Academia de Studii Economice din București [603010]

Academia de Studii Economice din București
Facultatea de Economie Teoretică și Aplicată
Master Economie Europeană

DATORIA PUBLICĂ ȘI SECTORUL BANCAR: CINE
POARTĂ POVARA?

Student: [anonimizat], Grupa 1434

București
2017

2
Abstract
Criza financiară de pe piața creditelor ipotecare cu grad mare de risc (subprime) a
început în Statele Unite în anul 2006. Au fost acordate împrumuturi solicitanților cu un istoric
al creditelor precar, care în mod normal nu ar fi îndeplinit crite riile necesare pentru acordarea
unui credit ipotecar standard. Din nefericire, scăderea prețurilor imobiliare înregistrată în
SUA i -a împiedicat pe mulți proprietari să -și îndeplinească angajamentele financiare și, ca
urmare, a avut loc o creștere importan tă a numărului de prescrieri pe piața creditelor ipotecare
subprime. În aceste condiții, o serie de societăți importante, active pe această piață au fost fie
închise, fie au intrat în faliment.
Așadar, de ce are această situație ecouri și în Europa? Pentru a răspunde la această
întrebare trebuie să avem în vedere gradul de interconectare a piețelor financiare
internaționale. Piețele financiare sunt strâns interconectate. Recesiunea de pe o anumită piață
afectează și economiile altor țări. În 2009, criza s -a extins în toată Europa, pe măsură ce
problema apărută în rândul băncilor a început să afecteze din ce în ce mai mult guvernele.
Piețele s -au temut că anumite țări nu își mai puteau permite să salveze băncile aflate în
dificultate. Investitorii au început să analizeze mai atent finanțele publice ale fiecărei țări.
Grecia a devenit ținta unor examinări amănunțite, din cauza stării foarte proaste a economiei
sale și a faptului că un șir de guverne succesive acumulase datorii de aproape două ori mai
mari decât economia țării. Amenințarea reprezentată de perspectiva falimentului bancar a
făcut ca sănătatea finanțelor publice să devină mai importantă ca niciodată. Guvernele care se
obișnuiseră să împrumute an de an sume mari pentru a -și finanța bugetele, acumulân d astfel
datorii imense, s -au trezit deodată în situația în care piețele nu mai erau dispuse să le acorde
împrumuturi. Astfel, în Europa, ceea ce a început ca o criză bancară a devenit o criză a
datoriei suverane.
În condițiile în care este cunoscut faptul că statele ce dețin o datorie publică ridicată
devin mai vulnerabile la șocuri economice, precum și că o datorie suverană sporită ar putea
reprezenta un obstacol în calea creșterii economice, consensul actual în rândul economiștilor
este că povara datorie i publice este în mare măsură plasată asupra sectorului bancar intern, în
timp ce vulnerabilitățile acestuia din urmă reprezintă un risc semnificativ la adresa
sustenabilității fiscale .

Stadiul cunoașterii
În studiul Tackling sovereign risk in European ba nks, A. Lenarcic, D. Mevis și D.
Siklós (2016) afirmă că, d eși nivelurile ridicate ale datoriei publice nu sunt, de obicei,
rădăcina problemei, acestea pot intensifica efectele vulnerabilităților existente la nivelul
sectorului bancar în recesiunile financiare. Efectul cel mai imediat provine din utilizarea
resurs elor fiscale pentru a repara bilanțurile băncilor ( bailout ), ale căror debitori nu -și mai pot
onora datoriile, fapt ce determină creșterea nivelului datoriei publice în mod semnificativ,
precum ilustrează recentele cazuri ale Irlandei și Spaniei. Deteriora rea soldului bugetar
conduce, la rândul său, la o primă de risc suveran mai mare, fapt ce limitează capacitatea
guvernului de a pune în aplicare politici macroeconomice și financiare de stabilizare.

