ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA [305100]
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
FACULTATEA “FINANȚE”
CATEDRA „FINANȚE ȘI ASIGURĂRI”
Tatiana PAPUGA
MECANISME DE FINANȚARE A ÎNTREPRINDERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
(pe baza materialelor ”COMALIMSER” S.R.L.)
TEZĂ DE LICENȚĂ
Specialitatea 364.1 ”Finanțe și Bănci”
Admis la susținere Autor:
Șef catedră: student: [anonimizat]. FB 295,
conf.univ.,dr Botnari Nadejda învățământ cu frecvența la zi
________________________ Tatiana PAPUGA
”____”_______________ 2012 _________________
Conducător științific:
Lect.super., Ala CRECIUN
_________________
Chișinău – 2012
Declarația pe propria răspundere
Subsemnata,___________________________________________________
absolventă a Facultății ________________________________________ [anonimizat]_________________________________,
declar pe propria răspundere că teza de licență pe tema ________________________________ __________________________________________________________________ a fost
elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate.
[anonimizat], [anonimizat] a plagiatului:
– [anonimizat] a sursei;
– redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;
– rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.
________________________
Numele Prenumele
________________________
Semnătura
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………………………………………………4
Capitolul I. Mecanismul de finanțare și formare a
capitalurilor……………………………………………………………………………….6
1.1. Conceptul mecanismului de finanțare si formare a capitalului………………..6
1.2. Determinarea necesarului de capital la intreprindere………………………….17
Capitolul II. Analiza formării capitalului la
„COMALIMSER” S.R.L………………………………………………………………………21
2.1. Formarea capitalului la ”COMALIMSER”S.R.L………………………………..21
2.2. Influența factorilor asupra finanțării capitalului……………………………………..36
Capitolul III. Optimizarea mecanismelor de finanțare a
Întreprinderii COMALIMSER S.R.L…………………………………………..42
3.1. Aprecierea criteriilor de selectare a modalităților de finanțare a
”COMALIMSER” S.R.L…………………………………………………………………42
3.2. Modalități de finanțare optime a întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L….51
3.3. Modalități moderne de finanțare a activității întreprinderii…………………53
Încheiere………………………………………………………………………………………………….60
Bibliografie……………………………………………………………………………………………..62
Anexe…………………………………………………………………………………………………65
Introducere
Actualitatea temei cercetate: Una din cele mai importante direcții care contribuie la realizarea activității de întreprinzător este perfecționarea mecanismului financiar, scopul căruia constă în crearea condițiilor economico-financiare prielnice pentru dezvoltarea stabilă a agenților economici.
Problemele stabilității financiare se califică ca cele mai importante probleme atît financiare, cît și general economice. Stabilitatea (viabilitatea) financiară insuficientă poate conduce atît la lipsa mijloacelor necesare întreprinderilor pentru dezvoltarea producției, la insolvabilitatea acestora și chiar la faliment. Activitatea practică demonstrează că întreprinderile stabile sub aspect financiar sînt orientate spre adaptarea la condițiile de piață complicate, evidențierea și utilizarea optimă a priorităților sale concurențiale, majorarea valorii de piață. Însă pentru o mare parte din întreprinderi este caracteristică instabilitatea financiară, ceea ce este legat nu atât de deficitul mijloacelor financiare, cît de nivelul scăzut al managementului financiar.
Procesele economice actuale, tendințele pozitive de dezvoltare conturate în economie, precum și perspectivele ameliorării stării reale în contextul creșterii economice, într-un fel sau altul, țin de problemele extinderii, în Republica Moldova, a activității întreprinderilor. Elaborarea și promovarea unei politici de stat fundamentate privind reglementarea finanțării businessului din R.M și finanțarea în contextul creșterii economice, implică respectarea și îndeplinirea mai multor condiții, o parte din care sunt determinate în rezultatul unor cercetări speciale. Schimbările de fond survenite în economia națională după lichidarea economiei centralizatoare a impus o nouă abordare a tuturor aspectelor vieții societății noastre. Transformările produse au dezechilibrat sistemul economiei naționale, marcând începutul unei perioade de instabilitate al acestuia.
Scopul cercetării îl constituie elaborarea și argumentarea recomandărilor privind perfecționarea mecanismului de finanțare al întreprinderii. Pentru atingerea acestui scop s-a propus rezolvarea următoarelor sarcini:
fundamentarea teoretică a conceptului privind mecanismul de finanțare, ca parte
componentă a mecanismului financiar;
cercetarea modalităților de finanțare și argumentarea utilizării acestora;
analiza structurii capitalului și a posibilităților de formare;
analiza și evidențierea particularităților situației economico-financiare a
întreprinderii ;
selectarea modalităților de asigurare a întreprinderii cu resurse
financiare.
Obiectul de studiu îl constituie mecanisme de finanțare a întreprinderilor din R.M și ca exemplu relevant – Î.M ”COMALIMSER " S.R.L.
Suportul metodologico și teoretico-științific îl constituie conceptele de bază ale teoriei financiare și economice, actele legislative ale Republicii Moldova. Pe parcurs au fost utilizate și surse din domeniul finanțelor întreprinderii, analiza rapoartelor financiare, structura financiară a întreprinderii, etc. Ca bază teoretică au fost utilizate concepțiile teoretice ale economiștilor din țară: N. Băncilă, L. Cobzari, N. Botnari, V. Paladi și din România: I. Stancu, G. Manolescu, G. Vintilă ș.a.
Scopul și sarcinile cercetării au determinat structura logică a tezei care constă din introducere, trei capitole și încheierea.
Capitolul I „ Mecanismul de finanțare și formare a capitalurilor " este cuprinsă informația cu privire la esența și conceptul mecanismului financiar al întreprinderii, se etalează structura și caracteristicile activității mecanismului de finanțare, se definesc obiectivele majore ale întreprinderii și concomitent se specifică care sunt mecanismele de formare și determinarea necesarului de capital.
Capitolul II „ Analiza formării capitalului la ntreprinderea ”COMALIMSER" S.R.L”, se analizează sursele interne și externe de formare a capitalului la întreprindere și influența factorilor asupra finanțării capitalului. Deasemenea, se evidențiază elementele esențiale ce stau la baza formării capitalului prin identificarea indicatorilor ce determină situația economico-financiară a întreprinderii.
Capitolul III „ Optimizarea mecanismului de finanțare a intreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L" relevă informația despre criteriile de selectare a modalităților de finanțare a intreprinderii și se expun posibilitățile de finanțare optime în contextul creșterii economice a întreprinderii. Tot aici este dezvăluită informația despre metodele moderne de finanțare a întreprinderii în condițiile actuale și factorii care influențează finanțarea întreprinderilor.
Încheierea include sinteza rezultatelor obținute, principalele concluzii și propuneri trasate pe marginea cercetării efectuate și recomandările, care reprezintă direcții de îmbunătățire a mecanismelor de finanțare, în condițiile contemporane.
Bibliografia cuprinde 41 de surse.
Capitolul I. Mecanismul de finanțare și formare a capitalurilor
Conceptul mecanismului de finanțare și formare a capitalului
În condițiile actuale pentru a supraviețui și activa cu succes întreprinderea are nevoie de resurse financiare. Cunoașterea și perfecționarea modalităților de finanțare ale întreprinderii este o problemă de ordin vital pentru aceasta.
Finanțarea întreprinderii are loc prin intermediul mecanismului de finanțare. Pentru a determina noțiunea mecanismului de finanțare este necesar de stabilit conținutul categoriei – finanțare. Astfel, finanțarea poate fi abordată, în sens larg, ca alocare de resurse bănești, cu titlu rambursabil sau nerambursabil în condiții determinate, unor persoane fizice sau juridice în scopul acoperirii unor nevoi economice sau sociale. În sens restrâns, finanțarea reprezintă un transfer de fonduri bănești de la bugetul de stat sau alte surse cu titlu nerambursabil pentru subvenții, acoperirea cheltuielilor publice, construcții de locuințe sau obiectelor social-culturale, învățământ, ocrotirea sănătății.
Un mecanism este un ansamblu corelat de relații financiare, care îi dau o semnificație de sistem. Sistemul reprezintă un ansamblu de instituții, procese și comportamente ce au loc între ele prin anumite relații. Prin complexitatea sa, cât și prin varietatea relațiilor intrări-ieșiri sistemul financiar, ca de altfel orice sistem economic depășește ceea ce, în mod obișnuit numim mecanism.
La modul cel mai general, prin mecanism financiar se înțeleg toate metodele, pîrghiile, instrumentele și procedurile de formare și gestionare a capitalurilor.[2.8, p. 79] .
Prin mecanism financiar la nivel de întreprindere se înțelege un sistem de conducere al finanțelor, destinat organizării corelației dintre relațiile financiare ale întreprinderii, a fluxurilor financiare în conformitate cu cerințele legilor economice, prin utilizarea categoriilor financiare și instrumentelor, sancțiunilor și facilităților în baza actelor normative emise de stat.
Mecanismele financiare sânt foarte diversificate și numeroase, dintre acestea amintind: mecanismele formării și utilizării fondurilor proprii și împrumutate, mecanismele privind autofinanțarea, creditarea activității de investiții și de exploatare, mecanismele vărsării unei părți din venituri la bugetul de stat, mecanismul formării și utilizării surplusului monetar etc.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate și utilizate în așa fel încât să dea un impuls desfășurării unor activități raționale, asigurării rentabilității, eficienței, lichidității și înlăturării riscurilor, satisfacerii necesităților de consum productiv și neproductiv, întreținerii unui sistem normal de interese și stimulente. De aceea, în cadrul gestiunii financiare se acordă o atenție majoră nu numai formării capitalurilor, ci și deciziilor de afectare a lor pe anumite destinații, precum și stabilirii unei politici de echilibru, de rezultate și de creștere economică.
Mecanismul financiar al întreprinderii este sistemul de dirijare cu finanțele, care este destinat pentru organizarea interacțiunii dintre relațiile financiare și fondurile monetare cu scopul influențării efective la rezultatele finale ale întreprinderii.
În structura mecanismului financiar intră 5 elemente care sunt intercalate:
1) metodele financiare – reprezintă modalitățile de acțiune a relațiilor financiare asupra procesului economic.
Metodele financiare cuprind:
planificarea;
prognozarea;
investirea;
creditarea;
autocreditarea;
autofinanțarea;
sistemul de decontări;
impozitarea;
stimularea materială;
asigurarea;
operațiuni de amanet,de transfer si de trust;
arenda;
leasing;
factoring;
formarea fondurilor;
relații cu fondatorii subiectelor și organele conducerii statale.
2) pârghiile financiare – reprezintă un instrument de natură economică sau financiară, cu ajutorul căruia întreprinderea acționează asupra realizării sarcinilor propuse.
Pârghiile financiare sânt:
beneficiul;
venitul;
decontări de amortisment;
sancțiuni financiare;
prețurile;
plata de arendă;
dividende;
procentul la profit;
fonduri economice specializate;
depozite;
plata în comandită;
investiții;
cotarea curselor valutare;
formele de decontări;
tipurile de credit;
cursele titlurilor valutare.
3) înzestrarea cu acte de drept și normative. Funcționarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existența unui cadru reglementativ cu privire la organizarea și efectuarea operațiunilor economice. Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligator de respectat de către participanții la fluxurile financiare monetare.
Înzestrarea cu legi (cadrul juridic) include:
legile;
decretele prezidențiale;
hotărârile guvernului;
dispozițiile și scrisorile ministerelor;
statutul persoanelor juridice.
4) Cadrul instituțional – reprezintă acea componentă a mecanismului financiare care se implică în activitatea financiară a întreprinderii în modul cel mai direct; îndeplinind atribuții privitoare la desfășurarea operațiunilor economice, începând de la derularea și încheind cu controlul executării acestora.
Cadrul instituțional cuprinde totalitatea instituțiilor care au dreptul de control, verificare, audit, etc. asupra activității întreprinderii:
Centrul de combatere a Crimelor economice și a corupției (CCEEC);
IF Stat;
Departamentul de revizie și de control, etc.
5) înzestrarea cu informație. Această componentă este caracterizată prin prezentarea informațiilor cu caracter financiar.
Înzestrarea cu informație este informația de tot tipul:
rapoarte financiare;
anuare statistice;
buletine trimestriale;
informații bancare, etc.
Așa cum rezultă din cele menționate anterior, în mod schematic mecanismul financiar poate fi constituit din componente de natură financiară care sunt: sistemul financiar, pârghiile financiare utilizate de stat pentru influențarea activității economice, metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanțelor publice, cadrul instituțional, cadrul juridic (figura nr. 1.1.)
Figura 1.1. Componentele mecanismului financiar
Sursa: Elaborat de autor în baza literaturii studiate
Mecanismul de finanțare poate fi definit ca o totalitate de elemente, metode, instrumente antrenate într-un sistem prin care se asigură punerea la dispoziția unei instituții, organizații sau întreprinderi a unor fonduri necesare pentru realizarea unor obiective economice.
Mecanismul de finanțare ca parte componentă a mecanismului financiar al întreprinderii, este format din fluxuri financiare de intrare destinate constituirii resurselor financiare ale întreprinderii. Metodele de formare a fondurilor agenților economici reprezintă totalitatea procedeelor și căilor de constituire a mijloacelor financiare a acestuia, și anume: aportul în bani și în natură, autofinanțarea, creditarea, finanțarea bugetară.
Prin instrument financiar se înțelege o expresie valorică generală a unor relații economice, prin intermediul cărora are loc repartizarea și utilizarea eficientă a resurselor financiare din cadrul întreprinderii.
Întreprinderea se asigură cu resurse financiare prin intermediul relațiilor financiare ce au loc între diferiți subiecți. Astfel, mecanismul de finanțare poate fi prezentat ca un bloc schematic ce reprezintă circulația fluxurilor financiare îndreptate spre întreprindere cu necesități de resurse financiare și este reprezentat în figura 1.2. :
Figura 1.2. Schema mecanismului de finanțare a întreprinderii
Sursa: Elaborat de autor în baza literaturii studiate
Deci, mecanismul de finanțare al întreprinderii se referă în mod special la asigurarea agenților economici cu fondurile necesare realizării obiectivelor programate și este o problemă de politică și strategie generală a întreprinderilor, cu o influență considerabilă asupra evoluției ei în viitor. Funcționarea unui mecanism de finanțare al întreprinderii presupune un studiu a trei elemente de bază:
Determinarea necesarului de finanțare, care se efectuează în dependență de necesarul de finanțare a investițiilor și necesităților curente ale întreprinderii;
Determinarea surselor de finanțare, se face luînd în considerație posibilitățile de acces ale întreprinderii la diferite surse de finanțare;
3. Stabilirea structurilor fondurilor de finanțare, se realizează astfel încît, combinarea diferitor surse de finanțare să asigure costurile minime a resurselor financiare și efecte maximale.
Mecanismul de finanțare al întreprinderii se referă în special la asigurarea agenților economici cu resurse financiare pentru activitate. Din aceste considerente este necesar să se facă o evaluare a fondurilor necesare pentru activitate. Determinarea necesarului întreprinderii în resurse financiare trebuie să se facă păstrîndu-se echilibrul dintre nevoi și resurse acoperitoare, care alături de rentabilitate reprezintă obiectivul cel mai important al finanțelor întreprinderii.
În mare parte deciziile de finanțare sânt influențate de informația de care dispune participantul la relația financiară. Cercetări în acest domeniu au fost efectuate de mai mulți savanți: H. Leland și D. Pyle ( 1977 ), S. Ross ( 1977 ), M. Flannery ( 1986), S. Bhattachareya ( 1979 ), R. Miller, K. Rockc ( 1985 ), care s-au soldat cu eleborarea Teoriei semnalului.
