ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI [603851]

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI

CRISTESCU SÎNZIANA (căs. BĂLȚĂTESCU)

CONTRIBUȚII BEHA VIORISTE
LA TEORIA CRIZELOR ECONOMICE

Colecția
Cercetare avansată postdoctorală în științe economice

ISBN 978-606-505-974-0

Editura ASE
Bucureș ti
2015

2
Copyright © 2015, Cristescu Sînziana (căs. Bălțătescu)
Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate autorului.

Editura ASE
Piața Romană nr. 6, sector 1, București, România
cod 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
[anonimizat]

Referenți:

Prof. univ. dr. Pavel Năstase
Prof. univ. dr. Nicolae Istudor

ISBN 978-606-505-974-0

Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru origin alitatea materialului și
pentru sursele bibliografice menționate.

Această lucrare a fost cofinanțată din Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 -2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanță și
excelență în cercetarea doctorală și postdoctorală în domeniul științelor economice din România”.

3

Cuprins

Summary ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 6
Introducere : ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 8
Capitolul 1. Evoluția prezumțiilor psihologice privind comportamentul
economic individual în cadrul abordării teoretice neoclasice …………….. 14
1.1. Reformatorii neoclasici: început de drum
pentru ”homo oeconomicus rationalis” ………………………….. ………………………….. . 15
1.2. Îndepărtarea de la inserțiile psihologice realiste privind omul economic
în devenirea abordării teoretice ma instream de sorginte neoclasică ………………… 17
Capitolul 2. Raționalitatea perfectă și echilibrul stabil în confruntare de idei ………… 21
2.1. Critici ale ipotezei raționalită ții perfecte și eficienței pieței
prin lentila behavioristă ………………………….. ………………………….. …………………… 22
2.2. Efortul de adaptare din interior al abordării teoretice neoclasice
ca răspuns la provocările behavioriste ………………………….. ………………………….. .. 24
Capitolul 3. Incertitudinea ca factor ce permite inserții psihologice
în cercetările economice ………………………….. ………………………….. ………. 27
3.1. Incertitudinea în abordarea teoretică keynesistă ………………………….. ………………. 27
3.2. Rolul incertitudinii în inserarea de prezumții psihologice
realiste în viziuni despre echilibrul dinamic; teoria crizelor a lui Minsky ……….. 34
Capitolul 4. Rolul contribuțiilor behav ioriste în teoria crizelor economice ……………. 37
4.1. Herbert Simon și „raționalitatea limitată” ………………………….. ……………………….. 38
4.2. Prima alternativă consistentă: teoria prospectului
a lui Am os Tversky și Daniel Kahneman ………………………….. ……………………….. 41
4.3. Implicațiile teoriei prospectului în economia comportamentală ……………………… 49
4.4. Robert Schiller: o teorie comportamentală a criz ei economice ……………………….. 53
4.5. Considerații comportamentale privind criza economică și financiară din 2007 … 57
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 61
SURSE BIBLIOGRAFICE : ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 68

4

Contents

Summary ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 6
Introduction : ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 8
Chapter 1. The Evolution of Pshychological Assumptions
on the Economic Individual Behavior in Neoclassical Theoretical Approach ….. 14
1.1. Neoclassical Reformers: the Beginning of the Road for the ”homo oeconomicus
rationalis” ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 15
1.2. Moving away from the realistic psychological assumptions
of the economic individual within the neoclassical theoretical approach ………… 17
Chapter 2. The perfect rationality and the stable equilibrium
in theoretical confrontation ………………………….. ………………………….. ………………. 21
2.1. Behavioral criticism of the perfect rationality and market effciency hypothesis .. 22
2.2. The neoclassical approach interior effort of adapting to behavioral challenges … 24
Chapter 3. Uncertainty as a factor that allows psychological inputs
in economic research ………………………….. ………………………….. ……………………….. 27
3.1. Uncertainty in Keynesian theoretical approach ………………………….. ……………….. 27
3.2. Uncertainty's role in different visions about dynamic equilibrium;
Minsky theory of e conomic crisis ………………………….. ………………………….. ……… 34
Chapter 4. Behavioral contributions impact in economic crisis theory …………………. 37
4.1. Herbert Simon and the ”bounded rationality” ………………………….. ………………….. 38
4.2. The first important alternative: Amos Tversky
and Daniel Kahneman 's prospect theory ………………………….. …………………………. 41
4.3. The prospect theory's implications in behavioral economics ………………………….. 49
4.4. Robert Schiller: a behavioral atheory of economic crisis ………………………….. ….. 53
4.5. Behavioral points of view concerning the 2007 economic crisis …………………….. 57
Conclusions ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 61
Refferences : ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 68

5

Summary
The mainstream neoclassical approach on the economic crisis is currently challenged by the
economic realities; in this context, the theor etical debate on causes that lead to economic
crisis, mechanisms that explain the crisis and policies to defend from its effects re -emerge.
Postkeynesian, Austrian School or institutionalist approaches re -instate their arguments,
looking at the current eco nomic situation from different angles.Behavioral economics brings
fresh ideas, not necessarily integrated theories, but specific issues that challenge the core of
the mainstream theory: the ”irationality assumption”, the process of decision making under
incertitude, the assymetric information etc. These ideas focus on the psychological factors
that the mainstream theory is using in explaining the individual economic behavior.
This paper is trying to assess the main theoretical contributions of the behav ioral
economists, especially în the field of individual behavior involved în the decision making
process and în the field of crisis theories.

6
Introducere:

Criza financiară cu debut în anul 2007 a pus abordarea mainstream, de sorginte
neoclasică, în postura de a evalua eficiența politicilor economice anticriză și fundamentele
teoretice ale abordării în confruntare directă cu realitatea economică. Realitatea e conomică a
crizei economice și financiare recente a așezat abordările teoretice tradiționale într -un spațiu
de confruntare și dezbatere prolific, ce a permis reiterarea pozițiilor în plan teoretic și
doctrinar, atît pentru abordarea ”mainstream”, de sorgin te neoclasică, a crizelor economice, cît
și pentru abordările teoretice keynesiste și postkeynesiste, cea a școlii austriece sau cea
instituționalistă. Confruntarea teoriei economice ”mainstream” cu particularitățile crizei
economice contemporane a fost du blată de apariția, în planul dezbaterilor doctrinare, a vocilor
de orientare behavioristă, precum Daniel Kahneman, Amos Tversky, George Akerloff, Dan
Ariely, ca să menționăm doar cîteva nume. Aceștia, prin punerea sub semnul întrebării a însele
prezumțiile de bază ale teoriei economice neoclasice, au determinat un efort de consolidare
teoretică și metodologică a teoriei mainstream; un efort care a venit din interior, fără a pune în
pericol eșafodajul teoretic al abordării.
Încercăm să sintetizăm, în lucrar ea de față, măsura în care acest efort a crescut
capacitatea predictivă a modelelor de sorginte neoclasică sau, dimpotrivă, a pus în dificultate
eșafodajul teoretic al abordării.
De asemenea, ne propunem să analizăm măsura în care alte abordări teoretice decât
cea ”mainstream” (de exemplu cea keynesistă și postkeynesistă sau cea instituționalistă)
reușesc să răspundă mai integrator celor două tipuri de provocări: cea în plan normativ, venită
pe linia mecanismului de desfășurare a crizei economice actuale și cea în plan teoretic, pe
linia provocărilor de tip behaviorist.
V om încerca să răspundem următoarelor întrebări: Poate abordarea economică
”mainstream” să răspundă satisfăcător realităților crizei actuale? Inserțiile behavioriste pun în
pericol eșafodaj ul theoretic al abordării ”mainstream”? Teoriile keynesiste, sau abordările
instituționaliste pot răspunde mai integrator provocărilor behavioriste?
Abordările teoretice majore se folosesc, în explicarea mecanismelor de desfășurare a
crizelor economice de prezumții psihologice care concordă cu ipotezele ce stau la baza
fundamentării abordărilor teoretice respective. În contextual explicării crizei economice,
pozițiile se concentrează pe modul în care agenții economici individuali își fundamentează
deciziile economice de consum, producție sau investiție.

7
Prezumțiile privind comportamentul indivizilor puși în fața luării de decizii care
determină acțiuni economice au o istorie tot atât de îndelungată cât cea a științei economice
însăși. Prezente în opera lui A dam Smith și aflate în centrul abordării teoretice neoclasice ce
reprezintă încă (mainstreamul), aceste prezumții s -au fundamentat în fapt pe intuiții strălucite
asupra psihologiei umane. Dezvoltarea rapidă a psihologiei ca știință și progresul în cercetar ea
sociologică au făcut loc, inevitabil, pentru noi perspective comportamentale în științele
economice. Astfel, economia comportamentală (behavioral economics), prin reprezentanții
săi, a devenit o continuă provocare la adresa ipotezelor neoclasice, lărgin d sfera cercetării
științifice și încercând să insereze un grad mai ridicat de realism teoriei însăși.

În centrul abordării neoclasice ”mainstream” stă ipoteza raționalității perfecte; pe
această ipoteză se fundamentează teoria optimizării deciziei în cond iții de risc. Totuși, în
confruntare cu criza economică și financiară curentă, ipotezele de bază ale abordării
neoclasice par să se clatine, aruncînd umbra îndoielii, în planul dezbaterilor teoretice și
doctrinare, asupra realismului și gradului de general itate a modelelor pe care le -a generat, dar
și asupra eficienței politicilor economice pe care le -a inspirat.

Ca parte a proiectului individual de cercetare postdoctorală cu titlul ”Factori
determinanți ai deciziei de cumpărare în contextul crizei econom ice și financiare din
România. O abordare comportamentală”, din cadrul proiectului POSDRU 159/1.5/S/134197
”Performanță și excelență în cercetarea postdoctorală în domeniul științelor economice din
România”, lucrarea de față încearcă să răspundă, alături d e celelate contribuții și rezultate ale
cercetării în cadrul proiectului, următoarelor obiective, asumate prin planul cercetării
individuale:

1. Identificarea diferențelor dintre comportamentul de consum în perioadele de
creștere economică și comportamentul de consum în contextul crizei
economice și financiare în România.
2. Identificarea factorilor determinanți ai comportamentului de consum în
România, în contextul crizei economice și financiare.
3. Analiza factorilor determinanți ai deciziei de cumpărare din pers pectivă
comportamentală.
4. Completarea teoriei economice tradiționale cu noile abordări comportamentale.

8
Lucrarea de față se adresează cu precădere și explicit 3 și 4 din cadrul proiectului de
cercetare postdoctorală, prin următoarele contribuții:
1. Revizuire a prezumțiilor psihologice privind individul implicat în acțiuni
economice în diverse abordări teoretice tradiționale (abordarea neoclasică,
abordarea keynesistă și postkeynesistă, abordarea instituționalistă).
2. Prezentarea și sintetizarea principalelor pro vocări pe care economia
comportamentală le adresează modelului mainstream al comportamentului
individual, de sorginte neoclasică: contestarea ipotezei raționalității perfecte, a
ipotezei stabilității preferințelor, a ipotezei informării perfecte, a ipoteze i eficieței
pieței.
3. Prezentarea critică și sintetizarea principalelor contribuții aduse de economia
comportamentală în domeniul studierii comportamentului individului implicat în
procese decizionale și în domeniul teoriei crizelor economice.
4. Analizarea imp actului pe care contribuțiile behavioriste le -au avut asupra abordării
teoretice mainstream de sorginte neoclasică și asupra altor abordări tradiționale.
5. Analiza direcției viitoare pe care cercetările în domeniul economiei
comportamentale o pot lua.
Întrucât majoritatea teoriilor comportamentale au apărut ca reacție la abordarea
teoretică mainstream și s -au raportat la aceasta, prin contestarea ipotezelor teoriilor de
sorginte neoclasică, am abordat lucrarea de față, pe tot parcursul său, raportându -mă, l a rândul
meu, la teoria neoclasică. În acest sens, în primul capitol am sintetizat și prezentat ipotezele
abordării teoretice mainstream ”atacate” de cercetările behavioriste. Maniera de rezentare este
una în sens istoric și încearcă să surprindă principal ele zone în care prezumțiile psihologice și –
au făcut loc în fundamentarea abordării teoretice neoclasice.
De asemenea, direcția expunerii în acest capitol încearcă să explice felul în care
abordarea teoretică neoclasică, deși a început prin a face loc în analiză unor prezumții
psihologice intuite, mai degrabă decât certificate de știința psihologiei care era încă prea
tânără la momentul respectiv, s -a îndepărtat progresiv de aceste inserții psihologice. Intrarea
în mainstream a eforturilor de modelare mate matică a echilibrului economic, prin contribuțiile
Școlii neoclasice de la Lausanne, a deturnat atenția de la individul consistent din perspectivă
psihologică cu realitatea spre ”homo oeconomicus rationalis”, un individ calculat, perfect
capabil să cuantif ice utilitățile așteptate și să prioritizeze logic în direcția maximizării
satisfacției sau minimizării costurilor, atâta timp cât are la dispoziție toate informațiile de care
are nevoie.

9
Odată cu ”omul adminsitrativ” al lui Herbert Simon (1947), acest ind ivid rațional a
intrat în atenția economiștilor comportamentali și vis a vis de ipoteza raționalității perfecte s –
au realizat primele cercetări consistente dinspre psihologie spre economie, generând un fond
de cercetare științifică ce s -a acumulat ulterior în ”economia comportamentală”.
Focusul capitolului al doilea îl constituie, așadar, două dintre ipotezele cele mai
contestate ale abordării teoretice mainstream: raționalitatea individului implicat în decizii
economice și ipoteza eficienței piețelor. În însăși miezul construcției teoretice neoclasice stă
individul rațional, care caută să își optimizeze procesul decizional urmărind maximizarea
rezultatelor prin cuantificarea exactă a probabilității de apariție a unui eveniment. El
acționează pe piețe efici ențe, care dispun de mecanisme automate de reglare, oferă informații
corecte asupra nivelului prețurilor și tind spre echilibru stabil.
Pe acest teren, al raționalității perfecte, inițial, apoi al eficienței piețelor, s -au
manifestat cu precădere eforturi le de cercetare ale economiștilor behavioriști și aici a găsit loc
psihologia să își insereze rezultatele cercetării, deschizând noi drumuri pentru abordarea
comportamentului individual în contextul alegerilor economice. Începând cu Herbert Simon,
care pro pune termenul de ”raționalitate limitată” ca premisă a comportamentului individului
în procesul decizional, cercetările empirice venite din zona psihologiei pentru a contesta
ipoteza individului perfect rațional și a consolida premisa raționalității limita te devin tot mai
consistente.
Aceste întrepătrunderi ale psihologiei cu știința economică se acumulează de -a lungul
timpului, astfel că, în contextul crizei economice și financiare din 2007, abordarea teoretică
mainstream trebuie să treacă nu doar ”testul ” realității economice, dar și pe cel al rezistenței
în fața disputelor doctrinare ce iau un avânt nou, potențate de contribuțiile economiștilor
behavioriști. În acest context, celelalte abordări teoretice revin în prim plan, reconsiderându -și
pozițiile; e lementele de psihologie manifeste în osatura teoretică a acestora implicit sau
intuitiv se reafirmă, validate de cercetările economiștilor behavioriști și de realitatea
economică a crizei din 2007. Contribuțiile behavioriste au rolul, în această situație, de a aduce
în prim plan, dintr -un unghi proaspăt, capacitatea abordărilor teoretice de a oferi explicații
plauzibile ale fenomenelor economice și previziuni realiste privind viitorul.
În fond, ceea ce a permis integrarea de premise psihologice realiste pri vind
comportamentul indivizilor economici în teoriile și modelele keynesiste și postkeynesiste,
instituționaliste sau ale școlii austriece a fost elementul comun al conceptualizării și
considerării incertitudinii ca premisă de start a oricărui demers de ce rcetare. În contrapondere,
abordarea teoretică de inspirație neoclasică, elimină incertitudinea din ecuație; individul

10
rațional se confruntă cu alegeri care implică risc, dar riscul nu reprezintă o incertitudine.
Calculul matematic și cuantificarea exactă a probabilităților de apariție a evenimentelor cu
risc, elimină incertitudinea din tabloul procesului decizional individual.
Pe parcursul celui de -al treilea capitol am încercat să arăt cum a răspuns abordarea
teoretică mainstream la chestiunea incertitud inii și felul în care alte abordări teoretice reușesc
să răspundă la această problemă.
Abordarea mainstream, de inspirație neoclasică, exclude din analiză incertitudinea.
Însăși osatura sa teoretică și premisa raționalității perfecte a individului nu perm it abordării
teoretice neoclasice să formalizeze incertitudinea. În fapt, incertitudinea definită ca situația în
care nimic nu este și nu poate fi cunoscut despre viitor, lasă loc posibilității ca individul pus în
acest context să nu poată alege altfel dec ât irațional în accepțiunea neoclasică a iraționalității:
adică fără informație completă.
Incertitudinea ”amenință”, din interior, eșafodajul teoretic al abordării mainstream și,
în contextul crizei economice din 2007, adepții altor abordări economice, în special din
direcția keynesismului și postkeynesismului, dar și din cea a instituționalismului, găsesc teren
fertil pentru a -și reafirma pozițiile teoretice și doctrinare prin prisma faptului că abordările pe
care le susțin consideră ipoteza incertitudini i ca dat și nu ca o consecință a lipsei de informație
completă.
Inserțiile behavioriste vin în ajutorul abordărilor teoretice economice aflate în opoziție
cu abordarea mainstream, în sensul reasumării și fundamentării premiselor ce stau la baza
acestora. Pe parcursul acestui capitol, am încercat să sintetizez principalele critici aduse
abordării mainstream din perspectiva viziunii adepților keynesismului și postkeynesismului și
a adepților instituționalismului, cu suport în cercetările behavioriste asupra comportamentului
individului realist psihologic.
Pe parcursul următorului capitol am reluat principalele contribuții ale economiei
comportamentale, cu atenție specială pentru cele care au deschis drumul, direct sau indirect,
spre noi direcții de cercetare privind mecanismele crizelor economice.
Revizuirea literaturii în domeniul economiei comportamentale a dezvăluit
concentrarea eforturilor de cercetare în acest domeniu pe două direcții principale:
comportamentul individului economic și teoria crizelor eco nomice.
În prima direcție, ca urmare a felului în care cercetătorii din psihologie s -au inserat în
domeniile de analiză ale științei economice, pe linia raportării la individul rațional al abordării
teoretice de inspirație neoclasică, studiile experimenta le și empirice s -au acumulat consistent
în jurul anilor 80 ai secolului XX. Această acumulare s -a închegat, în forma sa cea mai

11
consistentă și coerentă, în teoria prospectului a lui Amos Tversky și Daniel Kahneman (1979),
constituindu -se în primul model al ternativ de comportament pe care cercetările din zona
economiei comportamentale îl oferă științei economice.
Tversky și Kahneman au deschis un drum prolific pentru cercetări privind euristicile
iraționale și comportamente individuale în piețe financiare. Astfel, economia
comportamentală a ”bifat” la ”achiziții” concepte precum aversiunea față de risc și regret,
efectul de ancorare, efectul de ajustare, efectul de dispoziție, efectul de turmă, euristica
reprezentativității etc.
Toate aceste achiziții s -au reafirmat odată cu criza economică din 2007 și au căpătat o
direcție nouă, susținută de cea de -a doua contribuție majoră a economiei comportamentale:
teoria crizelor economice propusă de Robert Schiller.
Revirimentul cercetărilor behavioriste după criza d in 2007 este evident fie și din
prisma subiectivă a parcurgerii cuprinsului publicațiilor de cercetare economică respectabile a
ultimilor ani. Cu toate acestea, contribuții consistente din punct de vedere teoretic, care să
rezulte, adică, în teorii și mode le alternative sau într -o abordare teoretică fundamental nouă a
crizelor economice, nu sunt încă disponibile. Totuși, meritul economiei comportamentale în a
revigora dezbaterea științifică pe terenul crizelor economice și a aduce un plus de rigoare
ipotez elor abordărilor tradiționale, nu poate fi contestat.
În capitolul dedicat concluziilor am încercat să sintetitez și să argumetez, în baza
capitolelor anterioare, acest merit. Am luat în considerare criticile aduse economiei
comportamentale, contribuțiil e științifice ale acesteia și ritmul acumulărilor cercetărilor
științifice în acest domeniu de -a lungul timpului, pentru a argumenta că economia
comportamentală încă ”tânără” și nu se constituie încă într -o școală de gândire economică.
Are, totuși, merite incontestabile și oferă științei economice instrumente și cercetări
care pot contribui la apariția de noi teorii economice și care deschid direcții de cercetare
fertile în domeniul teoriei crizelor economice și a modelelor decizionale.