3
Specific, dacă este percepută o scădere a solvabilității suverane, valoarea titlurilor de
stat va fi mai mică, iar băncile vor pierde capital prin prisma expunerii suverane (deținerii de
datorie publică). Așadar, băncile vor deveni mai puțin profitabile. Acesta a fost și cazul
Greciei, la începutul crizei financ iare globale sectorul bancar intern deținând cea mai mare
parte a datoriei publice.
Potrivit studiului From banking to sovereign stress: implications for public debt ,
realizat de FMI (2015 ) , deținerea titlurilor de stat prezintă diferite caracteristici ce le fac
atractive pentru bănci. În primul rând, titlurile de stat sunt mai puțin costisitoare decât alte
active, prin prisma faptului că sunt considerate a avea cu risc scăzut, astfel acestea putând fi
utilizate pentru a reduce riscul la nivelul bilanțului băncii și, în consecință, costurile de
finanțare ale acesteia. În al doilea rând, titlurile de stat pot fi utilizate în tranzacții repo cu
banca centrală. De asemenea, acestea sunt clasificate drept active lichide de calitate
superioară (HQLA) în cadrul c erinței de lichiditate introdusă în cadrul Basel III.
În studiul The fiscal impact of financial sector support during the crisis , realizat de
către Banca Centrală Europeană (2015) se afirmă că b ăncile pot, împreună cu alți actori de pe
piața financiară, să funcționeze ca un amortizor împotriva șocurilor, având capacitatea de a
permite extinderea poziției bugetare în perioadele de recesiune economică, contribuind astfel
la buna funcționare a piețelor datoriei publice. Cu toate acestea, este important ca abso rbția
șocului să nu se transforme într -o amplificare de șoc, ceea ce se poate întâmpla în cazul în
care băncile continuă să -și crească expunerea la un stat din ce în ce mai riscant.
A. Lenarcic, D. Mevis și D. Siklós (2016) avertizează asupra faptului că o rice
modificare a setului de stimulente pentru a deține datorie publică de către sectorul bancar
intern ar provoca o ruptură structurală care generează costuri. În mediul actual, care este încă
marcat de urmările crizei, aceste costuri ar prezenta un efect destabilizator. Prin urmare, o
tranziție treptată și transparentă este esențială pentru implementarea cu succes a oricărei
schimbări în acest domeniu.
Drept urmare a modificărilor în ceea ce privește reglementările ce stau la baza
sectorului financiar, p recum legislația Dodd Frank1 (SUA) și Acordul Basel III2, instituțiile
financiare mari din întreaga lume sunt considerate a fi mult mai sigure și mai solide în
prezent, comparativ cu situația pre -criză. Afirmația că băncile mari sunt mai sigure semnifică,
în esență, faptul că acestea sunt mai bine capitalizate și dețin mai puține active riscante, ceea
ce ar conduce la un efect de levier semnificativ mai redus.
În studiul „Have big banks gotten safer?” , Natasha Sarin și Lawrence Summers
constată că informați ile actuale privind piața financiară oferă un sprijin redus pentru a susține
afirmația de mai sus, ci dimpotrivă, riscul presupus de instituțiile mari a crescut. O posibilă
explicație pentru acest fapt este scăderea pronunțată în ceea ce privește valorea f rancizelor
instituțiilor financiare mari, cauzată de noile reglementări.

1 Principalul obiectiv al Legii Dodd Frank este de a elimina necesitatea bail -out-urilor suportate de către
contribuabili. Băncile sunt obligate să aibă „planuri de înmormântare” pentru o închidere rapidă și ordonată, în
cazul în care compania nu îndeplinește prevederile regulamentelor (N. Sarin, L . Summers ., 2016).
2 Printre modificările aduse de Acordul Basel III s -au numărat: cerințele de capital mai ridicate, în special pentru
instituțiile de importanță sistemică; creșterea lichidității bancare; și efectuarea de teste de stres periodice pentru a
testa solvabilitatea băncilor în perioadele de criză (N. Sarin, L . Summers ., 2016) .