La baza teoriei date se află nivelul diferit de informație deținut de diverși agenți economici, unii sînt mai informați printre care managerii, bancherii, iar alții așa ca investitorii, asociații, creanțierii sînt mai puțin informați. Din această cauză, riscul pierderii și al realizării profitului, care poate fi obținut de utilizatorii informației, variază mult. Pentru a înlătura asimetria dată s-a propus de a egala posibilitățile de obținere a informației prin prezentarea acesteia sub forma unor semnale. Aceste semnale datorită informației cuprinse nu vor putea fi imitate de alte întreprinderi care vor prezenta informație eronată pentru a atrage resurse financiare. Semnalele trebuie să cuprindă informația cu privire la gradul de participare a managerilor la finanțarea proiectului de investiții, nivelul îndatorării, achitarea dividendelor, dobînzii.
Constatarea și evaluarea tuturor necesităților de finanțare formează necesarul brut de finanțare, care în dependență de destinația fondurilor financiare poate fi divizat în: necesități de finanțare ale investițiilor și necesități de finanțare ale circuitului de exploatare.
Investiția reprezintă o succesiune de acțiuni de natură financiară, tehnică, socială și chiar politică, antrenînd resurse importante de natură materială sau nematerială, în scopul realizării de avantaje viitoare sub forma profitului sau servicii socio-demografice ce vor fi oferite. Eficiența activității economice depinde de performanțele pe care le au utilajele în dotare, de parametrii tehnico-economici a mijloacelor active. Cu cât utilajele sânt mai performante cu atât rezultatele sânt mai mari. Promovarea progresului tehnic prin modernizarea și reutilarea capacităților de producție constituie o acțiune foarte complexă din punct de vedere economic, ce conduce la rezultate performante. Din cauza dificultăților ce pot apărea în cadrul modernizării este necesar de stabilit momentul optim de înlocuire a unor utilaje și a fundamenta cele mai bune decizii în achiziționarea mijloacelor fixe noi.
Momentul optim de înlocuire a utilajelor este atunci când echiparea existentă a secțiilor, atelierelor, locurilor de muncă nu se mai justifică economic. Pentru determinarea momentului optim de înlocuire a utilajelor se utilizează metoda Kaylmann, care presupune înlocuirea utilajului cînd cheltuielile de întreținere a acestuia depășesc cheltuielile totale pentru achiziția unui nou utilaj și reparații ținînd cont de factorul de actualizare. Relația de calcul va fi :
C= ( 1.1 )
unde:
Ct – Cheltuieli totale actualizate;
Io – Valoarea de achiziție a utilajului;
Rh – Cheltuieli de întreținere, funcționarea și repararea utilajului;
a – factor de actualizare, a=, „ a " fiind coeficient de actualizare;
n – numărul de ani pentru care se face calculul.
Utilajul va fi înlocuit în anul când cheltuielile de întreținere și reparație a utilajului vor fi mai mari sau egale cu cheltuielile totale actualizate, adică se va respecta relația Rh ≥ Ct. Această metodă are avantajul că prin intermediul coeficientul de actualizare se ia în considerație influența factorului timp, influența promovării, progresului tehnic, asupra utilajelor existente la întreprindere.
Luînd în considerație caracterul dinamic al fenomenelor și proceselor economice și creșterea vertiginoasă a progresului tehnico – științific echipamentele necesită a fi modernizate permanent. În țările înalt dezvoltate utilajul este reînnoit la fiecare 5 ani, aceasta nu-i permite să se uzeze moral. Decizia dată este fundamentată și din punct de vedere financiar, deoarece în decursul primilor 4-5 ani în fondul de uzură este recuperată cea mai mare parte din valoarea lui. Astfel de practică este posibilă și în Republica Moldova dacă fondul de uzură acumulat să fie utilizat după destinație, adică pentru reînnoirea activelor materiale pe termen lung.
Fundamentarea necesarului de resurse financiare a ciclului de exploatare se poate efectua prin două metode: analitică și sintetică. Ambele categorii au la bază fie costurile din exploatare, fie cifra de afaceri previzionată pentru viitor.
Metodele analitice de apreciere a necesarului de finanțare se utilizează numai în cazurile de fundamentare riguroasă a acestuia. Aceste metode presupun determinarea mărimii necesarului de finanțare pe elemente și anume: stocuri și solduri de materii prime și materiale, produse în curs de execuție, produse finite, produse expediate. La fiecare element de stoc, calculul analitic se face pentru fiecare categorie de material sau produs nominalizat și în parte pe fiecare fel de stoc: curent, de siguranță, de condiționare și de transport interior.
Metodele analitice bazate nemijlocit pe costurile din exploatare, pornesc de la elementele de cheltuieli care caracterizează fiecare fază a ciclului de exploatare: achiziție, producere, depozitare și expediere și timpul între două reconstituiri consecutive ale stocurilor exploatării. În același timp, metodele analitice bazate pe cifra de afaceri pornesc de la relația de proporționalitate dintre necesarul de finanțare și cifra de afaceri a perioadei de gestiune. Decizia privind necesarul de finanțare se fundamentează prin cifra de afaceri și durata rotației celor patru categorii de stocuri: materiale, producție în curs de execuție, produse finite, creanțe determinate pe baza bilanțului. Acest necesar de finanțat trimestrial poate fi determinat astfel:
NFCE = (1.2)
unde:
NFCE – Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare;
CA – Cifra de afaceri;
Rc – Durata de rotație a activelor circulante calculată în baza cifrei de afaceri.
Metodele sintetice presupun calcularea nevoii de capitaluri circulante pentru totalul acestora, în funcție de volumul planificat al activității de exploatare și de viteza de rotație înregistrată în perioada anterioară. Metodele sintetice se folosesc cu foarte bune rezultate, în perioada de stabilitate economică.
Pentru asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, ca o modalitate mult mai sintetică de determinare a nevoii de resurse financiare se poate de menționat metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment. Se presupune că întreaga trebuință de finanțare a ciclului de exploatare are o finanțare aproape gratuită, pe seama datoriilor de exploatare și anume așa pasive de stabile ca: datoriile față de furnizori, salariați, buget care se asimilează cu resursele proprii ale agentului economic. La previziunea finanțării este necesar să se ia în considerație numai soldul minim permanent a acestora. Rezultă că, pasivele stabile reprezintă datoriile minime și cu caracter de permanență ale întreprinderilor față de diferite persoane fizice și juridice. Necesarul de resurse pentru active circulante se restrînge la nevoia de fond de rulment ( NFR ), ca diferența între necesarul de finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare:
NFR = NFCE – DE (1.3)
unde:
NFR – necesarul fondului de rulment
DE – datorii de exploatare
Deci, fundamentarea necesarului de finanțare al activelor curente se reduce la argumentarea necesarului fondului de rulment. NFR diferă de la o întreprindere la alta, fiind influențat de durata ciclului de exploatare, valoarea adăugată, ritmul de creștere a cifrei de afaceri.
În general, agenții economici înregistrează o creștere a necesarului fondului de rulment, nu numai ca efect al sporirii cifrei de afaceri, dar și datorită fenomenelor inflaționiste. La întreprinderi și în special la cele cu NFR negativ, apare un surplus de disponibilități, cu mențiunea că acesta este considerat normal în practica financiară a firmelor dacă nu depășește nivelul de 5 % din activul economic. Acest surplus de lichiditate are rolul unui preț de siguranță plătit pentru satisfacerea necesarului financiar al exploatării. Dacă cota este mai mare și nu există un NFR negativ se poate considera că disponibilul pentru a efectua o investiție sau pentru a profita de o ocazie favorabilă apropiată. Disponibilul dat trebuie scăzut din credite spre a se determina teoretic necesarul real de împrumuturi pentru activul economic.
Întrucât, necesarul fondului de rulment reclamă existența unor surse de acoperire, întreprinderea trebuie să tindă la micșorarea necesarului de fond de rulment, menținîndu-1 la limitele minime capabile să satisfacă procesul de exploatare. Pentru aceasta, întreprinderea trebuie să realizeze numeroase acțiuni influențînd asupra stocurilor, clientelei și furnizorilor.
Dacă se vor reduce stocurile pînă la minimul necesar, fondul de rulment ar putea fi mai mic, cu condiția creșterii vitezei de rotație. Acțiunile asupra clientelei și furnizorilor sânt îndreptate spre reducerea termenului de achitare al creanțelor și în prelungirea termenului de plată al datoriilor agenților economici.
Întreprinderea este un ansamblu de mijloace umane, financiare și materiale, reunite cu scopul de a produce. Scopul întreprinderii este de a produce, dar această producere se efectuează sub anumite constrângeri de ordin legal, economic și financiar. Condiția esențială pentru supraviețuirea întreprinderii este profitul. Din acest motiv aceasta trebuie să ia decizii pentru a-și asigura perenitatea: ce să producă, cum să producă, cât să producă și la ce preț. Pentru a face o alegere cu privire la producție, întreprinderea trebuie să-și măsoare capacitățile interne și mediul în care acționează.
Obiectivul major al întreprinderii:
Teoria economică neoclasică și teoria financiară → maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor;
Teoriile directoriale → maximizarea funcției de utilitate;
Teoriile comportamentale → funcție cu un prag minim de atins la cinci sub-obiective: producția, stocajul, vânzările, segmentul de piață cucerit, profitul;
Teoria semnalului și teoria de agent → minimizarea costului transmiterii, receptării și verificării semnalelor, respectiv al armonizării intereselor acționari-manageri.
Capitalul este un stoc de valori sau de active, care intrate în circuitul economic pot genera profituri posesorilor lor.
Noțiunea de capital apare, pentru prima dată, în sex XII și a circulat sub diverse forme: ca fond, masă monetară, stocuri de mărfuri. Definirea noțiunii de capital a cunoscut de-a lungul timpului mai multe abordări. Adam Smith definește capitalul, făcând deosebirea între capital individual și capital național.
Capital național este format din capitalurile individuale plus rezervele de consum.
Capital individual este definit ca un stoc de bunuri și bani, având originea în economisirea, care poate aduce profit și spori capitalul.
Într-o accepțiune largă, capitalul ca factor de producție, „ reprezintă o valoare sub formă de bani și/sau bunuri destinate activității economice, din care se obțin alte bunuri și servicii” [2.7., p. 48], sau „totalitatea resurselor materiale acumulate și reproductibile, care prin asociere cu alți factori de producție participă la crearea bunurilor material în scopul obținerii de profit ” [2.6., p. 59].
Bunurile care dau expresie capitalului, prin natura lor, nu au ca scop satisfacerea directă a nevoilor personale. Ele satisfac aceste necesități în mod indirect, prin intermediul bunurilor și serviciilor la a căror producere au participat împreună cu ceilalți factori de producție. Referindu-se tot la capital ca o categorie socială modernă, V.V. Mădgearu definește capitalul ca fiind „totalitatea mijloacelor de producție, create prin munca anterioară, a căror posesiune acordă posibilitatea de a obține produsul muncii altora în forma unui profit ”.
În unele lucrări, capitalul este definit la o sumă de bogații utilizate pentru producerea altor bogații sau capitalul reprezintă un „ansamblu de mijloace puse în circulație pentru a asigura îndeplinirea funcției de producție a întreprinderii”.
Capital social este suma furnizată pe calea emisiunii de acțiuni de către o societate pe acțiuni.
Capital propriu – resursele constituite de societate pentru a obține profit.
Capital împrumutat este suma obținută pe calea apelării la credite.
Din diverse definiții, putem defini capitalul ca ansamblul de resurse folosite pentru finanțarea activității întreprinderii ca principala cale de creștere economică.
Economistul francez N. Morques, în lucrarea sa “Financement et cout du capital de l’entreprise”, descrie patru etape ale circuitului fluxurilor financiare în cadrul întreprinderii:
Prima etapă cuprinde cumpărarea de monedă de la investitori, fie direct de pe piețele financiare, fie prin intermediul unor instituții financiare, pentru finanțarea capacității de producție;
Etapa a doua presupune cumpărarea de active necesare pentru punerea în funcțiune a unor capacități de producție;
Etapa a treia rezidă în exploatarea capacității de producție. Ciclul operațional generează încasări și plăți antrenate de utilizarea factorilor de producție; acest ciclu creează fie un surplus monetar, fie un deficit detrezorerie;
Etapa a patra constă fie în plasarea surplusului monetar în titluri de valoare sau în elemente patrimoniale cu scopul obținerii unui profit în viitor, fie în acoperirea deficitului de trezorerie prin atragerea de noi credite bancare pe termen scurt ori vinderea creanțelor.
Caracteristicile capitalului:
este unul din cei trei factori principali ai procesului de exercițiu;
reprezintă resursele financiare ce permit de a obține venituri;
este sursa principală de majorare a avuției proprietarilor;
permite de a stabili valoarea de piață a întreprinderii;
determină nivelul eficienței activității de antreprenoriat.
Asupra nivelului eficacității activității de antreprenoriat, în mare măsură, este influențată de procedura de formare a capitalului. Scopul principal al formării capitalului întreprinderii este satisfacerea nevoilor de atragerea activelor necesare și optimizarea structurii acestuia din punct de vedere a utilizării eficiente.
Ținând cont de acest scop formarea capitalului întreprinderii trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
evidența perspectivelor de dezvoltare a activității întreprinderii;
asigurarea concordanței dintre volumul capitalului atras și volumul activelor formate;
asigurarea structurii optime a capitalului din punct de vedere a eficacității formării
acestuia;
efectuarea unor cheltuieli minime la formarea capitalului din diferite surse.
Determinarea necesarului de capital la întreprindere
Funcționarea și dezvoltarea în condiții optime a întreprinderii este de neconceput în lipsa capitalului. Nevoia de capital în cadrul întreprinderii apare chiar din momentul înființării, iar asigurarea ritmică a activității operaționale, realizarea unor investiții rentabile.
În funcție de cauza apariției cererii de capital aceasta poate fi împărțită în: [2.3., p. 17]
cerere structurală – urmează să acopere finanțarea de investiții productive în bunuri și servicii, crearea de noi firme;
cerere conjuncturală – cauzată de apariția unor factori conjuncturali, cum ar fi: nivelul limitat al volumului de credite pe piața financiară.
Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate la nivel de întreprindere sunt:
capacitatea de producție rezultată din proiectul tehnic, capacitatea efectivă de produse și servicii cerute pe piață;
evoluția prețurilor;
factorii economici, care contribuie la uzura morală a utilajului, a unor materiale sau a produselor care se fabrică din aceste materiale.
factorii naturali care atacă însușirile fizice ale mijloacelor fixe și ale produselor finite.
Nevoia de capital este influențată și de nivelul de dezvoltare al sistemului financiar, de condițiile existente pe piață, de eficacitatea organizării activității economico-financiare la întreprindere, de capacitatea de a amplifica veniturile in condițiile minimizării cheltuielilor.
Un principiu călăuzitor în asigurarea unei dezvoltări atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic este asigurarea întreprinderii cu necesarul de fonduri la timpul oportun si la cele mai mici costuri.
În cadrul întreprinderii, managerul financiar îi revine sarcina să planifice, că achiziționeze și să utilizeze capitalul astfel, încât să maximizeze valoarea de piață a întreprinderii. Deoarece obținerea și utilizarea capitalului presupune costuri specifice, iar de multe ori oferta de capital poate să nu fie prea abundentă, este de datoria managerului financiar să obțină capitalul necesar la costurile cele mai mici, să urmărească utilizarea cât mai eficientă a acestuia și să creeze condiții pentru rambursarea lui.
Realizarea acestui deziderat impune ca, în procesul de constituire și utilizare a capitalurilor, să se țină cont de anumite criteria și restricții, care, în final, ar asigura întreprinderii un grad de independent financiară indispensabil viabilității sale, prin adaptarea la schimbările ce intervin.
Capitalul unei întreprinderi poate fi abordat și tratat astfel:
ca mijloc sau factor de producție, care reprezintă totalitatea averii la dispoziția unității economice, formată din: bani, utilaje, instalații, materii prime etc.; dreptul de creanță (capital juridic);
b) ca fonduri, în sensul contabilității naționale. Operațiile cu capital sunt opozabile operațiilor referitoare la vânzări, servicii, exprimând, desemnând mișcarea fondurilor în contrapartidă;
c) ca aporturi ale proprietarilor societății sau acționarilor. Ele se înscriu în pasivul bilanțului la un post de “capital” sau “capital social”, în cazul unei societăți pe acțiuni.
