezintă acțiuni sau comportamente inhibate, doar inițiate
sau schițate, niciodată duse până la capăt. Așa cum am arătat, un principiu de interpretare a gesturilor
ca semne provine tocmai din calitatea lor de a fi comportamente neduse până la capăt, pentru că
inhibiția civilizatorie le secătuiește de substanța sau energia lor comportamentantală instinctuală sau
primitivă.
Celălalt aspect important în ceea ce privește aceste reacții instinctuale limbice este calitatea
lor de a fi spontane, imedi ate. Datorită faptului că aceste reacții și gesturile pe care le produc nu sunt
controlate de către neocortex, ele sunt mult mai adevărate, mai sincere! Să mai reținem doar că de sus
în jos, de la mimica feței, prin gesturile mâinilor spre mișcările picioa relor controlul conștiinței scade
tot mai mult, astfel că mișcările picioarelor sunt mai sincere decât gesturile mâinilor sau expresiile
feței.
Gesturile care provin din reacțiile instinctive de fugă sau de apărare sunt cele mai ușor de
identificat. Se poa te observa astfel că brațul este folosit sistematic în gesturile de apărare. Omul își
protejează cu mâinile pârțile moi, vulnerabile ale corpului. Gestul este similar cu încercarea de
ascundere după ceva, pentru apărare. Încrucișarea obișnuită a brațelor e xprimă o atitudine defensivă
sau negativă. Această postură capătă semnificații diferențiate odată cu intervenția altor gesturi:
încrucișarea brațelor cu palmele strânse pumn indică o atitudinea defensivă ostilă, ce precede atacul
verbal sau fizic. Încruciș area mâinilor cu prinderea brațelor în așteptarea la dentist, pe aeroport etc.,
reflectă o atitudine negativă dominantă. Încrucișarea mâinilor pe piept cu degetele groase ridicate în

38

sus este versiunea defensivă a superiorității. Dacă numai unul din brațe este așezat peste piept, ținând
celălalt braț așezat pe lângă corp atunci avem o bariera parțială, vizibilă mai ales la întruniri, la
persoane total necunoscute celorlalți din grup sau care n -au încredere în forțele proprii.
Pentru a -i desface această apăr are gestuală trebuie să -i oferim ceva, care să -l oblige să -și
desfacă brațele și să renunțe la poziția defensivă!
E de reținut faptul că 70% din oameni încrucișează brațul stâng peste cel drept, ceea ce
însemnă că apărarea ține de relație mai degrabă dec ât de conținut, dacă ținem seama de diferența, mai
sus semnalată, între dreapta și stânga.

Fig.16.Posturi cu mâinile în gest de apărare

O altă versiune este aceea a mâinii care apucă cealaltă mână, gest folosit de cei care vorbesc
în fața unei mulț imi, pentru a retrăi siguranța emoțională a situațiilor când părinții noștri ne țineau de
mână. Dacă gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a putea fi folosite, cel care vrea să -și
ascundă lipsa de siguranță sau nervozitatea, atenuează sau modifică gestul clar de apărare
transformându -l în gest de prinderea poșetei, buchetului de flori, paharului, aranjarea manșetei sau
jocul cu brățara sau cureaua ceasului. Un gest mult modificat, din categoria celor de apărare, este cel
cu palmele prinse între pic ioare – fie că sunt în postura de apărare, fie că nu – în poziția așezat și
înseamnă frustrare. Invers gesturilor de apărare, care folosesc brațele pentru a proteja partea din fată a
corpului, gesturile de expunerea a pârții frontale și, îndeosebi, a burți i, sunt semne de intimitate (se
spune despre prietenii foarte apropiați că „se bat pe burta”!), de abandon, supunere, de predare.
Întâlnit la animalele din aceiași specie – între câini, spre exemplu -, el duce la încetarea luptei sau
agresiunii. Dar gestur ile de acest tip au mai multe semnificații decât gesturile de apărare. Mâinile
ținute la spate pot foarte bine însemna și reținere, așteptare, intenția sau dorința de a nu te implica în
situație sau în relație. Mâinile ținute la spate, însoțite de capul în ălțat și bărbia împinsă înainte este un
gest de încredere și superioritate. Iar ridicarea ambelor mâini cu coatele la nivelul capului și cu
palmele sprijinind ceafa este gestul de unui om excesiv de încrezător în sine, care se consideră
superior altora.
Pentru a prezenta gesturile de apărare și cele de autoexpunere am folosit o regulă generală
care e bine sa fie reamintită: la fel ca pentru orice tip de semne, gesturile se rețin și se identifică mai
ușor dacă sunt învățate în perechi opuse, contrastante. O a doua observație provine de la suprapunere

39

Fig. 17. Posturi de autoexpunere
grilelor interpretative: putem înțelege mai ușor gradarea gesturilor de expunere dacă vom corela
mișcară brațelor ținute la spate cu cele trei niveluri – senzual, afectiv și spiritual – de la grila spațial –
simbol ică – afectiv: brațele ținute la spate, jos, pot explica neimplicare, dar ținute la spate, deasupra
nivelului umerilor, neimplicarea devine, în registrul spiritual, superioritate. (Mi se pare interesant că
nici anatomo -fiziologic, nici simbolic, nu putem ț ine mâinile la spate în regiunea mediană
corespunzătoare frontal gesturilor afective: adică nu putem rămâne neimplicați, dacă suntem cu
adevărat afectuoși!) În fine, cea de a treia observație privește faptul că gesturile se pot deplasa de la
mișcările mari le segmente ale corpului, la cele mici. În cazul acesta ele se deplasează de la brațe la
mâini: mișcările vizibile ale palmelor sporesc credibilitatea, în timp ce ascunderea lor creează o
impresie negativă. Cineva care își ascunde mâinile în buzunar nu est e interesat să relaționeze cu
vorbitorul; iar dacă, ținând mâinile în buzunar, etalează degetul gros, se consideră superior celor cu
care vorbește.
Sistemul limbic acționează cel mai direct asupra picioarelor și tălpilor: dacă într-o situație cu
potenți al primejdios fuge unul, toți ceilalți din jur o rup la fugă fără să se mai gândească!

Pentru că sunt controlate în mai mare măsură de sistemul limbic, picioarele exprimă mult mai
deschis, mai necontrolat, starea de spirit a cuiva. Vârful piciorului î n sus exprimă bună dispoziție;
călcâiul în sus indică o poziție de start pentru cineva care vrea să treacă la acțiune. Expunerea tălpile –
femeile chiar scot călcâiul din pantof și se joacă cu încălțămintea – înseamnă că persoana se simte
bine, confortabil – dacă se joacă cu pantoful, se simte chiar foarte bine! – în contextul respectiv.
Metaforic putem vorbi despre picioare „vesele”, care „țopăie” de bucurie așteptând, încrezătoare sau
nerăbdătoare. Dar schimbarea frecventă a poziției picioarelor poate îns emna și nesiguranță, nerăbdare
sau excesivă mobilitate psihică.
Invers, ele pot fi și mijloacele de expresie ale unei atitudini de apărare: picioarele ca bariera
de protecție – un picior peste celălalt: dreptul peste stângul sau invers – desemnează o atitu dine
defensiv -negativă – rezervată, nervoasă -, totuși mai puțin accentuată decât în cazul brațelor

40

încrucișate. Desigur, gestul poate avea și alte cauze: poate proveni de la statul îndelung pe scaune
incomode, sau de la senzația de frig, dar împreună cu î ncrucișarea brațelor, semnifică retragerea
persoanei din conversație. Picioarele încrucișate în postura în picioare arată aceeași atitudine
defensivă între oameni care nu se cunosc între ei. Detensionarea se exprimă prin desfacerea brațelor și
picioarelor, până la rezemarea pe un picior și expunerea vârfului sau tălpii celuilalt. Picioarele
încrucișate în poziția așezat; în prezența unui interlocutor așezat alături: includere sau excludere în
funcție de felul în care piciorul e folosit ca barieră de protecț ie. Dacă, fată de cel așezat, piciorul opus
este încrucișat peste cel alăturat, înseamnă includere; invers, înseamnă excludere. Direcția piciorului –
îndreptarea vârfului pantofului sau orientarea genunchiului – indică direcția persoanei interesante,
perso ana cu care vrem să comunicăm, care ne pare mai simpatică sau de maxim interes.

Fig. 18 Mișcări ale picioarelor de apărare sau de indicare a interesului în funcție de cele trei reacții
instinctive

Fig. 19. Posturii de dispută și superioritate

41

Piciorul peste genunchi – în care glezna ridicată creează o barieră la nivelul genunchiului –
numită uneori de interpreții limbajului corporal și „poziția cifrei 4”, indică o atitudine de competiție
sau dispută.
Dacă gamba este și prinsă cu una sau amândouă m âinile, este semnul unei atitudini rigide, a
unei individualități puternice, încăpățânate. Încrucișarea picioarelor la nivelul gleznelor, cu laba
piciorului în spatele gleznei – piciorul -cârlig la nivelul gleznei -, cu diferențe între femei și bărbați (e
un gest mai ales feminin), înseamnă reținere, precauție, nervozitate, timiditate sau chiar frică.
După cum se vede, reacțiile instinctive – luptă, fugi, prefă -te mort -, conduc mai mult la
ansambluri de gesturi decât la gesturi unice și specifice. Pentru re acțiile de apărare ne este mai ușor să
identificăm gestul -cheie, al mâinilor sau picioarelor încrucișate, pentru că ele sunt gesturi pregnante și
foarte vizibile. Dar pentru identificarea celorlalte reacții instinctive, cele de luptă sau neutralitate,
unde avem mai puține gesturi pregnante, trebuie să luăm în considerare posturile, ansambluri mai
largi și mai diversificate de gesturi.
Astfel de posturi pot implica semnificațiile explorate în contextul grilei spațial -simbolice.

Fig. 20 Ocuparea sau retra gerea din spațiul interpersonal

Astfel, semnificațiile spațiale ale distanțelor interpersonale intervin în cazul “poziției cowboy”,
unde picioarele depărtate nu numai că asigură un echilibru mai stabil, dar și reprezintă o revendicare
teritorială mai mare , ceea ce denotă o atitudine mai agresivă, dominantă. Spațiul intim poate fi ocupat
prin înfoierea coatelor, mâinile pe șolduri și cu degetul gros în fată sau în spate. In acest caz ocuparea
spațiului este mai puțin agresivă: dacă degetul gros este în fată avem de a face cu o atitudine de auto
etalare ; dacă degetul e în spate e deja o atitudine un pic mai accentuată, de revendicare. Dacă mâinile
în șolduri sau mișcările largi cu mâinile înseamnă – ca în cazul pisicii sa al cocoșului! – mărirea
corpului, împ ăunare, brațele strânse pe lângă corp reprezintă, invers, restrângerea spațială: reducerea
volumului corporal („a te face mic”), supunere și cumințenie.
Restrângerea corporală cu semnificații similare funcționează nu numai orizontal, ci și pe
verticală: ridicarea ambilor umeri și retragerea capului între ei, “băgarea capului între umeri”,3 e o

Antropologul David Givens susține că moștenim ridicarea din umeri de la șopârle, animale care atunci când își

42

mișcare de apărare tip „broască țestoasă”: căutarea protecției, îndoială, nesiguranță onestă. Gestul
parțial și restrâns – ridicarea unui singur umăr – înseamnă indiferență sau îndoială neonestă. Ceea ce
este semnificativ și contează însă în relațiile interpersonale nu este atât înălțimea fizică a corpurilor,
spațiul ocupat material, cât un fel de înălțime construită gestual și atitudinal, spațiul semnificat: uneori
înălțimea fizică e înlocuită de balansul pe tălpi pentru a părea mai înalt! Astfel, capul drept, umerii
drepți, brațele și picioarele relaxate denotă încre dere și siguranță de sine, pe când semnele gestuale ale
atitudinilor de supunere se formează după regula „a te face mic”, adică prin micșorarea semnificată a
înălțimii sau a volumului corporal. Adică, scoaterea pălăriei sau curbarea spatelui reprezintă o
micșorare a staturii. În cazul supunerii, contactul vizual este de asemenea întrerupt și apare “privirea
plecată”. Ansamblul de semne: umerii cocoșați, aplecați, capul în piept denotă lipsă de încredere în
sine.
În fine, aceleași reacții instinctive – luptă, fugi, prefă -te mort -, dar sublimate, ne dictează
limitarea sau evitarea contactului cu ceea ce este neplăcut.

Fig. 21 Orientarea trunchiului: interes și evitare

Evitarea se referă la partea frontală a corpului care se mișcă înapoi sau lateral: pur și simplu
ne ferim de ceea ce nu ne place. Invers, ceea ce atrage implică expunere frontală: ne uităm la ceea ce e
interesant și ne place. Prin urmare, orientarea trunchiului corpului ne indică dir ecția interesului. Dar și

recunosc subordonarea își retrag capul și aduc partea inferioară a membrelor în față cu scopul de a părea mai mici. La
fel ca un câine certat de stăpân, care încearcă să se facă cât mai mic băgând capul în pământ, oamenii practică acest
gest pentru a spune „nu știu” sau „cine știe?!”, arătându -se vulnerabili. Opusul ges tului de “băgarea capului între
umeri” este mărirea umerilor prin postură (umerii trași spre spate) sau cu uniforme sau costume.

