ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII ,,MIHAI VITEAZUL [301406]

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII ,,MIHAI VITEAZUL”’

BUCUREȘTI

MASTERAT

MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR DE SECURITATE NAȚIONALĂ

GEOPOLITICA FRONTIERELOR ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL CRIZEI UCRAINENE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

MASTERAND: [anonimizat], DANIEL HRENCIUC

PROF. UNIV. DR., Constantin ONIȘOR

BUCUREȘTI

2016

INTRODUCERE

Un excurs succint asupra valențelor geopolitice ale României analizate de către părinții științei geopolitice românești interbelice ([anonimizat], Gheorghe I. Brătianu, Anton Golopenția ș.a.) se impune aproape de la sine: spațiul etnic românesc se întinde dincolo de frontierele actuale cu Ucraina (actuala regiune Cernăuți) și Republica Moldova ([anonimizat]), acolo unde trăiesc comunități importante de români. România întreține și dezvoltă în mod constant un interes aparte pentru cultivarea/susținerea identității naționale a [anonimizat] (aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Externe) precum și a Institutului Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni ([anonimizat], începând cu 1998). [anonimizat] (beneficiar, în realitate) [anonimizat]-a [anonimizat] (23 august 1939), în fapt a părții de nord a Bucovinei Istorice precum și a Ținutului Herța ([anonimizat]). Bucovina istorică a fost împărțită prin intermediul Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947) [anonimizat]-un moment în care instaurarea ulterioară a Cortinei de Fier (octombrie 1947), a [anonimizat]. Sudul Bucovinei istorice (cea mai mare parte a județului Suceava) [anonimizat] (Ucraina) recompun simbolic o provincie de o [anonimizat].

România a recunoscut independența Ucrainei (la 24 august 1991, Rada Supremă/Parlamentul/ Verhovna Rada Ukrainî a proclamat Ucraina stat democratic și independent) depunând eforturi consistente pentru a [anonimizat]. [anonimizat] a părții române de a proceda la diverse acțiuni legate de delimitările frontierei a [anonimizat] s-[anonimizat]: Leonid Kravciuc (1991–1994), Leonid Kucima (1994–1999, 2000-2004) și Viktor Ianukovici (2010–2014). Deși s-ar putea spune că relațiile României cu Ucraina s-au îmbunătățit considerabil în timpul președintelui Viktor Yuscenko (2005–2010) [anonimizat]. [anonimizat] “Euromaidan”, și alegerea ca președinte a lui Petro Poroșenko, orientat spre integrarea țării sale în structurile euroatlantice.

Structură

Am structurat lucrarea în cinci capitole, după cum urmează: capitolul I – Geopolitica- obiect și domeniu de cercetare, unde am prezentat și insistat asupra geopoliticii ca obiect și domeniu de cercetare, inclusiv în subcapitolele Evoluțiile geopoliticii românești- tradiții și perspective și Geopolitica românească contemporană. Capitolul al II lea, intitulat Spațiul etnic românesc – Repere fundamentale, este consacrat spațiului etnic românesc, cu subcapitolele- Forma statului, Teritoriul terestru, Frontierele, Resursele, în timp ce în Capitolul III – Ucraina: Geopolitică și Geoistorie, cu subcapitolele Teorii geopolitice cu privire la spațiul ex-sovietic, Halford Mackinder- ,,Axa geografică a istoriei’’ aplicabilă spațiului geopolitic ex-sovietic, Nicolas Spykman –mutarea centralității către rimland, Revoluția ,,Portocalie’’, Politica externă a Ucrainei, Politica Europeană de Vecinătate, Criza ucraineană: Anexarea peninsulei Crimeea și a orașului port Sevastopol de către Federația Rusă, am analizat, dezvoltat și valorificat principalele teorii geopolitice consacrate științific și validate de către comunitatea specialiștilor internaționali aplicabile spațiului geopolitic ex-sovietic,valorificând ulterior, contribuțiilor istoriografice referitoare la evoluțiile specifice crizei ucrainene declanșate odată cu anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă (martie 2014). În capitolul al IV-lea, Criza ucraineană: Origine, evoluție, implicații, am analizat și prezentat originea, evoluțiile și implicațiile crizei ucrainene. Implicațiile crizei ucrainene asupra României sunt prezentate în capitolul V, cu sucapitolele Considerații preliminare privind determinarea frontierei româno-ucrainene, Comunitatea românească din Ucraina: implicații și evoluții în dinamica crizei. Lucrarea se încheie prin Concluzii și o Bibliografie selectivă.

Metodologie, obiective

Am ales dezvoltarea acestui subiect în cadrul unei lucrări de disertație la finalizarea studiilor masterale în cadrul programul masteral Manegementul Informațiilor de Securitate Națională – MISN, pentru a valorifica astfel cunoștiințele, deprinderile și competențele dobândite în timpul orelor de curs, sub conducerea competentă a domnului profesor universitar Constantin Onișor. Vecinătatea României cu Ucraina, faptul că frontiera româno-ucraineană (terestră, maritimă și fluvială) este cea mai lungă dintre toate frontierele statului român, complexitatea problemelor de securitate care derivă pentru țara noastră din proximitatea geografică cu Ucraina, statutul României de membră a NATO și a UE, prezența unei importante comunități românești trăitoare în statul vecin, inclusiv a unei comunități ucrainene, e drept mult mai reduse numeric care trăiește în Romînia, reprezintă motivațiile care m-au determinat să optez în alegerea acestei teme pentru lucrarea de față. În 1997 România și Ucraina au semnat un Tratat de bază care a reglat și reglementat într-o manieră europeană, problemele dintre cele două state, ulterior, România fiind admisă în NATO (2004) și în Uniunea Europeană –UE (2007). Problemele care au intervenit între timp, precum problema canalului navigabil Bâstroe și mai ales, delimitarea platoului maritim al Mării Negre au fost rezolvate prin procesul desfășurat la Haga, finalizat printr-un verdict dat în favoarea României. România este direct și în cel mai înalt grad interesată de evoluțiile din Ucraina, sprijinind inițiativele de integrare europeană și atlantică ale acestui stat, semnând diverse înțelegeri și convenții în acest sens. Din aceste considerente, am dezvoltat în cadrul capitolelor și subcapitolelor mai sus menționate, în mod logic și într-o compartimentare echilibrată, evoluția geopolitică a crizei ucrainene într-un context regional puternic influențat de interesele Uniunii Europene și ale Federației Ruse în problemele de securitate și de integrare europeană și atlantică ale Ucrainei. Într-un asemenea context, se înțelege că România are un rol important fiind parte a politicii europene de securitate și stabilitate în regiune, fiind direct implicată în diverse proiecte (Sinergia Mării Negre, este unul dintre acestea) care urmăresc consolidarea securității în întreagă zonă, parte inseparabilă a arealului Europei de Sud-Est. Pe de altă parte, România are obligații foarte clare legate de protejarea, sprijinirea, consolidarea, conservarea și promovarea identității etnice și naționale a comunității istorice românești trăitoare în Republica Ucraina, una dintre cele mai numeroase comunități românești din afara frontierelor statului nostru cu un rol semnificativ și vizibil în contextul relațiilor bilaterale româno-ucrainene. Fiind interesată în propria sa securitate, România și-a manifestat în mod oficial profunda îngrijorare față de anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă și de acțiunile militare susținute de către aceasta în estul Ucrainei, parte a unui război definit de către specialiști drept războiul hibrid. Aceste tipuri de acțiuni au fost incluse și definite ca atare în Strategia Națională de Securitate a României, 2015-2019.

Prezentarea surselor

În mod firesc, un demers precum cel pe care mi l-am asumat în lucrarea de față, a presupus valorificarea unor tipuri de surse variate, de la izvoarele primare, reprezentând în accepția prezentă, categoria de documente aflate în custodia Arhivelor Naționale Istorice-ANIC- și ale Arhivelor Diplomatice- AMAE- București, continuând cu izvoarele secundare (diverse categorii de documente publicate, texte ale unor convenții sau tratate internaționale, memorii, memorandumuri ș.a.), articole, studii și monografii consacrate temei abordate în această lucrare de disertație. Menționez aici fondul 71/Ucraina Sovietică din cadrul AMAE, respectiv fondurile Direcția Generală a Poliției- DGP, Președinția Consiliului de Miniștri-Serviciul Special de Informații –PCM-SSI din cadrul ANIC. Unele dintre documentele depistate în cursul cercetărilor efectuate în cadrul acestor arhive/fonduri, le-am inclus în lucrarea de față, pentru a fundamenta științific analizele și referirile dezvoltate referitoare la subiectul în discuție, respectiv, pentru a ilustra evoluțiile diplomatice româno-ucrainene la începutul perioadei interbelice. De mare folos, mi-au fost articolele și studiile publicate în revistele științifice de profil apărute sub egida Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului Apărării Naționale, în cadrul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, respectiv, Institutul pentru Științe Sociale și Politice, Centrul pentru Studii Strategice și Militare, ș.a. Valorificarea și consultarea unor lucrări apărute înainte sau chiar în timpul redactării acestei lucrări mi-a fost de un mare folos în conceperea, structurarea și finalizarea demersului de față. Este vorba despre lucrările apărute sub înaltul gir științific și academic al unor specialiști români sau străini, precum Ion Conea, Anton Golopenția, Simion Mehedinți, M. Popa –Vereș, N.A. Rădulescu, Mihai D. David, Vasile Cucu, Vladimir Trebici, Constantin Onișor, Cristian Troncotă, George Cristian Maior – Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul, București, Iulian Chifu, Constantin Moștoflei, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, Dan Dungaciu- Institutul pentru Științe Sociale și Politice, București, Constantin Hlihor, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, București, Valentin Naumescu- Universitatea „Babeș Bolyai, Cluj Napoca, Stan Petrescu, Armand Goșu-Facultatea de Științe Politice, Universitatea București, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, București, Paul Dobrescu, Vasile Simileanu, Radu Săgeată, Gheorghe Văduva, „Revista Geopolitică și GeoIstorică”, Silviu Neguț, Ilie Bădescu- Academia Română, Sergiu Celac, Constantin Vlad, Grigore Posea, Cristina Vohn, Oana Simion, Diana Diță-ISPRI, Mircea Dogaru, Alex Berca, Alexandru Grumaz- Centrul de Analiză și Studii de Securitate, Vasile Rotaru, Constantin Manolache, Eugen Pătraș, Florin Eduard Grosaru, Cristian Leonard Dorca, Cristian Alexandru, Călin Cotoi, Doina Bordeianu, Bozgeanu Cristina, Diana Didă, Ștefan Purici, Ovidiu-Viorel Năftănăilă, Mihai Florin-Răzvan, Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Aurel Neagu, Dumitru Popescu, Anton Gagiu, Răzvan Iordan, Barry Buzan, Imannuel Wallerstein, Noam Chomsky, Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski, Robert D. Kaplan, Taraz Kuzio, Orest Subtelny, Paul Robert Magocsi, Snyder Timothy, Khomenko Svyatoslav, Mark Kramer, Michel Nehme ș.a.

Stadiul cercetării

În ultimii ani, evenimentele din fostul spațiu geopolitic sovietic (Georgia, Republica Moldova- Transnistria, Ucraina) au reținut atenția analiștilor, politologilor și a diverselor centre, instituții și fundații de cercetare, think thank-uri ale relațiilor internaționale. În acest context, au fost revalorizate scrierile și textelor sovietologilor, ale specialiștilor în problemele Estului european, fiind publicate texte de referință consacrate problemelor geopolitice ale arealului Europei de Sud-Est. Din mulțimea de articole, studii și chiar monografii consacrate subiectului crizei ucrainene le reținem pe acelea publicate în volume colective publicate sub egida Școlii Doctorale din cadrul Academiei de Informații „Mihai Viteazul”, București, respectiv ale Universității Naționale de Apărare „Carol I’’, București, Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale-Academia Română ș.a. Criza ucraineană reprezintă astăzi o temă care se regăsește frecvent în atenția specialiștilor, a tinerilor masteranzi și doctoranzi, facilitând schimburile de idei, informații, concluzii și experiențe, care îmbunătățesc și întregesc imaginea și percepția referitoare la problemele profunde de securitate pe care le determină acțiunile Rusiei și evoluțiile interne, implicit dezbaterile aferente asupra unui subiect de mare interes pentru România și întreaga Europă. Am convingerea că lucrarea de față, concepută și redactată în baza valorificări unui volum important de surse, reprezintă o contribuție adusă temei de față.

În final, doresc să-mi exprim recunoștiința pentru sprijinul acordat în conceperea acestei lucrări domnului profesor universitar doctor Constantin Onișor, Decan al Facultății de Informații și director al Școlii Doctorale din cadrul Academiei Naționale de Informații “Mihai Viteazul”, București.

Rădăuți, ianuarie 2016

Capitolul I – GEOPOLITICA- OBIECT ȘI DOMENIU DE CERCETARE

Apariția și consacrarea geopoliticii ca știință a domeniilor sociale se leagă în primul rând, de contribuțiile aduse în timp, de către Platon și John Rawls, alături de Machiavelli, Karl Marx și Max Weber. Geopolitica a luat avânt odată cu accelerarea procesului de industrializare și apariția procesului de competiție între statele cu o economie avansată, atenția acordată geografiei devenind în sfera unor astfel de preocupări, ridicată. Geografia obține la sfârșitul secolului al XIX-lea rangul de disciplină academică, în paralel, în spațiul dezbaterilor publice făcându-și loc ideile darwinismului social, importanța acordată teritoriului statelor devenind și ea una foarte ridicată. Până la teoria conform căreia condiționarea geografică este strâns determinată de fenomenele politice, n-a mai fost decât un pas, onoarea revenindu-i lui Friedricht Rantzel, considerat a fi drept primul geograf cu viziune geopolitică. Printre ideile enumerate și translatate în spațiul public de către acesta prin intermediul scrierilor sale, le regăsim pe acelea de organicism, autarhism și naționalism. În sfera aceleiași preocupări doctrinare s-a plasat și Johan Rudolf Kjellén, politolog suedez (1864-1922). Acestuia din urmă, îi datorăm utilizarea pentru prima dată, a termenului de geopolitică, inserat în lucrarea „Introducere în geografia Suediei”. Consacrarea sintagmei de geopolitică a avut loc două decenii mai târziu, în volumul „Statul ca organism viu”, 1917. Ideile vehiculate în această lucrare, sunt cele de Țară, popor- studiat de către demografie, societate- studiată de către sociologie, guvernământ- analizat de către kratopolitică/știința puterii ș.a. După încheierea primului război mondial,  Rudolf Kjellén a publicat lucrarea „Probleme politice ale războiului mondial” în care, „autorul încearcă sa depășească limitele geografiei politice în analiza statelor antrenate în conflict. Geopolitica trebuia prin urmare să ofere oamenilor putință „de a judeca împrejurările și de a folosi prilejurile prielnice” în conformitate cu propriile interese. Prin urmare s-a considerat ca aceasta nu este o știința care să se adauge geografiei, istoriei sau diplomaței, ci doar o latură din știința care studia statul. Geopoliticii îi revenea misiunea de a studia statul ca teritoriu (formă, așezare), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica”.

În 1942 Nicholas John Spykman (1983-1948) remarca, analizând politica externă a SUA, că singurul instrument capabil să îndeplinească obiectivele politicii externe americane era puterea. Spykman, atrăgea atenția asupra uriașei presiuni exercitate de către masa euroasiatică asupra restului lumii, opunând teoriei „Heartlandului’’ lansată de către Harold Mackinder, ideea „Rimlandului”, concepută și înțeleasă drept o soluție de contrabalansare a preeminenței geopolitice a Uniunii Sovietice. Este lesne de înțeles faptul că, spre deosebire de Mackinder care dezvoltase o teorie ale cărei principale repere de susținere se aflau în spațiul Europei Centrale și de Răsărit, la Spykman întâlnim ideea dominației SUA asupra Vestului și a Asiei nonsovietice. Diferențele observă analiștii sunt doar de ordin cantitativ și nu calitativ: pentru Mackinder dominația mondială era strâns legată de controlul exercitat asupra unor porțiuni din „Rimlandul’’ Occidental/Europa Răsăriteană, în vreme ce Spykman condiționează controlul asupra „Heartlandului” de exercitarea hegemoniei americane asupra întregului Rimland. Prin urmare, în această construcție ideologică Europa Occidentală are un rol de primă linie de apărare pentru SUA, planul Marshall lansat în 1947, având un rol pragmatic în această abordare. La Spykman politica mondială reprezintă o puternică competiție între puterile maritime și cele continentaliste, câștigătorul urmâns să-și adjudece Rimlandul Euroasiatic. Situația URSS-ului la începutului secolului al XX-lea, infrastructura precară, resurse slăbite și primitive, o etică a muncii slab dezvoltată, afectau serios evoluțiile prevăzute de către Harold Mackinder, în sensul reconfigurării Uniunii Sovietice într-o putere cu veleități talasocratice și telurocratice. URSS era perceput ca un stat aflat într-o permanentă foame de spațiu. Analizele oferite de către diplomatul american George Kennan, insistau asupra importanței politicii de împresurare/containtment a URSS-ului de către SUA, fapt care avea să determine slăbirea și căderea regimului totalitar comunist.

Geopolitica ca știință a luat un puternic avânt după al doilea război mondial, după ce o perioadă, a avut de suferit din cauza asocierii sale nefericite cu ideile vehiculate de către anumiți teoriticieni ai nazismului. În state precum SUA, Marea Britanie și Franța geopolitica s-a putut dezvolta puternic după 1945, vârful putând fi identificat mai ales, în anii 70 prin contribuțiile datorate lui Henry Kissinger în SUA, sau Yves Lacoste în Franța. În evoluția teoretică a științei geopolitice, întâlnim teoria sistemului mondial modern aparținând lui Imannuel Wallerstein, care valorifică dintr-o perspectivă personală teoria clasică elaborată de către Harold Mackinder. Pentru Mackinder, conflictul geopolitic se derula de la Est la Vest luând forma unei competiții dintre puterile continentaliste și puterile maritime, în timp ce la Wallerstein, este predominantă ideea unei „încleștări între Nordul industrializat și Sudul monocolor din punct de vedere economic”. Geopoliticienii și specialiștii în general, interesați de aceste probleme, sunt prin urmare, familiarizați cu teoria lansată de către Harold Mackinder, conform căreia stăpânirea „Heartlandului’’ era fundamentală pentru controlul asupra întregii lumi, „Heartland-ul’’ fiind la vremea respectivă dominat de către Uniunea Sovietică. La Imannuil Wallerstein, poziția strategică pivotală aparține metropolei, zona cea mai dotată din punct de vedere economic, înzestrată cu cele mai înalte tehnologii, cu cea mai înaltă productivitate a muncii și cele mai mari salarii, controlată de către blocul marilor democrații occidentale.

Școala geopolitică franceză este reprezentată de savanți precum Jacques Élisée Reclus (1830-1905), care a insistat asupra planetei Pământ ca o totalitate aflată într-o continuă mișcare, relației dintre om și mediu, acțiunea omului putând aduce progres sau dimpotrivă, regres.

Paul Vidal de la Blanche (1845-1918), considerat pe bună dreptate, drept întemeietorul școlii franceze de geografie, fiind autorul primului manual de geopolitică redactat în Franța. Emanuel de la Martonne (1873-1955), a fost unul dintre principalii specialiști chemați să contribuie științific la delimitarea frontierelor după încheierea Marelui Război, principala sa expertiză fiind legată de construirea și compararea hărților etnografice, una din principalele sale realizări fiind legată de realizarea unei hărți a națiunii române utilizând metoda de reprezentare a minorităților, influențată de concepțiile școlii geografiei națiunilor.

Jacques Ancel, a preluat și continuat ideile lui Paul Vidal de la Blanche, plasându-se în opoziție cu ideile și doctrinele școlii geopolitice germane. Ancel, ale cărui lucrări au fost traduse și în limba română, și-a legat ideile de problema frontierelor și a condiționărilor geografice în formarea națiunilor și a sentimentului național. Pentru Ancel, frontierele sunt determinate de om și nu de natură, existând în viziunea sa, o distincție clară între obstacole naturale și frontiere naturale, în spiritul geografiei umane. Așadar, obstacolele naturale apropie și nu separă oamenii, iar frontierele pot apărea ca produse al faptelor umane.

Yves Lacoste, unul dintre cei mai reprezentativi geopoliticieni francezi, și-a deplasat centrul preocupărilor sale spre Lumea a Treia, cu un loc aparte rezervat reprezentărilor în dinamica umană. Sintagme precum colonialism, stat-națiune, apar frecevent în centrul unor idei-cheie specifice terminologiei geopolitice, anticipând apariția unor conflicte noi. Teritorialitatea reprezintă o altă ideie- cheie care apare în gândirea lui Lacoste, aceasta fiind percepută drept esență a conflictelor și a rivalităților de putere. La Lacoste, conflictele dintre state n-au loc doar pentru dobândirea de resurse și putere ci și pentu obținerea de valori simbolice, emoțională și colectivă.

Michel Fouecer, este un alt geopolitician de valoare francez, care a insistat asupra conceptului de frontieră a statului, elaborând o serie de lucrări fundamentale în acest sens. Conceptul de frontieră este însă ușor relativizat în sensul în care, statele nu au numai o frontieră fiziză, naturală ci o anumită reprezentare despre frontieră, determinată prin jocul unor modele politice diferite. Pentru Fouecer, conceptul de frontieră, implică o memorie colectivă, care determină intrarea în joc a a state, națiuni și popoare, alături de reprezentări, percepții, discursuri despre spațiu. Într-o asemenea abordare, distingem și problema alterității, harta minorităților semnificative indicându-ne o tensiune în relația cu harta naționalităților majoritare. Frontiera nu separă doar spațiul, ea separă și timpul. Școala geopolitică franceză, una dintre cele mai valoroase din lume, va cunoaște noi cicluri de evoluție odată cu încheierea celui de al doilea război mondial, ea fiind strâns legată de evoluția Franței ca unul dintre cei mai importanți actori de pe scena geopolitică europeană europeană și mondială. Astfel, reținem tendințele ieșirii din izolarea impusă de contextul 1871-1940, întoarcerea Franței spre axa extracontinentală, adică spre imperiul său colonial. Reapar natural rivalitățile manifestate în relația cu Imperiul Britanic și cu proiecțiile extracontinentale ale Germaniei. După cel de al doilea război mondial, rezultat al noilor evoluții din interioul coloniilor sale, Franța și-a reorientat politicile și strategiile spre o nouă viziune: comunitatea francofonă. În noua sa abordare, Franța nu doar că a reușit să elimine imaginea vastului său imperiu său colonial, dar a devenit deosebit de activă și de implicată în domeniul politicii externe, posedând și cel de al doilea domeniu maritim din lume, valorificând o întreagă gamă de opțiuni tehnologice și spațiale. Franța a susținut apropierea de Germania ca bază a stabilității Europei, concepțiile franco-germane regăsindu-se la temelia actualei Uniuni Europene. În condițiile în care Germania reunificată redevine un actor important în Europa Centrală și de Răsărit, Franța și-a reconstruit și redefinit schema geopolitică care încadrează relații strânse cu România și Polonia. Franța a construit și oferă un model din care nu lipsesc manifestarea unui sentiment identitar puternic, o anumită sacralitate a teritoriului, regionalizarea și descentralizarea, imigrația și rechestionalizarea identitară a națiunii.

Școala geopolitică germană a oferit și ea ipoteze interesante care vizau cum era și de așteptat plasarea Germaniei în centrul ecuațiilor de putere mondiale. „Pentru geopoliticienii germani, geopolitica urmărește să furnizeze indicații pentru acțiunea politică și să fie îndreptar în viața politică. Reprezentantul de marcă al acestei școli geopolitice a fost generalul Karl Ernst Haushofer (1869-1946). El a căutat după primul război mondial să elaboreze o teorie conform căreia Germania trebuia să-și poată reocupa locul pierdut în concertul internațional. Orientarea sa era într-un anume fel influențată de faptul că, asemenea multora dintre colegii săi de generație a fost puternic afectat de umilința pe care Germania o suferise prin intermediul Tratatului de la Versailles ( 28 iunie 1919, în special art. 231).)El considera că Germania nu trebuie să fie dușmanul ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală – Eurasia. El privea alianța Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin includerea Japoniei și Chinei. Constituirea blocului euro-asiatic era văzuta de general ca un răspuns la scenariul „Anaconda”, conceput de către amiralul Alfred Thayer Mahan (1840-1914). Era de fapt un scenariu prin care Germania putea să devină hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cei de-al treilea Reich”. Pentru Haushofer, geopolitica reprezenta, “știința despre formele de viață politice în spațiile de viață naturale, ce se străduiește să înțeleagă dependența lor geografică și condiționarea lor de-alungul mișcării istorice”. Haushofer este creatorul ideei de pan-idei (Pan-Ideen) prin care acesta sublinia centralitatea dimesiunii spațiale în gândirea geopolitică și distingerea pan-configurațiilor, semnarea opoziției ireductibile dintre geopolitica rusă și cea americană, el fiind cel care a semnalat faptul că, SUA vor prelua după Marele Război, leadershipul oceanic de la Marea Britanie. Haushofer leagă teritoriul de populație, teorie aplicată inițial, Germaniei, urmărind reafirmarea sentimentului de germanilor la o comunitate de civilizație/Deutschum, favorizarea unui spațiu unde aceștia să-și poată desfășura liber activitățile/Lebensraum. Acest din urmă concept a făcut carieră odată cu descoperirea sa de către Adolf Hitler. Francezii l-au reinventat pe Haushofer, după moartea sa tragică (s-a sinucis în 1946 într-un lagăr american împreună cu soția sa), concluzionând că, el a fost un „geopolitician care a trăit în timpul Germaniei naziste, mai degrabă decât un geopolitician al Germaniei naziste”. Odată cu sfârșitul războiului rece și apariția a ceea ce specialiștii numesc „pacea rece”geopolitica va cunoaște și ea, noi și însemnate reconfigurări de paradigmă. Se insistă asupra constructivismului social, în dauna logicii raționaliste, specifice realismului și liberalismului anterior. Principala trăsătură a geopoliticii post război rece, o reprezintă geopolitica ca discurs identitar. Apare astfel, conform textelor studiate, geopolitica neoclasică întâlnită mai ales în cadrul statelor care au suferit modificări teritoriale după terminarea Războiului Rece. Aceste state promovează o geopolitică civilizațională, abordare care le conferă un profil neomesianic, prin „croirea unei alterități marcante”. Dintre reprezentanții noi școli geopolitice franceze îi amintim pe Paul Claval, Yves Lacoste, Denis Touret, Michel Foucer, Fracois Thual, Pascal Lorot, Aymeric Chauprade, Pascal Boniface, Christian Daudel, Philippe Moreau-Defarges, Ignacio Lamoret ș.a.

Evoluțiile geopoliticii românești- tradiții și perspective

Geopolitica reprezintă o știință redescoperită și revalorizată în ultimul timp în România, întrucât ea a fost desființată și interzisă de către autoritățile comuniste în 1947, odată cu înlăturarea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947). După 1989 odată cu evenimentele care au permis reinventarea unui sistem democratic în spațiul românesc, preocupările specialiștilor români au evoluat de la analiza curentelor și teoriilor geopolitice europene la conceperea și redactarea unor monografii autentice axate în jurul ideilor de continuitate a spațiului etnic românesc, dezvoltat în jurul a celor trei piloni ai acestuia: Carpații, Dunărea și Marea Neagră. Integrată în structurile euroantlantice reprezentate de către NATO și UE, România și-a susținut, conceput și teoretizat o știință geopolitică proprie, preluând și valorificând contribuțiile unor geopoliticieni de mare anvergură și aducându-și în același timp, o contribuție originală, proprie. Aceste contribuții reflectă și menționează diferitele situații militare și politice europene în care s-a regăsit și România, dezvoltând și inserând concluzii valoroase, care decurg din analiza evoluțiilor specifice spațiului carpato-danubiano-pontic. Această afirmație ține cont și de concluziile lui Yves Lacoste, celebru geograf francez cu referire la tabloul Altdorfer, prin care se, aprecia, că, în conflictele dramatice „nu trebuie pierdut din vedere faptul că, scopul final este înfrângerea dușmanului, iar scopul geopolitic și geostrategic este același”. Poziția României a fost redescoperită și revalorizată după 1990, ea fiind plasată fie în Balcani, fie în Europa Centrală sau Mediană cum i s-a mai spus, ea aparținând arealului Europei de Sud-Est. România este plasată la intersecția unor axe geoeconomice Vest-Est (Europa Occidentală –Spațiu ex-sovietic) și Nord Vest- Sud Est (Germania și Europa Centrală- Asia Mică și Orientul Apropiat). Alte elemente de identificare geopolitică a României, așezată la intersecția unor axe geoeconomice de în curs de consolidare sunt reprezentate de către axa mărilor (Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană) și axa fluviilor și canalelor (Rhin-Main-Dunăre) legând Marea Nordului cu Marea Neagră. România ocupă locul al doilea după Polonia, raportat la punctul de vedere al populației, al potențialului său civil și militar, la intersecția cercului lărgit al Europei Centrale cu cercul lărgit al Balcanilor (în care România ocupă locul al treilea, după Turcia și Grecia), după suprafață și populație ea situându-se pe locul al doilea, după Turcia. România ocupă, firește un loc important în spațiul balcano-dunăreano-pontic, cu un rol crescând în economia și politica europeană. Dintre exemplele avute la îndemână, putem insera cazul Organizației Cooperării Economice în Zona Mării Negre- OCEMN, subliniind participarea României reprezentând un exemplu de folosire inteligentă a pieței alternative și interesele sale față de „traseul energiei caspice spre Europa”. Criza ucraineană la care mă voi referi în cadrul acestei lucrări, revalorizează așezarea geopolitică și geostrategică a României.

Geopolitica românească contemporană

Știința geopolitică românească interbelică a fost puternic influențată de lucrările lui Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai apreciați sociologi români din toate timpurile, fondatorul și coordonatorul școlii ale cărei influențe se resimt inclusiv în zilele noastre. Savanții Ion Conea (1902 – 1974) și Anton Golopenția (1909-1951) îi datorează mult așa cum o vădesc lucrările lor, lui Dimitrie Gusti. Pentru sociologul Dimitrie Gusti concepte precum cadru, manifestare și voință sunt fundamentale. Aceste concepte apropie și fac trimitere, între anumite limite, la ideile exprimate de către Rudolf Kjellen, al cărei idei despre „fațeta geopolitică a statului”, corespunde ideei gustiene de „cadru cosmic”. Autoare a unei recente apariții editoriale consacrate geopoliticii românești interbelice, Diana Diță analizează asemănările dintre ideile- cheie prezente în operele lui Dimitrie Gusti și Rudolf Kjellén, remarcând „profunzimea similititudinilor dintre sistemul sociologic gustian și geopolitica lui Kjellén’’. Utilizarea pentru prima dată a conceptului de geopolitică, așa cum arătam în capitolul anterior, a fost făcută de către Rudolf Kjellén într-o monografie consacrată Suediei, același concept fiind introdus de către Dimitrie Gusti într-o lucrare cu caracter monografic consacrată Dunării (1904). Abordarea solidă a geopoliticii pe teren științific a fost realizată în peisajul istoriografic românesc de către Ion Conea, într-un studiu publicat în revista „Sociologie Românească” , (1936). Multe dintre textele consecrate geopoliticii au fost publicate în această revistă apărută în perioada interbelică, ea fiind înființată și coordonată de către savantul Dimitrie Gusti, așa cum afirmam în rândurile de mai sus.