Sursele de procurare a capitalului:
externe – se referă la împrumuturi, ca un capital pasiv, și la asocieri, cu un capital pe bază de echitate; la fel și emisiunea de acțiuni și obligațiuni. Există și sursele atrase, ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare a sistemului de decontare față de terți, și împrumuturile bancare sau creditorii, ca surse de finanțare a ciclului de exploatare pe termen scurt;
interne – se referă la amortizări și la partea din profit care, potrivit contractului pentru constituire și statutului societății, este prevăzută pentru sporirea de capital. Dacă investițiile aduc un venit net superior atragerii capitalului, atunci acționarul are satisfacția oportunității renunțării la o parte din dividend în folosul dezvoltării întreprinderii. Orice creștere a acumulărilor trebuie însoțită de precizarea profitabilității pe care oferă investiția respectivă și privată prin prisma recuperării acesteia. În ceea ce privește cel de-al doilea principiu, putem spune că necesitatea globală de capital pentru formarea unei noi întreprinderi include două tipuri de cheltuieli:
cheltuielile ce țin de elaborarea business-planului;
capitalul inițial destinat pentru formarea activelor noii întreprinderi cu scopul începerii desfășurării activității.
Categorii de capital ale întreprinderii;
Capitalul economic reprezintă activele fizice și financiare ale întreprinderii. Mărimea acestuia este dată de activul brut al bilanțului, iar bunurile ce alcătuiesc acest activ participă laefectuarea diferitor cicluri financiare, caracterizîndu-se prin natura (bun fizic și bun financiar) și durata lor de viață. Fluxurile reale și cele financiare modifică volumul și compoziția capitalului economic.
Capitalul financiar este suma de monedă adusă de asociat sau acționari, la care se adaugă suma generată de activitatea proprie. Estimarea mărimii capitalului financiar se efectuează conform formulei de calcul:
Capitalul financiar = capitalul social + surplusul monetar (1.4)
Creșterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică și care nu depinde de serviciile financiare sau direcțiile financiare din întreprinderi, ci de conducerea acestora: adunarea generală a acționarilor sau consiliul de administrație. Operațiunea de creștere a capitalului social se poate realiza prin:
• noi aporturi în numerar sau în natură ale acționarilor;
• încorporarea rezervelor;
• conversiunea datoriilor;
• fuziune sau absorbție.
Reducerea capitalului social poate fi determinată de producerea anumitor pierderi ce n-au putut fi recuperate din rezerve, de distribuiri mari de dividende acționarilor sau cumpărarea propriilor acțiuni de către societatea comercială. Acest proces se realizează prin trei procedee:
• scăderea valorii nominale a acțiunilor existente;
• reducerea numărului acțiunilor;
• combinarea celor două procedee.
Firmele au nevoie de capital în diferite momente ale existenței lor:
– la înființare (când încep afacerile);
– pentru desfășurarea normală a activității de exploatare (operaționale);
– pentru investiții;
– pentru susținerea unor acțiuni speculative.
Mărimea nevoii de capital diferă de la o firmă la alta, de la un moment sau o situație la alta în cadrul aceleiași firme. Lipsa de capital la termenul potrivit și în valoarea necesară poate crea mari probleme pentru firme:
– pierderea unor oportunități în afaceri;
– periclitarea poziției pe piață;
– falimentul.
Pentru acoperirea nevoilor de capital, firmele apelează la sistemul financiar-bancar. Prin intermediul acestui sistem sunt puși în contact ofertanții de fonduri cu solicitanții, sunt realizate tranzacții rapide și ieftine. Prin intermediul piețelor financiare sunt cumpărate, vândute sau tranzacționate activele financiare (bani cash si valori mobiliare). Investițiile financiare sau intermediarii financiari facilitează fluxul de fonduri între cei care economisesc și cei care au nevoie de fonduri pentru investiții. Apelarea la aceste instituții prezintă o serie de avantaje:
– furnizează flexibilitate și lichiditate;
– sunt convenabile;
– furnizează expertiză;
– dispersează riscul.
Fac parte din instituțiile financiare:
– băncile comerciale;
– fondurile mutuale;
– fondurile de pensii;
– societățile de asigurări etc.
Pentru racordarea cât mai bună la sistemul financiar-bancar , firmele trebuie să dispună de oameni calificați în domeniul finanțelor. Managerul departamentului financiar trebuie să planifice achiziționarea și utilizarea fondurilor bănești astfel încât să maximizeze valoarea firmei. Ca atare, managerul departamentului financiar trebuie să decidă în privința surselor și utilizării alternative de fonduri. Activități specifice managerului departamentului financiar :
a) Previziunea și planificarea – să acționeze împreună cu alți executivi atunci când se
elaborează planurile ce vor defini viitoarea poziție a firmei;
b) Decizii financiare și investiții majore – pe baza planurilor pe termen lung trebuie să
colecteze capitalul necesar penrtru finanțarea firmei;
c) Coordonarea și controlul – acțiune coordonată față de ceilalți executanți din celelalte
departamente;
d) Interacțiunile cu piețele de capital.
Capitolul II. Analiza formării capitalului la „COMALIMSER” S.R.l.
2.1. Formarea capitalului la COMALIMSER” S.R.L.
Constituirea capitalului social reprezintă prima fază de finanțare a unei societăți comerciale. Capitalul social provine din surse proprii și surse împrumutate. La rândul lor, sursele proprii sunt de două feluri:
interne: autofinanțarea, vânzarea de active fizice și financiare;
externe: aporturi (în numerar și în natură), subvenții de la bugetul statului.
Autofinanțarea [2.16., p.42] reprezintă modalitatea fundamentală de finanțare a întreprinderii și corespunde primelor forme istorice ale avansării de capital. Celelalte moduri de finanțare (directă, indirectă și intermediară) funcționează în mod normal ca simple anticipări ale unei autofinanțări viitoare. Altfel spus, o întreprindere nu poate avea acces la finanțarea externă decât dacă, pe baza autofinanțării viitoare, își va putea reconstitui avansurile acordate de terți.
Prin urmare, autofinanțarea reprezintă pivotul fundamental pe care se sprijină finanțarea întreprinderii și contribuie la dezvoltarea cu forțe proprii. Ea reflectă bogăția reținută de întreprindere și constituie o resursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor. Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din activitatea proprie și care vor rămâne permanent la dispoziția întreprinderii în scopul finanțării acțiunilor viitoare; așadar, autofinanțarea reprezintă principala resursă de finanțare pe termen lung din fonduri proprii, fapt reflectat și de figura nr. 2.1.
Figura 2.1. Autofinanțarea ca principala resursă de finanțare pe termen lung
Sursa: Elaborat de autor în baza studiului efectuat din literatura de specialitate
Autofinanțarea poate fi imediată și amânată, de menținere și de expansiune (netă). Autofinanțarea de menținere împreună cu cea de expansiune formează autofinanțarea globală (totală).
Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuieli destinate menținerii potențialului productiv, deci a nivelului atins de patrimoniu, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producție și acoperirea riscurilor de exploatare. Sursele de constituire a autofinanțării de menținere sunt:
amortizările normale corespunzătoare pierderii reale din valoarea imobilizărilor;
provizioanele.
Autofinanțarea de expansiune (netă) este partea din autofinanțarea brută din care se formează sursele proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite. Autofinanțarea netă are ca efect îmbogățirea, creșterea patrimoniului întreprinderii în viitor.
Autofinanțarea netă se obține scăzând din autofinanțarea brută, cheltuielile pentru menținerea potențialului productiv.
Sursele pe baza cărora se constituie autofinanțarea netă sunt:
profitul net repartizat pentru fondurile proprii, adică din profitul care rămâne
după participarea angajaților la profit precum și remunerarea asociaților sau
acționarilor;
partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a
imobilizărilor.
Autofinanțarea este cea mai răspândită metodă de finanțare și crează avantaje atât pentru acționari, cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică. Acționarii sunt avantajați deoarece, capitalizând o parte a profitului, crește valoarea bursieră a întreprinderii, crește cursul acțiunilor și, implicit, propria avuție. Totodată, profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, creând posibilități mai mari pentru reinvestire. La rândul său, întreprinderea, ca persoană juridică, nu mai este nevoită să apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile necesare dezvoltării. În același timp sporește și autonomia financiară a întreprinderii față de bănci.
Alte avantaje [2.18., p. 96] ale autofinanțării sunt următoarele:
– constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă și stabilă, deoarece în anumite situații conjuncturale întreprinderea întâmpină dificultăți în colectarea capitalurilor de pe piața financiară;
– apără libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin autofinanțare îngăduie acesteia independență de gestionare față de organismele financiare și de credit;
– conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea investițiilor, pe criterii de optim economic și nu de irosire a resurselor;
– permite frânarea îndatorării și, implicit, reducerea cheltuielilor financiare.
În fapt, nivelul autofinanțării depinde de arbitrajul realizat de întreprindere între recurgerea la capitaluri proprii sau la îndatorare. Importanța autofinanțării condiționează recurgerea la noi capitaluri împrumutate. Indicatorul care furnizează informații, în acest sens, este capacitatea de îndatorare. Aceasta evidențiază marja teoretică de care dispune întreprinderea pentru creșterea angajamentelor sale în cursul exercițiilor ulterioare. Deoarece autofinanțarea este baza capacității de rambursare, nivelul său actual și tendințele sale de evoluție sunt analizate cu multă atenție de creditorii și investitorii potențiali. În lipsa acesteia, creșterea capitalului se realizează dificil, iar îndatorarea este practic exclusă ca variantă de finanțare. Așadar, resursele externe:
– completează și nu înlocuiesc resursele obținute prin autofinanțare;
– permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității
financiare;
– reprezintă factorul hotărâtor în deschiderea accesului la piața de capital și atragerea
capitalului extern.
Mărimea autofinanțării degajate joacă rolul de barometru de apreciere a performanțelor întreprinderii. Ea indică potențialilor investitori că întreprinderea este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredințate și să le asigure o remunerare atractivă. Pentru creditori, mărimea absolută și relativă a autofinanțării certifică nivelul capacității de rambursare, ca și nivelul riscului de neplată.
Autofinanțarea totală (de menținere și netă) la care se adaugă partea din profit destinată plății dividendelor formează capacitatea de autofinanțare. În practica financiară a țărilor cu economie de piață, capacitatea de autofinanțare poartă numele de “cash-flow” sau marja brută de autofinanțare. Ea exprimă capacitatea întreprinderii de a mobiliza, alături de amortizare, întregul profit net pentru dezvoltare. Această relație este valabilă pentru țările apusene unde repartizarea profitului îmbracă forma rezervelor și dividendelor, participarea salariaților la profit fiind considerată ca o cheltuială deductibilă fiscal și nu ca o destinație de repartizare a profitului, așa cum este reglementată în țara noastră. Din acest motiv, pentru determinarea autofinanțării globale se vor avea în vedere, alături de dividendele distribuite și partea din profitul net repartizată pentru participarea angajaților la profit (salariați și manageri).
Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii la sfârșitul exercițiului financiar, având ca destinație, atât remunerarea capitalurilor proprii, cât și finanțarea investițiilor.
În concluzie, capacitatea de autofinanțare exprimă un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii și nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținută prin mijloace financiare efective. În plus, nu este indicat să se exagereze în direcția autofinanțării, întrucât există riscul ruperii întreprinderii de piața financiară. În anumite împrejurări devine mai avantajos pentru întreprindere să recurgă la resurse externe de finanțare, în locul autofinanțării.
În ceea ce privește aportul extern la capitalul propriu, acesta corespunde, fie fondurilor inițiale avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adăugate cu ocazia majorării capitalului. Aceste aporturi se efectuează fie în natură (prin cedarea către întreprindere de imobile, materiale, active corporale), fie în bani lichizi sau numerar.
În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuți ca participanți la capitalul întreprinderii, având calitatea de proprietari și, dobândind în acest fel, statutul de asociați (în cazul societăților în nume colectiv sau societăților cu răspundere limitată) sau de acționari (în cazul societăților pe acțiuni sau al societăților în comandită pe acțiuni).
Dacă aportul în numerar sau în natură reprezintă surse de constituire a capitalului social, modalitatea efectivă prin care se realizează acest lucru o constituie emisiunea de acțiuni.
Acțiunile unei societăți comerciale sunt înscrisuri în cont (mai rar documente la purtător) care certifică proprietarului deținerea unei părți din acea societate, egală cu raportul între numărul de acțiuni deținute și numărul total de acțiuni emise de societate. Acțiunile de aceeași clasă conferă drepturi egale deținătorilor, însă acestea pot diferi la un moment dat numai în funcție de data cumpărării acțiunii, dar aceste diferențe sunt reglementate și stabilite în mod transparent.
Acțiunile (“stocks” sau “shares”, în limba engleză) conferă celor care le dețin următoarele drepturi:
– dreptul de a participa la luarea deciziilor. O acțiune dă dreptul de a participa prin vot la adoptarea hotărârilor importante ale Adunării Generală a Acționarilor. Puterea de a influența o decizie sporește proporțional cu numărul acțiunilor deținute. Votarea se poate face personal în cadrul Adunării Generală a Acționarilor sau prin delegați. Dreptul de vot se exercită în următoarele situații importante din viața întreprinderii:
analiza anuală a consiliului de administrație (a gestiunii patrimoniului firmei realizate de către conducerea firmei);
decizia de majorare sau de reducere a capitalului social;
decizia de distribuire a dividendelor;
alegerea și revocarea organelor de conducere ale întreprinderii.
Dreptul de vot se stabilește în funcție de valoarea nominală a acțiunilor fixată prin statut. Un acționar va avea o putere de vot egală cu ponderea valorii nominale a acțiunilor sale în capitalul social al întreprinderii.
– dreptul la informare, conform căruia acționarul are dreptul să fie informat despre activitatea societății conform legilor existente și regulamentelor specifice burselor de valori, pentru corporațiile ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe aceste piețe organizate.
-dreptul la dividende. Deținătorul acțiunii are dreptul la o cotă procentuală corespunzătoare din dividendele distribuite anual de societate. Acțiunile de același fel sunt egale, dar momentul cumpărării sau vânzării determină existența sau inexistența dreptului la dividende.
– dreptul de a vinde acțiunile. Acest drept nu poate fi restricționat în nici un fel de societățile deschise (tranzacționate, pe o piață organizată), dar pot exista condiții de vânzare la societățile închise.
– dreptul final la o parte din valoarea rămasă în cazul lichidării societății. Acest drept se exercită după ce creditorii societății își recuperează creanțele, conform reglementărilor stabilite prin Legea falimentului.
În literatura de specialitate, primele două drepturi conferite acționarilor se mai numesc drepturi sociale, iar următoarele trei– drepturi patrimoniale.
Acțiunile se pot clasifica, în general, după două criterii și anume:
în raport cu modul de dispoziție asupra drepturilor acționarilor prezentate anterior, acțiunile pot fi:
acțiuni comune, ordinare (“outstanding shares”, în limba engleză) provenite din aport în numerar sau în natură. Acestea conferă, în mod egal, atât drepturi sociale, cât și patrimoniale, proporțional cu numărul de acțiuni deținute;
acțiuni privilegiate, fie asupra drepturilor sociale, fie asupra celor patrimoniale. Astfel, acțiunile cu vot dublu deținute de acționarii importanți (fondatori, vip-uri etc) dau putere de vot corespunzător mai mare în raport cu acțiunile comune.
2. după modul de transmitere, acțiunile pot fi:
acțiuni nominative care nu sunt transferabile prin acte de vânzare-cumpărare decât cu acordul Adunării Generale a Acționarilor. Sunt acțiuni prin care se păstrează controlul gestionar al firmei. Ele se transmit prin declarația făcută în registrul acționarilor emitentului, subscrisă de cedent și de cesionar și prin menținerea făcută pe acțiune sau prin alte modalități prevăzute în actul constitutiv.
acțiuni la purtător, în care nu se precizează numele deținătorului, ele fiind liber tranzacționabile în operațiuni private sau publice (la bursă) de transfer al dreptului de proprietate.