43
aici intervine regula gradării inverse a controlului limbic instinctual, de la cap la picioare. Astfel, dacă
trunchiul este orientat într -o direcție iar picioarele în alta, interesul se află în direcția indicată de
picioare, mai p uțin controlate de partea conștientă a minții noastre, deci mai sincere.

4.3 Grila Sinergologiei

Grila sinergologiei introdusă de Philippe Turchet are în vedere semnificația gesturilor în care
mâna atinge propriul corp, între care cele mai frecvente și m ai specifice, semnificația atingerilor feței
de către degete. Cei doi termeni care intervin mereu în aceste gesturi sunt pielea și degetele mâinii; de
fapt, în ambele cazuri e vorba despre diferite zone ale pielii.
În funcție de structura anatomo -fiziologi că, prin piele – ca analizator – receptăm semnale
referitoare la diferențele de presiune, de temperatură și stimulii algici (durerea). Noile descoperiri ale
neuroștiințelor arată că pielea noastră este mai „inteligentă” decât se credea, adică transmite cre ierului
cu mult mai multă informație decât ne așteptam. Experiențele tactile sunt deja procesate de neuronii
din piele înainte de a ajunge la creier. Intr-adevăr, pielea are aceeași origine embrionară ca și organele
de simț și sistemul nervos: toate provin din ectoderm, cea de a treia foiță embrionară. Dar este
totodată cel mai întins și, de asemenea, cel mai bogat în receptori dintre organele noastre senzoriale:
eul poate fi considerat ca o proiecție mentală a pielii suprafeței corpului (Freud).
Contactul cutanat dintre mamă și copilul nou -născut se realizează încă din primele momente
de viață ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităților copilului, în primul rând a
degetelor de la mâini și apoi de la picioare. Perioada în care atingere a cutanată a copiilor are frecvența
cea mai mare este la vârsta de unu -doi ani. Odată cu trecerea din stadiul de nou născut la cel de copil
mic, apoi de preșcolar, școlar, adolescent și tânăr se instituie tabuuri în legătură cu atingerea corpului.
Se const ată că femeile agreează mai mult decât bărbații contactul cutanat și că zonele cutanate cel mai
frecvent atinse sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței.
Relațiile interpersonale depind și de informațiile cutanate. Importanța contactului fiz ic dintre
persoane este relevată și de situațiile de izolare în cazul unor boli contagioase. În același timp,
contactul cutanat are o semnificație erotică, iar termenul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a
desemna relațiile intime. S -a observat c ă inițierea contactelor cutanate este asimetrică, bărbații
atingând mai frecvent femeile decât invers; inițierea atingerilor cutanate depinde, în afara apartenenței
la gen, de vârstă, de tipul relațiilor dintre persoane, de contextul situațional și nu în u ltimul rând de
statutul social. Femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se angajează mai frecvent decât bărbații în
atingerea corporală a persoanelor de același sex. În spațiul public, pot fi urmărite astfel de exemple la
televizor, în cazul vizitelo r șefilor de state: întâmpinarea prietenească a acestora se realizează, uneori,
prin atingerea cu palma pe spate de către președintele gazdă. Atingerile corporale, îndeosebi cele
publice, sunt strict reglementate social și cultural. De exemplu, în cultura islamică este interzisă
atingerea corpului femeilor de către persoane străine, după cum este interzisă și privirea chipului

44
acestora. Degetele sunt încă mai diferențiat și puternic semnificative decât pielea în general, atât în
sensul intențiilor de comuni care, cât și al celor expresive, grație mobilității lor și a simbolismului
propriu. Și aici, peste semnificațiile oarecum naturale ale pârților corpului și gesturilor în care sunt
implicate, se suprapun simbolismele culturale. Și, după cum se va vedea, pân ă să ajungem la
semnificațiile oarecum naturale legate de regiunea pielii, semnificațiile simbolice domină, de departe!
Astfel: Degetul mare (gros), policele, simbolizează forța de dominare, energia, voința:
Etalarea degetului gros (police) reprezintă o m anifestare a superiorității, a priorității persoanei
respective; adesea e un semn gestual de agresivitate și orgoliu (cei îmbrăcați elegant îl fac mai
frecvent). În funcție de gruparea gesturilor în secvențe, poate fi semn pozitiv al șefului în prezența
subalternilor, al bărbatului curtenitor în prezența unei posibile partenere. Dacă mâinile cu policele
etalat sunt ținute în buzunarul din spate, se încearcă mascarea senzației de superioritate. Într -un gest
de ridicare vrea să spună că este sau va fi OK., un eori și ca reacție la o situație frustrantă. Îndepărtat
de restul degetelor palmei însemnă relaxare. Ascuns denotă activitate momentan inhibată din motive
neexteriorizate; în cazul copiilor poate însemna slabă energie, iar la adulți: ratarea unei decizii d ificile.
Degetul arătător – care implică gestul de a arăta, gestul "gestul deictic"4 reprezintă voința,
inițiativa, și simbolizează o „săgeată”. În amenințări, simbolizează arma, bastonul, cuțitul. Pendulat,
se substituie negației cu capul. Ridicat, nemiș cat, atrage atenția; dacă îl mișcăm și îl curbăm devine
semnalul unei direcții: ordin, chemare fermă. Degetul arătător ușor îndoit: ținta nu este de cucerit,
doar se năzuiește la ea.
Palmă în jos cu deget arătător – gest autoritar: fă asta, altfel…, ges t patriarhal, de dominare,
folosit în tarile latine. Cu palma în sus forța gestului este atenuată politicos și elegant. Buricele
arătătorului și degetului gros se ating la explicații – autoritar (orientat spre scopuri), dar nu agresiv ca
degetul arătător î ndreptat înainte cu palma în jos, sau ridicat amenințător ca o măciucă, de aceea
seminariile de comunicare non -verbală ale firmelor îl și recomandă! Frecarea degetului arătător cu
policele înseamnă că cel care face gestul se referă la bani, ceea ce denotă implicațiile simbolice ale
celor două degete.

Fig. 22 Degete în diferit poziții gestuale

Ornitologii au observat cum corbii își foloseau ciocurile pentru a indica locul unui obiect, precum copii care arată
cu mâna. În cazul oamenilor gesturile deictice sunt folosite de copii înainte ca aceștia să învețe să vorbească, în
general în intervalul de vârstă cuprins între 9 și 12 luni.

45
Degetul mijlociu este cel mai lung: simbolizează mândria, sentimentul de sine. Folosit pentru
a apuca grijuliu obiecte fragile – ceea ce poate face și arătătorul ș i policele; dar dacă apucăm cu
degetul mijlociu și policele obiectul prezintă o importanță sentimentală mai mare pentru noi. E
degetul afecțiunii: dacă indicăm cu el înseamnă că avem fată de imaginea respectivă o afinitate
deosebită; dacă ne subliniem cu a cest deget declarațiile pentru a contrazice, putem stârni reacții
sentimentale conflictuale. Răsfirarea degetelor arătător și mijlociu, de o parte, în raport cu inelarul și
cel mic, de altă parte indică o stare de conflict interior între ceea ce ține de vi ața noastră interioară și
relațiile sociale.
Inelarul este degetul semnificațiilor spirituale. El semnifică indiferența sau pasivitatea, fiind
situat între degetul mijlociu (afinitatea, afecțiunea) mai lung și degetul mic (relațiile cu ceilalți).
Degetul m ic simbolizează relațiile cu ceilalți, relațiile externe, pentru că este ușor îndepărtat de restul
palmei și pentru că este oarecum exterior. Semnifică calitatea relației – retras în podul palmei:
întreruperea relației; îndepărtat uneori până la a atinge p artenerul: deschidere spre relație. Inele pe
acest deget: dorința de relație și de acceptare în grupuri închise.
Pielea degetelor și pielea de pe fată sau corp interacționează gestual într -un fel foarte
particular. Dacă sentimentul se arată în postura într egului corp iar emoțiile în mișcările anumitor părți
ale corpului, pulsiunile se manifestă prin anumite micromișcări, respectiv prin microgesturi.
Activitățile de substituire sunt mișcări mai mult sau mai puțin frenetice care înlocuiesc acțiunile sau
compo rtamentele care nu -și pot atinge scopul. Ele eliberează energiile care nu pot să se consume
conform scopului inițial intenționat și scad astfel frustrarea și agresiunea. Prin ele creierul își rezolvă
oarecum problema acțiunii pe care, tot el, își interzice să o efectueze. El cere corpului să facă ceva,
mult mai puțin decât respectiva acțiune, numai pentru a stimula terminațiile nervoase și a elibera
endorfinele care îl liniștesc.
Micromișcările sunt gesturi în care interacționează degetele și corpul (adesea , fața). Cele care
atrag în primul rând atenția sunt gesturile cu mâna adusă la fată. Micromișcările pot fi:
1. Microfixări: atunci când mâna se fixează pe o anumită parte a corpului. Cel mai pregnant
exemplu este situația când mâna dusă la tâmplă caută idei , argumente, contraargumente. Microfixările
indică în general concentrare.
2. Microatingerile indică o stare de bine, întoarcere spre sine narcisistă, dar care îl implică și pe
celălalt: cel mai pregnant exemplu este automângâierea, mai ales pieptănarea păru lui, cu mâna.
Gesturi ale mâinii cu părul – jocul cu o șuviță, aranjarea părului, trecerea mâinii prin păr – sunt gesturi
de „împăunare”, autoetalare erotică, mai ales dacă, în plus, privirea susține gestul, căutând ceva în jur
și oprindu -se scurt pe chipu l persoanei de sex opus, uneori cu zâmbet.
Microatingerile apar frecvent în situațiile de autoetalare erotică sau de tentativă de seducere…
3. Micromâncărimi le sunt un răspuns senzorial la o vasodilatare într -o zonă pe care am fi vrut să
o activăm. Ele sun t mai generale și mai semnificative decâ t primele două. Micromâncărimi le sunt cele
mai clare micromișcări pentru că ele permit oamenilor să fie activi când de fapt nu pot fi și manifestă

46
discordanța dintre ceea ce se spune și ceea ce nu se spune. Natura id eii stabilește zona de producere a
micromâncărimii. Micro -mâncărimile la nivelul feței se referă la ceea ce captează simțurile cu sensul
de disimulare; de refuz de a vedea, auzi, înțelege sau accepta. În ceea ce privește gesturile cu mâna
dusă la fată, ima ginea asiatică, probabil chinezească, a celor trei maimuțe – devenită imagine a unei
case de filme (dar și simbol mafiot: eu nu văd, tu nu auzi, el nu vorbește!) – ilustrează foarte bine
sensul lor negativ: refuzul de a vedea, auzi sau spune lucruri care n e displac sau sunt neadevărate.
Interpretarea lor trebuie să țină seama de distincția semni ficativă, făcută în contextul grilei spațial –
simbolice, între partea stângă și partea d reaptă a corpului. Astfel, cum partea stângă a feței e
controlată de emisfera dreaptă, responsabilă de afectivitate, micromâncărimile în această zonă se
referă reținerea fată de decizii care pot răni afectiv. Pe când micromâncărimile pe partea dreaptă a
feței, care e controlată de emisfera stângă, a raționalului, indică existența un or probleme logice la care
nu se găsesc soluții.
Pe lângă distincția între partea stângă și partea dreaptă, interpretarea mai trebuie să țină
seama de poziția centrală sau periferică și de direcția spre interior sau spre exterior a mișcării. Astfel,
cu cât micromâncărimile sunt mai centrale, individul este mai implicat; invers, dacă sunt laterale, la
periferia obrajilor sau tâmplelor, denotă o slabă implicare. Tot astfel, mișcarea spre interiorul feței
denotă enervare și închidere; pe când spre exterior, st imulare și deschidere.
Prin urmare, gesturile ducerii mâinii la fată indică prezența unor gânduri negative. Ele sunt
mult mai clare la copii; la adulți, gesturile se rafinează dar sunt un pic mai complexe decât
micromâncărimile simple. Gesturile cu mâna la fată pot viza îndoiala, incertitudinea, teama sau
exagerarea, minciuna, inducerea în eroare. Precizarea semnificației lor reclamă analiza contextuală.
La nivelul ochilor, gestul micromâncărimii poate apărea ca o mișcare de frecare a acestei
zone însoțită de privirea în altă parte. “Curățirea” ochiului apare atunci când literalmente: “nu vezi
bine” (nu agreezi, nu accepți) ceea ce percepi sau ceea ce gândești. Dacă cineva se freacă la nas, se
simte stânjenit. Curățirea nasului ar putea sa însemne dorința de a pricepe, cât și ascuțirea simțului
mirosului. (In corelație cu ceea ce se spune uneori: “n -a avut nas pentru”, sau “a da o nară” în loc de
“a arunca o privire”).