12

Capitolul 1. Evoluția prezumțiilor psihologice privind comportamentul economic
individual în cadrul abordării teoretice neoclasice

Școala neoclasică reia doctrina liberală a secolului XIX, reașezînd -o, însă, pe alte
fundamente. Valorile rămân cele liberale: propriet atea privată, ordinea naturală, concurența,
libera inițiativă, interesul individual primează în fața celui colectiv, însă centrul analizei
devine individul perfect rațional care acționează într -un mediu pur, de „laborator”, în care
concurența este perfectă , mecanismele pieței funcționează fără greș, fără abateri. Analiza se
mută la nivel microeconomic, în centrul preocupărilor neoclasice aflându -se comportamentul
individului consumator sau producător, iar obiectivul propus devine realizarea echilibrului.
Ruperea de teoriile clasice se realizează ferm, prin contestarea teoriei obiective a valorii și
fundamentarea noii teorii, subiective, a valorii.
Mergînd pe aceeași linie, a separării proceselor de producție și repartiție, neoclasicii
reiau întrebările la c are încercase să răspundă J. S. Mill: este posibil ca, prin reforme
instituționale, să poată fi modificat procesul de repartiție a veniturilor în scopul realizării unui
plus de justiție socială?
Răspunsul la această provocare va fi construit pas cu pas, s istematic și matematic.
Ceea ce fac reprezentanții școlii neoclasice este să transforme economia politică dintr/o
disciplină într/o știință care operează cu instrumente specifice și ale cărei propoziții sunt
demonstrabile matematic. De aici, ”economia pură ”, lipsită de speculații, rece și, spunem noi,
oarecum rigidă. Intenția lor a fost de a elimina din economia pură orice urmă de ideologic,
întrucît apartenența la un set de politici nu are nimic de a face cu rigorile științei. Cu toate
acestea, se pozițion ează ferm ca antimarxiști și, unii dintre ei, flirtează cu curentele de opinii
ale extremei drepte.
Căutarea echilibrului poate fi motivul pentru care, în cadrul unei școli în esență
liberale, apar manifestări intervenționiste și preocupări pentru echitat e și justiție socială.
Echilibrul presupune, matematic vorbind și pentru a ne circumscrie la instrumentele de
analiză ale școlii neoclasice, o egalitate; iar dacă egalitatea nu o poate realiza în mod spontan
piața, este necesar un alt instrument care să op ereze de așa manieră încât să realizeze
echilibrul.

13
1.1. Reformatorii neoclasici: început de drum pentru „homo oeconomicus rationalis”

„Reformatorii” școlii neoclasice – Leon Walras, Vilfredo Pareto, Enrico Barone –
„furați” de idealul echilibrului în economie, ajung astfel în mod firesc la susținerea valorilor
sociale prin intermediul unui stat cu mult mai multe prerogative decât acceptă în mod obișnuit
gânditorii de factură liberală.
În lucrarea sa „Elemente de economie politică pură”1, Walras „va p une piața în
ecuații” (Villey, Colette, 1996, p. 219); el pornește de la o serie de ipoteze din care încearcă să
construiască echilibrul general în economie.
Acesta se obține atunci când oferta egalează cererea pentru fiecare produs finit și
pentru fiecare factor de producție, pe fiecare din cele două piețe. Cu alte cuvinte, valoarea
produselor cumpărate trebuie să fie egală cu valoarea produselor vândute.
Faptul că matematic se poate ajunge la echilibru nu e suficient. În lumea reală, acest
echilibru nu se poate realiza niciodată în mod spontan. Așa că Walras își continuă demersul pe
linia simulării unui proces care să conducă sistemul spre echilibru.
Piața poate ajunge la o astfel de situație prin manevrarea prețului. Acesta reprezintă
variabila care poat e fi modificată de așa manieră încât să egalizeze întotdeauna cererea cu
oferta pe orice piață. Tehnica este cea a „tatonărilor” – un proces prin care este strigat la
întâmplare un preț pentru care agenții economici vor decide ce cantitate de produse sunt
dispuși să cumpere și să vândă; dacă există un exces de cerere sau de ofertă, prețul va fi
scăzut, respectiv crescut pentru a se ajunge la echilibru. Strigarea prețului este efectuată de
bine cunoscutul „commissaire priseur”, pe care, din nefericire, prac tica l -a identificat în stat.
„Commissaire priseur” poate opera modificările necesare pentru că toți indivizii să
ajungă la bunăstare. Așadar eficacitatea economică trebuie dublată de justiție socială. Ideea
vine ca urmare firească a așezării economiei în ecuații. Într -un model matematic e ușor să
presupui și să demonstrezi că poți opera modificări de așa manieră încât să perfecționezi
modelul. În plus, efortul teoretic al lui Walras este susținut de convingerile sale practice. Din
acest punct de vedere, el afișează simpatie pentru proiectele cooperatiste.
Walras operează, la fel ca John Stuart Mill, o distincție între procesul de producție și
cel de repartiție. Producerea bogăției ține de „economia politică pură” și se realizează pe
piață. Repartiția ei , însă, ține de „economia socială” și cade în seama factorului uman,
orientându -se după criterii de echitate și justiție socială.

1
“Éléments d'économie politique pure, ou théorie de la richesse sociale”, publicată în 1874.

14
Teoria lui Walras are alură de utopie. Analiza sa se situează într -un mediu de
concurență perfectă, deci într -un mediu care e ste departe de regulile economiei reale, lucru de
care Walras este conștient. El realizează că un univers economic lipsit de monopol este
nerealist și că echilibrul general este o stare ideală, nu reală (Joyal, 2000, p. 64), drept pentru
care nu merge mai departe, pe linia trasării unor prerogative ferme ale statului în domeniul
manevrării prețurilor de așa manieră încît să se atingă acel echilibru.
Ideea rămîne, însă, tentantă pentru discipolii săi, Enrico Barone și Vilfredo Pareto. Și
nu numai atît. Demon strația matematică a lui Walras dă legitimitate încercărilor ulterioare de
egalizare a veniturilor prin politici intervenționiste, fiind preluată și afișată de diverse proiecte
și curente de idei socialiste și neomarxiste (Abba Lerner și Oskar Lange s -au numărat printre
cei care și -au însușit intsrumentele walrasiene pentru a construi apologia planificării) .
Probabil că folosirea modelului său ca argument în favoarea planificării nu a fost
urmarea pe care și -o dorea Leon Walras, însă în această direcție și -a manifestat influența, și
mai puțin în inspirarea modelului german al economiei sociale de piață .
Succesorul lui Walras la catedra de economie a Universității din Lausanne, Vilfredo
Pareto, duce analiza și concluziile mai departe, aplecându -se spre sem nificația socială a
modelului lui Walras.
El consideră că nu se pot aduna bunăstările individuale (exprimate prin utilitățile
individuale) pentru a obține expresia bunăstării generale, deoarece fiecare individ are propria
să percepție asupra a ceea ce în seamnă utilitate pentru el. Cu alte cuvinte, el sesizează
importanța gusturilor, a preferințelor, în decizia economică individuală. Pornind de la această
idee, el reface echilibrul general în termeni de alegere și constrângeri individuale.
Pareto defineșt e optimul ca fiind acea poziție de echilibru „de la care plecând este
imposibil de a ameliora situația unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora” (Pohoață,
1996, p. 271). De aici apare ideea că eficiența economică trebuie dublată și de echitatea
socială. Pentru că nu e de ajuns ca o societate să fie bogată pentru ca să se realizeze justiția și
echitatea socială. Pentru a îndeplini acest scop este necesar ca bogăția să fie echitabil
împărțită. Deci, optimul social paretian se poate obține și menține în condițiile în care există
un planificator social care să opereze redistribuiri de venituri. Cu alte cuvinte, producția
trebuie lăsată în seama pieței, pentru că ea, prin ghidarea comportamentelor individuale este
de natură să genereze bogăția, iar repar tiția veniturilor trebuie să cadă în seama
planificatorului, pentru ca acesta să poată opera echilibrul paretian. Ideea deschide calea
proiectelor mixte, a încercărilor de a separa „doctrinar” producția de repartiție, respectiv de a
concilia un proces de p roductie realizat pe principii liberale cu un proces de repartiție bazat pe
principiile socialiste ale echității și egalității.

15
Pareto nu se oprește, ca predecesorul său Leon Walras, la studierea echilibrului într -o
economie de piață. El constată că, atâta timp cât echilibrul nu e decât soluția unui sistem de
ecuații matematice, nu numai economia de piață, ci și cea socialistă este susceptibilă a fi
încadrată într -un astfel de sistem. Este posibil atunci, cel puțin în teorie, c a economia
centralizată să gas ească o soluție la fel de bună ca economia de piață. Instrumentul de lucru ar
fi planificarea.
Ideea este preluată de Enrico Barone și reprezintă factorul declanșator al ”socialist
calculation debate” („dezbaterea calculului socialist”).
În cele din urmă, Pareto constată cu surprindere că nici unul din modelele sale
matematice nu are șanse de aplicare, deoarece majoritatea deciziilor umane nu sunt
raționale, ci iraționale. De aceea economia politică pură nu studiază decât cazuri particulare
de comportament , respectiv acele situații în care indivizii se comportă perfect rațional. El nu
rămâne, de aceea, cantonat în economie, ci merge mai departe, continuându -și observațiile pe
tărâmul sociologiei.
Am descris deja, mai sus, felul în care optimul matematic a d eshis larg o ușă
socialiștilor și economiștilor atrași de mirajul planificării. E tentant să gîndești că există o
serie de instrumente matematice care pot determina exact cantitatea de bunăstare necesară
fiecărui individ și că poate exista un plan conștien t, aflat sub controlul mai confortabil al
omului rațional și nu al pieței, care poate fi și dură, prin care să poți oferi bunăstare tuturor.
Însă, deși acest plan de redistribuire a veniturilor se bazează pe bogăția produsă de o piață
liberă, în concepția neoclasicilor, e greu de crezut că acest plan nu va perturba mecanismele
însele ale pieței, stimulii necesari agentilor economici pentru a continua să producă.
Argumentul a fost dezbătut îndelung de către gînditorii liberali ai Școlii Austriece, care au
incercat să domolească entuziasmul creat de mirajul planului printre economiștii socialiști,
aducînd cu ideile lor o contrapondere necesară în gîndirea vremii.

1.2. Îndepărtarea de la inserțiile psihologice realiste privind omul economic în devenirea
abordă rii teoretice mainstream de sorginte neoclasică

În acord cu abordarea teoretică a școlii neoclasice, teoria neoclasică a consumatorului
presupune că individul implicat în acțiuni economice este perfect rațional și dispune de toate
informațiile necesare în vederea evaluării diferitelor coșuri de consum. Individul alege
stabilind o ordine de preferință, care e impusă de constrângerea rarității resurselor, ținând cont
de prețul bunurilor și de venitul disponibil, adică de constrângerea bugetară. Ipoteza

16
rațional ității perfecte e fundamentată pe ideea utilitaristă că fiecare individ va acționa și
decide asupra alegerii unui coș de consum asupra altuia în vederea maximizării utilității sale.
Echilibrul consumatorului este, astfel, definit, prin situația în care ind ividual obține nivelul
maxim posibil de utilitate în cadrul constrângerii sale bugetare.
Această abordare a comportamentului consumatorului a fost răspândită și susținută în
principal prin contribuția operelor lui Carl Menger, Leon Walras și Stanley Jevons în a doua
jumătate a secolului XIX. Cu toate că ulterior școlile neoclasice de gândire economică au
urmat căi diferite (școala engleză, utilitaristă, școala matematică de la Lausanne și școala
austriacă), fiecare dintre ele a avut o contribuție majoră în definirea direcțiilor teoriei
neoclasice așa cum o știm astăzi. Astfel, principala contribuție neoclasică se fundamentează
pe revoluționara teorie subiectivă a valorii conform căreia bunurile nu au în mod necesar o
valoare intrinsecă; valoarea este atribui tă în mod subiectiv, de către indivizi, conform gradului
în care acel bun particular satisface o nevoie specifică a unui individ economic. Astfel,
utilitatea nu mai este intrinsecă, ci depinde de legătura dintre bunuri și capacitatea lor de a
satisface nev oi (Pohoață, 1996, p. 231). Indivizii acționează sub imboldul judecății utiliratiste:
comportamentul lor este un act de permanentă evaluare a cantităților specifice de utilitate pe
care le pot obține din consumarea diferitelor coșuri de consum, într -un efo rt perpetuu de
maximizare a utilității lor totale.
Deci, chiar la baza modelelor neoclasice stau câteva prezumții ce țin de psihologia
individului. Irving Fisher și Stanley Jevons au folosit extensiv, în teoriile lor, asumpții
psihologice. Mai devreme, eco nomistul german Heinrich Gossen lansase o teorie privind
relațiile umane și impactul acestora asupra acțiunii umane ([Entwickelung der Gesetze des
menschlichen Verkehrs und der daraus fliessenden Regeln fur menschliches Handeln” –
“Legile relațiilor umane și regulile acțiunii umane”). El a enunțat legea conform căreia
intensitatea unei nevoi scade pe măsură ce cantitatea bunului consumat în vederea satisfacerii
acelei nevoi crește, până la punctul în care este atinsă sațietatea (Hagendorf, 2010). Această
lege a devenit cunoscută, pe filiera neoclasică, drept legea utilității marginale descrescânde.
În dezvoltările ulterioare ale teoriei introducerea altor prezumții psihologice a fost
lăsată la o parte. Eforturile s -au concentrat asupra utilizării și perfecți onării constante a
aparatului matematic necesar fundamentării unui model viabil, din care să reiasă previziuni
realiste și/sau sugestii pentru palierul normativ al științei economice.

17
În ciuda revelației care l -a făcut pe Vilfredo Pareto să se orienteze s pre domeniile
științei mai permisive cu intuițiile în plan psihologic, fascinația pentru aparatul matematic ce
conferă claritate și sens din interior modelului neoclasic a rămas, conducând cercetările
ulterioare spre extinderea și explorarea posibilitățilo r de previzionare pe care ipotezele de
pornire le aduc modelului matematizat al evoluției economiei.
Criza economică și financiară recentă a pus sub semnul întrebării capacitatea
explicativă a abordării teoretice necolasice, așezînd gînditorii economiști s usținători ai acestei
abordări în postura de a încerca să ajusteze prezumțiile de plecare în discursul lor teoretic, în
vederea oferirii unor explicații mai pertinente mecanismelor de desfășurare ale crizei
economice, astfel încît din acest proces să rezul te și instrumente de politică economică mai
eficiente în prevenirea și gestionarea crizelor economice.
Prezumțiile de natură psihologică asupra comportamentelor individuale nu reprezintă
o noutate în științele economice: clasicii liberali și -au fundamentat teoria economică pe astfel
de idei. Astfel, Adam Smith dezvoltă, în ”Teoria sentimentelor morale”, o analiză
impresionantă a emoțiilor umane, a patternurilor motivaționale și a comportamentului social
(Smith, [1790] , 2005); această analiză va constitui, m ai târziu, cadrul psihologic ce va susține
a sa notorie ”Cercetare asupra cauzelor avuției națiunilor” (Smith, [1776], 2011) și reprezintă
avangarda preocupărilor de natură comportamentală. Pentru a da doar un singur exemplu,
observând că efectul negativ a l implicării într -o acțiune neplăcută este mai ridicat decât
efectul emoțional pozitiv al implicării într -o acțiune plăcută (Smith, [1790], 2005, p. 109),
Smith sesizează ideea ce va deveni fundația teoriei prospectului a lui Kahneman și Tversky:
aversiune a față de risc (”loss aversion”).
Prezumțiile psihologice ale abordării teoretice neoclasice sunt centrare pe ideea că
utilitatea este strict delimitată de legătura dintre nevoi și bunuri. Nevoile sunt invariabile. În
interiorul modelului, ele sunt conside rate fixe. De asemenea, o altă premisă neoclasică este că
nevoile, la fel ca și utilitățile atașate bunurilor, sunt perfect divizibile și pot și ierarhizate
riguros. Odată stabilită ordinea preferințelor, ea devine stabilă, astfel că, dacă un individ alege
un bun asupra altuia la un moment dat, el va alege mereu la fel, în aceleași condiții de preț și
de venit.
Perfecta raționalitate cu care individul este înzestrat înseamnă că el nu va alege
niciodată să consume un bun dincolo de punctul în care utilitat ea marginală a ultimei unități
consumate este zero (deci nu există utilitate marginală negativă) și, de asemenea, că se va
abține de la a consuma un bun a cărui utilitate marginală este inferioară celei atașate unui alt
bun disponibil (Pohoață, 1996, p. 22 8).

18
Întrebările privind realismul unor asemenea ipoteze și situațiile în care acuratețea
modelului ar putea fi diminuată de existența unor comportamente diferite s -au pierdut, de -a
lungul timpului, sub preocupările de a dezvolta instrumente matematice capa bile să susțină
teoria consumatorului, teoria producătorului și teoria echilibrului.

19

Capitolul 2. Raționalitatea perfectă și echilibrul stabil în confruntare de idei

În acest context, provocările din partea economiștilor beh avioriști, în special pe linia
teoriei prospectului a lui Daniel Kahneman și Amos Tversky (Kahneman, 1979), revin în prim
planul dezbaterilor academice; punerea sub semnul întrebării a prezumțiilor cheie ale
abordării teoretice neoclasice, cu susținere din zona cercetărilor științifice în domeniul
psihologiei provoacă însăși capacitatea modelului neoclassic de a surprinde, în modele cu
capacitate predictivă, comportamentul economic individual.
Lentila behavioristă provoacă și la nivel metodologic și lasă l oc altor abordări, non
mainstream, pentru a -și reitera pozițiile doctrinare, integrand aspectele expuse prin teoria
prospectului și prin inserțiile behavioriste. Teoria keynesistă a investiției, teoriile
postkeynesiste privind crizele economice, abordarea școlii austrice și cea a instituționaliștilor
își reevaluzează prezumțiile psihologice, sugerînd un grad mai ridicat de adecvare la realitatea
economică și o capacitate predictivă mai bună.
A lua în considerare astfel de elemente subiective, care țin de p sihologia individului,
reprezintă un efort de conceptualizare a termenilor care vin dinspre zona științei psihologiei,
în scopul de a crea concepte suficient de cuprinzătoare încât să capteze trendul general al
realității economice și nu comportamentul spe cific, excepțional. În acest caz particular, teoria
care se fundamentează pe astfel de prezumții înguste riscă să fie îngustă, la rândul său, oferind
explicații cuprinzătoare doar pentru o situație particulară. Gradul de generalitate și
adresabilitate este , în genere, norma de măsurare a validității unei teorii. Astfel, o teorie care
se adresează și explică un comportament particular, deși utilă, rămâne îngustă și restrictivă la
nivel normativ.
Din acest punct de vedere, cercetătorii și gînditorii pe lini a economiei
comportamentale adresează o provocare metodologică teoriei mainstream, dar și celorlalte
abordări teoretice. Eforturile lor nu se coagulează încă într -o adevărată școală de gîndire
economică. Totuși, prin atacarea ipotezei neoclasice a rațional ității perfecte, prin aducerea în
prim planul dezbaterilor a realității informației asimetrice pe piețe și a procesului de decizie
economică în condiții de risc și incertitudine, prin sublinierea importanței unor concepte
precum ”sentimentele pieței” (”mar ket sentiment”) și ”hazard moral” (”moral hazard”) (Dow,
2012) și prin luarea în considerare a importanței încrederii între băncile comerciale, băncile
centrale și populație ca elemente explicative ale crizei economice și financiare actuale, acești

20
gîndito ri pun presiune asupra abordării neoclasice mainstream, dar și asupra ator abordări
teoretice și determină reconsiderarea ipotezelor psihologice pe care își bazează discursul
teoretic, în vederea îmbogățirii ipotezelor de bază și/sau a luării în considerar e a altora, noi, ce
conectează mai bine modelele economice de realitatea economică.

2.1. Critici ale ipotezei raționalității perfecte și eficienței pieței prin lentila behavioristă

Teoria neoclasică mainstream se fundamentează pe premisa existenței intri nseci a
forțelor stabilizatoare ale pieței care permit acestora să conveargă spre echilibru și de la
premisa capacității lor de a se coordona în condițiile existenței concurenței perfecte. Așadar,
atâta timp cît piața are condițiile concurenței perfecte as igurate și, în special, condițiile
informației perfecte, alegerile agenților economic individuali vor fi mereu raționale,
conducând spre echilibru spontan la niveluri de ocupare deplină.
Atâta vreme cât individul economic acționează rațional, beneficiind d e toată
informația care îi este necesară, nu există loc pentru greșeală. De aceea, în plan normativ,
politicile economice de inspirație neoclasică se concentrează asupra asigurării unui nivel de
transparență a pieței cît mai ridicat, asupra facilitării acc esului la informație perfectă pentru
agenții economici și asupra asigurării, în general, a condițiilor necesare pentru manifestarea
concurenței perfecte. Un astfel de cadru garantează, în viziune neoclasică, un comportament
rațional.
Așadar, orice comporta ment economic ce nu are ca rezultat o decizie aflată în
parametrii teoretici luați în considerare este catalogat drept ”irațional”. La nivel teoretic,
comportamentul ”irațional” nu diminuează capacitatea explicativă a abordării teoretice
mainstream, datori tă caracterului său excepțional; în plan normativ, acest tip de comportament
este examinat în vederea descoperiri și diminurării/eliminării cauzelor care au determinat un
astfel de comportament.
În plan normativ, încrederea în capacitatea de autoregleare a piețelor a condus la
măsuri de dereglementare a piețelor financiare (Josan, V oicu, 2013, p. 70). Aparentul succes al
acestora a susținut politicile de inspirație neoclasică, confirmând ipotezele modelelor și
infrastructura teoretică a abordării mainstream . Pe de altă parte, trendul crescător constant, în
ciuda crizelor structurale sau regionale, a alimentat așteptările optimiste ale agenților
economici, care s -au implicat în decizii economice bazate pe euristici iraționale, de tipul
încrederii în instituți i, în opinia publică și extrapolării trecutului la viitor.