Analiza surselor de formare [2.17., p. 190] a activelor intreprinderii pornește de la aprecierea generală a structurii pasivelor. În acest scop se calculează următorii coeficienți ai structurii capitalului:
Coeficientul de autonomie (de autofinanțare, de concentrare a capitalului propriu):
(2.1)
unde:
RAF – rata autonomiei financiare;
CP – capital propriu;
TP – total pasive.
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate (de concentrare a datoriilor) caracterizează structura surselor de finanțare a activelor din punctul de vedere al cotei surselor împrumutate:
≈ 0 – 0,5 (2.2)
unde:
KASÎ – coeficientul de atragere a surselor împrumutate;
DTSL – datorii pe termen scurt și lung.
Coeficientul corelației dintre sursele împrumutate și proprii reflectă suma mijloacelor atrase revenită la 1 leu capital propriu.Punctul critic la aprecierea coeficientului de corelație este 1.
(2.3)
unde:
KSPÎ – coeficientul corelației între sursele proprii și împrumutate.
Rata solvabilității generale exprimă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune întreprinderea:
(2.4)
unde:
Rsg – rata solvabilității generale.
Înlocuind cu raportul sus-nominalizat mijloacele împrumutate cu valoarea capitalului propriu,obținem rata generală de acoperire a capitalului propriu :
Rata pîrghiei financiare
(2.5)
unde:
Rpf – rata pîrghiei financiare
În tabelul 2.1 s-a efectuat aprecierea generală a surselor de finanțare a activelor ”COMALIMSER” S.R.L in cursul anului de gestiune.
Unul din indicatorii ce caracterizează stabilitatea finaciară a întreprinderii este:
Coeficientul riscului financiar. Valoarea acestui coeficient trebuie sa oscileze in
limitele 0 – 0.3. In caz contrar, întreprinderea se consideră posesoare a indicatorului ridicat de risc financiar . In așa caz atragerea suplimentară a capitalului financiar trebuie oprită.
(2.6)
unde:
Krf – coeficientul riscului financiar
Tabelul 2.1.
Analiza coeficienților structurii surselor de finanțare a activelor
%
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
Datele tabelului 2.1. atestă nivelul destul de scăzut al independenței financiare a întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L față de sursele împrumutate. Această concluzie rezultă din faptul că în structura pasivelor nu prevalează sursele proprii de finanțare, capitalul propriu avînd o cotă mică. Astfel, în perioada anului 2010 capitalul propriu a constituit 0,77 % iar în perioada anului 2011 – 4,18 %, ceea ce reprezintă o majorare de 3,41 % din totalul surselor de formare a patrimoniului. Deci întreprinderii „COMALIMSER” S.R.L îi va fi greu de obținut credite necesare fără majorarea capitalului propriu.
Analizînd coeficientul de atragere a surselor împrumutate se observă că el crește de la 0,22 % la 0,57 % depășind nivelul maxim de îndatorare cu 0,35 %.
Coeficientul corelației dintre sursele împrumutate și proprii reflectă o situație nefavorabilă la „COMALIMSER” S.R.L, avînd în dinamică o tendință de majorare, și chiar depășește punctul critic (1).
Rata solvabilității generale are un nivel optim față de cel admis (2) în perioada anului 2010 atingînd nivelul de 4,45 % , fapt ce confirmă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune întreprinderea. Însă spre sfîrșitul anului 2011 se atestă o tendință de diminuare pînă la 1,73 % , astfel nivelul scăzut al acestui indicator față de nivelul admis se apreciază negativ cu 2,72 %.
Rata pîrghiei financiare la începutul anului de gestiune fiind calculată în procente (adică 128%), arată că primele 100 de procente a activelor sunt finanțate din surse proprii, restul din surse atrase. La sfîrșitului anului de gestiune se înregistrează o majorare de (236 % ), sporirea acestui coeficient peste 200% reflectă situația dificilă a întreprinderii privind independența financiară.
După cum vedem ponderea datoriilor pe termen lung in totalul capitalului propriu este foarte mică, astfel întreprinderea se consideră posesoare a indicatorului scăzut de risc financiar incadrîndu-se în limita stabilită cu valoarea 0.
Capitalul propriu reprezintă mărimea rămasă în activele întreprinderii după scăderea datoriilor. Dat fiind faptul că capitalul propriu reprezintă sursa inițială de finanțare a patrimoniului întreprinderii, se va efectua o analiză mai aprofundată a lui. În primul rând se examinează mărimea absolută și evoluția capitalului propriu în dinamică. De obicei întreprinderea în urma desfășurării activității economice reușește să-și sporească valoarea capitalului propriu. Descreșterea valorii capitalului propriu și apariția valorii negative a acestuia indică existența tendințelor nefavorabile în dezvoltarea întreprinderii.
În tabelul 2.2. s-a efectuat analiza mărimii și evoluției capitalului propiu al întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L.
Tabelul 2.2.
Analiza mărimii și evoluției capitalului propriu
lei
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER”
Informațiile conținute în tabelul 2.2. demonstrează că ”COMALIMSER” S.R.L dispune de o mărime pozitivă a capitalului propriu, care la sfîrșitul anului 2011 constituie 7093120 mln lei.
Totodată, în dinamică se evidențiază tendința negativă de reducere a surselor proprii de finanțare a patrimoniului, micșorîndu-se cu 8485599 mln. lei. Datoriile totale înregistrează o tendință de majorare la sfîrșitul anului de gestiune cu 5159712 mln lei față de anul precedent.
În continuare se face analiza structurală a capitalului propriu tabelul 2.3. Această analiză presupune examinarea corelației dintre elementele componente ale acestuia.
Tabelul 2.3.
Analiza structurii capitalului propriu
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
Conform rezultatelor obținute în tabelul 2.3. observăm că în componența capitalului propriu la începutul perioadei de gestiune ponderea cea mai mare o are profitul nerepartizat, care deține o cotă de 99,9 %. La sfîrșitul perioadei de gestiune ponderea acestui element scade cu 14,2 % și atinge nivelul de 85,7 %, ca urmare a faptului că „COMALIMSER” S.R.L pe parcursul perioadei de gestiune a obținut profit în mărime de 6083120 mln.lei , deasemenea și valoarea capitalului statutar s-a diminuat cu 49,87 % .
În ansamblu, structura capitalului propriu al întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L. are un caracter instabil.
În continuare s-a analizat stabilitatea financiară a surselor de finanțare și gradul de îndatorare pe termen lung al întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L. Pentru a putea aprecia stabilitatea surselor de finanțare s-a efectuat analiza ratei stabilității financiare. Coeficientul în cauză exprimă cota surselor de finanțare care întreprinderea poate să utilizeze pentru finanțarea activității economice intr-o perioadă îndelungată.
(2.7.)
unde:
Rsf – rata stabilității financiare
Coeficientul cel mai frecvent utilizat în practica țărilor cu economie dezvoltată este rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul permanent.
(2.8.)
unde :
RÎTL/CPr – rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul permanent
În practica mondială se consideră convenabil nivelul ratei în cauză de circa 26-40 %
[2.20., p.239]. La depășirea acestui nivel recomandat, atragerea suplimentară a mijloacelor împrumutate pe termen lung urmează să fie oprită.
În cadrul analizei datoriilor întreprinderii, în loc de rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul permanent, poate fi aplicată altă rată complementară și substituibilă – rata de autofinanțare a capitalului permanent.
(2.9.)
unde:
RACPr – rata de autofinanțare a capitalului permanent.
Un alt indicator analizat este coeficientul de levier (rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul propriu) care reprezintă un caz particular al ”pirghiei financiare”:
(2.10.)
unde:
LF – levier financiar
În practica de audit pentru evaluarea riscului de faliment al întreprinderii pe larg se aplică coeficientul rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul social, care formal nu face parte din grupa ratelor examinate mai sus, adică nu este absolut identic, dar poate fi caracterizat ca foarte apropiat după conținutul lui economic:
(2.11.)
unde:
RÎTL/CS – rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul social ;
CS – capitalul social.
În tabelul 2.4. s-a analizat stabilitatea surselor de finanțare și gradul de îndatorare pe termen lung.
Din informațiile prezentate în tabelul 2.4. rezultă că sursele de finanțare a întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L se caracterizează prin gradul destul de jos al stabilității: doar în anul 2010 capitalul permanent alcătuiește o parte preponderentă din totalul pasivelor (mai mare de 70 %) din totalul pasivelor.
Tabelul 2.4.
Analiza stabilității surselor de finanțare și a gradului de îndatorare pe termen lung
%
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
Examinarea unui șir de coeficienți de îndatorare pe termen lung (indicatorii 2-6 din tabelul 2.4) permite tragerea concluziei cu privire la predominarea capitalului propriu în structura capitalului permanent. În particular, rata de autofinanțare a capitalului permanent a consituit 0,99 % la inceputul anului de gestiune și a crescut pînă la 1,00 % la sfârșitul lui, ceea ce depășește cu mult nivelul minim recomandat (0,6 %). Astfel se constată gradul foarte înalt de independeță a întreprinderii de atragere a surselor împrumutate pe termen lung.
Scăderea ratei de îndatorare pe termen lung față de capitalul permanent pînă la 0 % reprezintă o tendință pozitivă, care reflectă diminuarea riscului potențial de a nimeri sub influența externă.
Rentabilitatea intreprinderii este un indicator important atît pentru asociați, acționari, cât și pentru alte persoane cu care ”COMALIMSER” S.R.L este in raport de afaceri. Acest indicator măsoară aptitudinea capitalului de a procura venit, și la nivelul economiei de întreprindere se exprimă prin raportul venit / capital.
În literatura de specialitate, indicatorii rentabilității sunt grupați în trei categorii :
indicatorii rentabilității producției;
indicatorii rentabilității activelor;
indicatorii rentabilității capitalului.
Sistemul de indicatori principali ai rentabilității este prezentat în tabelul 2.5., din care rezultă că indicatorii solvabilității, exprimați întotdeauna în procente, reflectă eficiența diferitelor laturi ale activității economice ale întreprinderii.
Tabelul 2.5.
Caracteristica generală a indicatorilor rentabilității %
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
În perioada de referință s-au pronunțat clar majorarea tuturor indicatorilor rentabilității, in special rentabilitatea capitalului propriu care se plasează în frunte, constituind 192,86 % ceea ce înseamnă că la fiecare leu capital propriu intreprinderea obține 192 bani profit net în anul de gestiune, iar în anul precedent întreprinderea obținea 0 bani profit net .
O altă majorare se atestă la rentabilitatea venitului din vinzări, in anul de gestiune din fiecare leu de vînzări s-au obținut 21,59 bani profit brut față de 18,89 bani în anul precedent ceea ce vorbește despre reducerea relativă a costului vinzărilor.
Aceeași concluzie se desprinde și din analiza restului indicatorilor prezentați în tabelul 2.5. dat fiind faptul majorării fiecăruia în parte.
În cadrul echilibrului financiar capacitatea de plată, lichiditatea și solvabilitatea caracterizează una din cele mai importante condiții de existență a întreprinderii pe piață – posibilitatea de a-și onora obligațiile de plată la termenele scadente.
Din punct de vedere național problematica lichidității, solvabilității și capacității de plată este suficient de complexă, fiind tratată în mod diferit în lucrări științifice de specialitate și metodici practice. Noțiunile menționate sunt foarte apropiate și, de aceea deseori se confundă în cadrul analizei Rapoartelor financiare. Totodată, între ele există unele deosebiri, prezentate în figura 2.1.
Figura 2.1. Conexiunea noțiunilor „ capacitatea de plată ” , ” lichiditatea ” și
” solvabilitatea ” .
Sursa: Elaborat de autor în baza informației preluate din [2.17., p.284]
Acești indicatori exprimă capacitatea întreprinderii de a acoperi prin elemente patrimoniale active exigibile in termen scurt, elemente de pasiv, obligațiile de plată ale întreprinderii contractate sau pentru care s-a creat obligația de a se achita in termen scurt. Astfel, lichiditatea măsoară abilitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din activele curente.
a. Lichiditatea curentă este coeficientul cel mai general și frecvent utilizat, care presupune comparația activelor curente cu datoriile pe termen scurt.
b. Lichiditatea intermediară reprezintă un caz particular al lichidității curente, condiționat din faptul excluderii din componența activelor lichide a stocurilor de mărfuri și materiale, precum și altor active curente.
c. Lichiditatea absolută este cel mai strict și dur criteriu de apreciere a lichidității, în cadrul calculării acestuia, se compară cele mai lichide active curente cu datoriile pe termen scurt.
În tabelul 2.6. s-a examinat nivelul și evoluția coeficienților lichidității a întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L sub aspectul static prin aplicarea analizei exprese.
Tabelul 2.6.
Calculul coeficienților de lichiditate și solvabilitate în dinamică
%
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
Din calculele efectuate în tabelul 2.6. rezultă că la întreprinderea ”COMALIMSER” S.R.L s-a ivit tendința negativă de scădere a coeficienților lichidității. În particular, lichiditatea curentă la începutul anului depășea limita stabilită atingînd 4,14%, spre finele anului de gestiune a scăzut pină la 1,63%. Acest fenomen negativ se explică prin faptul că ritmul creșterii datoriilor pe termen scurt depășește considerabil ritmul creșterii activelor curente.
Din cauza micșorării sumei mijloacelor bănești și a creanțelor în condițiile creșterii datoriilor pe termen scurt a scăzut esențial și lichiditatea intermediară. La inceputul anului de gestiune acest coeficient constituia 2,61% neîncadrîndu-se în limita stabilită, în decursul anului lichiditatea intermediară s-a micșorat pînă la 0,97%.
Depășirea nivelului maxim recomandat reflectă o structură irațională a activelor întreprinderii, adică o parte a mijloacelor sunt “înghețate” în stocuri anormale și nejustificate, care nu aduc venit. Aceasta poate cauza întreprinderii reducerea rentabilității activelor, suportarea unor cheltuieli suplimentare.
La cel mai scăzut nivel în comparativ cu nivelul optim se situează coeficientul lichidității absolute. Este de menționat că acest coeficient nu corespunde cerințelor atât la începutul anului (0,04), cât și la sfîrșitul anului de gestiune (0,18) demonstrînd evoluția negativă în urma reducerii sumei mijloacelor bănești disponibile în condițiile creșterii datoriilor pe termen scurt.
2.2. Influența factorilor asupra finanțării capitalului
În cadrul politicii financiare a oricărei firme moderne, necesitatea alegerii unei structuri financiare obiectiv reprezintă o prioritate. Această politică trebuie să se încadreze în normele strategiei generale a firmei, în funcție de realitățile conjuncturale și domeniul de desfășurare a activităților, în vederea realizării obiectivelor dorite.
Structura financiară exprimă împărțirea resurselor financiare ale firmei între capitaluri proprii și capitaluri împrumutate (datorii). Aceasta este confundată cu raportul datorii/capitaluri proprii numit levier financiar (pîrghie financiară). Într-o altă abordare structura financiară reprezintă raportul dintre finanțele pe termen scurt și cele pe termen lung.
Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate. Utilizarea capitalului împrumutat în proporție mai mare determină creșterea gradului de risc al cîștigurilor; în același timp, o rată mai mare a îndatorării înseamnă însă și o rată de rentabilitate estimată la o valoare superioară. Gradul mai mare de risc asociat cu o rată mai mare a îndatorării tinde să scadă prețul acțiunilor firmei pe piață, dar estimarea unei rate superioare de rentabilitate, duce, din contra, la creșterea acestui preț. O structură optimă a capitalului este tocmai aceea care maximizează prețul acțiunilor.
