ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREȘTI FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE MASTER ECONOMIE INTERNAȚIONALĂ ȘI AFACERI EUROPENE Organizația Națiunilor… [622405]

1

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREȘTI
FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE
MASTER ECONOMIE INTERNAȚIONALĂ ȘI AFACERI EUROPENE

Organizația Națiunilor Unite
Drept internațional

Masteranzi :
Dobre Mădălina
Ghinea Ionela
Rădulescu Ionut -Andrei
Marin Adrian Cosmin

2

Cuprins

CAPITOLUL I:
ORGANIZAȚ II INTERNAȚ IONALE .……………pg. 4.
CAPITOLUL II: FORMAREA, ROLUL ȘI TRǍSǍTURILE CARACTERISTICE ALE
ORGANIZA ȚIEI NAȚIUNILOR UNITE . ….pg. 8
CAPITOLUL II I: ROLUL ONU ÎN CREȘTEREA COOPERǍRII ÎNTRE STATELE
MEMBRE ……………………………pg. 21

3

Abrevieri

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
U.E. – Uniunea European ă
O.S.C.E. – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
C.E.N.C.O.O.P. – (Cooperarea Națiunilor Central – Europene în Sprijinul Păcii)
S.E.E.C.P. – Procesul de cooperare în Europa de Sud Est
C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente
U.I.T – Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor
O.A.S. – Organizația Statelor Americane
A.S.E.A.N. – Asociația Naț iunilor din Asia de Sud Est
U.N.E.S.C.O. – Organizația Națiunilor Unite pentru Știință, Educație și Cultură
O.M.S. – Organizația Mondială a sănătății
O.M.P.I. – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale
A.I.E.A. – Agenția Națională pentru Energie Atomică
I.N.T.E.L.S.A.T. – ACTUAL I.T.S.O. – Organizația Internațională pentru Telecomunicații prin Satelit
I.N.M.A.R.S.A.T – Organizația Internațională de Telecomunicații Maritime prin Sateliți
E.U.T.E.L.S.A.T – Organizația Europeana de Telecomunicații pr in Satelit
C.E.N.T.O – Organizația Pactului Central

4
CAPITOLUL I – ORGANIZAȚII INTERNAȚ IONALE

Introducere

Organizațiile internaționale reprezintă elemente relativ noi ale sistemului mo ndial, deși
principiul instituționalizării raporturilor dintre entitățile statale , prin intermediul asocierii, a apărut încă
din antichitate. Ele reprezintă o reacție la anarhia care rezultă din conflictele interna ționale, un răspuns
la necesitatea organizării politice a societății internaționale, o asociere între state în vederea realizării
unui scop comun .
Prima organizație internațională a luat naștere în anul 1865 sub denumirea de Uniunea
Telegrafică Internațională1,în principal datorită necesității creării unui cadru reglementar care să permită
comunicarea într e utilizatori ai unor servicii de telecomunicații situați în țări diferite.
Prima mare organizație politică internațională cu vocație universală a luat naștere la sfârșitul
primului razboi mondial, în anul 1919, în urma Tratatului de la Versailles, sub den umirea de Societatea
Națiunilor, ce avea ca principală misiune păstrarea păcii în lume, iar după anul 1945, numărul lor a
crescut semnificativ , în special la nivel regional și subregional.
Având în vedere natura complexă a amenințarilor cu care se confru ntă societatea contemporană
, ce necesită o abordare coordonată și utilizarea unor resurse în oferirea cărora un singur guvern ar
întâmpina dificultăți, necesitatea unei astfel de cooperări este resimțită în mod evident în domeniul
securității.
Din acest e motive, problematica organizațiilor internaționale de securitate trebuie să reprezinte
unul dintre punctele centrale ale dezbaterilor ce se desfășoară în comunitatea internațională.
O dată cu cu modificările caracteristicilor mediului de securitate a av ut loc și transformarea
Organizațiilor internaționale, în special a celor din domeniul securității. Astfel, strategiile au fost
adaptate la provocările mediului de securitate (N .A.T.O., U.E., O.N.U., O.S.C.E. etc.) iar numărul de
membrii a sporit (N .A.T.O. și U.E.).
În lupta împotriva terorismului internațional, organizații precum Uniunea Europeană,
Organizația Națiunilor Unite sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa nu s -au rezumat
doar la elaborarea unor documente, ci au analizat și a uimplementat modalități de cooperare în lupta
împotriva terorismului internațional, în timp ce altele (C .S.I., G.U.A.M., C.E.N.C.O.O.P., S.E.E.C.P.
etc.) nu și -au mai făcut auzită vocea pe scena internațională cu aceeași forță ca în anii precedenți.