21
La începutul anilor ’ 90 ai secolului XX, piața imobiliară din SUA a început să se
situeze pe un trend crescător constant. Ratele în scădere ale dobânzii la creditele ipotecare au
susținut acest tr end pînă în anul 2007. Creditarea relaxată din partea instituțiilor financiare a
generat o creștere crescătoare de astfel de credite, ceea ce a condus la presiuni asupra prețului
locuințelor. În logică neoclasică, urmând ipoteza eficienței pieței și rațion alitatea
consumatorului, când prețul crește suficient de mult, depășind nivelul de echilibru al pieței,
cantiotatea oferită dintr -un bun devine mai ridicată decât cea cerută, acționând în direcția
scăderii prețului înapoi, spre zona stabilă de echilibru. O creștere continuă a prețurilor pe
piețele imobiliare timp de 14 ani s -ar explica atunci, în contextul abordării mainstream, prin
faptul că piața este încă sub nivelul de echilibru. Asta dacă nu cumva apar factori perturbatori,
care să împiedice buna infor mare în piață și, astfel, alegerea rațională a individului care
acționează și ia decizii pe această piață. Însă piețele imobiliare și cele financiare sunt unele
din cele mai transparente piețe; informația este vizibilă și accesibilă. Nimic nu ar trebui să
împiedice individul să facă alegerea rațională.
Cu toate acestea, două seturi de așteptări ”iraționale” în sens neoclasic au subminat
eficiența pieței, aruncând economia mondială în zona crizei economice ale cărei efecte încă se
resimt. Pe de o parte, băn cile au permis supraîndatorarea debitorilor, acordând și prelungind
credite pe o bază tot mai laxă, agenților economici care nu aveau resurse suficiente pentru a
asigura rambursarea acestora. Riscul de neplată era evident; probabilitatea apariției acestui
risc era suficient de ridicată pentru a ”îndemna” băncile să ia decizii de acordare a
împrumuturilor în logica așteptărilor raționale. Totuși, în ciuda acestor evidențe, decizia de
acordare a împrumutului a reprezentat norma, nu excepția.
Pe de altă parte, indivizii accesat mai multe împrumuturi decât își puteau permite. În
ciuda așteptării raționale a unui viitor în care ratele aferente rambursării împrumuturilor vor
deveni mai ridicate decât nivelul veniturilor individului, acesta a optat pentru alegerea
irațională, bazată pe așteptarea irațională a creșterii continue a prețurilor și veniturilor.
Aceste seturi de așteptări iraționale au susținut trendul crescător al prețurilor pe piața
imobiliară într -un mod artificial, creând așa numita ”bulă imobiliară ”. În anul 2007, numărul
persoanelor incapabile să își achite împrumuturile a fost suficient de mare încât să provoace,
în sfârșit, scăderea cantității cerute pe piața imobiliară și reducerea prețului. Cu toate acestea,
ajustarea prețului nu a fost una fin ă, tinzând ușor spre echilibru, ci a reprezentat o prăbușire
bruscă, ce a destabilizat piața imobiliară și piețele financiare, amorsând criza economică din
2007.

22
Ce anume a determinat acțiunea individuală în baza unor așteptări iraționale, contrar
ipotezel or abordării mainstream, a devenit subiectul dezbaterilor teoretice și doctrinare intense
și a permis reprezentanților economiei comportamentale să își afirme pozițiile, subminând,
inclusiv la nivel metodologic, infrastructura teoretică a abordării neoclas ice.

2.2. Efortul de adaptare din interior al abordării teoretice neoclasice ca răspuns la
provocările behavioriste

Ceea ce explică mai acoperitor, se pare, deciziile agenților economici individuali și a
instituțiilor financiare ce au determinat lanțul d e cauzalități care a culminat cu declanșarea
crizei economice din 2007, a fost iraționalitatea așteptărilor, ca premisă de pornire. Trecerea
bruscă de la euforia pieței la panică, așteptările optimiste ale agenților economici individuali
bazate pe euristic i iraționale precum extrapolarea viitorului din trecutul imediat, aversiunea
față de pierdere care a condus la reticența de a tranzacționa beneficiile prezente pe costurile
viitoare, nu pot fi explicate uzând de eșafodajul teoretic al abordării mainstream.
Din acest punct de vedere, teoria mainstream abordează criza economică cu propriul
instrumentar și cu propriile mecanisme explicatoare, construite din interiorul teoriei,
încercând să potrivească realitatea economică modelului și nu invers (Dow, 2012 , p. 81).
Așteptările iraționale care se manifestă în comportamente iraționale nu cadrează cu abordarea
neoclasică; acestea pot fi doar rezultatul unui tip de informare imperfectă sau de
comportament irațional al altor agenți economici. Posibilele cauze al e comportamentului
irațional sunt, de asemenea, evaluate în interiorul eșafodajului teoretic al abordării neoclasice:
ele se pot referi la existența informației asimetrice și la factori care pot disturba, într -un fel sau
altul, corecta informare a pieței ( de exemplu, tipul de intervenție guvernamentală ”lender of
the last resort”) (Dow, 2012, p. 80).
Politicile economice dezvoltate înspre prevenirea crizelor viitoare și gestionarea celei
curente rămân cantonate în cadrul teoretic neoclasic, concentrîndu -se pe informația perfectă și
optimizarea deciziei în condiții de risc cuantificabil.
Și dezvoltarea ulterioară a mecanismelor procesului decizional în condiții de risc și
incertitudine urmează calea abordării teoretice neoclasice, în special în privința const ruirii
modelelor. Când agentul economic este confruntat cu luarea unei decizii în condiții de risc și
incertitudine, alegerea rațională înseamnă să cuantifice riscurile diferitelor opțiuni posibile și să
aleagă opțiunea purtătoare a riscului celui mai redu s. Teoria alegerii raționale conduce, deci,

23
spre un proces de matematizare a deciziei economice în parametri foarte stricți, chiar rigizi.
Încorporarea elementelor behavioriste în abordarea teoretică mainstream a avut
semnificația unui efort de adaptare din interior al cadrul teoretic, fără modificarea, totuși, a
premiselor psihologice de bază. Din interior, prin folosirea metodei deductive și a aparatului
matematic și păstrând premisele principale, abordarea teoretică mainstream a realizat un efort
de co nceptualizare a limitărilor cognitive și preferințelor instabile și de a le integra în analiză
ca factori disturbatori ai alegerii raționale (Dow, 2012, p. 83). Astfel, eforturile teoretice și
normative au rămas concentrate asupra diminuării impactului inf ormației asimetrice sau
incomplete asupra capacității de a lua decizii raționale.
Prin comparație, punctele de vedere de sorginte keynesiană și post keynesiană, dar și
școala austriacă sau instituționaliștii au fundamentat abordări teoretice cu premise de plecare
mai realiste din perspectivă psihologică.
Provocările pe care economiștii behavioriști le adresează abordării teoretice
mainstream nu vin din direcția construirii unei noi abordări teoretice. Poziția critică la adresa
lipsei de realism și de gen eralitate a prezumțiilor psihologice care stau la baza teoriilor de
inspirație neoclasică pare să aibă drept scop și rezultat relaxarea ipotezelor, fără să înlocuiască
explicațiile mecanismelor de funcționare ale economiei cu altele, mai acoperitoare.
Insistența economiștilor behavioriști asupra considerării aspectelor psihologice care
fundamentează alegerile economice ale indivizilor lărgește, mai degrabă, aria de cuprindere a
științei economice în general, decât să construiască o nouă abordare teoretică a economiei.
De altfel, acesta pare a fi scopul declarat, pe alocuri, a eforturilor de cercetare
științifică și analiză a economiștilor din zona economiei comportamentale. Herbert Simon, de
exemplu, nu își propune să nege valoarea modelelor de inspirație neoclasică în explicarea și
prezicerea anumitor forme de comportament. În loc de aceasta și cu cuvintele lui, ”obiectivul
este de a înlocui raționalitatea globală a individului economic cu un tip de comportament
rațional care este compatbili cu accesul la informație și cu capacitățile de calcul pe care le au
în mod real entitățile, inclusiv individul, în tipurile de mediu în care aceste entități există”
(Simon, 1955, p. 99).
La rîndul său, Kahneman sesizează că drumul până la înlocuirea abordării mains tream
cu una nouă, care să integreze cercetările din psihologie și sociologie, este încă lung.
Kahneman pare să realizeze că abordarea behavioristă se raportează la abordarea teoretică
neoclasică și, în special, la prezumția de raționalitate ca bază a comp ortamentului economic.
Deși contribuțiile behavioriste au meritul lărgirii limitelor modelului reper, premisa
fundamentală a acestuia din urmă nu poate fi omisă din abordarea mainstream; ea este acolo

24
dintr-un motiv, spune Kahneman: ”ele permit tractable a nalysis” (Kahneman, 2003, p. 166)
La mijlocul secolului XX, Herbert Simon sesiza distanța enormă care se crease între
știința economică și psihologie în privința luării în considerare și a studierii comportamentului
uman. Între matematica rece a lui ”homo oeconomicus rationalis” și individul dominat
exclusiv de afecte studiat de psihologia postfreudiană, nu era nici o legătură. Viziunea lui
Herbert Simon și eforturile sale explicite s -au orientat înspre abordarea interdisciplinară a
comportamentului uman, p e de o parte și spre diluarea graniței dintre economie și psihologie,
de așa manieră încât ambele științe să beneficieze de instrumentarul de analiză și de
informațiile necesare pentru a oferi o teorie integrată privind comportamentul individului.
La mome ntul în care Herbert Simon și -a enunțat teoriile, după cum declară el în
”Administrative Behavior: A Study of Decision Making Process in Administrative
Organization”, ”științele sociale suferă de un caz acut de schizofrenie” (Angner, Lowenstein,
2012, p. 6 55). Reconsiderarea teoriei alegerii raționale prin relaxarea ipotezelor, luând în
considerarea raționalitatea limitată și motivațiile de ordin psihologic ale individului,
reprezintă, pentru Simon ”o bornă așezată la mijlocul distanței care ar putea ajuta călătorii din
ambele direcții să își urmeze propriul drum mai ușor” (Simon, 1955, p. 100).
O jumătate de secol mai târziu, după cîteva premii Nobel acordate economiștilor
comportamentali, el însuși ”nobelizat” pentru contribuțiile în teoria alegerii, Kahne man
constată, cu un aer pesimist că ”acum pare că distanța dintre viziunile celor două discipline s –
a micșorat definitiv, dar nu există perspective imediate ca știința economică și psihologia să
împartă o viziune comună a unei teorii a comportamentului uma n” (Kahneman, 2003, p. 166).
Cu toate acestea, ceea ce teoriile behavioriste reușesc să facă, este să dea noi direcții
de analiză acelor abordări teoretice care și -au construit teoriile plecând, intuitiv sau nu, de la
prezumții psihologice asupra comportam entului uman: abordarea teoretică keynesistă și
postkeynesistă, abordarea teoretică instituționalistă și cea proprie școlii austriece, își
refundamentează teoriile și modelele și își anunță din nou ipotezele, permițând științei
economice să devină, în fond , mai integratoare.

25
Capitolul 3. Incertitudinea ca factor ce permite inserții psihologice în cercetările
economice

Prin prisma abordării teoretice neoclasice, economia este un sistem în care
incertitudinea nu își are locul; ea poate fi descrisă de legile economice, tinde mereu spre
echilibru, care este o situație stabilă și are potențial de creștere continuă. Crizele economice,
în acest context, reprezintă nu erori ale pieței, ci interferențe provocate de intruziuni ale
comportamentelor iraționale î n cadrul mecanismelor pieței; de regulă, aceste comportamente
iraționale sunt cauzate de intervenții guvernamentale.

3.1. Incertitudinea în abordarea teoretică keynesistă

Criza anilor ’29 -’33 a adus cu sine pierderea parțială a încrederii în virtuțile
autoreglatoare ale pieței; pe acest fundal apare John Maynard Keynes cu ideea
intervenționismului în momentele în care piața eșuează. Deși susține în continuare piața și
individualismul, Keynes și intervenționiștii care i -au preluat și dezvoltat ideile, cons ideră că
nu întotdeauna piața deține mecanismele necesare pentru a -și depăși deficiențele. În acest
sens, statul capătă un rol suplimentar, de a ajuta piața în momentele dificile.
Practic, aceasta este ideea prin care Keynes, fără a intenționa expres acest lucru, se
desprinde de doctrina liberală clasică: el deschide calea spre acceptarea unui rol mai mare a
statului în economie și pentru fundamentarea în viitor, a pozițiilor intervenționiste de către
teoreticienii economiilor mixte.
Keynes se vede nevoit s ă se disocieze de teoriile clasice datorită eșecurilor evidente
ale acestora în a susține realitățile contemporane. O face cu oarecare reținere: “În acea
ortodoxie, în acea tradiție continuă am fost educat. Am învățat -o, am predat -o, am scris -o.
Probabil c ă viitorii istorici ai doctrinelor vor privi această carte ca urmând, în mod esențial,
aceeași doctrină. Dar eu, scriind -o(…), am simțit că mă rup de această ortodoxie, că mă aflu în
puternică opoziție față de ea, că evadez, că ma emancipez”(Keynes, 2010 ).
„Evadarea” lui Keynes înseamnă contestarea anumitor ipoteze clasice:
 Renunță la legea debușeelor lui Say: realitățile epocii demonstrează cu prisosință că
oferta nu își creează propria cerere; de aici ideea că piața poate intra într -un
dezechilibru cron ic din care poate ieși prin intermediul intervenției statului asupra
sporirii cererii efective.

26
 Contestă teoria șomajului a lui A. C. Pigou; preocupările legate de studierea pieței
muncii îl conduc la ideea că aceasta nu poate fi considerată o piață ca ori care alta, că
defectele ei nu se autoreglează prin flotarea salariului real (cantitatea de muncă
ocupată este mai degrabă în legătură cu salariul nominal). Problemele legate de șomaj
nu le mai poate trece cu vederea; constată că există o categorie de șomer i care nu se
poate angaja la condițiile pe care le impune piața chiar dacă ar dori să facă acest lucru.
Existența șomajului involuntar lasă loc unui raționament simplu: dacă piața nu poate
rezolva problema lor, atunci statul trebuie să o facă; cum șomajul involuntar nu se
poate separa practic de cel voluntar, rezultă că toți șomerii trebuie ajutați de stat să își
depășească condiția: soluția keynesiană este una de intervenție indirectă, prin
susținerea cererii și relansarea în felul acesta a producției nați onale capabile să
absoarbă suplusul de ofertă de forță de muncă.
 Susține intervenția statului în situația în care piața se află în criză cu scopul de a
susține inițiativa privată. Ideea lasă loc în continuare pentru apariția conceptului de
economie mixtă.
Pune la dispoziția statului instrumente de intervenție: politici monetare (oferă monedei
un rol activ în economie) și bugetare (politica de deficit bugetar), mergând până la a susține
cheltuielile publice neproductive ca modalitate de suplimentare a inve stițiilor private prin
investiții publice.
Toate aceste instrumente și politici, intervenția masivă și aparent nejustificată (atunci
când e vorba de cheltuieli neproductive) se subordonează unei circumstanțe anume: o piață
aflată în criză, incapabilă de a -și declanșa mecanismele autoreglatoare și unui scop anume:
ocuparea forței de muncă. Șomajul este pentru Keynes răul absolut. Nimic nu este prea mult
dacă e vorba de a lupta împotriva acestui rău.
Impactul teoriilor keynesiene asupra practicii economice a epocii a fost imens.
Economia europeană a fost “dirijată” de politica economică keynesistă până în deceniul 7 al
secolului douăzeci.
Incertitudinea este un element cheie al abordării economice keynesiste și
postkeynesiste; ea reprezintă premisa de start pe care se construiesc fundamentele teoretice
ale abordării. Ca urmare a existenței incertitudinii, indivizii își formează așteptări în urma
cărora decid să ia decizia de a investi sau nu; în locul incertitudinii, indivizii așează așteptări
bazate pe judec ăți subiective, de natură psihologică .
În viziune keynesistă, moneda nu este neutră și există o legătură strânsă între
incertitudine și bani. Banii au caracteristici speciale în comparație cu alte bunuri: prin

27
funcțiile lor de mijloc de schimb și mijloc d e stocare a avuției (”store of wealth”), banii
acoperă locul lăsat liber de incertitudine. În condiții de incertitudine, banii conferă siguranță,
iar această certitudine a agenților economici individuali, bazată pe considerente de ordin
psihologic, determi nă comportamente specifice, care, la rândul lor, determină modificări în
dinamica pieței. Astfel, certitudinea siguranței cu care sunt investiți banii conduce la creșterea
preferinței spre lichiditate a indivizilor, într -un mediu dominat de incertitudine, în locul
deciziei de achiziționare a bunurilor intensive în muncă. Reținerea banilor sau a bunurilor care
au, precum banii, un nivel ridicat de lichiditate, precum banii, conduce la diminuarea cererii
efective, ceea ce determină șomajul. Cu alte cuvinte, a pariția crizelor economice este inerentă
și cauzată de funcția banilor de stocare a avuției.
În opinia lui Keynes, incertitudinea este un concept diferit de risc. Atunci când
probabilitatea apariției unui anumit eveniment este cunoscută, actul deciziei ec onomice este
unul aflat în zona riscului. În această situație, cunoscând diferitele distribuții de probabilități
ale opțiunilor posibile, decizia economică se poate supune unui proces matematic de
optimizare precum cel dezvoltat de teoria mainstream. Incer titudinea, însă, reprezintă situația
în care distribuția de probabilitate a unui anumit eveniment nu este cunoscută (Ferrari, Filho;
Conceicao, Octavio Augusto Camargo, 2005; p. 582). Informația necesară pentru a lua o
decizie optimă de investiție pur și s implu nu există, așa că scenariul respectiv nu poate avea o
distribuție de probabilitate, deci decizia nu poate fi modelată, nici supusă unui proces dominat
de raționalitate (vezi Crotty, 1993, p. 4).
În procesul luării unei decizii economice, apare așada r, uneori, un gol, un spațiu vid de
raționalitate și dominat, în schimb, de incertitudine. În acest spațiu, modelarea matematică nu
mai este posibilă, pentru că lipsesc cunoștințele și faptele care să poată fi măsurate și pe baza
cărora este posibil să se realizeze predicții realiste. Acest spațiu nu este luat în considerare de
teoria neoclasică mainstream; el este inacceptabil, practic inexistent. Acest spațiu este cel în
care apar euristicile iraționale și reprezintă locul comun între psihologie și econom ie, zona în
jurul căreia s -au manifestat economiștii behavioriști, erodând ipotezele neoclasice și oferind
spațiu de reconsolidare a ipotezelor altor abordări teoretice care, intuitiv sau nu au observat
acest spațiu și au așezat în el considerații psiholog ice despre comportamentul individului, fără
să testeze empiric prezumțiile legate de psihologia indivizilor.
Keynes așează în acest spațiu lipsit de raționalitate în sens neoclasic, sentimentul de
încredere în opinia publică și instituții și instinctul, in tuiția (”animal spirits”). Adoptarea deciziei
economice, în această situație, nu se mai fundamentează pe deducții rezultate din fapte și date,
ci pe convenții , care devin o soluție parțială la incertitudinea care domină procesul decizional.