Unul dintre exponenții cei mai de seamă ai științei geopolitice românești a fost savantul Nicolae Iorga (1871-1940) ale cărui lucrări sunt apreciate ca fiind de o valoare aparte, deosebită. Savantul român a insistat în lucrările sale asupra rolul imperialismului în dezbaterea purtată asupra evoluției științei geopolitice. În lucrările sale, Ion Conea a considerat geopolitica ca fiind mult mai apropiată de geografie decât de sociologie. Altfel spus, Conea considera geopolitica drept „expresia politică a unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea, în această expresie sau formulă politică”. Pentru specialistul român, geopolitica era și geografie aplicată, având rolul de a aduce informații prețioase privind mediul politic, întinderea țărilor, potențialul lor economic, comunitatea sau diversitatea de interese și de origini, de tradiție, de istorie ș.a. Acest tip de informații îndeplinesc rolul de constituire a unor veritabile hărți politice, cum le definește Conea. În acest sens, el va publica în 1941, studiul „Transilvania, inimă a pământului românesc”. Abordarea acestei teme n-a fost singulară, o făcuse și Simion Mehedinți in 1940, cu lucrarea „Qu’este-ce que la Transylvanie ?”, alături de alte studii similare publicate de George Vâslan, Laurian Someșan, Tiberiu Morariu. Pentru Anton Golopenția, un alt discipol al lui Dimitrie Gusti, geopolitica are drept obiect „statul, însă anume ceea ce îl particulalizează pe acesta în raport cu alte state, cât și în raport cu sine însuși, pe alte coordonate temporale”. La fel de particulară este și știința națiunii, a celei române, subliniază Dimitrie Gusti. Pentru Golopenția, geopolitica trebuie să fie informativă, să oglindească ceea ce se întâmplă în statele vecine, să fie cercetare, să aibă un caracter continuu și actual, să fie vorba despre o „cercetare națională”. În fine, pentru Anton Golopenția, geopolitica trebuia să fie o știință elitistă, ea fiind prin urmare, rezervată elitelor. Cooptat la numai 31 de ani membru în delegația României care a semnat rușinosul Diktat de la Viena, 30 august 1940, Anton Golopenția era considerat unul dintre cei mai buni experți români în probleme de demografie și etnice care priveau România. Modest, și-a denumit cercetările preocupări de geopolitică. A activat în fruntea Institutului Central de Statistică, colaborând eficient și exemplar pentru știința românească cu Sabin Manuilă. Anton Golopenția a redactat în 1941 studiul „Populația teritoriilor românești desprinse în 1940”, succedându-i astfel, lui Sabin Manuilă cu al său, “Studiu etnografic asupra populației României” (Institutul Central de Statistică, 1940). Preocupările lui Golopenția au inclus și problema Transnistriei, intrată între 1941-1944 sub administrație românească, inclusiv a românilor din Timoc („Culegere de izvoare”), precum și a celor care trăiau dincolo de Bugeac sau pe teritoriul Ungariei.

Una dintre cele mai importante contribuții la știința geopoliticii românești îi aparține lui Mihai Popa-Vereș care a publicat în 1940, lucrarea cu titlul „Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naționale”. Pentru Popa-Vereș, orientările geopoliticii trebuiau să fie atât subiective cât și obiective, valabilitatea geopoliticii trebuind să fie una universală. În privința spațiului românesc de interes, el menționează zona Europei Centrale, drept una prioritară, urmată apoi de țările occidentale și apoi de cele nordice, inserând o a treia zonă de interes, identificată cu Sud-Estul Europei, și respectiv, cu bazinul oriental al Mării Negre. Așadar, sesizăm importanța pe care Popa-Vereș, o acordă bazinului oriental al Mării Mediterane, înțeles drept un sistem mondial în miniatură, așa cum apare el în accepțiunea lui Imannuel Wallestein. Esența demersurilor geopoliticii românești au fost legate strâns, dincolo de orientările/reorientările sale, de către focalizarea preocupărilor sale pe statul național românesc și problemele sale.

Una dintre lucrările reprezentative în acest sens, îi aparține lui N. Al. Rădulescu (1905 – 1989), „Poziția geopolitică a României”, acesta dezvoltând poziționarea României dintr-o perspectivă exclusiv geografică. Rădulescu, „scoate România din Balcani”, arătând că totul (flora, fauna, latinitatea noastră cea mai Răsărit, limita de Est a catolicismului) demonstrează caracterul aparte, specific al spațiului românesc. Pentru Rădulescu, România este o parte a Europei Centrale, argumentând cu ideile expuse în lucrările semnate de către Eugen Pittard, J. Ancel, parțial Nicolae Iorga. Între 1940 și 1942 N. Al. Rădulescu va publica trei studii înrudite prin tematica abordată: „Considerații geopolitice asupra rețelei hidrografice a României”, „Hotarul românesc dunărean” și „Probleme românești dunărene”. prin considerațiile geopolitice asupra rețelei hidrografice, autorul subliniază rolul important al râurilor în crearea și dezvoltarea statelor, folosind exemple din Germania, Franța, Rusia și Iugoslavia.

Pentru Mihai David (1886 – 1954) un alt specialist al epocii, România este mai degrabă „o țară carpatică, decât una balcanică”. Valorificarea etnicului românesc îl regăsim drept preocupare esențială la Sabin Manuilă, directorul Institutului Național de Demografie, autorul recensământului din 29 decembrie 1930, considerat unul dintre cei mai redutabili specialiști europeni în domeniul demografiei.

Alți savanți precum Simion Vâlsan, Ion Conea, Gheorghe I. Brătianu sau Simion Mehedinți, s-au aplecat cu o deosebită rigoare științifică asupra rolului Carpaților în dezvoltarea națiunii române, polemizând cu instrumentele științei cu geopoliticienii maghiari, chestiunea Transilvaniei ocupând așadar un rol central în dezbaterea româno-maghiară. „Simion Mehedinți va publica, în 1913, lucrarea „Chestia orientală din punct de vedere geografic si etnografic”, reluată mai târziu sub titlul „România în marginea continentului. „O problemă de Geopolitică românească si europeană”, cu o variantă intitulată „Fruntaria României spre Răsărit”, completată cu elementele noi apărute în evoluția politică a Europei, la începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului al XIX-lea. Tema principală dezvoltată de S. Mehedinți, este aceea a statului național în raport cu vecinătățile sale, în condițiile istorice centrale de presiune geopolitică și pentru cel care observă fenomenele istorice din latura lor geografică, chestia lor orientală se leagă însă acum, nu numai de strâmtorile dintre Egeea si Marea Neagră, ci de istmul dintre Marea Neagră și Baltică, se întinde adică peste toată fațada continentală a Europei răsăritene. De fapt, chestia orientală este suprapusă, de Simion Mehedinți, spațiul ce se întinde de la Constantinopol până la Konigsberg locuit de numeroase neamuri apăsate de blocul german de o parte și uriașul bloc rusesc de altă parte. Pentru S. Mehedinți, „condiția Geopolitică a statului român este dependentă de patru repere: istmul ponto-baltic, strâmtorile, Dunărea Carpații”. O atenție corespunzătoare este acordată evoluției chestiunii rusești, care exercită o uriașă presiune demografică asupra Europei, subliniind rolul european al statului romăn. În acest studiu, ca și în cele ulterioare, S. Mehedinți se situează la interferența geografiei cu istoria, politica si etnologia, îmbinând criteriul universalității istorice cu cel al organicității geopolitice si geoetnologice ale popoarelor. Potrivit concepției sale, înțelegerea geopolitică a unui popor trebuie să se axeze pe două serii de repere – cele legate de dinamica spațiilor și, respectiv, cele legate de dinamica popoarelor. Ulterior, Simion Mehedinți își va expune considerațiile geopolitice în lucrarea de sinteză „Le pays et le peuple roumain”, apărut în 1937 și reeditată in 1944. Ideea centrală este argumentarea continuității etnice și politice a poporului român. Simion Mehedinți scria că singurul popor, spre deosebire de vecini, care n-a cunoscut altă patrie decâ cea pe care o locuiește în prezent. Este imposibil de a înțelege viața și personalitatea unui popor fără a lua în considerare pământul pe care el trăiește (Nistrul fiind considerat drept un “simbol geopolitic”). Așa cum Egiptul nu poate fi separat de Valea Nilului, Italia de peninsula sa în mijlocul Mediteranei, la fel rasa românească nu poate fi separată de cetatea muntoasă a Carpaților și de Câmpia pontică sau panonică – de la picioarele acestor munți. Această teză este susținută prin abordarea continuității privită sub aspectul rasei, masei etnice, continuității politice, subliniind că din Evul Mediu până în zilele noastre, statul român constitui din cele trei principate, a avut o existență neîntreruptă, spre deosebire de alte state vecine, deși a fost supus presiunii a trei mari imperii – otoman, austro-ungar si țarist. În încheiere, S. Mehedinți se pronunță cu privire la perspectivele economice și politice în raport cu geografia bazinului dunărean. Subliniind că România se află situată pe diagonala celor mai mari aglomerări urbane din lumea veche și pe liniile cele mai directe de navigație, aeriene, feroviare, având deci o poziție geoeconomică favorabilă, el atrage atenția asupra riscului geopolitic al strâmtorilor Mării Negre derivat din intenția seculară a Rusiei de a ajunge la mările calde”. Știința geopolitică românească a căpătat un avânt puternic după 1989. „După aproape o jumătate de veac, geopolitica începe să fie repusă în drepturile firești. Una dintre primele acțiuni reparatorii de după 1989, a fost reeditarea între 1992 – 1993, la Editura Militară, a „Atlasului Spațiul istoric și etnic românesc”, elaborat în anii războiului în vederea viitoarei Conferințe de pace. Altă acțiune lăudabilă a fost editarea în 1994 la Iași a unui amplu volum „Geopolitica”, sub coordonarea geografilor și istoricilor Gh. Buzatu, V.S. Cucu și E.I. Emandi, care reunește o seamă de studii ale autorilor contemporani români și străini. Remarcabilă este și contribuția geografului Petre Deică. In ultimele două decenii a elaborat și publicat numeroase studii care consolidează conținutul științific al geopoliticii. Sunt readuse în actualitate tradițiile școlii geografice romănești în acest domeniu și afirmă totodată reconsistența geopolitică a unor lucrări românești ale geografilor străini privind realitatea românească. Sunt menționate, de asemenea, două lucruri importante, „Geopolitica – o abordare prospectivă”, de Sergiu Tămaș, ca și „Sociologia și Geopolitica frontierei”, realizată de un colectiv condus de sociologul Ilie Bădescu, care au adus contribuții deosebit de valoroase la clarificarea unor probleme actuale ale geopoliticii. S-au adăugat, apoi, și alte lucrări. Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învățământul superior a prilejuit publicarea primelor cursuri universitare la Cluj, Târgoviște, Oradea, etc. În revistele de specialitate încep să apară articole pe diferite teme geopolitice. De asemenea, este de menționat înființarea în cadrul Universității din Oradea a „Revistei Române de Geografie Politică” precum și a „Revistei de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie” a Universității din Târgoviște, menite să polarizeze peocupările geopolitice ale tuturor geografilor din țară. Se simte însă necesitatea unei afirmări mai puternice a geopoliticii, cu precădere prin afirmarea sa pe plan extern. Evoluția situației internaționale, când se pun în circulație diferite scenarii de restructurare a frontierelor, de retrasare a spațiilor geopolitice sub diferite denumiri: Confederația Dunăreană, federalizare și regionalizare, anularea Tratatului de la Trianon și altele, toate vizând reîntoarcerea la harta Europei din 1914, demonstrează necesitatea promovării unei geopolitici active la care întreg frontul oamenilor de știință angrenați în acest domeniu este chemat să-și aducă o contribuție pe măsură. Din retrospectiva evoluției școlii geopolitice, se pot extrage o seamă de constatări cu caracter general. Geopolitica este o știință relativ tânără, având în spate doar un secol, cu o evoluție sinuoasă, controversată și chiar negată uneori. Se pune întrebarea: apariția și dezvoltarea rapidă a fost justificată sau nu? Geopolitica apare în perioada in care Pământul este cunoscut în deplinătatea sa, când procesul de constituire a statelor naționale în Europa atinge apogeul și când marile puteri încep lupta pentru împărțirea lumii, anunțând formarea imperiilor coloniale. Apare o mistica a spațiului, exprimată prin nevoia cuceririi de noi teritorii fără a ține seamă de frontierele statale. Apar brusc, panideile, axate pe opoziția dintre viziunea americană și britanică, marcată de relația între mare și pământ, și cea germană, centrată pe spatiile continentale. Geopolitica ia naștere sub aripa geografiei politice (termen introdus în secolul al XVII-lea de Turgot) și a antropogeografiei germane (noțiune introdusă de Friedrich Ratzel) și, ,ai apoi, a istoriei, dreptului internațional în raport cu factorul geografic. Formulat pentru prima oară de Kjellen, termenul de geopolitică este îmbrățișat de literatura germană, amplificat cu teoriile legate de „spațiul vital”, de rasism și de concepții neomalthusianiste, care au dus la compromiterea lui ca doctrină. Spiritul geopoliticii naziste a contaminat geopolitica italiană, japoneză și cea maghiară. În perioada Războiului Rece se constată o puternică revenire la geopolitică în sens de știință, mai ales in lumea anglo – saxonă. Geopolitica a devenit deosebi de actuală în condițiile sistemului mondial bipolar de putere, ilustrat prin opoziția dintre URSS și USA. S-au emis păreri care oscilau între definirea geopoliticii ca știință obiectivă sau metodă de analiză. Lucru explicabil, întrucât mai toți marii geopoliticieni – Mahan, MacKinder, Spykman, Haushofer, ș.a. – și-au construit, de fapt, conceptele din perspectiva intereselor statale pe care le reprezentau”.

Capitolul II -SPAȚIUL ETNIC ROMÂNESC- REPERE FUNDAMENTALE

Arealul etnic românesc ocupă un spațiu întins cuprinzând acele teritorii în care se află comunități semnificative vorbitoare de limbă română, depozitare a unor străvechi tradiții românești, delimitat de către munții Carpați, fluviul Dunărea și Marea Neagră. Cursurile de apă, zonele de deal și de munte, oferă alături de câmpii, imaginea unei proporționalități aparte, specifice arealului etnic românesc, cu însemnate și recunoscute veleități și valențe geopolitice. Acest teritoriu este cunoscut în literatura și terminologia de specialitate drept spațiul carpato-danubiano-pontic, acesta beneficiind de o poziționare geopolitică și geostrategică deosebit de valoroasă.

2.1.Forma statului

În știința geopolitică forma unui stat ocupă un loc important. Forma geometrică a unui stat reprezintă “distanța de la frontiere până la centrul geografic al acestuia”. Există multiple teorii și puncte de vedere referitoare la aceste aspecte, Friedricht Rantze considerând că, statele talassasocratice au o natură duală- scrie Vasile Simileanu- “combinând pe scară largă atenția extremă acordată intereselor naționale și absența fanatismului național”. Există o clasificare devenită deja clasică a statelor în funcție de forma teritoriului lor, după cum urmează:

1.state alungite (Chile, Norvegia, Suedia, Italia, Panama, Togo, Gambia ș.a. La aceste state, lungimea este de șase ori mai mare decât lățimea).

2.state cu formă rotundă (Franța, Uruguay, Belgia, Polonia, Sudan, România- elipsă ș.a.)

3.state cu protuberanțe (Afganistan, Myannmar, Thailanda, R.D. Congo, Namibia).

4. state fragmentate. Aceste tipuri de state cuprind două sau mai multe părți separate între ele, fie prin intermediul unor ape internaționale, fie prin zone de uscat. Experți anticipează că în aceste state, tendințele separatiste se vor accentua.

5.state perforate. Aceste țări se caracterizează prin faptul că, anumite porțiuni din teritoriul lor pătrunde parțial sau integral în teritoriul altei țări. Exemple edificatoare în acest sens, ne sunt oferite de către Lesotho și Africa de Sud.

2.2.Teritoriul terestru

România este așezată în Sud-Estul Europei Centrale (la o distanță aproximativ egală între Moscova și Londra- de aproximativ 2000 de km) teritoriul său fiind încadrat între coordonatele geografice România este cuprinsă între 43o 37’ lat. N (pct. cel mai sudic este orasul Zimnicea) și 48o 15’ (pct. cel mai nordic este orasul Horodiștea. Stat situat în SE Europei Centrale, în nordul peninsulei Balcanice, pe Dunărea Inferioară, cu ieșire la Marea Neagră. România se întinde între 43° 37´ 07´´ și 48° 15´ 06´´ latitudine nordică și 20° 15´ 44´´ și 29° 41´ 24´´ longitudine estică. Paralela 45° (la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord) traversează România la 70 km nord de capitala țării și meridianul 25° longitudine estică (la jumătatea distanței între Coasta Oceanului Atlantic și Muntii Urali) se î ;ntinde la 90 km vest de București. Așezarea României este determinată prin intersecția paralelei de 45 de grade latitudine nordică cu meridianul de 25 de grade longitudine estică, linii care indică jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord, precum și dintre versantul atlantic al Peninsulei Iberice și limite estică a Europei, delimitată de aliniamentul Munții Urali-fluviul Volga –Marea Caspică. Extremitățile geografice ale României se prezintă în felul următor:

cel mai vestic punct: Beba Veche, Timiș (20°17′58″E)

cel mai sudic punct: Zimnicea, Teleorman (43°39′12″N)

cel mai estic punct: Sulina, Tulcea (29°39′10″E)

cel mai nordic punct: Horodiștea, Botoșani (48°14′41″N).

În prezent, percepțiile și teoriile care împart și evaluează puterea unui stat, în funcție de mărimea teritoriului său sunt contrazise de către specialiști în domeniu. Dimpotrivă, factori precum organizarea economică și organizarea socială a națiunii prevalează în mod semnificativ în fața proporției sau mărimii teritoriale. Sunt depășite astfel teorii apărute în secolul trecut, una dintre acestea aparținându-i lui Rantze, care condamna la dispariție statele mici, rezervând un loc central în contextul devenirii umane, statelor mari. Relieful României se caracterizează printr-o mare diversitate și complexitate. Din întreaga suprafață a României, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine), 42% de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine). Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul Transilvaniei, înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice. Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului românesc. Relieful structural este pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați și Podișul Dobrogei de Nord.

1.Sursa: Romulus Seișanu, România, „Atlas istoric, geopolitic, etnografic și economic”,  București, Universul, 1936, după ediția din 2000, Asociația Română pentru Educație Democratică, Spațiul etnic românesc. „Expansiunea geografică a elementului român [comunități istorice] în afară de frontierele României”

2.Sursa: Romulus Seișanu, România, „Atlas istoric, geopolitic, etnografic și economic”,  București, Universul, 1936, după ediția din 2000, Asociația Română pentru Educație Democratică, Spațiul etnic românesc. „Expansiunea geografică a elementului român [comunități istorice] în afară de frontierele României”

2.3. Frontierele

Frontierele unui stat pot fi diferite, ele fiind determinate de către o întreagă complexitate de factori precum siguranța, moștenirea istorică, înțelegerile și conflictele militare. Granițele unui stat sunt clasificate de către specialiști în trei forme geometrice:

-convexă.

– concavă.

-dreaptă.

O parte importantă a geopoliticii României a fost influențată de forma convexă a frontierelor, în timpul celor două războaie mondiale armatele maghiare și sovietice pătrunzând în spațiul etnic românesc. Specialiștii apreciază că, în situația statelor cu frontiere convexe, inițiativa aparține acestora în situația unei agresiuni venite din partea unui alt stat. Acest tip de abordare presupune dezvoltarea unei atitudine care să elimine izbucnirea conflictelor intereretnice și/sau confesionale. În practică, intervin anumite obstacole reprezentate de următoarele elemente:

-imposibilitatea trasării reale a liniilor frontierelor în raport cu arealele ocupate de către minoritățile naționale și/sau religioase.

-dispunerea geografică variată a diferitelor rase, imposibil de demarcat prin granițele naturale.

– trasarea riguroasă a liniilor de frontieră exact pe linia de demarcație etnică este incomodă pentru viața economică a ambelor etnii.

-găsirea de soluții de compromis și toleranță au un rol foarte important, trasarea liniilor celor mai apropiate de linia etnografică generând concesii minime de ambele părți. România a cunoscut serioase amputări teritoriale, generate de către efectele protocolului adițional secret al pactului de neagresiune Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Din teritoriul național, lipsesc părți importante precum Basarabia și Bucovina Istorică, alături de Herța și Cadrilater, importante și compacte comunități românești trăind astăzi în afara frontierelor României. Lungimea totală a frontierelor României este de 3.149, 90 km, acestea fiind repartizate în felul următor:

Tabel nr. 1. Lungimea frontierelor de stat ale României.

Sursa: Apud Vasile Simileanu, Radu Săgeată, p. 14.

România are o suprafață de 238.391 km pătrați, plasându-se pe locul 11 în Europa și 79 în lume.

2.4. Resursele

Resursele unui stat sunt deosebit de importante pentru viața națiunii care trăiește pe teritoriul acestuia. Ele se clasifică în resurse naturale și în resurse alimentare. Dintre principalele resurse naturale ale României, menționăm petrolul, gazele naturale, cărbunii superiori (huila cocsificabilă, lignitul și cărbunele brun), minereuri feroase și neferoase (zăcăminte de aur, argint, cupru și bauxită), mari resurse de sare, precum și importante resurse nemetalifere. Dintre resursele subsolului menționăm apele minerale, acestea fiind pretabile consumului alături de anumite tipuri de tratamente medicale, România ocupând locul I la acest capitol. Potențialul economic al pieții este evaluat la 22 milioane de consumatori, forța de muncă fiind calificată drept ieftină și calificată, cu un nivel de profesionalizare care o apropie de standardele occidentale, cunoașterea limbilor de circulație internațională, precum engleza, franceza și germana ș.a. La acestea mai pot fi desigur adăugate, intensificarea relațiilor cu statele Europei Occidentale, semnarea unor importante acorduri de liber schimb cu alte state din UE și AELS-Asociația Economică a Liberului Schimb, referitor la produsele industriale nesensibile, încheierea unor tratate de liber schimb cu Republica Cehă, Slovacia, Polonia și Ungaria. România dispune de un potențial turistic semnificativ, neexploatat la adevărata sa valoare, oferind un culoar de tranziție comercial pe cursul Dunării și drumurile comerciale tradiționale. Ieșirea la Marea Neagră oferă posibilitatea dezvoltării portuare în zonele Constanța, Agigea, Sulina, Mangalia. Legătura cu Vestul Europei este asigurată prin canalele Rin-Maine – Dunăre și Dunăre-Marea Neagră, între Marea Nordului (portul Rotterdam) cu Marea Neagră (portul Constanța). Ample facilități economice sunt oferite prin intermediul zonelor libere economice precum Constanța Sud-Agigea și Sulina la Marea Neagră, Giurgiu, Galați și Brăila pe Dunărea Maritimă și Curtici-Arad la frontiera vestică. România este conectată la rețeaua internațională de transport a resurselor de gaze naturale și de petrol prin magistralele Iran-Europa Centrală și Caucaz-Europa Centrală, care-i va asigura o siguranță ridicată și o independență energică, inclusiv prin intemediul centralei nucleare de la Cernavodă. Un rol important revine resurselor energice, într-o strânsă legătură cu evoluțiile din arealul Europei de Sud-Est și pe fondul democratizării de tip occidental a statelor trăitoare în acest spațiu. În contextul actual, România urmărește să joace un rol substanțial, în “procesul de definire și de implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și de asistență de securitate ale NATO și Uniunii Europene, în Europa Centrală, de est și de sud-est”. România, în calitate de vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre, are interesul major de a învecina cu state stabile, democratice și prospere deoarece doar acestea au capabilitatea și interesul de a menține pacea și colaborarea între ele, să creeze comunități pluraliste și să aibă un comportament predictibil în domeniul securității.

3.Zone geoenergetice și rute de transport. Sursa: Gheorghe Văduva, Geopolitica. Teorii. Areale. Faliii.Conexiuni. Excurs geopolitic, București, Societatea Scriitorilor Militari, 2013.

Una dintre direcțiile importante ale acestei strategii este reprezentată de preocuparea constantă de a construi un climat de securitate, stabilitate și prosperitate în zona Mării Negre. Plasată la interferența a trei zone de importantă strategică unanim recunoscută – Europa, Asia și Orientul Mijlociu – regiunea Mării Negre reprezintă o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice, însă, în egală măsură, reprezintă și spațiul de manifestare al a unor riscuri de conflict asimetrice (vezi recenta anexare a peninsului Crimeea de către Federația Rusă), cu un impact substanțial asupra securității euroatlantice. Regiunea Mării Negre este, prin urmare, un” conector de importanță strategică, așezat pe coridorul care leagă comunitatea euroatlantică de arealul Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală”.

Capitolul III – UCRAINA: GEOPOLITICĂ ȘI GEOISTORIE

Ucraina este așezată în Europa Orientală. Se învecinează cu Rusia-în nord-est, Belarus- în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria- în vest, România și Republica Moldova la sud-vest, Marea Neagră și Marea de Azov, la sud. În 1959 Ucraina avea 41. 860. 000 locuitori, dintre care doar 31. 852. 000 ucraineni, adică 76, 1%. Urmau 7. 400. 000 ruși, 840. 000 evrei, 363. 000 polonezi, 291. 000 bieloruși, 239. 000 moldoveni, 219. 000 bulgari, 149. 000 maghiari, 104. 000 greci, 101. 000 români. Cele mai importante orașe erau Kievul- 1.102. 000 locuitori, Karkov-930. 000, Stalino- 701. 000, Odessa- 667.000, Dnepropetrovsk-658.000, Zaporojie- 435. 000, Lviv-410.000. În 1940 Donbasul livra 83. 841. 000 tone cărbune, echivalând cu 50,5 % din producția anuală a Uniunii Sovietice. În 1989 structura etnică a Ucrainei includea 37, 419, 000 ucraineni (72, 7%), 11. 356, 000, ruși (22,1 %), 486 000 evrei (0,9%), 440 000 bieloruși (0,8%), 324 000 moldoveni (0,6%), 234 000 polonezi (0,5%), 219 000 bulgari (0,4%), 163 000 maghiari (0,3%), 135 000 români (0,2%), tătari și tătari crâmleni 134 000 (0,2 %), 99 000 greci (0,2%), 54 000 armeni (0,1%), 48 000 romi (0,1%), 38 000 germani (0,1%), 37 000 azerbaidjeni (0,1%), 32 000 găgăuzi (0,1%) și 234 000 alții (0,5%). Astăzi Ucraina are o populație de peste 45 milioane de locuitori, este reprezentată în majoritate de ucraineni-77,8 % și ruși 17, 3%, bieloruși – 0,6 %, moldoveni 0,5 %, tătari 0,5%, bulgari 0,4 %, români 0,3%, polonezi 0,3%, evrei-0,2%, alții 1,8%. Religia predominantă este creștin- ortodoxă 83, 7%, limba vorbită fiind ucraineana în proporție de 67 %, urmată de rusă 24%, și altele 9 %, adică româna, poloneza și maghiara. Această configurație etno-confesională accentuează rolul Ucrainei de „stat tampon’’ între Europa Centrală și Europa Răsăriteană.

1.Harta Ucrainei. Sursa: http://maps.vlasenko.net/ukraine/ua-map-1.25m.jpg

Conform opiniei lui Zbignew Brzezinski, „dimensiunile geografice, potențialul economic, militar și demografic contribuie la perceperea Ucrainei ca o putere geografică. În același timp, Ucraina a privat Rusia de frontiera cu sud-estul Europei, plasându-se în acea zonă ca un substitut parțial al Uniunii Europene. Ucraina a îndepărtat Rusia de Dunăre, a depresurat Marea de Azov și a separat Bosforul de Crimeeea, iar toate acestea îi conferă o valoarea geostrategică deosebită”. În teritoriile estice și sudice, sentimentele populației sunt pro-ruse, limba rusă fiind folosită de către majoritatea locuitorilor, în timp ce în zonele vestice, dominant este sentimentul pro-european, aici folosindu-se limba ucraineană, naționalismul ucrainean fiind la el acasă (D.H.) . Această zonă a fost cunoscută sub sintagma de „Piemontul Ucrainei”, fiind adesea supranumită drept un „bastion al ucrainismului”. Cifrele recensământului din 2013 indică un procent de 40 % vorbitori de limbă rusă și unul de 53% vorbitori de limbă ucraineană, însă rusa continuă a fi limba elitelor.

2.Ucraina-vorbitorii de limbă maternă rusă. Sursa: http://america.aljazeera.com

Paul Claval, profesor la Sorbona, afirma, că, „geopolitica… este sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniștilor, reflectă eterogenitatea spațiului, condițiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică ”, în timp ce„geostrategia are un câmp mai restrâns de acțiune”; geostrategia este aceea care „se concentrează asupra raporturilor de forță și asupra logicii armelor” și care „se implică mai ales în domeniul distanțelor și al înaintării”. Același autor afirmă și că„geostrategic, se încearcă să se determine modul în care soluționarea conflictelor este influențată de următorii trei factori: 1. localizarea resurselor aflate la dispoziția actorilor; 2. Mobilizarea lor efectivă în anumite teritorii; jocurile de disimulare și de surpriză permise de teritoriu și distanță”. Ucraina are un produs intern brut apropiat de cel al României mai mic decât cel a Federației Ruse (de 12 ori) și decât al Poloniei (de aproape trei ori), fiind vecină la acest capitol într-un clasament mondial întocmit de FMI cu El Salvador, Namibia, Irak și Algeria, apropiată (locul 106) de Albania, Bosnia și Kosovo. În plan industrial, Ucraina are o pondere apropiată de cea a României și Poloniei, de respectiv 31, 4%. Ea importă 90 % din necesarul de petrol și –scriu analiștii –aproape tot gazul de care are trebuință. Principalul furnizor este Rusia, urmată de Turkmenistan. Prin teritoriul ucrainean trec conductele care alimentează Occidentul cu gazele naturale care vin din Rusia. Alta este situația însă în industria electrică, Ucraina fiind la acest capitol independentă, datorită reactoarelor sale nucleare și amenajărilor sale hidroenergetice. Exportă în Ungaria, Slovacia, Belarus și parțial, în Rusia. Ocupă locul nouă în topul mondial al aviației ( cel mai mare avion, Antonov 225). Rusia este principalul partener comercial al Ucrainei, 18 % și 36 % importuri ale Kievului în Federația Rusă.