5
Totuși, multe dintre organizațiile create în scopul guvernării naționale și internaționale, precum
O.N.U., au acum 30 -60 de ani vechime, astfel că, intrând în noul mileniu, ne putem întreba cât de
eficiente sunt acestea, într -o lume din ce în ce mai globa lizată.
Reforma organizațională la nivel internațional reprezintă o necesitate ca urmare a schimbărilor
intervenite în mediul de securitate, atfel încât să se urmărească stabilirea și menținerea sprijinului comun
pentru contracararea pericolelor și amenin țărilor la adresa securității.
În aceastăprivință, există mutații importante, evenimentele din ultimii ani aducând în prim -plan
problema „coalițiilor ale voinței” vs. organizațiile internaționale, ca răsp uns la noile tipuri de pericole și
amenințări la ad resa securității.
Prin urmare, soluția potrivită pentru rezolvarea conflictelor și menținerea păcii este determinată
de circumstanțele în care acestea se desfășoară.
Deși principalele instituții și organizații internaționale de securitate se află într -o perioadă în
care nevoia de restructurare se resimte în mod acut, nu trebuie neglijat faptul că existența și activitatea
lor prezintă o importanță deosebită pentru stabilitatea și securitatea lumii.
Se poate spune că, în cazul în care se va realiza o adaptare eficientă la caracteristicile mediului
de securitate1, se vor consolida statutul și rolul instituțiilor și organizațiilor internaționale
Pentru asemenea motive, prezenta lucrare urmărește pe de o parte , să identifice organizațiile
internaționale cu rol decisiv în restabilirea și conservarea securității, iar pe de altă parte, să analizeze
perspectivele pe care evoluția acestora le are.

Caracteristici le organiz ațiilor internaț ionale.

În ceea ce privește definiția organizațiilor internaționale, trebuie să precizăm că până în prezent
nu s-a reușit să se stabilească o definiție a acestora care să fie unanim acceptată în doctrina dreptului
internațional.
G. Fitzmaurice2 a propus următoarea definiție :
“O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune si
posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.”
Cu toate că a fost acceptată de doctrină, ea nu a fost reținută de cele două Convenții de la Viena
din 1969 respectiv din 1986 privind dreptul tratatelor, moment în care organizațiile internaționale au fost

6
definite ca organizații interguvernamentale, restrângând astfel sfera la organizațiile internaționale care se
realizează prin intermedi ul statelor.
Profesorul Bindschedler introduce un element nou în încercarea de definire a organizațiilor
internaționale, spunând că reprezintă :
“ o asociație de state, stabilită prin , și bazată pe un tratat, care urmărește
scopuri comune și care are organe speciale proprii, îndeplinind funcții particulare înăuntrul
organizației .”
1. ceea ce presupune crearea de noi doctrine, metode și instrumente de luptă împotriva pericolelor și amenințărilor la adresa se curității naționale,
zonale, regionale și global
2. raportor in cadrul comisiei de Dreot Internațional al ONU

Astfel, față de definiția dată de Fitzmaurice, acum ne raportăm și la un scop comun al statelor dar
este exclusă cerința ca organizația internațională să aibă personalitate juridică proprie, disti nctă de cea a
statelor membre.
Din aceste motive, pentru a înțelege noțiunea de organizație internatională este necesar să ne
raportăm la caracteristicile acesteia .
Prin urmare, o primă caracteristică o reprezintă faptul ca organizațiile internaționale reprezintă o
asociere de state. Ele sunt fondate de state și sunt conduse de voința acestora.
La rândul lor, statele acționează de regulă prin intermediul reprezentanților guvernelor statelor
respective.
Asocierea statelor se realizează prin intermediul un ui acord de voință, care îmbracă forma unui
tratat, prin care iau naștere obligații reciproce opozabile tuturor membrilor .
Statele sunt conduse de obiective și scopuri comune , astfel încât, prin cooperarea în cadrul
organizației internaționale se asigură s atisfacerea acestora.
Totodată, organizația internațională dispune de o structură instituționalizată proprie, cu organe ce
funcționează periodic sau permanent, prin intermediul cărora își desfășoară activitatea în limitele
prevăzute de statut.
Și în final , organizația internaționala trebuie să fie constituită și să își desfășoare activitatea în
baza normelor de drept internațional.

7
O convenție î ncheiată între două sau mai multe state nu poate fi considerată drept un tratat al
unei organizații internaționa le atâta timp cât a fost încheiată , iar entitatea creată își desfășoară
activitatea îin baza legislației interne a unuia din statele membre.

Categorii de orga nizații internaț ionale .