28
În sens neocla sic, adoptarea deciziei de a investi în condiții de incertitudine este una
irațională. Totuși, realitatea economică dovedește că agenții economici iau această decizie, iar
teoria keynesiană a investiției conduce spre ideea că o corecție a informației piețe i, astfel încât
incertitudinea să se transforme în certitudine cuantificabilă, iar decizia să se încadreze într -un
tipar rațional, cu rezultate previzibile și predictibile, nu este suficientă. Există circumstanțe în
care nu există modalități de a transform a incertitudinea în certitudine, astfel că indivizii
economici sunt puși în fața adoptării deciziei economice în condiții de incertitudine a priori.
În varianța rațională, adoptarea deciziei se face pe baza experiențelor trecute și a cunoștințelor
teoretic e; ele reprezintă cunoștințe despre trecut pe baza cărora putem face predicții despre
viitor. Totuși, cunoștințele nu sunt suficiente pentru a ghida acțiunea economică a indivizilor
puși în fața unui viitor incert, iar metodele abordării teoretice mainstre am nu dispun de
instrumentele necesare pentru a explica de ce un set de așteptări ale indivizilor economici
transformă sentimentele de euforie din piață în sentimente de frică, modificând
comportamentele agenților economici (Dow, 2012, p. 85).
O convenție precum extrapolarea viitorului din trecut girează cu încredere scenariile
optimiste pe care agenții economici le proiectează și pe baza cărora își formează așteptările
despre viitor; la rîndul lor, așteptările despre viitor produc acțiune economică în pre zent,
modificând situația piețelor și generând, dinamic, schimbări în așteptările viitoare ale
indivizilor. Convențiile crează, astfel, sentimentul de încredere că expectanțele formate au un
grad ridicat de sens și relevanță.
Așteptările pozitive privind creșterea continuă a prețurilor și permanența stabilității
financiare au fost identificate ca fiind factori potențatori ai crizei economice și financiare din
2007. Din interiorul abordării teoretice mainstream, aceste așteptări sunt iraționale și cauzate
de lipsa informației perfecte sau a condițiilor care să permită manifestarea concurenței
perfecte pe piețe. Cu toate acestea, eforturile de asigurare a condițiilor concurenței perfecte nu
au scutit economia de criza economică, nici nu au creat condiții de d ispariție a incertitudinii
din piețe. În acest context, teoria neoclasică nu mai poate da un răspuns satisfăcător, în opinia
multor cercetători și, în special, a celor veniți pe linia economiei comportamentale, cu privire
la mecanismele declanșatoare ale c omportamentelor economice raționale, care să împiedice
crizele economice să survină, în logica neoclasică în conformitate cu care crizele sunt
previzionabile și pot fi evitate, întrucât permanența mecanismelor economice este tendința
spre echilibru, nu ine rența crizelor.
Pe de altă parte, evoluția piețelor dinspre euforie spre teamă, cu modificarea
comportamentelor pe măsură, nu este suficient de bine explicată în termeni neoclasici.

29
În schimb, permanența incertitudinii, convențiile și ”animal spirits” ale lui Keynes,
inserții psihologice pe baza cărora se bazează teoria sa a investiției, par a fi capabile să explice
criza economică recentă și să ofere teren de analiză spre o mai bună înțelegere a
mecanismelor economice în general.
Reproșul adresat abordă rii teoretice mainstream este că este limitativă în definirea
conceptului de raționalitate și că folosește excesiv metoda deductivă și aparatul matematic
pentru a modela o realitate economică în care rolul sentimentelor este exclus în procesul
decizional. Provocările venite pe linia economiei behavioriste, care au pus sub semnul
întrebării realismul ipotezei raționalității perfecte și au sublinita că deciziile economice se iau,
în multe situații, în condiții de informație imperfectă, au condus la încercări de a reconsolida
ipotezele neoclasice, din interior, în contextul aceleiași infrastructuri teoretice, cu aceleași
instrumente de lucru. Acest efort din interior a avut drept efect un efort de conceptualizare
venit dinspre psihologie, pe linia contribuțiilo r behavioriste. Sheila Dow argumentează că, în
efortul de a încorpora elementele psihologice în cadrul formal existent al teoriei alegerii
raționale, acest proces de conceptualizare a fost constrâns de cadrul teoretic formal să
încadreze comportamentele ir aționale în categoriile limitărilor cognitive sau a preferințelor
neconvenționale (Dow, 2012, p. 83). În plan normativ, lucrurile nu s -au schimbat esențial,
focusul rămânând pe reducerea impactului limitărilor cognitive prin asigurarea transparenței
pieței .
O astfel de transformare implică modelarea realității pentru a se potrivi abordării
teoretice și nu invers. Deși cu premisele redefinite, abordarea mainstream rămâne cantonată în
excluderea incertitudinii. Abordarea keynesistă și postkeynesistă a crizelo r economice pune la
baza raționamentelor premisa incertitudinii, adică a imposibilității predictibilității viitorului
într-un mediu dominat de incertitudine.
Abordarea teoretică neoclasică are avantajul clarității și a unui palier normativ care se
decurge , firesc, din infrastructura teoretică. Abordarea keynesistă pare să explice mai complet
mecanismele economice și procesele decizionale, însă incertitudinea ca premisă de plecare, ca
și caz general și nu particular al dinamicii economice, așează politicile economice într -o zonă
mai puțin clară.
Keynes sugerează că ”aceste chestiuni [i.e. nivelul economisirii, partea din
economisire care ar trebui să se tranforme în investiție străină, organizarea pieței investițiilor
astfel încât să distribuie economisirea spre cele mai productive canale naționale ] nu ar trebui
să fie lăsate în totalitate la dispoziția judecății private și a profiturilor private, așa cum sunt în

30
prezent” (Keynes, 1926) 2. Cel care ar trebui să intervină pentru a corecta nivelul așteptărilor
este, în viziunea lui Keynes, statul. El este cel împuternicit să ghideze, coordoneze și
influențeze; statul este cel numit în viziune keynesistă să exercite acel ”act coordonat de
judecată inteligentă”(Keynes, 1926)3 necesar a corecta imperfecțiunile pi eței.
Ce garantează, însă, că statul, ca agent care acționează în piață și asupra pieței are
capacitatea de discernământ în condiții de incertitudine, nu este clar. În fond, dacă
incertitudinea este premisa de plecare, decizia economică a statului ar fi l a fel de bazată pe
convenții și sentimente ca și cea a individului; influențarea, prin taxare sau alte instrumente de
politică economică a investiției și economisirii, a ratei dobânzii și înclinației marginale spre
consum, ca decizii economice, ar fi funda mentate tot pe așteptări optimiste sau pesimiste ale
statului, de această dată, vis a vis de viitor. Ce anume ar mai gira, atunci, decizia statului?
Desigur, abordarea teoretică keynesistă a fost construită în prima jumătate a secolului
XX. Reconsiderarea fundamentelor teoretice în contextul crizei economice și financiare
recente, prin contribuția economiștilor behavioriști, ar putea însemna începutul fundamentării
unui palier normativ coerent care să se sprijine pe infrastructura teoretică keynesistă și
postkeynesistă. Luarea în considerare a sentimentelor pieței ar putea conduce la crearea de
mecanisme și instituții care să monitorizeze aceste sentimente; de aici ar putea rezulta politici
monetare care să pondereze sentimentele pieței, în condițiile în car e ar exista credința că ele
nu mai sunt conforme cu realitatea (Dow, 2012, p. 86). Viitorul nu pare a fi cert, iar soluțiile
nu par a fi evidente. Totuși, reconsiderarea elementelor psihologice în abordările teoretice
tradiționale ale crizelor economice ma rchează începutul unor noi căutări, într -un moment în
care dezbaterile teoretice și politicile economice se coagulaseră în cîteva direcții cheie,
susținute de abordările teoretice majore.
Teoria alegerii raționale, bazată pe construcția teoretică neoclasic ă este, așadar limitată
de faptul că definește raționalitatea îngust, ca un proces ce implică doar procese cognitive,
excluzând sentimentele. Sheila Dow argumentează că alte abordări teoretice și alți gânditori,
precum Keynes, Adam Smith, David Hume nu exc lud legătura dintre cogniție și emoție,
dimpotrivă, o iau în considerare ca fiind o realitate psihologică a modului în care este adoptată

2 Keynes, 1926: ” I believe that some coordinated act of intelligent judgement is required as to the scale
on which it is desirable that the community as a whole should sa ve, the scale on which these savings
should go abroad in the form of foreign investments, and whether the present organisation of the
investment market distributes savings along the most nationally productive channels. I do not think
that these matters sho uld be left entirely to the chances of private judgement and private profits, as
they are at present”.

3Keynes, 1926: ”… some coordinated act of intelligent judgement…”

31
decizia economică: „astfel, judecata rațională cere o fundamentare în credința convențională
și trebuie combinată cu e xercițiul imaginației, împreună cu emoția, pentru a motiva
comportamentul. Departe de a fi ceva necesar a fi descurajat, anumite sentimente sunt
necesare în procesul decizional” (Dow, 2012, p. 84).
Mai mult decât atât, în abordarea teoretică neoclasică, un itatea de analiză este
individul; abordarea keynesistă pare a defini unitatea de analiză ca fiind individul în relație cu
cu societatea, abordare comună pentru mai multe abordări teoretice.
Adam Smith, de exemplu, analizează în ”Teoria sentimentelor morale ”, indivizi care
acționează în relație cu normele și convențiile sociale.
Economiștii behavioriști se apleacă generos asupra acestei legături individ/societate în
încercarea de a descifra mecanismele care conduc spre adoptarea deciziei:
George Akerloff st udiază deciziile individuale în piețe caracterizate de asimetria
informației. De asemenea, cercetările sale asupra factorilor psihologici care influențează
decizia relevă noi direcții în definirea preferințelor: în lucrarea scrisă împreună cu Rachel
Kranto n, ”Identity Economics: How Our Identities Shape Our Work, Wages and Well Being”
factori non economici sunt identificați în spatele acțiunii economice. Autorii diferențiază între
preferințele de bază de care se ocupă teoria neoclasică și preferințele ce re zultă din normele și
regulile sociale (Akerloff, Kranton, 2011. p. 10). Acestea din urmă modifică ipoteza
stabilității preferințelor și provoacă, la baza sa, premisa neoclasică conform căreia indivizii
aleg coșul care le acoperă cel mai bine nevoia în func ție de constrângerea bugetară. Astfel,
actul economic al alegerii unui coș asupra altuia poate și motivat și/sau limitat nu doar de
constrângerea bugetară, ci și de regulile sociale cărora își adaptează comportametnul.
Preferințele ar fi, în această situaț ie, dependente de contextul social și de regulile care au
rezultat din acesta.
Utilitatea identității este definită de autori ca reprezentând beneficiul obținut din
conformarea la normele sociale; dezutilitatea apare atunci când comportamentul unui indiv id
nu se încadrează în normele sociale acceptate. Maximizarea utilității identității ar însemna,
deci, alegerea coșurilor care asigură în mod specific cel mai înalt grad de conformitate cu
regulile sociale și nu neapărat cele care asigură cel mai înalt gra d de satisfacere a unei nevoi
specifice (Akerloff, Kranton, 2011, pp. 27 -28). Analiza autorilor are drept scop explicit
reintroducerea pasiunilor umane și a instituțiilor sociale în științele economice (Akerloff,
Kranton, 2011, p. 16).

32
3.2. Rolul incertit udinii în inserarea de prezumții psihologice realiste în viziuni despre
echilibrul dinamic; teoria crizelor a lui Minsky

În același context în care abordarea keynesiană își revigorează argumentele sub
impulsul provocărilor pe care economiștii behavioriști le adresează abordării teoretice
neoclasice în direcția reconsiderării premiselor de plecare din perspectivă psihologică, și
viziunea instituționaliștilor capătă o nouă dimensiune explicativă pentru criza economică și
financiară din 2007.
Pentru instituț ionaliști, ca și pentru Keynes și post -keynesiști, moneda nu este neutră.
În calitatea lor de instituție esențială a unui sistem economic capitalist, banii modifică și
determină comportamente individuale prin funcțiile care i se atribuie de către agenții
economici. Preferința spre lichiditate în condițiile unui mediu economic și social dinamic și
volatil, definit, pe de o parte, de incertitudine și pe de altă parte de ireversibilitatea deciziilor
modelează comportamentele agenților economici, generând sensu l mișcărilor din piețe.
Direcțiile sunt de neprevăzut, întrucât indivizii nu acționează într -o dimensiune dominată de
logică, ci mai degrabă într -una istorică (Ferrari -Filho, Conceicao, 2005, p. 586).
Devenirea instituționalismului într -o școală de gândir e aparte, fie în varianta sa
„veche”, americană, fie în varianta neoinstituționalismului, este marcată de multiple intersecții
cu tărâmul psihologiei, prin ipotezele pe care le ia în considerare în construirea eșafodajului
teoretic propriu, dar și prin pre ocupările și aplecarea spre linia comună de gândire a
economiștilor behavioriști. Poziționarea oarecum adversă față de abordarea teoretică
neoclasică prin statuarea unei economii dinamice, a cărei permanență este schimbarea și nu
stabilizarea în zona echil ibrului, apropie viziunea instituționalistă de cea keynesistă prin
luarea în considerație a incertitudinii în observarea și studierea evoluției economiei.
Pentru instituționaliști, incertitudinea este o premisă de start; în opoziție cu abordarea
mainstrea m, pentru instituționaliști echilibrul nu este o stare naturală a economiei, spre care
aceasta tinde spontan, ci mai degrabă incertitudinea și instabilitatea sunt constantele din
evoluția sistemelor economice; acestea sunt eliberate și susținute de institu ția banilor, ce
produce modificări în preferințele agenților economici și în acțiunile lor. (Ferrari, Filho;
Conceicao, Octavio Augusto Camargo, 2005; p. 579).
Viziunea postkeynesistă a lui Minsky susține această viziune dinamică și ajunge la o
concluzie similară: perioadele de boom și depresiune economică sunt inerente economiei
capitaliste . Spre deosebire de viziunea neoclasică, în care instabilitatea și incertitudinea sunt

33
doar efecte care trebuie înlăturate, Minsky își bazează abordarea pe premisa inst abilității
financiare (Minsky, 1992; Minsky, 1986) , așa cum analiza lui Keynes pornește de la premisa
incertitudinii în construirea teoriei investiției, de exemplu.
Premisa este cea a unei economii capitaliste care evoluează dinamic sub impulsul dat
de acțiunea în conformitate cu expectanțele agenților economici asupra profitului; moneda nu
este neutră, iar relațiile financiare, alături de bunurile de capital și caracteristicile pieței forței
de muncă, definesc mișcarea economiei capitaliste: ”ipoteza ins tabilității financiare, spune
Minsky, este o teorie a impactului îndatorării asupra comportamentului sistemului și
încorporează, de asemenea, maniera în care îndatorarea este validată” (Minsky, 1992, p. 6).
Prima ipoteză a teoriei este că o economie are re gimuri de finanțare în care este stabilă
și regimuri de finanțare în care este instabilă; a doua este că, după lungi perioade de
prosperitate, economia trece de la relații financiare care susțin stabilitatea sistemului, la relații
financiare care generează instabilitatea acestuia (Minsky, 1992, p. 8).
Evoluția ciclică a economiei evidențiază această instabilitate inerentă a piețelor
financiare, în viziunea lui Minsky. Perioadele de creștere economică mențin această ipoteză la
un nivel benign, prin insuflare a sentimentului de încredere și optimism al agenților economici
privind așteptările cu privire la viitor; în acest context crește incidența comportamentelor
economice de implicare în acțiuni economice cu grad de risc tot mai ridicat, în special pe
piețele financiare, ceea ce va conduce, inerent, la perioade de depresiune economică sau criză.
După o perioadă de recesiune economică sau de criză, agenții economici acționează cu
prudență pe piețele financiare, astfel încât tranzacțiile cu caracter speculativ, c are sunt, în
opinia lui Minsky, parte integrantă a relațiilor de natură financiară din economiile capitaliste,
se reduc, ceea ce pune sistemul în zona regimurilor de finanțare stabile. Pe măsură ce
sentimentele de încredere ale agenților economici și aștep tările optimiste privind
oportunitățile de profit cresc, alimentate de perioada de stabilitate financiară, natura relațiilor
financiare care domină sistemul se modifică, migrând tot mai mult spre zona speculativă,
până în punctul în care sistemul devine do minat de regimuri de finanțare instabile. Bucla
speculativă se sparge ca urmare a creșterii ratelor debânzii.
Având în vedere că ciclurile economice sunt inerente economiilor capitaliste, Minsky
nu caută, în palierul normativ, soluții pentru a împiedica a pariția lor și, în consecință, a evita
perioadele de depresiune economică, ci se îndreaptă spre măsuri care să diminueze
amplitudinea perioadelor de contracție, astfel încât să fie evitate crizele economice. Desigur,
în tradiție keynesistă și susținând abo rdarea teoretică proprie, conform căreia piețele nu tind în
mod automat spre un echilibru stabil, ci dimpotrivă, evoluează ciclic, amorsând perioade de

34
criză economic, responsabil pentru ajustarea stabilității piețelor financiare este, în viziunea lui
Mins ky, statul intervenționist. Acesta, orientat spre obiectivul atingerii nivelului de plin de
ocupare, mai degrabă decât spre cel al creșterii economice, are în sarcină stabilizarea prețului
activelor, prin intervenția directă în piață a Băncii Centrale sau prin furnizarea de lichidități
agenților economici care nu își pot susține nevoile de refinanțare.
Dincolo de dezbaterile din zona normativului, teoria lui Minsky integrează elemente
psihologice ale individului care acționează ca agent economic pe care te oria mainstream nu le
ia în considerare.
Incertitudinea este cazul general, nu excepția, decizia economică individuală se ia pe
piețe cu informație asimetrică, nu pe piețe cu informație perfectă, instituțiile sunt investite cu
încredere ca să poată funcțio na, încrederea este cea care determină fluctuațiile preferinței spre
lichiditate sunt doar câteva elemente care subliniază rolul inserțiilor psihologice în osatura
teoretică fundamentală a instituționalismului. Ele reprezintă elemente comune
instituționali smului și keynesismului și sunt principalele subiecte care, în lumina realităților
economice a crizei economice și financiare din 2007 au permis reargumentarea de pe noi
poziții a acestor abordări teoretice vis a vis de abordarea mainstream.
Fie că e vorb a despre teoriile keynesiste și postkeynesiste, fie că e vorba despre
instituționaliști, incertitudinea există și contează, ceea ce așează aceste abordări într -o poziție
diferită la start de cea a abordării mainstream; luarea în considerare a factorilor ca re determină
decizia economică în condiții de incertitudine a creat o breșă în care economiștii behavioriști
au găsit teren de manifestare în plan teoretic și doctrinar, inserând elemente de psihologie, cu
metode de cercetare științifice, care să confirme sau infirme premisele fundamentale ale
modelelor economice provenite din diversele abordări teoretice.