Interesul Rusiei pentru Ucraina, este unul crucial pentru evoluția sa. În fapt, Zbigniew Brzezinski, afirma, încă acum mai bine de 15 ani: „competiția bazată pe criteriul teritoriilor domină încă chestiunile mondiale…. în această competiție, așezarea geografică este încă punctul de plecare în definirea priorităților externe ale unui stat-națiune, iar mărimea teritoriului național rămâne, de asemenea, unul dintre criteriile majore destabilire a statutului și puterii”. Brezinski ne propune, valorificarea a concepte, jucător geostrategic activ și acela de pivot geopolitic. Potrivit lui Brzezinski, „jucători geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea sau influența dincolo de propriile granițe în vederea schimbării actualei situații geopolitice într-o măsură care afectează interesele Americii”. Autorul citat aici subliniază faptul că, jucătorii geostrategici activi sunt state care au „potențialul și/ sau predispoziția de a fi instabile din punct de vedere geopolitic”, precum și că, „din diferite motive – căutarea ‘măreției’ naționale, împlinirea ideologică, mesianismul religios, creșterea puterii economice – unele state” din aceastăcategorie „chiar caută să obțină dominația regională o poziție mondială”. În contrast cu jucătorii geostrategici (care au nu doar resursele necesare, ci mai ales voința de ale configura, politicește vorbind, în folosul propriu, teritorii aflate dincolode propriile granițe), „pivoții geopolitici sunt acele state a căror importanță decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai degrabă din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici”. Mai precis, „pivoții geopolitici sunt desemnați de poziția lor geografică”; aceasta „în unele cazuri le conferăun rol special fie în asigurarea accesului în zone importante, fie în refuzarea accesului la resurse pentru jucătorii importanți”. În legătură cu poziția și rolul de pivot geopolitic ale Ucrainei, Brzezinski afirmă următoarele: „Ucraina, un nou și important spațiu pe tabla de șah care este Eurasia, este un pivot geopolitic deoarece simpla sa existență ca țară independentă ajută la transformarea Rusiei”. Mai precis, „fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără Ucraina poate să aspire încă la statutul de imperiu, dar atunci ar deveni un stat imperial cu precumpănire asiatic, pasibil de a fi atras în conflicte care îl vor slăbi – cu statele central-asiatice”. Dimpotrivă, nota Brzezinski, „dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei” (o Ucraină importantă datorită masei totale a populației, datorită resurselor naturale notabile, ca și datorită largii sale ieșiri la Marea Neagră), „Rusia câștigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial”, întins nu doar în Asia, ci „în Europa și în Asia”. Brzezinski mai atrăgea atenția și asupra faptului că„Pierderea independenței de către Ucraina ar avea consecințe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite”. Exact această perspectivă este aceea care îngrijorează Polonia, țară care a cerut NATO, între altele, desfășurarea a două brigăzi grele de trupe ale unor state occidentale. Nu numai Polonia se află la Vest de Ucraina, ci și România. Mai aproape de zilele noastre, alți autori reiau – și completează– maniera în care poate fi înțeleasă, din perspectivă geopolitică și geostrategică, actuala criză din Ucraina. Așa de exemplu, Robert D. Kaplan susține, într-o carte foarte recent tradusă și în limba română, că dezmembrarea URSS în 1991 a condus la situația în care „Rusia s-a văzut redusă la dimensiunile ei cele mai mici, de dinaintea domniei Ecaterinei cea Mare”. În plus, Moscova s-a confruntat și cu problema constituită de faptul că suprafața teritoriului – redusă, dar totuși uriașă – „trebuia protejată, de acum înainte, de o populație doar cu puțin mai mare de jumătate din cea a fostei Uniuni Sovietice”. Robert D. Kaplan crede și că, deși preocupat tot mai mult de situația din Asia, „Putin nu a renunțat cu totul la dimensiunea europeană a geografiei ruse. Dimpotrivă, concentrarea asupra Ucrainei ca parte dintr-un efort mai vast de refacere a sferei de influență rusești în zonele învecinate Rusiei demonstrează dorința lui ca Rusia să se ancoreze în Europa, fie și în termeni nedemocratici”. Lucrarea pune în evidență și faptul că„Ucraina reprezintă statul-pivot care în sine și prin sine transformă Rusia”, precum și faptul că„învecinându-se cu Marea Neagră la sud și cu fostele țări-satelit est-europene la vest, simpla independență a Ucrainei ține Rusia în mare măsură în afara Europei”. Subliniem aici că această evaluare foarte recentă a relevanței geostrategice a Ucrainei (evaluare care pune în lumină, chiar dacă în mod indirect, o parte importantă dintre sursele agresiunii Rusiei în Crimeea și, mai recent, în alte câteva regiuni cu consistentă populație rusofonă și rusofilă din Ucraina de Est) este întemeiată, în linii mari, pe construcția conceptuală pe care o propunea, încă din a doua jumătate a anilor 1990, Zbigniew Brzezinski, la care ne -am referit deja. Descurajarea nu înseamnă însă doar pregătiri consistente și credibile pentru folosirea, la nevoie, a forței militare, ci și exprimarea în spațiul public, în termeni lipsiți de orice echivoc, a voinței politice de a reacționa la agresiune și/sau la escaladarea presiunilor asupra unor țări aliate și partenere. Exact aceasta a făcut, între altele, vicepreședintele Joe Biden, care a efectuat o vizită oficială la București (activitate diplomatică practic complementară vizitei oficiale a președintelui Barack Obama în Polonia). Biden a făcut, între altele, trimitere directă valoarea geostrategică a României în contextul crizei din Ucraina. El a afirmat că, „România este importantă pentru America. România contează ca partener militar în Irak, în Afganistan. Contează ca aliat situat la mai puțin de 450 de km de agresiunea rusească din Crimeea”. Biden a făcut însăși afirmații clare privind voința politică a SUA. În condițiile în care „românii se află acum într-o zonă mai dificilă”, spunea înaltul demnitar american, „împărtășim preocuparea României cu privire la evenimentele din Ucraina și am condamnat împreună intervenția militară ilegală a Rusiei și ocuparea Crimeei de către aceasta”. Biden a precizat în termeni lipsiți de orice echivoc și că„preocuparea României cu privire la apărarea și securitatea sa este de înțeles. Intervenția militară ilegală a Rusiei din Ucraina și continuarea încălcării suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei de către aceasta evidențiazăcât de important este să ne asigurăm că aliații au încredere în angajamentele exprimate în Articolul 5 al Tratatului NATO. În parte, scopul vizitei mele este să subliniez angajamentul de neclintit al SUA față de garanțiile de apărare colectivițărilor din Europa. În ultimele săptămâni, SUA și alți aliați NATO au luat o serie de măsuri pentru a consolida prezența noastrămilitară în România și în Europa Centralăși de Est. În prezent, infanteriștii marini americani care fac parte din „Forța Rotațională a Mării Negre” („Black Sea Rotational Force”), o forță care include 250 de infanteriști marini și marinari de la Baza Aeriană „Mihail Kogălniceanu” desfășoară în România exerciții cu soldați români pentru creșterea interoperabilității și asigurarea nivelului de pregătire”. „Este de reținut că regiunile mari ale Ucrainei, limitrofe cu România pe segmentul nordic, Ujgorodul și Cernăuțiul, au votat cu Partidul Regiunilor și cu președintele Ianukovici la ultimele alegeri, dar acum par a se fi alăturat coaliției pro-europene. O evoluție perfect logică. Nu același lucru se poate spune despre Bugeac (fostele județe Cahul, Ismail și Bolgrad), aparținător de regiunea militară Odessa, care se întinde până la gurile Dunării. Consecința geopolitică a unei eventuale fracturi ar fi că România ar fi din nou, direct sau indirect, vecină geografic cu Rusia, și anume în zona cea mai vulnerabilă din punct de vedere strategic, cea a gurilor Dunării. Această perspectivă oferă un motiv serios de reflecție. Deci, un reviriment în prioritizarea rațională a acțiunii de politică externă a României, în contextul alianțelor pe care le are, cred că se va amâna automat pentru începutul anului 2015, când acest exercițiu devine inevitabil. Avem un an în care, pe fondul unei previzibile apatii în materie de politică externă, să ne pregătim pentru ceea ce va trebui neapărat să facem începând de anul viitor. Oricum, situația va fi atunci alta din punctul de vedere al lanțului de comandă în zona politicii externe. Cred că la nivelul nostru, al experților, analiștilor și exponenților societății civile, ar trebui să începem să ne gândim mai serios asupra priorităților acestui viitor apropiat, în mod sistematic și responsabil. Între timp, evoluțiile din Ucraina pot lua oricând o turnură imprevizibilă. Trebuie să fim pregătiți pentru opțiunile pe care vom fi chemați să le punem pe masa Europei, dar și pentru ceea ce avem de făcut noi aici, în România”.

Teorii geopolitice cu privire la spațiul ex-sovietic

Halford Mackinder- ,,Axa geografică a istoriei’’ aplicabilă spațiului geopolitic ex-sovietic

Spațiul ex -sovietic este definit ca acel spațiu aparținător până în 1991, fostei Uniunii Socialiste a Republicilor Sovietice-URSS.

Sir Halford John Mackinder (15 February 1861 – 6 March 1947). Teoria „pivotului geografic al istoriei” a fost dezvoltată și completată cu o noua teorie „Insula Mondială” (World Island). „Insula mondială este o masă continentală compactă, înconjurată de oceanul planetar: zona Europa–Asia–Africa. Denumirea pe care Mackinder i-a dat-o „Heartland” deriva din însușirile pe care i le atribuise: locul principal de dispunere al omenirii pe planeta noastră. „Cine stăpânește Europa de Est, domina Heartland-ul. Cine stăpânește Heartlandul domina Insula Lumii. Cine stăpânește Insula Lumii domină întreaga lume”. Evoluția Europei în secolul XX demonstrează clar ca formula lui Mackinder  nu a făcut o carieră teoretica excelentă, însă faptele arată că oamenii politici care au conceput arhitectura relațiilor internaționale și a granițelor după cele două războaie mondiale au fost puternic influențați de concepția sa”.

Nicolas Spykman –mutarea centralității către rimland

O altă încercare de a corela geografia cu politica globală este reprezentată de „teoria țărmurilor”, lansată de Nicholas Spykman. Profesor de relații internaționale la Universitatea Yale, Spykman s-a născut la Amsterdam, unde a făcut și studiile, după care a plecat în SUA, primind cetățenia americană în 1928. Publică două lucrări importante chiar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial: „America's Strategy in World Politics” (1942) și „The Geography of the Peace” (1944). Ultima lucrare, la care o să facem referire în continuare, a apărut la un an după stingerea din viață a autorului. Cum precizează și Frederick Sherwood Dunn, directorul Institutului de Studii Internaționale de la Yale, institut întemeiat de Spykman, „The Geography of the Peace” are drept punct de plecare cursul predat de autor în 1942, care propunea o analiză din perspectivă geopolitică a problemelor de securitate cu care erau confruntate Statele Unite.19 Stenograma cursului și hărțile utilizate de Spykman au fost, după aceea, pregătite pentru tipar de către asistenta sa, Helen R. Nicholl. Noua formulă introdusă era: „Cine stăpânește Rimland-ul, domina în Eurasia; cine stăpânește Eurasia, controlează soarta lumii”.

3.Sursa: Ilie Bădescu, Rusia: o perspectivă non-ideologică (I) efectul dezideologizant al analizei lui Mackinder, în „Etnosfera’”, 2/2010.

Capitolul IV -CRIZA UCRAINEANĂ: ORIGINE, EVOLUȚIE, IMPLICAȚII

IV.1.Paradoxurile identitarismului național ucrainean: dilemele și disputele teritoriale ucraineano-ruse

Una dintre cele mai întinse țări europene, Ucraina (a șaptea în ierarhia suprafeței de 603. 000 km pătrați) are o istorie complexă, strâns legată de înființarea și evoluția Rusiei Kievene. Pentru lungi perioade multe dintre teritoriile sale s-au aflat sub administrația imperiilor și statelor vecine precum Polonia, Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar. Toponimul „Ucraina” nu era denumirea unei țări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziția ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „ukraina” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur și simplu „periferie”. De la «kraina» «țara de margine» (numele este derivat de la kraj, kroj, însemnând tăietură, limită, margine, frontieră) –, locuit firesc de către ucraineni, numiți în anumite documente ale vremii și rusini. Termenul de Ucraina a fost folosit, într-o cronică, pentru prima dată, în 1187. Arealul sau Urheimat-ul ucrainean este reprezentat de spațiul marginal aparținând Galiției, Slovaciei, Cehiei, Ungariei și desigur al vestului Ucrainei actuale. Istoria Ucrainei este una foarte veche, deși adesea din ignoranță ea este confundată cu Istoria Rusiei, și prin urmare, tratată ca atare. Ucrainenii au trăit într-un spațiu vast, la începuturile Evului Mediu fiind atestate o diversitate de triburi slave, germanice, turcice, avare, bulgare, hune ș.a. Toate acestea triburi, au fost treptat cucerite, și, în final, asimilate de către triburile slave. În aproximativ aceași perioadă, în timpul marii colonizări grecești (secolele VIII-V î. Hr.) grecii au colonizat și înființat o serie de metropole în partea de Sud a viitoarei Ucrainei, una dintre aceastea fiind Chersones, limitrofă Sevastopolului, impunătorului oraș-port al Crimeei de mai târziu. În secolul al V-lea conform legendei lui Kii, liderii unui trib slav au fondat un centru comercial pe malul vestic al fluviului Nipru, acesta fiind de fapt, viitorul oraș Kiev. Începând cu secolul al VII-lea la frontiera vestică a Ucrainei au pătruns hazarii cau au ajuns să controleze cu autoritate un areal care includea Sudul și Estul Ucrainei. În secolul al VIII-lea, hazarii au adoptat mozaismul, probabil, doar la nivelul elitelor, nu însă și la nivelul întregii mase.

Sintagma geografică de Ucraina și etnonimul aferent de ucraineni au fost utilizați încă din secolul XII, în cronicile latine fiind utilizat termenul de «Ruthenia». Termenul de kraina desemnează, în mod obligatoriu, realitatea geografică așezată pe malul mijlociu al Niprului cu centrul în zona Kiev. Această precizare se cuvine a fi făcută, întrucât, mai exista o Kraina așezată geografic între Serbia și Croația. Kraina înseamnă în realitate, țară de margine, însă nu față de Moscova – cum eronat explică anumite texte rusești – ci în raport de Vilnius, capitala Marelui Ducat al Lituaniei. În secolul al XVII-lea termenul s-a generalizat și răspândit asupra teritoriilor controlate de către hatmanul Bogdan Hmelnițki. Sintagma de ruteni a rămas astfel în folosință numai pentru ucrainenii din Galiția, Bucovina și nordul Ungariei, partea de vest a Ucrainei. Românii i-au numit ruși pe locuitorii Galiției (Haliciului) cu referire la ucraineni precum și cei din Podolia, în cazul ucrainenilor din Ucraina (Malorusia) istorică folosind etnonimul de maloruși și chiar pe acela de cazaci (acest termen desemnează o unitate militară și nicidecum o etnie). Cronicarul Anonymus utilizează termenul de «kraina» desemnând spațiul Galiției și Lodomeriei, unde rutenii, conform explicațiilor sale, și-ar fi stabilit așezările lor, la margine, pentru a apăra țara. Etnonimul de rutean a pătruns astfel – pe filieră germană – în istoriografie, desemnându-i pe toți ucrainenii care locuiau în vestul Ucrainei de astăzi, în teritoriile aflate sub administrația Imperiului Habsburgic.

Este foarte importantă folosirea etnonimului de rutean până în 1918, utilizarea acestuia după această dată este cel puțin eronată, în opinia noastră, întrucât s-a constituit un stat ucrainean Ucraina. Istoricii și lingviștii secolului al XIX-lea au împărțit grupurile etnice care își au originea în marele grup al slavilor de est în următoarele denumiri: rușii mari (rușii), rușii mici (ucrainenii) și bielorușii. Identitatea ucrainenilor s-a dezvoltat începând cu secolul al XVI-lea iar a rușilor odată cu Rusia imperială. Ucrainenii și rușii își au origine comună din perioada Rusiei Kievene (sec.X–XIII), cunoscută si sub sintagma de „perioada tuturor rușilor”. Rusia Kieveană este văzută de către istoriografia rusă și occidentală drept „leagănul celor trei națiuni slave de est”, ea figurând și drept casa unei „vechi naționalități ruse” în textele aparținând istoricului Vasili Kliucevski, considerat drept părintele istoriografiei ruse. Școlile istoriografice ucrainofilă, rusofilă și sovietică valorifică și mitizează moștenirea cultural, etnică și spirituală a Rusiei Kievene aceste demersuri având un puternic impact asupra conștiinței naționale ucrainene și ruse. Istoriografia sovietică (teză preluată de către istoricii ruși precum și de unele organizații panslaviste ucrainene) consemnează o naționalitate rusă veche, din care mai târziu, s-ar fi desprins identitățile naționale rusă, ucraineană și belarusă, evenimentul producându-se sub efectul preluării teritoriilor statale în urma invaziilor mongole, și a anexării „pământurilor lui Rus” de către Lituania și Polonia. Școlile istoriografice sovietice și filoruse plasează apariția ucrainenilor foarte târziu, abia în secolul al XVII–lea, după disoluția Rusiei Kievene. Inserând un balast ideologic comunist evident, școala istoriografică comunistă plasează apariția ucrainenilor în secolul al XIV-lea până la reunificarea realizată prin intermediul Tratatului de la Pereieslav (1654). În viziunea istoriografiei ucrainene un rol important îl are Istoria Ucrainei (Toronto, 1988, reeditată de mai multe ori până în prezent) scrisă de către Orest Subtelny. Acesta revalorizează moștenirea Rusiei Kievene, înțeleasă drept o creație și o moștenire ucraineană, acest prim regat ucrainean fiind succedat de un al doilea aparținând prințului Danylo Halytskyi, Galiția-Volînia. În monumentala lucrare a istoricului Orest Subtelny, originile rușilor sunt plasate în spațiul geografic ucrainean (Kiev, Chernihiv sau Periaslav) de unde ar fi emigrat spre nord. Într-o asemenea abordare, ucrainenii devin nici mai mult nici mai puțin, decât frații mai mari ai rușilor. Rusia Kieveană este astfel redescoperită și revalorizată, alături de alte culture slave mai vechi, devenind baza unei istorii studiate și predate în manualele școlare ucrainene după 1991. Școala istoriografică est-slavă propune o viziune etno-centristă, plecând de la originea comună reprezentată de către Rusia Kieveană pentru națiunile rusă, ucraineană și bielorusă. În felul acesta, sunt eliminate mitizările și politizările excesive, promovându-se europenismul și egalitatea dintre ruși, ucraineni și bieloruși. Istoricii sunt de acord cu faptul că, ucrainenii reprezintă un popor aparținător grupului slav estic sau răsăritean alături de ruși și bieloruși (belaruși). Grupul etnic este definit drept o comunitate în general numeroasă răspândită pe un anumit teritoriu și care împărtășește un set de elemente comune: limba (care dialectical poate fi mai mult sau mai puțin diferențiată), obiceiuri, credințe, precum și o anumită „conștiință de neam”. Orice grup etnic are un ethos care înseamnă un set de valori fundamentale împărtășite de către toți membrii grupului și care fac parte din definiția sa. Vatra de formare a poporului ucrainean – Urheimat, pravlast – o reprezintă, în linii mari, teritoriul Ucrainei de azi, deși și în această privință pot exista câteva nuanțări. Statul ucrainean s-a constituit plecând de la mitul botezului precum și al prințului-sfânt (martir) la fel, ca în cazul Rusiei, spre exemplu. Prima creație statală o reprezintă, așa cum arătam în rândurile de mai sus, Rusia Kieveană, în realitate, o federație de teritorii și ducate proto-ucrainene, proto-ruse și proto-belaruse. Rusia Kieveană a evoluat devenind statul cu cea mai mare întindere din Europa între secolele X-XI. Analizarea identităților etnoculturale ale Rusiei Kievene reprezintă un element definitoriu pentru a înțelege dimensiunea identității naționale ucrainene. În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea, care subjugă în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiția-Volînia, care a intrat în conflict cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. În perioada glasnostului-scrie istoricul Armand Goșu- a fost posibilă difuzarea textelor lui Lev Gumiliov, considerat drept cel mai important teoretician al euroasianismului, care “fixează apariția unui stat super ethnos rusesc după invazia mongolă ca o sinteză a rușilor, fino-ugricilor și mongolilor”. În secolul al XIII-lea (1240) a fost cucerit de către mongoli. Formal, statul Rus „a luat sfârșit”. Anterior, au existat moment și aspecte comune, de colaborare între Danilo din Halici și Andrei Bogoliubski, marele cneaz de Vladimir. În 1340 Galiția a devenit teritoriu polonez urmând Podolia în 1360. Legăturile vestului ucrainean cu Occidentul latin au fost fixate în 1253 prin primirea de către Danilo din partea papei a unei coroane primul rege al Rus, asigurându-i acestuia întâietatea în raport cu cnezatul de Vladimir. Istoricul Armand Goșu insistă pentru utilizarea sintagmei de istorie ucraineană după invazia mongolă, și nu desptre Rus. Câteva evoluții în plan spiritual, printre care inițiativa mitropolitului Kiril din 1400 de a sublinia continuitatea moștenirii Kievului de către Moscova, precum și schimbarea denumirii încă din 1328 în Mitropolia de Moscovei și a întregii Rus, amplifică rivalităților și sporește dificultățile de înțelegere a situației. Războaiele purtate de Polonia împotriva mongolilor în cursul secolului al XIV-lea, a adus o parte a Ucrainei sub controlul Republicii Nobiliare Polono-Lituaniene (constituită în 1569, Lublin), instaurându-se o administrație poloneză. În această zonă au fost colonizați polonezi, germani, armeni și s-au stabilit numeroși evrei. În 1648 cazacii ucraineni (alături de alte populații) s-au revoltat împotriva polonezilor, plasându-se sub protecția rușilor (1654, Tratatul de la Pereiaslav) care le-au garantat autonomia internă. Cu acest prilej, hatmanul Hmelnițki a jurat credință țarului Alexei de Romanov, momentul devenind unul de referință în istoria Ucrainei. Însă, restul teritoriilor ucrainene s-au aflat pentru secole bune sub aministrația statului polonez. Rușii nu și-au respectat însă angajamentele luate prin acest tratat. Frontierele politice n-au determinat granițele lingvistice, două limbi slave (ucraineana și belarusa) au putut să se dezvolte în cadrul Marelui Ducat Lituanian (populația ucraineană a evoluat între limite statale discontinue). Acest fenomen, a determinat și o evoluție lingvistică particularizată, în mod firesc având loc și primele separatisme: în 1569 ucrainenii și bielorușii s-au separat prin granițele stabilite în Coroana poloneză și Marele Ducat al Lituaniei, apariția și dezvoltarea în Ucraina a cazacilor cu propria lor cultură identitară, renașterea Kievului drept centru cultural important, aspecte care au contribuit la separarea ucrainenilor din interiorul Coroanei poloneze de cei din Marele Ducat al Lituaniei. Limba ucraineană a evoluat în principal, datorită contribuțiilor fundamentale aparținând lui Taras Sevchencko, Yuri Fedkovici, Ivan Franko, Mihail Dragomanov, Mykhaylo Kotsiubynsky ș.a. În această perioadă, are loc dezvoltarea conștiinței naționale burgheze, a elitelor ortodoxe (mai târziu greco-catolice), a cazacilor și a clerului, într-un context de educare a poporului ucrainean pe fondul unor influențe renascentiste târzii, ulterior de cultura specifică Reformei, a barocului. Astfel, s-au creat premisele formării unei conștiințe ucraineano-căzăcești și chiar a unei entități statale etno-lingvistice. Ulterior, Ucraina a fost integrată în Rusia (Dieta de la Pereiaslav, 1654 de care aminteam anterior), iar identitatea statală ucraineană a fost dezvoltată prin intermediul statului hătmănesc al cazacilor. O analiză riguroasă a relațiilor ruso-ucrainene în timp, ne dezvăluie o influență puternică a Imperiului Rus asupra evoluției/involuției statalității, spiritualității și culturii Ucrainei. Contextul politic și social n-a favorizat dezvoltarea unui stat de sine stătător în cazul ucrainenilor, istoria fiind chiar – parafrazându-l pe istoricul ucrainean Orest Subtelny -, vitregă cu aceștia, raportat la o geografie atât de binevoitoare. Ucrainenii au jucat totuși, un rol important în cadrul Imperiului Rus, cazacul (ucrainean) Alexei Razumovski căsătorindu-se cu țarina Elisabeta (1741–1762). Multe gubernii (provincii- D . H.) erau conduse de către ucraineni, acestea bucurându-se de o însemnată autonomie. În cadrul Imperiului Rus, ucrainenii și-au păstrat și dezvoltat o identitate etnică, spirituală precum și organizare administrativă proprie, de sine stătătoare, situație care a atras atenția nedorită a țarinei Ecaterina a II-a (1762–1796) cunoscută drept Ecaterina cea Mare care a inițiat și promovat o politică de “rusificare”. În 1764 împărăteasa Ecaterina a II-a l-a înlăturat pe Kyryl Rozumowski, ultimul hatman ucrainean ales. În 1764 odată cu desființarea Hatmanatului cazacilor zaporojeni, ucrainenii au fost integrați în Imperiul Rus. În 1775 Secea Zaporojeană a fost distrusă de către armatele țariste, ucrainenii fiind supuși unor atrocități teribile. Școlile în limba ucraineană au fost închise, cultura și educația fiind supuse unui proces complex de rusificare. Între 1654-1795 ucrainenii uniți vor reveni sub presiunea Rusiei la ortodoxie. În urma Sinodului din Poloțk (1839), ținut de către episcopul Semasko, peste 7 milioane de ucraineni au redevenit ortodocși. Destrămările teritoriale intervenite pe fondul unor metamorfoze geopolitice cunoscute i-au plasat pe ucraineni sub administrații și influențe cultural-politice și spirituale diferite, fapt care a determinat evoluții, tipologii și mentalități diverse. Acestea erau ușor sesizabile la nivelul elitelor și mult mai greu la nivelul țărănimii ucrainene, numeroasă, compactă și în mod tradițional conservatoare. Această perioadă este caracterizată în istoriografia ucraineană drept a „doua renaștere națională”. O puternică activitate în favoarea creării unei Ucraine independente s-a desfășurat în Galiția/Halicina poloneză și Bucovina Habsburgică, cele două provincii care urmau să constituie la un moment dat, o singură entitate etnopolitică în viziunea lui P. Dragomanov, M. Hruszewski ș. a. Împărțirile succesive la Poloniei (1772, 1793 și 1795) au plasat întreaga Galiție sub administrația Imperiului Austriac/Austro-Ungar până în 1918. Între timp, Galiția a devenit un veritabil ”Piemont ucrainean”, aici înființându-se o mulțime de organizații, societăți și partide politice ucrainene cu o activitate deosebit de intensă în cursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Dezvoltarea puternică a naționalismului la începutul, dar mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a permis și motivat formarea unei conștiințe naționale proprii și în cele din urmă a condus și la apariția unui stat de sine stătător în 1918. Galiția, parte integrantă a statului medieval polonez, a dezvoltat simboluri istorice și afective deosebit de importante pentru polonezi, ucraineni și evrei, în mod predilect. Ucrainenii se aflau într-un număr foarte mare în Galiția, așezați majoritar și predilect în zonele rurale, spre deosebire de polonezi majoritari în zonele urbane și într-o proporție ceva mai mică în regiunile rurale. Elitele în principal au fost poloneze, un procent modest fiind ocupat de „intelighenția” ucraineană, rolul acestora – după cum vom constata în rândurile următoare – în crearea identității naționale ucrainene a fost unul important. Lwόw pentru polonezi, Lvivul pentru ucraineni sau Lemberg pentru austrieci a însemnat un centru politic, cultural, spiritual, economic, administrativ foarte important pentru naționalitățile mai sus enumerate. Elitele erau în mod foarte clar, fie de etnie poloneză ori polonizate – procentul evreilor era și el semnificativ – însă țăranii erau în bună măsură de naționalitate ucraineană. Această realitate a devenit mult mai vizibilă odată cu dezvoltarea sentimentului național-identitar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mitropolia din Lviv devine “Arhiepiscopie de Kiev, Halici și a tuturor Rus’-iilor”. Ucrainenii au avut un rol din ce în ce mai important în organizarea și structurile acesteia. Viena a încurajat această situație, văzută drept o contrapondere la pretențiile polonezilor. A rezultat o elită ucraineană de esență naționalistă, tradiția fiind una vizibilă și în zilele noastre. Dezvoltarea conștiinței și a limbii literare ucrainene, separarea de Rusia și influența acestei reprezintă evenimente și procese sensibile și complicate, vizibile în cursul secolului XIX și începutul secolului al XX-lea. „Intelighenția” ucraineană formată în mare măsură din intelectuali și-a asumat sarcina dezvoltării sentimentului și a spiritului național identitar. Înainte de 1914 s-a dezvoltat o puternică atitudine și mișcare radicală ucraineană (simultan antirusă) prin activitatea lui Ivan Franko, Mihailo Pavliuk și Youlian Bachynskyj. Aceste acțiuni ale ucrainenilor din Galiția au avut un puternic ecou în Imperiul Rus, unde anumiți lideri în frunte cu istoricul Mihailo Hruszewski au început acțiuni în spațiul public în favoarea unui stat ucrainean de sine stătător, acesta fiind arestat în 1916. Interesele ucrainenilor occidentali erau reprezentate în cadrul Clubului Parlamentar Ucrainean din legislativul austriac de către Evgheni Petrusevici. Între timp, izbucnirea revoluției bolșevice a pus în lumină problema reunirii teritoriilor ucrainene aflate sub administrație rusă într-un singur stat, complicând situația regiune. Pericolul instaurării bolșevismului a determinat o evoluție și succesiune rapidă a evenimentelor. Modificările teritoriale n-au părut a fi realizabile decât odată cu intrarea Statelor Unite ale Americii în război și înclinarea definitivă balanței în favoarea trupelor Antantei. Ucraina Vestică/Occidentală a beneficiat de puternice influențe civilizatoare occidentale venite din partea culturii central-europene în vreme ce Ucraina Estică a fost puternic supusă unei presiuni de factură rusă, fapt care și-a pus puternic amprenta asupra destinului și construcției națiunii ucrainene, vizibile inclusiv în zilele noastre. La 26 februarie 1917 la Kiev s-a desfășurat Primul Congres Național Ucrainean formându-se Rada Centrală Ucraineană. Republica Populară Ucraineană (în limba ucraineană Укpаїнcька Hаpoдна Pecпyблiка, Ukrayins’ka Narodna Respublika) s-a format în martie 1917 la Kiew, când Rada Centrală (autonomă) a Ucrainei, sub conducerea istoricului Mihailo Hrusevski a proclamat Republica Ucraineană (23 iunie 1918). În iulie 1917 Rada i-a încredințat lui Vladimir Vinnincenko sarcina formării unui guvern ucrainean în cadrul căruia atamanul Semion Petliura se ocupa de problemele militare. Republica Populară controla doar cinci gubernii- Kiev, Chernihiv, Poltava, Podolia și Volânia. Rada Centrală a proclamat, la 25 decembrie 1917, independența Republicii Populare Ucrainene. La sfârșitul anului 1917 au apărut disensiuni în sânul Radei Centrale și a conducerii Republicii Populare Ucrainene, apărând un curent autonomist susținut de hatmanul Pavel (Pavlo) Skoropadski, sprijinit de către germani. Acesta era manevrat de către germani și a proclamat Hatmanatul, o altă entitate statală ucraineană. Acesta a condus Ucraina în intervalul martie-noiembrie 1918. Ulterior, Hatmanatul a fost înlocuit de un Directorat condus de către Simeon Petliura, care a declarat limba ucraineană drept limbă oficială, a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene, organizând ceremonia de unire cu Republica Ucrainei Occidentale. La 22 ianuarie 1918, Rada a proclamat Republica Ucraineană „liberă și suverană”. Controlul și autoritatea Republicii Ucrainene s-a extins și asupra Harkovului, Ekaterinoslavului, Hersonului și Tauridei. În realitate, orașele se aflau sub controlul bolșevicilor, iar germanii vor fi ulterior, nevoiți să restaureze Republica Populară Ucraineană (martie 1918, însă, în frontierele stabilite de Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk). În cadrul Păcii de la Brest-Litovsk s-a cerut ca provinciile Galiția, Bucovina și Carpatorusia să fie incluse în Galiția de Vest, cu garantarea deplinei autonomii. Prin tratatul secret din 27 ianuarie/9 februarie 1918, cu Rada Centrală a Ucrainei Puterile Centrale au acordat importante concesii Ucrainei, stabilindu-se apariția unui Kronland ucrainean care regrupa sub egida monarhiei de Habsburg vaste teritorii precum Galiția Occidentală, precum și partea de nord a Bucovinei. Este vorba de mult invocatul acord ,,pâine contra teritorii”, prin care Ucraina se obliga – în schimbul ajutorului militar contra bolșevicilor – să furnizeze un milion de tone de grâu și alte produse alimentare. În plus, tratatul conținea o clauză secretă prin care lua naștere un stat al rutenilor (ucrainenilor) care ar fi urmat să includă și Bucovina. Conform prevederilor tratatului de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), bolșevicii au fost nevoiți să recunoască independența Republicii Populare Ucrainene. Trupele bolșevice au ocupat Kievul la sfârșitul lunii februarie 1918. La 13 martie 1918, armata bolșevică a impus la Harkov un „guvern sovietic ucrainean”. Acesta a proclamat Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Limba rusă a redevenit limbă oficială a Ucrainei, iar țăranii ucraineni au fost obligați de către detașamentele militare bolșevizate saă se înscrie în ferme colective. Concomitent, a fost declanșată o campanie energică declanșată împotriva contrarevoluționarilor, a Albilor, frecvente fiind și progromurile îndreptate împotriva evreilor. În Vest, polonezii au preluat controlul preluând controlul asupra Galiției și Volâniei, iar Transcarpatia a fost luată de către Cehoslovacia, în timp ce Bucovina s-a unit cu România (15/28 noiembrie 1918). La 3 ianuarie fost proclamată unirea celor două Ucraine (de la Lvov – UNR și Kiev – ZUNR). Unirea a fost oficializată la 21 ianuarie 1919, cele două entități funcționând în continuare cu administrații și armate proprii. Unirea celor două Ucraine a avut mai mult o valoare simbolică, de reper identitar. Victoriile ucrainenilor lui Simeon Petliura, aliat cu generalul/mareșalul Józef Piłsudski, au fost alternative și dificil de înțeles pentru Înaltele Puteri Aliate și Asociate. Scenariul complex al evenimentelor desfășurate în spațiul ucrainean, a făcut ca Kievul, spre exemplu, să fie cucerit și eliberat de 13 ori. În august 1919, capitala Ucrainei a fost eliberată din mânile bolșevicilor de către trupele conduse de către Simeon Petliura. Însă, trupele acestuia au fost înfrânte de către Garda Albă. De acest lucru au profitat bolșevicii, care, în decembrie 1919, au ocupat Kievul pentru a treia oară. Garda Albă și-a păstrat până în 1920 controlul său exercitat asupra Crimeei. În aprilie 1920 Simeon Petliura a semnat la Varșovia un tratat cu Józef Piłsudski prin care a recunoscut autoritatea polonezilor asupra Galiției și a părții de vest a Volâniei, primind în schimb sprijin militar din partea Poloniei împotriva trupelor bolșevice. La 7 mai 1920, Kievul era eliberat de către trupele ucraineano-poloneze, iar bolșevicii alungați. La 11 iunie 1920, Armata Roșie a reluat controlul asupra Kievului, declanșând o puternică contraofensivă îndreptată împotriva Poloniei, urmărind instaurarea comunismului în această țară. Din fericire, Polonia a ieșit învingătoare, în ceea ce s-a numit ulterior, miracolul de pe Vistula (august 1920), reușind să-i înfrângă pe bolșevici în condiții extrem de dificile, administrându-se o înfrângere dureroasă, de mare impact, pe care I. V. Stalin n-o va uita niciodată. În baza Tratatului de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în a II-a Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului sub denumirea de R.S.S. Ucraineană. Aproximativ 5 milioane de ucraineni au intrat sub administrația Republicii a II-a Polone. Organizați în diverse societăți, asociații și partide politice, ucrainenii au promovat în mod constant o politică iredentistă și naționalistă. Au avut posibilitatea să se manifeste în spațiul public, au făcut parte din Seimul polonez, s-au putut manifesta în favoarea intereselor conaționalilot lor, câtă vreme opțiunea unora dintre lideri n-a evoluat spre formule violente, teroriste. Simeon Petliura a condus chiar un guvern al republicii Populare Ucrainene în exil, beneficiind de sprijinul Poloniei, iar după 1923 în Ungaria, Elveția, Austria și din 1924 la Paris. În 1926 Petliura a fost asasinat la Paris de un evreu, care a dorit astfel să răzbune progromurile din Ucraina în care liderul ucrainean fusese implicat. Estul Ucrainei intrată sub administrația bolșevicilor a devenit Republica Sovietică Ucraineană devenind (alături de Rusia, Belarus și Transcaucazia) una dintre fondatoarele Uniunii Republicii Sovietice Socialiste –URSS (1922). La vremea respectivă, Crimeea forma Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea în cadrul RSFS Rusia. Evoluția ucrainenilor în cadrul URSS a însemnat economie planificată, deportări ale elitelor în Gulag( Administrația Centrală a Lagărelor de Muncă Corecțională) în Asia Centrală, Siberia și Extremul Orient. Înființarea fermelor și a gospodăriilor colective însemnat dezlănțuirea terorii asupra culacilor/țărani înstăriți, posesori a unor mici loturi de pământ formate din 5-10 ha de pământ. Fiind o țară agrară, Ucraina avea un număr foarte mare de țărani, care trăiau de pe urma agriculturii. Un număr de 10 milioane de ucraineni au fost forțați de către I.V. Stalin să intre în colhozuri. Liderii desemnați de către liderul sovietic pentru rezolvarea problemei colectivizărilor s-au întrecut în brutalități și crime înfăptuite împotriva populației ucraine, un sfert din populația Ucrainei fiind astfel decimată. Lazar Kaganovici (1903-1991) se lăuda cu uciderea săptămânală a 10. 000 de ucraineni. Milioane de ucraineni care s-au opus sovieticilor au ajuns în lagărele de muncă forțată de la Canalul Marea Albă, sau în minele de aur din Magadan, din nordul sălbatic, înfruntând temperaturi extrem de scăzute. O campanie la fel de violentă a fost declanșată împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene, bisericile fiind demolate, iar preoții, călugării și călugărițele deportați. Între 1932-1933 liderii sovietici în frunte cu I.V. Stalin au organizat moartea a 10 de ucraineni (3,2 milioane) în cadrul evenimentelor cunoscute sub denumirea de Holodomor sau Marea Foamete din Ucraina. Reluate după căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, comemorarea acestor tragice momente din istoria Ucrainei au fost oficializate începând cu 2006, reprezentând unul dintre cele mai delicate aspecte ale relațiilor contemporane dintre Rusia și Ucraina. Moscova nu recunoaștea premeditarea Holodomorului și atribuie evenimentele fenomenelor naturale și dotării precare a agriculturii, însă o mare parte o istoricilor occidentali, menționează orientarea antiucraineană a Marii Foamete dintre 1932-1933. Victimele Holodomorului au depășit pierderile de vieți ale Ucrainei în timpul celui de al doilea război mondial. În 2006 Viktor Yușcenko, în calitate de președinte al Ucrainei a efectuat o vizită în SUA unde în fața Congresului a afirmat că Holodomorul a făcut în Ucraina 20 de milioane de victime, în noiembrie Rada a adoptat o lege prin care a introdus Holodomorul în categoria genocidului, considerând ilegală negarea acestuia. Vitktor Ianukovici după ce a preluat puterea, a negat faptul că Holodomorul reprezintă un genocid la adresa poporului ucrainean, fără să întreprindă ceva în sensul abrogării legii. Între 1934-1938 în Ucraina Sovietică au fost organizate numeroase arestări, procese publice, au fost pronunțate condamnări și efectuate numeroase execuții, parte a Marii Terori organizate și coordonate de către I. V. Stalin. În atenția autorităților sovietice s-au aflat în mod constant liderii naționaliști ucraineni, vânați, arestați, condamnați și executați fără milă. Aceștia activau mai ales în partea Ucrainei intrată în 1921 sub administrația Republicii a II-a Polone. Această situație nu a împiedicat Uniunea Sovietică să folosească tocmai pretextul situației grave a fraților ucraineni asupriți de către administrația poloneză, pentru a ocupa la 17 septembrie 1939, 52 % din Polonia, eliberând Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest. În realitate, orice acțiune a naționaliștilor ucraineni a fost reprimată sângeros, zeci de mii de ucraineni fiind arestați, deportați, executați. În acest scop a fost creat Ministerul Afacerilor Interne-MDO.