Termenul de „organizații internaționale” a intrat relativ recent atât în limbajul comun, cât și în
cel științific.
În ultima parte a secolului XIX, în literatura de specialitate erau folosite adesea concepte precum
„sindicatul public internațional”, „biro ul internațional” sau „comisia internațională”.
Sintagma „organizații internaționale” a fost, probabil, introdusă în jurul anului 1867, în discursul
științific al juristului scoțian James Lorimer, iar 13 ani mai târziu, publicistul german Constantin Fran tz
afirma căfederalismul reprezintă principiul de existență al organizațiilor internaționale.
Consacrarea definitivă a termenului este datoratălucrării lui Walter Schücking „Organizațiile
lumii”, publicată în anul 1908, și a ghidului „Uniunile internaționale publice .”1
Există mai multe criterii de clasificare a organizațiilor internaționa le , și anume :
1. aria de acțiune în raport de numărul statelor participante ;
2. obiect ;
3. posibilit atea statelor de a deveni membre;

8
CAPITOLUL II: FORMAREA , ROLUL ȘI TRǍSǍTURILE CARACTERISTICE ALE
ORGANIZA ȚIEI NA ȚIUNILOR UNITE.

Eșecul Ligii Na țiunilor și punerea bazelor Organiza ției Na țiunilor Unite.

Ideea cre ării Organiza ției Națiunilor Unite a fost lansat ă oficial prin declara ția semnat ă la
moscova la 30 octombrie 1943, de c ătre mini ștrii de externe ai SUA, URSS, Marii Britanii și de
ambasadorul Chinei, declara ție prin care statele au proclamat ca :
“ ele recunosc necesitatea stabilirii, la o dat ă practic c ât mai apropiat ă a unei organiz ații interna ționale
universale, bazat ă pe principiul egalit ății suverane a tuturor statelor iubitoare de pace și deschis ă tuturor
acestor state, mari și mici, pentru men ținerea p ăcii și securit ății interna ționale “
Rădăcinile cre ării Organiza ției se reg ăsesc în semnarea la data de 14.08.1941 a Cartei
Atlanticu lui, moment în care Germania domin ă Europa, iar coali ția Celor Trei Mari era înca un proiect.
Totul a fost precipitat de rezisten ța armatei ro șii la por țile Moscovei, dar mai ales, de atacul
Japon iei la Pearl Harbour, care a provocat intrarea Statelor Unite în război.
Prin urmare la 1 ianuarie 1942 la Washington, s-a semnat Declara ția Na țiunilor Unite, elaborat ă
de reprezenta nții Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice, în numele celor 26 de state aflate în
război cu Axa.
Prin aceasta se stabilea angajamentul p ărților în dou ădirec ții :
– de a-și folosi toate resursele împotriva Pactului Tripartit;
-de a cooper aîntre ele și de a nu închei a pace separat ă cu inamicul.
Prob lema a r ămas în aten ția conduc ătorilor Alia ți, însaa revenit mini ștrilor de externe a celor trei
state, reuni ți la Dumbarton, Oaks ( conferin ța a avut loc în perioada 21 august 1944 – 7 octombrie
1944 ), sarcina de a elabora proiectul Carte i Organiza ției Natiunilor Unite.
Documentele au fost făcute publice pe data de 7 octombrie 1944. Procedura vot ării în cadrul
viitorului consiliu de securitate precum și data și locul de desf ășurare a conferin ței au fost stabilite cu
prilejul Conferin ței de la Yalta din februarie 1945 .
Invita ția oficial ă a fost publicat ăîn numele guvernelor Statelor Unite, Marii Britanii, Uniunii
Sovietice și Chinei, și a fost adresat ă inițial pentru 42 de state pentru ca la San francisco s ă fie
reprezentate 50 de țări.

9
Conferin ța de la San Francisco a stat sub semnul decesului pre ședintelui american Franklin
Delano Roosevelt, la 12 aprilie, fapt ce a contribuit și la schimbarea deciziei Kremlinului de a -l trimite
în cele din urm ă la conferin ță pe Veaceslav Molotov în locul lui Andrei Gro miko, desemnat ini țial, de și
hotărârea ini țială fusese c ă reuniunea va avea loc la nivel de mini ștrii de externe.
In vederea rezolv ării problemelor de ordin tehnic și procedural , pentru a asigura succesul
conferin ței de la San Francisco, la data de 23 aprilie 1945, s -au întâlnit șefii diploma ților din Statele
Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietica și China, respectiv Eduard Stettinus, Anthony Eden,
Veaceslav Molotov și Sun Tzi -Van.
Astfel c ă la 25 aprilie 1945, la San francisco , au fost deschise lucr ărileConferin ței Na țiunilor
Unite, ce avea drept scop principal elaborarea Cartei ONU și, implicit, constituirea Organiza ției
Mondiale.
Conferin ța de la San Francisco, a c ărei denumire oficial ă a fost “ conferin ța națiunilor unite
privind organiza țiainterna țional ă “ s-a desf ășurat între 25 aprilie și 26 iunie 1945 , cu participarea
rerezentan ților a 50 de state, și a reprezentat un moment deosebit de important pentru istoria
contemporan ă.
Cu aceast ă ocazie s -a hot ărât crearea ONU, menit ă să apere pacea, securitatea și colaborarea
interna țional ă, a fost elaborat ăși carea Carta Na țiunilor Unite care a intrat în vigoare la data de 24
octombrie 1945.