4
Imaginea globală
Datoria brută globală a sectorului non -financiar s -a dublat în termeni nominali de la
începutul secolului, ajungând la 152 trilioane de dolari în 2015. Aproximativ do uă treimi din
această datorie reprezintă pasive ale sectorului privat. Deși nu există nici un consens cu
privire la o valoare maxima a nivelului de îndatorare, datoria brută globală, de 225 % din PIB –
ul mondial, se situează la un nivel nemaiîntâlnit până î n prezent.
La originea problemei globale a datoriilor se află, în principiu, sectorul privat al
economiilor avansate. Datoria privată a sectorului non -financiar a crescut cu 35% din PIB în
economiile avansate, în cei șase ani precursori ai crizei financiar e globale, această creștere
fiind generată de globalizarea bancară, și implicit de o perioadă în care accesul la credite era
facil. În economiile emergente, creșterea datoriei private din aceeași perioadă a fost
determinată și de sectorul gospodăriilor pop ulației, însă a fost mai puțin pronunțată. Țările cu
venituri mici, pe de altă parte, au fost în mare parte protejate, prin prisma faptului că au fost
(și încă mai sunt),în proces de dezvoltare a sectorului financiar.
Ulterior debutului crizei financiare, datoria publică în economiile dezvoltate a crescut
rapid până în anul 2012, ce a consemnat cele mai mari reduceri de până la acel moment. Pe de
altă parte, datoria publică a crescut cu 25% din PIB în intervalul 2008 -2015, acumularea de
datorii contingente sectorului privat (bailout -uri, în special) reprezentând aproximativ un sfert
din modificare.
Între timp, ulterior crizei financiare, în anumite țări emergente au fost adoptate condiții
de creditare mai facile, fapt ce a determinat o explozie a datoriei private, în special în ceea ce
privește sectorul corporativ. Creșterea a fost concentrată într -un număr mic de economii, însă
acest grup include țări mari de importanță sistemică, precum Brazilia și China, reprezentând
60% din producția economiilor emergente. Creșterea datoriei private în cadrul acestor țări, de
38% din PIB în medie, este îngrijorătoare, fiind similară celei caracteristice economiilor
avansate în perioada premergătoare crizei. La celălalt capăt al spectru lui, datoria privată în
restul economiilor emergente a scăzut sau a crescut doar moderat de la începutul crizei.
În prezent, China se confruntă atât cu datorii private mari ce provin din partea
companiilor, cât și cu datorii contingente din sectorul financiar și din întreprinderile de stat.
Valoarea avuției financiare nete a guvernului (Active financiare – Pasive financiare) estimată
de FMI, variază între +3% și -23% din PIB, fiind superioară mediei celorlalte economii
emergente, de -24%.
În ceea ce p rivește pasivele, până recent, o valoare semnificativă a datoriilor, asociată
cu cheltuielile privind infrastructura locală, nu a fost inclusă în calculul datoriei. Începând cu
anul 2015, circa 20% din PIB din valoarea acestor datorii a fost recunoscută în mod explicit
ca parte a datoriei publice a Chinei, rezultând într -o dublare a ponderii datoriei publice în PIB.
La sfârșitul anului 2015, pasivele financiare au însumat circa 38 -55% din PIB.
Conform FMI, cel mai mare activ financiar al guvernului este aso ciat acțiunilor sale în
întreprinderile de stat. Activele financiare sunt estimate la 32 -41% din PIB. Activele non –
financiare pot furniza rezerve suplimentare, însă amploarea pasivelor contingente și
cheltuielile legate de îmbătrânirea populației sunt surs e importante de vulnerabilitate.