Figura 2.1. Structura financiară a întreprinderii
Sursa: [2.16., p.79]
Întreprinderea analizează o serie de factori și după aceea stabilește o structură obiectivă privind capitalul împrumutat și cel propriu, structură folosită în finanțarea bugetelor de investiții. Obiectivul se poate modifica în timp, dar, în orice moment, managerul are în vedere o structură specifică a capitalului și fiecare decizie de finanțare trebuie să se facă în concordanță cu acest deziderat.
În determinarea structurii optime a capitalului pot apare o serie de probleme, precum:
• managerul se poate dovedi mai mult sau mai puțin “conservator” decît acționarii, și, astfel, el poate stabili ca obiectiv o structură a capitalului diferită de cea care ar determina maximizarea prețului acțiunilor pe piață. Avînd în vedere nesiguranța care planează asupra a ceea ce constituie structura capitalului care duce la maximizarea valorii firmei pe piață, managerul poate oricînd să declare că structura folosită a capitalului este, după părerea lui, cea care duce la maximizarea prețului de piață al acțiunilor, fiind dificil să se dovedească contrariul.
• există multe firme care nu se tranzacționează public, fiind astfel lipsite de aflarea unei valori de piață. Totuși, o analiză bazată pe valoarea potențială de piață pentru o firmă cu un capital propriu necotat se poate dovedi utilă dacă proprietarul este interesat de modul în care valoarea de piață ar putea fi influențată de utilizarea levierului în cazul în care ar dori ca firma să devină publică.
• viabilitatea pe termen lung a firmei poate să vină în contradicție cu maximizarea prețului acțiunii pe piață pe termen scurt. De exemplu, managerii firmelor mari (din domeniile distribuției de gaze naturale, telefoniei etc.) au responsabilitatea de a oferi aceste servicii în mod continuu, trebuind să utilizeze levierul în așa fel încât viabilitatea pe termen lung să nu fie pusă în pericol.
Există, însă, și riscuri mari în folosirea unui prea ridicat levier financiar. Astfel, chiar dacă firmele aparțin ramurilor economice cu fluxuri de numerar stabile (precum echipamente electronice, mass media, magazine universale), totuși, aceste fluxuri depind de stadiul în care se află economia. În consecință, o anumită structură financiară este un mijloc prin care se urmăresc anumite interese.
Conform studiilor făcute pe plan internațional se detașează următorii factori determinanți ai structurii financiare [2.2., p.36] :
Structura activelor. În cadrul activelor imobilizate, activele corporale sunt, de obicei, cele mai consistente valoric și sunt considerate drept o garanție a recuperării împrumuturilor de către creditori. Deci, o firmă, care majorează ponderea activelor fixe în total active, va fi percepută de către investitori ca fiind “de încredere”, astfel încît o creștere corespunzătoare a valorii levierului va fi apreciată ca o situație normală. Firmele cu active fixe pe termen lung, precum întreprinderile de utilități, folosesc în mare măsură împrumuturi ipotecare. Activele care pot fi folosite în multiple scopuri și care dispun de o piață cu grad mare de lichiditate, reprezintă garanții viabile, în timp ce activele cu caracteristici speciale nu reprezintă garanții adecvate. De exemplu, societățile imobiliare folosesc mult capital împrumutat, în timp ce întreprinderile cu înalte tehnologii folosesc mai mult capitalul propriu.
Dimensiunea firmei. În general, accesul firmelor la sursele împrumutate este corelat cu dimensiunea acestora. Investitorii apreciază că o societate mare dispune de o bază mult mai solidă pe care poate să dezvolte proiectele de investiții dorite și poate menține mult mai bine sub control riscul de fluctuare ciclică a activității desfășurate. Riscul de faliment este considerat mult mai redus pentru firmele mari, în comparație cu cele mici.
Profitabilitatea. Din date statistice se observă că firmele care au rate de rentabilitate a investiției mari, utilizează relativ puțin capital împrumutat. O justificare ar fi aceea că întreprinderile foarte profitabile nu au nevoie să utilizeze foarte mult finanțarea externă sub forma împrumuturilor, deoarece ratele lor ridicate de rentabilitate le fac capabile să utilizeze profiturile acumulate în scopul finanțării.
Stabilitatea vînzărilor. Firmele ce manifestă o variabilitate mare a vînzărilor trebuie să folosească capital propriu într-o proporție mai mare. De asemenea, nu poate suporta cheltuieli fixe foarte ridicate. La o astfel de firmă, pe măsură levierul crește, probabilitatea falimentului este mai ridicată. Falimentul este costisitor, iar creșterea gradului de utilizare a levierului financiar determină creșterea valorii estimate a costurilor de faliment ca sumă a probabilităților de falimentare înmulțită cu costurile de faliment, ceea ce duce la scăderea valorii de piață a întreprinderii. Companiile cu vânzări stabile pot avea costuri de faliment ridicate, dar, deoarece probabilitatea falimentului este mică, costurile estimate de faliment sunt, de asemenea, scăzute. Acest fapt poate duce la o rată mare a îndatorării. De exemplu, stabilitatea vânzărilor în cazul companiilor de utilități, permite utilizarea sumelor mari de capital împrumutat și emisiuni de acțiuni preferențiale.
Stabilitatea marjelor de profit. Stabilitatea marjelor de profit este la fel de importantă ca și invarianța vânzărilor în aprecierea capacității de a onora datoriile. O ramură economică aflată în avânt economic este promițătoare din punct de vedere al marjelor. Totuși, este posibil ca aceste marje să scadă puternic dacă în ramură numărul de firme înregistrează un boom. Numai companiile cu facilități tehnice, de service și de distribuție, ce sunt greu de reprodus, au marje de profit stabile.
Rata de creștere. Companiile cu o rată de creștere ridicată se bazează mai mult pe finanțare cu capital din exterior. În plus, costurile de emisiune a acțiunilor obișnuite sunt mai mari decît cele ale obligațiunilor.
Levierul operational. Dacă o firmă are o pondere importantă a costurilor fixe în total costuri, ea înregistrează un grad ridicat al levierului operațional. Legătura între cele două leviere (operațional și financiar) este invers proporțională, în sensul că o creștere a primului duce la o accentuare a riscului companiei, trebuind să fie micșorat levierul financiar.
Fiscalitatea. Dobînda este o cheltuială deductibilă din punct de vedere al impozitării, iar dacă presiunea fiscală este mare, firma va fi încurajată să utilizeze capital împrumutat.
Amortizarea. Firmele intens capitalizate și cu o rată ridicată de creștere a activelor, pot să obțină, datorită amortizărilor, importante economii la impozite. Deci, impactul pe care l-ar avea caracterul deductibil în scopuri fiscale al dobînzii ar fi mic. Companiile respective se vor decide, în consecință, asupra unei rate scăzute de îndatorare.
Manageri. În absența unei dovezi clare că o anumită structură a capitalului va duce la un preț mai ridicat al acțiunilor pe piață decît o alta, managerul își poate exercita “dreptul de veto” în privința structurii adecvate a capitalului. Unii manageri sunt mai conservatori decît alții și astfel utilizează mai puțin capital împrumutat decît firma medie din ramura economică respectivă.
Controlul asupra firmei. Efectul pe care finanțarea prin capital împrumutat sau prin capital propriu îl poate avea asupra poziției de control a managerului, poate să influențeze decizia referitoare la structura capitalului. Dacă managerul deține controlul asupra companiei, datorită voturilor deținute și dacă nu mai are posibilitatea să mai cumpere acțiuni, în eventualitatea unei noi emisiuni de acțiuni, astfel încât să își păstreze poziția de control, poate să aleagă finanțarea noilor proiecte prin capital împrumutat. Pe de altă parte, o echipă managerială care nu este implicată în controlul prin voturi ar putea decide să folosească finanțarea prin emisiunea și vânzarea de noi acțiuni, în cazul în care situația financiară a firmei este atît de nefavorabilă, încât folosirea capitalului împrumutat ar putea pune firma într-o situație gravă din punct de vedere al riscului de neplată, deoarece, în cazul în care firma nu își onorează datoriile, echipa managerială își va pierde mai mult ca sigur poziția de conducere. Pe de altă parte, dacă se utilizează prea puțin capital împrumutat, există riscul unei preluări, deci schimbarea conducerii.
Creditorii și agențiile de rating. Indiferent de analiza efectuată de manageri cu privire la levier, atitudinea creditorului și a agențiilor de rating influențează frecvent deciziile structurii de finanțare. În majoritatea cazurilor, firma discută structura financiară pe care dorește să o adopte cu creditorul și cu agențiile de rating și dă o pondere importantă sfaturilor acestora. Dar, atunci cînd echipa managerială este atât de sigură de viitor încât caută să utilizeze levierul financiar, astfel încât se depășesc normele uzuale din ramura respectivă, creditorul ar putea să nu fie dispus să accepte astfel de creșteri ale capitalului împrumutat, sau poate accepta acest lucru numai la un preț mai ridicat. Atunci cînd gradul levierului crește, rata dobînzii percepută la capitalul împrumutat crește și ea, pentru a compensa riscul suplimentar suportat. Dacă falimentarea este și ea costisitoare, creditorii vor cere rate ridicate ale dobînzii, pentru a acoperi, de asemenea, costurile de falimentare estimate. Ofertanții de credit pot decide că este total neproductiv să se perceapă rate de dobîndă din ce în ce mai mari, deoarece aceasta, la rândul său, este aproape o garanție că respectiva companie va da faliment. De aceea, creditorii pot impune o limită a creditului oferit.
Menținerea unei rezerve adecvate a capacității de împrumut. Unii practicieni sunt de părere că nu se cunoaște exact modul în care deciziile de finanțare afectează prețul acțiunilor, dar se știe cu precizie că atunci cînd trebuie să se renunțe la o investiție bună, pentru că nu există fonduri disponibile, se reduce profitabilitatea pe termen lung. De aceea, trebuie obținut întotdeauna capitalul necesar producției. În condiții favorabile, se poate obține capital fie din emisiunea de acțiuni, fie din cea de obligațiuni, dar cînd condițiile se înrăutățesc, furnizorii de capital sunt mai receptivi la o poziție sigură, adică obligațiuni. În plus, o nouă emisiune de acțiuni transmite un semnal negativ către investitori.
Alte condiții interne ale firmei. Condițiile interne proprii unei firme au influență asupra structurii capitalului stabilită ca obiectiv. De exemplu, o firmă, care a reușit să finalizeze cu succes un program de cercetare-dezvoltare, estimează câștiguri mari în viitorul apropiat. Dar aceste câștiguri nu sunt încă anticipate de către investitori și deci nu sunt încă reflectate în prețul de piață al acțiunilor. Această companie nu este dispusă să emită acțiuni, preferînd să se împrumute pînă ce potențialele câștiguri se materializează și se reflectă în prețul de piață al acțiunilor. Numai în acel moment firma poate să emită și să vândă acțiuni, să ramburseze capitalul împrumutat și să refacă structura obiectiv a capitalului.
Condițiile pieței. Condițiile existente, atît pe piețele de acțiuni, cît și pe cele de obligațiuni, suferă modificări pe termen lung și scurt, iar acestea pot avea o influență importantă asupra structurii optime a capitalului firmei. De exemplu, pe piața americană, în anii ’80, în timpul perioadei de restricție a creditului, practic nu exista o piață a obligațiunilor clasate sub A pe termen lung, datorită ratei dobînzii. Firmele care ocupau un rating inferior și care aveau nevoie de capital, au apelat la emisiunea de acțiuni sau obligațiuni pe termen scurt, indiferent de structura țintă a capitalului. Atunci cînd condițiile s-au ameliorat, obiectivul urmărit a putut să fie atins.
Pentru a determina modul în care societățile comerciale își aleg finanțarea, se impune să avem în vedere efectele induse de factorii care influențează deciziile privind structura capitalului. Aceștia se referă în principal la echilibrul risc-rentabilitate, la caracteristicile societăților comerciale, dar și la factorii macroeconomici.
Capitolul III. Optimizarea mecanismelor de finanțare a Întreprinderii COMALIMSER S.R.L.
3.1. Aprecierea criteriilor de selectare a modalităților de finanțare ”COMALIMSER” S.R.L
În viziunea mai multor economiști, principalele criterii pentru alegerea surselor de finanțare a întreprinderii ar fi: costul finanțării, rentabilitatea financiară, plățile reale și excedentul fluxului de lichidități.
Eficiența deciziei de finanțare în cadrul întreprinderii “COMALIMSER” S.R.L. depinde, în primul rând, de costul capitalului. Pentru evaluarea unui proiect de investiții este necesară cunoașterea costului resurselor angajate. Regula valorii unei investiții implică, într-adevăr, ca rata de rentabilitate a unui proiect să fie cel puțin egală ori, dacă nu, superioară ratei reprezentând costul de oportunitate a capitalului. Dacă rata de rentabilitate este superioară sau egală cu costul capitalului, întreprinderea își poate respecta angajamentele sale față de furnizorii de fonduri.
Utilizarea diferitelor surse de finanțare de către întreprindere presupune anumite cheltuieli și anume: plata dividendelor, a dobânzilor bancare, celor obligatare etc. Aceste cheltuieli reprezintă prețul pe care trebuie să plătească întreprinderea pentru a se aproviziona cu capitaluri. Suma totală de plată pentru utilizarea capitalurilor, exprimată în procente, reprezintă costul capitalului. Conceptul de cost al capitalului joacă un rol important în politica financiară și constituie legătura între rentabilitatea investițiilor și rentabilitatea surselor de finanțare. Astfel, toate investițiile a căror rentabilitatea internă este mai mare decât costul capitalului propriu sau împrumutat pot fi acceptate, adică se creează posibilitatea reală de creștere a volumului capitalului propriu, și invers. În acest mod, costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect, respectiv a deciziei de investire.
Costul capitalului poate fi calculat pentru fiecare sursă de finanțare, utilizându-se diferite metode și modele de calcul. De asemenea, se poate calcula costul mediu ponderat pentru toate sursele de finanțare, adoptându-se o optică pe termen lung și care poate constitui un indicator pentru compararea preventivă a diferitelor proiecte de investiții.
Optimizarea structurii financiare presupune stabilirea acelei combinații între capitalurile proprii și cele împrumutate, definită în termeni de rentabilitate și risc care să maximizeze valoarea acțiunilor firmei. Așadar, alegerea unei structuri financiare optime este esențială pentru orice firmă, întrucât va determina, în mod direct, rentabilitatea și riscurile acesteia.
Deosebim următoarele criterii de selectare a structurii financiare [2.2., p.27] :
costul mediu ponderat al capitalului;
impactul asupra rentabilității;
criteriul destinației fondurilor;
Determinarea costului individual al diferitelor tipuri de capital constituie un element necesar pentru decizia de finanțare, dar firmele utilizează mai multe forme de capitaluri pe termen lung pentru finanțarea investițiilor și a activităților de exploatare și pentru că structura acestor capitaluri variază în timp, este necesară cuantificarea costului de ansamblu al capitalului, denumit cost mediu ponderat al capitalului. Pentru acesta se folosește o medie ponderată a costului capitalurilor utilizate, care să reflecte mixul acestora. Deci, costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii este o medie a costurilor capitalurilor propriu și împrumutat, ponderate cu proporția pe care o ocupă fiecare dintre acestea în totalul resurselor financiare ale întreprinderii. Astfel, costul mediu ponderat al capitalului (CMP) se determină astfel:
CMP = Wî kî + Wp kp (3.1.)
unde:
Wî – ponderea activelor finanțate prin intermediul resurselor împrumutate, din total
activ;
kî – costul capitalului împrumutat;
Wp – ponderea activelor finanțate prin intermediul resurselor proprii, din total activ;
kp – costul capitalului propriu.