Carta Organiza ției Na țiunilor Unite

Carta Organiza ției Na țiunilor Unite este tratatul care înființeazăOrganiza ția Națiunilor Unite,
fiind semnatpe data de 26 iunie, intr ând în vigoare pe 24 octombrie 1945, zi ce a fost declarat ă Ziua
Națiunilor Unite.
Trata tul a fost semnat la Conferința Naț iunilor Unite privind Organizația Internaț ională de la
SanFrancisco, de 50 din cele 51 de țări membre originale.
Acesta a intrat în vigoare după ce a fost ratificat de către cei cinci membri permanen ți ai
Consiliului de Securitate: Republica China , Franța, U .R.S.S., Regatul Unit și Statele Unite și de
majoritatea statelor semnatare.

10
Carta ONU este un tratat constitutiv prin care to ți membr i sunt parte, instituind și regula
preval ării obliga țiilor ONU asupra tuturor celorlate obliga ții din alte tratate. Majoritatea țărilor din lume
au ratificat carta.
Carta stabile ște principiile și țelurile fundamentale ale forului mondial, stabilind și cele6
organisme principale de lucru :

1. Adunarea General ă
Este format ă din reprezentan ții tuturor statelor membre. Scopul declarat al acesteia este de a face
recomand ări pentru promovarea cooper ării interna ționale în domeniile politic, cultural, social, economic,
sănătate, în vederea asigur ării și apărării drepturilor și libert ăților fundamentale, indiferent de sex,
religie, rasă sau limb ă.
Consiliul de Securitate trimite rapoarte Adunării care aprob ă bugetul organiza ției.
In cadrul adun ării generale fiecare stat membru dispune de un singur vot.

2. Consiliul de Securitate
Este alc ătuit din 15 membri dintre care 5 membri sunt membri permanen ți și anume cele 5
puteri numite prin Carte , China, Franta, Marea Britani e, Statele Unite și Uniunea Sovietic ă, iar 10
membri sunt nepermanen ți.
Membri nepermanen ți sunt ale și de Adunarea General ă unde cei 5 membri permanen ți din
Consiliul de Securitate au drept de veto. Membrii nepermanen ți au mandate de cate 2 ani.

3. Consiliul Economic și Social (E.C.O.S.O.C.)
Este un grup de țări membre ale ONU, membre ale adun ării generale. E.C.O.S.O.C. are 54 de
membri, ale și de adunarea general ă pentru 3 ani. Pre ședintele Consiliului Economic și Social este ale s
pentru un an din puterile mici și mijlocii. E.C.O.S.O.C. se întrune ște o dată pe an, în luna iulie pentru o
perioadă de patru săptămâni.
Scopul acestuia este de a ini ția studii și rapoarte în leg ătură cu problemele interna ționale din
domeniile sociale, cultural, educa țional, economic și sănătate.
Rapoartele întocmi te pe aceste teme sunt înaintate adun ării generale.

4. Consiliul de tutel ă

11
A fost înființat în vederea supravegherii interna ționale a 11 teritorii aflate sub tutel ăși
administrate de șapte state membre.
Astfel s -au asigurat m ăsurile necesare în vederea preg ătirii teritoriilor respective pentru
autoguvernare și independen ță.
Acest lucru s -a realizat p ânăîn anul 1994 c ând toate teritoriile își obținuser ă auto-guvernarea sau
independ ența , fie separat fie prin al ăturarea la state vecine independente.
Ultimul teritoriu care a f ăcut acest lucru a fost Teritoriul sub Tutel ă al Insulelor Pacifice – Palau
– care era administrat de SUA și a devenit al 185 -lea membru ONU.
Având în vedere faptul c ă, consiliul de tutel ăși-a îndeplinit misiunea, actualmente este alc ătuit
din cei 5 membri permanen ți ai Consiliului de Securitate , iar regulile de proce dură au fost amendate astfel
încât să nu se întruneasca decât atunci c ând este nevoie.

5. Curtea Internaț ional ăde Justi țe
Mai este cunoscut ă și sub denumirea de Curtea Mondial ă , este principalul organism judiciar al
ONU .
Este format ă din 15 judec ători care sunt ale și de Adunarea Generala și de Consiliul de Securitate.
La cerearea acestora trebuie s ă ofere puncte de vedere consultative în orice problem ă legislativ ă.
Decizii le se iau prin vot independent și simultan. Disputele dintre state sunt dezbatute de curte cu
participarea voluntar ă a statelor aflate în litigiu.
In m ăsura în care un stat alege s ă participe la procedurile cur ții atunci el trebuie s ă se supun ă
rezolu țiunilor acesteia.