5
În Europa
Așadar, de ce are această situație ecouri și în Europa? Pentru a răspunde la această
întrebare trebuie să avem în vedere gradul de interconectare a piețelor financiare
internaționale. Piețele financiare sunt strâ ns interconectate. Recesiunea de pe o anumită piață
afectează și economiile altor țări. În 2009, criza s -a extins în toată Europa, pe măsură ce
problema apărută în rândul băncilor a început să afecteze din ce în ce mai mult guvernele.
Piețele s -au temut că anumite țări nu își mai puteau permite să salveze băncile aflate în
dificultate. Investitorii au început să analizeze mai atent finanțele publice ale fiecărei țări.
Grecia a devenit ținta unor examinări amănunțite, din cauza stării foarte proaste a econom iei
sale și a faptului că un șir de guverne succesive acumulase datorii de aproape două ori mai
mari decât economia țării. Amenințarea reprezentată de perspectiva falimentului bancar a
făcut ca sănătatea finanțelor publice să devină mai importantă ca nicio dată. Guvernele care se
obișnuiseră să împrumute an de an sume mari pentru a -și finanța bugetele, acumulând astfel
datorii imense, s -au trezit deodată în situația în care piețele nu mai erau dispuse să le acorde
împrumuturi. Astfel, în Europa, ceea ce a început ca o criză bancară a devenit o criză a
datoriei suverane.
Conexiunea dintre riscurile implicate de un stat suveran și cele implicate de sectorul
bancar intern s -a intensificat pe parcursul crizei financiare în multe țări europene,
recapitalizările din sectorul bancar determinând ca statele să -și asume riscurile presupuse de
acest sector, în timp ce băncile au avut stimulente pentru a -și crește expunerea suverană. Spre
exemplu, implicarea sectorului privat în restructurarea datoriei Greciei, în 2012, a reprezentat
o lovitură puternică pentru sectorul bancar cipriot, iar în Irlanda și Spania, deteriorarea rapidă
a calității activelor din sectorul bancar a pus în primejdie sustenabilitatea conturilor fiscale.
În timpul crizei financiare, guvernele din U E au oferit asistență financiară instituțiilor
financiare , statele din zona euro folosind o serie de măsuri de spr ijin, inclusiv recapitalizările
bancare, acordarea de credite guvernamentale, achiziționarea de active depreciate,
naționalizările bancare și acorda rea de garanții guvernamentale.
Astfel, m ăsurile de asistență din sectorul bancar cumulau, la sfârșitul anului 2015,
aproximativ 8 % din PIB -ul zonei euro, din care numai 3,3% a fost recuperat, costurile fiscale
ale măsurilor în cauză conducând la de teriorarea soldul ui bugetar al zonei euro cu 1,8% și a
datoriei suverane cu 4,8% comparativ cu perioada pre -criză. Pentru zona euro în ansamblu,
sprijinul sectorului financiar explică doar o mică parte din creșterea bruscă a datoriei
guvernamentale de la î nceputul crizei, în timp ce pentru anumite țări impactul asupra dator iei
publice a fost substanțial.
Ponderea datoriei publice deținută de sectorul bancar intern a scăzut în țările ce
anterior dețineau în mod tradițional ponderi mari, cum este cazul Germaniei, în timp ce în
unele țări periferice, precum Portugalia, aceasta a crescut. În Statele Unite, ponderea datoriei
deținută de sectorul bancar intern a fost de 30% în 2005, în prezent situându -se sub 20%. În
Regatul Unit, băncile dețineau doar 12% d in datoria publică în 2014. În același timp, sectorul
financiar în ansamblu a deținut peste 60% pondere a datoriei publice deținută de sectorul
bancar intern.

6
Astfel, s -a ajuns la concluzia că sunt necesare eforturi suplimentare cu privire la mai
multe pro bleme nou apărute. Este necesară o mai bună capacitate de a localiza riscurile pe
piețele financiare, de a identifica metode eficiente de evaluare a valorilor mobiliare, de a
garanta faptul că investitorii nebancari își gestionează corespunzător riscurile și de a analiza
rolul agențiilor de evaluare a creditelor în cadrul crizei.
Mecanismul European de Stabilizare Financiară
Din aria reformelor întreprinse pentru gestionarea acestei legături, un rol esențial a fost
atribuit Facilității Europene pentru Stabilitate Financiară (FESF), înființată în mai 2010 drept
companie privată („society anonyme”), sub legislația luxemburgheză. Aceasta și -a îndeplinit
atribuțiile în paralel cu „Mecanismul European de Stabilizare Financiară” (MESF), fiind
întrebuințate pe ntru pachetele de împrumut de urgență în cazurile Irlandei, Portugaliei,
respectiv Greciei.
Măsurile suplimentare au acționat în direcția înlocuirii FESF, a cărei configurație
originară expunea data de expirare în 2013, și a MESF, cu Mecanismul European de
Stabilitate (MES), o structură permanentă de asistență de urgență, ce a intrat în vigoare în anul
2012.
MES dispune de o capacitate de creditare în valoare de 500 de miliarde euro, fiind
abilitat a se angaja în operaționalizarea de acțiuni de urgență, su b preceptul unui angajament
din partea statului vizat de a corecta dezechilibrul. Dobânda implicată de MES este inferioară
celei antrenate prin opțiunea de accesare a piețelor de capital, astfel fiind generat imboldul de
accelerare a procesului de stabiliz are. MES a fost folosit în pachetele de creditare de ultimă
instanță pentru Spania și Cipru.
Îmbunătățirea monitorizării prudențiale a fost, de asemenea, urmărită îndeaproape. În
acest sens, Sistemul European al Supraveghetorilor Financiari a fost revizuit , pentru a putea
îmbunătăți identificarea timpurie a riscurilor asupra stabilității financiare, prin introducerea a
trei noi autorități europene de supraveghere microprudențială a activităților financiare:
Autoritatea Bancară Europeană (ABE), Autoritatea E uropeană pentru Valori Mobiliare și
Piețe (AEVMP), respectiv Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale
(AEAPO). Adițional, Consiliul European pentru Riscuri Sistemice a fost întemeiat pentru a
asigura supravegherea macroprudențială a si stemului financiar la nivelul UE.
Uniunea Bancară
Odată înființată Uniunea Bancară, țările partenere în cadrul uniunii monetare vor fi
angajate în mod automat în configurația acesteia, în vreme ce statele ce nu au instituit încă
euro drept monedă oficială pot opta pentru a se alătura.
Uniunea Bancară este fundamentată pe trei piloni: Mecanismul Unic de Supraveghere
(MUS), Mecanismul Unic de Rezoluție (MUR), respectiv Schemele de Garantare a
Depozitelor (SGD).
Începând cu anul 2013 MUS monitorizează stabili tatea financiară pe teritoriul
european, din perspectiva celor 128 de instituții de creditare critice. MUS este, în prezent,

