ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI [604113]

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE
MASTER ECONOMIE INTERNAȚIONALĂ ȘI AFACERI
EUROPENE

Referat la disciplina – Drept Internațional Public –
Ratificarea Tratatelor Interna ționale

Coordonator :
Prof .univ.dr. Mihai Floroiu
Student: [anonimizat] , Grupa 963

BUCUREȘTI
-2018 –

2
CUPRINS

CAP.I NOȚI UNEA DE RATIFICARE ȘI NECESITATEA APLICĂRII EI …..3
CAP.II MODALITĂȚI ȘI FORME DE MANIFESTARE ALE
RATIFICĂRII ……………………………………………………………………… 4
CAP. III PROCEDURA DE RATIFICARE A TRATATELOR ……… …..……5
CAP. IV AVIZAREA PROIECTELOR DE ACTE NORMATIVE ȘI AVIZUL
CONSILIULUI LEGISLATIV …………………………. ……………………………… 7
CAP.V EFECTELE AVIZULUI ȘI EFECTELE JURIDICE ALE
RATIFICĂRII ………………………………………………………………………………. …………….8
CONCLUZ II……………………………………………………………………………………………. ….9
BIBLIOGRAFIE……………………………………….. ……………. …………….. …………………10

3

CAP.I NOȚI UNEA DE RATIFICARE ȘI NECESITATEA APLICĂRII EI

Exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat se face prin recurgerea
la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea
tratatului, reprezentând faza de încheiere prin care va trece tratatul, fiind reglementată de
articolulul 11 din Convenția de la Viena din 19691.
Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat iși exprimă consimțământul , prin
intermediul autorităților sale competente, de a fi legat printr -un tratat internațional, semnat de
reprezentanții săi . Ratificarea este înțeleasă ca un act formal, solemn din partea unui șef de stat
prin care este dată aprobarea și angajamentul de a executa obligațiile asumate.
Totuși semnificația acestui act, la nivel internațional s -a schimbat în timp2. Așa cum a
arătat judecătorul Moore în 1924 (în cauza Mavrommatis Palestine Concessions ), vechea
perspectivă că tratatele ar putea fi considerate obligatorii înainte de a fi ratificate este acum
„învechită, și dăinuie doar ca un ecou al trecutului” .
Articolul 2(1)(b) al Convenției de la Viena din 1969 prevede că expresiile „ratificare” ,
„acceptare” , „aprobare” și „aderare” înseamnă, după caz, un act internațional în conformitate cu
care un stat stabilește, în plan internațional, consimțământul său de a fi legat printr -un tratat.
Ordinea ratificării și autoritatea abilitată pentru a efectua ratificarea este determinată de
dreptul intern al fiecărui stat. În dreptul intern roman a fost promulgată Legea 590 privind
Tratatele 590 din 22 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 23 din
12.01.2004, actul intrând în vigoare pe 11 februarie 2004.
In sistemele constituționale mai vechi ratificarea ținea de competența executivului3.
Pot fi date drept exemplu Franța în timpul celui de -al doilea imperiu și în timpul Guvernului de
Vichy (1940 -1944), Italia în perioada anilor 1922 -1943, Germania în perioada dintre 1933 -1945 și
Polonia între anii1935 -1939. O a doua categorie de țări sunt acelea care fac din ratificare o
operațiune ce ține de competența exclusivă a legislativului. Acest model a fost aplicat de Turcia
între anii 1924 -1960. În cele din urmă, o a treia modalitate este cea a împărțirii competenței între
puterile statului, situație întalnită in majoritatea țărilor cu regimuri parlamentare și prezidențiale.

1 M.I.Nicu, Culegere de documente, vol. I, 1997, p. 366
2 Fitzmaurice, M., op.cit. , p. 179
3 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, op.cit., p. 213

4
În majoritatea situațiilor, statele prevăd în textul tratatului dacă acesta trebuie supus
ratificării. Convenția de la Viena prin articolul 14 prevede faptul că prin ratificare se exprimă
consimțămâ ntul statelor de a fi legate prin tratate când tratatul prevede că consimțământul este
obligatoriu, când se stabilește pe altă cale asupra cerinței ratificării, când reprezentantul acestui
stat a semnat sub rezerva ratificării și când intenția de a semna t ratatul sub rezerva ratificării
rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său, ori a fost exprimată în cursul negocierilor.
Deducem astfel că ratificarea prin natura sa este un act discreționar4, neexistând pentru
statele semnatare o obligație de a ratifica și nici un termen. Procedura ratificării este reglementată
de dreptul intern al fiecărui stat semnatar și realizează conform sistemului constituțional existent.
Competența de a ratificare poate fi divizată între executiv și legisl ativ sau aparține numai
parlamentului . Refuzul de ratificare nu trebuia motivat, deoarece ratificarea este un drept și nu
obligație a statelor, fiind lăsat la libera lor apreciere. Dacă ratificarea a fost efectuată (prin
comunicare, schimb ori depune rea instrumentelor de ratificare) ea nu mai poate fi retrasă.