6. Secretariatul .
Este organul care se ocup ă de partea administrativ ă a Natiunilor Inite, pe baza mandat ului
aprobat de Adunarea Generala și a deciziilor Consiliului de Securitate precum și a al tor organisme ONU.
Este condus de secretarul general care se ocup ă de asigurarea managementului general.
Secretariatul este alcatuit din departamente și oficii și are aproximativ 7500 de angaja ți, ce
provin din 170 de țări, plati ți din bugetul obi șnuit.
Printre sediile principale ale Secretariatului trebuie men ționat C artierul General din New York,
dar și birourile ONU din Geneva, Viena sau Nairobi.

12
Primul articol din Carta O NU stabile ște scopurile acesteia , șianume asigurarea p ăcii și securit ății
interna ționale, dezvoltarea rela țiilor de prieteni e între na țiuni av ându-se în vedere principiul egalit ății în
drepturi a tuturor statelor și dreptul de a decide ele însele, cooperarea pe plan interna țional , din punct de
vedere economic, social , umanitar și cultural.
Organiza ția trebuie s ă fie motorul care creeaz ă conditii le propice pentru armonizarea ac țiunilor
natiunilor astfel încât să fie atinse scopurile generale.
Articolul 2 din Carta Națiunilor Unite stabile ște că “Organiza ția este a șezată pe principiul
egalit ății suve rane a tuturor membrilor s ăi”, ace știa fiind obliga ți să aplice mijloace pa șnice de rezolvare
a posibilelor conflicte în construirea reala țiilor interna ționale astfel încât să fie asigurat ă pacea,
securitatea și justi ția.
Folosirea sau amenin țarea cu folosirea for ței este prohibit ă statelor semnatar e , atunci c ând se
pune problema rezolv ării conflictelor legate de integritatea teritorial ă sau independen ța altui stat.
Toate statele iubitoare de pace care doreau sa fac ă parte din organiza ție aveau po rțile deschise.
La recomandarea Consiliului de Securitate , Adunarea Generala urma s ă decid ă cu privire la acceptarea
de noi membri.
Totodat ă, în ipoteza în care principiile cartei erau încălcate de un stat membru, acesta era
suspendat și se putea ajunge și la excludere în măsura în care persista in încălcarea principiilor.
Și nu în ultimul r ând cooperarea economic ăși social ă era statuat ăîn cadrul Cartei. Atfel , art 55
prevedea obliga ția organiza ției de a promova rela țiile economice, cu respectarea principiului egalit ății în
drepturi și ale autodeter minării populare.
Aceasta implica un standard de via ță ridicat , asigurarea soluțiilorîn domeniile economice -sociale,
respectarea drepturilor si libert ăților fundamentale f ără a face diferen țiere în func ție de rasă, sex sau
religie.

Organisme subsidiare ale O.N.U.

Organele subsidiare ale ONU nu-și pot asuma func ții și nu pot avea competen țe care nu ar putea
fi circumscrise în competen țele generale ale ONU .
Ele au un mandat limitat prin Cartă, sunt mandatate de organul principal și pot exercita numai
competen țe pe care le impun func ționarea organiza ției.

13
Prin aceast ă caracteristic ă se disting de institu țiile specializate dinsistemul ONU care au
competen țele stabilite prin actele constitutive.
Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura, a fost fondat ăîn anul 1945, și
avea drept rol principal dezoltarea economiei mondiale precum și eliminarea foametei prin repartizarea
produselor agro -alimentare și amelioarea produc ției.
F.A.O. este singura organiza ție special izată a Natiunilor Unite care lupt ăîmpotriva foametei,
malnutri ției și sărăciei pe plan interna țional.
In cadrul FAO se urm ărește asigurarea calit ății alimentelor, respectarea siguran ței și securit ății
alimentare precum și asigurarea unei agriculturi durab ile și echilibrate.
Activitatea sa princip ală are în vedere domeniul cerc etării, expertiza politic ă, crearea unui forum
de discu ție pentru toate na țiunile, precum și culegerea informa țiilor legate de agricultur ăși alimenta ție.
FAO își are r ădăcinile în întâlnirea de la Hot Springs, Virginia , din anul 1943, unde s -au reunit
reprezentan ții a 8 guverne ce aveau drept scop colaborarea în domeniul agriculturii și alimenta ției.
Prima conferin ță a avut loc la Quebec, Canada, în anul 1951, iar sediul organiza ției a fost mutat
la Roma.
Una din realiz ările organiza ției o reprezint ă faptul c ăîncep ând cu data de 16 octombrie 1981, este
sarbatorit ă anual World Food Day, eveniment s ărbătorit la început de 150 de state.
De asemenea , în 1994 a fost lansat programul special ce prive ște securitatea alimenta ției în țările
slab dezvoltate.
Organiza ția este condus ă de un consiliu în care sunt reprezentate 49 de state membre.
Organiza ția Națiunilor Unite pentru Educa ție, Stiin țăși Cultur ă( UNESCO ) , a luat na ștere pe 16
noiembrie 1945, odat ă cu Conferința pentru Cooperare Intelectual ă de la Londra, ce are drept scop
contribuirea la pacea și securitatea mondial ă prin intermediul promov ării educa ției, științei și culturii.
Având în vedere dezvltarea spectaculoas ă de care a avut parte, UNESCO a deschis 73 de
suboficii în diverse țări ale lumii și a ajuns s ă aibe 191 de state membre și 6 state asociat e dintre care și
Rom ânia din 27 iulie 1956.
Func ția executiv ăîn cadrul UNESCO este indeplinit ă de un director gener al.
Prin crearea UNESCO s-a urm ăritîn principal ocrotirea p ăcii și contribuirea la securitatea lumii,
scopuri ce urmau a fi aduse la îndeplinire prin colaborarea între na țiuni în știință, cultur ă, educa ție și
comunica ții, astfel încât să se ajung ă la un respect fa ță de justi ție, la corectitudinea justi ției și totodat ă la