La nivelul elitelor ucrainene se dorea reunificarea într-un singur stat a teritoriilor locuite de către ucraineni, aflate sub diferite administrații străine, sub forma unui proiect maximal, cel al Ucraine Mari. Aceștia au intrat în conflict cu Armata Roșie după 17 septembrie 1939, când partea occidentală a Ucrainei a fost preluată de către Uniunea Sovietică în baza înțelegerii secrete stabilite cu Al Treilea Reich prin intermediul protocolului adițional secret al pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Un an mai târziu, la 28 iunie 1940, în virtutea aceleași funeste înțelegeri, Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost ocupate de către Uniunea Sovietică. URSS-ul a ocupat teritorii prin forță, care nu aparținuseră niciodată fostului Imperiu Rus, arestând și deportând populația, modificând brutal componența etnică a acestora, cu consecințe care se resimt inclusiv în zilele noastre. Aceeași politică s-a desfășurat și în teritoriile estice ale Poloniei. Acestea au făcut parte din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub denumirea oficială de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Organizația Naționaliștilor Ucraineni-OUN-Opганiзацiя Укpаїнcькиx Hацioналicтiв- a fost nevoită să treacă în ilegalitate. Bandera a devenit liderul OUN-B, facțiunea mai radicală, în timp ce Andryi Melnik, a fost ales șeful OUN-M, facțiunea mai moderată. Proiectul Ucrainei Mari a fost, inițial, din considerente tactice, puternic încurajat de către Germania nazistă, alimentând acțiunile naționaliștilor în frunte cu Stepan Bandera ș.a. Intrarea Ucrainei sub controlul Germaniei hitleriste, a complicat situația, cei din OUN-B salutând operațiunile germanilor și luptând alături de aceasta. La Lvov a fost proclamată o Republică Ucraineană suverană, 30 iunie 1941, în frunte cu Iaroslav Ștetko, Bandera neavând voie să părăsească Berlinul. Germanii nu intenționau refacerea Ucrainei, în iulie 1941 Bandera și Ștetko fiind arestați și internați în lagărul de la Sachsenhausen. Eliberat în toamna anului 1944, Bandera a acționat pentru mobilizarea antisovietică a ucrainenilor, stabilindu-și cartierul său general la Berlin. Germanii au asigurat aprovizionarea OUN-B și Armatei Insurecționale Ucrainene Ukrainska Povstanska Armia-UPA cu arme și echipamente militar. A fost asasinat, se pare că din ordinul lui Hrușciov, la München, 30 octombrie 1959. În Crimeea intrată sub controlul armatelor germane, 20 000 de tătari au luptat de partea sovieticilor, cei mai mulți alegând să lupte de partea germanilor, fiind apreciați de către Hitler pentru combativitatea lor. La 18 mai 1944 Armata Roșie a preluat controlul asupra Crimeeii, peste 200 000 de tătari fiind deportați în Asia Centrală, majoritatea murind pe drum. Dintre tătarii rămași, au murit răpuși de o epidemie de ciumă până în 1948 un număr de 44. 887 persoane. În mod cu totul ironic, denumirea de Siberia este de origine tătărească, provenind de Sibar, însemnând în limba tătarilor “pământ adormit”. Ucraina și ucrainenii au plătit un tribut enorm celui de al doilea război mondial, 10 milioane de ucrainieni murind în timpul luptelor, alte 10 milioane rămânând fără case. Forțele naționaliste ucrainene au fost eliminate, din Galiția și Vestul Volâniei luate de la Polonia, Transcarpatia de la Cehoslovacia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța și sudul Basarabiei de la România formându-se RSS Ucraineană. În toamna anului 1944, intrând în Transcarpatia, Armata Roșie a putut anunța, într-un mod propagandistic evident, eliberarea tuturor pământurilor ucrainene. Evoluția Ucrainei în cadrul Uniunii Sovietice reprezintă un subiect complex și desigur important pentru înțelegerea destinului acesteia și a ucrainenilor. Odată cu moartea lui I V. Stalin, la 6 martie 1953, a urmat un proces de destalinizare la nivelul URSS și a statelor satelite, în cadrul căruia Nikita Hrușciov a devenit secretarul general al PCUS din URSS. Deși, în calitate de etnic ucrainean, ne-am fi așteptat ca Hrușciov să sprijine manifestării identității naționale a ucrainenilor, în realitate, acesta și-a urmat doar crezul său comunist și foamea nestăvilită de putere. Nikita Hrușciov se remarcase prin măsurile dure adoptate pentru sovietizarea completă a Ucrainei, stimulând controlul partidului unic asupra tuturor sferelor vieții politice, sociale și culturale. O nouă foamete care a făcut sute de mii de victime s-a abătut asupra Ucrainei și ucrainenilor între 1946-1947. În tot acest timp, Nikita Hrușciov a deținut calitatea oficială de prim –secretar al Partidului Comunist din Ucraina (1938-1949). În rîndurile următoare mă voi referi succint la situația Crimeeii, pentru înțelegerea locului și a rolului acesteia în contextul geopolitic al relațiilor ruso-ucrainene actuale. În timpul Uniunii Sovietice, Crimeea a fost stimulată așezarea a numeroși etnici ruși din diferite regiuni ale Rusiei, care au devenit între timp, majoritari. Relațiile etnicilor ruși cu ucrainenii din Crimeea n-au excelat niciodată însă la capitolul încredere și colaborare reciprocă. La 19 februarie 1954, Nikita Hrușciov, devenit între timp, președintele URSS a transferat peninsula Crimeea Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. La momentul respectiv, în ședința Prezidiului Suprem al Sovietului Suprem, Hrușciov a menționat legăturile strânse, indisolubile, de prietenie dintre cele “două mari popoare rus și ucrainean”, precum și faptul că, prin acest act se întărea mai mult controlul sovietic asupra Ucrainei de Vest, liderul de la Kremlin câștigând asfel puncte importante în lupta internă pentru putere, cu Malenkov, rivalul său. Hrușciov a obținut astfel sprijinul elitelor locale, opțiune discutată inclusiv cu Stalin, atrăgându-l de partea sa pe Kirilenkov. Timp de 37 de ani, Crimeea a fost un oblast important al Uniunii Sovietice. Prin urmare, alipirea administrativă a Crimeei la Ucraina, a reprezentat pentru Hrușciov doar un act de întărire a puterii și a controlului său, în luptele intestine de la Kremlin, actul în sine neavând în realitate, simbolistica pe care i-o atribuie anumiți specialiști. La 26 aprilie 1986 a avut teribila explozie de la centrala nucleară de la Cernobâl, Ucraina, cu numeroase victime și efecte care se resimt inclusiv în zilele noastre. Ucraina a fost „grânarul URSS-ului”, așa cum am mai afirmat, având foarte mult de suferit în timpul regimului comunist, în timp, mai cu seamă în teritoriile vestice la care m-am referit în rândurile de mai sus, dezvoltându-se un puternic sentiment identitar ucrainean. În 1989 regimurile comuniste din arealul Europei Răsăritene, Centrale și de Sud-Est s-au prăbușit, lumea configurată bipolar evoluând neașteptat spre o unipolitaritate dificil de anticipat. Interesat și ignorat adesea de către specialiști, este faptul că, rușii nu reprezentau la nivelul anului 1989, decât puțin peste 50% din totalul populației Uniunii Sovietice. Non- rușii reprezentau procente importante în diferite republici componente ale URSS-ului, jucând un rol semnificativ în evoluția acestora spre independență, cazul Ucrainei la care mă voi referi în rândurile următoare. Problema proclamării independenței Ucrainei și a evoluțiile acesteia spre Uniunea Europeană într-un total dezacord cu Federația Rusă, reprezintă cheia înțelegerilor relațiilor dintre Moscova și Washington, precum și al întregului areal al Europei de Sud-Est. SUA trebuie să ofere Federației Ruse- sentimentul că este ascultată în privința evoluției relațiilor internaționale, scrie Henry Kissinger- cu atât mai mult în problema Ucrainei, la care m-am raportat în paginile acestei lucrări. Însă, mai întâi, trebuie de văzut modul în care Ucraina a reușit să se desprindă de URSS și s-a orientat spre un drum propriu. La sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990, problema menținerii Uniunii Sovietice devenise una fundamentală pentru liderii de la Kremlin. Problema numeroaselor grupuri etnice și confesionale devenise una deosebit de importantă, iar tendințele centrifuge ale republicilor unionale, erau și ele, de nestăvilit. La 3 aprilie 1990 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea „cu privire la modul de soluționare a probemelor legate de secesiunea republicii unionale de URSS”. În scopul fundamentării operaționale a acestei legi, fusese stabilită posibilitatea organizării unui referendum inițiată de către Sovietul Suprem respectiv de către 1/10 din cetățenii URSS care aveau drept de vot, cu domiciliul permanent în teritoriul republicii unionale (art. 2). În fine, alte prevederi introduceau detalii tehnice care se referau la modalitățile de desfășurare și de validare a referendumului în sine, respectiv interpretarea situației în care populația majoritară se situa sub 2/3 dintre totalul celor care aveau drept de vot. Autorii legii au conceput în așa fel textul legii încât prin intermediul grupurilor etnice trăitoare pe teritoriul republicilor unionale care formau URSS să împiedice secesiunea acestora în baza desfășurării referendumului. Din acest motiv, legea a fost supranumită drept „legea antisecesiunii”. La 4 iunie 1990 Vladimir Ivașka a fost ales președinte al Sovietului Suprem al Ucrainei. Însă, acesta într-un mod neașteptat, a demisionat la 9 iulie 1990, lăsându-și majoritatea comunistă fără lider. De această situație a profitat opoziția reunită sub denumirea de Narodnîi Ruh Ukrainî- RUH, care, la 16 iulie 1990 a adoptat (356 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă și 26 de abțineri) Declarația de Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Mișcarea Populară a Ucrainei pentru Reconstrucție-RUH a luat ființă la 30 octombrie 1988 la inițiativa a trei comuniști cu vederi reformatoare (Ivan Drach, Volodimir Iavorivski și Dmitri Pavliciko). La alegerile organizate în martie 1990 pentru Sovietul Suprem al Ucrainei, reprezentanții RUH-ului au obținut 100 din cele 400 de locuri, candidând pe listele Blocului Democrat. “Suveranitatea de stat a Ucrainei includea – scrie istoricul moldovean Gheorghe E. Cojocaru- supremația și independența, plenipotența și integritatea guvernului republicii în cadrul frontierelor teritoriului său și independența și egalitatea sa în toate relațiile internaționale”. Ucraina se menționa în Declarație, ‘”se va dezvolta în cadrul frontierelor sale existente pe baza afirmării de către națiunea ucraineană a dreptului său inalienabil la autodeterminare”. Potrivit art. 1 „guvernul era obligat să asigure securitatea și apărarea statalității naționale’”, iar în art. 2 se menționa că, „doar Sovietul Suprem al Ucrainei are calitatea de a se pronunța în numele poporului’”. Republica Ucraineană se declara „independentă la luarea oricăror decizii legate de procesul de guvernare”. Se afirma „supremația Constituției și a legislației ucrainene în teritoriul național’”, după cum și „principiul separației puterilor în stat’’ (art. 3). În problema cetățeniei, Ucraina se arăta în text, „își exercită autoritatea în întreg teritoriul său, declarat integru și inviolabil în limita frontierelor existente”.„Statul ucrainean își deterrmină autoritatea”- se menționa- „în mod suveran structura național-administrativă’”. Alte prevederi stabileau și defineau „dreptul de proprietate, folosință și dispunere de resursele naționale”, pretindea de la URSS ”cota sa de diamante, monede și aur, stabilea prețurile și impozitele, adopta bugetul propriu, introduce moneda sa națională, asigura protecția tuturor formelor sale de proprietate, reliefa aspectele suveranității de stat în sfera dezvoltării culturale a națiunii ucrainene și a tuturor minorităților etnice din teritoriul Ucrainei, introducea dreptul Ucrainei de a avea forțe armate și structuri de securitate, subordonate Sovietului Suprem al Ucrainei”. Tinerii urmau să-și satisfacă stagiul militar în teritoriul național al Ucrainei. Intenția legiutorilor era aceea ca în viitor ’’Ucraina să devină un stat neutru, denuclearizat. În calitate de subiect al dreptului internațional’, Ucraina își afirma „dreptul de a menține relații directe cu alte națiuni, să negocieze acorduri cu ele, să facă schimb de reprezentanțe consulare și diplomatice, să participe la activitatea organismelor internaționale, cu scopul de a promova interesele politice, economice și culturale ale Republicii’. Aceste prevederi parte a Declarației nu contravineau și nu erau incompatibile cu semnarea unui preconizat Tratat unional. La 23 iulie 1990 cu 239 de voturi pentru dintr-un total de 315 de voturi exprimate, Leonid Kravciuc a fost ales președinte al Sovietului Suprem al Ucrainei. Alegerea sa a fost boicotată energic de către deputații aparținători ai RUH-ului, care-i reproșau acestuia, atacurile declanșate la adresa opoziției ucrainene pe vremea când era responsabil de Probleme ideologice în cadrul CC al PCU. Practic, „Declarația de Suveranitate a Ucrainei” din 16 iulie 1990 succeda „Declarația de Suveranitate a Rusiei’’ din 12 iulie 1990. Lucrurile nu s-au oprit însă aici, pentru că, dincolo de dezbaterile concentrate pe semnarea Tratatului unional, pe fondul politicii de glasnost al lui Mihail Gorbaciov, recompensat pentru atitudinea sa cu Premiul Nobel pentru Pace, la 19 noiembrie 1990 la Kiev, Boris Elțin, noul președinte al Rusiei și Leonid Kravciuk, au semnat un Acord cu privire la bazele relațiilor între RSFR și RSS Ucraineană. La 24 august 1991 Parlamentul de la Kiev –Rada Verhovna- a adoptat independența Republicii Ucraina, votată masiv de către populație în cadrul unui referendum organizat în decembrie 1991. Proclamarea independenței n-a împiedicat implicarea Ucrainei să contribuie în mod semnificativ la înființarea Comunității Statelor Independente-CSI. Apariția în acest context a Comunității Statelor Independente-CSI, a avut în realitate, doar rolul de a salva aparențele. Este tot adevărat că așteptările Federației Ruse față de CSI erau mult mai mari. Evenimentele ulterioare au reflectat angajamentul fostelor republici sovietice, începând cu statele baltice, Georgia, Ucraina, Republica Moldova, Azerbaidjan ș.a. spre independență. Interesantă în această scurtă analiză, rămâne problema peninsulei Crimeea, un teritoriu pe care liderii de la Kremlin nu doreau sub nici o formă să-l cedeze Ucrainei dacă aceasta „ar fi ieșit din Uniune’” (lucru pe care așa cum știm Kievul l-a și făcut). Boris Elțân și Leonid Kravciuc au semnat Convenția de la Belaya Vezha prin care peninsula Crimeea a fost dăruită Ucrainei. Constantin Manolache scrie că „strategia economică aprobată de Parlamentul Ucrainei în 1992, sub președinția lui Leonid Kravciuk, bazată pe ruperea completă de Rusia, ieșirea din zona rublei și desfășurarea schimburilor comerciale cu Rusia la prețurile mondiale, s-a dovedit a fi complet greșită”. Problema teritoriilor vestice ale Ucrainei au reprezentat un motor puternic în cadrul eforturilor Kievului de a se separa definitiv de Moscova, acestea în frunte cu Lvivul nefiind așa cum afirmam anterior, până la 17 septembrie 1939, niciodată parte integrantă a Imperiului rus sau dimpotrivă, a Uniunii Sovietice. Galiția Istorică a manifestat dintotdeauna un puternic sentiment identitar, alimentate de un filon puternic naționalist ucrainean și de apartenența unei părți a populației la Biserica Greco-Catolică. Credincioșii greco-catolici (sau „uniții” cum li se mai spune) nu sunt majoritari în rândurile creștinilor ucraineni, fiind prin urmare eronate considerațiile lui Constantin Manolache, un specialist în problema ucraineană. Pierrre Lorain, un cunoscut specialist ocidental în această problemă, invocă trei himere care animau populația regiunilor vestice ale Ucrainei, cândva foste teritoriile răsăritene ale Republicii a II-a Polone: neapartenența anterioară la un un stat rus/sovietic, plasarea geografică între Orient și Occident, interesul arătat de către SUA în sprijinirea aspirațiilor occidentale ale Ucrainei, interesată în întreținerea unui conflict între aceasta și Federația Rusă. Suplimentar, Ucraina mai deținea și argumentul militar, unul convingător reflectat de cele 5000 de focoase nucleare, precum și de puternica flotă sovietică care staționa în Marea Neagră, ancorată în postul Sevastopol, între timp anexat alături de peninsula Crimeea de către Federația Rusă. Prin Acordul semnat la Moscova, la 14 ianuarie 1994, de președinții William Clinton, Boris Elțin și Leonid Kravciuk, Ucraina s-a angajat să transfere toate focoasele nucleare în Rusia în schimbul anulării unei părți a datoriei ucrainene către Moscova și a garantării securității Ucrainei și inviolabilității granițelor sale”. Leonid Kravciuk avea convingerea în momentul respectiv că, „liderii lumii occidentale vor susține politic și financiar o Ucraină independentă”. Din nefericire pentru Ucraina, Boris Elțîn apărea în fața Washingtonului drept un „aliat și un partener mult mai credibil decât Leonid Kravciuk”. George Bush nu a dorit neapărat dispariția URSS-ului, scrie Pierre Loraine, însă cum procesul devenise deja ireversibil, și-a folosit influența pentru a determina puterilor nucleare succesoare ale colosului sovietic (Ucraina, Kazastan și Belarus) să semneze Tratatul de neproliferare în masă – TNT – și să renunțe la potențialul lor nuclear în favoarea Federației Ruse. Ucraina a dorit atât compensații financiare cât și garanții de securitate din partea Rusiei și a Occidentului. Problema Crimeei a reapărut, deloc întâmplător, în discuțiile ruso-ucrainene, unii parlamentari din Duma de Stat de la Moscova solicitând întoarcerea acesteia la Rusia. În 1994, s-a crezut că problema Crimeeii și-a fi găsit rezolvarea prin semnarea „Memorandumului” de la Londra, semnat de către Ucraina, Rusia, SUA, Marea Britanie și Franța, document care garanta integritatea teritorială, independența și suveranitatea Ucrainei, aceasta predându-și arsenalul său nuclear Rusiei. În felul acesta, accentuez, s-au pus capăt, s-a sperat că definitiv la vremea respectivă, dezbaterilor cu privire la Crimeea care fuseseră relansate în Federația Rusă. Alegerile prezidențiale organizate în Ucraina în 1994 au fost adjudecate de către Leonid Kucima în fața contracandidatului său Leonid Kravciuk. Au fost adoptate o serie de reforme, în 1996 a fost adoptată Constituția, grivna a devenit moneda națională a Ucrainei. În plan extern, așa cum am arătat în rândurile următoare, de numele lui Kucima se leagă „Memorandumul” de la Budapesta, împărțirea Flotei Mării Negre, semnarea unui „Tratat de Prietenie” cu Rusia. În același timp, diplomația ucraineană a încheiat – în 1994- un Acord de Parteneriat cu UE, Carta pentru un Parteneriat Distinct cu NATO, trei ani mai târziu. Câștigând al doilea mandat în 1999, Kucima l-a numit premier pe Viktor Yuscenko, ex guvernatorul Băncii Naționale a Ucrainei. Yuscenko, care area imaginea unui proocidental, a reușit să renegocieze datoria externă a țării, aplicând o serie de reforme fiscale care au adus un procent de 6% creștere economică în Ucraina la nivelul anului 2000. În noiembrie 2000 Ucraina a fost zguduită însă de izbucnirea unui scandal-imens, care a produs prejudicii mari de imagine în plan extern, cunoscut sub denumirea de Kucimagate. Este vorba despre presupusa implicare a președintelui Leonid Kucima în asasinarea ziaristului Gheorghi Gongadze, un recunoscut critic al regimului prezidențial. Publicarea unui fragmente din convorbirile lui Kucima cu șeful Serviciului Secret de Informații, a produs o impresie profundă în plan intern și extern. Opoziția față de regimul lui Kucima s-a organizat în jurul a doi lideri: Viktor Yuscenko și Yulia Timoșenko, supranumită Prințesa Gazului. Capitalul de încredere al celor doi în plan intern și extern era unul foarte ridicat. Alegerile prezidențiale au fost programate pentru luna octombrie 2004. Candidatul Opoziției a fost desemnat Viktor Yuscenko, iar din partea puterii, Leonid Kucima, aflându-se la al doilea mandat, n-a mai avut dreptul constituțional de a candida. La fel ca în cazul României lui Ion Iliescu, Kucima a insistat pentru a nu i se „lua în considerare mandatul exercitat în perioada 1994-1999, întrucât începuse înainte de adoptarea Constituției în 1996’’. Spre deosebire de România, în aprilie 2004 Curtea Constituțională a Ucrainei a respins solicitarea lui Leonid Kucima de a putea candida la un nou mandat prezidențial. În aceste condiții, susținerea lui Kucima s-a îndreptat spre Viktor Ianukovici, în acel moment guvernatorul regiunii Donețk, un personaj care în tinerețe suferise două condamnări pentru acte de agresiune. În toamna anului 2004 Ucraina avea o situație internă explozivă, conflictul putere/opoziție devenind unul deosebit de încordat. La fel ca în anii precedenți, susținerea Puterii se plasa la cote mai în regiunile estice și sudice, în ce Opoziția miza pe sprijinul masiv venit din partea regiunilor Vestice.