7
parte integrantă a configurației BCE, în aceste circumstanțe angajamentul de supraveghere al
autorităților naționale fiind menținut , valabil pentru supravegherea celorlalte bănci nevizate de
MUS.
MUS are drept fundament pachetul legislativ CRD IV / CRR, ce a fost adoptat în anul
2014, fiind compus din cea de -a patra Directivă privind cerințele de capital (CRD) și din
Regulamentul priv ind cerințele de capital (CRR). CRR a fost implementat pentru a institui
constrângeri la adresa capitalului, lichidității, respectiv efectului de levier manifestat la nivelul
instituțiilor de creditare europene, având drept fundament riscul și calitatea a ctivelor instituției
bancare în cauză.
Fondurile de rang 1 de bază este apreciat drept indispensabil pentru susținerea
operațiunilor curente, reclamând un nivel de cel puțin 4,5% din activele ponderate în funcție
de risc, pe când fondurile de rang 1 trebui e să fie minim 6%, relativ la aceeași referință.
Capitalul de nivel 2, în schimb, este evaluat prin raportare la resursele necesare
restituirii în totalitate a depozitelor în eventualitatea insolvenței. Limita inferioară aferentă
capitalurilor în ansamblu este de 8% din activele ponderate în funcție de risc.
În privința lichidității, este prevăzută deținerea de active adecvate pentru a asigura
ieșirile nete în decursul a treizeci de zile, în condiții de criză.
CRD solicită implementare în legislația naționa lă a statelor membre, prevăzând
următoarele amortizoare, implicate de ratificarea Acordului Basel III:
Amortizorul Cota din expunerea totală la risc (%)
Amortizorul de conservare a capitalului 2,5
Amortizorul anticiclic de capital 0 – 2,5
Amortizorul de risc sistemic 1 – 5 3
Amortizorul conex GSII4 1 – 3,5
Amortizorul aferent OSII5 0 – 2
Sursa: http://www.consilium.europa.eu/ro/policies/banking -union/single -rulebook/capital –
requirements/
„Single Rulebook” (cadrul unic de reglementare) imprimă un ansamblu unic de
dispoziții specifice domeniului financiar, proiectat la nivelul Uniunii.
MUR a fost implementat în anul 2015, scopul său fiind de a optimiza ipostazele unui
faliment bancar prin prisma unor implicații negative minime raportate la contribuabil, în mod
individual. MUR este fundamentat de către Directiva privind redresarea și rezoluția bancară
(BRRD), ce prevede noi instrumente ce pot fi utilizate în situațiile de cauționări bancare:
operațiuni de preluare a activelor, concomitent asimilării de pasive; instituirea unei bănci

3 Cu posibilitate de extindere de către autoritățile naționale.
4 Instituții de importanță sistemică globală.
5 Alte instituții de importanță sistemică.