14
ocrotirea drepturilor și libert ăților fundamentale ale omului indiferent de na ționalitate, sex, l imbă sau
religie.
Printre misiunile principale ale U.N.E.S.C.O întâlnim și stabili rea unei liste de locuri ale
patrimoniului universal.
Pentru aceste considerente, în 1972 a fost adoptat ăConven ția pentru Protec ția Mediului Cultural
și Național.
Rom ânia face parte din țările care g ăzduies c locuri și monumente ce fac parte din patrimoniul
universal cum ar fi Delta Dunării, Bisericile din Nordul Moldovei precum și așezările s ătești cu biserici
fortificate din Transilvania.

Banca Interna țional ă pentru Reconstruc ție și Dezvoltare (B.I.R.D.) și Fondul Monetar Interna țional
(F.M.I.).
Au început s ă funcționeze din 27 decembrie 1945, ca institu ții specializate ale ONU .
Acestea au fost create potrivit acordurilor de la Bretton Woods, sediul lor fiind la Washington,
având drept scop principal promovarea co labor ării monetare interna ționale și dezvoltarea comer țului
dintre state.

Conducerea executivă a Organiza ției Na țiunilor Unite.

Structura ONU
Prin Carta ONU sunt stabilite trei institu ții importante de conducere ale ONU . Acestea sunt :
-Adunarea General ă a ONU
-Consiliul de Securitate
-Secretariatul General al ONU

Adunarea General ă
Prin competen țele și func țiile pe care le are atribuite prin Cartă, coroborate cu practica
materializ ării acestora, Adunarea General ă este organul care a avut cea mai mare contribu ție în
devenirea ONU a unui centru de armonizare a ac țiunilor statelor în vederea atingerii scopurilor comune.
O dat ă cu trecerea timpului , Adunarea General ă a dob ândit din ce în ce mai mult o pozi ție de
supraveghere general ă a activit ăților organiza ției.

15
Adunarea General ăeste compus ă din to ți membri Natiunilor Unite,iar delega țiile fiecarui stat
membr u pot fi compuse din maxim 5 reprezentan ți.
In cadrul ei sunt dezb ătute ini țiativele statelor membre, și totodat ă face recom andări membrilor
ONU sau Consiliului de Securitate.
Competen țele de ansamblu ale Adunarii Generale le reg ăsim în art 10 al Cartei potrivit c ăruia :
“ Adunarea General ă poate discuta orice chestiuni sau cauze care intr ăîn cadrul prezentei Carte,
sau care se refer ă la puterile și la func țiile vreunuia dintre organeleprev ăzute în prezenta Carta” ș i poate
face “ recomand ări membrilor Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate ori membrilor organiza ției
și Consiliului de Securitate, în orice asemenea ches tiuni sau cauze”
Prin urmare , puterile și func țiile Adunării Generale sunt extinse la toate domeniile ce țin de
competen ța ONU .
Existăînsăși cometen țe în care Adunarea General ă este abilitat ă să acționeze singur ă, cum ar fi :
– alegerea metodelor de organizare a propriilor lucr ări, astfel c ă, are propriul regulament de
procedur ă, în baza c ăruia i și stabile ște lucr ările sesiunilor, alege organele conduc ătoare ale
acestora și creeaz ă organe subsidiare ale acestora, a c ăror multitudine și varietate ne ar ată
diversitatea sarcinilor și domeniilor în care este investit ă
– desemnarea membrilor altor organe ale ONU . Membri Consiliului de Securitate sunt ale și de
Adunarea General ă, avându-se în vedere contribu ția statelor la men ținerea p ăcii și securit ății
intern aționale precum și alte scopuri ale organiza ției. De asemnea se are în ved ere și principiul
reparti ției geografice și al reprezent ării echitabile. Totodat ăAdunarea General ă alege și 54 de
membri ai Consiliului Economic și Social precum și o parte ai membrilor Consiliului de Tutelă.
– Gestionarea resurselor financiare ale organiza ției. Adunarea General ă stabile ște contribu ția
statelor me mbre, aprob ăși verific ă execu ția bugetar ăși examineaz ă bugetele administrative ale
institu țiilor speciali zate.