IV.2.Revoluția ,,Portocalie’’

Izbucnirea în 2004 a Revoluției ,,Portocalii’’ a părut inițial a fi o simplă revoltă îndreptată împotriva regimului Leonid Kucima, reprezentantul în opinia publică a „clanului Dnepropetrovsk”. Foarte puțini analiști au putut distinge în tipologia evenimentelor, elementele cheie care prefigurau înlocuirea regimului și puternica aderență la valorile democrației occidentale. În primul tur al alegerilor prezidențiale din 31 octombrie 2004, Yușcenko a obținut 39,9 % din voturi în timp ce Ianukovici a reușit să strângă doar 39, 3%. Al doilea tur de scrutin a avut loc la 21 noiembrie 2004, rezultatele fiind neașteptate: Ianukovici 49,4 % iar Yușcenko doar 46,7%. Au circulat informații despre numeroase fraude săvârșite în special, în regiunile estice, fieful lui Ianukovici. Un val uriaș de revoltă și de nemulțumire i-a cuprins atunci pe susținătorii lui Yușcenko. Revolta populară la anunțarea acestui rezultat a determinat izbucnirea unui veritabil seism politic care a cuprins întreaga Ucraină, preponderent regiunile vestice care-l susțineau pe Yuscenko. La 22 noiembrie 2004 o mulțime de cetățeni ucraineni au scandat în Piața Independenței din Kiev, „Razom nas bahato” („Împreună suntem mulți! Nu putem fi învinși!”). Timp de 17 zile, înfruntând frigul și lapovița, sutele de mii de ucraineni au contribuit la realizarea unui veritabil seim în proximitatea „Rimlandului” controlat până atunci de câtre Federația Rusă. La vremea respectivă a existat o strânsă relație între Mihai Saakașvili, liderul proocidental al Georgiei, care studiase la Kiev și „echipa portocalie” reprezentată de către Viktor Iușcencko și Iulia Timoșcenko. Viktor Iușcencko era șeful grupării cunoscute sub denumirea de „Ucraina Noastră” începând cu 2003. Mai multe ONG-uri din Serbia (OTPOR), Georgia (KMARA), Polonia și Belarus au colaborat strâns cu diverse organizații civice liberale din Ucraina. Spectrul acestor colaborări a fost completat prin susținerile venite din partea unor organizații și asociații precum: „Usa Agency for International Development”, „The National Endowment Democraty’’, „The Freedom House’’, „The Open Society Institute’’ (Soros), AFL-CIO. La „cauza portocalie” au mai aderat o serie de organizații din țările unde există comunități ucrainene semnificative precum SUA, Canada, UE. Lideri europeni precum A. Șkil, A. Kwasniewski, V. Adamkus, J. Solana s-au implicat direct în medierea înțelegerilor stabilite în noiembrie 2004. Un rol important i-a revenit organizației naționaliste RUH care a susținut demersurile cuplului Iușcenko-Timoșenko. Studenții s-au implicat masiv și de la început în aceste evenimente organizându-se într-o organizație cunoscută sub denumirea de „PORA’’. Aceasta avea 3000 de militanți activi și 30. 000 de aderenți. Intervențiile și solicitările liderilor revoluției portocalii, au fost preluate și susținute entuziast de către „Kanal 5 TV”. Ucraina s-a rupt între Estul rusofon susținător al lui Viktor Ianukovici și Vestul ucrainean prooccidental și susținător al lui Viktor Iușcenko. Unii dintre guvernatorii din Est, au trecut însă de partea lui Iușcenko, promițându-li-se mai multă autonomie locală din partea Kievului. Ordinea în zonă a devenit responsabilitatea PORA. Curtea Constituțională a Ucrainei a decis la 3 decembrie 2004 reluarea alegerilor, Viktor Iușcenko reușind să-și adjudece victoria într-un mod democratic, fără violență. Acesta a obținut un procent extrem de clar de 52 % față de 44 % cât a reușit să strângă Victor Ianukovici, zestrea sa electorală venind masiv din regiunile estice și sudice, majoritar rusofone.

1.Harta regiunilor pro Iulia Timoșenko. Sursa: america.aljazeera.com

2.Harta regiunilor care au votat cu Viktor Ianukovici la alegerile prezidențiale din 2010. Sursa: america.aljazeera.com

Instaurarea regimului prooccidental Viktor Iușcenko în Ucraina și victoria lui Mihailo Saakașvili în Georgia, a iritat însă profund Moscova care a inițiat o amplă campanie de recuperare a influenței politice în cele două foste republici sovietice. ONG-urile care activau pe teritoriul Federației Ruse s-au confruntat cu o serie de obstacole și dificultăți inițiate de către regimul Vladimir Putin, în paralel, un „Institut Rus pentru Democrație și Cooperare” deschizându-și filiale la New York și Paris. Ținta era fără îndoială, contracararea influenței exercitate de către Human Right Watch și Freedom House. Pentru înțelegerea realităților politice, sociale și economice din Ucraina, trebuie menționată influența exercitată de către diferitele grupări de oligarhi, care concentrează în mâinile lor importante pârghii economice, financiare și politice. Dacă până în 2004 putem vorbi de preponderența unor oligarhi care făceau parte din anturajului lui Leonid Kucima și Viktor Ianukovici, ulterior, putem vorbi de „oligarhi portocalii” apropiați unor cercuri de interese din jurul lui Viktor Iușcencko sau Iulia Timoșenko. Astfel, miliardarul ucrainean Rinat Ahmetov, patronului Grupului „Sistem Capital Management” este cunoscut pentru legăturile sale apropiate cultivate cercurile de putere concentrate în jurul lui Ianukovici și loiale intereselor Moscovei, alături de Grupul Balkay-Volkov, L. Derkaci ș.a. Din tabăra cunoscută sub sintagma de portocalie îi menționăm pe frații J. și C. Buryak („Brook-Business și Finansy i Kredit”), S. Taruta și V. Gaiduk („Grupul Siderurgic ISD”), P. Poroșenko (actualul președinte al Republicii Ucraina) și C. Jevago („Forrexpo”), E. Cervonenko, A Ivkenco („Naftogaz”), S. Taruta („Uniunea Industrială din Donbas”) ș.a. Între Yușcenko și Timoșenko au izbucnit o serie de neînțelegeri determinate de viziunile diferite asupra conținutului reformelor, rezultând o serie de dispute care s-au finalizat prin demiterea Iuliei Timoșenko, din funcția de premier al guvernului ucrainean (2005). În 2006 alegerile parlamentare Partidul Regiunilor care-l sprijinea pe Viktor Ianukovici a obținut cele mai multe mandate. Yușcenko l-a numit pe Ianukovici premier, rezultând o coabitare dificilă și complexă. În decembrie 2007 Iulia Timoșenko a revenit în fruntea guvernului. Erodarea încrederii în Yușcenko și Timoșenko a devenit atât de profundă, încât la alegerile prezidențiale din ianuarie 2010, Viktor Ianukovici a fost ales președinte al Ucrainei. În mod previzibil, măsurile și inițiativele sale de politică externă au apropiat Ucraina de Rusia: în aprilie 2010 Ianukovici a semnat un acord cu Moscova privind livrarea de gaze statului ucrainean la un preț redus, Kievul prelungind contractul de staționare al Flotei Ruse în Crimeea cu 25 de ani. În plan intern, Iulia Timoșenko a fost condamnată la 7 ani de închisoare fiind acuzată că ar fi impus în 2009 Naftogaz (compania ucraineană de gaz) încheierea unei înțelegeri nefavorabile cu Rusia privind livrarea de gaz.

IV.3. Politica externă a Ucrainei

La finalul mandatelor prezidențale ale lui Leonid Kravciuk (1991-1994) și Leonid Danilovici Kucima (1994-2005), opțiunea euro-atlantică a Ucrainei a devenit tot mai evidentă. Analiștii consideră că integrarea euro-atlantică a Ucrainei a intrat în spațiul public începând cu anul 2003 și întrunește un sprijin popular elocvent în acest sens. Au fost înființate în acest sens, o serie de comisii și de instituții precum Comisia Națională pentru Integrare Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană, Ministerul Afacerilor Externe a fost reconfigurat în Ministerul Afacerilor Interne și al Integrării Europene, Centre de studii politice europene ș.a. La nivelul lunii decembrie 2004 Ucraina s-a declarat nemulțumită de Planul de Acțiuni Ucraina-UE pentru că acesta, nu corespundea viziunii Kievului asupra viitoarelor relații bilaterale și prezentau doar poziția Uniunii Europene. După preluarea puterii de către Viktor Yuscenko, Ucraina a făcut unii pași în direcția integrării sale euro-atlantice. În 2005 Statele Unite ale Americii au invitat Ucraina să li se alăture în cadrul unui „Dialog Intensificat”. Yuscenko a urmărit obținerea unui Plan de Acțiune pentru Aderare (MAP), un pas important pentru aderarea la NATO. Optimist, în 2006, Romano Prodi, fostul președinte al Comisiei Europene, declara că Ucraina avea aceleași șanse de integrare în UE precum Noua Zeelandă, președinția luxemburgheză alegând soluția unei relații speciale cu Ucraina, chiar în detrimentul Turciei, Charles Grant de la Centrul pentru Reformă europeană considerând că, aderarea Kievului la UE, nu reprezenta decât o chestiune de timp. Din păcate, așa cum știm, la Summitul NATO din aprilie 2008, Ucrainei i-a fost refuzat MAP-ul pentru intrarea sa în Alianță. Datele acestui refuz, inserează pozițiile contra accederii Ucrainei în NATO manifestate de către Germania și Franța, care n-au ezitat să-și exprime îndoielile în privința înrăutățirii relațiilor ucraineano-ruse. În 2008 Ucraina a intrat în Organizația Mondială a Comerțului-OMEC. În decembrie 2008 Miniștrii de Externe ai NATO au convenit să lucreze cu Ucraina în cadrul unor programe naționale anuale în cadrul Comisiei NATO-Ucraina care susține, scrie Oana Simion, eforturile reformei apărării din Ucraina. Administrația George Bush a susținut la vremea respectivă Ucraina, în eforturile de obținere a unui nou MAP necesar cum arătam în rândurile de mai sus, accederii acesteia în NATO. Franța și Germania însă, au fost deosebit de receptive la nuanțele diplomatice și politice venite dinspre Moscova, ostile așa cum bine se știe, integrării statului ucrainean în structurile euro-atlantice. Totuși, soldați ucraineni au făcut parte din forțele ISAF de menținere a păcii în Afganistan (mai 2012) și KFOR (martie 2012) în Kosovo.

IV.4. Politica Europeană de Vecinătate

Politica europeană de vecinătate reprezintă unul dintre instrumentele cele mai importante ale Uniunii Europene. Încă din 2003 Parlamentul European a lansat Politica sa de Vecinătate dezvoltată în cadrul proiectului Comisiei Europene intitulat „Europa extinsă- noua vecinătate”. Scopurile acestei Politici constau în definirea și dezvoltarea relațiilor Uniunii lărgite cu vecinii săi din Est și din Sud: în primul rând cu Rusia, apoi cu fostele republici sovietice (Ucraina, Moldova, Belarus) și cu statele din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan și Georgia), alături de statele meditaraneene precum Algeria, Egipt, Iordania, Liban, Maroc, Siria, Tunisia, Israel și Autoritatea Palestiniană. Nu fac parte din această proiecție, concepută special drept o alternativă a extinderii, nici Turcia și nici statele din Balcanii de Vest. Între timp, Uniunea Europeană a fost tot mai atrasă de un proces de reformare profundă instituțională, de întărire a coeziunii sale interne, a coerenței demersurilor sale de extindere fapt care afectează proiectele inițiate cu Turcia, Croația și Macedonia. Între timp, depășind impasurile și permanente dezbateri interne, Croația a devenit cel de la 28-lea stat al UE. În cazul aderării Moldovei și al Ucrainei, state care interesează foarte mult România, lucrurile au devenit mai complicate. Reprezentând ceea ce, Zbigniew Brzezinski numea un “pivot geopolitic”, Ucraina este parte a Acordului de Parteneriat și Cooperare-APC – cu Uniunea Europeană, inclusiv a Planului de Acțiune- Ucraina-UE din cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV) a Uniunii Europene. Începând cu anii 2008-2009 PEV este continuat prin intermediul Parteneriatului Estic.

Ucraina a semnat Parteneriatul Estic lansat de către UE încă din mai 2008 (la acest program au mai fost atrase și Belarus, Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, primind din partea UE pentru asistența reformelor aferente un buget de 470 milioane de euro pentru perioada 2011-2013. Parteneriatul Estic reprezintă o inițiativă a tandemului Suedia-Polonia, România nefiind la vremea respectivă consultată.

Au fost făcuți câțiva pași importanți în domenii precum cooperarea energetică, consolidarea controalelor făcute la frontiere, sprijinul acordat justiției și statului de drept și problemele care privesc protecția mediului înconjurător. În ianuarie 2009, așa cum se știe, între Ucraina și Federația Rusă a izbucnit criza gazelor care și-a pus amprenta asupra discuțiilor și dezbaterilor privind integrarea Ucrainei. Viktor Ianukovici, noul președinte al Ucrainei, deși pro-rus n-a ezitat să declare că, țara sa este „favorabilă încheierii Acordului de Asociere, a călătoriilor fără vize în UE a cetățenilor ucraineni, precum și a unei eventuale aderări la UE’, intenție care n-a fost pe placul Moscovei. În noiembrie 2011 cei doi parteneri, Ucraina și UE au reușit să finalizeze toate negocierile privind palierele Acordului de Asociere, inclusiv Acordul de Liber Schimb. Totuși, textul documentului n-a fost semnat de către liderii UE și președintele Ianukovici în cadrul Summitului de la Kiev, din 19 decembrie 2011. Se menționa în corpul unui comunicat emis pe marginea acestui subiect, faptul că, „drumul este acum deschis pentru finalizarea tehnică consolidată definitivă a versiunii de bord, dar că încheierea acordului va depinde de performanțele Ucrainei în privința valorilor comune și a statului de drept’’. La vremea respectivă, au reținut atenția observații făcute de către belgianul Herman von Rompuy, președintele Consiliului European, legate de deficiențele Ucrainei în privința statului de drept, exemplificând cu situația Iuliei Timoșenko, arestată de către regimul Ianukovici, fără respectarea drepturilor prevăzute de către legislația europeană în materie. Este drept că, ulterior cazul Iulia Timoșenko a ocupat un spațiu important pe agenda dezbaterilor internaționale referitoare la Ucraina, ea fiind eliberată numai după căderea regimului Ianukovici. În martie 2012 Ucraina și UE au parafat Acordul de Asociere. Între 28-29 noiembrie 2013 a avut loc Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, toată lumea așteptând semnarea de către Ucraina a „Acordului de Asociere” cu UE. Viktor Ianukovici a refuzat semnarea acestui document, în prealabil întâlnindu-se cu Vladimir Putin și convenind împreună anumite aspecte. Oficial, Ianukovici a declarat că dorește amânarea semnării Acordului de Asociere al Ucrainei cu UE. În aceste condiții, Ucraina a intrat din nou în criză, Partidul Regiunilor pierzând majoritatea în Rada Verhovena iar Viktor Ianukovici a fost înlăturat de la putere de către Opoziția ucraineană. Asupra acestor aspecte voi insista în capitolul următor. Referitor la aderarea Ucrainei la UE, un reputat specialist în materie, Taras Kuzio a precizat că, “de-alungul angajamentului UE cu Ucraina, patru factori au împiedicat formularea unei strategii clare la Bruxelles cu privire la acordarea statutului de membru Kievului: oboseala extinderii, o criză de identitate în cadrul UE, preocupările cu privire la reacția Rusiei și reformele rămase în urmă din Ucraina”. Unul dintre cei mai constanți suporteri ai integrării euroatlantice a Ucrainei este Polonia, altădată un rival important. Este foarte adevărat că, integrarea euroatlantică a statelor din Europa de Sud-Est reprezintă un proces profund, dificil și mai ales, care implică aplicarea unor reforme dureroase pentru populația acestora. Criteriile specifice aderării acestora la Uniunea Europeană au fost stabilite încă din 1993 la Copenhaga, fiind în număr de trei:

-să dispună de instituții stabile care să garanteze democrația, întâietatea dreptului, drepturile omului, respectarea minorităților și protejarea lor.

-să dispună de o economie de piață durabilă și capabilă să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene.

-să dispună de instituții capabile să-și asume obligațiile aderării la Uniune, preluarea și aplicarea aquisul comunitar și să subscrie la obiectivele Uniunii politice, economice și monetare. În plan juridic au fost semnate acorduri cu Ungaria și Polonia în 1991, cu Țările Baltice în 1995, și în 1996 cu Slovenia. Fiecare dintre aceste state candidate a primite la Bruxelles un program specific, care dezvoltă prioritățile, evaluează costurile umane și financiare și precizează datele scadente. În total, a fost strânsă o documentație impresionantă de 80. 000 de pagini în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a cuantificat datele privind statele candidate –inclusiv Cipru și Malta- dar fără România, care a aderat abia la 1 ianuarie 2007. Uniunea Europeană a acordat și acordă ajutoarea financiare substanțiale în vederea aderării statelor candidate și a implementării unor programe specifice- PHARE, ISPA și SAPARD- cuantumul acestora s-a ridicat între 1990-2003 la 19 miliarde de euro, iar pentru intervalul 1990-2006 costurile totale de lărgire a Uniunii cu tot cu Malta și Cipru s-au cifrat la 32 miliarde de euro. România a fost admisă în 2007 la capătul unui traseu lung și complex, Ucraina manifestând și ea serioase aspirații în această privință, însă fără să îndeplinească cum aminteam anterior criteriile stabilite de către UE în această privință. În cazul Ucrainei, aderarea la Uniunea Europeană reprezintă, inclusiv prin intermediul PEV – un mijloc semnificativ de europenizare al Estului. Există trei modele de aderare, modelul stimului extern, modelul educației sociale și modelul lecției învățate. Aderarea la UE presupune parcurgerea a două etape specifice, una condiționată prin democratizare alta prin aquis. Așa cum arătam la începutul acestui subcapitol, PEV-ul se desfășoară în principal, prin Acorduri de Parteneriat și Cooperare-APC. În cazul Ucrainei, unii dintre specialiștii ale căror lucrări le-am consultat, indică un interes crescând din partea Occidentului doar în momentele de criză a relațiilor acestuia cu Federația Rusă. Încă din 1997 a fost inițiată „Trilaterala România-Ucraina- Polonia”, iar apariția și funcționarea „Euroregiunilor’’ reflectă existența unor entități concepute special pentru a răspunde nevoilor PEV. Din păcate, Parteneriatul Est s-a dovedit a fi un eșec și vor trebui identificate și găsite noi formule și instrumente în această privință. Unul dintre cei mai cunoscuți specialiști români contemporani în știința geopolitică, universitarul Constantin Onișor, menționează faptul că, „Uniunea Europeană trebuie ca în prezent să mențină politica ușilor deschise în privința frontierelor Europei. În felul acesta, precizează Onișor, întreaga politică de adaptare la regulile Uniunii pentru compatibilizare legislativă și instituțională, va rămâne un instrument strategic și politic activ, păstrându-și eficiența probată în ultimii ani. Ea va oferi valoarea adăugată necesară atingerii obiectivelor PEV plus menționate mai sus”.

IV.5. Criza ucraineană: Anexarea peninsulei Crimeea și a orașului port Sevastopol de către Federația Rusă

Destrămarea în 1991 a Uniunii Sovietice a pus în lumină apariția și dezvoltarea unor conflicte naționale, interetnice și interconfesionale, ținute până atunci sub control la nivel unional printr-o politică dură. Până la dezbaterea succcintă legată de manifestarea crizei ucrainene, voi revaloriza aprecierile lui Constantin Manolache, care menționa că, aceasta ( criza-D.H.) „reprezintă o schimbare radicală a situației naționale sau internaționale, caracterizată prin “existența unor amenințări directe la adresa obiectivelor de securitate, a intereselor și a valorilor fundamentale ale părților implicate într-o competiție conflictuală se poate spune că acest lucru s-a întâmplat și în Ucraina, fiindu-i afectate grav obiectivele de securitate, interesele și valorile naționale cu consecințe de izolare a țării pe plan internațional”. Criza ucraineană a determinat secesiunea Crimeei și a slăbit puternic sistemul de apărare al Ucrainei, aceasta jucând un rol important în apărarea frontierelor sudice ale Federației Ruse și ale C.S.I. Până la momentul dezvoltării acestui subiect, se impun a fi aduse în lumină câte aspecte care au darul de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregului eveniment. Relațiile dintre Federația Rusia și Ucraina au cunoscut succesiv după 1991 mai multe momente tensionate. În 2003 Rusia a revendicat insula Tuzla din sudul peninsulei Kerci din Crimeea, unul dintre subiectele care nu figurase în momentul semnării unui tratat economic între Rusia, Ucraina, Belarus și Kazastan. În 2001 în semn de înaltă apreciere față de Ucraina, Vladimir Putin l-a numit ambasador la Kiev pe Vladimir Cernomîrdin. În 2002 liderul de la Kremlin a ținut să anunțe personal organizarea Zilelor Ucrainei în Federația Rusă. Un moment simbolic l-a reprezentat gestul lui Vladimir Putin din ianuarie 2004 când a „schițat o politică de unitate și prietenie cu Ucraina lui Leonid Kucima, care să coincidă cu ceea de a 350 aniversare a Tratatului de la Pereiaslav”. Deși, gestul și mai cu seamă, modul în care s-a sugerat semnificația evenimentului, a fost criticată de către istorici și mass media, Putin n-a renunțat, astfel că, în momentul în care a vizitat Lavra Pecerska din Kiev, a declarat că, “cneazul Vladimir a început să boteze Rusia pe malurile Niprului”, Kucima declarând la rândul său, că „dorește unirea Bisericilor Ortodoxe din Ucraina și Rusia”. Putin s-a implicat, se știe, în campania electorală prezidențială din Ucraina, vizitând de două ori Kievul și declarându-și în mod deschis susținerea sa pentru Viktor Ianukovici în disputa sa electorală cu Viktor Yuscenko. Problema peninsulei Crimeea (posesiune rusă între 1783-1954) este una deosebit de sensibilă în relațiile ruso-ucrainene cu vechi și profunde semnificații în evoluția dintre Federația Rusă și Republica Ucraina. În 1654 fost semnat Tratatul de la Pereieslav prin care Crimeea a devenit entitate administrativă a unei efemere statalități ucrainene. În anii “50, proporția între ruși și ucraineni în Crimeea era de 75% și 25%. Tabloul etnic era completat de tătari (până în momentul deportării lor din mai 1944), cei mai vechi locuitori ai Crimeei. Peninsula este legată de Ucraina prin istmul Perekop, însă marea regiune estică Kerci este foarte apropiată de Rusia. Deși legăturile economice și de infastructură pledau pentru o relație strânsă a Crimeei cu Ucraina, fundamentele culturale ale peninsulei o apropiau mai mult de Rusia.

Peninsula Crimeea, a fost centru de putere al Hanatului Hoardei de Aur, locul unde țarii Imperiului Rus și-au stabilit reședința de vară (Țârskoe Salo), devenită un simbol al puterii lor în fața Imperiului Otoman. Tot aici președinții Uniunii Sovietice au deținut renumitele dacha, de la I.V. Stalin la Mihail Gorbaciov. În peninsulă se aflau baze militare importante ale Armatei Roșii. Inițial, majoritari în Crimeea, tătarii au devenit însă minoritari în timpul a două valuri masive de deportare în Caucaz (mai 1941), operațiune ordonată personal de către IV. Stalin. După destrămarea Uniunii Sovietice, tătarii au obținut dreptul de a se reîntoarce în Crimeea și de a-și relua proprietățile. În cadrul recensămintelor postsovietice, ponderea tătarilor crâmleni nu depășeste 10%, adică în jur de 300. 000 de persoane. La 18 martie 2014, după anexarea Crimeei de către Federația Rusă, peninsula a devenit republică, alăturându-se celor 84 de entități administrative ruse. Gravitarea Ucrainei spre Europa, tot mai tranșantă în timpul mandatului lui Yușcenko și mai ales Petro Poroșenko, a înrăutățit considerabil relațiile dintre Moscova și Kiev. Aceasta în pofida unor avertimente anterioare lansate de către Federația Rusă la adresa Ucrainei, pe această temă.

3.Sursa: https://www.wilsoncenter.org/

Noam Chomsky, referindu-se în aprilie 2015 la criza ucraineană, a apreciat că, „ideea ca Ucraina ar putea adera la o alianță militară occidentală ar fi inacceptabilă pentru orice lider rus. Aceasta datează din anii 1990, cand s-a destrămat Uniunea Sovietică. S-a pus problema ce se va întampla cu NATO. Atunci (Mihail) Gorbaciov a fost de acord să permiă reunificarea Germaniei și aderarea la NATO. A fost o concesie remarcabilă dar cu un quid pro quo: ca NATO sa nu se extinda niciun centimetru în est. Aceasta a fost fraza folosită", a declarat el. Mișcarea consacrată sub sintagma de „Euromaidan” a dezvoltat constant și ferm accente pro-Uniunea Europeană, determinând reacții ostile din partea Moscovei. Ucraineni și tătarii crâmleni au susținut Euromaidanul, în timp ce rusofonii l-au contestat și atacat puternic. La 23 februarie 2014 Kievul a abrogat măsurile legislative în vigoare referitoare la folosirea “limbii ruse cu statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație”. Printre limbile folosite alături de ucraineană și rusă, s-au aflat româna și maghiara. Federația Rusă a masat trupe la frontierele cu Ucraina și în peninsula Crimeea. La 25 februarie 2014, grupuri importante de rusofoni s-au adunat în fața Parlamentului din Simferopol, solicitând organizarea unui referendum, refuzând recunoașterea autorității Kievului. Două zile mai târziu, pe clădirile Parlamentului și ale guvernului din Crimeea au fost arborate steaguri și simboluri ale Federației Ruse. „La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei, prin intermediul președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeei pentru a prelua „temporar controlul securității” Crimeei, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Răspunsul Statelor Unite a venit prin vocea președintelui Barack Obama, care a avertizat Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei. La 1 martie, președintele rus Vladimir Putin a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea Camerei superioare a Parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate pe teritoriul Ucrainei: „Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situației socio-politice din această țară”. Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Parlamentul din Crimeea a adoptat la 11 martie o declarație de independență față de Ucraina. Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să asigure securitatea locuitorilor peninsulei independent de originea lor etnică, de limba și religia lor. Vladimir Putin a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, doar că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă“ . Astfel, după evenimentele cunoscute sub denumirea de „revoluția albastră” și „revoluția galbenă” (ianuarie-februarie 2014), Moscova a trecut la 18 martie 2014 la anexarea efectivă a peninsulei Crimeea și a portului Sevastopol. Anexarea respectivelor teritorii a fost făcută la 18 martie 2014 și oficializată de către Duma de Stat a Federației Ruse la 21 martie 2014 printr-un decret special semnat de către Vladimir Putin. Comunitatea internațională a reacționat diferit față de aceste evenimente, în funcție de interese precum și de relația cu Federația Rusă, cel mai important exportator de gaze naturale și un important partener economic pentru multe state. Există astăzi un puternic sentiment de simpatie și solidaritate internațională față de cauza Ucrainei, deposedată violent de către Federația Rusă de peninsula Crimeea și orașul port Sevastopol, în cadrul unor operațiuni special specific războiului denumit de către specialiștii și analiștii militari drept un război hibrid. Comunitatea internațională, inclusiv România, a condamnat agresiunea rusă asupra Ucrainei și nu recunoaște această anexiune, avându-se în vedere, diferite texte specifice Dreptului Internațional, inclusiv Tratatul/Memorandumul de la Londra (1994) prin care Marea Britanie, Franța și Germania au garantat integritatea teritorială a Ucrainei, la numai trei ani de la desprinderea sa din cadrul Uniunii Sovietice și proclamarea independenței. Este adevărat că, Belarusul, Cuba, Coreea de Nord ș.a. au recunoscut anexarea respectivelor teritorii de către Federația Rusă, însă aceste state dezvoltă și întrețin relații speciale cu Moscova, aceste state având regimuri dictatoriale sau totalitare de factură comunistă precum Coreea de Nord și Cuba. Într-un fel sau altul, evenimentele pe care le denumim generic “criza ucraineană”, sunt determinate de către opțiunile euro-atlantice manifestate de către Kiev care contravin intereselor geopolitice ale Moscovei. Într-un anumit fel, așa trebuie înțelese declarațiile lui Serghei Lavrov, șeful diplomației ruse, care declara că, ‘”criza ucraineană își are originea la București”, referindu-se la Summitul NATO (aprilie 2008) când primirea Ucraina în NATO a figurat pe agenda reuniunii. Însă, “criza ucraineană”, în opinia mea, nu poate fi înțeleasă decât prin trimiteri/interpretări succinte ale evoluțiile istorice ale Ucrainei, precum și la dezbaterile europene care separă astăzi statul ucrainean între Est și Vest, cu puternice consecințe sociale, economice și politice. Criza ucraineană a fost analizată și dezbătută atât la Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles și la Celula de Coordonare a Parteneriatului pentru Pace. Integrarea europeană a fostelor state componente ale Uniunii Sovietice, actualmente ale Comunității Statelor Independente-CSI nu poate conveni sub nici o formă Federației Ruse care se vede tot mai mult confruntată cu perspectivele pierderii controlului asupra unui spațiu pe care cândva îl controla în mod autoritar, pe care utilizând sintagma consacrată de către Halford Mackinder îl putem considera drept „Heartlandul” Rusiei. Într-o asemenea analiză se cuvin a fi înțelese subtilității politicii externe a Kremlinului care combină diverse tipuri specifice războiului modern (de la hard power și soft power la războiul hibrid). Un al studiu publicat relativ recent, consacrat poziției Federației Ruse în problema Crimeei, semnat de către Ileana Rachieru (IDR) sugera susținerea pe care o atare actuala politică externă a Kremlinului în mentalul colectiv rus, sugerându-se faptul (prin inserarea unei expresii utilizate de către Pușkin conform căreia, ”rușii au sufletul deschis’’) că, imperiul și statul de mare putere, reprezintă o parte componentă a sensibilităților/emoțiilor naționale rusești, valorificată la maximum de către regimul condus de către Vladimir Putin.