Daca își prinde nasul cu două degete, ceva nu -i miroase bine. Frecarea, astuparea, scobirea,
tragerea urechii semnifică intenția ascultătorului de a nu mai auzi răul sau dorința inversă, de a auzi
Fig. 23 Degete la fată – gesturi cu semnificație negativă

47
mai bine, când nu -i vine să creadă ce aude. Frecarea rădăcinii nasului: ascultarea cu ate nție încordată
a produs oboseală, gest de autorelaxare. împingerea înainte a întregii urechi: semnul fie unei atenții
mai mari când nu -i vine să creadă ceea ce se spune; retragerea, că a ascultat destul și ar vrea să
vorbească. O dovadă de ușoară autopedep sire ar fi faptul de a se trage singur de ureche (reminiscență
din copilărie).
Frecarea cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice, negative, mai accentuate; frecarea
frunții semnalează atitudini critice mai deschise, o personalitate mai adaptabilă.

Fig. 24 Alte gesturi cu semnificație negativă

Lovirea capului cu palma, în situația când cineva a uitat să facă ceea ce i s -a cerut. Lovirea
frunții cu palma – nu este intimidat că am remarcat eroarea; lovirea cefei – i-am cauzat o "durere de
ceafă". Scărpinarea gâtului de mai multe ori: inconfort sufletesc, jenă. Atingerea gâtului cu mâna – ca
atunci când, mascat prin manevrarea mărgelelor, sau direct prin atingerea scobiturii gâtului o femeie
procedează astfel – indică un sentiment de vulnerabilitate . Trasul de guler sau aranjarea cravatei e un
gest masculin: încercarea de a se elibera dintr -o situație stânjenitoare. Apucarea gâtului cu o mână sau
ambele: senzația unui pericol, critică sau atac. Scuturarea capului e ușor de înțeles: îndepărtarea
trăirilor neplăcute.
Acoperirea gurii cu mâna, cu degetul mare apăsând obrazul – oprirea unei minciuni
(literalmente: “a -ți ține gura”). Valabil și când o face cel care vorbește, și când o face cel care ascultă –
în acest caz el arată astfel că simte că i se sp un neadevăruri. (Oratorul care vede un astfel de gest ar
trebui să se oprească și să ceară auditoriului comentarii la cele spuse de el). Gest similar în
semnificație, dar restrâns sau deghizat: mișcări ușoare de frecare a dedesubtului nasului. Degetul mare
în gură, foarte rar la adulți: gest intim, erotic; dar și nesiguranță. Gest de liniștire din copilărie, când
copilul suge și activitatea semnifică dragoste și mângâiere.
Pe măsură ce mâna are un rol mai accentuat în gest, semnificația negativă se diminuea ză.
Mâna pusă pe obraz, închisă, cu degetul arătător îndreptat în sus, exprimă apreciere pozitivă. Dar dacă
degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are totuși păreri critice sau negative. Mângâierea bărbiei –
ascultătorul ia o decizie. (Dar, spre ex. de la acest gest se poate evolua spre sprijinirea capului de
degetul mare – o scădere a interesului.)

48
Fig. 25 Gesturi în care mâna are o importanță accentuată

Atingerea mâinilor între ele devine deja pozitivă. Astfel, fr ecarea palmelor înseamnă, în
general așteptare sau anticipare pozitivă, chiar dacă alte gesturi îi pot schimba semnificația. "Mâini în
triunghi" (coif) în sus: încredere în forțele proprii, atitudine de siguranță, gestul "superiorului" ierarhic
sau, în gen eral, gest masculin. Însoțit de cap înclinat pe spate: suficientă, aroganță. Coiful însoțit de
mișcarea degetelor (mișcări rotative cu policele în coif ): gest pozitiv, dar dominator, al șefului fată de
subordonați. Coif în sus (palmele se pot lipi) – am răspunsul bun. Unirea vârfului degetelor: puternică
încredere în sine; invers, frângerea mâinilor: stres, îngrijorare. "Mâini în triunghi" (coif) în jos:
subordonare, ascultare, gest feminin. Oricare din cele două gesturi anticipate de: brațe împletite,
picioare încrucișate, privire spre altundeva decât spre interlocutor indică o decizie negativă certă. Sau,
anticipate de gesturi pozitive – palme deschise, aplecarea trupului înainte, capul ridicat – indică o
decizie pozitivă certă.
În fine, atingerile mâinil or pot viza corpul. Atingerea propriului corp: dorință de protecție sau
mângâiere, încredințarea că ești aici, autoliniștire mai cenzurată decât în gesturile care pot implica
fața.

4.4 Grila Mimicii și Microexpresiilor

Procesele sufletești – și mai ales emoțiile – sunt exprimate prin mimică. încă Aristotel
considera că omul are cea mai bogată mimică dintre toate ființele. Charles Darwin în The Expression
of Emotion in Man and Animals, (prima ediție: 1872), a constatat similitudinea de mimică pentru
emoții le fundamentale – bucurie, tristețe, furie – între oameni și maimuțe ca și între indivizi din rase
diferite.
Ipoteza lui este că exprimarea emoțiilor este înnăscută, altfel „expresiile sau gesturile
convenționale, dobândite de individ în perioada timpurie a vieții, s -ar fi deosebit probabil la diferitele
rase, întocmai ca și limbile pe care le vorbesc”. Din a cincea săptămână, copilul zâmbește ca răspuns
la mimica mamei. Irenăus Eibl -Eibesfeldt a stabilit prin observație că mimica este aceeași și la copiii
nevăzători, dar fără finețe, e ca o grimasă produsă de mișcările de bază5.
In 1938, psihologul american Otto Klineberg a contestat teza universalității expresiei faciale a
emoțiilor, avansând ipoteza determinării culturale a lor. Zâmbetul ar exprima emoții diferite la

Horst Ruckle, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, Buc., 1999 p. 23 -24 și 150.

49
populațiile din Orient, comparativ cu cele din Occident. Pentru un european, zâmbetul înseamnă bună
dispoziție, plăcere sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa
administrată și asocierea la indignarea celui c are administrează pedeapsa. Otto Klineberg consideră ca
expresiile emoțiilor au o specificitate culturală distinctă.
In 1965, când Paul Ekman a început să studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor
erau convinși de faptul că gesturile și emoți ile au fundamente culturale, că sunt învățate în procesul
socializării. Paul Ekman a pornit de la ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală
a emoțiilor. Pentru că toți oamenii aparțin aceleiași specii și toți au același număr de muș chi faciali,
este de așteptat ca oriunde în lume, emoțiile să se exprime în același mod, să fie recunoscute ca atare.
O cercetare recentă însă, realizată de Institutul de Neuroștiință și Psihologie al Universității
din Glasgow, pare să contrazică opinia ge nerală, potrivit căreia omul are șase emoții de bază – fericire,
surpriză, teamă, dezgust, furie și tristețe. Subiecții care interpretau expresiile faciale generate pe
calculator nu au putut deosebi expresia de furie de cea de dezgust, nici pe cea de furie de cea de
surpriză. Prin urmare, emoțiile de bază sunt doar patru – fericire, tristețe, frică/surprindere,
furie/dezgust.
Doar acestea se pot citi corect pe chipurile oamenilor și au fost esențiale pentru supraviețuirea
speciei noastre. Celelalte interpret ări au apărut ulterior, delimitarea între aceste emoții având deci un
caracter cultural, nu biologic.
Probabil că această interpretare e mai aproape de adevăr. La urma urmei, ca și gesturile,
mimica e o acțiune nedusă la capăt și modificată ulterior prin r afinare culturală. Oamenii făceau ochii
mari când se speriau pentru a obține mai multă informație vizuală, despre un pericol care se apropie.
La fel, în cazul unui dezgust, ei strâmbau din nas, acest gest fiind făcut inițial pentru a limita
inspirarea a ce va care face rău. Poate că mimica provine și ea, măcar parțial, de la același fundament
biologic ca și reacțiile instinctuale – luptă, fugi, prefă -te mort, respectiv de acceptare sau respingere -,
situate la nivelul organelor de simț. Acum însă, aceste acț iuni cu o finalitate temperată și, stilizate, au
devenit forme de exprimare în interacțiunile interpersonale.
Mimica, mișcările feței sunt, de regulă, mai controlate decât gesturile sau inflexiunile vocii.
Umflarea nărilor, vechea reacție la mirosuri plăcu te, ajunge să exprime trăiri excitante, sau enervare și
furie. „A strâmba din nas”: neplăcere, aversiune, perplexitate. Gura deschisă: netensionat – mirarea,
neînțelegerea a ceea ce se petrece “gură cască”; tensionat: pregătită pentru luarea unei poziții, gata să
vorbească; închisă, cu buzele strânse: ascetism, problemă dificilă, “gură legată” sau “tăcere de
gheață”. În general, o gură întredeschisă exprimă o anume disponibilitate. Persoana de lângă noi este
destinsă, gata să discute sau să se lase sărutată . Poziție senzuală: buzele relaxate, ușor întredeschise
(eventual, mai accentuat, degetele se apropie de gură). Dimpotrivă, o gură ferm închisă evocă refuzul,
obstinația, opoziția, indisponibilitatea și reprimarea dorințelor; cu buzele lipite nu se comunic ă. O
gură asimetrică arată disconfort și nervozitate. Gura se deschide sub efectul surprizei,

50

buzele se întind sub acțiunea bucuriei, buza superioară se ridică în semn de dezgust, în timp ce buza
inferioară atâr nă atunci când suntem nemulțumiți sau ne bosumflăm. Atunci când un individ își mușcă
buzele, o poate face pentru a se împiedica să râdă, să plângă sau să vorbească, dar și dacă este furios
sau dacă reflectează intens.
Furia se manifestă adesea prin strânge rea buzelor, în timp ce tristețea ni se dezvăluie prin
buzele căzute .

Dacă interlocutorul își strânge și își țuguiază buzele, vom ști că acesta este ofuscat, iar dacă
rămâne cu gura deschisă, înseamnă că i -am tr ezit admirația sau i -am provocat stupoare. Atunci când
buzele sunt împinse înainte simultan, poate fi vorba de o invitație la sărut sau de o strâmbătura de
refuz, de îndoială, de suspiciune. Individul care își umezește constant buzele, trădează o atitudine
disimulatoare: ori minte ori, cel puțin, nu spune adevărul. Culoarea buzelor și tonicitatea acestora sunt
și ele relevatoare: buzele roz închis sau roșii dovedesc în general o stare de bine și o senzualitate
pronunțată, în timp ce buzele palide, aproape a lbe, adesea subțiate, sunt semnul unei proaste stări de
sănătate fizică sau psihică sau al frustrării. Limba e scoasă pentru a însoți gesturi care cer mare
concentrare: atingerea dinților cu limba e semn de autoliniștire. Arătarea ei este, în funcție de co ntext,
semn de intimitate sau agresiune.
Ochii sunt punctul central al mimicii feței. Privirea are o importantă funcție fatică și reglează
comunicarea (de aici dificultatea de a comunica cu cineva care are ochelari negri). Tot ea marchează
durata convorbir ii; exprimă diferențele de status social; indică emoțiile pozitive sau negative; și
susține credibilitatea prin menținerea contactului vizual. Erving Goffman a atras atenția asupra
faptului că prin mișcarea ochilor semnalăm recunoașterea prezentei celuilal t, chiar fără a urmări să Fig. 26 Microexpresii (1) după Paul Ekman
Fig. 27 Microexpresii (2) după Paul Ekman