CAP.I I MODALITĂȚI ȘI FORME DE MANIFESTARE ALE RATIFICĂRII

Ratificarea se materializează în exterior sub forma unor acte de drept intern (lege,
decret, hotărare) și de drept internațional (instrumente de ratificare)5.
Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace de expri mare a
consimțământului de a se lega de state prin intermediul tratatului presupun o semnătură prealabilă,
se aplică tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major sau domenii esențiale
ale suveranităț ii, unele tratate prevăd ca state le se obligă să le respecte , este un instrument de
control al autorității de legiferare asupra exercitării de către executiv a dreptului de a negocia
tratatele, ocupă un loc preponderant fiind un mijloc principal în practica internațională multilateral
și regional și este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de exprimare a
consimțământului, exceptând semnarea.
Reprezentând aprobarea unui document semnat deja de părți, ratificarea reprezintă în
general, un gest necondiționat din partea statului . Se consideră faptul că eventualele noi condiții
stipulate ar echivala cu refuzul de a ratifica proiectul semnat, respectiv cu necesitatea de a elabora
un nou proiect de tratat.

4 G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008, p. 395
5 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Drept Internațional Public, Ediția a 3a,Editura ElenaVI,,
Chișinău, 2009, p. 213

5
Formele de ratificare nu sunt supuse unor reguli de drept internațional. Este admisibil
faptul că ratificarea poate fi tacită, respectiv situația în care un stat trece la executarea clauzelor,
fără o ratificare formală, care s -ar dovedi inutilă în această ipoteză.
Comisia de Drept Internațional a elaborat regulile privind forma ratificării dispunând
faptul că ratificarea se face printr -un instrument scris (instrumentul de ratificare) a cărei formă este
reglementată prin dreptul intern, în lipsa unor prevederi în tratat, instrumentele de ratificare își
produc efectul din momentu l comunicării și a schimbului acestora, dacă nu există un depozitarul
acestora (bilateral) sau al depunerii lor ( multilateral ), schimbul ori depunerea instrumentelor de
ratificare se constată printr -un proces verbal.
Ordinea ratificării, și autoritatea com petentă pentru a efectua ratificarea este determinată
de legislația internă a fiecărui stat participant și în România drept documente ce confirma
efectuarea ratificării servesc instrumentele de ratificare. Acestea conțin 3 parți: introductivă , în
care este indicată autoritatea statului care a ratificat tratatul, dispozitivă , în care este introdus textul
tratatului și finală , în care se conțin angajamentele statului de a respecta prevederile tratatului
respective. Instrumentele de ratificare sunt semnate d e către președintele statului, investite cu
sigiliu de stat, și care sunt contrasemnate de către Minist erul Afacerilor Externe.

CAP. III PROCEDURA DE RATIFICARE A TRATATELOR

Sucursala executivă are aproape competență exclusivă în procesul de încheiere a
evaluărilor de impact, deși poate fi supusă unui mandat votat în parlament. În general, guvernul
negociază un acord, este de acord cu textul și, ulterior, cu reprezentantul statului, înzestrat cu
puteri depline precum semnarea. Ar trebui să se facă o di stincție clară între semnarea definitivă a
unui tratat international și o semnătură supusă ratificării, acceptării sau aprobării. O semnătură
definitivă nu necesită ratificare ulterioară pentru ca acordul să intre în vigoare.
Dimpotrivă, o semnătură care f ace obiectul ratificării, acceptării sau aprobării nu este
stabili consimțământul partidului de a fi obligat. Un astfel de acord nu poate intra în vigoare decât
dacă trece printr -o procedură adițională de ratificare (fig.nr.1) . Depinzând de constituția sta tului
specific, aprobarea ratificării implică fie executivul, fie parlamentul. Acordurile care necesită
aprobare parlamentară sunt, în majoritatea cazurilor, cele cu o importanță politică sau financiară
mai mare sau cu altfel semnificativă .