Pentru liderul de la Kremlin, „recucerirea Ucrainei” reprezintă instrumentul prin care Rusia își va reconfirma statutul de mare putere, aserțiune care confirmă declarațiile anterioare ale lui Aleksander Dulghin, ideologul Kremlinului, suveranitatea Ucrainei reprezintă un fenomen negativ pentru geopolitica rusească… Ucraina ca stat independent cu oarecare ambiții teritoriale reprezintă un pericol enorm pentru întreaga Eurasie, iar fără soluționarea problemei ucrainene nu are sens sa vorbim despre o geopolitică continentală [a F. Ruse]”. „Recucerirea” Ucrainei are o importanță vitală în noul proiect de politică externă, cu care Rusia vrea să-și recâștige influența asupra fostelor republici sovietice (Uniunea Eurasiatică) dar și să revină în geopolitica Europei. Pentru Putin, statutul Ucrainei depășește obiectivele europene ale politicii externe a Federației Ruse. Președintele rus a declarat că situația din Ucraina a fost o manifestare a „excepționalismului american” care a făcut posibile intervențiile în Iugoslavia (1999), Afganistan și Irak și au arătat că „după dispariția bipolarității, stabilitatea nu mai există. Cele mai importante instituții internaționale nu devin mai puternice ci mai slabe”. Prin urmare, Ucraina ar putea deveni instrumentul prin care Rusia își va reconfirma statutul de mare putere, reafirmat mai mult declarativ de președintele Putin și chestionat de liderii și analiștii occidentali. Pentru Putin, „recucerirea” Ucrainei are și o dimensiune emoțională: „noi [rușii și ucrainenii] suntem un singur popor și nu putem trăi unii fără alții”, declara președintele rus în martie 2014. Pentru Vladimir Putin, Ucraina este a treia parte a națiunii ruse (împreună cu Belarus). În acest context, „într-un scenariu al raționalității limitate, influențate profund de emoții și credințe naționale, grandoarea și refacerea imperiului Rus sunt cele mai importante obiective ale Rusiei putiniste’’. Anexarea unor teritorii ale Ucrainei a redus la minim șansele de creare a Uniunii Eurasiatice în jurul nucleului slav reprezentat de cele trei state. Mesajele anti-statale transmise de liderul de la Kremlin către Kiev par a fi desprinse de logica interesului național al Federației Ruse de a-și menține influența tradițională în spațiul ex-sovietic și explicabile mai mult prin factorii emoțional-psihologici, care tind să domine logica interesului. Opiniile analiștilor, converg spre ideea că, Federația Rusă, nu se va orienta spre anexarea regiunilor care formează estul Ucrainei-Donetsk și Luhansk, locuite de 6,5 milioane persoane- din considerații de ordin economic dar mai ales, geopolic. Kremlinului și-ar pierde influența asupra Vestului Ucrainei, iar perspectiva învecinării sale cu un NATO în care ar fi admisă o parte a Ucrainei actuale, ar face ca Rusia să aibă încă o frontieră comună cu NATO. Obiectul maximal al Kremlinului la ora actuală pare a fi reprezentat de varianta federalizării Ucrainei, conchide Ileana Rachieru. Pe de altă parte, inițiavele actuale ale Federației Ruse reconfirmă ceea a Mackinder, afirma încă din 1919, și anume reconfigurarea Heartlandului într-o configurație restrânsă la Belarus, Ucraina, Caucaz și Asia Centrală. Aceste preocupări, care, conchide renumitul specialist american Robert D. Kaplan, “reprezintă una dintre cele mai mari drame geopolitice ale vremii noastre”. Și totuși, Rusia mai are la îndemână, o puternică bază navală amplasată în Marea Baltică, între Lituania și Polonia, câteva comunități rusofone în statele baltice, în Caucaz și în Asia Centrală, o Armenie prorusă, o Georgie amenințată de provocările secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud, situri de testare a rachetelor și o bază aeriană în Kazahtan, o bază aeriană în Kârghistan, în a cărei rază de acțiune intră Afghanistanul, China și subcontinentul indian, plus înțelegerea cu Tadjikistanul care le permite trupelor ruse să patruleze la frontiera sa cu Afganistanul. În unele dintre fostele republici sovietice- Cecenia, Caucazul de nord ș.a.- Rusia se confruntă cu o puternică revigorare a islamismului, aceste fiind un alt motiv pentru care Moscova are nevoie de cultivarea unor sfere de influență în zonă, inclusiv a unui Iran „prietenos” care să nu concureze Federația Rusă. Potrivit opiniei lui Dmitri Trenin, directorul Institutului „Carnegie” din Moscova, pentru a deveni atractivă, Federația Rusă va trebuie „să-și liberalizeze economia și politica pe termen lung”. Odată cu prăbușirea comunismului, Heartlandul a devenit o putere în sine. Exemplul cel mai elovent în acest sens ne oferă cazul Kazastanului, cu o suprafață de patru ori mai mare decât a tuturor celorlalte state asiatice luate la un loc. Mackinder nutrea convingerea că, pe lângă echilibrul de putere, provincialismul, garantează libertatea. Și totuși, invocarea teoriei Rimlandului, inventată de către Nichoals Spyman, la care m-am referit într-un alt capitol, nu este deloc întâmplătoare: „Cel ce domină Rimland-ul (bordura maritimă a continentului euroasiatic) domină Euroasia; cel ce domină Euroasia ține în mâinile sale destinul lumii ”, reprezintă formula devenită între timp clasică, lansată de către olandezul naturalizat american, ajuns director al Institutului de Studii Internaționale din cadrul Universității Yale. O formulă geopolitică care a luat forma „cordonului sanitar”’ în perioada interbelică ( la care a subscris și Regatul Român, Polonia și Cehoslovacia la inițiativa Franței), ulterior a politicii de „indiguire/containnment” lansată de către George Kennan, în timpul războiului rece. Revenind la desfășurarea crizei ucrainene izbucnită la începutului anului 2014, reținem elementele specifice conflictului din estul Ucrainei care ne poate sugera îndreptarea sa către un “conflict înghețat” precum cel din Transnistria, Osetia, Abhazia, Nagorno-Karabak ș.a. Între timp, la 11 februarie 2015 s-a ajuns la medierea internațională în cadrul Summitului de la Minsk (în 18 puncte) cu participarea lui Petro Poroșensko și Vladimir Putin, în prezența cancelarului Angela Merkel și a președintelui francez Francois Hollande. În mod suprinzător, înțelegerea de la Minsk a fost, cel puțin până acum, în linii mari respectată, deși, din când în când, sporadic, mai sunt semnalate diverse incidente, victime umane și violențe izolate. Universitarul clujean Valentin Naumescu, un specialist consacrat în teoria relațiilor internaționale, se declară însă, sceptic față de perspectivele integrării europene ale statelor care compun Parteneriatul Estic începând cu Ucraina și terminând cu Azerbaijdan, în situația în care Rusia va avea câștig de cauză în criza ucraineană. O asemenea ipoteză ar face ca, conceptul de „soft power” să se prăbușească în fața celui de “hard power”, în fond superioritatea militară a statelor. Aceasta desigur, în varianta în care, Acordul Minsk II va eșua.

Armand Goșu, un foarte bun cunoscător al problemei ucrainene, scrie că, ”Printre geopoliticieni există convingerea că viitorul Euro-Asiei se decide acum, în Ucraina. Rusia nu va putea reface imperiul fără Ucraina, spun mulți. Cu atât mai bine, atunci va fi obligată să facă reforme. Cu actualul lider de la Kremlin reformele vor întârzia. Din păcate, Rusia nu are prea mult timp la dispoziție. Virajul Ucrainei spre Occident ar putea trezi Rusia din visurile euro-asiatice. Miza a ce se întâmplă astăzi la Kiev nu e doar Ucraina. E o miză mult mai mare, este chiar Rusia’”.

Capitolul V- CRIZA UCRAINEANĂ ȘI IMPLICAȚIILE SALE ASUPRA ROMÂNIEI

Relațiile diplomatice româno-ucrainene au fost inițiate încă din decembrie 1917 când generalul Constantin Coandă din însărcinarea guvernului român condus de către Ionel I.C. Brătianu a promis susținere guvernului ucrainean, între timp acesta fiind înlăturat de către forțele bolșevice. Reținem existența efemeră a patru forme de entități statale ucrainene: Republica Populară Ucraineană (RPU) noiembrie 1917 – aprilie 1918), Statul Ucrainean condus de hatmanul P. Skoropadski (aprilie-noiembrie 1918), RPU (Directoratul Ucrainei) (noiembrie 1918 – 1921), Republica Populară a Ucrainei Occidentale (1918 – 1919). Guvernul României Regale a încercat să-și acrediteze un reprezentant diplomatic la Kiev, așteptând o inițiativă similară din partea Antantei, care însă n-a venit, întrucât ucrainenii se pregăteau să semneze Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk. În începutul anului 1918 partea ucraineană a acreditat la București Misiune Specială condusă de către T. Galip și E. Holitsynskii, aceștia informându-l la 9 ianuarie pe Brătianu despre intenția Ucrainei de a semna un tratat de pace cu Puterile Centrale. La 9/22 ianuarie 1918 Ucraina și-a declarat independența față de Rusia.Tratatul Ucrainei cu Puterile Centrale a fost semnat la 3 martie 1918. La 5 aprilie 1918 Mikola Galagan a fost acreditat drept reprezentant diplomatic al Republicii Populare Ucrainene pe lângă guvernul român de Iași, având misiunea de a obține recunoașterea diplomatică a acesteia din partea României, inclusiv “consimțământul guvernului român de a trasa frontiere „echitabile” între cele două țări”. În același timp, scrie Vasile Captaru, Mikola Galagan urmă să remită guvernului român o notă de protest față de alipirea Basarabiei la România (27 martie/9 aprilie 1918-D.H.) precum și solicitarea de material militar. Misiunea sa a fost una scurtă, la 29 aprilie 1918, pe fondul unei lovituri de stat de la Kiev, el a fost rechemat în Ucraina. Relațiile româno-ucrainene s-au desfășurat în continuare la nivel de Consulat General cu misiunile specifice (repatrierea prizonierilor de război, transportul de material militar ș.a.). Kievul l-a desemnat pe Corneliu Cebotarenko drept Consul General ad-interim al Ucrainei în România (a se vedea Nota nr. 3036 din 7 iunie 1918 a Ministerului de Externe de la Kiev către guvernul român). Cebotarenko s-a dovedit a fi un diplomat activ, el susținând dezvoltarea relațiilor comerciale cu România, inclusiv îmbunătățirea reprezentării diplomatice a Ucrainei în România prin propunea înființării a opt Consulate: trei în Muntenia (București, Galați, Sulina) și cinci în Moldova (Iași, Dorohoi- birou consular, Chișinău cu birouri consulare la Bălți și Akkermnan/Cetatea Albă). În iunie 1918 au luat ființă trei consulate: Botoșani-colonelul Spiridon Beledțki, Roman- colonelul C Goncearenko și la Chișinău, printre misiunile acestora figurând preluarea și susținerea intereselor etnicilor ucraineni. În iunie 1918 hatmanul Pavlo Skoropadski a solicitat guvernului regal al României să-i cedeze județele Hotin și Cetatea Albă, fapt care a determinat reacția energică a lui C.C. Arion, șeful diplomației române. Încă din septembrie 1918, România a trimis o Misiune economică la Kiev, condusă de către profesorul Constantin Conțescu, care a avut parte de o primire foarte bună din partea autorităților ucrainene, interesate în stabilirea și dezvoltarea relațiilor diplomatice dintre cele două state. Constantin Conțescu a fost autorizat de Ministrul afacerilor străine C. C. Arion să declare în mod oficial că „dorința reînnoită a guvernului ucrainean de a stabili între România și Ucraina relații diplomatice permanente, găsește alături de Guvernul Regal asentimentul cel mai complet și că ideea de a trimite misiuni diplomatice la Iași și la Kyiv poate fi deja considerată ca îndeplinită în totalitate. De asemenea guvernul român așteaptă cu plăcere desemnarea primului reprezentant diplomatic al Ucrainei în România și speră că misiunea diplomatică română provizorie va avea rezultate pozitive și va dobândi în continuare în continuare un caracter permanent’’. La 28 septembrie 1918, Conțescu a fost primit de către hatmanul Pavlo Skoropadski, care i-a împărtășit dorința acestuia ca România să recunoască Ucraina în mod diplomatic. La 26 octombrie 1918 a fost semnat un Acord economic româno-ucrainean valabil până la 1 mai 1919. Încă din 24 octombrie 1918, la Iași a venit o Misiune Diplomatică Ucraineană cu scopul de a notifica guvernului român schimbarea regimului politic din Ucraina, elaborarea unei înțelegeri prealabile între România și Ucraina privind relațiile diplomatice bilaterale, semnarea unui proiect de tratat economic între cele două state. Misiunea ucraineană a fost primită de către generalul Constantin Coandă, la 26 octombrie, care a ținut să-și exprime convingerea că „relațiile diplomatice dintre România și Ucraina vor deveni imediat normale și continuie“. Ucraina era recunoscută de către Turcia, Bulgaria, Elveția, Suedia. Generalul Coandă activase în calitate de șef al Misiunii Militare Române în Rusia și ulterior, a reprezentat guvernul român pe lângă Republica Populară Ucraineană, calitate în care a avut câteva convorbiri cu Oleksandr Șulghin, șeful diplomației ucrainene. La vremea respectivă, Șulghin ia transmis omologului său român, interesul Ucrainei de a contribui la crearea unei confederații împreună cu Rusia. În noiembrie 1918 locului lui Corneliu Cebotarenko a fost luat de către P. Nevodovskii. La 3 noiembrie 1918 Misiunea ucraineană a fost primită la Palatul Regal de către regele Ferdinand I. Suveranul român și-a manifestat susținerea pentru stabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Ucraina, fiind interesat să afle poziția Antantei în această privință. Între timp, în Ucraina s-a instaurat Directoratul (organizat după modelul francez utilizat în timpul Revoluției de la 1789) condus de către Vladimir Vinnicenko și Simeon Petliura. La 25 ianuarie 1919 în România sosește o misiune diplomatică extraordinară ucraineană în frunte cu Georges Gasenko, care era împuternicit de executivul ucrainean să prezinte guvernului român „Nota Directoratului Republicii Populare Ucrainene către toate popoarele și toate guvernele“. Acesta reprezenta interesele guvernului Vladimir Vinnnikenco, pe lângă guvernul regal al României. În semn de protest față de operațiunile Armatei Române în Pocuția, mai-iunie 1919 (colțul sud-Estic al Galiției Istorice-D.H.) acesta a părăsit România. Între timp, Rada Centrală a Ucrainei a protestat față de alipirea Basarabiei față de România, două note de protest fiind transmise guvernului român la 1 și 2 mai 1919. Din 21 iulie 1919 Guvernul ucrainean era reprezentat în România de Misiunea Diplomatică Extraordinară, în frunte cu profesorul Constantin Matzchievici. Principalele direcții de activitate erau: reprezentarea intereselor RPU, stabilirea de relații diplomatice și comerciale intre cele două state, acordarea de ajutor financiar militarilor și civililor ucraineni, refugiați în România, acoperirea “vidului informațional privind RPU”. Misiunea diplomatică a RPU în România și-a suspendat activitatea în 1923, iar C. Mațievici care deținea așa-numitul „pașaport Nansen”, s-a mutat în Cehoslovacia. După dizolvarea Legațiunii, în septembrie 1923, a fost creat Comitetul civic, care se ocupa de imigranții din Ucraina, continuând astfel activitatea diplomaților ucraineni. Oficial, Misiunea Diplomatică Extraordinară a RPU a încetat să existe abia după recunoașterea României de către URSS. Vasile Captaru scrie că, Stabilirea de relații diplomatice oficiale între România și Ucraina nu a fost posibilă în perioada interbelică, atât din cauza situației interne din cele două țări, cât și din Europa, în general. La acestea se adaugă incapacitatea ambelor părți de a rezolva constructiv unele probleme bilaterale. Cu toate acestea, România a fost printre primele țări care în 1917 au recunoscut de facto statalitatea Ucrainei, exprimându-și atat interesul de a dezvolta relații comerciale și economice cu vecinul său, cât și disponibilitatea de a furniza arme și muniție, în schimbul unor produse alimentare.”

Ovidiu Năftăilă, un specialist în problema ucraineană, menționează într-o teză de doctorat consacrată acestei teme, următoarele: „Problema recunoașterii Ucrainei ca stat independent și a stabilirii unor relații diplomatice cu Kievul a constituit o parte integrantă a problemei ucrainene. Deși România nu a confirmat recunoașterea oficială a Ucrainei independente, prin angajarea unui dialog în scopul negocierii unor acte oficiale (un Acord bilateral în domeniul comercial) sau prin tolerarea activității unor misiuni ”diplomatice” care organizau întâlniri la cel mai înalt nivel, autoritățile române și-au asigurat un nivel al dialogului cu partea ucraineană care putea fi ridicat din punct de vedere calitativ. Însă tensiunile care au marcat Actul Unirii precum și opțiunea guvernului hatmanist ucrainean pentru o alianță cu Puterile Centrale au indus un puternic sentiment de reticență față de o agendă sinceră a Ucrainei, orientare care s-a menținut în întreaga perioadă interbelică. Un alt factor inhibitor pentru o proiecție ofensivă a politicii României, prin folosirea mișcării naționale ca instrument pentru securizarea Actului Unirii în raport cu Moscova, l-a reprezentat aplicarea principiul neintervenției în afacerile interne ale URSS. Această opțiune a devenit element de mandat pentru delegația română participantă la negocierile cu sovieticii de la Viena (1924), în baza instrucțiunilor premierului I. Brătianu ”veți insista încă de la început asupra faptului că nu ne-am amestecat și nu ne amestecăm în afacerile interne ale Rusiei și c-am refuzat întotdeauna să intervenim în ajutorul vrăjmașilor ei”.

Integrarea Ucrainei Estice și Sudice în Republica a II-a Polonă și Rusia Sovietică (din 1922) URSS, a pus capăt relațiilor româno-ucrainene interbelice, ele fiind incluse în sfera mai largă a raporturilor bilaterale româno-sovietice. Între 13 decembrie 1918-9 iunie 1934 relațiile româno-sovietice au fost întrerupte unilateral, la inițiativa brutală a Moscovei. Ulterior, după 9 iunie 1934 legăturile româno-sovietice au fost reluate, iar la 26 și 27 iunie 1940 Uniunea Sovietică a adresat două note ultimative Regatului Român solicitându-i cedarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, la care s-a adăugat și ținutul Herța. România a luat parte la războiul împotriva URSS-ului alături de Germania, între 22 iunie 1941-23 august 1944. Ulterior, Tratatul de Pace de la Paris ( 1947) a oficializat revenirea României la frontierele din 1940, țara noastră cedând din nou (oricum aceste teritorii se aflau sub ocupația militară a Armatei Roșii) Basarabia, nordul Bucovinei Istorice și ținutul Herța Uniunii Sovietice. Aceste teritorii au făcut parte din Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, iar din 1991 din Republica Ucraina. Relațiile diplomatice româno-ucrainene au fost stabilite la 2 februarie 1992, ulterior a fost înființată Ambasada României de la Kiev, în locul fostului Consulat General funcțional încă din 1971.

În proximitatea geografică a României, în ultimii ani s-au produs mai multe evoluții precum dezmembrarea unor state constituite pe formule federaliste, au avut loc conflicte cu un puternic substrat politic, etnic și religios, inclusiv recenta anexare a peninsulei Crimeea de către Federația Rusă (martie 2014), conflictele interne din spațiul ucrainean (create și întreținute, se pare, în opinia specialiștilor și analiștilor, chiar de către regimul condus de către Vladimir Putin), în care sunt implicate comunitățile rusofone și ucrainene naționaliste, apariția în Balcani a statului Kosovo (nerecunoscut totuși, în mod oficial și diplomatic de către România), toate aceste mișcări separatiste, generând instabilitate și neliniște la frontierele țării noastre, cu toate că majoritatea acestora – din fericire- sunt ținute sub control. Toate aceste conflicte, dintre care unele au fost menționate succint în rândurile de mai sus, impun și accentuază rolul României de vector de securitate și de stabilitate în regiune. Inițiativele românești- fie că este vorba despre „Sinergia Mării Negre” ș.a. – pleacă de la statutul României de membră a UE și NATO, ținând cont de interesele și obiectivele sale de securitate așa cum au fost ele stabilite și definite în “Strategia Națională de Securitate a României 2015-2019”. Aceasta este centrată pe formula «O Românie puternică în Europa și în lume» reflectând “necesitatea promovării unui concept de securitate națională extinsă”. Într-un mod evident „cadrul major de acțiune în plan extern este dat de Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii, de apartenența la NATO și la Uniunea Europeană”. România “susține și promovează rolul Parteneriatului Estic ca instrument strategic pentru dezvoltarea relațiilor UE cu vecinătatea estică”, luând parte activă la Summit-urile desfășurate la Praga, Varșovia, Vilnius și Riga. Trebuie menționat faptul că, actualul context este „marcat de instabilitate geopolitică și multiple incertitudini”. În Strategia Națională de Securitate a României, 2015-2019, la primul punct al sectiunii „amenințări" sunt menționate „acțiunile destabilizatoare din vecinătatea estică" ale Federației Ruse. În Strategie se mai arată că, "un actor important în spațiul european si euroatlantic este Federația Rusă. Acțiunile acesteia în regiunea Marii Negre, încălcarea normelor de drept international, punerea în discuție a ordinii internationale, conservarea conflictelor înghetate și anexarea Crimeii au readus în atenția NATO atât îndeplinirea misiunii ei fundamentale, apărarea colectivă, cât și validitatea aranjamentelor de securitate încheiate cu Rusia la sfârșitul secolului XX". În capitolul "Mediul de securitate regional" se menționează următoarele: „Federația Rusă încearcă să-și consolideze statutul de putere în plan regional, acțiunile sale afectând stabilitatea regională și parcursul european al Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei". La capitolul „Amenințări" la adresa apărării și securității României:

„Acțiunile destabilizatoare din vecinatatea estică genereaza provocări majore pentru securitatea spațiului euro-atlantic, creand instabilitate regionala si posibile fenomene negative, printre care migrație, criminalitate organizată, însă și afectarea potențialului de dezvoltare economică.

Perpetuarea conflictelor inghetate din regiunea Marii Negre si instabilitatea din Balcanii de Vest creeaza presiuni suplimentare asupra Romaniei. Tensiunile interetnice și dezechilibrele regionale în statele din proximitate pot conduce la declanșarea unor conflicte regionale.

Distorsiunile de pe piețele energetice și proiectele concurente ale unor actori statali sau non – statali afectează eforturile Romaniei de asigurare a unui nivel suficient al securității energetice.

Amenințările cibernetice lansate de entități ostile, statale sau non-statale, asupra infrastructurilor informationale de interes strategic al instituțiilor publice și companiilor, atacurile cibernetice desfășurate de grupări de criminalitate cibernetică sau atacurile cibernetice extremiste lansate de grupuri de hackeri afecteaza direct siguranța națională".

În privința relațiilor româno –ucrainene, reținem faptul că acestea s-au caracterizat dintotdeauna printr-un conținut aparte, reprezentate de către problema importantei minorități românești trăitoare în Ucraina, precum și a minorității ucrainene din România, diversele acorduri și înțelegeri la care cele două state sunt parteneri, existența unui Tratat de bază și bună vecinătate semnat în 1997, rezolvarea amiabilă a unor probleme precum Canalul Bâstroe, sau delimitarea platoului maritim al Mării Negre în zona Insulei Șerpilor (vezi rezoluția Procesului internațional de la Haga), chestiuni legate de micul trafic de frontieră, implicit de sensibilitățile care derivă din moștenirea istorică –identitară și afectivă la care ne-am referit la începutul acestei lucrări. România ajutat umanitar Ucraina în timpul evenimentelor din Crimeea, oferind găzduire unor copii ucraineni în tabere școlare sau a oferit asistență medicală în spitale românești unor răniți în conflictul din estul Ucrainei. În relația cu Ucraina, România a dat sentimentul că s-a aflat într-un ușor contratimp, cel puțin în privința anumitor inițiative („Planul Poroșenko”, lansat de Ucraina la Summit-ul GUAM de la Chișinău). Inițiativele diplomatice ale României vor trebui adecvate în mod constant intereselor sale de securitate regională, precum și calității sale de membră a UE și a NATO. România trebuie să aibă o politică comună cu cea a UE și să încerce să influențeze politica Rusiei de a reacționa favorabil și de a înceta focul în estul Ucrainei.. Traian Băsescu și-a exprimat de multe ori îngrijorarea privind evoluțiile crizei”. Acesta consideră că „este foarte important pentru România extinderea Parteneriatului Strategic cu SUA. De asemenea, fostul președinte a declarat că „susține acțiunile UE și NATO și că este dispus să pună la dispoziție tehnică militară pentru ca armata ucraineană să dețină armament corespunzător”. Politica României în această privință a fost continuată de către președintele Klaus Johannis. Sancțiunile economice impuse Federației Ruse de către Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, reînnoite recent pentru o perioadă de încă șase luni, n-au produs efectele scontate. Atitudinea SUA și UE față de criza ucraineană a apropiat și mai mult România de Polonia, existând teama unor anexări a teritoriilor estice ale Ucrainei, chiar a Transnistriei (avându-se în vedere solicitările liderilor Republicii Transnistrene de alipire la Federația Rusă). Criza din Ucraina afectează în mod direct securitatea maritimă, aeriană și economia României, respectiv relațiile cu statele din zonă, mai ales cu Ucraina, marele nostru vecin. România trebuie să păstreze un dialog permanent cu Kievul, și să-și consolideze propriile mijloace de apărare în cazul izbucnirii unui război ruso-ucrainean. În consecință, România este afectată în mod direct de evenimentele de pe scena ucraineană. Fiind direct interesată în destabilizarea situației, Federația Rusă a susținut, conform surselor avute la îndemână, unele inițiative menite să atragă atenția autorităților ucrainene asupra comunității românești din Regiunea Cernăuți: organizarea unei Adunări care ar fi proclamat „autonomia românilor din Bucovina de Nord”. Anunțul a provocat reacția autorităților, acestea anunțând recent înființarea unei „Brigăzi speciale pentru apărarea Bucovinei”, prin intermediul colonelului ucrainean Viktor Kevljuk (unitatea ar fi condusă de către Vasyl Zubanych, ofițer în Armata Ucrainei, informație care a determinat intervenția diplomatică promptă a Ministerului Român al Afacerilor Externe în sensul solicitării unei explicații oficiale din partea părții ucrainene). Aceste informații trebuie corelate cu evenimentele și datele induse în spațiul public de către agenția rusă de știri TASS, care ar fi transmis că, în „ultimii ani Bucureștiul a accelerat procesul de obținere, în baza unei proceduri simplificate, a cetățeniei române de către locuitori din nordul Bucovinei, aflată astăzi în componența Ucrainei. Spre frontierele estice, către portul Constanța de la Marea Neagră „experții au reperat în repetate rânduri desfășurări de tehnică militară și soldați ai armatei române”, mai scrie agenția de presă rusă oficială”. La 22 septembrie 2015, reprezentanți ai conducerii Ministerului Afacerilor Externe au avut o întrevedere cu Teofil Bauer, ambasadorul Ucrainei la București (acesta fiind din Cernăuți, o vreme îndeplinind chiar funcția de guvernator al Regiunii). Deși lucrurile, în final, au fost clarificate între partea română și partea ucraineană, rămâne prezumția unor resentimente antiromânești manifestate dinspre spațiul fostei Galiții Istorice, teritoriul de Vest al actualei Ucraine (cu centrul la Lviv/ L'viv), recunoscut prin ultranaționalismul și ucrainismul său fervent. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă implicarea Moscovei în orchestrarea acestor acțiuni, Rusia fiind direct interesată în crearea unor disensiuni în relațiile României cu Ucraina. Liderii militari menționați mai sus, sunt fie etnici ruși, fie absolvenți ai unor academii militare din Federația Rusă având legături strânsă cu diverse entități politico-militare ruse. Federația Rusă susține și întreține față de Ucraina o strategie mult diferită față de conflictele clasice, combinând modalități diverse precum epuizarea, teroarea, violența psihologică, atacurile împotriva civililor ș.a., specifice „războiului hibrid”.

1.Ucraina separatistă. Sursa: http://cursdeguvernare.ro/

V.1.Considerații preliminare privind determinarea frontierei româno-ucrainene

Evoluția lumii contemporane caracterizată prin dispariția regimurilor comuniste din Europa, globalizare (în realitate, un fapt de modernitate), integrarea euroatlantică a României impune revalorizarea și regândirea de concepte precum cele de graniță, frontieră, hotar, regiuni transfrontaliere, euroregiuni ș.a. ,,Delimitarea spațiului politic prin frontiere recunoscute și legiferate la nivel internațional reprezintă o condiție esențială în definirea unui stat, indiferent de forma sa de organizare. Dacă la nivelul debutului secolului trecut mai existau la nivel mondial delimitări între state prin „frontieră de tip areal”, în prezent contactul între state a devenit unul direct, prin ,,frontiere liniare”, respectiv prin granițe, cu un traseu exact și bine delimitat pe baza unor principii adoptate, însușite și aplicate de cea mai mare parte a statelor lumii. Frontierele pot contribui la promovarea cooperării, păcii și stabilității în regiune, reprezentând precum în cazul României, un factor de dezvoltare și de stabilitate în regiune. În fond, așa cum scrie Viorica Moisuc, un istoric consacrat în domeniul relațiilor internaționale, ,,Pentru ca statele să trăiască în pace unele lângă altele, trebuie ca ele să-și exercite suveranitatea pe o anumită parte a globului. Acest spațiu trebuie să fie circumscris de limite care se numesc frontiere. Determinarea acestora constituie totodată un drept și o obligație a statelor. Nu se poate imagina teritoriul unui stat fără demarcații clare care să-l separe de alt stat vecin. Există un raport foarte strâns între frontieră și teritoriul pe care-l delimitează. Absența unor frontiere clare supune statul unor permanente conflicte cu vecinii. Din punct de vedere formal, delimitarea domeniului terestru poate avea o bază dublă. Frontierele statelor delimitează posesiuni imemoriale și necontestate. Aceasta apare ca un acord tacit între state. Dar, în cele mai multe cazuri, tratatele sunt cele care stabilesc frontierele. Aceste tratate sunt foarte diverse. Cele mai multe sunt tratatele de pace care reglementează frontierele între state, ele stipulând modificări teritoriale; mai există și convenții speciale aferente, numai pentru determinarea frontierelor, fără ca să fi avut loc vreun război, cum ar fi cedări de teritorii sau modificări de frontiere intervenite de comun acord între părți. Sunt și situații când modificările de frontieră au fost impuse unor state terțe, mai ales când se creează state noi pe cale exclusiv diplomatică. În tratatele de pace care se referă la frontiere, se specifică doar punctele principale de demarcație. Se numește apoi o comisie internațională, formată de obicei din ingineri topografi și ofițeri de stat major ai statelor interesate, cu misiunea de a trasa pe teren frontiere, de a ridica planuri topografice și de a întocmi apoi un proces-verbal de delimitare care se supune guvernelor respective. Noțiunea de frontieră a variat de-a lungul secolelor. La începutul relațiilor între popoare, frontierele erau reprezentate de o fâșie de teren deșert, care nu aparținea nimănui. Așa a fost în antichitate; romanii se protejau contra barbarilor, chinezii contra hunilor, rușii contra tătarilor, austriecii contra turcilor etc. Pe măsură ce a crescut valoarea pământului, aceste fâșii s-au îngustat și au dispărut aproape complet, transformându-se în simple linii de separație între două țări limitrofe. În timpurile moderne s-au constituit „zonele de frontieră”, ele asigură inviolabilitatea liniei frontaliere. Uneori, aceste zone sunt declarate neutre. În legătură cu trasarea frontierelor, există diferite sisteme. Tratatul de pace de la Versailles din 1919 cu Germania a stabilit ca pentru unele părți ale frontierei polono-germane să se procedeze prin plebiscit pentru ca populația să-și exprime opțiunea. La trasarea frontierei bulgare după tratatul de pace de la Berlin din 1878, s-au avut în vedere principiul naționalității majorității locuitorilor din regiune și necesitățile topografice, dar și interese legate de libera circulație în zonă”. Sintagma de frontieră a fost lansată în 1893 de către istoricul american Frederick Jackson Turner, prin intermediul eseului „The Significance of the Frontier in the American History” (Chicago, 12 iulie 1893). Noțiunea de frontieră are sensul de limită teritorială (boundary în lb. engleză) referindu-se la procesul de avansare a unei culturi, civilizații, ideologii, religii, state ș.a. Departe de a fi interpretate într-o manieră strict geografică, frontierele reprezintă fenomene în mișcare, ele reprezentând oportunitatea unor popoare de a-și verifica capacitatea de conservare a propriei lor identități. Frontiera motivează și întreține o gamă complexă de procese culturale, spirituale, politice șa. înțelese într-un sens mai larg drept procese ale frontierei. Modul de reacție al comunităților locale plasate de o parte și de alta a frontierei reprezintă un indicator global pentru capacitatea lor de reacție, în accepția a ceea ce se înțelege prin ripostă la agresiune de orice fel. Treptat, în lumea contemporană sintagma de frontieră și-a îmbunătățit și lărgit în mod constant conținuturile și înțelesurile, procesul frontierei reprezentând nu doar expansiunea unui model demografic, cultural, economic și social, ci mai ales, un fenomen cultural și un ansamblu inconfundabil de procese psihologice și gnoseologice. În cazul frontierelor Europei Estice și Central-Orientale, situația se prezintă drept una foarte complexă, în special datorită zonelor cu populație mixtă. Legătura dintre un stat și o anumită comunitate, impusă de regulă, de o anumită conjunctură social-politică, se fundamentează pe acceptul părților în trasarea coordonatelor geografice respective. Privite din perspectiva prezentului, frontierele Uniunii Europene (din care și România face parte începând cu 1 ianuarie 2007) nu mai sunt „simple linii de delimitare fizică, devenind construcții sociale care interconectează oameni și civilizații. Mai mult decât atât, granițele au fost și sunt dintotdeauna în continuă mișcare, sunt dinamice, schimbându-se neîncetat. În ceea ce privește limitele construcției europene, geografia stabilește doar cadrul natural, însă fundamentale rămân valorile (printre care libertatea, solidaritatea, toleranța, drepturile omului, democrația și domnia legii), acestea determinând granițele adevăratei Europe. Frontierele externe ale U.E. au un dublu rol: din perspectivă națională acestea reprezintă linii de demarcație bazate pe structura etnică, identitatea de limbă și cultură; din perspectivă supranațională pot fi interpretate ca și frontiere care despart două civilizații. Subiectul care trebuie dezbătut este în ce fel se poate evita transformarea frontierei externe orientale a U.E. într-o nouă Cortină de Fier psihologică. Dintr-o perspectivă conservatoare, frontiera de stat este rezultatul unei nevoi de protecție și delimitare, ea marcând sfârșitul suveranității statale. În perioada de dezmembrare a marilor imperii europene și apariție a statelor naționale, chiar dacă Conferința de Pace de la Paris trasează noi frontiere între diferitele regiuni ale Marilor Imperii, delimitând astfel noile state naționale, datorită neîncrederii sau nepriceperii, apar vaste areale cu rol de tampon între diferite suveranități. Aceste areale, viitoare regiuni de frontieră și areale frontaliere, au cel mai adesea un statut periferic în raport cu centrul de putere, devenind cu timpul tot mai deficitare din punct de vedere demografic, economic, infrastructural și cultural. De multe ori, politica promovată de către centru viza slăbirea din punct de vedere structural a acestor regiuni, prin lipsa investițiilor în sectorul căilor de comunicații și transport”. Frontiera reprezintă- așa cum arătam în rândurile de mai sus- mult mai mult decât o simplă limită care delimitează teritoriul unui stat. „Din punct de vedere geografic sau juridic, frontiera delimitează teritoriile unor state. Dar frontiera poate însemna mai mult decât un cadru ce limitează un spațiu. Aici facem distincția între frontiere și granițe. Granițele desemnează o linie ce desparte regiuni distincte; granița e o limită fixă. Frontiera poate să fie reprezentată prin elemente vizibile, dar și prin elemente simbolice ce marchează trecerea de la un stadiu la altul, trecerea de la o categorie la alta, de la o vârstă la alta, poate reflecta apartenența etnică, religioasă etc. Frontiera antrenează diferite procese psihice, sociale, economice. Frontierele au o însemnătate politică, dar și o însemnătate economică, socială și, mai ales, identitară. Atunci putem vorbi despre o sociologie a frontierei, o economie sau o psihologie a frontierei”. În accepția lui Bradley Parker, referitor la granițele structurate pe niveluri, se impune analizarea frontierelor din mai multe perspective: geografică, politică, culturală și demografică.