Există compeneten țe pe care Adunarea General ă trebuie s ă le exercite împreun ă cu Consiliul de
Securitate, ca urmare a consacr ării principiului separa ției puterilor între organele ONU
Dintre acestea men ționăm :
– admiterea de noi membri. Adunarea General ă hotărăște asupra admiterii de noi membrii în
urma recomand ărilor f ăcute de Consiliul de Securiate, precum și aplicarea sanc țiunilor de
suspendare sau excludere din organiza ție, care urmeaz ă aceia și procedur ă.

16
– alegerea secretarului genera l al ONU sau a judec ătorilor cur ții interna ționale de justi ție. De
asemenea în cazul secre tarului general al ONU , Adunarea General ă decide dup ă recomandarea
facut ă de Consiliul de Securitate iar în cazul judec ătorilo r Curțtii Interna ționale de Justitie, cele
două organe ac ționeaz ă paralel dar independent unul de altul.
Potrivit art 1 al Cartei unul din scopurile fundamentale ale Națiunilor Uniteî l reprezinta
dezvoltarea relațiilor amicale între națiuni , rela ții ce au la baz ă respectarea egalit ății în drepturi a
popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele.
Prin urmare, Adunarea Generalăș i-a afirmat competen ța asupra situa țiilor coloniale și și-a întărit
controlul asupra procesului de decolonizare.
Adunarea Generală a perceput fenomenul colonial ca sistem internațional unitar, ignor ându-se
structura pe teritorii reținută de Cartă , și a fost afirmat ă incompatibilitatea colonialismului cu sc opul și
principiile Cartei.
Fenomenul colonial a fost condamnat direct, global și definitiv prin “ declara ția privind
acordarea independen ței țărilor și popoarelor coloniale” . prin urmare au fost sprijinite toate mi șcările de
eliberare na țional ă a teritoriilor dependente, a fost declarat ă ca legitim ă apărare recurgerea la lupta
armat ăși au fost condamnate ac țiunile de represiun i ale statelor ce administrauteritoriile aflate sub tutel ă.
Totodat ă a fost afirmat ăși obliga ția membrilor comunit ății interna ționale de a ajuta mi șcările de
eliberare na țional ă, chiar și prin folosirea for ței daca este cazul, iar resbonsab ilitatea interna țional ă față
de statele administrante nu avea sa fie angajat ă.
In noimebrie 1961 a fost creat un comitet al c ărui scop era urm ărirea aplic ării Declara ției privind
acordarea independentei țărilor și popoarelor coloniale, comitet ce a fost denumit “ Comitetul celor 24” .
Potrivit art 13 alin 1, lit a., Adunarea Generală face recomandari pentru a
“ promova cooperarea interna țional ăîn domeniul politic și a încuraja dezvoltarea progresiv ă a dreptului
internațional și codificarea lui “
Astfel apare raportul de interdependen ță dintre cooperarea politic ăși dreptul interna țional, ca a
dus la crearea de structuri institu ționalizate potrivite.
Pe prim plan se situeaz ă Comisia de drept Internațional ce are competen țăîn dezvoltarea
progresiv ăși codif icarea dreptului internațional public, iar în al doilea r ând întâlnim și Comisia
Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional ce are competen țăîn elaborarea proiectelor
conven țiilor privind dreptul comercial interna țional.