În cazul în care întreprinderea utilizează mai multe tipuri de resurse împrumutate, cu costuri distincte, formula de mai sus se poate scrie astfel :
CMP = Wîo kîo + Wc kc + Wl kl + Waî kaî + Wp kp (3.2.)
unde:
Wîo – ponderea activelor finanțate prin intermediul împrumuturilor obligatare, din total
active;
kîo – costul împrumutului obligatar;
Wc – ponderea activelor finanțate prin intermediul creditului bancar, din total activ;
kc – costul creditului bancar;
Wl – ponderea activelor finanțate prin intermediul leasingului, din total activ;
kl – costul leasingului;
Waî – ponderea activelor finanțate prin intermediul altor resurse împrumutate, din total
activ;
kaî – costul altor resurse împrumutate;
Costul mediu ponderat al capitalului reprezintă nivelul minim, obligatoriu al rentabilității investițiilor în care sunt angajate acestea. Mărimea costului mediu ponderat al capitalului depinde atît de proporția fiecărei componente a fondurilor destinate investițiilor în totalul capitalurilor, cît și de costul lor individual. Rentabilitatea obținută în urma utilizării capitalurilor trebuie să acopere costul, iar pentru aceasta managerul financiar trebuie să urmărească, pe de o parte, sporirea eficienței utilizării capitalurilor investite, exprimate prin creșterea rentabilității economice și programarea unui cost, mediu minim, pe de altă parte.
Deci, rentabilitatea minimă cerută este egală cu costul mediu ponderat al capitalului. Este cert faptul că elementul dominant trebuie să-l dețină capitalurile ieftine, acestea având rol de diminuare a obligațiilor totale ale întreprinderii către deținătorii de capitaluri, formându-se premise favorabile pentru folosirea lui în vederea dezvoltării întreprinderii. În contextul determinării costului mediu al capitalurilor apar cîteva probleme specifice:
• estimarea costurilor diverselor tipuri de capitaluri pe termen lung;
• stabilirea ponderilor costului fiecarui tip de capital în cadrul mediei ponderate;
• utilizarea valorii de piață sau a valorii contabile a diferitelor categorii de capital, în cadrul calculului ponderilor.
Scopul determinării costului ponderat al capitalului este utilizarea acestuia în decizii cu privire la noile investiții, fiind considerat rentabilitate standard pentru finanțatorii investiției. În concluzie, costul mediu ponderat al capitalului reflectă riscul relativ al firmei și structura capitalurilor acesteia.
Al doilea criteriu de formare a structurii capitalului este cel al rentabilității. Rentabilitatea – capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Se calculează ca:
R=(Efect / Efort)*100 (3.3.)
La stabilirea structurii financiare a unei întreprinderi criteriul rentabilității este primordial. Atît capitalul propriu cît și cel împrumutat presupun costuri, dar acesta din urmă trebuie remunerat chiar și în condițiile în care întreprinderea nu obține profit. Dintre toate, rentabilitatea financiară prezintă un interes deosebit, fiind apreciată ca o adevarată productivitate a capitalului. Posesorii de capital sunt direct interesați de acest indicator, deoarece cu ajutorul ratei rentabilității financiare se măsoară eficiența investițiilor efectuate. Diagnosticarea rentabilității unei întreprinderi folosind sistemul ratelor presupune descompunerea ratelor de rentabilitate pe factorii de influență. Ratele folosite sunt rata rentabilității financiare și rata de rentabilitate economică.
Rentabilitatea financiară (rentabilitatea capitalului propriu) reprezintă unicul indicator generalizator de eficiență care reflectă nu numai eficacitatea utilizării capitalului propriu, dar și contribuția acestuia la formarea profitului net. Rentabilitatea financiară măsoară gradul de rentabilitate al investiției făcută de acționari, fost analizat in tabelul 2.5.
Acest indicator reprezintă principala informație de care are nevoie un investitor în momentul cînd analizează oportunitatea unui nou plasament, sau când evaluează eficiența unei investiții de capital financiar făcută anterior. Mai mult, acest indicator permite identificarea investiției optime sau mai precis calculul costului de oportunitate a unei investiții.
Un deținător de capital poate fi pus în situația de a alege între diferite investiții de portofoliu la mai multe firme sau alte plasamente posibile precum: depozite bancare, fonduri mutuale, investiții imobiliare etc. Pentru fiecare din aceste investiții sau plasamente potențiale, posesorul de capital va calcula profitul ce-i revine pentru unitatea monetară de capital investită, valoare care corelată cu alți indicatori precum cei de risc, cei care cuantifică situațiile probabile viitoare favorabile etc. vor orienta decizia de investiție.
Rentabilitatea economică (rentabilitatea activelor) reprezintă remunerarea brută a capitalurilor investite pe termen lung, atît proprii cît și împrumutate. Ea trebuie să fie la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobînzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat acționarii și creditorii, a fost analizat în tabelul 2.5.
Rata rentabilității economice măsoară performanțele resurselor angajate în procesul de exploatare fără a lua în considerare mecanismul de finanțare (proveniența surselor de finanțare), rezultatul excepțional și incidența fiscală (impozitul pe profit).
Rata rentabilității economice trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
– să fie mai mare decît rata inflației, pentru a asigura menținerea valorii sale;
– în termeni reali, rentabilitatea economică trebuie să depășească rata inflației, deoarece întreprinderea trebuie să își mențină substanța economică, ea trebuie să remunereze capitalul investit, cel puțin la nivelul ratei medii de randament din economie (rata medie a dobînzii), dar să acopere și riscul economic și financiar pe care și l-au asumat acționarii și creditorii.
Legătura între rentabilitatea financiară (rentabilitatea capitalurilor proprii) și rentabilitatea economică (rentabilitatea activelor) scoate în evidență importanța îndatorării. Prin efectul de îndatorare se înțelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care-l obține întreprinderea ca urmare a utilizării creditului în calitate de capital. Acesta se obține comparînd rentabilitatea economică a întreprinderii (Re) cu costul capitalului împrumutat (Rd = rata dobînzii):
– dacă Re > Rd => efect de îndatorare pozitiv (efect de levier) și Rf > Re;
Întreprinderea poate apela la credite pentru finanțarea activității este chiar mai profitabil decît să aștepte formarea treptată a fondurilor proprii pentru finanțarea unei noi investiții;
dacă Re < Rd => efect de îndatorare negativ (efect de măciucă) și Rf < Re;
Structura financiară îndatorată nu este oportună.
Variabilitatea rentabilității capitalului propriu în funcție de politica financiară a firmei se analizează cu ajutorul efectului de levier. Efectul de levier financiar sau efectul de pîrghie financiară, reprezintă ‘rezultatul’ sau ‘efectul’ îndatorării firmei asupra rentabilității capitalului propriu. În același timp, efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară ce are ca scop mărirea rentabilității capitalului propriu. Deasemenea, efectul de levier pune în evidență legătura existentă între rata rentabilității financiare și rata rentabilității economice.
Scopul analizei efectului de levier este de a fundamenta decizia de sporire sau reducere a îndatorării la nivelul agentului economic.
Impactul îndatorării asupra rentabilității financiare a întreprinderii este pus în evidența prin prisma efectului de levier, care exprimă sporul rentabilității capitalului propriu pe seama recurgerii la împrumuturi și se calculează conform formulei:
ELF = Rec + (Rec –Rd) (3.4.)
Rec = (3.5.)
unde:
ELF – efectul de levier financiar;
Rec – rentabilitatea economică;
Rd- rata dobînzii;
PPI – Profitul pînă la impozitare;
CP – capital propriu;
DT – datorii totale.
Tabelul 3.1.
Analiza efectului de levier financiar
%
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
Conform tabelului 3.1. reiese că în perioada curentă se va produce efectul de levier pozitiv deoarece rata rentabilității economice constituie 19,24 % și este superioară ratei dobânzii care constituie 13%, ceea ce recomandă apelarea la credite.
În perioada precedentă rata medie a dobînzii a consituit 13% și a fost superioară ratei rentabilității economice care a atins 6,69%, cu 12,55% mai putin decit Rd, astfel dacă
Rd > Rec, îndatorarea firmei diminuează rata de rentabilitate financiară, efectul de levier este negativ, iar apelarea la credite nu se recomandă.
Efectul de îndatorare este în relație directă cu structura financiară a întreprinderii și cu diferența dintre rata rentabilității economice și costul capitalului împrumutat. Dat fiind faptul că Rec este mai mare decât rata dobânzii, este preferabilă apelarea la credite pentru finanțare, deoarece eficiența capitalului propriu va crește.
Rata de îndatorare (Capital împrumutat / Capital social) este rata folosită în analiza costului capitalului, element care determină întreprinderea să-și aleagă o structură optimă a capitalului de lucru, îmbinînd capitalul propriu cu cel împrumutat într-un mod eficient. O valoare mare indică o politică de finanțare foarte agresivă, ceea ce înseamna cîștiguri foarte volatile. O valoare mică indică o politică de finanțare conservatoare și un risc scăzut, existînd posibilități reduse de a se obține pierderi mari sau cîștiguri mari.
Tabelul 3.2.
Analiza indicatorilor capacității de îndatorare a întreprinderii
%, lei
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
Din calculele efectuate în tabelul 3.2. observăm că gradul de îndatorare global are o tendință de majorare de la 0,22% în perioada anului 2010 la 0,57% în perioada anului 2011 s-a majorat cu 0,35 % , deși nu a depășit limita maximă, astfel se indică posibilitățile de îndatorare a întreprinderii. Acest coeficient reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii.
Capacitatea maximă de îndatorare constituie 14186240 mln.lei la sfîrșitul perioadei de gestiune fapt prin care se constată o diminuare de 16971198 mln.lei, aceeasi situație o are și capacitatea de îndatorare efectivă.
Coeficientul de îndatorare la termen a depășit limita stabilită (0,3-0,5) constituind 1,36%, ceea ce înseamnă o majorare cu 1,08% față de anul precedent, întreprinderea are capacitatea de îndatorare saturată și nu mai poate primi credite.
Al treilea criteriu avut în vedere la constituirea structurii financiare este criteriul destinației resurselor,care presupune că activele pe termen lung, care reprezintă imobilizări de fonduri financiare pentru o perioadă mai mare de un an, să fie finanțate din capitaluri permanente; iar activele curente – din surse temporare care cuprind: fondul de rulment și datoriile pe termen scurt.
Capitalul Permanent este format din resurse al căror grad de exigibilitate este mai mare de un an.
Capital permanent = Capital Propriu + Datorii pe termen lung (3.7.)
În categoria datoriilor pe termen scurt, se includ atât creditele bancare pe termen scurt, creditul comercial, cât și alte resurse posibil de mobilizat, precum : datorii față de stat, față de salariați, față de companiile de asigurări.
Activele imobilizate care reprezintă nevoi permanente trebuie acoperite din capitaluri permanente, în timp ce activele circulante sunt acoperite din sursele temporare care cuprind: fondul de rulment și datoriile pe termen scurt adică:
Active imobilizate = Capital Propriu – Fondul de Rulment (3.8.)
Active curente = Fondul de rulment + Resurse de trezorerie (3.9.)
Deci întreprinderile trebuie să adopte decizii de finanțare conform caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finanțare.
Caracterul continuu al procesului de producție, însoțit de cel al vânzărilor, apare necesitatea unor nevoi permanente de resurse financiare pentru acoperirea cheltuielilor determinate de volumul de activitate desfășurată de întreprindere. Finanțarea activelor curente se efectuează prin următorii indicatori [2.11., p. 103]:
Fondul de rulment, desemnează acea parte din capitalurile unei întreprinderi care
este destinată finanțării activelor curente necesare înfăptuirii în practică a
obiectului de activitate al acesteia, contribuind la înfăptuirea echilibrului financiar
pe termen scurt. Fondul de rulment constituie o marjă de securitate pentru
întreprindere, este partea resurselor pe termen lung care finanțează activele
circulante.
FR= Active Curente – Datorii pe termen scurt (3.10.)
Nevoia de fond de rulment, desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operațiuni respective care compun ciclul de exploatare curentă a întreprinderii al cărui total trebuie acoperit cel puțin parțial deresursele stabile, adică banii ce trebuie virați în întreprindere pentru a asigura funcționarea acesteia.
NFR = stocuri + creanțe –Datorii pe termen scurt (3.11.)
Trezoreria netă, formula de calcul este următoarea:
TN= FR-NFR (3.12.)
4. Rata de finanțare a activelor curente , permite supravegherea evoluției fondulul de rulment în raport cu cea a capitalurilor circulante , valoarea optimă a acestui indicator este situată între 0,5 și 1.
Rfin. = Fond de rulment / Active curente
Tabelul 3.3.
Analiza echilibrului financiar
lei
Sursa: Elaborat de autor în baza raportului financiar al ”COMALIMSER” S.R.L
În urma analizei fondului de rulment se poate observa că întreprinderea ”COMALIMSER” S.R.L înregistrează în fiecare an un fond de rulment financiar pozitiv, ceea ce semnifică o situație favorabilă, respectiv un nivel al capitalurilor permanente suficient de ridicat pentru a permite finanțarea integrală a imobilizărilor cât și asigurarea unei marje de lichiditate excedentară pentru a face față riscurilor diverse pe termen scurt. Totodată, se constată tendința de micșorare a indicatorului în cauză – în decursul anului de gestiune mărimea fondului de rulment net s-a redus cu 7949832 mln., lei. Ultimul fapt impune dezvăluirea cauzelor ce au provocat scăderea surselor proprii de formare a activelor curente.
Deasemenea s-a înregistrat și (NFR > 0 ) pozitiv, deși în dinamică se constată o tendință de diminuare cu 5990858 mln.lei. Totuși această situație înregistrată la întrepinderea ”COMALIMSER” S.R.L semnifică faptul că activele circulante permit să se spere încasări bănești pe termen scurt care vor permite, nu numai rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe termen scurt, dar și să se obțină lichidități excedentare. Această situație apare ca o situație favorabilă în ceea ce privește solvabilitatea, pentru că se sugerează că întreprinderea beneficiază de perspective favorabile în ceea ce privește capacitatea sa de rambursare.
Aceeași situație pozitivă o înregistrează trezoreria netă și rata de finanțare a activelor curente, care, deasemenea în dinamică au o tendință ușoară de diminuare.
3.2. Modalități de finanțare optime a întreprinderii ”COMALIMSER” S.R.L
Viața economico-financiarǎ a unei întreprinderi nu poate fi conceputǎ în afara mediului în care funcționeazǎ și evolueazǎ. Din acest mediu întreprinderea iși colecteazǎ resursele și tot în cadrul lui efectueazǎ plǎți, restituiri de fonduri etc.
În condițiile economiei de piațǎ, stabilirea modalităților de finanțare exercită un impact deosebit asupra activității agenților economici. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se finanțează în totalitate din fonduri proprii, ele apelând concomitent și la resurse externe. Prin urmare, selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă o decizie majoră a politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra structurii financiare a întreprinderii și se iau măsuri pentru asigurarea caracterului optim al acesteia.
Mediul financiar, după stadiul său de dezvoltare, pune la dispoziția întreprinderilor o gamă variată de mijloace de finanțare. Întreprinderile sînt confruntate cu alegerea surselor de finanțare. Alegerea unui anumit mod de finanțare depinde, pe de o parte de costul capitalului și rentabilitatea scontată, iar pe de altă parte de structura capitalului existentă.
Nevoile de resurse financiare ale întreprinderii sînt variate de la nevoi de scurtă durată al căror nivel variază în cursul anului în funcție de anumiți factori și pînă la cele pe termen lung pentru finanțarea nevoilor permanente.
Întreprinderea ”COMALIMSER” S.R.L. înregistrează fondul de rulment pozitiv care asigură finanțarea activelor curente din datoriile pe termen scurt.
Conform datelor bilanțului contabil al întreprinderii sursa principală de finanțare este capitalul propriu, care deține o pondere prioritară în pasivul bilanțului.