Dacă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX frontierei s-au suprapus pe regiuni etnice/state naționale, în zilele noastre se manifestă tendința de a recrea regiuni multiculturale sau multinaționale. Revenind la secolul XX, reținem realitatea incontestabilă a faptului că frontiera interbelică stabilită între Regatul Român și Republica a II-a Polonă, a contribuit și întreținut la dezvoltarea relațiilor economice, militare, culturale și confesionale dintre cele două state, într-un context multicultural și multietnic reprezentat de comunitățile de români, ucraineni și evrei trăitoare de o parte și de cealaltă a frontierei.Două lumi cu identități culturale, confesionale, economice și etno-naționale aparte s-au regăsit și s-au completat reciproc, prin intermediul frontierei comune într-un spațiu caracterizat prin elementele specifice arealului central-european. Complexitatea întregii situații etno-confesionale peste care s-au suprapus interesele geopolitice ale Europei Versaillese, a impus și reținut analiza atentă și profundă din partea Înaltelor Puteri Aliate și Asociate.

La 1 septembrie 1939 trupele germane au invadat Polonia iar la 17 septembrie Armata Roșie a ocupat 52% din restul spațiului polon, preluând controlul asupra regiunilor răsăritene și ajungând la frontiera cu România. În perioada interbelică, securitatea frontierei de nord a României s-a întemeiat pe interesul comun cu cel al Republicii a II-a Polone față de un eventual atac sovietic. Apartenența Basarabiei la România împiedica de asemenea, contactul direct al Bucovinei cu Uniunea Sovietică în nord- est. Ocuparea de către Uniunea Sovietică a Galiției a reconsiderat întreaga geopolitică regională, vulnerabilizând apărarea Bucovinei, întrucât ,,părțile superioare ale răurilor Prut și Nistru, ca și întinderea spre nord a căii ferate principale ce traversa de la nord la sud, au intrat în mânile Armatei Roșii”. Partea de nord a Bucovinei la care s-a adăugat Ținutul Herța și întreaga Basarabie au fost cedate de Regatul Român Uniunii Sovietice drept urmare a ultimatumului adresat de aceasta guvernului regal român la 26 iunie 1940. Notele ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940 au survenit după semnarea de către Franța (22 iunie) a armistițiului cu Germania. Uniunea Sovietică a răpit României un teritoriu de 50. 762 km2 și un număr de de aproximativ 3.915.000 locuitori. Prin obținerea celor două județe nordice, Cernăuți și Storojineț, a fîșiei nordice a județului Rădăuți și a capătului nord-vestic al județului Dorohoi (luat de la Moldova) Uniunea Sovietică a inclus în interiorul frontierelor sale aproape întreaga populație vorbitoare de limbă ucraineană din Bucovina. Excepția a fost reprezentată de colțul sud-vestic al județului Rădăuți și partea nord-vestică a județului Câmpulung. Ulterior, între 1941–1944 teritoriile cedate de către Regatul Român Uniunii Sovietice au fost recuperate de către Armata Română, însă la 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay din Paris, Marile Puteri au recunoscut revenirea acestora în cadrul URSS-ului prin semnarea unui Tratat cu România. În legătură cu acest aspect, Viorica Moisuc scrie că „Protocolul adițional secret germano-sovietic din 23 august 1939 a fost lovit de nulitate juridică de la bun început, deoarece se referea la achiziții teritoriale făcute prin forță, dar s-a perpetuat, prin consecințele sale, până azi. De exemplu, frontiera pe Prut între România și Ucraina de azi (URSS în trecut) a fost stabilită prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, în următorii termeni: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. (Art. 1, Partea I-a) ”. Prin acest mod de acțiune, dominat de dreptul forței și de aranjamente internaționale străine spiritului Versailles, partea de nord a Bucovinei Istorice și frontiera româno-polonă au fost pierdute. Determinarea frontierei dintre România și Ucraina a reprezentat un proces complex, determinat de către realitățile geopolitice specifice sfârșitului Marelui Război, ulteior, căderii regimurilor comuniste și destrămării fostei Uniunii Sovietice (1991). După cum am arătat în capitolele anterioare, Republica Ucraina a preluat in corpore teritoriile românești adjudecate de la defuncta URSS care le răpise Regatului Român prin cele două note ultimative din 26 și 27 iunie 1940, reluate între 27 iulie 1941 – 23 august 1944 și cedate din nou prin intermediul Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Suplimentar, guvernul procomunist al României a mai cedat Uniunii Sovietice în semn de prietenie, insulele Maican, Limba, Dalerul Mare și Dalerul Mic. Astfel, România a dobândit frontiere cu Uniunea Sovietică și apoi cu Ucraina (1991) în plan terestru, fluvial și maritim. Realitățile acestor frontiere a presupus un întreg complex de activități specifice dezvoltate în baza legislației internaționale în domeniu și în virtutea unor acorduri și tratate bilaterale la care România și Ucraina au fost și sunt părți semnatare. România a susținut dintotdeauna existența unui stat ucrainean democratic și cultivarea unor relații corecte cu acesta. Încă din 1961 între România și Ucraina a funcționat un tratat româno-sovietic cu privire la regimul frontierei comune, a cărui valabilitate s-a prelungit până iulie 1990. După 1990, România și-a construit o strategie de aderare la structurile euro-atlantice, parcurs din care a făcut parte negocierea și în final, semnarea unui Tratat de Bună Vecinătate și de Cooperare cu Ucraina (semnat la 2 iunie 1997 de către președintele Emil Constantinescu și omologul său ucrainean Leonid Kucima). Dezbaterea Tratatului în Parlament, în vederea ratificării sale, a produs dezbateri emoționale, în contextul cărora unii deputați au criticat inițiativa guvernului român. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, Adrian Severin, Ministru de Externe, a îndemnat parlamentarii în vederea ratificării Tratatului, pentru „a nu se confirma teza unor neprieteni ai României, care susțin că România este o țară iredentistă”. Deputatul Victor Boștinaru, în calitate de raportor al Comisiei de politică externă a Camerei, a prezentat Raportul în care a subliniat că, Tratatul “a stabilit condiții clare pentru delimitarea platoului continental și a zonei exclusive, de data aceasta conform tuturor regulilor din dreptul mării și s-a convenit asupra nemilitarizării Insulei Șerpilor și s-au identificat formulele prin care să se considere aceasta ca o insulă nelocuită”. În calitate de deputat PNL, Constantin Rădulescu-Zoner a apreciat inițiativa încheierii Tratatului, care în opinia sa, „asigura atât securitatea României pe plan extern, cât și interesele fraților de peste Prut”. O poziționare ostilă a venit din partea deputatului Sever Meșca, PMR, care interpreta înființarea Euroregiunilor cu Ucraina drept o revenire la modelul Valev lansat în anii 60, prin care se propunea crearea unor regiuni de dezvoltare economică care să cuprinde regiuni din statele învecinate, încălcându-se astfel suveranitatea acestora. În viziunea parlamentarilor PDSR actualul PSD, prin vocea deputatului Ioan Mircea Pașcu, Tratatul de bază dintre România și Ucraina “nu putea ocoli condamnarea pactului Molotov-Ribbentrop și a consecințelor sale, ca un act abuziv de rapt teritorial, insistând asupra necesității unei schimbări radicale în ceea ce privește statutul minorității românești din Ucraina, astfel încât să fie garantate și respectate efectiv drepturile acesteia, a identități sale specifice”. În același timp, deputatul PDSR a recomandat guvernului „să urgenteze negocierile cu Ucraina pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, ținând seama și de problema Insulei Șerpilor, precum și cele referitoare la regimul frontierei de stat pe Brațul Chilia, de natură să permită liberul pasaj pe acest braț’’. O poziție favorabilă din partea Grupului Parlamentar Smaranda Dobrescu, care a declarat că, „problema Tratatului cu Ucraina trebuia privită cu fără patimă și resentimente, numai din punctul de vedere al României de astăzi și al românilor din afara granițelor actuale, respectiv de pe teritoriul Ucrainei, așa cum este el delimitat în prezent”. În final, Tratatul de bază româno-ucrainean a fost ratificat de către Camera Deputaților cu 165 de voturi pentru, 92 împotrivă și o abținere. Tratatul a fost semnat la Constanța la 2 iunie 1997, alături de un Acord Conex. Dincolo de dezbaterile care au avut loc cadrul acestui Tratat, astăzi el se află în vigoare, reprezentând un document esențial care reglementează în manieră diplomatică, internațională, bilaterală, relațiile dintre România și Ucraina. În privința delimitării platoului maritim negocierile comune desfășurate între 1966-1989 n-au dus la un rezultat clar, astfel încât această problemă a fost reluată după 1990, între România și Ucraina, moștenitoare a unor teritorii românești luate prin forță de către URSS în 1940. România a dat dovadă de rațiune, considerându-se că Ucraina era un deținător de bona fidae al acestor teritorii. Desigur, anumite cercuri, asociații, grupări, formațiuni politice sau civice împărtășesc opinii și poziții diferite în aceste probleme. În 2009 problema delimitării platoului maritim al Mării Negre a fost lămurită prin decizia Curții Internaționale de la Haga, echipa României condusă de către diplomatul de carieră Bogdan Aurescu având o prestație excepțională. Începând cu anul 2001 Ucraina a inițiat construirea canalului Bâstroe, un proiect concurențial canalului Dunăre-Marea Neagră, cu efecte negative asupra mediului înconjurător. Este vorba de încălcarea de către partea ucraineană a unor Convenții internaționale de protejare a mediului înconjurător semnate la Bonn, Espoo, Ramsar, Berna, Aarhus, printre acestea regăsindu-se și Convenția de Protejare a Dunării. În 2006 Ucraina a reluat după o perioadă de întrerupere, a lucrările la Canalul Bâstroe pe porțiune situată în administrarea guvernului ucrainean. Însă relațiile româno-ucrainene au continuat să se dezvolte, cele din plan diplomatic fiind completate de legăturile economice, culturale, sportive, educaționale bilaterale. Parcursul euroatlantic al României precum și inițativele similare ale statului ucrainean n-au fost niciodată privite cu multă simpatie de către Moscova, aceasta intervenind periodic prin diferite metode încercând să distorsioneze conținutul unor relații normale determinate de vecinătatea apropiată, de existența minorităților naționale ș.a. În 2012, la împlinirea a 20 de ani de relații diplomatice româno-ucrainene, Bogdan Aurescu, pe atunci secretar de stat în cadrul AMAE, a declarat că, „Ucraina este, din punct de vedere geografic, cel mai mare vecin al României și are o importanță deosebită în ecuația stabilității și securității regionale și europene. Ca stat membru UE și NATO (frontiera noastră comună este totodată frontiera UE și a NATO), România a sprijinit și sprijină într-un mod ferm și consecvent, aspirațiile europene ale Ucrainei și este direct interesată de continuarea parcursului ei european și a reformelor democratice. Ansamblul raporturilor româno-ucrainene cuprinde domenii vaste și variate de interacțiune, dialogul politic bilateral fiind completat cu dosare precum: integrarea europeană a Ucrainei, protecția minorităților naționale la standarde europene, intensificarea cooperării regionale și transfrontaliere, soluționarea durabilă a conflictelor înghețate”. România susține implicarea Ucrainei în cadrul programelor regionale precum Parteneriatul Estic, SUERD, Sinergia Mării Negre, OCEMN.

2.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

3.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

4.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

5.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

6.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

7.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

8.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

9.Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

10.Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ.Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_%C8%98erpilor#/media/File:ICJ_Romania_vs._Ukraine.svg

V.2. Comunitatea românească din Ucraina: implicații și evoluții în dinamica crizei

În Republica Ucraina trăiește o importantă comunitate românească, răspândită în Regiunea Cernăuți, Raionul Noua Sulița, Odessa, Transcarpatia, Cahul, Ismail și Bolgrad. Parte inseparabilă a Istoriei Românilor, această comunitate românească are o vechime apreciabilă în zonele în care trăiesc acum, acest lucru fiind ilustrat de numeroase documente, lucrări monografice publicate între timp ș.a. Evoluția acestei comunități care în procentele oficiale realizate de către autoritățile ucrainene deține o pondere de 0,3 % din totalul populației Republicii Ucraina, interesează și preocupă în mod absolut firesc, România în calitate de stat – mamă. În opinia unui reputat specialist în materie, Lucian Baltașiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice (CESPE) al Academiei Române, comunitățile istorice și diaspora îndeplinesc simultan o importantă funcție geopolitică și geoeconomică care se distribuie pe cinci paliere esențiale:

„ Identitar – comunitățile istorice și diaspora sunt depozitare ale etnicității românești străvechi/contemporane; diaspora și o parte din românii din comunitățile istorice sunt chiar parte a statalității românești prin calitatea de cetățean român.

2.      Factor de producție prin capital (românii din diaspora procură României sume echivalente cu investițiile străine directe), muncă (calificare), influență (prin intermediul comunităților istorice – punte europeană între România și alte state; prin diaspora istorică – element de lobby)

3.       Element de coeziune europeană prin răspândirea lor transfrontalieră și interegională, în special în statele din Estul Europei.

4.        Comunitățile istorice și Diaspora sunt răspândite pe direcțiile de manifestare ale marilor linii de forță geopolitică din Europa.

5.       Conferă spațialitate politicii externe în Europa de Est și Sud-Est: România nu trebuie să-și caute interese și pretexte de acțiune.

Cu alte cuvinte, românii din afara frontierelor sunt factor de putere și, în consecință, trebuie să fie luați în calcul în orice discuție care ia în discuție tema securității naționale”.

În rândurile de mai jos mă voi referi la unele dintre declarațiile asumate de către titularii Ministerului Afacerilor Externe de la București în problema comunității românești din Ucraina. Interesați în mod fundamental în păstrarea identității lor etnice și confesionale, în cultivarea limbii materne, a educației și garantării drepturilor lor identitare, retrocedarea proprietăților confiscate de către statul totalitar comunist, menținerea rețelei de învățământ în limba maternă, înființarea unor entități specifice preocupărilor de cultivare a tradițiilor, obiceiurilor, culturii și ethosului național, românii din Ucraina sunt confruntați la fel ca celelalte comunități etni-confesionale cu perspectiva ucrainizării/asimilării. Acest fenomen este unul foarte complex și delicat și se explică prin renunțarea tacită, benevolă la limba maternă în favoarea limbii oficiale, prin introducerea limbii ucrainene în școlile cu predare în limba română din zonele în care românii sunt majoritari, reducerea emisiunilor radio și TV în limba maternă, impunerea predării suplimentare a unor obiecte în limba ucraineană ș.a. Există inițiative mai vechi, elaborate la nivel central, precum Proiectul Bazelor conceptuale privind limbile minorităților naționale din Ucraina (1997), Concepția învățământului pentru minoritățile naționale din Ucraina (1998) care prevedeau într-un mod fără echivoc, că, “în școlile cu limba de predare a minorităților naționale, începând cu clasa a IV-a, se instituie învățământul bilingv sau trecerea treptată la predarea tuturor disciplinelor în limba ucraineană”, Proiectul noii Legi privind dezvoltarea și folosirea limbilor în Ucraina (ianuarie 1999) care prevedea că, “ Limba întrunirilor societăților naționale de cultură și a organelor de conducere este limba de stat sau, alături de aceasta, limba respective minorități naționale.” Fenomenul este desigur cu mult mai complicat decât pare a fi, privit din afară, el fiind susținut printre altele și prin inventarea unei identități moldovenești, inițiativa în sine, fiind una relativ veche, ea fiind lansată încă din vremea regimulului sovietic. Admiterea Republicii Ucraina în Consiliul Europei (vezi Recomandarea 190/1995 a instituției europene) s-a făcut și în baza asumării respectării drepturilor omului respectiv ale minorităților naționale. Mai mult, Ucraina s-a angajat prin intermediul Tratatului de bază (1997) să respecte drepturile minorității românești, implicit prevederile Recomandării 1201 asumate în momentul admiterii sale în Consiliul Europei. Atât Bucureștiul cât și Kievul recunosc că, minoritatea română din Ucraina și respectiv, minoritatea ucraineană din România, reprezintă piloni de bază în dezvoltarea bilaterală cultural-spirituală. La împlinirea a două decenii de relații bilaterale româno-ucrainene s-a spus că, „Astfel, prin încheierea tratatelor menționate (Tratatul de bună vecinătate și colaborare, Tratatul privind regimul frontierei de stat-D.H.), fundamentale pentru relațiile interstatale, ambele țări au demonstrat un exemplu de înaltă responsabilitate istorică atât fața de popoarele lor, cât și fața de procesele de edificare și consolidare a arhitecturii regionale și europene pentru pace, securitate, stabilitate și colaborare.” S-a menționat faptul că, lichidarea moștenirii dureroase a trecutului reprezintă o premisă certă a dezvoltării relațiilor prietenești, România și Ucraina implicându-se în mod activ în procesele de consolidare a unei arhitecturi regionale și europene pentru pace, securitate, stabilitate și colaborare. În 1998 a fost constituită Comisia interguvernamentală româno-ucraineană pentru probleme de minorități naționale. Cristian Diaconescu, șeful diplomației române și respectiv, Kostiantyn Gryshcenko, șeful diplomației ucrainene, au identificat, ”similarități în orientările strategice și largi posibilități ale ambelor țări în contextul bilateral și internațional ne permit să privim cu optimism la viitorul Ucrainei și României într -o Europă unită”. Una dintre problemele delicate intervenite în viața comunității românești din Ucraina o reprezintă inventarea unei comunități noi care se autodefinește drept “moldovenească”, folosind aceeași limbă, tradiții, simbolistică, specifică etnicilor români. În recensămintele oficiale ucrainene, românii apar adesea trecuți la rubrici diferite care poartă etnonime derutante precum cele de „moldovean”, „bielorus’, „ucrainean”, „rus” și desigur „român”. În baza recensământului oficial al Republicii Ucraina din 5 decembrie 2001, aflăm că, moldovenii se ridicau în cifre la 258, 6 000 persoane (0,5%) din totalul populației, iar românii atingeau cifra de 151, 0 000 persoane (0,3%). În regiunea Transcarpatică (reședința la Ujjgorod) românii s-au regăsit în recensăminte 32 152 persoane (2,56 %) alături de 516 persoane care s-au autoidentificat drept moldoveni. Datele recensământului indică pentru regiunea Odessa, un număr de 123 751 persoane care s-au declarat a fi de etnie moldovenească (5,04 %). În Regiunea Cernăuți au fost identificați un număr de 114, 6 000 persoane de etnie română (12,5%), iar moldovenii 67, 2 000 persoane (7,3%). Numărul etnicilor români este unul foarte ridicat în raioanele Herța, Hliboca, Storojineț și Noua Sulița. Pe de altă parte, există un număr foarte mare de organizații, societăți și asociații fondate de către etnicii români din Ucraina în domenii variate, care nu manifestă întotdeauna sentimentul aderării la un proiect identitar comun. Dintre acestea menționăm „Societatea Eminescu” din Cernăuți înființată în 1989, „Cercul cultural Arboroasa’’ înființată de către intelectualul Dumitru Covalciuc care grupa profesorii de istorie din zonă ș.a. În 1991 au fost întemeiate mai multe organizații precum „Societatea Științifico-Pedagogică republicană Aron Pumnul’ condusă de către universitarul Aurel Constantinovici, „Societatea Cultural-Bisericească Mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici’’-președinte preotul Mihai Ivasiuc, „Societatea românilor (moldovenilor)’’ din regiunea Cernăuți- victime ale represiunii staliniste Golgota condusă de către Petru Grior, „Societatea Doamnelor Române din regiunea Cernăuți”-președinte Victoria Ivasiuc, „Alianța Creștin –Democrată a Românilor din Ucraina”’, președinte doctorul Constantin Olaru.Pe fondul diverselor regrupări, dezbateri și reconfigurări de interese au mai fost înființate „Tricolorul’’-organizația veteranilor români din cel de al doilea război mondial, președinte Gheorghe Pavel, „Liga Tineretului Român Junimea”, președinte Liviu Rusu, „Societatea Medicilor Români Isidor Bodea”-președinte doctorul Ion Broască, „Societatea Ecologică și Gospodărească Stejarul’’ din Cernăuți, președinte Ion Voronca, „Fundația Culturală de Binefacere Casa Limbii Române’’, directorul poetul și jurnalistul Vasile Tărâțeanu, „Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale”, condus de către deputatul Ion Popescu și prof. Aurica Bojescu. La 5 martie 2005 s-a încercat –fără succes- unificarea organizațiilor românilor din Ucraina sub cupola unei Uniuni Interregionale Comunitatea Românească din Ucraina. La Apșa de jos din regiunea Transcarpatică a apărut încă din 22 octombrie 1989 „Societatea socio-culturală a românilor din Transcarpatia George Coșbuc’ condusă de către Ion Mihalca. În 2000 au fost puse bazele unui ONG sub denumirea de „Asociația socio-culturală a românilor din Transcarpatia Ioan Mihaly de Apșa” sub conducerea lui Vasile Iovdi. În 2003 la Ujgorod a apărut „Societatea Tineretului Român Mihai Eminescu” condusă de către Ion Bococi. În regiunea Odessa moldovenii sunt structurați în diverse filiale ale „Alianței Creștin –Democrate a Românilor din Ucraina”-ACDR. Sentimentul identitar este unul puternic la românii din Ucraina, fiind cultivat cu multă stăruință încă din anii stalinismului, când mulți au fost deportați, închiși, uciși, prigoniți, urmăriți, terorizați. În relațiile oficiale dintre România și Ucraina comunitatea românească ocupă un loc important, figurând pe agenda de lucru a Consulatelor românești din Cernăuți și Odessa, implicit a Ambasadei României din Kiev. “Ministrul de externe al Ucrainei Pavlo Klimkin l-a asigurat pe omologul său român Bogdan Aurescu că autoritățile de la Kiev caută o soluție pentru problema restricțiilor de intrare în Ucraina de care s-au lovit mai mulți cetățeni români. Ultimul caz este fostul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc, care deține și cetățenia română și căruia i s-a interzis pe 9 mai intrarea în Ucraina.  Klimkin și Aurescu s-au întâlnit în Turcia, pe marginea reuniunii NATO-Ucraina. Potrivit Mediafax, ministrul de externe român a precizat că aceste interdicții nu corespund cu noua calitate a relațiilor româno-ucrainene, mai ales că în contextul actualei crize din estul Ucrainei, România sprijină ferm și sincer integritatea teritorială a Ucrainei”. Interesați în păstrarea identității naționale, românii din Ucraina s-au implicat în dinamica jocurilor politice/alegerile locale, regionale, parlamentare și prezidențiale candidând pe liste proprii sau ale unor partide politice ucrainene precum Blocul (Uniunea Panucraineană „Patria"- cunoscută mai ales, sub sintagma de „Batkivșcina") Iuliei Timoșenko, susținut puternic de către regiunile vestice ale Ucrainei, pro-occidentale, însă cu un discurs perceput drept unul naționalist în problemele comunităților românești. Mecanismul obiectiv care poate răspunde la întrebările privind solicitările românilor din Ucraina, dar și ale ucrainenilor din România, este Comisia mixtă Interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor minorităților naționale. România dorește convocarea Comisiei Mixte Interguvernamentale româno-ucrainene pe problemele minorităților din cele două țări, cu punerea în discuție a tuturor elementelor care privesc statutul și tratamentul minorității românești din Ucraina. În dialogul cu partea ucraineană am arătat, de fiecare dată, tratamentul de care se bucură minoritatea ucraineană din România sub aspect lingvistic, educațional, cultural, mediu asociativ sau reprezentare politică. Minoritatea ucraineană este parte a istoriei României și aceste aspecte sunt asumate de societatea românească. Ne dorim ca românii din Ucraina să se bucure de un tratament "în oglindă", cu păstrarea proporționalității mărimii celor două comunități. Anterior, o bună parte a românilor din Regiunea Cernăuți au susținut efectiv și desigur, în mod oficial, formațiunile și grupările politice proeuropene care l-au adus la putere pe Viktor Yuscenko, în cadrul a ceea ce s-a numit „revoluția portocalie" a Ucrainei. Ulterior, pe fondul scandalurile politice interne și a rapidei decredibilizăria regimului Yuscenko, o parte a românilor din zona Cernăuți, conduși de către poetul și academicianul Vasile Tărâțeanu, s-a orientat spre formațiunea politică cunoscută sub numele de Partidul Regiunilor condusă de către fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici (2010-2014). Astfe, etnicii români au obținut mandate de deputați în Rada Regională (echivalentul administrativ al Consiliului Județean din România-D.H.) precum și în Rada Supremă de la Kiev, în persoana deputatului Ioan Popescu. Limba română a devenit în mod oficial o limbă recunoscută la nivel regional, o limbă minoritară cu toate drepturile derivate din acest statut. După înlăturarea regimului Viktor Yanukovici, comunitățile românești s-au reorientat spre susținerea Blocului „Petro Poroșenko”, denumirea formațiunii politice care l-a susținut pe actualul președinte al Ucrainei în timpul alegerilor prezidențiale din 2014. Poroșenko a obținut un număr semnificativ de voturi din partea românilor din Regiunea Cernăuți, Odessa și Transcarpatia. În felul acesta, voturile comunităților românești și-au demonstrat valoarea în cadrul alegerilor prezidențiale ucrainene.

11.Sursa: www.geopolitic.ro

Problema comunităților românești din Ucraina a redevenit rapid un subiect care a reținut atenția opiniei publice ucrainene odată cu anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă. Autoritățile ucrainene au decis recrutarea de militari care să lupte în regiunile din Estul Ucrainei: Luhansk și Donețk. Această măsură a provocat un val de îngrijorare printre etnicii români, cu atât mai mult cu cât s-a observat o preferință a autorităților spre recrutarea tinerilor de etnie română. Refuzul unora și organizarea unor proteste publice ale unor comunități românești (Herța, spre exemplu) au determinat adoptarea la 24 iulie 2014, a unor poziții dure din partea autorităților față de comunitatea românească, în frunte cu Roman Vanzuriak, guvernatorul în exercițiu al Regiunii Cernăuți.

12.Sursa: www.geopolitic.ro

13.Sursa: www.geopolitic.ro

14.Sursa: www.geopolitic.ro

În timp, problemele specifice comunităților românești din Regiunea Cernăuți, Regiunea Transcarpatia/Zakarpatia (Maramureșul Istoric) și Regiunea Odessa au determinat numeroase discuții, întâlniri și dezbateri reciproce concretizate în adoptarea unor decizii referitoare la asumarea de către partea ucraineană a unor texte oficiale referitoare la respectarea drepturilor identitare ale românilor (înființarea/reînființarea de școli, de clase/grupe cu predare în limba maternă, inclusiv la Universitatea „Yurii Fedkowicz” din Cernăuți unde funcționează o catedră de limbă română, asigurarea de material didactic, burse de studiu la instituții de învățământ din România ș.a.). România a adoptat o legislație europeană în domeniul protecției minorităților naționale, astfel încât cei 62.000 de etnici ucraineni trăitori în țara noastră (concentrați preponderent în județele Suceava, Botoșani, Timiș, Maramureș, Tulcea, Constanța ș.a.) au dreptul de a studia în limba maternă (inclusiv la nivelul învățământului liceal- la Siret, în județul Suceava funcționează o clasă cu predare în limba ucraineană în cadrul Colegiului „Lațcu Vodă”, iar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, funcționează o linie de studiu în limba ucraineană).

Analizând problematica minorității române și ucrainene în oglindă, așa cum menționa Bogdan Aurescu, fostul ministru român de Externe, menționîm Faptul că, etnicii ucraineni din România sunt reprezentați în Camera Deputaților de către un deputat (în prezent, mandatul este exercitat de către avocatul Ioan Marocico). Comunitățile românești din Ucraina sunt organizate în 24 de organizații (Societatea „Mihai Eminescu”, Cernăuți, „Asociația Științifică Dragoș Vodă”, ș.a.) conduse de către lideri precum Arcadie Opaiț, Vasile Tărâțeanu, Ilie Popescu, Vasile Bâcu, Octavian Bivolaru, Nicolae Șapcă ș.a.). Evident, principiul reciprocității invocat adesea de către partea ucraineană în cadrul diverselor întâlniri bilaterale este respectat, însă trebuie de precizat faptul că, în Ucraina trăiesc aproximativ un milion de români, în timp ce în România sunt înregistrate în mod oficial, doar aproximativ 35. 000 de persoane. O altă sensibilitate din evoluția relațiilor bilaterale româno-ucrainene a reprezentat-o problema delimitării platoului continental al Mării Negre, finalizată prin procesul istoric de la Haga, în cazul Insulei Șerpilor.

CONCLUZII

Geopolitica României este în mod direct și strâns legată de evoluția spațiului ucrainean, unde trăiește o importantă comunitate românească. Statul român este membru UE și al NATO dezvoltând un interes aparte, special față de prezervarea intereselor identitare ale etnicilor români trăitori în Ucraina, fiind prin urmare, direct interesată de consolidarea unui stat de drept, funcțional care să asigure și să respecte drepturile minorităților naționale de pe teritoriul acesteia. Relația României cu Ucraina, implică logic precum și în mod natural, considerații geopolitice profunde: securizarea frontierelor estice ale Uniunii Europene, gestionarea multiplelor fațete care decurg din contrabanda transfrontalieră, traficul cu migranți din spațiul asiatic și extracomunitar, asigurarea în același timp, a legăturilor firești dintre comunitățile românești trăitoare de o parte și de alta a frontierei, încurajarea prin intermediul unor proiecte susținute în comun cu U. E. și S.U.A., de integrare treptată a Ucrainei în structurile euroatlantice, consolidarea statutului de vector regional al României (alături de Polonia), de stabilitate și securitate.