51
intrăm în relație cu acesta. Privirea semnalizează dacă interlocutorii își acordă reciproc atenție, sau
unilateral, sau nu -și acordă deloc atenție (privesc în altă parte decât la cel cu care vorbesc sau se uită
la el și nu îl văd, trecând peste el cu privirea). Privirea directă deschide canalul de comunicare sau îl
menține deschis. Durata cât privirea noastră o întâlnește pe a celuilalt este semnificativă – dacă o
privim 2/3, 60 -70% din timp, este semnul fie al simpatiei, fie al ag resivității. După observațiile lui
Argyle, două persoane se privesc cam 30 -60% din timpul petrecut împreună; depășirea timpului
indică sentimente puternice.
În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate și furie, în alte
contexte este un semn de prietenie, de iubire în general, de interes pentru persoana celuilalt. Simpatia
înseamnă alocarea unui timp mai lung de contact vizual.
În unele culturi, a privi ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect mai ales fată de
perso ane cu poziții sociale superioare. Cercetările realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailanda sau
Japonia au arătat că tinerii, copiii nu sunt încurajați să realizeze contacte directe la nivelul ochilor cu
profesorii lor sau în interacțiunile cu alți adulți. În Japonia, a privi interlocutorul în ochi este un semn
al lipsei de respect. Se recomandă a privi „mărul lui Adam”. În schimb arabii utilizează numeroase
contacte la nivelul ochilor în relațiile interpersonale, cu o durată care ar putea fi stânjenitoare p entru
indivizii din alte culturi. Negrii privesc interlocutorii când li se adresează, albii când ascultă ce spun
aceștia, iar în tarile arabe, femeilor le este interzis să privească în ochi pe bărbați.
Și direcționarea privirii depinde de tipul de relație care se stabilește între partenerii de
discuție, fiind mai mare dacă partenerii sunt atrași unul de celălalt sau se află în relații de cooperare
decât dacă sunt în conflict. Orientarea privirii este strict legată de motivația nevoii de afiliere și,
alături de mișcările corporale, determină un anumit echilibru la nivelul proximității între două
persoane. Astfel, cu cât indivizii sunt plasați mai aproape unii de ceilalți, cu atât contactul vizual este
mai redus, privirile au o durată mai mică. Efectul apropie rii fizice este și mai puternic dacă persoanele
sunt de sex opus. Pentru a exista un echilibru al apropierii intime, cele două persoane aflate în contact
procedează la o situație de compromis. Dacă intimitatea creste individul va genera reducerea ei până
la niveluri normale fie prin redirecționarea privirii, fie prin mărirea distanței fizice fată de interlocutor.
Fuga ochilor, evitarea privirii înseamnă punerea la distanță , evitarea comunicării. Ea este
adesea cea a unei persoane care are ceva de ascuns sau a cuiva care minte. Unele persoane au mari
dificultăți în a -și privi interlocutorul în ochi, iar privirile acestora sunt întotdeauna scurte, uneori cu
coada ochiului sau pe sub sprâncene. Timidul evită multă vreme contactul vizual. Evităm privirea din
teama unui refuz sau frica de a ne confrunta cu afirmațiile celuilalt. Relatările dureroase sunt făcute
fără a privi la interlocutor: de aceea terapeuții se așază uneori în afara câmpului vizual. Ochii
înlăcrimați: spălare simbolică de ceva rău.
Tipuri de pri viri: privirea cu axele ochilor paralele, nefocalizată pe obiect: suflet împăcat,
adâncit în propriile gânduri; directă, cu ochii deschiși: disponibilitate de comunicare directă și
deschisă; de sus în jos: aroganță, trufie, orgoliu, dispreț (dacă e urmarea diferenței de înălțime poate fi

52
evitată prin mărirea distanței dintre parteneri); de jos în sus: ambivalentă – supunere sau adversitate;
spre cer, tendința de a poza în “sfânt”, în om care se sacrifică, sau o nevoie de evadare a visătorului,
utopistului, indiferență fată de tema discutată.
Mișcarea ochilor în sus însoțește eforul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor poate exprima
vinovăție, ascunderea adevăratelor sentimente, o stare de disconfort psihic. Când vorbitorul privește în
sus, gândește cu vo ce tare, când își privește apoi partenerul îl include în dialog, îi dă voie să
vorbească. A privi într -o parte înseamnă a i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune;
privirea laterală (observare fără a fi observat), care mătură câmpul vizual: de la curiozitate până la
tristețe. Privirea piezișă transmite neîncredere, suspiciune, ostilitate. A -l privi în ochi exprimă
sinceritate, dar și o amenințare; privirea fixă: concentrare, tensiune nervoasă, apreciere critică a
interlocutorului.
Privirea fixă , dură, care se sudează parcă de a ta și o susține, privirea care te străpunge,
exprimă agresivitatea, ostilitatea. Privirea fixă poate fi și a celui care minte și care încearcă în acest
fel, să te facă să -i înghiți minciuna cu aerul care spune: „Vezi bine că spun adevărul, doar te privesc în
ochi”. Privirea somnolentă, fixă, atonă, îndreptată spre tine sau în altă parte, cu ochii deschiși și
pleoapele imobile exprimă lehamite, oboseală; plictiseală; deprimare; antipatie.
Privirea mobilă, instabilă, cea car e hoinărește la dreapta și la stânga, care se oprește ici colo,
revine la tine, pleacă iar, greu de interceptat, aparține individului inconstant, instabil pentru care există
mereu ceva interesant de văzut sau de auzit în altă parte. Este deseori observată la oamenii care doresc
să pună distanță între ei și interlocutorul sau interlocutorii lor.
Privirea coborâtă este un semn de tensiune, stânjeneală, crispare, rușine; poate fi și o tentativă
de a masca adevărul. Semnificația privirii cu coada ochiului depin de de poziția sprâncenelor și de
mișcările gurii: însoțită de o ridicare a sprâncenelor și de un surâs, înseamnă fie că aceea persoană
încearcă să te seducă, fie că i -ai trezit curiozitatea, fie că o amuzi; dacă însă deasupra acestei priviri,
sprâncenele c oboară sau se încruntă, dacă gura se subțiază într -un rictus rău, cu colțurile coborâte,
semnifică răutate, nervozitate, animozitate. Privirea laterală poate fi și ea ambivalentă: curtenitoare
(zâmbet, sprâncene ușor ridicate), sau ostilă.
Privirea scurtă (tipică pentru cei ce vin din direcții contrare pe un culoar și se privesc doar
pentru a evita ciocnirea): de regulă, tendință de acaparare sau agresiune – contactul rapid al ochilor
produce impresie, îl fixează sau amenință pe adversar (“a pune ochii pe c ineva”). Formele: de la
privirea rigidă până la “a te uita prin cineva”. Totuși, privirea dominatoare este privirea lungă: când
privim astfel arătăm siguranță, iar semnificația cuvintelor este amplificată.

53

Fig. 28 „Ochi de dormitor” și „ochi de șarpe”

Eckard Hess a observat că pupila se dilată și la emoție, nu numai la lumină. Pupila dilatată
exprimă disponibilitatea emoțională și afectivă a individului fată de tot ce îl înconjoară. Plăcerea,
dorința pot determina creșterea în dimensiune a pupilei până la de patru ori dimensiunea sa normală.
Starea negativă produce o contractare a pupilelor – ochi de șarpe -, cea pozitivă, excitată, conduce la
mărirea pupilelor – ochi „de dormitor”. Semnificația acestor indici de limbaj corporal își are punctul
de pornir e în reacții corporale bine cunoscute: contractarea pupilelor este necesară unei vederi spațiale
bune, necesară situațiilor conflictuale, care pot conduce la agresiune și violente. Invers, relaxarea într –
o situație confortabilă, conduce la dezinteres pentr u o bună vedere spațială.
La fel de clar întemeiate în reacții corpului sunt și indicii și semnificațiile pe care le
furnizează gradul de deschidere al ochilor:
– holbați – “te înghite din priviri”;
– larg deschiși – productivitate spirituală, dar și nevinovăț ie (privire folosită pentru a
minți);
– deschiși – interes normal, optimism;
– întredeschiși – participare redusă la ceea ce se întâmplă în jur, “nu merită nici măcar o
privire”; situația nu e percepută ca reală;
– acoperiți parțial – șiretenie, egoism, ascunse;
– strâns închiși – auto protecție, refuz de a vedea. închiderea ochilor arată că cineva vrea
să ne scoată în afara câmpului vizual, din plictiseală, indiferență sau superioritate;
– închiderea unui ochi – înțelegere secretă “te cunosc bine, nu mai trebuie să te privesc
cu ambii ochi”;
– închidere relaxată a ochilor – abandon, “trec cu vederea, fă ce vrei”;
– închiderea repetată și scurtă a pleoapelor: dorința de a întrerupe un contact vizual.
Grație combinației privirii cu mai multor semne faciale, recunoaștem cu toții o fată fericită,
care zâmbește. Zâmbetul este mimica cea mai des utilizată și e adesea un răspuns reflex la salut.
Zâmbetul sincer este larg, rotund, simetric, prinde contur încet și se stinge încet. Zâmbetul artificial –
studiat de Duchenne (1806 -1875) – se mărginește, de regulă, la gură nu ajunge până la ochi. Zâmbetul
nesincer este strâmb, asimetric, prea lung sau se curmă prea brusc; cel nervos este prea scurt și se
întrerupe brusc.

54

Paul Ekman a catalogat mai multe tipuri de zâmbete pe care le put em recunoaște cu ușurință:
1. Zâmbetul voit, fabricat, chinuit cu colțurile gurii drepte, buze drepte și lipite; apare și
dispare repede: poate exprima jena.
2. Zâmbetul dulceag obținut prin întinderea și subțierea buzelor: însoțește universalul
„da”.
3. Zâmbetul „ pe sub mustață” cu buzele tensionate și lipite: exprimă voință și reținere în
același timp.
4. Zâmbetul depreciativ cu colțurile gurii sunt retrase în jos este afișat de persoanele
blazate, ironice: poate exprima dezacordul și acordul în același timp.
5. Zâmbetu l relaxat, lipsit de tensiune: exprimă bucuria, dragostea, prețuirea celuilalt.
6. Zâmbetul strâmb cu un colț al gurii tras în jos iar celălalt, în sus: exprimă o
amabilitate forțată, un conflict intern. (Este zâmbetul subalternului nevoit să ascult e o glumă
nepotrivită a șefului.) Zâmbet strâmb – cele 2 jumătăți ale creierului au mesaje diferite. O gură
asimetrică arată disconfort și nervozitate; partea stingă mai pronunțat decât în dreapta – la mincinoși.

Fig.29.Microexpresii (3) după Paul Ekman

6. Câmpul vizual stâng – emoția, câmpul vizual drept, informația.
7. Zâmbetul care exprimă frica – buzele sunt trase lateral, iar gura este puțin
întredeschisă; colțurile gurii sunt trase spre urechi.
Zâmbetul condescendent, resemnat – răsfrângerea înainte a bu zei inferioare; adesea este însoțit de
înclinarea capului spre dreapta și/sau ridicarea și tremuratul umerilor.

55
5. Alte forme ale limbajului corporal

5.1 Limbajul corporal paralingvistic: vocea

Limbajul corporal paralingvistic se referă la acele s emne corporale care privesc diferitele
aspecte ale vocii în comunicarea verbală. Interjecțiile se află la granița dintre cuvinte, semnele
lingvistice, și intonații ale vocii, semne paralingvistice de limbaj corporal sau non verbal. Hm, sau
hmm, ori hmmm, s unt printre cele mai frecvente interjecții – există în majoritatea limbilor pământului:
„huh?” (engleză), „ă?” (română), „a?” (chineză), „e?” (spaniolă), „he?” (olandeză) etc.. Primul h emis
este un simplu substitut pentru respirație, pe când m, emis cu gu ra închisă, simbolizează faptul că nu
suntem siguri de ceea ce urmează să spunem. Pauza indică faptul că suntem temporar fără replică, dar
încă atenți la discuție. Varietatea de tonuri are legătură cu multitudinea de trăiri pe care le exprimăm
prin această banală interjecție. Rostit cu o intonație ascendentă, hmm poate semnifica:" Nu înțeleg,
mai spune o dată?". Emis prelung cu un "m" amplu: "Mă gândesc serios la ce mi -ai zis".
Nu numai tonul, dar și volumul vocii este asociat trăirilor sufletești și emoții lor: tare vorbesc
cei entuziaști sau furioși; încet, cei lipsiți de încredere sau siguranță. Vocea joasă creează impresia de
autoritate și control, cea înaltă, de emoție sau de lipsă de importanță a purtătorului ei. Scăderea
volumului vocii poate fi folosi tă pentru a capta atenția cuiva sau a amenința. Pentru a crea o impresie
de încredere accentuați cuvintele pozitive.
Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie, în primul rând expresia bucuriei sau a
fericirii”. „In timpul râsului, gura este mai m ult sau mai puțin larg deschisă, cu colțurile mult trase
înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioară este puțin ridicată”. Râsul: cu “a” (ha, ha, ha!) –
deschis, eliberator, pornit din inimă; cu “e” (he, he, he!) – batjocură sau exagerarea prieteni ei; cu “i”
(hi, hi, hi!) – este sau vrea să pară tânăr, naiv; cu “o” (ho, ho, ho!) – în raport cu intensitatea, supărare,
protest, ură; cu “u” (hu, hu, h u!) – respingere, ț inere la distanță .