Dacă în prezent se obțin pierderi atunci pe viitor se prevede creșterea volumului vânzărilor a întreprinderii datorită introducerii echipamentului tehnologic modern, ca rezultat obținînd-se creșterea capacităților de vânzare, scăderea prețului, îmbunătățirea calității conform standardelor internaționale devenind mai competitivi pe piața locală. Ponderea principală în cadrul surselor de finanțare pe termen scurt a întreprinderii o dețin datoriile comerciale pe termen scurt. Această situație poate fi considerată normală, ținînd cont de faptul că datoriile comerciale, de obicei, sînt gratuite, pe cînd datoriile financiare necesită plata unor dobînzi, iar datoriile calculate deseori fac obiectul unor penalizări din partea organelor publice.
Perioada actuală de dezvoltare a economiei Republicii Moldova este însoțită de un complex de probleme specifice perioadei de tranziție. În special se manifestă instabilitatea economică caracterizată prin dezechilibrul situației și relațiilor economice. Cu toate că se evidențiază tendința de îmbunătățire a indicatorilor macroeconomici, spre exemplu: creșterea produsului intern brut, rata inflației moderată și stabilă, majorarea investițiilor în mijloace fixe etc., nu ne permite să afirmăm că Republica Moldova a ieșit din situația de criză economică, deoarece se păstrează nivelul scăzut de trai al populației, rata înaltă a șomajului, dezindustrializarea țării, starea economică dificilă a agenților economici.
Factorii care determină mediul de activitate a întreprinderii sînt importanți în stabilirea unui raport între datorii și capitalul propriu. De exemplu, procesul de tranziție în care se află economia Republicii Moldova, este practic cel mai important factor care determină problemele ce apar în finanțarea întreprinderilor. Factorii primordiali, care influențează structurade finanțare a întreprinderilor din Republica Moldova sânt următorii: situația generală din economia națională, procesul de privatizare și sistemul financiar – bancar. Una din barierele principale în realizarea cu succes a tranziției este lipsa unui mecanism de mobilizare și gestiune a resurselor financiare existente ale întreprinderilor. În condițiile Republicii Moldova întreprinderile nu au multe alternative de finanțare, iar lipsa finanțelor duce implicit și la limitarea posibilităților de creștere economică.
Întreprinderile din țară nu pot beneficia de oportunitățile de finanțare de pe piețele de capital străine, deoarece Republica Moldova este considerată de către organismele financiare internaționale ca țară cu un înalt risc pentru plasarea banilor. În aceste condiții întreprinderile pot apela la credite externe prin intermediul Guvernului, însă experiența de pînă acum arată că peste 80 % din creditele primite nu au fost rambursate, astfel Guvernul revenindu-i obligația de rambursare. În prezent s-a refuzat la această practică și nu se mai acordă garanții de stat pentru creditarea agenților economici. Acest instrument de finanțare este destul de oportun, însă ineficientă era procedura de selectare a întreprinderilor beneficiare de credite externe și nu se efectua controlul utilizării banilor.
O altă modalitate de a asigura resursele necesare finanțării este bursa de valori. Volumul tranzacțiilor prin Bursa de Valori din Moldova este destul de mică, valorile mobiliare cu excepția a cîtorva nu sînt lichide, fapt care îndepărtează investitorii. Cei mai activi participanți pe piața valorilor mobiliare sînt băncile comerciale și Fondurile de investiții. În prezent se manifestă refuzul majorității fondurilor de a investi bani, din cauza mai multor factori și ca să nu piardă controlul, întreprinderile emit acțiuni, pentru a atrage investitori strategici. Problema fondurilor de investiții la fel necesită o soluționare urgentă.
Practica mondială demonstrează două modalități majore de procurare a resurselor financiare: modelul anglo-american, care presupune un rol important al burselor de valori în finanțare; modul continental European, care presupune un rol mai important al băncilor comerciale. Legislația Republicii Moldova ține mai mult de modelul anglo-american, însă el și-a demonstrat deja ineficiența, deoarece populația dispune de puțini bani liberi și nu este atrasă de dividendele oferite de întreprinderi. În acest caz băncile comerciale ar trebui să obțină dreptul de a deține pachetele de control la întreprinderi pentru a le finanța într-o măsură mai mare.
Economia de tranziție se caracterizează în primul rînd, prin lipsa de informații și instabilitate economică, fapt ce complică cu mult procesul decizional, întreprinderea în procesul adaptării deciziei de finanțare trebuie să analizeze o serie de factori externi, cum ar fi:
reglementările legale în domeniul antreprenoriatului, creditului, capitalului statutar, fondarea și lichidarea unei întreprinderi;
informațiile pieței financiar-bancare sînt importante, deoarece întreprinderea poate afla evoluția ratelor dobînzilor la împrumuturi, tipurile de credite, starea pieței hîrtiilor de valoare;
întreprinderea trebuie să mențină relații bune cu furnizorii de fonduri financiare: proprietarii și creditorii. Importanță prezintă informația cu privire la evaluarea modului în care aceștea estimează riscul de a investi în întreprindere, disponibilitatea de a mai pune la dispoziție și alte surse;
informațiile referitoare la evoluția ramurii de activitate pot influența decizia de finanțare, deoarece nimeni nu va dori să finanțeze ramuri economice care sînt în declin.
3.3. Modalități moderne de finanțare a activității întreprinderii
Finanțarea activității întreprinderii cuprinde și metode netradiționale de finanțare cum ar fi: leasingul, factoringul, forfetarea etc. Pentru ”COMALIMSER” S.R.L, aplicarea acestor metode de finanțare ar avea un impact pozitiv asupra situației financiare a întreprinderii, și ar conduce considerabil la dezvoltarea și creșterea economică a ei.
Leasingul este o modalitate modernă de finanțare având ca bază juridică un contract de leasing, pe durata căruia proprietarul permite utilizatorului să folosească un anumit bun în schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de plăți pe durata contractului. Achiziționarea bunurilor în leasing necesită mai puține mijloace financiare, decât procurarea lor directă. Astfel, cumpărătorul poate folosi mai eficient banii de care dispune. În afară de aceasta, ratele plătite în baza contractului de leasing sânt trecute în bilanțul financiar al întreprinderii la compartimentul cheltuieli și, prin urmare, se diminuează baza de impozitare a acesteia.
Leasingul este activitate de întreprinzător, de investire a unor mijloace temporar disponibile sau împrumutate, ce se desfășoară pe bază de contract, conform căruia locatorul (creditorul finanțator) procură cu titlu de proprietate echipamentul indicat de locatar de la vînzătorul (furnizorul) stabilit de acesta și îl acordă contra plată locatarului în posesiune și folosință temporară în scopuri de întreprinzător.
În Republica Moldova piața serviciilor de leasing se află la început de cale. Deși Legea privind leasing-ul a fost adoptată încă în 1996, despre o piață bine dezvoltată a serviciilor de leasing încă nu se poate vorbi despre o activitate bine pusă pe roate. Experții în domeniu susțin că în următorii ani serviciile de leasing vor fi prestate pe larg în intreg teritoriul țării.
În prezent, acestea sunt acordate, în special, reprezentanților businessului mic si mijlociu. La extinderea serviciilor de leasing sunt interesați, în primul rând, distribuitorii de tehnică agricolă (în special tractoare, combine etc.) aduse in cadrul diferitor programe de stat și internaționale. Aceștia, înțelegând că mulți antreprenori nu au posibilitate să achite integral prețul tehnicii, le oferă șansa de a plăti în rate.
Problemele tipice cu care se confruntă societățile de leasing din Moldova sunt insuficiența resurselor financiare pentru satisfacerea cererii existente pe piață și saturația pieței leasingului auto. Din punct de vedere legislativ, se resimte necesitatea adoptării unei reglementări mai eficiente referitoare la aplicarea procedurilor juridice, în cazul în care locatarul nu respectă prevederile contractului de leasing financiar, ceea ce, deocamdată, se realizează lent.
În prezent, supremația cantitativă a tranzacțiilor în leasing, este ocupată de automobile. Achiziționarea mașinilor în leasing, datorită mai multor avantaje, a devenit o operațiune comercială preferată de majoritatea persoanelor juridice sau fizice. În opinia analiștilor, creșterea vânzărilor de mașini noi în Moldova se datorează ultimelor modificări operate în legea cu privirela leasing, care facilitează accesul persoanelor fizice la operațiunile de leasing. Un alt motiv este că automobilele constituie marfa cea mai lichidă de pe piața Republicii Moldova, se poate stabili prețul oricărui automobil, indiferent de vârstă și marcă. De asemenea ponderea înaltă a autoturismelor pe piața de leasing, în momentul actual, se explică prin faptul că societatea din Moldova este o societate de consum, din care cauză leasingul este adesea folosit ca un instrument de procurare a bunurilor și nu ca instrument de finanțare.
La extinderea pieței serviciilor de leasing contribuie și companiile aeriene, interesate în modernizarea și renovarea parcului de avioane. După catastrofa din septembrie 2001 din SUA, operațiunile de leasing la procurarea tehnicii aeriene erau efectuate la prețuri foarte reduse. În acest sens, companiile aeriene atât din Moldova, cât și din țările CSI au avut posibilitatea să achiziționeze tehnică nouă. La moment acestea pot să beneficieze de cele mai mici tarife în sistemul de leasing. Astfel, companiile aeriene din țările în curs de dezvoltare se pot bucura de câștiguri evidente.
Performanțele companiilor de leasing depind, în mod decisiv, de capacitatea lor de a-și crește activele, deoarece activele vor asigura pe viitor rentabilitatea necesară. Întrucât operațiunile de leasing au cunoscut o dezvoltare rapidă, în ultimii ani, întreprinderile din sector au raportat creșteri importante ale volumelor de activitate. Creșterile au fost cauzate, în special, de creșterea activelor financiare aferente operațiunilor de leasing.
Numărul redus de produse pentru multe companii de leasing, unele limitîndu-se doar la automobile, se datorează specificului cererii pe piața națională. Chiar dacă nu este făcută publică informația despre structura portofoliului de credite, numai după amploarea publicității în domeniul leasing-ului automobilelor, devine clar care produs se află în topul cererii și a ofertei. O altă explicație în acest context ar fi faptul că, leasing-ul celorlalte produse, în special al imobilului, necesită resurse financiare mai mari, de care majoritatea companiilor pur și simplu nu dispun.
Viitorul portofoliului creditar pare a se modifica și asta în detrimentul automobilelor. Dacă în prezent automobilele și camioanele ocupă mai mult de jumătate din produsele acordate înleasing, se estimează o ”migrare” a cererii către echipamentul industrial, imobil și tehnică agricolă. Leasingul imobilului va deveni popular numai în cazul unor produse mai competitive decât a băncilor. Acest proces poate fi cauzat de potențialul pe care îl arată piața și de afluxul resurselor financiare din partea grupărilor financiare căror le aparțin companiile de leasing. În condițiile în care economia Republicii Moldova are nevoie de resurse pentru reînnoirea activelor fixe, leasing-ul ar fi o ieșire din situație, însă resursele financiare limitate a companiilor de leasing autohtone frânează dezvoltarea acestui segment.
O posibilitate de dezvoltare pentru piața serviciilor de leasing este expansiunea leasingului operațional. Pentru întreprinderile ce necesită retehnologizare și au acces limitat la resursele financiare scumpe, leasing-ul operațional al echipamentului industrial este soluția optimă în scopul dezvoltării și extinderii afacerii. Mai mult ca atât, deoarece leasing-ul operațional reprezintă arendă pe termen lung fără drept de răscumpărare, acesta ar fi foarte atrăgător pentru companiile de construcție sau pentru alte companii cu activități sezoniere.
Considerând ritmul actual de creștere a pieței serviciilor de leasing – circa 80% anual, se estimează că acesta ar putea să se mențină încă cel puțin doi-trei ani. În condițiile lipsei mijloacelor financiare, este spațiu de manevră suficient pentru jucătorii deja prezenți și, mai mult ca atât, sunt premise pentru penetrarea pe piață a noilor jucători. Atractivitatea pieței leasingului pentru noii jucători este determinată de potențialul de creștere, costurile minime de intrare și regimul fiscal favorabil. În acest context, potențialul de creștere a pieței leasingului este încă„asigurat” din cauza gradului redus de penetrare a leasing-ului în economie.
Dezvoltarea leasingului este urmată de creșterea numărului companiilor de leasing, diversificarea serviciilor, prestarea serviciilor de leasing de companiile bancare. Leasingul în fiecare țară se dezvoltă în baza reglementărilor legislative a statului, regimului național fiscal șide evidență contabilă, fapt ce impiedică integrarea leasingului internațional.
Creșterea economică durabilă a Republicii Moldova este imposibilă fără un flux puternic investițional. Realitățile de ultim moment au determinat o creștere economică rapidă generată în primul rând, de creșterea consumului, care, la rândul său, a fost provocat de o creștere masivă afluxurilor financiare de la cetățenii Republicii Moldova ce lucrează în afara țării.
Actualmente, leasingul oferă o oportunitate excepțională de renovare a utilajelor și mijloacelor de transport, de avantajele acestei modalități de finanțare folosindu-se majoritatea firmelor din statele cu o industrie dezvoltată. În condiții de leasing, sînt finanțate pînă la 30 % din volumul total de investiții în SUA, Japonia, Marea Britanie, Irlanda. În ultimii ani, finanțarea investițiilor prin leasing a devenit o practică frecventă în țările în curs de dezvoltare. Leasingul este utilizat, în special, în tranzacțiile care vizează procurarea mijloacelor de transport, a tehnicii agricole și a diferitelor utilaje.
S-ar părea că uzura fizică și morală a fondurilor fixe a întreprinderilor din țară (moștenite din perioada sovietică ), pe de o parte, și lipsa mijloacelor financiare proprii pentru modernizarea lor, pe de altă parte, sînt doi factori care ar fi trebuit să favorizeze tranzacțiile leasing și în republica noastră, însă, piața serviciilor de leasing în Moldova nu este formată. Ponderea acestui tip de serviciu în volumul total al investițiilor făcute în Moldova în anii 1996-2001 a constituit 0,5 %, iar conform datelor pentru anul 2001 – 0,2 %. Pe cînd în țările Europei Centrale și de Est acest indicator a oscilat în perioada respectivă între 25 – 30 %. Leasingul prezintă următoarele avantaje în comparație cu creditul bancar:
accesibilitatea, iar uneori și unicul mod de achiziționare a utilajelor;
comoditatea creditării prin operațiunea de leasing ce nu necesită o asigurare suplimentară;
prin operațiunile de leasing se acoperă financiar întregul program de achiziționare de bunuri, deoarece pot fi incluse pe lîngă prețul acestora și cheltuielile de transport, instalare și taxele legale;
bunul poate fi înlocuit pe durata contractului cu altul mai modern, în cazul în care uzura morală impune acest lucru.
Pe lîngă avantaje, procedeul dat de finanțare prezintă și unele limite, comportînd riscuri atît pentru locatar, cît și pentru locator, astfel:
de regulă, leasingul este mai costisitor decît creditul bancar, motiv pentru care se recurge la această operațiune numai dacă sumele economisite nu pot fi plasate în tranzacții mai profitabile sau dacă locatarul nu dispune de surse;
leasingul se justifică numai dacă bunul este exploatat pe întreaga durată și dacă profitul obținut este mai mare decît cheltuielile de exploatare și închiriere;
poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate, în cazul imposibilității de respectare a contractului de către locatar.
Pentru dezvoltarea pieței serviciilor de leasing este necesar de definitivat măsurile privind perfecționarea mecanismului tranzacțiilor de leasing în Moldova, cel puțin în două domenii importante: legislativ și al formării unui regim preferențial de impozitare.
Selecția surselor de finanțare a investițiilor este complexă, întrucât pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor acționează o serie de restricții privind accesul la piața capitalurilor, legislația greoaie, decizia instituțiilor abilitate a aproba utilizarea acestor surse de finanțare, situația financiară a întreprinderii. De exemplu accesul la împrumuturile obligatare nu îl are decît un număr redus de companii, respectiv cele care oferă o garanție suficientă pentru un astfel de angajament, în plus un astfel de împrumut este foarte complicat din punct de vedere al formalităților.
Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursă și, drept urmare, nu au posibilitatea vînzării de titluri prin bursă. Deci, nu-i rămîn decît autofinanțarea sau împrumutul bancar obișnuit, leasingul sau vînzarea de active.
Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanțare, leasingul este de multe ori preferat, ca urmare a simplicității sale și a efectelor în timp ce le provoacă asupra trezoreriei companiei. În general, societatea de leasing beneficiază de garanții și asigurări suficiente pentru a acoperi, față de bancă, riscul de faliment al beneficiarului. Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decît în condițiile garantării certe a rambursării.
Factoring este un tip de credit care, de regulă, este oferit de către companii specializate în acordarea acestui tip de finanțare. În ultimii ani îl întâlnim și ca și serviciul bancar.
Dacă o firmă are nevoie de bani imediat poate apela la o bancă pentru încasarea mai rapidă a contravalorii unor mărfuri vândute pe credit de 30 de zile. Banca, în baza facturilor de încasat va plăti firmei care solicită creditul un anumit procent din valoarea facturilor (de regulă, în jur de 80%). Banca va urmări încasarea facturilor și apoi va încasa datoria în nume propriu.
Serviciul de factoring presupune administrarea în beneficiul clientului a activității de facturare, contabilitate financiară și colectarea datoriilor.
În consecință va implica:
un serviciu de înregistrări contabile în registrul vânzărilor;
expedierea facturilor la clienți;
colectarea debitelor;
controlul creditării, asigurându-se că acei clienți vor plăti la timp.
Pentru a beneficia de acest tip de serviciu o societate comercială trebuie să satisfacă unele
cerințe:
să fie bine condusă;
să aibă o anumită cifră de afaceri stabilită de bancă;
să opereze într-o piață cu un risc scăzut;
să aibă o bună distribuție a debitelor;
să aibă o valoare medie a facturilor limitată, de asemenea stabilită de bancă.
Beneficiile activității de factoring ar fi:
îmbunătățirea cash-flow-ului;
reducerea riscului de neplată;
administrarea eficientă a registrului vânzărilor;
îmbunătățirea controlului creditării;
reducerea cheltuielilor administrative.
Principalele tipuri de factoring sînt:
factoring intern fără recurs – ce include administrarea registrului vânzărilor, asigurarea
împotriva pierderilor rezultate din neplată la termen și finanțarea factorizării;
factoring intern cu recurs – ce include administrarea registrului vânzărilor și finanțarea
factorizării;
factoring internațional – acela va fi cu recurs sau fără recurs și include administrarea registrului vânzărilor și finanțarea factorizării pentru comerțul internațional.
Discountul facturilor este asigurat în special de societățile de factorizare. Aranjamentul privește achiziționarea unei singure facturi sau a unui set în vederea îmbunătățirii creșterii lichidităților respectivei companii. Acesta presupune ca cele care execută un astfel de discount, ce poate fi chiar un factor, să avanseze o sumă care să acopere până la 75% din valoarea facturii (sau sumelor facturate).
O altă metodă modernă de finanțare este forfetarea, care reprezintă o modalitate de finanțare a operațiunilor de comerț exterior, care contribuie la asigurarea operativă a lichidităților necesare rulării tranzacțiilor și acoperă sau distribuie, într-o anumită măsură, riscurile ce însoțesc respectivele tranzacții.
Forfetarea constă în transmiterea (vinderea), către o instituție financiară specializată, a creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior, efectuate pe credit, instituția urmînd a face plata imediat, recuperîndu-și contravaloarea, la scadență, de la debitorul importator. În cazul incapacității de plată a debitorului, instituția financiară nu are drept de recurs asupra vînzătorului creanței (exportatorului). Azi, forfetarea a devenit o tehnică foarte specializată de finanțare a exporturilor. În țările europene și nord – americane (Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Canada, SUA) s-au dezvoltat instituții financiare care se ocupă strict de astfel de activități denumite agenții de forfetare.
Avantajele prezentate de forfetare pentru exportator:
oferă posibilitatea de a intra rapid în posesia contravalorii mărfurilor exportate;
instituția financiară nu are drept de recurs în cazul incapacității de plată a
debitorului;
este protejat de întîrzierile la plată și de eventualele riscuri.
Avantajele pentru importator:
poate evita efectuarea unor plăți în avans, exportatorul nu mai exercită presiuni în acest
sens, în condițiile în care are posibilitatea de a opta pentru o operațiune de forfetare, care
este mult mai sigură;
beneficiază de livrări ritmice din partea partenerului contractual.
Avantajele pentru instituția financiară:
poate sconta instrumentele financiare pe piața interbancară sau le poate plasa pe piața secundară a titlurilor financiare;
permite utilizarea laborioasă a portofoliului de servicii.
Așadar, întreprinderile se pot finanța, alegînd dintre aceste instrumente, pe cele mai convenabile din punctul de vedere al costurilor, rapidității, eficienței lor. Crearea unui cadru flexibil de finanțare ar acorda societăților posibilitatea de a-și analiza potențialul și a opta în cunoștință de cauză pentru una dintre variantele de finanțare.
ÎNCHEIERE
Mecanismul financiar reprezintă o totalitate de forme de organizare a relațiilor financiare, metode de formare și utilizare a resurselor financiare aplicate de întreprindere în scopul creării condițiilor favorabile pentru dezvoltarea economică și socială.
Este cazul, în contextul în care se găsește economia Republicii Moldova, de a ne aținti cu toții atenția spre celula de bază a economiei, și anume întreprinderea. Funcționarea și dezvoltarea în condiții optime a întreprinderii este de neconceput în lipsa capitalului. Nevoia de capital în interiorul întreprinderii apare chiar de la înființare, iar procesul economic poate avea loc numai dacă sunt asigurate condițiile obiective necesare desfășurării sale, exprimate prin existența factorilor de producție cu ajutorul cărora se creează produse noi.
Analizînd mecanismele de finanțare a întreprinderilor în conformitate cu realitatea Republicii Moldova, observăm că întreprinderile din țara noastră sunt slab capitalizate, ceea ce indică o slabă perspectivă de creștere a profitabilității acestora și face destul de dificil procesul privatizării din republică din cauza lipsei capitalului necesar pentru dezvoltarea și reorganizare.
Stabilitatea financiară a întreprinderii reprezintă capacitatea agentului economic să funcționeze și să se dezvolte, să păstreze echilibrul activelor și pasivelor în mediul intern și extern variabil, care garantează solvabilitatea acesteia și atracția investițională cu perspective de lungă durată în limitele nivelului admisibil al riscului.
Conform indicatorilor stabilității financiare pe perioada analizată, Î.M. „COMALIMSER” S.R.L. desfășoară o situație financiară instabilă, ceea ce este un factor negativ pentru activitatea întreprinderii atît in prezent cît și în viitor.
Stabilitatea financiară trebuie să asigure economisirea resurselor financiare și în cazul atragerii surselor împrumutate, și în cazurile utilizării numai a surselor proprii de finanțare.
Tendințele de majorare a ponderei mijloacelor împrumutate existente la Î.M ”COMALIMSER” S.R.L. demonstrează despre redistribuirea activă (în condițiile inflației și neîndeplinirii în termen a datoriilor financiare) a veniturilor de la creditori la întreprinderea debitoare. Pentru ca datoriile creditoare să depășească creanțele, întreprinderile apelează la credite bancare. În acest caz se utilizează, în fond, numai credite pe termen scurt fără credite pe termen lung, fapt ce este cauzat de imperfecțiunea bazei legislative actuale și influența proceselor inflaționiste.
În procesul analizei efectuate s-a depistat că la ”COMALIMSER” S.R.L. se constată gradul foarte înalt de independeță a întreprinderii de atragere a surselor împrumutate pe termen lung întrucît în structura pasivelor predomină sursele proprii de finanțare. Însă, apreciind indicatorii lichidității, este de menționat faptul că în cursul anilor 2010-2011, întreprinderea a alocat și utilizat mijloacele sale nerațional, astfel înregistrindu-se o tendință negativă de diminuare a indicatorilor.
Practica activității întreprinderii analizate demonstrează că formularea clară a sarcinilor și delimitarea împuternicirilor înlătură neînțelegerea, care poate să apară între directorul financiar și specialiștii principali ai întreprinderii. În acest context, este necesară crearea structurii organizatorice de gestiune flexibilă a întregii întreprinderi și a subdiviziunilor acesteia, gestiunii operative și planificării.
În baza cercetărilor efectuate de autor au fost elaborate și se recomandă pentru realizarea practică următoarele propuneri:
1. Pentru depistarea oportună în activitatea întreprinderii a abaterilor de la condițiile de administrare normale sau admisibile este necesar să se creeze un sistem de urmărire a situației indicatorilor nivelului riscului financiar care include informația obținută din evidența financiară și managerială.
2. Să se lărgească noțiunea de mecanism financiar ca un sistem de gestiune a finanțelor destinat organizării, planificării și stimulării fluxurilor financiare în scopul influenței efective asupra dezvoltării acestora, care este chemată să asigure nu numai formarea relațiilor de piață, ci să creeze condițiile necesare de funcționare a întreprinderilor pentru îndeplinirea adecvată de către acestea a funcțiilor sale.
3. Să se utilizeze schema-bloc funcțională cu destinație specială de construire a mecanismului economico-financiar al întreprinderii, care reflectă totalitatea metodelor financiare și economice, procedeelor, formelor, instrumentelor și pîrghiilor, cu ajutorul cărora se efectuează reglarea proceselor economico-financiare și relațiilor în scopul influenței eficiente asupra rezultatelor finale ale activității întreprinderii.
4. În scopul gestiunii eficiente a stabilității financiare și luării deciziilor manageriale se propune a utiliza o schemă de factori sistematizați care influențează stabilitatea financiară. Gestiunea operativă a stabilității financiare trebuie să includă:
− planificarea și concretizarea necesității operative în finanțare;
− analiza influenței operațiunilor economice efectuate și planificate asupra stabilității financiare a întreprinderii.
Bibliografia
Acte legislative și normative
Legea Republicii Moldova cu privire la societățile cu răspundere limitată, nr. 135-
XVI din 14.06.2007. Monitorul Oficial Nr. 127-130/548 din 17.08.2007.
Legea Republicii Moldova cu privire la evidența contabilă, nr. 113-XVI din
27.04.2007. Monitorul Oficial Nr. 90- 93/399 din 29 iunie 2007.
Legea Republicii Moldova cu privire la societățile pe acțiuni, nr. 244-XIV din
23.12.1998. Monitorul Oficial Nr. 10-11 din 14.02.99.
Legea Republicii Moldova cu privire la instituțiile financiare, nr. 550-XIII din
21.07.95. Monitorul Oficial Nr. 78-81/199 din 2011.
Legea Republicii Moldova cu privire la insolvabilitate, nr. 632-XV din 14.11.2001.
Monitorul Oficial Nr. 139-140 din 15.11.2001.
Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, nr. 845-XII
din 03.01.1992. Monitorul Oficial Nr. 2/33 din 28.02.1994.
Legea Republicii Moldova cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător,
nr. 81-XV din 18.03.2004. Monitorul Oficial Nr. 64-66 din 23.04.2004.
Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor și organizațiilor, nr. 1265-
XIV din 05.10.2000. Monitorul Oficial Nr. 31-34/109 din 22.03.2001.
Legea privind susținerea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii nr. 206–XVI din
07.07.2006. Monitorul Oficial Nr. 126–130 din 11.08.2006.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la indicațiile metodice pentru
evaluarea patrimoniului întreprinderilor și organizațiilor din Republica Moldova, nr.
293 din 30.04.1992. Monitorul Oficial Nr. 4/107 din 30.04.1992.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la dezvoltarea sectorului
financiar al Republicii Moldova în perioada 2005-2010 nr. 135 din 08.02.2005.
Monitorul Oficial Nr. 30-33/252 din 2005.
II. Manuale, monografii și lucrări didactice
2.1. BĂNCILĂ, N. Evaluarea financiară a întreprinderii. Chișinău: Editura ASEM, 2005.
219 p.
BOTNARI, N. Finanțele Întreprinderii. Chișinău: Editura ASEM, 2005. 238 p.
BRAN, P. Finanțele întreprinderii. București: Editura Economică, 1997. 352 p.
BRIGHMAN E.F. Finanțe manageriale. București: Editura Economică, 1998. 479 p.
2.5. BREZEANU, P. Gestiunea financiară a întreprinderii în ecoomia de piață: concepte,
teorii, politici financiar eși studii de caz. București : Editura ASE, 1999. 351 p.
COBZARI, L. Politica financiară în contextul globalizării. Chișinău: Editura ASEM,
2002. 454 p.
DEACONU, A. Diagnosticul și evaluarea întreprinderii. București: ASE 2002. 284 p.
FUNDĂTURĂ, D.; BĂȘANU, G.; PRICOP, M.; POPESCU, D. Dicționar de
management – aprovizionare, depozitare, desfacere. București: Editura Diacon Coresi,
1992. 256.p
GIURGIU, A. Mecanismul financiar al întreprinderii. București: Editura Economică
1981. 199 p.
2.10. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activității economice.Chișinău: Editura ASEM,
2006. 173 p.
2.11. MĂRGULESCU, D. Analiza economico-financiară a întreprinderii. București: Editura
Economică, 1994. 188 p.
2.12. NICOLAE, V.; CONSTATIN, L. Previziune și orientare economică. București: Editura
Economică , 1998. 346 p.
2.13. ONOFREI, M. Finanțele întreprinderii, vol. II. Iași: Editura Univ. „Al. I. Cuza”,
2004. 143 p.
2.14. STANCU, I. Finanțe: piețe financiare și gestiunea portofoliului, investițiile reale și
finanțarea lor, analiza și gestiunea financiară a întreprinderii. București, 2002. 536 p.
2.15. ȘERBAN, I. ; IȘFĂNESCU, A. ; STĂNOIU, A. Evaluarea întreprinderii. București:
Editura Universitară, 2003, 223 p.
2.16. TOMA, M.Finanțele și gestiunea financiară.București: Editura Economică,1996.376 p.
2.17. ȚIRIULNICOV, N.; PALADI V.; GAVRILIUC L.; CHIRILOV N.; FURTUNĂ, D.
Analiza rapoartelor financiare. Instrumente, metode, procedee și tehnici de apreciere a
informației contabil-financiare în procesul decizional. Chișinău: Editura ASEM, 2004.
384 p.
2.18. VINTILĂ, G. Gestiunea financiară a întreprinderii. București: Editura Didactică și
Pedagogică, 2005. 428 p.
2.19. VORONCENCO, T. Perfecționarea metodei analizei situației financiare a întreprinderii în condițiile relațiilor economiei de piață. Chișinău: Editura ASEM, 2003, 23 p.
2.20. КОВАЛЕВ, В. В. Введение в финансовый менеджмент. — М.: Финансы и
статистика, 1999. 590 c.
III. Site-ografia
3.1. http://www.mf.gov.md/ro/actnorm/
3.2. http://www.bnm.md/md/law_fin_institutes
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311735
3.4. DRAGOTA, M. ; DRAGOTA, V.; HANDOREANU, C.; STOIAN, A.; Piețe financiare. Structura, institutii, instrumente, reglementari, 2009. http://www.editura.ase.ro/Carte/Piete- financiare–Structura–institutii–instrumente–reglementari/
3.5. http://www.stiucum.com/finante/finantele-intreprinderilor/397/index.php
3.6. http://www.stiucum.com/finante/finantele-intreprinderilor/390/mecanisme-fluxuri-sl-
cicluri-f85593.php
3.7. http://www.sursa.md/product_info.php?language=ru&products_id=1698
3.8. http: europa.eu/legislation_summaries/employment_ and_social_policy/job_
creation measures/n26110_ro.htm
Gestiunea financiară a întreprinderii http://www.biblioteca digitala.ase.ro/biblioteca/
carte2.asp?id=93&idb=
http://www.docstoc.com/docs/37276984/Politica-financiara_-pirghie-importanta-
in-politica-generala-a-RM
Anexa 1.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA [305100] (ID: 305100)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.