Criza din Ucraina s-a aflat în permanență în atenția factorilor decizionali de la București, indiferent de opțiunile politice ale acestora, altfel spus, securitatea națională a României reprezentând un obiectiv esențial, de un consens clar între toate forțele politice interne. „În ceea ce privește evaluarea consecințelor crizei din Ucraina, membrii Consiliului Suprem de Apărare al Țării au concluzionat că aceasta afectează domenii de interes strategic ale României, precum securitatea maritimă și aeriană, economică, amenințări asimetrice, dar și dimensiunea politică a relațiilor României cu statele din regiune, pe de o parte, și cu Rusia, pe de alta”, se arată în comunicatul Administrației Prezidențiale, remis după ședința CSAT, imediat după declanșarea crizei ucrainene. Evident, la distanță de aproape un an, constatăm că evenimentele din Ucraina se îndreaptă spre o desfășurare complexă și de durată. În opinia analistului Constantin Degeratu, Rusia urmărește “preluarea controlului pozițiilor sale dominante asupra Mării Negre și a Mării Baltice, fragmentarea, anarhizarea și transformarea Ucrainei într-un conflict de lungă durată”, golirea de conținut a Parteneriatului acesteia cu NATO, compromiterea alianței nord atlantice ca principala organizație de apărare colectivă în Estul Europei. Degeratu identifică și un plan maximal al acțiunilor ruse, care derivă din teoriile geopolitice ale spațiului vital din sfera școlilor geopolitice naziste și bolșevice, care includ desprinderea de sub autoritatea Ucrainei a regiunii Odessa, a Basarabiei Istorice, a Insulei Șerpilor, fie prin autonomizarea lor fie prin includerea lor efectivă în cadrul Federației Ruse. S-ar ajunge astfel-menționează Degeratu- la preluarea controlului asupra spațiului pontic, realizându-se astfel contraponderea la controlul exercitat în Marea Neagră de către Turcia, stat membru al NATO. Rusia ar putea disloca în Crimeea rachete tip Iskander cu rază medie de acțiune ( cu o bătaie de 499 km), la o distanță de 250-300 km de Dobrogea. România are în acest context strategic, rolul de pivot al NATO pe flancul sudic (alături de Bulgaria, Ungaria, Croația, Albania, Grecia, Turcia). România trebuie să reacționeze –la nevoie extrem de rapid- pentru a descuraja și contracara efectiv orice tip de acțiune militară venită din partea Federația Rusă. Desigur (în virtutea art. 5 al NATO) împreună cu celelalte state menționate în rândurile de mai sus. România trebuie treacă – în baza principiului voluntariatului- la creșterea forțelor militare active, reorganizarea și intensificarea pregătirii rezervei, măsuri de apărare al teritoriului său aerian simultan cu cel al Bulgariei, Poloniei, statelor baltice, Ungariei și Slovaciei de către NATO, dislocarea unor capacități de aviașie și apărare antiaeriană pe termen lung pe teritoriul românesc, transferarea de către Franța două nave de tip Mistral în porturi din România și Bulgaria (cu respectarea Convenției de la Montreux, 1936). Concepte precum „Pooling and Sharing” sau „Smart Defence”, se impun a fi valorizate. Criza ucraineană afectează în mod direct și statutul internațional al României. O Ucraină stabilă și democratică, servește în egală măsură, României, Republicii Moldova și într-un mod evident stabilității și securității întregii regiuni.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE

1. INEDITE :

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe – București (A.M.A.E.): fondurile: Dosare Speciale, Partea I-a. Relații cu U.R.S.S. și Ucraina Sovietică, vol. 35.

Arhivele Naționale Istorice Centrale – București (A.N.I.C.): fond Președinția Consiliului de Miniștri; fond Direcția Generală a Siguranței Naționale; fond Inspectoratul General al Jandarmeriei.

2. EDITE

Buzatu Gh., Acatrinei, Stela, Onișor Daniel, Dumitrescu, Horia, România în ecuația războiului și păcii (1939–1947). Studii și documente, Vol. I–II, Iași, Tipo Moldova, 2009

Dașcovici, Nicolae, Interesele și drepturile României în texte de drept internațional public, Iași, 1936

Documente străine despre Basarabia și Bucovina 1918–1944. Selecția documentelor și studiu introductiv de Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, București, Editura Vremea, 2003

Fundația Europeană Titulescu, Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și Documente, Volumul I, 1859–1919, ediție îngrijtă de Ion Mamina, Gheorghe Neacșu, George G. Potra, București ,2004

Fundația Europeană Titulescu, Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan, O restituire foto-documentară realizată de George G. Potra, Cristina Păiușan și Dumitru Preda, Cuvânt înainte de Adrian Năstase, București, 2002

Protest of the Ukrainian Republic to the United States Against the Delivery of Eastern Galicia to Polish Domination, Washington, D.C. Published by Friends of Ukraine, D.C. 1919

Relații româno-sovietice. Documente. (1917–1934),vol. I, redactor responsabil Dumitru Preda, București, Editura Enciclopedică, 1999

Relațiile internaționale reflectate în dezbaterile Parlamentului României 1862– 2010, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, volumul I, Adunarea Deputaților, lucrare elaborată sub redacția lui Stelian Neagoe, 2010

Misiunea Extraordinară a Republicii Democratice Ucrainene în România, Memoriu asupra chestiunii ucrainene. Memoire sur La Question Ukrainienne, București, Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii, 1920

Neagoe, Stelian (redactor), Relațiile internaționale reflectate în dezbaterile Parlamentului României 1862-2010, vol. I, Adunarea Deputaților, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2010

Șișcanu, Ion, Văratic, Vitalie, Pactul Molotov-Ribbentrop. Culegere de documente, Chișinău, Editura Universitas, 1991

Titulescu, Nicolae, Politica externă a României (1937), ediție îngrijită de Potra, Constantin, George, G., Turcu I., Oprea, Ion, M, București, Editura Enciclopedică, 2004

Idem, Opera politico–diplomatică. Corespondență. Volumul I (1921–1931). Partea a II-a, volum îngrijit de Potra, George, G, București, Fundația Europeană Titulescu, 2004

Idem, Opera politico-diplomatică 1 ianuarie 1937-31 decembrie 1937, Partea a III-a, volum îngrijit de George G. Potra, București, Fundația Europeană Titulescu, 2007

II. MEMORII

Beria, Sergo, Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste, Prefață și note de Francois Thom, Traducere din limba engleză de Dan Criste, București, Editura Meteor Publishing, 2015

Gorbaciov, Mihail, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, București, Editura Litera, 2015

Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. IV, 1918-1919, București, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Mihai Eminescu”, București, 1927

Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu. Asul Serviciilor secrete românești. Memorii 1916–1944 – memorii, mărturii, documente, București, Editura Roza Vânturilor, Editura R. A. I., 1992

III. PUBLICAȚII

REVISTE

Buletinul Universității Naționale de Apărare Carol I”, București, 2015

„GeoPolitica, Revistă de Geografie Politică, Geo Politică și GeoStrategie”, București, Asociația de Geopolitică Ion Conea, 2003

„Europa XXI”, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Iași, 2004–2005

„Gîndirea militară românească’’, București, 2015

„Glasul Bucovinei”, Cernăuți-Târgu Mureș- București, 2008

„Polis”, București, 1994

„Revista de Științe Politice și Relații Internaționale”, București, 2010

„Univers Strategic”, Revistă universitară de studii de securitate , București, 2010

2. ZIARE

„Monitorul de Wekeend”, Cluj-Napoca, 2014

IV. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

1.Adams, Arthur E., The bolheviks and the ukrainian front in 1918–1919, în „The Slavonic and East European Review”, London, vol. XXXVI, No. 87/June 1958

Agrigoroaei, Ion, De la pactul Molotov- Ribbentrop (23 august 1939) la Tratatul de la Paris (10 februarie 1947): Avatarurile unei frontiere, în ,,Revista de Istorie a Moldovei” , nr. 1 (93)/2013

2.Ancel, J., Frontierele românești. Geografie politică, București, Editura Domino, 1999

Aurescu, Bogdan, – Ucraina continua lucrările la Canalul Bâstroe? http://www.infomondo.ro/bogdan-aurescu-ucraina-continua-lucrarile-la-canalul-bastroe-1375.html

3.Ash, Timothy, Garton, The focus is on Crimeea, but next is the fight of Ukraine, http://www.theguardian.com/

4.Barna, Cristian, România între prieteni și dușmani. Decupaje geopolitice și hărți imagologice, București, Editura Militară, 2014

Bădescu Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia și Geopolitica frontierei, vol. I, București, Editura Florea Albastră, 1995

5.Bâdea, Florian, Antonio, Ucraina, în Gheorghe Toma, Niculae Iancu, Constantin Onișor (coordonatori), Securitate regională, București, Editura Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul, București, 2015

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, vol. I., București, Editura Mica Valahie, 2004

Idem, Rusia: o perspectivă non-ideologică (I) efectul dezideologizant al analizei lui Mackinder, în „Etnosfera”, 2/2010

6.Bălescu, Valeria, Internaționala a III-a și tendința de expansiune a Imperiului Roșu. Studiu de caz — Tatar-Bunar, diversiune comunistă pentru cucerirea Basarabiei, în “Document”, 3, 49/2010

7.Beaumont, Frédéric, La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorities, în Cybergeo : European Journal of Geography, Espace, Société, Territoire, article 303, mis en ligne le 23 février 2005, modifié le 22 juin 2007

8.Beauvois, Daniel, Les controverses historiographiques autour de l’Ukraine-Ruthénie (France, Russie, Pologne), în vol. Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Élizabeth Ducreux, Jerzy Kłoczowski, Henryk Samsonowicz, Piotr S. Wandycz, Histoire de l’Europe du Centre-Est, Paris, Presses Universitaires de France, 2004

9.Berca, Alex, Ucraina- un punct de vedere geopolitic, București, Editura Topform, 2014

10.Biskupi, M., B., The History of Poland, Wesport, Connecticut, London, Greenwood Press, 2000

11.Burdeak, Vera, Specificul democrației liberale în Ucraina, în „Glasul Bucovinei”, XV, nr. 59, 3/2008

12.Berkoff, Giovanna, Brogi, Mitul botezului: Polonia, Ucraina și respectarea diversității, în Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri în Europa Centrală, București, Editura Cartier, 2003

13.Bordeianu, Doina, Politica europeană de Vecinătate. Cazul Republicii Moldova și al Ucrainei, Iași, Editura Lumen, 2007

14.Bitkova, Tatiana, Concepția de politică externă a Rusiei (1990-2010), în Dan Dungaciu, Sanda Cincă (coordonatori), NATO post-Lisabona și provocările regionale, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2011

15.Bold Emilian, Locovei, Răzvan, Relații româno-sovietice (1918–1941), Iași, Editura Demiurg, 2008

16.Breton, Jean, Marie, Le, Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990, București, Editura Cavallioti, 1996

17.Idem, Măreția și destinul bătrânei Europe (1492–2004). Eseu istoric, București, Editura Humanitas, 2006

18.Brie, Mircea, Horga, Ioan,, Europa: frontiere culturale interne sau areal cultural unitar, în ,,Moldoscopie”, Chișinău, nr. 3/ (L), 2010

19.Bruhlis, Mihail, Rusia, România și Basarabia 1812, 1918, 1924, 1940, București, Editura Universitas, 1992

Buruma, Ian, Anul zero 1945. O istorie, Traducere din limba engleză de Anca Bărbulescu, București, Editura Humanitas, 2015

Butler, Rupert, Instrumentele terorii lui Stalin. CEKA. OGPU. NKVD. KGB între 1917 și 1991, București, Editura Meteor Press, 2015

21.Buzatu, Gh., Rolul factorului geopolitic în determinarea opțiunii României privind evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în 1940, Fruntaria României spre răsărit, în „Geopolitica”, coord. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, vol I, Iași, Editura „Glasul Bucovinei”, 1994

22.Buzan, Barry, Popoarele, statele și frica. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece, Ediția a doua, Cu o nouă introducere a autorului, Traducere din engleză de Vivia Săndulescu, Chișinău, Editura Cartier, 2014

Buzan, Barry, Little, Richard, Sistemele internaționale în istoria lumii. Reconfigurarea studiului relațiilor internaționale, Traducere de Simona Soare, Iași, Editura Polirom, 2009

Boldur, Alexandru, Imperialismul sovietic și România, București, Editura Militară, 2000

Bozgeanu, Cristina, Rolul Uniunii Europene în gestionarea conflictelor înghețate din vecinătatea granițelor sale, București, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2015

Cernov, Alexandrina, Învățământul în limba română din Ucraina: modernizarea și emanciparea vieții profesionale, în Glasul Bucovinei, XIII, 49, 1/2006

Ciachir, Nicolae, Istoria slavilor, București, Editura Oscar Print, 1998

Cioculescu, Șerban, Filip, Introducere în istoria relațiilor internaționale, București, Editura Militară, 2007

Idem, Terra incognita? Repere pentru “cartografierea” haosului din relațiile internaționale contemporane, București, Editura Militară, 2010

Ciupercă Ioan, Schipor, Bogdan, Alexandru, Mâță Dan, Constantin, România și sistemele de securitate în Europa (1919–1975), Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 2009

Chifu, Iulian, Voicu, Alexandru, Reconstrucție în postconflict, București, Editura Rao, 2015

Chifu, Iulian, Oazu, Nantoi, Getmanchuk, Alyona, Prospective on Ukraine Crisis-A Trilateral Approach, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2015

Cristian, Alexandru, Rusia și Uniunea Europeană- O dilemă geopolitică și geostrategică, în “Buletinul Universității Naționale de Apărare Carol I”, București, martie 2015

Cojocaru, Gheorghe, E., Tratatul de Uniune Sovietică, Chișinău, Editura Civitas, 2005

Conea, Ion, Geopolitica – o știință nouă, în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Editura Glasul Bucovinei, 1994

Constantiniu, Laurențiu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității:Glacisul strategic în politica externă sovietică: 1917–1949, București, Editura Corint, 2010

Constantin, Ionuț, Rusia-paradigma euroasiatică (între teorie și realități geopolitice), București, Editura Topform, 2014

Corneanu, Constantin, De la Perestroika la Noua Rusie, în Europa XXI, Iași, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Vol. XIII-XIV/2004-2005

Cotoi, Călin, Primordialism cultural și geopolitica românească, București, Editura Mica Valahie, 2006

Cucu, Vasile, România-considerații geopolitice (I) în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Glasul Bucovinei, 1994

Culcițkii, Stanislav, Din istoria formării actualei frontierei ucraineano-române, în vol. Relații româno-ucrainene și contemporaneitate, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1999

David, Ion, România și arhitectura de securitate europeană la începutulul secolului al XXI-lea, în “Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale”, București, vol. III, nr. 1/2011

Debie, Frank, Este Geopolitica o știință? în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Editura Glasul Bucovinei, 1994

Diaconu, Ion, Discriminarea rasială, București, Editura Lumina Lex, 2005

Didă, Diana, Școala geopolitică românească. Proiectul sociologic al geopoliticii interbelice, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2012

Dogaru, Mircea, Spațiul românesc și Europa, în GeoPolitica, Revistă de Geografie Politică, Geo Politică și Geo Strategie, București, Asociația de Geopolitică Ion Conea, 2003

Dorca, Cristian, Leonard, Criza din Ucraina: o criză de anvergură sistemică? în Buletinul Academiei Naționale de Apărare „Carol I”, decembrie 2014

Dukes, Paul, Istoria Rusiei 882–1996, Traducere de Gabriel Tudor, București, Editura All, 2009

Dungaciu, Dan (coord.,), Darie Cristea, Lucian Dumitrescu, Enciclopedia relațiilor internaționale. Teorii, doctrine, instituții, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale “Ion I. C. Brătianu”, 2015

Dumitrașcu, Veronica, Frontiere si civilizatii – Frontiera estică a UniuniiEuropene: aspecte geopolitice și identitare, București, Editura Rao Books, 2014

Duroselle, Jean, Baptiste, Kaspi, André, Istoria relațiilor internaționale 1948 – până în zilele noastre, vol. II, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006

Galați, Stephen, Fischer, România în secolul XX, Iași, Institutul European, 2000

Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până astăzi, traducere de Dragoș Dinulescu și Matei Iagher, ediție revizuită și adăugită, București, Editura All Educational, 2012

Golsdstein, S. Joshua, Pevehouse, John, C., Relații internaționale, Traducere de Andreea-Ioana Cozianu, Elena Farca și Adriana Ștraub, Iași, Editura Polirom, 2008

Goșu, Armand, Viitorul Republicii Moldova și conflictul Rusia-Ucraina, http://cursdeguvernare.ro/, site accesat la 27 decembrie 2015

Idem, Războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Cum se poziționează România? http://cursdeguvernare.ro/

Idem, Ucraina: trecut tulbure, viitor incert, http://revista22.ro/38453/.html

Golopenția, Anton, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Glasul Bucovinei, 1994

Grama, Vasile, Frontiera și sistemul teritorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică (rezumatul tezei de doctorat), Oradea, Facultatea de Geografie, Turism și Sport, coord. științific, prof. univ., dr., Ilieș Alexandru, 2011

Grumaz, Alexandru, Al treilea război mondial, București, Editura Rao, 2013

Alexandru Grumaz, Vasile Rotaru, Îmbrățișarea ursului. Scurt excurs în geopolitica europeană, București, Editura Rao, 2015

Friedman, George, Următorul deceniu. De unde venim… Și încotro ne îndreptăm, București, Editura Litera, 2011

Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir (coordonatori), Lumea 2013. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), București, Editura Rao, 2013

Fruntașu, Iulian, O istorie etnopolitică a Basarabiei 1812-2002, Chișinău, Editura Cartier, 2002

Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2013. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), București, Editura Rao, 2014

Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane. Considerații teoretice și metodologice, București, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2005

Hobsbawn, Erich, Secolul extremelor, București, Editura Lider, 1994

Hutington, Samuel, P., Ordinea politică a societăților în schimbare, Traducere de Horațiu Stamatin, Iași, Editura Polirom, 1999

Idem, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Traducere Liana Stan, București, Editura Litera, 2012

Iacobescu, Mihai, O lucrare inedită a istoricului Ion Nistor: expansiunea germană către Estul și Sud-Estul Europei, 1 ianuarie 1939, în Ion Nistor (1876-1962), volum îngrijit de Al. Zub, Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 1993

Iordan, Răzvan, România, în Gheorghe Toma, Niculae Iancu, Constantin Onișor (coordonatori), Securitate regională, București, Editura Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul, București, 2015

Isajewicz, Jaroslaw, Națiunea și patria sa: exemplul ucrainean, în Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri în Europa Centrală, București, Editura Cartier, 2003

Kaplan, Robert, D., Răzbunarea geografiei. Ce spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Prefață de Paul Dobrescu, traducere de Mihai Gafița, București, Editura Litera, 2014

Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația secolului XXI, Traducere Adrian Năstase, București, Editura Incitatus, 2002

Idem, Diplomația, Traducere de Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu, București, Editura Bic All, 2002

Kristof, Ladis, K., D., Geopolitica-domeniu de studiu (I), în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Glasul Bucovinei, 1994

Kymlicka, Will, Politica in dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie, Chișinău, Editura Arc, 2001

Kissinger, Henry, Diplomația, Traducere: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu, București, Editura Bic All, 2002

Khomenko, Svyatoslav, Ukraine crisis: Life on street dividing Ukraine and Russia, http://www.bbc.com/news/world-europe

Kuzio, Taras, The Crimea: Europe s Next Flaspoint? Washington, The Jamestown Foundation, November 2010

Kuzio Taras, Hamilton, Daniel, editors, Open Ukraine. Changing Course towards a European Future, Washington, Center for Transatlantic Relations Paul H. Nitze School of Advanced International Studies John Kopkins University, 2011

Lorain, Pierre, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite, traducere de Irina Negrea, Prefață la ediția în limba română de prof. univ, dr., Constantin Hlihor, Postfață la ediția în limba română de prof. univ., dr., Mihail Ionescu, București, Editura Institutului de Științe Sociale și Politice, 2003

Magocsi, Paul, Robert, A History of Ukraine, Toronto Buffalo London, University of Toronto Press, 1996

Maior, George, Cristian, Gândire strategică și relații internaționale în sec. XXI, București, Editura Rao International Publishing Company, 2009

Idem, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a doua, Cu un Cuvânt înainte de Chris Donnelly, București, Editura Rao, 2009

Malița, Mircea, Dungaciu, Dan, Istoria prin ochii diplomatului. Supraviețuirea prin diplomație, “deceniul deschiderii (1962-1972)” și crizele lumii globale, București, Editura Rao, 2014

Manolache, Constantin, Criza geopolitică din Ucraina, în “Polis”, 2014

Marples, David, R., Rusia în secolul XX. În căutarea stabilității, Traducere din limba engleză de Mihai Dan Pavelescu, București, Editura Meteor Press, 2014

Moisuc, Viorica, Istoria relațiilor internaționale – până la mijlocul secolului al XX-lea, Ediția a III-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2007

Morghentau, Hans, J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Ediție revăzută de Kenneth W. Thompson și W. David Clinton, Traducere de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, Prefață de Andrei Miroiu, Iași, Editura Polirom, 2013

Munteanu, Petre, România – în linia întâi a conflictului deschis de Moscova împotriva Vestului. Revine Rusia la Gurile Dunării? http://www.historia.ro/

Nanu, Frederic, C., Politica externă a României 1918–1933, Iași, Institutul European, 1993

Naumescu, Valentin, Ucraina se prăbușește. Începe marea „reașezare tectonică” în Estul Europei. Cât de pregătită este România? http://www.contributors.ro

Idem, Ucraina, blocată între două lumi, http://www.timpul.md/

Idem, Ucraina a pierdut războiul. Noua Europă de Est rămâne captivă în zona gri, http://cursdeguvernare.ro/

Neagu Aurel, Aelenei, Victor, Istoria frontierei României, vol. I, București, Editura Pro Transilvania, 2003

Neagu, Aurel, Popescu, Dumitru, Gagiu, Anton Monografia frontierei de stat a României, Editura CNI Coresi, București, 2003

Neguț, Silviu, Introducere în Geopolitică, București, Editura Meteor Press, 2009

Nehme, Michel, The Ukraine Crisis: Vibrations from the Cold War, http://www.lebarmy.gov.lb/en

Nistor, Ion, I., Problema ucraineană în lumina istoriei, ediție îngrijită de Ștefan Purici și prefațată de Gheorghe Buzatu, Rădăuți, Editura Septentrion, 1997

Nolte, Ernst, Războiul civil european. 1917–1945. Național-socialism și bolșevism, București, Editura Corint, 2005

Nuică, Cristina, Păiușan, Uniunea Europeană și relațiile cu Estul, în Silviu Miloiu (eds.,) România în relațiile internaționale. Diplomație, minorități, istorie. In Honorem Ion Calafeteanu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2010

Olaru, Dragoș, La granița de nord a Bucovinei istorice, în „Țara Fagilor”, XIX, Cernăuți-Târgu Mureș, 2010

Onișoru, Gheorghe, Istoria lumii contemporane. De la revoluția bolșevică până în zilele noastre 1917-2015, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2015

Onișor, Constantin, Duță, Paul, Dănuț, Dobre, Adrian, Marius, Uniunea Europeană. Africa SubSahariană, Sibiu, Editura Techno Media, 2009

Oprea, Ion, M., România și Imperiul Rus 1924–1947, volumul II, București, Editura Albatros, 2003

Pană, Marin, Ucraina – Economie și potențial, dincolo de contextul geopolitic, http://cursdeguvernare.ro/,

Pătraș, Eugen, Minoritatea românească din Ucraina din Regiunea Cernăuți în căutarea propriei identități, în Analele Bucovinei, VII, 1/2000

Petrescu, Stan, Călătorii geopolitice. Lumea văzută de la București, București, Editura Militară, 2010

Predoiu, Cătălina, Tănase, Tiberiu, Dumitrescu, Adrian, Marinica, Mariana, Lucinescu, Ioan, Codruț, Evoluții ale principaleor organizații internaționale în raport cu problemele asigurării securității regionale și globale, București, Editura Academiei Naționale de Informații, 2008

Ploieșteanu, Grațiela, Argumentul geopolitic în filosofia puterii Rusiei, în ”Univers Strategic”, Revistă universitară de studii de securitate , București, 3/2010

Popescu, Ion, Învățământul în limba maternă: legislație, realitate, perspective… în Glasul Bucovinei, XIII, 49, 1/2006

Popescu, Ion, Ungureanu, Constantin, Românii din Ucraina între treut și viitor. Românii din regiunea Cernăuți (Studiu etnodemografic și sociolingvistic), Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Ritmus 2009

Purici, Ștefan, Considerații privind evoluția comunităților românești din Ucraina (1990-2006), în “Analele Bucovinei”, XV, (30), 1/2008

Rachieru, Ileana, Crimeea-ultimul obiectiv teritorial pentru Federația Rusă. De ce Rusia (nu) va anexa și Estul Ucrainei ? în „Policy Brief”, 7/ 2014

Rădulescu, N. , A., Poziția geopolitică a României (I) în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Glasul Bucovinei, 1994

Rotari, Ludmila, Relațiile României cu Ucraina între 1917–1920, în ,,Revista Istorică”, serie nouă, tom XII, nr. 1–2, ianuarie 2001

Rothschild, Joseph, East Central Europe between Two World Wars. History of East Central Europe. Volume IX, University of Washington Press, Seattle-London, 1974

Rudnitsky, Stephen, Ukraine. The Lands and its People. An Introduction to its Geography, New York City, 1918

Ruzé, Alain, Ukrainiens et Roumains (IX–XX siécle). Rivalités carpatho-pontiques, Paris, L’Harmattan, 1999

Sarcinschi, Alexandra, Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, București, Editura Militară, 2007

Scurtu, Ioan, Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918–2001), vol. II, București, Editura Fundației Culturale Române, 2003

Serebrian, Oleg, Rusia la răspântie, Chișinău, Editura Cartier, 2014

Shoulguin, Alexander, The Problems of the Ukraine. The Ethnic Question. The National culture. The economic life. The Will of the people, London, The Ukrainian Press, Bureau, 1919

Simion, Oana, Geopolitica spațiului ex-sovietic între hegemonia Rusiei și structurile euro-atlantice, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2013

Snyder, Timothy, The Reconstructions of Nations Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus 1569–1999, New Haven&London, Yale University Press, 2003

Idem, Tărâmul morții. Europa între Hiter și Stalin, Traducere din engleză de Dana Lilia Ilin, București, Editura Humanitas, 2012

Stamate, Grigore, Frontiera de stat a României, București, Editura Militară, 1997

Subtelny, Orest, Ukraine. A History, Toronto, Buffalo, London, University of Toronto Press, 2005

Stürmer, Michael, Putin și noua Rusie, prefață de Adrian Cioroianu, București, Editura Rao, 2008

Trebici, Vladimir, Geopolitica și demografia în România : Anton Golopenția (1909-1951), în Glasul Bucovinei, Cernăuți-București, XIII/50, 2/2006

Trenin, Dmitri, The Ukraine Crisis and the Resumptions of Great Power Rivalry, http://carnegieendowment.org

Idem, Ukraine and the New Divide, http://carnegieendowment.org

Idem, Ukraine Points Towards the Starts of a Tumultous New Era in World Politics, http://carnegieendowment.org

Tomulescu, Alexandru, Moldovenismul și inepția ideologică, în Glasul Bucovinei, XV, 57, 1/2008

Troncotă, Cristian, Informații secrete, acțiuni diplomatice și măsuri cu caracter militar la granița de est a României, în perioada august 1939–iunie 1940, în „Revista Istorică”, serie nouă, tom VIII, nr. 3–4, ianuarie 1997

Idem, Serviciile de informații ale armatei române și apărarea României Mari, în „Dosarele Istoriei”, V, nr. 6 (46), 2000

Idem, Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941–1944), București, Editura Nemira, 2003

Idem, Mihail Moruzov și frontul secret, București, Editura Elion, 2004

Idem, Omul de taină al mareșalului, București, Editura Elion, 2005

Idem, România și Frontul Secret, București, Editura Elion, 2008

Țuțuianu, Iuliana, Simona, Apusul Westphaliei ? Statul național în sistemul relațiilor internaționale în anii post-Război Rece, București, Editura Militară, 2011

Vlad, Constantin, Diplomația secolului XX, București, Fundația Europeană Titulescu,

2006

Viatteau, Alexandra, Pologne entre l’Est et l’Quest, Paris, Editions Hora Decima, 2009

Vinhranovski, Mîkola, Paisprezece capitale ale Ucrainei. Schițe de istorie, București, 2002

Vlad, Corneliu, Rusia după URSS, București, Editura Top Form, 2011

Vlase, Gabriel, Securitatea în Europa de Sud-Est. Actualitate și perspective strategice, București, Editura Rao Inernational Publishing Company, 2010

Vaïsse, Maurice, Dicționar de relații internaționale. Secolul XX, traducere de Marius Roman, Iași, Editura Polirom, 2008

Vrânceanu, Gheorghe, Rusia, Ucraina și Marea Neagră, în “Univers Strategic” (Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare- Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir” – Institutul de Studii Strategice Interdisciplinare), anul V, nr. 1 (7), Ianuarie-Martie 2014, București, 2014

Vereș, M., Popa, –, Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naționale, în Geopolitica, I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, eds., Iași, Glasul Bucovinei, 1994

Vinhranovski, Mîkola, Paisprezece capitale ale Ucrainei. Schițe de istorie, București, 2002

Viter, Olena, Pavlenco Rostislav, Mihailo Honchar,Ukraine: Post-Revolution Energy Policy and Relations with Russia (Russian Foreign Energy Policy), Editura GMB Publishing Ltd, Londra, 2006

Vohn, Cristina, Politica Uniunii Europene privind vecinătățile. Dificultăți și divergențe, în Lucian Jora (coordonator) Din politica externă a Uniunii Europene. Relațiile de vecinătate, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2007

Wallerstein, Imannuel, Pentru a înțelege lumea. O introducere în analiza sistemelor –lume, Cluj Napoca, Idea Design&Print Editură, 2013

Wanner, Catherine Ukraine and the Enigma of Defining Regions in a Bordeland Zone, http://councilforeuropeanstudies.org/

Yakovenko, Natalya, Ukraine British Strategies and Concepts of Foreign Policy, 1917–1921 and after, în „East European Quartely”, University of Colorado, Boulder, Vol. XXXVI, No 4, January 2003

Yekelchyk, Serhy, The Ukrainian Crisis: In Russia's Long Shadow, http://origins.osu.edu/article,

V. Resurse Internet

http://www.diploweb.com

Ucraina – pivot geopolitic

http://politeia.org.ro

http://www.rumaniamilitary.ro

Acasă

Ukraine Crisis: Poland Calls for 10,000 NATO Troops on its Territory

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/rusia-vs-ucraina-lupta-terenul-istoriei

www.csis.org

http://www.presidency.ro/

http://www.wilsoncenter.org/publication

http://cssas.unap.ro/

http://www.geopolitic.ro/

http://romanian.ruvr.ru

HOME

http://www.strategii21.ro

http://www.dni.gov/index.php/about/organization/national-intelligence-council-global

http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/amenintari_la_adresa_securitatii.pdf

http://www.wilsoncenter.org/publication/204-subregional-security-arrangements-central-and-southeastern-europe

http://www.nato.int/cps/en/natohq/news_115422.htm

http://www.osce.org/secretariat/104867

http://www.geopolitic.ro/

Acasă

http://www.bbc.com/news/world-europe

http://www.lebarmy.gov.lb/en

http://www.usip.org/sites/default/files/SR366-The-Ukraine-Russia-Conflict.pdf

http://romania.mfa.gov.ua/mediafiles/sites/romania/files/Ukraine-Romania.pdf,