35
Capitolul 4. Rolul contribuțiilor behavioriste în teoria crizelor economice

În acest context, preocupările economiștilor grupați generic ca reprezentanți ai
„economiei comportamentale”, dau un impuls necesar reconsiderării premiselor neoclasice,
nu neapărat în ideea înlocuirii modelelor existente, ci mai degrabă în sensul lărgirii și relaxării
premiselor într -o manieră care ar putea aduce un p lus de realism și acuratețe modelelor
neoclasice. Din perspectivă istorică, inserțiile psihologice fundamentate științific în economie
pot fi considerate o evoluție necesară și naturală. Camerer și Loewenstein apreciază, de
exemplu, că la momentul la care Adam Smith își scria opera, furnizând științei economice
rigoare științifică și coerență, psihologia nu exista ca disciplină de studiu sistematic (camerer,
Loewenstein, 2002, p. 3). Într -adevăr, aglomerarea ideilor și preocupărilor în domeniu au
permis psi hologiei să se fundamenteze ca știință abia la sfârșitul secolului XIX și, mai ales, în
prima parte a secolului XX. Așadar, când psihologia a devenit o știință, cu metodă și
instrumente de cercetare specifice, știința economică avea mai bine de un secol de când
trimisese lumii științifice opera fundamentală a lui Adam Smith. Dintr -un anumit punct de
vedere, intuițiile psihologice ale lui Adam Smith, în a sa „Teorie a sentimentelor morale”, pot
intra la categoria ”predecesori” ai științei psihologiei.
Totuși , odată ce psihologia s -a fundamentat ca știință, era doar o problemă de timp
pînă când preocupările în direcția economiei comportamentale să apară.
Modelele economice și teoriile economice au drept scop să descrie modele de
comportament ce pot fi folosite , la rândul lor, pentru a prezice comportamente viitoare sau
evoluții ale fenomenelor economice; teoriile neoclasice se încadrează în această direcție
metodologică. Totuși, teoriile și modelele neoclasice se fundamentează pe premise ce nu sunt
întotdeauna realiste. Dacă teoriile economice ar trebui să se bazeze pe premise realiste sau nu
reprezintă, încă, o chestiune ce stă în centrul dezbaterilor științifice. Milton Friedman
argumentează, în lucrarea sa „Metodologia economiei pozitive”, că realismul premis elor nu ar
trebui să reprezinte o măsură a judecării unei teorii (Friedman [1953], 2008). Cercetările în
domeniul economiei comportamentale încearcă să crească realismul premiselor, acționând,
astfel, dintr -o perspectivă critică asupra acestei chestiuni me todologice specifice: cu cât mai
realiste sunt premisele modelului, nu atât mai pline de acuratețe sunt predicțiile sale (Camerer,
2014, p. 2; Camerer, Loewenstein, 2002, p. 2) .
Din această perspectivă, contribuțiile economiștilor behavioriști se orienteaz ă în
direcția îmbunătățirii capacității modelelor neoclasice de a oferi previziuni valoroase, prin
extinderea premiselor de așa manieră încât să poată include factori psihologici care dau

36
acestor premise o dimensiune realistă. De exemplu, interpetarea ”raț ionalității perfecte” a
individului care acționează în calitate de consumator/producător într -o manieră diferită, prin
luarea în considerare și analizarea comportamentelor aparent iraționale ale indivizilor în
anumite circumstanțe, lărgește capacitatea teo riei neoclasice a consumatorului de a acoperi o
paletă mai largă de comportamente economice, îmbunătățind, astfel, capacitatea sa de a livra
previziuni corecte.
4.1. Herbert Simon și „raționalitatea limitată”

În cartea sa, ”Administrative Behavior”, pub licată în 1947, Herbert Simon a fost
primul care a pus sub semnul întrebării premisa raționalității perfecte. Cu toate că este de
acord că majoritatea alegerilor individuale urmează regula raționalității, Herbert Simon
susține că anumite decizii nu au ca r ezultat alegerea optimală, ci alegerea preferată în urma
evaluării alternativelor cunoscute (Simonsen, 1994, p. 4). Atunci câ nd timpul este resursa
limitată, premisa informării perfecte nu mai este realistă; în aceste circumstanțe, pus în fața
unor porcese decizionale instantanee, indivizii acționează rațional vis a vis de scopul
maximizării utilității, dar își bazează, deseori decizia pe euristici iraționale. Procesul în sine al
luării deciziei este rațional, dar principiul care guvernează procesul de decizie în condiții de
incertitudine devine cel al „suficienței” (”satisficing”), ceea ce înseamnă că, deseori, indivizii
aleg al ternativa „suficient de bună” (Simon, 1985, p. 295).
Așadar, raționalitatea, deși guvernează comportamentul individual, în opinia lui
Herbert Simon, nu este perfectă, ci limitată: ”bounded rationality” , punând într -o nouă lumină
teoria alegerii raționale f undamentată pe ipotezele neoclasice privind comportamentul uman.
Raționalitatea limitată deschide ușa către alte întrebări despre procesul decizional în
condiții de risc: premisa de sorginte neoclasică privind procesul decizional în condiții de risc
este că agenții economici pot desemna probabilități tuturor rezultatelor economice viitoare
posibile. Aceasta presupune că acest proces poate fi modelat de așa manieră încât să poată fi
calculată exact probabilitatea rezultatelor viitoare ale oricărei opțiuni ( Crotty, 1993, p. 3). Cu
alte cuvinte, incertitudinea nu este o opțiune pentru abordarea neoclasică. Ea reprezintă doar
un efect al limitării informației.
Euristicile iraționale sunt în acord cu ideea presupunerilor convenționale care stau la
baza formării așteptărilor asupra viitorului în teoria investiției a lui Keynes, dar și cu ideea
convențiilor care sprijină crearea instituțiilor investite cu încredere în viziunea economică
instituționalistă. Aceste convenții și euristici reprezintă un punct de vedere diferit de cel
neoclasic prin sugestia implicită sau explicită a faptului că incertitudinea și raționalitatea
limitată reprezintă constante ale comportamentului economic și ar trebui luate în considerare

37
ca ipoteze ale fundamentării unei abordări teoretice a comportamentului economic, nu ca
abateri de la normă.
Abordarea neoclasică se bazează, în construirea fundamentului teoretic al procesului
decizional în condiții de risc și al așteptărilor raționale, pe cunoaștințele despre viitor;
desemnarea de probabi lități, modelarea matematică și experiența trecutului, reprezintă
cunoștințe despre viitor care permit modelarea matematică a alegerii raționale, prin scoaterea
incertitudinii din ecuație (Crotty, 1993, p. 4; Dow, 2012, p. 84). Dimpotrivă, în abordarea
keynesiană incertitudinea este un fapt, o cunoștință, iar procesul decizional începe din acest
punct, prin formarea de așteptări bazate pe încrederea în judecăți convenționale precum
extrapolarea viitorului din trecut sau investirea cu încrederea a opiniei pu blice și a instituțiilor
(Crotty, 1993, p. 4).
Raționalitatea alegerii, în viziune neoclasică, constă în capacitatea individului de a
alege opțiunea care îi va aduce cele mai bune rezultate în raport cu obiectivul său. Alegerea
rațională presupune stabilit atea preferințelor ca normă de comportament individual și
disponibilitatea individuală de a căuta și accesa toate informațiile disponibile pentru a -și
fundamenta alegerea. În sens economic, raționalitatea perfectă a individului va conduce mereu
către alege rea opțiunii care îi aduce acestuia maximul de utilitate. Teoria alegerii raționale are
în centrul său un individ care este capabil să cuantifice riscuri și posibilități de câștig, care
poate prioritiza cantitativist utilități așteptate ale unor opțiuni di sponibile, care poate aloca
distribuții de probabilități riscurilor diferitelor opțiuni disponibile.
Economiștii comportamentali, însă, aduc știința psihologiei de partea lor, în încercarea
de a demonstra că, în realitate, lucrurile nu stau așa: indivizii nu sunt capabili să își
optimizeze deciziile, pentru că informațiile pe care le au la dispoziție în intervalul de timp
necesar luării deciziei sunt incomplete, astfel că ceea ce se întâmplă, de fapt, este analizarea
unui număr mic de opțiuni posibile. Acol o unde lipsesc informațiile, deci opțiunile sunt
dominate de incertitudine, indivizii înlocuiesc informația cu euristici ”iraționale” bazate pe
sentimente și emoții. Seturile de preferințe nu sunt stabile, ci pot fi vagi și contradictorii, din
perspectiva teoriei alegerii raționale.
În acest context, comportamentele care deviază de la modelul tradițional al alegerii
raționale devin norma, nu excepția, ceea ce contestă fundamental generalitatea teoriei alegerii
raționale și capacitatea sa de a genera previz iuni realiste. În locul premisei raționalității
perfecte a individului ca unitate de analiză, economiștii behavioriști propun ipoteza
raționalității limitate, concept vehiculat și popularizat de către Herbert Simon, a individului în
relație și corelație c u mediul, cu societatea. De aici rezultă, ca reacție la modelul alegerii
raționale, cel al raționalității limitate.
Pe linia dezvoltată de Herbert Simon, raționalitatea limitată nu împiedică, nici

38
contrazice pe deplin modelul de inspirație neoclasică: ind ividul este limitat în alegerea sa de
constrângerea timpului și de cea a informației insuficiente sau dificil de interpretat, așa că
reduce numărul opțiunilor posibile la un număr mult mai mic, folosindu -se de sentimente și
intuiție și aplică logica rațion alității doar acestora. Ceea ce rezultă este o alegere satisfăcătoare
în sensul maximizării utilității, nu una optimă.
Funcția de utilitate se simplifică și alegerea este luată de individ oriunde peste ”nivelul
aspirației”, adică peste acel nivel pe care individul îl consideră ”satisfăcător” (Simon, 1955, p.
104). Nivelul aspirației, preluat din psihologie, Simon îl traduce explicit în știința economică,
în termeni de cost de oportunitate: este nivelul de preț, într -un scenariu ce implică o alegere
economi că precum vânzarea unui bun, la care individului îi este indiferent dacă vinde sau nu
vinde. Peste acest nivel, este, în teoria neoclasică, o singură alternativă posibilă: alegerea care
aduce nivelul maxim de utilitate, după cuantificarea și evaluarea celo rlalte opțiuni, în funcție
de constrângerile legate de prețuri și venituri sau costuri.
Cu toate acestea, dacă ținem cont de limitările cognitive ale individului în cauză de a
calcula, cuantifica și considera în mod realist, pe de o parte probabilitatea de apariție a unei
opțiuni, pe de altă parte, totalul de utilitate adus de fiecare opțiune și, în sfîrșit numărul exact
de opțiuni ce ar putea să apară, realitatea curentă ne arată că alegerea se situează, de cele mai
multe ori, undeva deasupra nivelului de aspirație și rareori la nivelul optim. Mai mult decât
atât, există multe situații în care informația I se relevă individului secvențial. În această
situație el are de făcut o alegere simplă, care prezintă două opțiuni, de tip ”da” sau ”nu”, iar
constrân gerea esențială rămâne nivelul de aspirație și nu maximul dintr -un total de opțiuni
posibile la îndemână.
Premisa alegerii individuale în condiții de raționalitate limitată a generat analize ample
și cercetări în zona alegerii în condiții de incertitudine , punând sub semnul dezbaterilor
modelele de alegere optimală în condiții de risc bazate pe raționalitatea perfectă. Noi direcții
de cercetare au fost explorate în direcția modelelor de alegere pe piețe financiare, dominate de
informații asimterice.
Mode lul alegerii raționale rămâne revelator pentru alegerea în condiții de risc, însă
într-un mediu dominat de certitudine. Capacitatea de a atribui distribuții de probabilitate și de
a calcula riscul opțiunilor disponibile este integrată de către economiștii care au ridicat
problema alegerii în condiții de incertitudine, la capitolul ”cunoștințe” (”knowledge”).
Cunoștințele despre viitor implică faptul că alegerea, chiar dacă implică risc, se face în
condiții de certitudine.
Problema incertitudinii, adică a s ituației când nimic nu se cunoaște despre viitor, deci
nici un risc nu se poate calcula, a preocupat mulți gînditori; ea ocupă un loc important în
teoriile keynesiste ale investiției, în teoria crizei a lui Minsky și în abordările teoretice ale

39
instituțion aliștilor. Preocupările economiștilor behavioriști pentru înțelegerea modului în care
individul face alegeri și contestarea raționalității perfecte realizată de Herbert Simon au
condus, în mod natural, spre încercări de a identifica tipare de fundamentare a deciziei atunci
când mediul este dominat de incertitudine, deci când informația necesară alegerii raționale nu
este disponibilă sau este limitată.

4.2. Prima alternativă consistentă: teoria prospectului a lui Amos Tversky și Daniel
Kahneman

Problema ra ționalității limitate îi preocupă consistent pe Daniel Kahneman și Amos
Tversky și îi conduce spre celebra teorie a prospectării ca propunere de model alternativ la cel
al alegerii raționale de sorginte neoclasică. Cercetările celor doi psihologi se insere ază pe
tărâmul economiei în trei direcții majore, fiecare cu implicații profunde asupra modului în
care teoria alegerii în condiții de risc și incertitudine este abordată de către comunitatea
științifică economică în cercetări ulterioare:
 euristicile pe b aza cărora își fundamentează indivizii deciziile în condiții de risc și
/sau incertitudine și biasurile care denaturează rezultatul deciziei acestora
(Tversky, Kahneman, 1974);
 teoria prospectării ca model alternativ la teoria alegerii raționale propusă de
abordarea teoretică mainstream (Kahneman, Tversky, 1979);
 „efectele de „încadrare” (”framing effects”) sub acțiunea cărora comportamentul
individului în fața alegerii se modifică în funcție de modul în care este expusă
problema alegerii (în termeni de câș tig sau pierdere), cu implicațiile lor asupra
modelului alegerii raționale (Tversky, Kahneman, 1981).
În lucrarea ”Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases” (”Judecata în
condiții de incertitudine: euristici și biasuri”), publicată în 1974, Amos Tversky și Daniel
Kahneman enunță propozițiile în baza cărora individul judecă valoarea unei opțiuni în
favoarea alteia, transformând procesul complex de calcul și alocare a probabilităților în
operații mentale simplificate și caracterizate de prejudecat ă (Angner, Lowenstein, 2012, p.
662). Aceste propoziții, cu valoare de adevăr pentru individ, dar fără suport în realitate, ci
ancorate doar în percepțiile și intuițiile individuale sunt euristicile care explică alegerea în
condiții de incertitudine. Ele sunt valoroase și, în general, conduc la alegerile ”corecte”,
inclusiv în sens neoclasic, însă există scenarii, pe care autorii încearcă să le determine, în care
aceste euristici produc biasuri în procesul luării deciziei și conduc la decizii greșite; în
propriile lor cuvinte: „În general, aceste euristici sunt foarte folositoare, dar uneori ele conduc
la erori grave și sistematice” (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124).

40
Tversky și Kahneman identifică trei astfel de euristici utilizate pentru a desemna
probab ilități și a previziona valori viitoare și biasurile la care acestea conduc; este vorba
despre reprezentativitate, disponibilitate și ancorare/ajustare (Tversky, Kahneman, 1974).
Reprezentativitatea este euristica în conformitate cu care indivizii alocă p robabilitatea
ca o opțiune să fie fie cauzată sau să aparțină de un anumit eveniment după gradul în care
opțiunea respectivă pare să „semene” cu evenimentul respectiv. Caracteristicile luate în calcul
pentru acel eveniment și comparate cu cele ale opțiunii sunt, adesea, rezultat al stereotipurilor.
În exemplul lui Tversky și Kahneman, probabilitatea ca unui individ A, timid, studios, dornic
să ajute, dar introvertit, cu o aplecare evidentă pentru ordine și structură îi va fi desemnată o
probabilitate ridica tă de a ocupa meseria de librar, atunci cînd opțiunile sunt: fermier, agent de
vânzări, pilot de avion sau fizician (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124). Atribuirea se va face
în baza stereotipurilor legate de meseria de librar.
Euristica reprezentativități i, în opinia autorilor, nu este sensibilă la un număr de factori
care ar trebui să conteze în alocarea probabilității unei opțiuni, ceea ce poate conduce la erori
grave în procesul decizional. Acești factori, asupra cărora autorii au demonstrat prin
experi mente că euristica reprezentativității primează în mod irațional, conducând la
rezultate/decizii greșite, adică neconforme cu realitatea, sunt (Tversky, Kahneman, 2012, pp.
1124 -1127):
 probabilitățile anterioare de apariție a anumitor rezultate: indivizii ignoră
probabilitățile anterioare atunci când pot folosi euristica reprezentativității ;
 mărimea eșantionului: indivizii tind să extindă probabilitatea de apariție a unui
eveniment într -un eșantion foarte mic și nereprezentativ asupra unui eșantion
oricât de mare ;
 șansa de apariție a unui eveniment: indivizii nu iau în considerare faptul că
probabilitatea de apariție a unui eveniment nu depinde de numărul de extrageri
anterioare ;
 relevanța informației asupra acurateței previziunii: indivizii fac previziuni
optimiste sau pesimiste în funcție de informații irelevante pentru natura
previziunii ;
 validitatea: încrederea în propriile previziuni depinde în mod direct de gradul de
reprezentativitate al rezultatului față de input, chiar și atunci când există informații
disponibile pentru a aloca o probabilitate ;
 Prejudecăți legate de regresii .

Disponibilitatea este euristica de care se folosesc indivizii pentru a evalua frecvența
de apariție a unui eveniment în funcție de ușurința cu care observă diferite instanțe (Tver sky,

41
Kahneman, 1972, p. 1127). Această euristică este, la rândul său, susceptibilă a produce biasuri
cauzate de:
 Ușurința sintetizării de instanțe (”retrivability of instances”) care nu au legătură cu
cele necesar a fi sesizate pentru a acorda frecvența cl asei respective în mod corect.
 Eficiența unui anumit set de căutări.
 Capacitatea limitată de a imagina instanțe posibile.
 Iluzia corelației între instanțe ce se produc în același timp.
Ancorarea și ajustarea sunt euristicile prin care indivizii fac estim ări în funcție de o
valoare inițială (ancoră) ce este ajustată pentru a susține rezultatul final (Tversky, Kahneman,
1972, p. 1128). Procesul de ancorare presupune că acțiunea de estimare a rezultatului unei
instanțe specifice va depinde de un punct iniț ial, de o valoare de start, care poate fi sugerat
prin formularea problemei, dar poate fi și rezultatul unui calcul parțial. Ajustările ulterioare
sunt, în general, insuficiente, spun autorii, iar acesta este unul din biasurile esențiale ale
euristicii pre zentate. Alte biasuri care invalidează rezultatul estimării prin ancorare și ajustare
sunt legate de evaluarea evenimentelor conjunctive și disjunctive sau desemnarea de
distribuții de probabilitate subiective.
Cercetările lui Tversky și Kahneman au ajun s la concluzia că judecățile bazate pe
acest tip de euristici nu depind de nivelul de pregătire profesională, de calificarea sau nivelul
cunoștințelor statistice și matematice ale unei persoane. Ele sunt comune pentru modul de
gândire intuitiv și pot const itui premisele de start ale fundamentării deciziei indivudale în
condiții de incertitudine. Alegerea rațională rămâne apanajul unui alt sistem de gândire, care
coexistă cu cel intuitiv, sistemul de gândire logică, rațională. Din păcate, acest sistem de
gândire este mai lent, în timp ce sistemul intuitiv produce soluția aproape instantaneu.
Explicația sistemelor de gândire duale vine pe filiera cercetării pur psihologice, fără
intersecții cu domeniul științelor economice. Totuși, rezultatul cercetării psiho logice în această
situație validează ipotezele cercetării interdisciplinare a lui Daniel Kahneman. El revine cu
argumentația științifică din psihologie în 2003, în articolul ”Maps of Bounded Rationality:
Psychology for Behavioral Economics” (”Hărți ale ale gerii raționale: psihologie pentru
economia comportamentală”) pentru a sublinia și integra ipoteza sistemelor de gândire
intuitiv și logic în modelul propus anterior al teoriei prospectării.
Cele două sisteme de gândire pe care le enunță Kahneman în lucr area sa sunt sistemul
de gândire intuitive (sistemul 1) și sistemul de gândire rațional, ”reasoning” (sistemul 2)
(Kahneman, 2003, p. 1450).
Sistemul de gândire rațional presupune un proces de judecată deliberat, ce necesită
effort și concentrare și în ca re informațiile învățate și disponibile sunt procesate cu intenție și
direcție pentru îndeplinirea scopului propus. În schimb, sistemul de gândire intuitiv folosește

42
procese de gândire spontane, inconștiente. Sistemul de gândire rațional monitorizează
sistemul gândirii intuitive, în linii mari, permițând acestuia din urmă să influențeze
comportamente și decizii în suficiente ocazii.
Exercițiul și perseverența învățării pot conduce la decizii corecte, luate prin prisma
sistemului intuitiv de gândire, atunc i când nu există certitudini care să permită mecanismele
sistemului de gândire rațional să se declanșeze; sistemul intuitiv se dovedește astfel a fi
valoros și util. Cu toate acestea, există multe situații în care sistemul de gândire intuitiv
produce biasu ri și rezultă în decizii eronate. Diferențele dintre cele două sisteme de gândire
sunt sintetizate de Kahneman în figura 2:

Figura 2. Sisteme de gândire în viziunea lui Daniel Kahneman

Sursa : Kahneman, 2003, p. 1451

Diferența în efortul soli citat de cele două sisteme de gândire este considerată de autor
ca un indicator al predictibilității individului în desemnarea unei sarcini cognitive unuia sau
altuia dintre cele două sisteme. Ipotezele pe care analiza sa le confirmă experimental sunt că
majoritatea judecăților și alegerilor sunt făcute intuitiv și că regulile care conduc sistemul de
gândire intuitiv sunt strict corelate cu percepția (Kahneman, 2003, p. 1450).