5.2 Limbajul corporal în relație cu obiectele

Există situații î n care obiectele intervin pentru a întregi semnificația gesturilor (spre ex. felul
cum ținem o sticlă cu vin – ca o ghioagă, neglijent sau expunând -o), bătaia în masă, ritmică:
nerăbdare, semn al nerăbdării (nu plictiselii) sau felul în care ne purtăm hain ele sau alte obiecte
(geanta mare implică imaginea de sine a proprietarului).
La fel ca degetele, alte obiecte în gură este o încercare inconștientă de a redobândi siguranța
copilului care suge la pieptul mamei și arată nevoia interioară de liniștire. Deci zia, care este o
activitate stresantă, cunoaște numeroase forme de astfel de gesturi de autoliniștire: scoaterea
ochelarilor și introducerea unui braț de ramă în gură, introducerea pipei sau altor obiecte (creioane,

56
etc.). Dar nu se iau decizii cu gura pli nă (de mâncare sau băutură), nici câtă vreme diferite obiecte
sunt introduse în gură, ci numai după scoaterea acestora.
Stingerea țigării înainte de a fi consumată; consumul grăbit al băuturii sau mâncării înseamnă
dorința de a pleca mai repede, de a părăs i contextul. Fumătorul care trimite fumul în sus este
încrezător, sigur pe el, până la superioritate; în plan orizontal: autoritate, atitudine fermă (spre o
persoană de același sex: înfruntare; spre o persoană de sex opus: interes, dorință de contact); dac ă
trimite fumul în jos: respect, supunere, evitare – fire suspicioasă, persoană închisă, pesimistă. Țigara
ținută doar cu vârful celor două degete: prețiozitate, probabil gest studiat. Degetul care se ferește să
atingă ceașca de cafea, ceai – persoană care se crede importantă (importanta se vădește prin grija de a
se feri de atingeri impure).

Fig. 29 Gesturi în relație cu obiecte

Culegerea de scame, mai mult sau mai puțin imaginare: dezaprobare ascunsă sau plictiseală
fată de opiniile sau atitudinile cu iva (caută un centru diferit de excitație pentru a -l diminua pe cel
principal); dacă privește în jos sau departe – are o opinie personală pe care nu vrea să o împărtășească.
La fel, jocul cu obiecte, ascuns, în buzunar, sau vizibil, poate însemna atenție, concentrare, dacă cel
care se joacă e cel care ascultă; dacă e cel care vorbește, înseamnă că încearcă să ascundă ceva, cel
puțin plictis sau nervozitate.
5.3 Statul pe scaun oferă numeroase indicii despre atitudinile sau gândurile
ocupantului :

Pozițiile în cazul așezării pe scaun permit o varietate interesantă de unghiuri de relaționare,
mai ales dacă este vorba despre scaune -fotolii, mai dificil de deplasat și care sunt aranjate în anumite
unghiuri spațiale în prealabil: în timp ce unul din parteneri es te orientat direct spre celălalt, acesta
poate fi așezat în unghiuri foarte diferite, scuzat fiind de lipsa de mobilitate a scaunului (absentă la
statul în picioare). Scaunul întors cu spătarul în fată oferă o barieră de protecție, de apărare.

57

Fig. 30 Poziții pe scaun

Așezat comod, sprijinindu -se pe coate când vrea să spună ceva: siguranță de sine, se așteaptă
ca ceilalți să -i acorde atenție. Piciorul peste brațul scaunului: lipsă de interes, eventual ușoară
desconsiderare. Ocuparea parțială a scaunu lui: nesiguranță, timiditate.
Piciorul înclinat sub scaun, mâna pe genunchi și privirea înainte arată persoana gata de
acțiune. Formele mai accentuate sunt cu ambele picioare aduse sub scaun și ambele mâini pe
genunchi cu corpul aplecat înainte, ca la cine va gata să se ridice sau mâinile sprijinite de marginea sau
brațele scaunului, gata să se ridice: gata de plecare, gata de a începe ceva. În fine, poziția cârlig a
piciorului în jurul picioarelor scaunului este specifică femeilor timide sau fricoase, care s-au retras în
interiorul lor sau nemulțumire reprimată.
Scaunul poate rămâne doar un accesoriu în posturile semnificative prin ele însele: lăsat pe
spate, cu picioarele desfăcute, cu vârfurile degetelor unite într -un ”coif în sus”: aroganță; brațele și
picioarele încrucișate și privirea spre lateral, evitând contactul vizual direct: nesinceritate, gânduri
ascunse. Totuși scaunul pare mai semnificativ în împrejurarea când, invitat la cineva, te tolănești într –
un fotoliu iar el rămâne în picioare: afundarea în fotoliu poate fi un semn de cedare și supunere pentru
că dominarea este dată de înălțime și poziția în picioare.

58
Tot așa, așezarea la masă structurează, prin fixitate relațiile :
A B2
Bl
B3 B4
La o masă dreptunghiulară, în raport cu A: B1, poziția de col ț, conversație prietenească; B2,
poziția cooperativă; B3, poziția competitiv -defensivă; B4, poziția independentă.
Situația de vânzări la o masă dreptunghiulară, în raport cu cumpărătorul A: cel care vinde e
pe poziția B2 sau B1, expertul pe poziția C

Importanta în ierarhie în funcție de așezarea la o masă:

A deține poziția influentă, dacă nu stă cu spatele la ușă (în acest din urmă caz B deține
poziția importantă); B a doua poziție; D a treia, C, a patra, ultimul e E
La masa rotundă a regelui Arthur e pe o poziție competitiv -defensivă. Poziția implicării în
dialog la o masă rotundă presupune distribuirea într -un triunghi ABC, unde A și B sunt de aceeași
parte a mesei.

59

Cel care, la masă își ține mâinile și brațele sub masă nu e pregătit să facă fată situației; cel
care, la masă își ține mâinile și brațele pe masă are capacitatea și dorința de a stabili un contact (de la
închiderea unei bariere până la deschiderea contactului fie pe relații – stânga – fie pe conținut, afaceri –
dreapta).

60
6. Indicatori gestuali caracteristici unor tipuri de limbaj
corporal

6.1 Descrierea generală a semnificației comportamentului

Chiar și comportamentul în întregul lui poate fi supus unei investigații semiotice.
Comportamentul este suma activități lor organismului, suma gesticulației și posturilor în succesiunea
lor orientată spre un scop. Din punct de vedere semiotic, el poate fi caracterizat cel puțin ca bogat sau
sărac în forme, și de căutare sau de evitare a contactului. Conotații suplimentare p oate oferi analiza
unor aspecte ale sale:
În funcție de ritmul sau stilul mișcării (amploarea mișcărilor – largi, cuprinzătoare sau
colțuroase, mici, ascunse -, rotunjimea, direcția mișcării etc.) -, aflăm dacă executantul lor este o
persoană veselă sau tr istă, nervoasă sau plictisită.
Gesturile rapide, dar de o precizie mediocră denotă în general o stare de hiperexcitabilitate –
care constituie o caracteristică naturală a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale,
această stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoționale, fie al unei puternice iritații.
Gesturile lente, dar sigure și precise denotă meticulozitate, grijă pentru amănunte, tendința de
a neglija dimensiunea temporală a activității în favoarea calității. Această categor ie de însușiri poate fi
întâlnită mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv
caracterul unei manii, ele pot apărea însă și la alte tipuri temperamentale, de pildă la melancolic.
Gesturile prompte, sigure și precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în sine, prezentă
de spirit etc. Gesturile variate ca viteză, dar sistematic lipsite de precizie denotă totdeauna
neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsă de interes pentru activitate a respectivă,
nivel scăzut de mobilizare energetică, lipsă de exercițiu, lipsă de simț practic (nivel scăzut al
inteligenței practice).
Gesturile rare, "moi", de mică amplitudine (cu mișcări strânse pe lângă corp) pot să denote:
atitudine defensivă, teamă; nivel scăzut al mobilizării energetice, ca urmare a oboselii, a unei stări
depresive sau a unei stări maladive, stare de indiferență, plictiseală, apatie; apartenența individului la
tipul temperamental melancolic; tendința la izolare etc.
Gesticulația bog ată, impetuoasă, largă (uneori, de o amplitudine periculoasă pentru cei din
jur) este caracteristică tipului constituțional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului și, în
măsura mai mică, sanguinicului. Ea poate să denote: stare emoțional -afectivă de tip stenic sau
hiperastenic (bună dispoziție, veselie, volubilitate, jovialitate, mergând până la euforie); nivel ridicat
de mobilizare energetică; elan, înflăcărare pentru o idee sau o cauză, vădind totodată tendința de a -i
antrena, de a -i câșt iga și pe cei din jur la cauza respectivă etc.
Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcția "înainte", în special când însoțesc

61
vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritație, dorința de afirmare proprie, de dominare;
exercitarea co nștientă a autorității etc. Strângerile de mână mai deosebite care, metaforic vorbind, pot
fi de tipul: "pește mort", adică flască, moale, fără viață indică un individ fără caracter, moale, dubios;
sau brutală, ca o menghină indică un individ agresiv.
În general, se poate spune că mersul reprezintă unul dintre semnalele importante ale dinamicii
neuropsihice. Mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, tot așa după cum
mobilitatea redusă neuropsihică, se exprimă, printre altele, și printr -un m ers lent. Desigur, prin
calificativele "rapid" și "lent" utilizate aici se înțeleg caracteristicile naturale ale mersului și nu
nivelurile de viteză ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar (corelația se păstrează însă până la
un punct și, în acest ult im caz, chiar dacă este determinată voluntar, viteza sporită a mersului
corespunde unui tempo psihic mărit și invers).
Totodată, mersul exprimă fondul energetic de care dispune individul. Dimineața, când omul
este odihnit după somnul de noapte, mersul este mai vioi și mai elastic decât în cea de a doua jumătate
a zilei. Aceste diferențe sunt resimțite și subiectiv atunci când oboseala acumulată în timpul zilei este
mai accentuată. De asemenea, diminuarea resurselor energetice ale organismului, ca urmare a u nor
stări maladive, se traduce și prin modificarea amplă a caracteristicilor mersului.
În sfârșit, mersul constituie și un semn al coloraturii afective a trăirilor individului. Buna
dispoziție, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul ra pid, vioi, ferm, cu pași largi,
în vreme ce tristețea, stările depresive determină un mers lent, cu pași mici. Chiar în vorbirea curentă
se întrebuințează expresia "mers abătut". La rândul lor, emoțiile determină perturbări ale mersului.
Astfel, la unii in divizi simpla senzație că sunt urmăriți cu privirea de către cineva este suficientă
pentru a le perturba automatismul mersului și a -i face, de pildă, să se împiedice. Stările emoționale
deosebit de puternice, șocurile, pot avea ca efect incapacitatea, mome ntană sau de durată mai lungă,
de a merge.
Mersul lent și greoi (la definirea lui ca atare ținându -se seama și de sexul și vârsta
individului) indică o redusă mobilitate motorie – și adesea chiar mintală (în special când este însoțit de
vorbire și gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la constituțiile mai masive). Dacă acest gen de
mers este observat la un individ aparținând constituției astenice, el poate constitui fie expresia, fie
efectul unei stări maladive. Iar la persoanele de vârstă înaintată el constituie o caracteristică naturală,
semnificând scăderea masivă a resurselor de energie psiho -fizică. Dintre tipurile temperamentale,
acest tip de mers se întâlnește mai frecvent la flegmatic -, întrunind, în plus, caracteristica unor reduse
modifică ri de viteză și ritm, chiar atunci când astfel de modificări ar fi obiectiv necesare. Este vorba
de categoria de oameni care se spune că "nu -și ies din fire, orice s -ar întâmpla!".
Mersul lent, nehotărât, timid indică, după cum se poate deduce chiar din te rmenii utilizați
pentru definirea sa, în special lipsă de încredere în sine datorită unei emotivități excesive. În legătura
cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date, să se precizeze dacă starea de emotivitate
reprezintă o caracteristică stru cturală a individului sau ea este legată de o anumită conjunctură (de

62
exemplu, conștiința unei stări de inferioritate – datorită nepregătirii, comiterii unei greșeli în activitate
etc. – în raport cu cerințele situației date). Acest tip de mers indică, în mod sistematic și fără nici un
dubiu, amplasarea individului pe poziții defensive – din motive ce ar urma să fie clarificate prin alte
mijloace, dacă situația o cere. Dintre tipurile temperamentale, cel melancolic întrunește în mod
frecvent caracteristicil e acestui tip de mers.
Mersul rapid, energic, suplu și ferm se întâlnește la adultul tânăr, sănătos, dispunând de
însemnate resurse energetice și care manifestă o deplină încredere în posibilitățile sale (cel puțin în
legătura cu atingerea scopului concret pe care îl urmărește în momentul respectiv). El indică, de
asemenea, echilibrul emoțional, promptitudinea în decizii și perseverență. Acest tip de mers este
caracteristic tipului sanguinic. Dacă însă proprietățile menționate apar exagerate, este probabil ca
individul în cauză să aparțină structurii colerice.
Respirația este și ea un indicator comportamental general foarte important. Inspirația,
anemică sau profundă, denotă gradul de angajare într -o activitate. Respirație monotonă/expirație
zgomotoasă este semnul unui individ fără tonus, trist, timid.