6

Fig.nr .1 –Procedura de ratificare aplicat ă de către statele europene (Sursa : European
Parliamentary Research Service )

Articolul 28 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele prevede faptul că proiectele de acte
normative prin care se supun ratificării de către Parlament, aprobării de către Guvern, tratat ele
trebuie să fie însoțite de următoarele documente de motivare:
a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative;
b)note de fundamentare – în cazul ordonanțelor și al hotărârilor Guvernului; ordonanț ele
care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum și ordonanțele de
urgență se transmit Parlamentului însoțite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a
acestora;
c) referate de aprobare – pentru celelalte a cte normative.

Instrumentul de prezentare și motivare a proiectului de act normativ trebuie să cuprindă
obligatoriu referiri la avizul Consiliului Legislativ și, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare
a Țării, Curții de Conturi sau Consiliului Economi c și Social.

7
CAP. IV AVIZAREA PROIECTELOR DE ACTE NORMATIVE ȘI
AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV

Avizarea proiectelor de acte normative de ratificare, respectiv a proiectelor de acte
normative prin care se supun aprobării Guvernului tratate, constituie una dintre etapele
procedurale obligatorii, dacă ne raportăm la dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor n ormative, republicată. Astfel, la articolul 8, numit
avizarea proiectelor , se prevăd următoarele reguli : în cazurile prevăzute de lege, în faza de
elaborare a proiectelor de acte normative inițiatorul trebuie să solicite avizul autorităților interesate
în aplicarea acestora, în funcție de obiectul reglementării.
După elaborarea lor și încheierea procedurii de avizare prevăzute anterior, proiectele de
legi, propunerile legislative, precum și proiectele de ordonanțe si de hotărâri cu caracter normativ
ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ. Procedura de avizare și
obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt prevăzute în legea sa organic și în regulamentul său
de organizare și funcționare .
Așa cum am arătat mai sus, a rticolul 8 din Legea nr. 24/2000 stabilește faptul că după
elaborarea proiectelor de legi, propunerilor legislative, precum și a proiectelor de ordonanțe si de
hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului și după încheierea procedurii de avizare prezenta te
anterior, actele normative se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
Obiectul avizului Consiliului Legislativ , potrivit Legii nr. 73/1993 pentru înființarea,
organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, îl constituie: concordanța reglementării propuse
cu Constituția, cu legile -cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene si cu actele
internaționale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege și a propunerilor
legislative, natura legii și care es te prima Cameră ce urmează a fi sesizată; asigurarea
corectitudinii și clarității exprimării juridice, înlăturarea contradicțiilor sau necorelărilor din
cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale,
respectare a normelor de tehnica legislativă, precum si a limbajului normativ; prezentarea
implicațiilor noii reglementări asupra legislației în vigoare, prin identificarea dispozițiilor legale
care, având același obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modi ficate sau unificate,
precum și prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite .

8
CAP.V EFECTELE AVIZULUI ȘI EFECTELE JURIDICE ALE
RATIFICĂRII

Avizul Consiliului Legislativ are caracter consultativ potrivit articolului 3 punctul 3
coroborate cu articolul 4 punctul 2 , motiv pentru care autoritatea care adoptă actul normativ
(Parlament sau Guvern) nu este obligată să țină cont de propunerile sau observațiile din aviz. Cu
toate acestea, actul normativ nu poate fi supus dezbaterii în vederea adoptării decât dacă a fost
emis avizul Consiliului Legislativ.
Prin ratificare statul devine parte la tratat, dacă acesta intră în vigoare prin actul ratificării,
astfel el devine parte la tratatul din momentul intrării în vigoare. În intervalul dintre acest e
momente, statul care a ratificat un tratat este obligat să nu retragă ratificarea și să nu comită nici
un act care ar afecta prevederile sale . În legislația actuală, ratificarea nu are un efect retroactiv,
statul fiind parte la tratat din momentul ratifi cării și nu al semnării6.
Efectul juridic al semnării unui tratat depinde de faptul dacă este sau nu obiect al ratificării,
acceptării sau aderării. În cazul în care semnarea este obiect al ratificării, acceptării sau aderării,
aceasta reprezintă doar o et apă intermediară, semnificând faptul că delegații au căzut de acord
asupra textului și doresc să -l accepte . În aceste condiții semnarea nu exprimă consimțământul final
de a fi legat și nici nu are ca efect obligația statelor de a -l ratifica sau de a dispun e eventuale
măsuri pregătitoare de implementare. Etapa intermediară dintre semnare și ratificare dă
posibilitatea statelor de a promulga legislația necesară sau de a obține acordul propriilor
Parlamente.
Ratificarea corespunde principiului democratic potrivit căruia Guvernul ar trebui să
consulte opinia publică fie prin intermediul Parlamentului, fie în alt mod, înainte de însușirea
definitivă a tratatului. Evident, mecanismul de încheiere a tratatului internațional constă în
întâlnirea concordantă a voințelor părților, exprimate în mod liber și fără echivoc. Este considerată
prima condiție a validității unui tratat internațional7.
Acceptarea și aderarea la tratat este reglementată practic de posibilitat ea unui stat de a -și
însuși calitatea de membru la tratat. Acceptarea cât și aprobarea au semnificația un or noi
proceduri, mai simpl e și mai rapid e, fără să implice procedura constituțională a ratificării.
Aderarea este actul prin care un stat care nu a participa t la negocierea și semnarea unui tratat își
exprimă consimțământul de a deveni parte la el, dacă este un tratat deschis.