43
Implicațiile pentru teoria alegerii sunt evidente. Alegerile aparent iraționale pe care
indivizii și instituțiile le iau în condiții de incertitudine, în special pe piețele financiare, unde
există constrângerea timpului limitat, apar într -o nouă lumină.
Pornind de la aceste ipoteze, a apărut întrebarea predictibilității comportament ului
uman în condiții de incertitudine; modele de comportament în aceste condiții ar putea să
sugereze direcții de acțiune în plan normativ, pentru a contracara volatilitatea piețelor și
apariția crizelor economice.
Dan Ariely, de exemplu, în lucrarea ”P redictabily Irrational”, susține iraționalitatea
individului ca normă de comportament în actul de decizie economică, ceea ce ar putea
conduce la predictibilitatea comportamentului său ca abatere de la norma rațională în sens
neoclasic. El continuă să cerce teze și să verifice pe cale experimentală euristicile enunțate de
Tversky și Kahneman, în special cea legată de ancorare și ajustare; preocupările sale îl conduc
spre evidențierea efectului de ancorare în atribuirea valorii și prețului.
În experimentul său , valoare de referință o reprezintă numărul format din ultimele
două cifre ale codului numeric personal al indivizilor din eșantion. Concluzia experimentului
confirmă cercetările predecesorilor săi și deschide direcții noi de cercetare: indivizii tind să
ancoreze valoarea pe care o atribuie unui bun tradusă în expresia monetară a prețului, de
valoarea de start la care sunt expuși.
Cu „raționalitatea limitată” ca premisă, Daniel Kahneman, împreună cu Amos Tversky
construiește și dezvoltă teoria prospectării , în 1979. Teoria se sprijină pe ipoteze ale
psihologiei cognitive, integrând, într -o manieră complexă, cercetări psihologice cu cele
economice. Nu doar ipoteza raționalității perfecte este pusă în discuție, de această dată, ci și
ipoteza neoclasică a stab ilității preferințelor. Ipoteza ”aversiunii față de pierdere”, intuită de
Adam Smith în secolul al XVIII lea, a fost cercetată și testată empiric de către Kahneman și
Tversky: oamenii au tendița să simtă o neplăcere atunci când pierd bunuri din coșul de
consum mai mare decât plăcerea pe care o resimt când adaugă bunuri în coșul lor de consum
(Camerer, 2002, p. 16). Ipoteza aversiunii față de pierdere contrazice ipoteza stabilității
preferințelor prin sugestia că preferințele depind de un anumit punct de ref erință.
Obiectivul cercetării autorilor este enunțat clar, din primele rânduri ale lucrării: critica
teoriei utilității așteptate și propunerea modelului alternativ al teoriei prospectării (”prospect
theory”) (Kahneman, Tversky, 1979, p. 263).
Teoriei u tilității așteptate, care stă la baza teoriei alegerii raționale, se bazează pe ipoteze
care înglobează prezumții despre psihologia individului în actul de a evalua și compara seturi de
utilități ale rezultatelor viitoare alegerii sale (Kahneman, Tversky, 1979, p. 263):
 Utilitatea totală a unei opțiuni este suma utilităților așteptate a rezultatelor acesteia
 O alegere/combinație este acceptabilă dacă utilitatea globală așteptată a acelei

44
alegeri depășește utilitatea individuală existentă a elementelor care fac obiectul
combinației.
 O persoană prezintă aversiune la risc dacă preferă o combinație certă în locul
oricărei alte combinații cu grad de risc care produce același rezultat.
Preferințele care ghidează individul rațional în alegerea sa se supun unui se t de 4
axiome:
 relația de ordine completă: pentru orice set de combinații X și Y , individul poate
prefera fie pe X, fie pe Y sau îi poate fi indiferentă alegerea între X și Y
 relația de tranzitivitate: dacă un individ preferă combinația X combinației Y ș i
combinația Y combinației Z, în mod necesar el preferă combinația X combinației Z
 relația de independență: seturile de preferințe sunt stabile, relația de preferință
dintre ele fiind independentă de apariția altor combinații
 relația de continuitate: când un individ preferă o combinație X altor două seturi de
combinații Y și Z, există probabilitatea ca acelui individ să îi fie indiferentă
alegerea între combinația (X, Y) și (X, Z).
Pe baza acestor axiome consistente cu teoria neoclasică a valorii, s -a const ruit teorema
utilității von Neumann -Morgenstern, fundamentul teoriei alegerii raționale, conform căreia
indivizii ale căror preferințe stafisfac relațiile de preferință enunțate au o funcție de utilitate și
că ei sunt capabili să cuantifice rezultatele pos ibile în termeni de utilitate așteptată, alegând, în
mod rațional, combinația care le maximizează utilitatea așteptată.
Stabilitatea preferințelor ca ipoteză a teoreiilor de inspirație neoclasică este atacată de
studiul lui Kahneman și Tversky, care susți n și demonstrează că există situații în care
ipotezele sunt contrazise sistematic și identifică trei efecte care determină abaterile consistente
de la ipotezele teoriei utilității așteptate: efectul de certitudine, efectul de reflexie și efectul de
izolare (Kahneman, Tversky, 1979).
Efectul de certitudine apare când oamenii tind să ”prefere rezultatele certe în locul
celor care sunt doar probabile” (Kahneman, Tversky, 1979, p. 265). Confruntați cu opțiunea
de a alege între posibilitatea certă a unui câștig și posibilitatea incertă a acestuia, indivizii
aleg, în acord cu axiomele teoriei utilității așteptate, varianta certă; în situația confruntării cu
un risc de pierdere, ordinea preferințelor se inversează, însă, indivizii preferând varianta
incertă a unui câștig în locul variantei certe a unei pierderi mult mai mici.
Efectul de reflexie îi conduce pe indivizi la atitudini diferite față de risc, în funcție de
expunerea la câștig sau pierdere; astfel, expuși la seturi de alegeri din zona câștigului, indiviz ii
se manifestă evitant față de risc, preferând mereu câștigul cert. În schimb, expuși la posibilități
de pierdere, ei se manifestă ca și căutători ai riscului, preferând opțiunile cu nivel scăzut de
probabilitate, dar care pot aduce un câștig, unei pierde ri certe de un nivel mult mai redus.

45
Efectul de izolare îi conduce pe indivizi să izoleze trăsăturile care diferențiază opțiunile,
ignorând trăsăturile comune, în efortul de a simplifica procesul alegerii între alternative
(Kahneman, Tversky, 1979, p. 271 ). În viziunea autorilor, acest efect produce inconsistențe în
stabilitatea preferințelor, întrucât seturile de alegeri pot fi descompuse în părți componente în
mai multe moduri, iar aceasta conduce la preferințe diferite de cele inițiale. Experimentele
autorilor demonstrează că, în alegeri expuse secvențial, inversarea preferințelor contrazice
ipoteza conform căreia indivizii aleg doar în funcție de probabilitatea rezultatelor finale.
Modul de acțiune al acestor efecte îi conduce pe autori la concuzia că indivizii
fundamentează valoarea pe baza modificărilor în bogăție și bunăstare, nu pe baza rezultatelor
finale. Pornind de la aceste ipoteze de lucru, Kahneman și Tversky construiesc o funcție a
valorii în termeni de cîștig și pierdere, care are drept car acteristici faptul că se definește prin
variații față de punctul de referință, este concavă în zona câștigului și convexă în zona pierderii
și cu o pantă mai mare în zona pierderii decât în zona câștigului, așa cum se poate observa în
Figura 1.

Figura 1. Funcția valorii în teoria prospectării la Kahneman și Tversky

Sursa : prelucrare după Kahneman, Tversky, 1979, p. 279

46
Mai tîrziu, Kahneman și Tversky vor conceptualiza efectele care determină indivizii să
facă alegeri în alt sens decât cel rațional neocl asic, în efecte de încadrare (”framing effects”)
(Tversky, Kahneman, 1981); practic, autorii descoperă că modul de expunere a problemei
alegerii determină alegerea; atitudinea individului se modifică în funcție, de exemplu, de
expunerea la o problemă în te rmeni pozitivi, de câștig sau expunerea la aceeași problemă, dar
în termeni negativi, de pierdere.

4.3. Implicațiile teoriei prospectului în economia comportamentală

Implicațiile teoriei sunt evidente pentru teoria alegerii; deși indirecte privind teoria
crizelor economice, cercetările lui Kahneman și Tversky s -au încadrat într -un trend de
fundamentare psihologică a teoriilor economice, permițând analize și cercetări în zona
alegerilor pe piețele financiare sau în contexte de criză economică. Astfel, după cum
subliniază Angner și Loewenstein (Angner, Lowenstein, 2012, pp 664 -667) ei înșiși
economiști comportamentali, teoria prospectării a lăsat drumul deschis spre cercetări privind:
 dependența de punctul de referință: astfel de cercetări conduc la
recon siderarea teoriei alegerii consumatorului, cu implicații pentru înțelegerea
alegerilor consumatorului în condiții de criză economică și crearea așa
numitelor „bule” care rezultă în criza economică.
 Funcții non lineare de evaluare a probabilităților de apa riție a unor evenimente
ca urmare a alegerii între diferite opțiuni: în teoria mainstream, valoarea unei
opțiuni sau combinații care prezintă risc este evaluată de individ prin raportare
la utilitatea rezultatelor finale; cercetările în aceasă direcție con duc la evidența
faptului că există situații când comportamentul indivizilor se abate sistematic
de la acest model, iar abaterile pot fi mai integrator explicate prin intermediul
funcțiilor nonlineare de evaluare.
 Funcții alternative de ”time discounting” î n teoria dinamică a alegerii
raționale: în modelul mainsteram, funcția de ”time discounting” este
exponențială, pornind de la premisa că indivizii, atunci când au de evaluat
utilități viitoare, pornesc de la valoarea prezentă a combinației respective și
evaluează influențați exclusiv de consumurile din perioada de timp luată în
calcul. „Corecțiile” utilității în funcție de timp par a avea însă o formă
hiperbolică, în acord cu experimentele behavioriste care au demonstrat că

47
indivizii preferă câștigurile pre zente celor viitoare, ceea ce îi conduce la
supraevaluarea utilităților cînd fac estimări privind un viitor îndepărtat și
subevaluarea lor când fac estimări pe termen scurt.
John List (List, 2003) continuă cercetările experimentale în direcția susținerii teoriei
prospectului; el pune față în față modelul neoclasic al alegerii raționale, cu teoria prospectului,
evaluând, într -o serie de trei experimente pe piețe reale, dacă tiparele de comportament ale
indivizilor verifică fie un model, fie pe celălalt. Re zultatele experimentelor susțin modelul lui
Daniel Kahneman și contestă, prin concluziile implicite și explicite ipoteza stabilității
preferințelor din modelul neoclasic.
Investigațiile în zona dependenței față de punctul de referință îl inspiră pe Dan Ar iely
care, prin experimentele sale, ajunge la concluzia că indivizii atașează valoare bunurilor,
traductibilă în prețuri pe care sunt dispuși să le plătească, în funcție de o un punct de referință
care poate fi aleatoriu, așa cum demonstrează în experiment ul ce ia ca punct de referință
ultimele două cifre ale codului numeric personal al indivizilor din eșantionul studiat (Ariely,
Lowenstein, Prelec, 2003).
De asemenea, această direcție de cercetare este continuată de Richard Thaler, care
continuă cercetări le în zona teoriei alegerii consumatorului, demonstrând abateri de la teoria
mainsteram și propunând un model de comportament al consumatorului care include
cercetările psihologiei cognitive (Thaler, 1980). Mai departe, Thaler și Kahneman vin cu o
nouă ipo teză pe care o demonstrează experimental: cea a efectului de ”endowment” sub
acțiunea căruia indivizii manifestă o atracție puternică față de bunurile pe care le dețin, fiind
extrem de reticenți în a renunța la ele (Angner, Lowenstein, 2012, p. 665).
Aces t efect a fost luat în considerare în studierea tendinței investitorilor de a reține pe
o perioadă mai lungă stocurile de acțiuni în scădere decât pe cele în creștere (Odean, 1998),
decalajul ridicat dintre câștigurile acțiunilor și cele ale obligațiunilo r (Benartzi și Thaler,
1995) sau tendința de scădere a volumului în timpul contracției economiei pe piețele
imobiliare (Genovese și Mayer, 2001).
Teoria prospectului a lui Kahneman și Tversky îi inspiră pe Hersh Shefrin și Meir
Statman (Shefrin, Statman , 1985) să extindă contextul ipotezei aversiunii față de pierdere la
deciziile pe piețele financiare. Ei construiesc un cadru teoretic care se sprijină pe teoria
prospectului, contabilitate mentală, aversiunea față de regret și autocontrol (Shefrin, Statma n,
1985, p. 778) pentru a explica fundamentarea deciziei individuale de a lichida stocurile de
acțiuni pe piețele financiare. În baza premiselor luate în considerare este formalizat „efectul
de dispoziție”, definit ca tendință a investitorilor de a „vinde câștigătorii prea devreme și a

48
păstra perdanții prea mult” (”sell winners too early and ride losers too long”) (Shefrin,
Statman, 1985, p. 778).
Mai tîrziu, în cercetarea pe care o întreprinde, Terrance Odean testează efectul de
dispoziție, formalizat anterior de către Shefrin și Statman (Odean, 1998). Concluziile analizei
experimentale verifică efectul de dispoziție formalizat anterior și intră ca achiziție în
economia comportamentală.
Richard Thaler continuă cercetările privind aversiunea la risc „oarbă” (”Myopic loss
aversion”); împreună cu alți cercetători din zona economiei comportamentale, explică și
testează discrepanța mare înregistrată între câștigurile acțiunilor și cele ale obligațiunilor (”the
equity premium puzzle”) prin prisma aversiuni i față de pierdere și a tendinței de a evalua
frecvent rezultatele portofoliilor. Această combinație de efecte este denumită ”aversiune oarbă
la risc” (Benartzi, Thaler, 1995, p. 75). În urma cercetărilor empirice și experimentale, rezultă că
investitorii caracterizați de aversiunea oarbă față de risc vor fi mai dispuși să accepte riscuri mai
mare dacă își evaluează investițiile mai rar (Thaler, Tversky, Kahneman, Schwartz, 1997).
Pe tărâmul finanțelor comportamentale își găsește loc și teoria disonanț ei cognitive,
propusă științei psihologiei de către Leon Festinger, în 1957. Potrivit acestei teorii, există
situații când se manifestă inconsistențe între acțiunile și convingerile oamenilor. În această
situație, individul va resimți un disconfort care nu îi va permite continuarea acțiunii
respective. În încercarea de a resimți din nou armonie vis a vis de sine insuși, individul are la
dispoziție trei posibilități: fie să își modifice convingerile, fie să își modifice acțiunile, fie să
își modifice percepț iile față de acțiunile pe care le întreprinde.
Modificarea convingerilor este un proces psihologic complex; modificarea acțiunilor
este, uneori dificil de întreprins pe termen scurt, așa că cea mai la îndemână modalitate de a
reduce disonanța cognitivă r ămâne modificarea percepțiilor asupra acțiunilor.
Pentru un investitor care deține un portofoliu de acțiuni cu preț în scădere, disonanța
cognitivă s -ar traduce prin reticența sa de a vinde, deși această acțiune ar determina
minimizarea perderilor, repre zentând opțiunea rațională de acțiune. Totuși, a vinde reprezintă
o modificare de acțiune care are ca rezultat un sentiment de eșec asociat. Sentimentul de eșec
vine în contradicție cu convingerile individului, care sunt rezistente la schimbare pe termen
scurt. Așa că, ceea ce îi rămâne de făcut este să își modifice percepțiile asupra acțiunii sale de
a păstra un portofoliu de acțiuni perdante: el va spera în creșterea în viitorul apropiat a
prețului. Argumentele pe care el le găsește pentru a -și justifica acest optimism reprezintă
elementele asupra cărora s -au aplecat economiștii behavioriști cu precădere, euristicile și
efectele care biasează rezultatul alegerilor individuale.

49
În 1982, George Akerlof și William Dickens ”traduc” teoria disonanței cognitiv e în
termeni aplicabili economiei, în trei propoziții (Akerlof, Dickens, 1982, p. 307):
 indivizii nu manifestă doar preferințe, ci și credințe;
 indivizii au un anumit grad de control asupra credințelor lor; în cuvintele autorilor,
”ei nu sunt doar capabil i să facă o alegere în legătură cu credința, dat fiind nivelul
informației disponibile, ci își pot și manipula credințele prin selectarea surselor de
informație susceptibile să le confirme credințele ”dorite””(Akerlof, Dickens, 1982,
p. 307);
 credințele, o dată alese, persistă de -a lungul timpului.
În modelul construit, cei doi autori încearcă să extindă aplicațiile disonanței cognitive
în domeniul economic, în special în domeniul securității sociale. Ulterior, cercetările în
domeniul finanțelor comportamen tale găsesc teren fertil pentru inserarea acestei teorii în
explicarea comportamentelor investitorilor pe piețele financiare.
Folosindu -se de teoria disonanței cognitive, Nicholas Barberis oferă o explicație
pentru comportamentul indivizilor implicați în acordarea de credite dezavantajoase către
populație, în contextul crizei economice din 2007. În opinia sa (Barberis, 2013), disonanța
cognitivă ar putea să explice satisfăcător faptul că indivizii care lucrau la birourile de creditare
ale instituțiilor fin anciare americane au continuat să acorde credite cu ușurință, în ciuda
faptului că dispuneau de informațiile necesare pentru a evalua gradul corect de risc implicat,
atât pentru instituția din care făceau parte, cât și pentru individul care solicita credit ul. Pus în
fața a două stimulente contradictorii: a se îmbogăți și a considera despre sine că este o
persoană care nu riscă în acest proces bunăstarea altora, acest individ poate fi susceptibil a -și
modifica percepția despre realitate pentru a reduce disco nfortul psihologic. Astfel, de
exemplu, el alege să ignore realitățile care îi contestă credința despre sine, convingându -se că
linia de comportament economic în care este implicat NU prezintă riscuri.
Un mecanism psihologic similar poate explica, în opin ia lui Barberis, acțiunile
agențiilor de rating al creditelor. Analistul de la agenția de rating a fost în mod constant supus
stimulului financiar obținut în situația în care acorda un rating favorabil produselor de tip
subprim; pentru a atenua disconfortu l disonanței cognitive, analistul alege să se convingă pe
el însuși că acel produs merită ratingul favorabil. În sprijinul modificării percepției sale asupra
gradului de risc implicat de produsul pus sub atenția sa, analistul aduce euristica
reprezentativi tății și extrapolează viitorul din trecut, considerând, de exemplu, că piața este
stabilă și lipsită de riscuri și că trendul prosper va continua la nesfârșit (Barberis, 2013).

50
În sinteză, teoria disonanței cognitive, ca achiziție certificată empiric î n psihologie,
constituie premisa pe care se fundamentează euristicile ce conduc la modele de comportament
irațional în economie.

4.4. Robert Schiller: o teorie comportamentală a crizei economice

Probabil cea mai consistentă implicație a acumulărilor cercetărilor psihologice asupra
modului în care se fundamentează decizia individualulă este dezvoltarea unei subdiscipline a
economiei comportamentale: ”behavioral finance”, mai ales în contextul declanșării crizei
economice și financiare din 2007. Nobelul pentru economie acordat economistului, de această
dată, Robert Schiller pentru cercetările sale empirice privind formarea prețurilor activelor
validează, dinspre economie, intrarea behaviorismului în mainstreamul cercetării economice.
Cercetările în zo na finanțelor comportamentale extind cercetările lui Tversky și
Kahneman spre analizarea comportamentului agenților economici implicați în piețele
financiare și de capital. Temele prevalente ale cercetărilor din zona finanțelor
comportamentale sunt: euris ticile care determină alegerile individuale, efectele de framing,
ineficiența piețelor în stabilirea nivelului corect de preț.
Robert Schiller integrează cercetările anterioare ale economiștilor comportamentali
într-o teorie a bulelor care degenerează în crize economice cu un grad mai ridicat de
generalitate. În încercarea de a descrie și explica mecanismele declanșatoare ale bulelor care
conduc la crize economice, autorul se desprinde de argumentația și teoriile mainstream din
zona comportamentelor rați onale; acestora le recunoaște meritul, însă insistă asupra faptului
că astfel de fenomene nu pot fi explicate suficient prin prisma teoriile de sorginte neoclasică,
ce pornesc de la premisa raționalității și își propune să se concentreze asupra factorul ca re au
condus la așa numita „exuberanță irațională” a pieței.
Schiller descrie etapele formării unei bule speculative în următoarea secvență (Detzer,
Herr, 2014, p. 23):
 existența inițială a factorilor de precipitare (creșteri inițiale ale nivelului prețu rilor);
 apar bucle de feedback care susțin și vaidează aceste creșteri, impulsionându -le din
nou; se manifestă mecanismele de amplificare
 creșterile de preț devin sesizabile pentru media și publicul general, în atenția cărora
intră o serie de ”povești” car e explică trendul ascendent; se creează așteptări optimiste
pe baza acestor „legende despre viitorul luminos”;

51
 „poveștile” devin o explicație acceptată a creșterii prețurilor, justificând și susținând
trendul;
 din ce în ce mai mulți indivizi intră pe piață ca și cumpărători, ceea ce impulsionează
din nou creșterea prețurilor.
Autorul identifică 12 factori care pot explica apariția și manifestarea bulelor și
comportamentul irațional al indivizilor implicați în decizii economice în astfel de contexte
(Shill er, 2000, p. 18); aceștia sunt factorii de precipare, cei care fac posibilă apariția bulelor și
care țin de contextul cultural, social și istoric al dezvoltării economice.
Crearea bulei speculative nu poate fi pusă doar pe seama factorilor de precipitare,
întrucât, în opinia lui Schiller, aceștia sunt exogeni și nu explică replicarea ulterioară a
prețurilor. Factorii de precipitare sunt potențați de mecanisme de amplificare care includ
încrederea investitorilor, așteptările investittorilor privind perform anțele viitoare ale pieței și
influențele acestora asupra cererii investitorilor de acțiuni (Shiller, 2000, p. 44). Mecanismele
de amplificare sunt, la rândul lor, potențate de buclele de feedback.
Autorul pune pe seama entuziasmului investitorilor, cauz ată de creșterea inițială a
prețurilor, apariția așteptărilor optimiste privind constanța trendului crescător și a stabilității
pieței, ceea ce conduce la creșteri ulterioare de prețuri; această buclă este denumită ”feed
backul direct preț -preț”( Detzer, H err, 2014, p. 24). De asemenea, a pus pe seama efectului de
înavuțire comportamentul societăților care, obținînd profituri mai ridicate în urma creșterii
prețurilor activelor, contribuie la creșterea cererii de active și, prin aceasta, la o nouă creștere
a nivelului prețurilor.
Schiller nu rămâne doar în zona economiei comportamentale când evaluează
impactului efectelor ce biasează procesul decizional conducând la apariția bulelor. El se
folosește și de cercetări din domeniul psihologiei sociale atunci c ând ia în considerare efectul
pe care massmedia și opinia publică îl au în răspândirea ”poveștilor” de succes care intră în
procesul decizional individual la categoria ”cunoștințe” acumulate pe baza cărora se pot
evalua riscuri ale alegerilor; sau, în ace eași direcție, efectul pe care aceiași actori îl au în
deturnarea atenției individului către fapte și informații pe care aceștia le iau în considerare
primordial, în detrimentul altor informații care ar putea să le fundamenteze deciziile de a
investi.
De asemenea, Schiller folosește efectele de ancorare sesizate de Kahneman și Tversky
și ideea dependenței de punctul de referință pentru a explica mecanismul prin care individzii
evaluează dacă nivelul prețurilor pe o piață corespunde valorii intrinseci a bu nurilor, este
supraevaluat sau subevaluat. Astfel, el susține că, atunci când informațiile sunt ambigue,