8
punte, prin cedarea provizorie de active bancare eficiente către o instituție publică; eliminarea
activelor ineficiente și activitățile de bail -in.
Pentru ca MUR să fie pe deplin funcțional, s -a înființat Fondul Unic de Rezoluție, a
cărui resurse de finanțare, cedate de organismele de creditare, să întregească cadrul de
cauționare implicat de MES.
În ipoteza unor implicații negative raportate la deponent, vor fi angajate SGD. În
esență, Directiva privind Shemele de Garantare a Depozitelor Bancare (DSGD) prescrie
clauze, mandatorii a fi implementate în legislația națională, sintetizate ca instituirea unei
limite superioare, de 100.000 euro a banilor rambursați, respectiv diminuarea timpului de
restituire a banilor, prin încadrarea în restricția de șapte zile lucrătoare.
Dacă Uniunea bancară se adresează transferului riscului asociat sistemului bancar
către stat, în prezent sunt în dezbatere moduri de abordare a tratamentului datoriilor suverane
în bilanțurile băncil or, acestea având în mod curent o pondere de risc egală cu zero, ceea ce
înseamnă că băncile nu au nevoie să pună deoparte capital pentru a se proteja împotriva
potențialelor pierderi din aceste titluri.
Transferul riscului suveran către sectorul bancar nu a fost până în prezent abordat, în
pofida reformelor ample în domeniul reglementării bancare din ultimii 6 ani. Având în vedere
legăturile strânse dintre sectorul guvernamental și cel bancar, orice reglementare nouă în acest
sens ar avea un impact foarte mare, prin prisma faptului că băncile dețin în mod tradițional o
pondere deosebit de mare a datoriei suverane (20 -30% în zona euro).
Orice modificare a setului de stimulente pentru a deține datorie publică de către
sectorul bancar intern ar provoca o ruptură structurală care generează costuri. În mediul
actual, care este încă marcat de urmările crizei, aceste costuri ar prezenta un efect
destabilizator. Prin urmare, o tranziție treptată și transparentă este esențială pentru
implementarea cu succes a or icărei schimbări în acest domeniu.
EFC HLWG a identificat o serie de posibile opțiuni de politică pentru a se adresa
acestei probleme:
 Ar putea fi introduse ponderi de risc mai mari decât zero pentru expunerile
suverane. Aceste ponderi de risc ar fi probab il reduse, pentru a fi în
concordanță cu cadrul cerințelor de capital ponderate la risc existent pentru alte
tipuri de expuneri.
 Stabilirea unor limite de expunere, care ar condiționa expunerea maximă a
băncilor la un singur stat.
Pentru a limita riscurile de contagiune dintre state și sectorul bancar au fost vizate
măsuri de consolidare a poziției fiscale a statelor membre, inclusiv prin îmbunătățirea Pactului
de Stabilitate și Creștere, ce prevede în prezent și limite privind deficitul structural (obiecti vul
bugetar pe termen mediu) și o regulă privind datoria publică.