6 Spre exemplu, România a semnat Convenția europeană a drepturilor omului la data de 7 octombrie 1993, și a
ratificat -o prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994. Convenția a
intrat în vigoare în ordinea juridică internațională abia la momentul la care au fost depuse instrumentele de ratificare
(a Convenției și a Protocoalelor adi ționale) la Secretarul general al Consiliului Europei, în conformitate cu articolul 66
paragraful 3 al Convenției de la Viena
7 Anghel, I.M., op. cit., p. 327

9
În cazul tratatului bilateral, dacă el nu prevede posibilitatea altor state de a adera la ele,
aderarea se poate face cu acordul celor două state părți. În cazul tratatelor multilat erale se aplică
aceeași regulă a acceptului tuturor statelor participante. Excepție o constituie tratatele multilaterale
de interes universal (pace, dezarmare, social -umanitare). Momentul aderării este recunoscut în
legislație atât ca momentul în care a in trat în vigoare un tratat cât și independent de intrarea în
vigoare a tratatului.

CONCLUZII

Tratatul internațional reprezint ă unul din cele mai importante instrumente ale relațiilo r
internaționale c ât și un izvor al drepturilor și obliga țiilor prin intermediul c ărora se po ate exprima
un acord de voință între dou ă sau mai multe state. Totodată consider că înțelegerea conexiunilor
dintre relațiile internaționale și dreptul internațional este fundamentală în analiz a voinței statelor
unde procesul de ratificare deține un rol foarte important.

Trebuie precizat faptul c ă prin această cunoa ștere se pot evita confuziile f ăcute cu privire la
mijloacele juridice de ratificare , aderare, acceptare și aprobare în ur ma semnării unui tratat
interna țional ce reprezintă faza de încheiere a acestuia . Constituțiile majorității statelor prevăd că
negocierea și semn area tratatelor se fac de către organele executive ( președintele sau guvernul),
iar ratificarea este atributul parlamentului .

Astfel r atificarea acordurilor internaționale înseamnă că partea care încheie contractul
consimte oficial să fie obligată prin acord sau tratat. Procedurile de ratificare respectă anumite
principii, dar diferă de la o țară la alta, în funcție de cer ințele constituționale și legale și de tipul
acordului. În statele membre ale UE, implicarea parlamentelor naționale și regionale variază, la fel
ca și posibilitatea de a organiza referendumuri. Pentru acordurile "mixte" dintre UE și țările terțe
în care s tatele membre trebuie, de asemenea, să ratifice, fiecare își aplică propriile proceduri
interne.

10
BIBLIOGRAFIE

Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Drept Internațional Public, Ediția a
3a,Editura ElenaVI, Chișinău, 2009
Anghel, I.M., Tratatul internațional și dreptul intern , Lumina Lex, București, 1999
Constituția României, Editura AllBeck,republicată în M.Of. nr. 767/31 octombrie 2003
Convenția de la Viena din 1969, publicată în M.Of. Tratate Internaționale, vol 4, p 53
Fitzmaurice, M., The practical working of the law of treaties/International Law , Malcom
D. Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003
G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008
Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003,publicată în M. Of.Partea I, nr. 23 din 12.01.2004
M.I.Nicu, Culegere de documente, vol. I, 1997