52
indivizii utilizează cel mai adesea ca punct de referință nivelul de preț cel mai recent cu care
s-au confruntat (Schiller, 2000, p. 137). Într -un mome nt în care cel mai recent nivel de preț
era surpestimat oricum, un asemenea efect de ancorare este susceptibil a susține creșterea, în
continuare a prețurilor.
O altă euristică ce explică așteptările optimiste irealiste în piețele financiare este
extrapo larea viitorului pornind de la evenimente trecute; în consonanță cu efectul de ancorare
descris anterior și susținând gândirea intuitivă a lui Kahneman, în cazul unei bule speculative
biasul rezultă din extrapolarea trecutului recent asupra viitorului.
Ancorele psihologice ale indivizilor sunt întărite de supraestimarea capacității lor de a
previziona corect viitorul; ancorele cantitative sunt, la rândul lor, susținute de euristica
reprezentării descrisă de Kahneman și Tversky.
Fragilitatea acestor anco re face ca bulele să se spargă la fel de brusc cum au apărut și,
mai mult decât atât, crede Schiller, îngreunează posibilitatea previzionării apariției acestora.
Indivizii nu pot lua anumite decizii în avans; doar postfactum pot înregistra emoțional
consec ințele acțiunilor în care s -au implicat în procesul decizional; așadar, ruperea unei ancore
este dificil de previzionat, întrucât indivizii descoperă informația necesară ruperii ei după ce
evenimentul sau mișcarea în prețul activelor s -a produs deja (Detze r, Herr, 2014, p. 25).
Dincolo de meritul integrării cercetărilor anterioare din cadrul economiei
comportamentale în studierea apariției și manifestării bulelor, cea mai consistentă contribuție
a lui Shiller este sublinierea rolului pe care ”poveștile” î l au în procesul decizional individual.
Practic, în înțelegerea comportamentului indivizilor în perioadele de criză economică, Schiller
accentuează rolul pe care încrederea în opinia publică și instituții îl are ca motor de acțiune
economică. În acest c ontext, convențiile care stau la baza încrederii, fundamentând așteptări
optimiste despre viitor și amorsând deciziile de investiție în teoriile keynesiste și
postkeynesiste capătă o nouă conotație și revin în atenția dezbaterilor doctrinare.
În sinteză, inserțiile psihologiei pe tărâmul economiei au vizat în principal teoria
alegerii raționale. Acolo, la nivelul motivațiilor individuale în actul de decizie, psihologia a
intervenit, prin intermediul economiștilor behavioriști, cu instrumentarul propriu, cu
infrastructura teoretică și conceptuală proprie, pentru a clarifica și fundamenta prezumțiile
teoretice ale economiștilor.
Pentru că încă nu și -a propus să construiască o alternativă în termeni de abordare
teoretică a economiei, economia comportamentală nu propune noi teorii legate de criza
economică. Aceste teorii ar presupune o osatură teoretică proprie unei școli de gândire
economică, din care să rezulte consistent cu abordarea în sine, teoria privind crizele
economice sau ciclicitatea în economie.

53
Cu toate acestea, economiștii behavioriști propun explicații pertinente ale
comportamentelor umane individuale, în diferite contexte economice, implicit și în contextul
crizei. Eforturile lor, orientate cu precădere în direcția contestării ipotezelor neocla sice privind
comportamentul individului implicat în decizii economice, au implicații profunde în teoria
valorii, teoria alegerii în condiții de risc și incertitudine, teoria utilității și provoacă abordarea
teoretică mainstream cu curaj, chiar în miezul să u doctrinar, punând sub semnul întrebării
ipoteza eficienței piețelor și a tendințelor stabilizatoare ale piețelor către echilibru.
Economiei behavioriste I se reproșează, nu fără un fundament real, că este prea
preocupată să descopere biasuri și abateri d e la modelele tradiționale și prea puțin orientată
spre a crea modele de comportament alternative celor propuse de teoria mainstream.
Kahneman însuși, în ciuda efortului său de a crea un astfel de model alternativ al alegerii,
resimte această critică din i nteriorul mișcării behavioriste. Nobelizat în anul 2002 pentru
economie, cercetătorul în psihologie Kahneman apără contribuțiile behavioriste pe terenul
științei economice :

„Economiștii critică, adesea, cercetarea psihologică pentru aplecarea ei de
a genera liste de erori și biasuri și pentru eșecul său de a oferi o alternativă
coerentă la modelul individului rațional. Această nemulțumire e doar parțial
justificată: teoriile psihologice ale gândirii intuitive nu pot să atingă nivelul de
eleganță și preci zie al modelelor formale normative ale alegerii, dar acesta e doar
un alt mod de a spune că modelele raționale sunt nerealiste din punct de vedere
psihologic. Mai mult decât atât, alternativa la modelele simple și precise nu este
haosul. Psihologia oferă c oncepte integratoare și generalizări de mijloc, care
câștigă credibilitate din abilitatea lor de a explica fenomene diferite în domenii
diverse” (Kahneman, 2003, p. 1449).

Economiștii behavioriști par să nu vadă în crearea de modele matematice elegant e un
scop în sine al științei economice; lipsite de pertinența prezumțiilor, aceste modele li se par
cantonate în lumea abstractă a ideilor, construcții frumoase, dar fără utilitate practică dacă
previziunile ce le urmează se dovedesc neacoperitoare pentru eralitatea economică. Eforturile
lor îmbogățesc lumea ideilor economice prin încercările de a -i pune la dispoziție ipoteze
realiste privind comportamentul individului, astfel încât modelele, teoriile și abordările
teoretice să poată să se fundamenteze pe premise realiste, îmbunătățind capacitatea predictivă
a modelelor rezultate.

54
Literatura de specialitate abundentă după declanșarea crizei de 2007, care reia
abordările tradiționale mari ale lui Keynes, Minsky, a instituționaliștilor sau a școlii austriece
integrând argumentele behavioriste pentru a -și consolida pozițiile teoretice și atitudinea critică
la adresa teoriei mainstream, demonstrează că vocea economiștilor comportamentali este
auzită, contribuind la renașterea efervescenței disputelor teoretice și doctrinare pe tărâmul
economiei.

4.5. Considerații comportamentale privind criza economică și financiară din 2007

Declanșarea crizei economice în Statele Unite ale Americii în 2007 a urmat unui
context economic cu caracteristici speciale, ce ar putea reprezenta punctul de plecare în
încercările de a înțelege care au fost factorii care au amorsat criza. Evenimentele economice
ale anului 2007 au venit pe fondul unei creșteri continue a nivelului prețurilor, timp de 14 ani,
pe piața imobiliară din SUA, tr end însoțit de unul concomitent și în sens opus, de reducere a
ratelor dobânzii pentru creditele ipotecare.
Aceste tendințe s -au manifestat pe fondul unui ritm de creștere rapid al economiei
americane în perioada 1991 -2005, înregistrând, în medie, rate de creștere mai ridicate decât
cele ale țărilor membre ale EU 15 (Szyszka, 2010, p. 122). Contextul general, după bula
”dotcom” a anilor 2000, a fost cel al politicii fiscale expansioniste, însoțită de politici
monetare expansioniste, caracterizate prin relax area nivelului ratei dobânzii de către Federal
Reserve, în scopul de a permite relansarea componentei consumului din cadrul cererii
agregate. Această combinație de politici economice, dublată de înclinația scăzută a populației
americane către economisire, a condus la un boom al economiei SUA, bazat în principal pe
creșterea consumului și susținut prin îndatorare excesivă.
În acest context, scăderea nivelului prețurilor pe piețele imobiliare, în jurul anului
2007, a condus la scăderea bruscă a valorii oblig ațiunilor ipotecare și la deprecieri majore ale
tilturilor garantate cu ipoteci. Falimentul American Home Mortgage, în august 2007, a
transformat ”euforia” pieței în panică, generând prăbușirea pieței imobiliare și bancare din
SUA și amorsând criza economi că la nivel global.
Postfactum, explicațiile economice privind euforia nejustificată a pieței înainte de
criza economică au fost puse pe seama inovațiilor fără precedent în zona instrumentelor
financiare, a ratelor scăzute ale dobânzii și a permisivității acordării de credite de către bănci
și instituții financiare către populație și a stabilității piețelor financiare; toate acestea au

55
permis amorsarea factorilor psihologici ce au orientat indivizii și instituțiile spre
comportamente care sfidează logica r aționalității perfecte a modelelor neoclasice și au permis
inserarea cercetărilor behavioriste în mainstreamul cercetării științifice în domeniul științelor
economice.
Din perspectivă behavioristă, elementele comportamentale ale crizei economice și
financ iare din 2007 vizează, în sinteză: factori de natură psihologică ce au condus instituțiile
financiare și bancare spre acordarea de credite riscante și factori de natură psihologică ce au
determinat indivizii să se îndatoreze, prin credite, dincolo de capac itățile lor de rambursare.
Rezultatele cercetărilor economiștilor comportamentali care explică cele două tipuri de
comportamente iraționale și se pot insera în categoria factorilor ce au amorsat aceste
comportamente sunt:
1. ”Overconfidence” – supraestimarea capacității personale de a face previziuni realiste,
cu categoriile sale: efectul ”above average” (”peste medie”); efectul de calibrare,
iluzia controlului și optimismul nerealist (Szyszka, 2000, p. 125)
2. Euristica reprezentativității – Tversky și Kahneman (1974): indivizii tind să evalueze
probabilități după ”gradul în care A este reprezentativ pentru B, adică după gradul în
care A îi seamănă lui B” (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124)
3. Efectul de ancorare și ajustare – Tversky și Kahneman (1974): indivizii t ind să
estimeze valoarea pornind de la o valoare inițială numită punct de referință. În cazul
estimărilor privind evoluția prețurilor activelor, cel mai la îndemână punct de referință
este cel mai recent preț amintit (Shiller, 2000).
4. Efectul de turmă – Banerjee (1992): constă în tendința oamenilor de a crede că o
decizie este corectă în funcție de numărul de oameni care iau acea decizie
5. Aversiunea față de pierdere și regret – Kahneman, Tversky(1979): indivizii tind să
aibă un disconfort mai mare când pierd decât confortul pe care îl resimt când câștigă
în aceeași proporție.
6. Efectul de dispoziție – Shefrin și Statman (1985) : derivat din ideea mai generală a
aversiunii față de pierdere, efectul de dispoziție este cel responsabil pentru tendința
investitorilor de a vinde cu mai multă ușurință stocurile câștigătoare decât pe cele
perdante (vinderea stocurilor perdante creează disconfortul pierderii și este întârziată,
în speranța revenirii trendului crescător al prețului, chiar în ciuda evidențelor pieței)
7. Dison anța cognitivă – Akerlof, Dickens (1982): atunci când simt emoții contradictorii,
indivizii tind să compenseze disconfortul prin raționalizare în exces, în scopul de a
menține comportamentul care le -a provocat disconfortul.

56
8. Contabilitatea mentală – Kahnema n, Tversky (1984): evaluarea unei opțiuni are de
cele mai multe ori loc în sistemul de gândire intuitiv, unde au loc calcule inițiale,
urmate de aproximări bazate pe euristici care pot biasa rezultatul alegerii.
9. Poveștile de succes – Shiller (2000): mass m edia și opinia publică au un rol important
în deturnarea atenției indivizilor de la informațiile relevante spre poveștile de succes
care amplifică așteptările optimiste nejustificate asupra stabilității piețelor și nivelului
prețurilor.
10. Mecanismele de amp lificare și buclele de feed back – Shiller (2000): încrederea în
perspectivele pieței conduce la creșterea cererii de active care, la rîndul ei, pune
presiune asupra prețurilor, împingându -le în sus; creșterea prețurilor oferă
confirmarea încrederii iniția le și ciclul se reia.
Dezbaterea doctrinară despre natura crizelor economice rămâne deschisă. Ceea ce
propune economia comportamentală deocamdată, prin vocea lui Robert Schiller, este o
abordare a bulelor economice, un fenomen care însoțește criza economi că, dar nu este
certificat, deocamdată, a fi inerent acestora.
Bulele pot apărea independent de ciclicitatea economiei, iar spargerea lor nu e
obligatoriu să degenereze în criză economică, în funcție de implicațiile sectorului economic în
care apar pentr u mecanismele economiei în general. Bula ”dotcom” este exemplul care susține
această idee: desfășurarea de evenimente a acelui moment nu a amorsat o criză economică, iar
consecințele financiare, deși violente, au stat sub umbrela termenului scurt. Pe de al tă parte,
bulele au potențialul de a transforma o depresiune economică într -o criză.
Măsura în care criza economică și financiară din 2007 a fost efectul spargerii unei bule
pe piața imobiliară este încă subiect al dezbaterilor (Barberis, 2013). Un argume nt pentru
existența bulei imobiliare care s -a transformat în criză economică este implicarea sectorului
bancar. În apariția și desfășurarea bulelor precedente, sectorul bancar a rămas relativ neatins,
pe când bula imobiliară a compromis grav sistemul banca r în 2007.
Deocamdată, inserțiile teoretice behavioriste consistente rămân în zona explicării mai
mult a bulelor decât a crizelor economice. Totuși, teren nou pentru cercetare economică în
această direcție a fost pus, prin prisma economiei comportamental e, științei economice.
Acumularea cercetărilor în zona ”behavioral finance” după 2007 sugerează direcția
cercetărilor economice viitoare, însă apariția de noi teorii explicatoare pentru crizele
economice rămâne încă în spectrul incertitudinii.

57

Concluzii

Ceea ce economia comportamentală încearcă și reușește să realizeze este să crească
puterea explicativă a modelelor neoclasice, mai degrabă decât să le înlocuiască cu modele noi,
capabile să explice cu mai multă acuratețe fen omenele economice. Prin reconsiderarea
premiselor neoclasice, cercetătorii din zona economiei comportamentale dau un plus de
valoare abordării economiei bazate pe maximizarea utilității și pe echilibru, prin participarea
la construirea unei fundații teoret ice și empirice mai riguroase.
În acest proces, noi întrebări apar și noi direcții de cercetare se relevă. În timp ce
abordarea behavioristă a economiei poate lărgi premisele neoclasice, contribuind la creșterea
gradului de acuratețe a modelelor și teorii lor, se naște întrebarea dacă cercetarea prea
minuțioasă a situațiilor și circumstanțelor care țin de extraordinar nu are un efect restrictiv
asupra gradului de generalitate al teoriei. Totuși, provocarea permanentă a abordării
economice mainstream dă semn ale despre vivacitatea dezbaterii științifice economice.
La centrul preocupărilor teoreticienilor comportamentali stă convingerea că realismul
psihologic al trăsăturilor presupuse, de -a lungul timpului, în cadrul adordărilor teoretice
tradiționale ale ind ividului economic ca unitate de analiză și motor ca al acțiunii economice
dă consistență științei economice, îmbunătățind capacitatea explicatoare a teoriei și pe cea
predictivă a modelelor rezultate. În această direcție, economia comportamentală, în deven irea
ei, recurge adeseori la intrumentul experimentului, folosit în psihologie în mod tradițional,
alături de alte instrumente de cercetare, dar nu se limitează la acesta. Pe măsură ce ipotezele
testate devin achiziții, reprezentații economiei comportament ale se orientează spre
instrumentele economiei, utilizînd analize calitative și cantitative în încercarea de a
fundamenta modele de comportament individual care să le înlocuiască pe cele existente.
Pasul propunerii de alternative la modelele tradiționale este, totuși, încă la început.
Ceea ce a atras atenția cercetătorilor veniți dispre psihologie a fost, în primul rând prezumția
raționalității individului economic din teoria mainstream, de sorginte neoclasică. În mod
firesc, cercetările comportamentale au început în această direcție și s -au acumulat, de -a lungul
timpului tot mai consistent, aducând în atenția științei economice un individ care se comportă
sistematic irațional, dominat de afecte și prejudecăți atunci când are de făcut o alegere
economică, u n individ a cărui proces rațional de gândire este scurtcircuitat de un sistem de
gândire intuitivă ce îl pune de multe ori în situația de a lua decizii care îi fac rău.

58
Cu toate acestea, individul economic propus de abordarea comportamentală nu este o
ființă totalmente irațională; raționalitatea sa în sens economic și neoclasic rămâne prezentă în
multe acte ale vieții sale economice; însă abaterile de la modelul standard sunt suficient de
consistente, în viziunea comportamentaliștilor, pentru a justifica o relaxare a ipotezei
raționalității de așa manieră încât să permită luarea în calcul și a comportamentelor sale
iraționale.
De la Herbert Simon care propune, în 1947, conceptul de „raționalitate limitată” și
marchează startul cercetărilor comportamentale , saltul spre fundamentarea unui model
alternativ de comportament îl fac Amos Tversky și Daniel Kahneman, în 1979, cu teoria
prospectului: un model de proces decizional în condiții de risc care formalizează raționalitatea
limitată și introduce parametrii e uristicilor care deturnează alegerea de la reperul raționalității.
Până în prezent teoria prospectului rămâne una dintre puținele alternative pe care economia
comportamentală le oferă științei economice la modelele tradiționale, alături de teoria bulelor
economice propusă de Robert Schiller.
Pentru că startul a fost reconsiderarea ipotezelor privind comportamentul individului
în cadrul abordării teoretice neoclasice, eforturile economiștilor behavioriști s -au orientat cu
precădere, de -a lungul timpului, în direcția contestării ipotezelor neoclasice, creând o poziție
de opoziție a întregii orientări față de abordarea mainstream.
Din această poziție, reproșul adus economiei comportamentale este că nu propune
teorii și modele alternative, care să îi dea credi bilitate în efortul de a intra în galeria școlilor de
gândire economică. În apărarea poziției comportamentale se poate aduce argumentul că
reprezintă o preocupare recentă: acumularea de preocupări și cercetări științifice consistente în
direcția creionării unui individ realist psihologic care acționează economic a avut loc în jurul
anilor 80 ai secolului XX. Relativa prosperitate economică ce a urmat a deturnat atenția de la
eforturile economiștilor comportamentali; abordarea teoretică mainstream de inspira ție
neoclasică nu s -a simțit pusă în pericol și reprezentanții săi nu au făcut eforturi de a integra
aceste cercetări în ideea revizuirii ipotezelor lor teoretice.
Bula ”dotcom” a anilor 2000 și criza economică și financiară din 2007 a readus, însă,
în at enție, cu un nou avânt, abordarea comportamentală a individului economic. Abordarea
mainstream se vede nu doar în ipostaza de a -și revizui ipotezele sub contrângerea cercetărilor
behavioriste, dar este și în poziția de a -și apăra pozițiile în fața realităț ii economice și în fața
altor abordări teoretice tradiționale care găsesc argumente noi în favoarea propriilor poziții,
prin prisma cercetărilor behavioriste.