9
Concluzii
În timpul crizei financiare, guvernele din UE au oferit asistență financiară instituțiilor
financiare , statele din zona euro folosind o serie de măsuri de spr ijin, inclusiv recapitalizările
bancare, acordarea de credite guvernamentale, achiziționarea de active depreciate,
naționalizările bancare și acorda rea de garanții guvernamentale.
Astfel, m ăsurile de asistență din sectorul bancar cumul au, la sfârșitul anului 2015,
aprox imativ 8 % din PIB -ul zonei euro, din care numai 3,3% a fost recuperat , costurile fiscale
ale măsurilor în cauză conducând la deteriorarea soldul ui bugetar al zonei euro cu 1,8% și a
datoriei suverane cu 4,8% comparativ cu perioada pre -criză. Pentru zona eu ro în ansamblu,
sprijinul sectorului financiar explică doar o mică parte din creșterea bruscă a datoriei
guvernamentale de la începutul crizei, în timp ce pentru anumite țări impactul asupra dator iei
publice a fost substanțial.
Privi nd spre viitor, este importantă atât reduce rea probabilit ății ca anumite instituții
financiare de importanță sistemică să se confrunte cu probleme grave asociate bilanț urilor ,
prin intermediul reglementării și supravegherii bancare , precum și promova rea de politici de
rezoluți e bancară favorabile protejării contribuabililor . În acest sens, recentele demersuri
europene în sensul unei veritabile uniuni bancare sunt încurajatoare , prin prisma faptului că
nu numai că ajută la preveni rea și/ sau rezoluția unor viitoare crize bancare din zona euro, dar,
de asemenea, reduce impactul fiscal potențial al acestora asupra deficitelor publice și a
datoriei suverane .
De altfel, trebuie menționată și cealaltă fațetă a problemei , și anume faptul că
deteriorarea soldului bugetar conduce, la rândul său, la o primă de risc suveran mai mare.
Specific, dacă este percepută o scădere a solvabilității suverane, valoarea titlurilor de stat va fi
mai mică, iar băncile vor pierde capital prin prisma expunerii su verane (deținerii de datorie
publică). Așadar, băncile vor deveni mai puțin profitabile. Acesta a fost și cazul Greciei, la
începutul crizei financiare globale sectorul bancar intern deținând cea mai mare parte a
datoriei publice.
Dacă Uniunea bancară se a dresează transferului riscului asociat sistemului bancar
către stat, în prezent sunt în dezbatere moduri de abordare a tratamentului datoriilor suverane
în bilanțurile băncilor, acestea având în mod curent o pondere de risc egală cu zero, ceea ce
înseamnă că băncile nu au nevoie să pună deoparte capital pentru a se proteja împotriva
potențialelor pierderi din aceste titluri.
Transferul riscului suveran către sectorul bancar nu a fost până în prezent abordat, în
pofida reformelor ample în domeniul reglementă rii bancare din ultimii 6 ani. Având în vedere
legăturile strânse dintre sectorul guvernamental și cel bancar, orice reglementare nouă în acest
sens ar avea un impact foarte mare, prin prisma faptului că băncile dețin în mod tradițional o
pondere deosebit de mare a datoriei suverane (20 -30% în zona euro).
Orice modificare a setului de stimulente pentru a deține datorie publică de către
sectorul bancar intern ar provoca o ruptură structurală care generează costuri. În mediul
actual, care este încă marcat de urmările crizei, aceste costuri ar prezenta un efect

10
destabilizator. Prin urmare, o tranziție treptată și transparentă este esențială pentru
implementarea cu succes a oricărei schimbări în acest domeniu.

Bibliografie
1. N. Ferguson, Marele declin. Cum decad instituțiile și mor economiile , Editura
Polirom, 2014;
2. H. Kissinger, Ordinea Mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului
istoriei , Editura RAO, 2015;
3. M. Burrow, Viitorul declasificat. Megatendințe care ne -ar putea distruge lumea ,
Editura Litera, 2016;
4. A. Lenarčič, D. Mevis, D. Sikló, Tackling sovereign risk in European banks , European
Stability Mechanism, 2016;
5. A. Sibert, The EFSM and the EFSF: Now and what follows , Policy Department,
Economic and Scientific Policies, European Parli ament, 2010, Brussels;
6. BCE, The new eu framework for financial crisis management and resolution ,
disponibil online la
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/art3_mb20110 7en_pp85 -94en.pdf ;
7. BCE, The fiscal impact of financial sector support during the crisis , ECB Economic
Bulletin, Issue 6, 2015, disponibil online la adresa
https://www.ecb.eur opa.eu/pub/pdf/other/eb201506_article02.en.pdf ;
8. Comisia Europeană, Banking Union , disponibil online la
http://ec.europa.eu/finance/general -policy/banking -union/index_en.h tm;
9. ECOFIN, Strengthening the banking union and the regulatory treatment of banks’
sovereign exposures , Presidency note, 2016;
10. FMI, From banking to sovereign stress: implications for public debt , 2015, disponibil
online la adresa https://www.imf.org/external/np/pp/eng/2014/122214.pdf ;
11. N. Sarin, L. H. Summers, Have big banks gotten safer? , Brookings Papers on
Economic Activity, 2016, disponibil online la
https://www.brookings.edu/wpcontent/uploads/2016/09/2_sarinsummers.pdf ;
12. U. S. Das, M. Papapioannou, G. Pedras, F. Ahmed, și J. Surti, Managing Public Debt
and Its Financia l Stability Implications , IMF Working Paper, 2010, disponibil online
la http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2010/wp10280.pdf .