6.2 Indicatori ai dominanței

Cea mai adecvată descriere a limbajului corporal propune gruparea gesturilor, mimicii,
posturilor și mișcărilor în ansambluri care au o semnificație umană mai generală, dar mai s pecifică
decât caracteristicile foarte generale descrise mai sus. Astfel, spre exemplu, cele mai evidente mesaje
specifice sau concrete pe care le transmite limbajul corporal sunt cele referitoare la confortul sau
disconfortul partenerului de comunicare. E le apar sub forma ansamblului de gesturi care semnifică
deschiderea – mâini cu palmele la vedere, contact vizual direct, gesturi orientate în afară, postură
relaxată – sau închiderea – bariere de protecție ridicate de membrele superioare și inferioare, con tact
vizual scăzut, evitant, postură micșorată, umeri încordați. Dar mai există o categoriei de indicatori
care pot caracteriza tipare ale comunicării corporale. Când ne întâlnim prima dată cu o persoană o
evaluăm rapid în termenii deschiderii sau dominanț ei, prieteniei sau atracției sexuale. Adică încercăm
să descoperim în comunicarea ei corporală indicii ale unei atitudini dominante sau supuse, eventualul
interes pe care îl are – sau nu îl are – pentru noi, dacă este sau nu comunicativă etc.. În acest caz
procedăm cu limbajul corporal tot așa cum procedăm cu cel verbal, căutând conotațiile suplimentare
ale gesturilor și grupând mai multe gesturi sub o aceeași semnificație.
Semnalele dominanței sau sumisiunii trebuie căutate în orientarea, privirea, postura (înălțimea
aparentă) corpului. Postura oamenilor dominanți este cu picioarele întinse și tălpile îndepărtate,
postura călărețului (cowboy), cea care indică ocuparea unui spațiu mai extins decât cel obișnuit6, în
vreme ce subordonații iau poziția de drepți cu tălpile apropiate. Indivizii dominanți stau în capul

63
mesei. Așezate, persoanele dominante stau cu picioarele întinse. Dacă au picioarele așezate sub
genunchi, atunci genunchii sunt depărtați. Dominanța e indicată și de poziția cifrei 4 (poziție greu de
adoptat de către femei; poziție legată de flexibilitatea și rezistența fizică a tinerilor).
Persoanele cu statut social mai înalt creează în jurul lor o graniță invizibilă de care oamenii
din jur se apropie ezitant. Pozițiile mai importante în ierarhie re curg mai puțin la limbaj corporal.
Relaxarea este un indicator al dominanței: tonus muscular scăzut, absența tensiunii, aranjare
asimetrică a brațelor și picioarelor, număr mai mic de mișcări și cu mai multă lentoare. (Indivizii
dominanți arată că nu se aș teaptă la și nu îi preocupă posibilitatea unui eventual atac). Persoana cu
rolul dominant întinde mâna și indică locul de așezare al celuilalt. Una din manifestările puterii în
confruntări constă în a -i ține pe oameni în picioare (sau la ușă).
Spațiul inti m poate fi ocupat prin înfoierea coatelor – cu degetul gros în fată sau în spate;
degetele mâinilor îndepărtate când se sprijină pe suprafața plată a mesei; brațele întinse pe spătarul
altor scaune.

Mâinile pe șold (o singură mână pe șold poate indica o direcție de atac.): poziție între cea cu
mâinile întinse pe lângă corp și cea cu mâinile înălțate pentru atac, măresc corporalitatea și teritoriul
ocupat de persoană. Variante: cu toate degetel e în fată – sfidare; degetul mare în fată, celelalte în spate
– poziție feminină; palma în afară, fața exterioară pe șold – nenaturală, afectată; pumnul pe șold –
amenințătoare.
Orientarea corporală: subordonatul, vorbind cu șeful, își orientează corpul sp re el, indicând
direcția centrării; șeful poate întoarce corpul într -o parte arătând că are și alte opțiuni deschise. Poziția
fată în fată depinde de intimitatea dintre cei doi – preludiul unui atac sau o relație respectuoasă!
Fața e un important furnizor de indici: fie că sunt atribute faciale, fie că sunt acțiuni faciale.
Sprâncenele coborâte (furia în general sau iritarea continuă), gura îngustă și hotărâtă, absența
zâmbetului sunt indicii de dominanță. Variante de zâmbet: zâmbetul sigilat, cu buzele lip ite și
colțurile gurii distanțate; zâmbetul reținut – a zâmbi fără a zâmbi.
Persoanele dominante tind să vorbească primele într -un grup reunit pentru prima dată, ultimul
care vorbește va primi sarcinile. Persoană cea mai dominantă are tendința de a vorbi c el mai mult:
face asta continuând să vorbească peste celălalt, ridicând tonul și folosind semnale non -verbale de
descurajare pentru adversar. Au mai puține ezitări și discontinuități de limbaj și nu ei sunt cei care își
armonizează stilul de a vorbi cu al celorlalți.

Fig. 31 Atitudine dominantă în diferite con texte

64

Relaxarea, „gestul lent și
privire a lenta” (Nie tzsche) este
trăsătura esențială a
dominanței. John Wayne:
„folosiți un ton jos, lent și nu
spuneți prea multe”. Dacă nu
ești înalt ca statură păstrează
distanța! Când oamenii se privesc în fată, la statut egal
persoana care își menține mai mult privirea este
dominantă, mai vorbăreață, mai influentă în grupul
nou constituit. Privirea peste marginea ochelarilor –
fixare combativă. Privirea „ochi în ochi” este un gest
legat de raporturile de amenințare, dominanță și
supunere atât la om, cât și în lumea animală (deși,
uneori, semnifică solicitarea ajutorului). Atunci când indivizii privesc mai mult interlocutorul când
vorbesc și tind să nu aibă acest compor tament când ascultă, ei sunt percepuți ca fiind dominanți
indiferent de apartența la gen.
Mai concret, indivizii sunt considerați ca fiind mai puternici cu cât raportul vorbit -privit e mai
crescut și sunt considerați mai submisivi cu cât raportul ascultat -privit e mai crescut. Dominanța
vizuală caracterizează situația în care cel care vorbește îl privește mai mult pe celălalt, decât îl
privește în timp ce îl ascultă (la subordonați e invers). Explicația ar fi că cel care ascultă judecă, iar
persoană dominan tă este indiferență la judecată celui care îl ascultă. „Skandenberg -ul vizual”
definește situația în care subordonatul susține, un pic mai mult decât ar fi normal, privirea șefului. La
fel în cazul atingerilor: atingerile persoanelor dominante sunt unilate rale, atingerile care implică
reciprocitate caracterizează persoanele cu statut egal.
Sunetele joase, timbrul vocal jos, sunt asociate cu dominantă iar amenințarea, sunetele înalte
cu submisivitatea. Timbrul descendent este asociat cu declarațiile, siguran ță și dominantă, unul
ascendent este caracteristic întrebărilor, nesiguranței și sumisiunii.
6.3 Indicatori ai supunerii

Darwin a descris relația dintre dominanță și supunere urmând principiul antitezei. El numește
indignare, dominanța, și constată că op usul ei este ridicarea umerilor cu coatele apropiate de corp,
mâinile trase în sus și degetele în extensie (vezi la Grila reacțiilor instinctive, gestul “băgarea capului
între umeri” și nota care îl însoțește). Adesea e însoțită de întoarcerea capului și r idarea sprâncenelor.
(Atenție la diferențele etnice: la francezi este un gest disprețuitor, la italieni un gest de dezvinovățire,
la evreii est -europeni era gestul lipsei de putere!)
La baza exprimării dominanței stau puterea și amenințarea, în exprimarea supunerii,
slăbiciunea și atitudinea defensivă. Indivizii supuși vor să arate că nu sunt o amenințare, că grija lor
este autoprotecția, nu atacul. Arată asta prin inactivitate, care este încremenire, ca reacție la frica.
Astfel persoana se face postural ma i mică: lăsarea umerilor, așezarea pe vine sau jos, sau culori terne,
umeri joși de haine, evitarea pălăriilor. Vulnerabilitatea și poziționarea mâinilor și picioarelor oferă
cele mai clare semne de supunere. Persoanele supuse adoptă poziții închise. În pi cioare, drepte, parale,
postura foarfecelui, pe un picior, cu celălalt flexat. Așezat, cu picioarele retrase dedesubt sau ascunse,

65
genunchii apropiați sau picioarele încrucișate. Pe lângă ascunderea mai mult sau mai puțin simbolică a
organelor sexuale, cre șterea zonei de autocontact corporal e liniștitoare .
Gesturi de autoliniștire: ne atingem, ne ținem, ne mângâiem – semne substitutive pentru
acțiunile altora. Atingerea fizica este cel mai primitiv și cel mai e ficient mod de a liniști pe cineva.
Aria dedicata pielii în cortexul prefrontal e mai mare decât a tuturor celorlalte simțuri la un loc.
Atingerea e baza contactului dintre mama și copil: liniștește copilul și îl face să se simtă în siguranță.
În situații stresante oamenii tind să se atingă așa cum îi atingea mama: își mângâie parul (pe ceafa), se
iau în brațe, se țin de mână. Pozițiile sumisive ale mâinilor duc contactul la maxim, turnul, ca gest
dominant îl reduce la minim.
Darwin leagă „da” -ul de coborâr ea sumisivă a capului: de altfel, chiar dacă afirmația nu este
un gest universal, plecarea capului ca semn de supunere este! Exemple: aplecarea scurtă a capului
când treci pe lângă doi cunoscuți care poartă o conversație , datul din cap în conversație – dacă e
grăbit, fie că îl susține din toată inima, fie că vrea să îi vină rândul la vorbire; dacă e lent, e făcut de
cei care preiau rolul ascultătorului ( distincția dintre cele două situații o face direcția privirii: dacă
privește vorbitorul, îl încurajează, dacă privește în altă parte, vrea sa ia cuvântul); plecarea capului
într-o parte (cum fac copii mici, pe umărul părinților ) ca semn de neajutorare inocentă, supunere sau
semn erotic.
Supunerea intervine ca soluție în cazul speciei umane, care nu e solitară (caz în care fuga
este o soluție ), ci se bazează pe cooperare. Ferirea privirii e o formă simbolică de fugă pentru că scot
individul dominant din câmpul vizual și semnalează lipsa intenției de atac. Formele izolării vizuale:
plecarea privirii; mișcarea pe ndulatorie a privirii între limitele câmpului vizual pentru a vedea ce se
întâmplă și a căuta căi de fugă; ochii măriți inocent ca pentru a înțelege ce se petrece în realitate, a
atrage atenția celuilalt și a părea dezarmant. În toate aceste situații de su punere mișcările ochilor sunt
simetrice. (Apropo de obiecte: purtarea ochelarilor pe frunte, ca o ridicare a vizierei, creează impresia
de ochi mari.). Sprâncenele ridicate și ochii relaxați dau tot o impresie de supunere, arată faptul că cel
care face ges tul este atent și impresionat. (Imediat diferit, sprâncenele ridicate și ochii măriți sau
sprâncenele relaxate și ochii măriți sunt semnul furiei). Unite și ridicate, sprâncenele exprimă
îngrijorare.
Zâmbetul este oarecum contextual: când contextul nu este prietenos, zâmbește mai mult
persoana subordonată, când e prietenos, persoana dominantă; oricum, dacă persoana subordonată
Fig. 32 Poziții supuse în diferite contexte

66
trebuie să zâmbească pentru a calma persoana dominantă, cea din urmă zâmbește când are chef!
Zâmbetele persoanelor dominante sunt „g ură și ochi” (Duchenne), a celor subordonate implică numai
mușchii gurii. Femeile zâmbesc mai mult decât bărbații, chiar și după ce se instalează în poziții
dominante, de putere. Chiar și fals, zâmbetul își exercită funcția de supunere și cere îngăduință .
Zâmbetul autentic trebuie căutat în zona ridurilor „laba gâștii”.
Înroșirea – împreună cu perturbarea discursului verbal, zâmbete cu jumătate de gură, coborârea
privirii – ca semn al jenei funcționează ca autoliniștire care arată altora disconfortul și reg retul nostru.
Ea nu este atât sumisivă, cât atrage îngăduință . Scoaterea limbii – asociată cu efortul și concentrarea –
arată celorlalți că persoana nu este disponibilă pentru comunicare.
Comportamentul de periere este rar întrucât a devenit unul verbal – pentru a -i impresiona pe
cei mai puternici decât noi, ne autodevalorizăm, spunând lucruri negative despre noi, și îl promovăm
pe celălalt, spunând lucruri pozitive despre celălalt. Persoanele dominante pot folosi capcana
măgulirii, autodevalorizându -se și așteptând să fie contrazise de persoana subordonată. În acest fel
mută lauda de sine în gura celuilalt și îi creează acestuia o bună impresie pentru viitor. (Cele trei
strategii: acordul, favorurile, flatarea).
Indicatorii comportamentului de calmare
„Sarc ina” sistemului limbic este să ne asigure supraviețuirea, să ne țină departe de pericol sau
disconfort și să ne asigure liniștea oricând este posibil. Când starea de confort este asigurată, apar
indicii nonverbali de mulțumire și încredere în sine. Când ap are disconfortul, indicii sunt de stres sau
încredere scăzută: încrețirea frunții, îndepărtarea corpului, întinderea sau încrucișarea brațelor. După
orice reacție la amenințare sau stres rezolvate, apare un comportament de calmare, solicitat de creier
pentru a reveni la condițiile normale: copii introduc degetul în gură, adulții, diferite obiecte; își ating
gura sau gâtul, își aranjează cravata, hainele. Acest comportament de liniștire , compensator este mai
frecvent decât se crede. Mișcările de substituire sunt mișcări mai mult sau mai puțin repetate care nu
au alt scop decât eliberarea surplusului de energie sau tensiune pentru a reduce frustrarea și
agresiunea.
Comportamente de calmare: mângâiem cu limba buzele sau interiorul gurii, expirăm ușor
umflându -ne obrajii, mestecăm accelerat guma, fumăm mai mult. Atingerea diferitelor părți ale
corpului ne ajută să ne păstrăm calmul. Bărbații preferă să -și atingă fața, femeile își ating gâtul,
hainele, bijuteriile, mâinile și părul. Zona gâtului este predilectă pe ntru gesturi de calmare foarte
diferite. Bărbații fac gesturi mai viguroase și diverse, femeile se joaca cu mărgelele sau își ating
scobitura gâtului (cele însărcinate schițează gestul spre gât, apoi îl îndreaptă spre pântece). În funcție
de îngrijorare sa u tensionare, brațul femei se ridică de pe antebraț spre colier și apoi îți trece degetele
peste scobitura gâtului. Bărbații fluieră, vorbesc singuri sau vorbesc prea mult. Căscatul excesiv,
„curățirea ” /”mângâierea” / ștergerea palmelor de picior sunt tot gesturi de calmare. Bărbații își
îndepărtează gulerul de gât. Unele gesturi de apărare pot trece în gesturi de calmare: îmbrățișarea de
relaxare sau frecarea brațelor ca la o reacție la frig.