59
Acțiunile individului care a acționat economic în anii precedenți crizei economice par
a fi mai u șor explicate prin prisma aversiunii față de risc și regret, a efectului de turmă, a
efectelor de ancorare și ajustare, a efectului de dispoziție, a influenței mass media, a
disonanței cognitive, decât prin prisma raționalității perfecte.
După ce acest ind ivid a prins contur grație cercetărilor behavioriste, drumul a rămas
deschis pentru construirea unui eșafodaj teoretic pentru o teorie economică nouă. Și nu de
către psihologi, ci de către economiști care să folosească achizițiile psihologiei în știința
economică. Rămâne de văzut dacă acest lucru se va întâmpla, oferind credibilitate în plan
teoretic și doctrinar economiei comportamentale. O bornă a fost, totuși, așezată: Nobelul
pentru economie acordat în anul 2000 lui Robert Schiller atrage atenția asupr a direcției
cercetărilor economiei comportamentale. Teoria propusă de către Schiller, economist de
această dată, pentru explicarea bulelor economice integrează achizițiile behavioriste și vine cu
modele economice ale comportamentului indivizilor pe piețele financiare, pornind de la
premise comportamentale.
Nu doar ipoteza raționalității perfecte este adusă în dezbatere de către economiștii
comportamentali. Rând pe rând, ipotezele teoriei neoclasice sunt puse în discuție prin prisma
viziunii comportamentale asupra individului: stabilitatea preferințelor, teoria utilității, ipoteza
informării perfecte și, în cele din urmă, ipoteza eficienței piețelor.
Pe măsură ce individul realist din punct de vedere psihologic începe să prindă contur,
focusul începe să se m ute dinspre comportamentul individului implicat în decizii economice
în general spre comportamentul individului implicat în decizii economice pe piețele
financiare, convergând spre încercarea de a înțelege comportamentul individului în perioadele
de criză economică și culminând cu teoria crizei propusă de Robert Schiller.
În condițiile în care raționalitatea perfectă nu mai era o premisă suficient de
acoperitoare pentru acțiunile economice ale individului pe aceste piețe, problema
incertitudinii a revenit în atenția cercetătorilor din domeniul științelor economice.
Abordarea teoretică mainstream, de inspirație neoclasică, ignoră, practic, premisa
incertitudinii. Sub restricția raționalității perfecte și a informării complete, chestiunea
incertitudinii se r educe, de fapt, la previzionarea cantității exacte de risc pe care o implică
fiecare opțiune posibilă în parte. Aceasta presupune că indivizii, pe baza informațiilor pe care
le dețin, pot în primul rând să deducă toate opțiunile posibile pe care o linie de acțiune
individuală le va produce și, în al doilea rând, pot să cuantifice exact riscul alocat fiecărei
asemea opțiuni. Sub umbrela premiselor neoclasice, deci, incertitudinea nu există; ea se
transformă în certitudine prin informațiile deținute despre fa ptele trecute și previziunile
matematice despre viitor.

60
Viziunea economiștilor comportamentali, însă, este diferită. Pentru ei:
1. Indivizii dețin rareori toate informațiile necesare luării unei decizii în sensul
raționalității neoclasice;
2. Dacă, totuși, dețin aceste informații, indivizii nu reușesc să discearnă mereu corect
între informațiile relevante și cele irelevante pentru luarea unei decizii raționale;
3. Indivizii rareori reușesc să sesizeze toate opțiunile posibile rezultate în urma unei
direcții de acțiu ne, astfel că, în realitate ei evaluează și prioritizează între mult mai
puține opțiuni decât cele posibile;
4. Indivizii rareori dețin cunoștințele matematice necesare pentru a calcula corect
probabilități de apariție a unui eveniment sau implicații ale deci ziilor lor;
5. Chiar și atunci când dețin aceste informații, indivizii găsesc dificil acest proces de
cuantificare, așa că recurg la aproximări intuitive, bazate pe euristic i care denaturează
rezultat ele „calculului mental”, conducând la decizii iraționale;
Pornind de la ACESTE premise, individul nu mai pare a avea de ales în zona
certitudinii, ci, de fapt, este nevoit să facă alegeri rapide, sub constrângerea timpului, într -un
mediu incert, în care nu cunoaște nimic despre viitor. Adică, în condiții de incer titudine. În
aceste condiții, individul realist psihologic acoperă locul gol lăsat de incertitudine în procesul
decizional cu convingeri proprii și raționamente intuitive, bazate pe: încrederea în instituții și
în opinia publică, așteptări optimiste despre evoluția piețelor bazate pe selectarea informațiilor
care să îi certifice aceste așteptări, încrederea în capacitatea sa de a face previziuni corecte,
aversiunea sa față de pierdere și regret, dorința de pune în acord acțiunile cu credințele lor.
Cercet ările economiei comportamentale în zona deciziilor economice individuale în
condiții de incertitudine provoacă metodologic abordarea teoretică mainstream. Cu
instrumentarul teoretic propriu, teoria neoclasică se vede pusă în ipostaza de a face un effort
de revizuire a ipotezelor sale. Totuși, din interiorul abordării teoretice, considerarea
incertitudinii ca premisă de pornire a efortului teoretic, nu își găsește locul, pentru că este
susceptibilă să clatine întreg eșafodajul teoretic al abordării: incertit udinea presupune decizii
individuale iraționale, iar acumularea acestora atinge însăși miezul tare al abordării teoretice
neoclasice: ipoteza piețelor eficiente.
În ciuda acestui fapt, economiștii comportamentali acționează, prin cercetările lor, în
ideea relaxării, nu abandonării premiselor neoclasice. Există însă voci, în special din direcțiile
abordării teoretice keynesiste și postkeynesiste și a abordării teoretice instituționaliste, care
susțin că premisa incertitudinii invalidează teoria neoclasică. Indiferent de intenția
economiștilor comportamentali, meritul lor este, printre altele, și de a fi amorsat de pe poziții
noi dezbaterea teoretică și doctrinară pe tărâmul științelor economice.

61
Încorporarea incertitudinii ca premisă a deciziilor agenților economici în teoria
keynesistă și în viziunile postkeynesiste asupra crizelor economice (în special în varianta lui
Minsky) a presupus propoziții psihologice intuitive despre comportamentul irațional al
indivizilor, bazate pe observații directe. Așteptăril e optimiste sau pesimiste ale agenților
economici despre un viitor despre care nu există nici o certitudine și care le influențează
decizia de a investi sau nu, bazate pe convenții și încredere în viziune keynesistă, au fost
printre factorii care au contur at viziunea lui Minsky privind crizele economice. Viziunea sa
asupra ciclicității economice ca inerență a sistemului capitalist s -a bazat și pe considerente
psihologice legate de comportamentul indivizilor în piață, pe așteptări susținute sau
confirmate de evoluția pieței.
Analiza și efortul teoretic al economiștilor keynesiști și postkeynesiști sunt, în mod
fundamental, economice, dar pornesc de premise ale unui individ mai realist psihologic. În
contextul crizei economice din 2007 și pe fondul acumulări lor teoretice ale economiei
comportamentale, teoriile lor capătă o nouă conotație și noi argumente care să le susțină.
Pe de altă parte, viziunea instituționaliștilor s -a intersectat, pe alocuri, cu economia
comportamentală prin considerarea factorilor ps ihologici și sociali care dau consistență și
credibilitate instituțiilor pe baza cărora funcționează economia. Dezbaterile privind instituția
banilor cu implicațiile sale economice profunde, reîncep să apară, din direcția elementelor
psihologice care susți n mecanismele de funcționare ale acesteia. Funcția banilor de acumulare
a bogăției și proprietatea lichidității determină comportamente economice în corelație
profundă cu mecanismele psihologice ale individului.
Amorsate de contextul crizei economice și f inanciare din 2007, dar și de inserțiile
teoretice behavioriste, dezbaterile pe tenerul științei economice, între adepți ai unor abordări
teoretice diferite, se redeschid și în plan normativ. Cu fundamntul teoretic reconsolidat prin
raportare la cercetăril e economiei comportamentale, fiecare abordare își susține paleta de
politici economice care decurge din eșafodajul teoretic propriu. Pe acest teren, terapeutica
crizei economice nu este influențată de economia comportamentală decât pe departe, prin
reluări de poziție în interiorul abordărilor teoretice tradiționale.
De altfel, un al doilea reproș adus economiei comportamentale este că nu vine cu
soluții în plan normativ. Propunerile în această direcție din partea economiei comportamentale
sunt, practic, in existente. În apărarea abordării behavioriste, totuși, se pot aduce două
argumente:
1. Deocamdată, economia comportamentală nu s -a constituit încă într -o școală de gândire
economică. Rămâne de văzut dacă pozițiile behavioriste se vor acumula în direcția

62
funda mentării unei abordări teoretice proprii și diferite de abordările tradiționale. Până
în prezent, economia comportamentală vine cu doar două produse consistente: teoria
prospectului și teoria bulelor a lui Robert Schiller. Până când o abordare teoretică de
sine stătătoare, coerentă intern nu se formează și consolidează, nu este realistă
existența unei palete de măsuri în plan normativ. Palierul normativ, în știința
economică, decurge firesc din logica internă a construcțiilor teoretice pozitive ale
abordări lor economice. Ori, economia comportamentală este, încă, într -un proces de
acumulare a fundamentelor teoretice.
2. Economia comportamentală nu își propune, decocamdată, să devină o școală de
gândire economică; dezvoltarea sa până în prezent sugerează, mai deg rabă,
dezvoltarea unei subdiscipline a științei economice. În mod explicit și implicit,
economiștii comportamentali, prin cercetările lor, pun la dispoziția teoreticienilor
economiști instrumente și ipoteze din psihologie, care pot fi folosite de aceștia d in
urmă pentru a -și fundamenta de pe poziții mai cuprinzătoare teoriile economice.
Majoritatea cercetătorilor din zona economiei comportamentale vin dinspre
psihologie, sunt formați în știința psihologiei, lucrează cu instrumentarul și metodele
specifice p sihologiei; drumul lor I -a condus spre comportamentul individului, aflat, ca
subiect al cercetărilor, la granița dintre cele două științe. Abia recent teoreticienii
economiști se apleacă cu atenție asupra inserțiilor behavioriștilor și le iau în
considerar e în cercetările lor în sens invers, dinspre economie, folosindu -se de
formarea, metodele și instrumentarul de analiză specifice științei economice.
Până în momentul în care economia comportamentală va căpăta o direcție clară și va
deveni capabilă să of ere modele teoretice și sugestii de politici economice coerente intern, fie
din direcția fundamentării unei noi abordări teoretice, fie din direcția furnizării științei
economice de instrumente, metode și ipoteze de lucru, meritele esențiale ale cercetăril or
economiștilor comportamentali se orientează, în opinia noastră, în două direcții:
1. Inserțiile behavioriste aduc un plus de rigoare abordărilor teoretice tradiționale, prin
conturarea unui model de comportament individual mai realist din punct de vedere
psihologic și prin eforturile la care le obligă pe acestea de a -și reconsidera ipotezele
de lucru;
2. Cercetările comportamentale deschid noi căi de înțelegere și explicare a
mecanismelor crizelor economice, oferind teoreticienilor economiști direcții noi de
cercetare.

63
Indiferent de turnura viitoare a economiei comportamentale, considerăm că abordarea
individului realist din punct de vedere psihologic rămâne o achiziție în știința economică,
intrând în categoria „cunoștințe deja acumulate” și oferind o schimbar e de direcție și focus
teoriei economice. Cum vor găsi cu cale economiștii să integreze această achiziție generând
modele, teorii și abordări teoretice noi, rămâne în seama timpului să valideze.

64
SURSE BIBLIOGRAFICE :

Akerlof, George A., Dickens, William T. (1982), ”The Economic Consequences of Cognitive
Disonance”, The American Economic Review, vol 72, no 3, pp. 307 -319
Akerlof, George A., Kranton, Rachel E. (2011), „Economia identit ății. Cum identitatea ne
influen țează munca, salariile și bun ăstarea”, Publica Publishing House, București
Angner, Erik; Loewenstein, George (2012), ”Behavioral Economics”, publicată în volumul
”Philosophy of Economics”, seria ”A Handbook of the Philosophy of Science”,
Elsevier, pp. 641 -689.
Ariely, Dan; Loewenstein, George; Prelec, Drazen (2003), ””Coherent Arbitrariness”: Stable
Demand Curves Without Stable Preferences”, The Quarterly Journal of Economics,
pp. 73 -105
Ariely, Dan; Loewenstein, George; Prelec, Drazen (2006); ”Tom Sawyer and the Const ruction
of Value”, Journal of Economic Behavior and Organization, vol 60, pp. 1 -10
Barberis, Nicholas, Thaler Richard (2003), ”A Survey of Behavioral Finance”, în ”Handbook
of the Economics and Finance” (edit. Constantinides, G. M., Harris, M, Stulz, R),
Elsevier Science BV , pp. 1052 -1121
Barberis, Nicholas (2013), ”Psychology and the Financial Crisis of 2007 -2008”, in ”Financial
Innovation: Too Much or Too Little?”, ed. Michael Haliassos, MIT Press, 2013,
disponibil la http://faculty.som.yale.edu/nicholasbarberis/cp10.pdf
Benartzi, Shiomo, Thaler, Richard H. (1995), ”Myopic Loss Aversion and the Equity
Premium Puzzle”, The Quarterly Journal of Economics, 110 (1), pp. 73 -92
Camerer, C. F. (2005). “Behavioral Economics”, World Congress of the Econometric Society,
London, pp. 18 -24 (Unpublished), accessed on April 2015 at
http://authors.library.caltech.edu/ 21990/2/worldcongress05v18.pdf
Camerer, C.F., Loewenstein, G. (2004). ”Behavioral Ec onomics: Past, Present and Future”, in
Camerer, C.F., Loewenstein, G., Rabin, M. (editors) ”Advances in Behavioral
Economics”, pp. 3 -53, New Jersey: Princeton University Press
Colander, David C. et al (2009), ”The Financial Crisis and the Systemic Failure of Academic
Economics”, Kiel working papers, no 1489
Crotty, James R., ”Neoclassical and Keynesian approaches to the theory of investment”,
University of Massachusetts, Amherst, 1993; http:// people.umass.edu/crotty/
JPKE1993.pdf

65
Detzer, Daniel; Herr, Hansjorg (2014); ”Theories of Financial Crisis: An Overview”, Working
Paper no 32, Institute foe International Political Economy, Berlin, accesat la
http://www.ipe -berlin.org/fileadmin/downloa ds/working_paper/ipe_working_
paper_32.pdf
Dow , Sheila, ”Different Approaches to the Financial Crisis” , Economic Thought 1:80 -93,
2012, http://et.worldeconomicsassocia tion.org/files/ETDow_1_1.pdf
Dow, Sheila C. (2013), ”Formalism, Rationality, and Evidence: the Case of Behavioral
Economics”, Erasmus Journal for Philosophy and Economics, vol 6, no 3, pp. 26 -43
Etzioni, A. (2010). “Behavioral economics: A methodologic al note”, Journal of Economic
Psychology, V olume 31, Issue 1, pp. 51 -54, accessed on April 2015 at
http://www.gwu.edu/~ccps/etzioni/documents/A407%20behavioral%20econ omics.pdf
Filho, Fernando Ferrari; Conceicao, Octavio Augusto Camargo, ”The Concept of Uncertainty
in Post Keynesian Theory and in Institutional Economics: a Possible Reconciliation”,
Journal of Economic Issues, vol XXXIX, no 3, September 2005, pp 579 -594, accesat
în iunie 2015 la http://www.ie.ufrj.br/moeda/pdfs/concept -uncertainty.pdf
Friedman, Milton. ‘The Methodology of Positive Economics” in Hausman, Daniel (ed.,
2008). “The Phil osophy of Economics. An Anthology”, Cambridge University Press,
pp. 145 -179
Genesove, David; Mayer, Cristopher (2001), ”Loss Aversion and Seller Behavior: Evidence
from the Housing Market”, The Quarterly Journal of Economics, 116 (4), pp. 1233 –
1260
Hagendo rf, Klaus (2010). “A Critique of Gossen’s Fundamental Theorem of the Theory of
Pleasure”, Universite Paris Ouest, Nanterre, accessed on October 2014 at
file:///D:/downloads/SSRN -id1615522.pdf
Josan, Andrei; V oicu (Covaci), Cristina (2013), ”Neoclassical Economic Orthodoxy and the
Need for a New Post Crisis Economic Paradigm”, Theoretical and Applied
Economics, V olume XX, No 8 (585), pp. 69 -84, accesat în mai 2015 la
http://www.ectap.ro/neoclassical -economic -orthodoxyand -the-need -for-a-new-post-
crisis -economic -paradigm -andrei -josan_cristina -covaci -voicu/a891/
Joyal, Andre; ”Le neoliberalisme a travers la pensee economique. Apologie et critique”, Le
Presses de l Universite Laval, 2000
Kahneman, Daniel; ”A Psyc hological perspective on Economics”, The American Economic
Review, May 2003; 93, ABI/INFORM Global, pp. 162 -168, accesses on May 2015 at
http://ase.tufts.edu/gdae/CS/Psychological% 20Perspective.pdf

66
Kahneman, Daniel (2003); ”Maps of Bounded rationality: Psychology for Behavioral
Economics”, The American Economic Review, vol 93, no 5, pp. 1449 -1475
Kahneman, Daniel; Tversky, Amos; ”Prospect Theory: An Analyses of Decision Under Ris k”,
Econometrica, vol 47, no 2 (Mar, 1979), 263 -292, accessed on May 2015 at
http://pages.uoregon.edu/harbaugh/Readings/GBE/Risk/Kahneman%201979%20E ,
%20Prospect%20Theory .pdf
Keynes, John Maynard, ”The End of Laissez -Faire”, 1926, accesat în iulie 2015 la
http://www.panarchy.org/keynes/laissezfaire.1926.html
Keynes, John Maynard ; “The General T heory of Employment, Interest, and Money”, The
University of Adelaide Library, 2010, http://etext.library.adelaide.edu.au
/k/keynes/john_maynard/k44g/index.html
List, John A. (2003). “Neoclassical Theory versus Prospect Theory: Evidence From the
Marketpla ce”, Econometrica, 2004, v72(2,Mar), 615 -625, accessed on March 2015 at
http://darkwing.uoregon.edu/~harbaugh/Readings/Rational% 20choice/List%20Econo
metrica%202004,%20neoclassical%20prospect.pdf
Minsky, Hyman; ”The Financial Instability Hypothesis”, Levy Economics Institute Working
Paper no 74, 1992, Levy Economics Institute, pp. 1 -10
Minsky, Hyman; ”Stabilizing an Unstable Econ omy”, Yale University Press, 1986
Odean, Terrance (1998), ”Are Investors Reluctant to realize Their Losses?”, The Journal of
Finance, vol LIII, no 5, pp. 1775 -1798
Pohoata, Ion (1996). “Doctrine economice universale. Predecesori si fondatori”, Editura
Fundatiei Academice “Ghe. Zane” Publishing House, Iasi
Schiller, Robert (1990); ”Speculative Prices and Popular Models”, The Journal of Economic
Perspectives, vol 4, no 2, pp. 55 -65
Schiller, Robert (2000),; ”Irrational Exuberance”, Princeton University Press, New Jersey
Schiller, Robert J. (2003), ”From Efficient Market theory to Behavioral Finance”, Journal of
Economic Perspectives, vol 17, no 1, pp. 83 -104
Shefrin, Hersh, Statman, Meir (1985), ”The Disposition to Sell Winners too Early and Drive
Losers Too Long: Theory and Evidence”, The Journal of Finance, vol XL, no 3, pp.
777-790
Shefrin, Hersh, Statman, Meir (2011), ”Behavioral Finance in the Financial Crisis: Market
Efficiency, Minsky and Keynes”, Working paper, Santa Clara University
Simon, Herbert A.; ”A Behavioral Model of Rational Choice”, Quarterly Journal of
Economics, vol. 69, no 1, 1955, pp. 99 -118

67
Simon, Herbert A. (1985). “Human Nature in Politics: The Dialogue of Psychology With
Political Science”, The American Political S cience Review, V ol. 79, N. 2, (Jun., 1985),
pp. 293 -304, accessed on March 2015 at http://www.unc.edu/~fbaum/teaching/
Sciences_Po_2007/Simon_APSR_1985.pdf
Simon, Herber t A. (1956), ”Rational Choice and the Structure of the Environment”,
Psychological Review, vol 63, no 2, pp. 129 -138
Simonsen, Jesper (1994). “Herbert A. Simon: Administrative Behavior. How Organizations
Can Be Understood in Terms of Decision Processes ”, Roskilde University, accessed
on October 2014 at http://jespersimonsen.dk/Downloads/Simon -introduction.pdf
Smith, A. ([1776]2011). “An Inquiry into the Nature and Causes of the We alth of Nations”,
Indiana: Liberty Fund, Inc., Online Library of Liberty , accessed on October 2014 at
http://files.libertyfund.org/files/237/Smith_0206 -01_EBk_v6.0.pdf
Smit h, Adam ([1790]2006). “The Theory of Moral Sentiments”, Sao Paolo: Metalibri
Szyszka, Adam (2010), ”Behavioral Anatomy of the Financial Crisis”, Journal of Centrum
Cathedra, vol 3, no 2, pp. 121 -135
Thaler, Richard H., Tversky, Amos; Kahneman, Daniel; Sc hwartz, Alan (1997), ”The Effect
of Myopia and Loss Aversion on Risk Taking: An Experimental Test”, The Quarterly
Journal of Economics, 112 (2), pp. 647 -661
Tversky, Amos; Kahneman, Daniel ”Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases”,
Science , New Sries, vol. 185, no 4157 (september 27, 1974), pp. 1124 – 1131;
accessed on May 2015 on http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/
Tversky_Kahneman_1974.pdf
Tversky, Amos ; Kahneman, Daniel (1981), ”The Framing of Decisions and the Psychology
of Choice”, Science, New Series, vol 211, no. 4481, pp. 453 -458
Villey, Daniel; Colette, Neme, "Petite histoire des grandes doctrines economiques",
Editions Genin, Paris, 1996

This work was supported by the European Social Fund th rough Sectoral
Operational Programme Human Resources Development 2007 – 2013, project
number POSDRU/159/1.5/S/142115, project title “Performance and Excellence
in Doctoral and Postdoctoral Research in Economic Sciences Domain in
Romania”.