67
6.4 Indicatori comportamentului de gen

S-a constatat că bărbaț ii le-au privit în ochi pe actrițele pe care le considerau atrăgătoare, în
medie, timp de aproximativ 8 secunde, interval redus la numai 4 secunde, atunci când au făcut schimb
de priviri cu cele mai puțin tentante pentru ei. Femeile, în schimb, îi tratează imparțial din acest punct
de vedere pe bărbați, măsurându -i egal din priviri atât pe cei care le tentează cât și pe cei care le
displac. Cercetătorii cred că bărbații folosesc contactul vizual pentru a caută partenere potrivite și
fertile, în timp ce feme ile sunt mai precaute instinctual și încearcă să nu atragă atenția din cauza
temerii pentru o sarcina nedorită și o activitate parentală unilaterală.
Bărbații nu utilizează atât fața, cât corpul pentru oglindire – probabil se semnalează oglindirea
acțiunii , nu a sentimentelor, cum este cazul femeilor care utilizează fața. Mâinile la ceafă este o
poziție utilizată de bărbați, pe care femeil e nu o practică și nu o agreează (nici șefii, dacă o fac
subordonații ). Femeile se autoetalează, trecându -și degetele prin păr. Împăunarea, cu o mâna sau cu
ambele pe șold, e diferită la bărbați și la femei.
Accentuarea diferențelor de gen face o persoană sexy. Fazele: trecerea mâinilor prin păr, buze
umede întredeschise, autoatingeri, încheietură moale, expunerea pelvisului. Râsul este erotic atunci
când o femeie râde lăsându -și capul pe spate și arătându -și gâtul. Femeile gesticulează cu țigara
pentru eta lare socială – deschidere corporală, etalarea încheieturii – bărbații preferă închidere corporală
și atitudine secretivă. Plasarea genții în apropierea bărbatului: acceptare. Ochelarii și machiajul fac
femeile mai încrezătoare. Rujul roșu – senzualitate; p al – carieră.

6.4 Indicatori care apar în conversații

Cele 2 niveluri ale conversației : dialogul verbal în care, prin cuvinte, se schimbă idei și opinii
și dialogul neverbal, unde, prin limbaj corporal se semnalează momentul intervenției următoare,
inten ția de a continua sau nu conversația etc. Există o gradare a susținerii lingvistice: schimbări de
postură pentru paragrafe; de cap sau brațe, pentru schimbarea registrului expresiei; de fată, ochi, mâini
la cuvinte sau fraze. ( Prezența limbajului verbal ar e însă ca efect reducerea utilității comunicative a
gesturilor, mimicii și comportamentelor ritualizate.) Dacă cineva este foarte interesat de tine și de
Fig. 33 Atitudinea celor doi ilustrează foarte adecvat ceea ce numim posturi corporale diferite în
comun icare de gen!

68
ceea ce i spui ascultă nu numai ceea ce -i spui, ci și ritmul conversației tale. Un bun ascultător priv ește
atent, dă ușor din cap în semn de aprobare și zâmbește, mai ales în micile pauze. Când vrea să
vorbească, la sfârșitul unei propoziții , întoarce ușor capul de la cel care vorbește, face gesturi
intermediare și trage aer în piept.
Mâna ca suport pentru cap – indică starea de plictiseală, cu atât mai mare cu cât mai mult este
folosit brațul și mâna (capul pe masă – plictiseală maximă); întoarcerea feței într -o parte: pierderea
interesului sau acordului. În timpul unei conversații dacă o persoană ascultă tăcând sau replicând
mecanic în timp ce își întoarce capul și privirea încolo și încoace, caută pe cineva sau încearcă să
scape de discuție.
Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultă, decât atunci când el însuși vorbește,
iar în ceea ce pr ivește direcția privirii, indivizii privesc în sus la sfârșitul unor fraze din cadrul
discursului sau la finalul discursului și privesc înainte la începutul unor fraze lungi. În timpul
discursurilor mai puțin personale, când conținutul discursului se bazea ză pe elemente cognitive,
argumente logice, intensitatea privirii este mai ridicată decât în cadrul discuțiilor personale. Există
diferențe individuale în ceea ce privește intensitatea privirii, femeile fiind angajate în contacte la
nivelul ochilor mai mul t decât bărbații.
Cine dorește să rămână doar ascultător produce semnale de fond: sunete – ei, da, mda -, repetă
cuvintele vorbitorului, zâmbește scurt și aprobă din cap (doar dacă e lent, dacă e rapid indică dorința
de a lua cuvântul!). Cine dorește să pr eia cuvântul se apleacă în fată, ridică un deget, deschide ușor
gura – respectiv se pregătește pentru vorbit. Cine nu, face acțiuni contrare intenției de a vorbi:
încrucișarea brațelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu un deget. Sau pune întrebări:
fie întrebări informative independente, fie întrebări disjunctive („nu -i așa?”, „nu credeți ?”). Întrebările
îl invită pe celălalt să își asume rolul vorbitorului sau să continue să vorbească. Femeile folosesc acest
procedeu de ascultare activă când întâlnesc un bărbat pentru prima oară, produc multe semnale de
fond și pun multe întrebări, ceea ce le face să pară ascultătoare atente. Bărbatul naiv vede în acest
procedeu de ascultare activă interesul pentru el al femeii și vorbește spunând vrute ș i nevrute.
Preluarea cuvântului – semnale de avertisment: ridicarea mâinii, mărirea ușoară a ochilor; prin
versiuni ușor exagerate ale mișcărilor pregătitoare: deschiderea gurii și aspirația cu zgomot a aerului;
sau prin semnale de fond negative: uitându -vă în altă parte sau dând nerăbdător din cap. Ultimul nivel
este întreruperea vorbitorului, care apare nu în cazul încurajării („bravo, sunt de acord”), nici în cazul
inversului ei, a ripostei („prostii, nu sunt de acord”), ci atunci când apare o concurență în preluarea
cuvântului.

Tehnicile de întrerupere:
– creșterea volumului – cine strigă mai tare are cele mai mari șanse de a obține cuvântul;
– impresia de hotărâre: indiferența fată de faptul că cealaltă persoană vorbește îți dă șanse mai mari
de a obține cuvântul (invers, la fel cu cei care continuă să vorbească după ce cei mai mulți dintre cei

69
care au vrut să întrerupă se opresc). În discursurile care se suprapun există întreruperi accidentale –
ascultătorul intervine întrucât crede că vorbitorul urmează să se oprească – când cel care întrerupe se
oprește cam la o secundă după suprapunere sau întreruperi efective, care trebuie să depășească două,
trei secunde. Cei care ezită, se opresc înainte de a atinge acest punct.
Cei cu statut înalt întrerup pe cei cu statut inferior, bărbații întrerup femeile, dar în lumea
mediteraneeană și printre evrei întreruperile sunt considerate implicări de solidaritate și entuziasm.

Cum se cedează cuvântul
Schimbarea orientării privirii: din altă parte, spre ascultători, spre exemplu; persona pe care
își fixează privirea devine următorul vorbitor. Pe lângă sfârșitul propoziției trebuie să apară și alte
semnale: coborârea tonului, gesturile făcute cu mâna, o expresie particulară.

Cum se păstrează cuvântul
Într-o conversație ascultătorul privește mai intens decât vorbitorul care își adună gândurile și
care dacă ar privi în ochi pe ascultător ar crea impresia că cedează cuvântul.
Ca să se știe că dorește să continue, vorbitorul amplifică intensitatea ultimei silabe accentuate pân ă la
următoarea pauză, anunță un anumit număr de puncte și le enumeră (uneori, folosind degetele),
folosește conectori verbali (și, de asemenea, mai mult, în plus). Refuză să cedeze cuvântul la
întreruperi, neprivind la ascultători sau privindu -i doar scur t și pătrunzător. Rămâne încremenit în
poziția în care a fost întrerupt, așteptând să reprimească cuvântul și renunță la poziția încremenită
numai după ce l -a pierdut definitiv.
Vorbitorul îl poate menține pe ascultător în această poziție obligându -l să em ită semnalele de
fundal sonor prin întrebări: „ înțelegi ?”, „nu crezi că -i așa?”, „ știi ce vreau să spun?” (care poate fi,
mai degrabă, încercarea de a obține un acord și a impune ascultătorului punctul său de vedere). Îl
poate recompensa pe ascultător pent ru acest fundal sonor cu un zâmbet sau o privire afectuoasă și îl
situează astfel pe poziția de ascultător perpetuu. („A ține de nasture” avea în secolul al XIX -lea un
sens de gest real!)

Indicii postulare de angajare în conversație

Privirea este mai con trolabilă, orientarea pieptului este un indicator mai bun al angajării unei
persoane în conversație . Însă cel mai bun indicator este poziția picioarelor și a tălpilor (asociate cu
reacția primară de fugă, a cărei pregătire poate da naștere la multe forme a le posturii):
– postura dreaptă cu picioarele paralele: neangajare nici în rămasul pe loc, nici în
plecare.
– postura dreaptă cu picioarele depărtate ( călărețul ): mărește spațiul ocupat de corp (ca
și coatele, suplimentar însă e o expunere tipic masculină) indicând dominanță și faptul că persoana nu

70
vrea să plece.
– postura dreaptă cu picioarele încrucișate (foarfecele), fie că ambele picioare sunt
drepte, fie că e o încrucișare asimetrică (atunci poate conta piciorul de sprijin): poziție tipică de
imobilitate da r și de sumisiune.
Postura dreaptă cu greutatea pe un picior (contrafortul): apropiată de actul mersului, arată că
persoana dorește să plece; direcția labei piciorului care nu e de sprijin indică direcția de mers sau de
interes. Poziția perpendiculară cu c ealaltă persoană sugerează faptul că puteți fi întrerupt; invers,
poziția fată în fată cu refuzul reorientării la apariția unui intrus – excludere . Pot exista poziții
închise, fată în fată, ale discuției confidențiale sau diferite deschideri: triunghi, păt rat sau cerc .
În fine, pentru a identifica și diferenția între indicatorii de persuasiune, manipulare sau
seducție în conversații vom spune aici – urmând ideile Analizei Tranzacționale – doar că, în
general, în limbaj corporal în primul caz sunt folosite g esturi, posturi și comportamente de adult,
în al doilea, gesturi de părinte normativ, iar în al treilea, gesturi de copil.

71

72
7.Extensii ale limbajului corporal

7.1 Limbajul corporal și fizionomia

Corpul în general și mai ales fața seamănă cu hainele noastre vechi, păstrând urmele
gesturilor, expresiilor noastre vechi și repetate. Repetarea continuă a unor trăiri determină apariția
unor amprente mimice, care devin tot mai accentuate odată cu înaintarea în vârstă: când îmbătrânește ,
la fel ca și o haină veche ce capătă cute rigide, corpul, și mai ales fața, păstrează în gesturi rigide și
amprente ale mimicii urmele rolurilor sociale pe care le -a jucat. Astfel, spre exemplu, cineva care
zâmbește adesea capătă spre bătrânețe o fată mai prietenoa să.
Pe frunte se pot observa:
Cutele verticale: ale voinței , concentrării – cuta luptătorului.
Cutele orizontale: frică, sperietură, mirare, înțelegere bruscă.
Cutele încrețite : întâlnirea celor două: mâhnire, năpăstuire, neputință , amestec spiritual – sufletesc –
cutele verticale (voința) nu găsesc soluția căutată de cele orizontale.
Cutele ce rezultă din ridicarea sprâncenei drepte – sentiment critic (relativ la conținut); a celei stângi –
neîncredere (relativ la relație).

7.2 Psihosomatismele ca limbaj corporal

Psihosomatismele reprezintă felul în care boala se înscrie simbolic în corp. Simptomele
nevrotice pot fi citite din perspectiva conflictelor simbolice. Ex.: tulburări de mers, de înghițit , frica de
a merge cu trenul, bulimia etc.:
– tulburări stom acale – comportamente ambițioase , egoiste; conflict între dorință și
teamă, dependență și independentă ;
– tulburări de respirație – stările sufletești se suprapun peste respirația conștientă :
neputința în raport cu persoanele de referință, imposibilitatea id entificării cu acestea;
– refuzul de a mânca – la fete în perioada pubertății : conflict cu mama sau refuzul de a
avea corpul unei persoane mature;
– bulimia și supraponderabilitate – neîncredere, rigiditate, frustrări; tulburări ale
epidermei – cei care se sca rpină vor “să -și iasă din piele”; mână umedă: tulburări de contact,
timiditate; urticaria: comportament agresiv sau amabilitate exagerată;
– dureri de cap – personalitate rigidă, perfecționistă , ambițioasă ;
– atac de cord – dorința de a se ocupa cineva de inim a mea;
– tulburări de vedere – când nu vrem să vedem ceva.

73
7.3 Limbajul corporal și grafologia

Scrisul este – ca seismograma pentru cutremur sau cardiograma pentru mișcările inimii – o
înregistrare a stilului de gesticulare (un fel de gestogramă). Analizân d scrisul cuiva ne dăm seama de
stilul general și relativ constant al gesturilor sale. Mai întâi spațiul în care se plasează gesturile prin
care scriem literele are o zonă mediană – literele cum sunt: a, c, e, i, m, n, o, s, z se înscriu numai în
zona medi ană -, o zonă de deasupra unde se înscriu depasantele superioare – barele de la literele: b, d,
f, h, k, l, t – și o zonă inferioară, unde se înscriu depasantele inferioare – cum sunt barele de la literele
g, j, p. Conform distribuirii spațiale a gesturilo r în cazul înregistrării lor prin scriere depasantele
superioare ne indică stilul și dimensiunea gesturilor în zona spirituală; zona mediană a corpului
literelor este reprezentativă pentru zona afectivității ; iar zona depasantelor inferioare este
reprezent ativă pentru gesturile inferioare, senzuale. Daca literele m și n sunt închise sus, atunci avem
de-a face cu gesturi similare celor făcute cu căușul palmei ascuns sau închis, deci cu oameni care
potrivit gesticulației sunt secretoși sau discreți sau cu per soane care au ceva de ascuns. Bara la litera t
este reprezentativă pentru gestul de decizie pe care îl fac oamenii hotărâți , cu voință puternică.
Suplimentar, conform simbolismului spațial , mișcarea scrisului de la stânga spre dreapta este mișcarea
dinspre eu spre celălalt și dinspre trecut spre viitor, fată de care marginea din dreapta a foii reprezintă
o limită. Oscilațiile liniei pe care o descrie propoziția și felul în care ea se termină este semnificativ
pentru starea sufletească pe parcursul unei acți uni și pentru atitudinea fată de obstacole etc.

7.4 Folosirea propriului limbaj corporal

Interesul actual pentru limbajul corporal implică abia în ultima vreme interesul pentru
propriul limbaj corporal. Totuși limbajul corporal este foarte important tocm ai pentru că la acest nivel
comunicarea e ca o autostradă cu două sensuri pe care circulația mesajelor este continuă, nu
discontinuă ca în cazul mesajelor verbale.
Cunoașterea limbajului corporal face posibilă atât interpretarea limbajului celorlalți, cât și
buna utilizare a propriului limbaj corporal în comunicare. Imaginea personală depinde de felul cum vă
percep ceilalți. Înfățișarea este foarte importantă: de ea se leagă prima impresie și aspectele generale:
sex, grupă de vârstă , grup de apartenență socio-profesional, cultural și etnic.
Importanța primelor impresii este dată de faptul că se produce o cunoaștere fulgerătoare bazată pe
limbajul corporal. Și niciodată nu mai ai o a doua ocazie să produci o primă impresie! Impresia
depinde în cea mai mare mă sură de comunicarea non -verbală, care poate fi controlată. Problema care
se pune este aceea a concordanței dintre starea de spirit și comportament: discrepanțele pot fi
observate la nivelul limbajului corporal. O înțelegere inconștientă între doi parteneri intervine adesea
atunci când în limbajul corporal cei doi au stabilit un contact de bună calitate.

74

Testarea simpatiei: la petreceri
apropie -te, neagresiv, de
celălalt și vezi cum
reacționează la intruziunea în
spațiul intim. Îmbrăcămintea are propriul ei limbaj și propriile coduri care atașează unor elemente specifice
anumite semnificații. De aceea nu contează intenția subiectiv ă cu care îmbraci o haină, ci felul cum
este ea percepută ca semnificație. De altfel toate obiectele care vă înconjoară transmit semnificații:
tipul de celular, sunetele de apel alese, agenda, stiloul, obiectele pe care le aveți pe masă…

Pentru a contro la prima impresie pe care o produci:
1. Dă jos prima haină în antreu; stai în picioare, mână în mână sau cu palmele în coif;
2. Nu rămâne în ușă, vino cu viteză constantă;Strîngere de mână scurtă;
3. Nu sta scufundat pe o sofa. Dacă scaunul e prea jos, întoarce -l cu
45 de grade în raport cu persoana;
4. Gesturi simple, clar intenționate, fără multă mișcare;
5. Respectă distanțele interpersonale;
6. Adună lucrurile calm, strânge mâna, întoarce -te și pleacă.
Tehnica oglinzii: imită limbajul corporal al persoanei din fața ta;
persoana respectivă va simți bunăvoință și afecțiune fată de tine (ne plac oamenii care sunt ca noi).
Oglindire automată: ca mai sus când doi îndrăgostiți se apleacă unul spre celălalt. Dacă partenerul dă
dovadă de afecțiune o poți amplifica comportându -te similar. Atenție : oglindirea bună trebuie să
reproducă mesajul corporal general cu gesturile tale, nu să imite strict mișcările corporale ale
partenerului.
Imaginea de organizație :
– Birou de recepție cald și prietenos, semnifică orientare spre oameni și e adecvat prestărilor de
servicii, pe când un loc de contact mai auster semnalează centrarea interesului pe produs.
– Dacă locul destinat relațiilor cu publicul e mai confortabil și mai elegant, iar cel destinat
angajaților e mai puțin îngrijit înseamnă că organizația e mai interesată de imaginea ei publică decât
de angajați .

75
8 . Concluzii

Despre aceste lucruri au fost scrise multe cărți, au fost făcute multe studii, dar probabil că
niciodată nu vom ști în totalitate ce se ascunde în mintea umană.
Dacă atunci când vine vorba de calculatoare și componente hardware, spre exemplu hard –
diskul, vorbim de limită și de faptul că nu putem copia pe un hard mai mult decât capacitatea sa…
mintea umană este nelimitată în măsura în care omul înțelege acest lu cru și își antrenează în
permanență neuronii și capacitatea de memorare și mai mult, meditează la lucruri profunde, gândește
lucrurile, încearcă să stabilească legături, să își pună întrebări, să caute răspunsuri, să înțeleagă
acțiunea și reacțiunea care s tau la baza unui eveniment, să vadă prin ceață legăturile de cauzalitate
dintre evenimente aparent haotice, să înțeleagă sensul vieții…
Dar, revenind la capacitatea unui hard de a găzdui fișiere, informații… De fapt, un hard poate
susține o capacitate de până la 5 -6 ori mai mare decât capacitatea proprie. Chiar dacă este ștearsă
informația de pe el și se copiază alte fișiere, datele pot fi recuperate parțial sau în totalitate… la fel ca
amintirile.
E posibil ca însăși natura să ofere răspunsuri, pe ntru cine știe să vadă cu alți ochi decât cei ai
călătorului grăbit. Pentru că totul este o călătorie… dar câți ne întrebăm care este scopul acestei
călătorii, care sunt cauzele, care sunt urmările, care e linia de sosire, de unde am pornit și unde
merge m? Și câți luăm totul ca atare și mergem din inerție? Iar această inerție… este inerția existenței
noastre sau voința altor persoane?

Omul este atât cât înțelege…

76
Bibliografie
1) Anderson, Peter A ., Limbajul trupului, Buc., Teora, 2006 (The Complete Idiot's Guide to
Body Language, 2004, New York, Penguin)
2) Burley -Allen, Madelyn , Arta de a asculta ce spun cei din jurul tău și succesul în viață, Teora,
Buc., 2005
3) Birkenbihl, Vera F. Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corporal, G emma Pres,
Buc., 1999
4) Borg, James , Limbajul trupului, All Educational, Buc., 2010
5) Bremmer, Jan și Roodenburg, Herman (editori), O istorie culturală a gesturilor, Polimark,
Buc., 2000 (ed. I 1991)
6) Cabana, Guy , Atenție, gesturile vă trădează!, Humanitas, Buc ., 2008
7) Chelcea, Septimiu (coordonator), Comunicarea nonverbală în spațiul public, Buc.,
8) Tritonic, 2004
9) Codoban, Aurel Imperiul comunicării, Corp, imagine și relaționare, Idea Design&Print, Cluj,
2011
10) Cohen, David , Limbajul trupului în relațiile de cuplu, Polimark, Buc., 1997 (ed. I: 1992)
11) Collett, Peter , Cartea gesturilor Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor, Editura
Trei, Buc., 2005
12) Collett, Peter , Cartea gesturilor europene, Editura Trei, Buc., 2006
13) Rodney, Davies , Ce ne dezvăluie fața, Editura Polimark, București, 1997.
14) Dumas, Felicia , Gest și expresie în liturghia ortodoxă, Institutul European, Iași, 2000
15) Ekman, Paul , Minciunile adulților . Indicii ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică,
Editura Trei, Buc., 2009
16) Ekman, Paul , Emoții date pe față. Cum să citim sentimentele pe chipul uman, Editura Trei,
Buc., 2009
17) Ekman, Paul , De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea, Editura Trei, Buc.,
2009
18) Goffman, Erving , Viața cotidiană ca spectacol, Buc., comunicare.ro, 2003
Leleu, Dr. Gerard , Tratat de mângâieri, Editura Trei, Buc., 2005
19) Hartley, Marty , Limbajul trupului la serviciu, Polirom, Iași, 2005
20) Ionescu, Nae , Grafologie Scrisul și omul, Buc., Humanitas, 1994
21) Lloyd -Elliott, Martin , Cartea gesturilor erotice, Editura Trei, Buc., 2006
22) Mehrabian, Albert , Silent messages: Implicit communication of emotions and attitudes.
Wadsworth, Belmont, CA, 1981
23) Messinger, Martin , Interpretarea gesturilor. Cum să descifrezi limbajul trupului, Litera, Buc.,
2010

77
24) Messinger, Joseph , Gest urile care vă vor schimba viața . Câștigați încredere și stimă de sine,
Litera, Buc., 2012
25) Mlodinow, Leonard , Subliminal Cum ne determină inconștientul comportamentul,
Humanitas, Buc., 2013
26) Navaro, Joe, dr. Marwin Karlins , Secretele comunicării nonverbale. Ghidul unui fost
27) agent FBI pentru „citirea” rapidă a oamenilor, Meteor Press, Buc., 2008
28) Navaro, Joe, Sciarra Poynter, Toni , Mai clar decât cuvintele, Meteor Press, Buc., 2008
29) Pease, Allan și Garner, Alan , Limbajul vorbirii, Polimark, Buc., 1994
30) Pease, All an, Întrebările sunt de fapt răspunsuri, Curtea Veche, Buc., 2001
31) Pease, Allan , Limbajul trupului, Ed. Polimark, Buc., 1993
32) Pease, Allan and Barbara , The Definitive Book of Body Language, New York, Bantam
Books, 2006
33) Picard, Dominique , Du code au desir Le corps dans la relation sociale, Dunod, Paris 1983
34) Quintilian, Arta oratorică, vol 1,2,3, B.P.T., Buc,. 1974
35) QUILLIAM Susan , Tainele limbajului trupului, Polimark, Buc., 2001 (1996, 1997)
36) Reiman, Tonya , Limbajul trupului, Curtea veche, Buc., 2010
37) Ruckle, Ho rst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, Buc., 1999
38) Sayler, Sharon , Limbajul corpului tău. Fii un model, influențează , inspiră încredere și
creează parteneriate durabile, Curtea Veche, Buc., 2012
39) Turchet, Philippe , Sinergologia De la Limba jul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt,
Polirom, Iași, 2005.