17
Fiind statuat drept un scop în sine al Națiunilor UniteCart a prevede încurajarea drepturilor
omului și libert ăților fundamentale.
Astfel c ănațiuni le unite trebuie s ă promoveze “respectarea universal ăși efectiv ă a drepturilor
omului și libert ăților fundamentale, pentru to ți, fără deosebire de ras ă, religie, sau sex”.
Prin urmare, organiza ția are abilitatea necesar ă să urmareasc ă respectarea drepturilor și
libert ăților fundamentale, este indrep tățită să urmareasc ă dacă aceste drepturi sunt respectate în mod
efectiv, de catre orice stat, și nu în ultimul r ând, respectarea drepturilor omului devine o responsabilitate
interna țional ă.
Cu toate acestea în cadrul Cartei ONU nu reg ăsim dou ă aspecte deosebit de importante, și anume
: menționarea concret ă a drepturilor omului care se bucur ă de o asemenea ocrotire precum și căile și
mijloacele de punere în aplicare și de garantare a acestora.
Totodat ăAdunarea Generală contribuie la men ținerea p ăcii și securit ății interna ționale prin
examinarea princip iilor generale de colaborare, discutarea tuturor problemelor legate de acest aspect,
sesizarea consiliului de securitate cu privile la situa țiile care pot pune în pericol pacea și securitatea
interna țional ă, inițierea de studii și de recomand ări pentru a promova colaborarea interna țional ăîn
domeniul politic, precum și solu ționarea diferendelor interna ționale.
Cu privire la acest ultim aspect, Carta face o delimitare func țional ăîntre Adunarea Generală și
Consiliul de Securitate.
Atfel, diferendele pot fi solu ționate în mod pa șnic caz în care intervine Adunarea General ă, sau
pot fi solutionate prin folos irea constr ângerii, sarcin ă ce revine Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală are atribu ții și în domeniul cooper ării economice și sociale, care potrivit art
13 din Cartă , initiaz ăși face recomand ări în scopul de a
“ promova cooperarea interna țional ăîn domeniile economic, social , cultural , al învățământului și
sănătății” , iar pe de alta parte Consiliul Economic si Social ac ționează sub autoritatea Adunării
Generale.
In afara problemelor legate de men ținerea p ăcii și securit ății interna ționale, majoritatea
activit ăților desf ășurate de ONUau drept scop “ ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a for ței de
munc ăși condi ții de progres și de dezvoltare economic ăși social ă”

Consiliul de Securitate

18
In Consiliul de Securitate întâlnim 15 membri ONU dintre care 5 membri permanen ți si 10
membrii nepermanen ți.
Membrii permanen ți sunt Republica Popula ră Chinez ă, Fran ța, Marea Britanie, Sua și Federa ția
Rusă, iar membrii nepermanen ți sunt ale și la fiecare 2 ani.
Criteriile în baza c ărora sunt ale și membri nepermanen ți sunt : contribu ția statului la men ținerea
păcii și securit ății interna ționale și a celorlate scopuri ale organiza ției, precum și o repartizare geografic ă
echitabil ă.
Referitor la repartizarea geografic ă, statele membre O NU sunt împărțite în 5 grupe, statele din
Asia și din Africa au 5 locuri, cele din Europa r ăsăritean ă beneficiaz ă de un loc, statele latino americane
2 locuri , iar statele Europei Occi dentale și alte state , beneficiaz ă de 2 locuri.
Totu și și alte state membre ONU pot participa lalucr ările Consiliului de Securitate , însa f ără
drept de vot, în situa ția în care se apreciaz ă că interesele acestor state sunt afectate în mod special de
problema dezbatut ă.
Consiliul de Securitate este un organ cu func ționare permanent ă, astfel încât nu se întruneste la
perioade predeterminate ci de fiecare dat ă cand împrejur ările o cer.
Func ția de pre ședinte al Consiliului de Securitate este asigurat ă de fiecare d intre reprezentan ții
statelor membre ale Consiliului de Securitate, prin rota ție pentru o perioad ă de cate o lun ă.
Convocarea consiliului se realizeaz ă de catre pre ședintele acestuia, atunci c ând acesta este
sesizat de un stat membru Onu , indiferent daca acesta este parte la diferend sau nu,d e către Adunarea
Generală , de catre Secretariatul General al ONU, dar și de c ărre un stat care de și nu este membru ONU ,
este parte la diferendul supus
dezbaterii.
Statul respectiv trebuie însă să declare c ă va respecta obliga țiile de reglementare pa șnică
instituite prin Cartă .
Consiliul de securitate are raspunderea principal ăîn men ținerea p ăcii și securit ății interna ționale.
Consiliul trebuie sa previn ă izbucnirea conflictelor și să intervin ăîn cazul în care este nevoie
pentru a le pune cap ăt.
In vederea solu ționării în mod pa șnic a diferendelor, Consiliul poate invita p ărțile diferendului
săîl solu ționeze printr -unul din mijloacele pr evăzute de art 33 din Cartă .1

19
Totodat ă, consiliul poate realiza o anchet ă asupra diferendului sau situa ției ce ar putea genera
fricțiuni interna ționale sau care ar putea duce la na șterea unui diferend, sau poate recomanda p ărților
procedura sau metoda de soluționare .
____________________________________________________________________
1. tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, cale judiciară sau alte mijloace pașnice , la alegerea lor

Rezolu țiile Consiliului de Securitate sunt recomand ări, pri n urmare nu au for ță juridic ă
obligatorie pentru p ărți, însă sunt generate obliga ții de comportament pentru state .1
In situa ția în care o situa ție interna țional ă reprezintă o “ amenin țare a p ăcii “ , “ încălcare a p ăcii
“ sau un “ act de agresiune “ , consiliul poate decide adopatarea de m ăsuri obligatorii împotriva statului
vinovat de producerea respectivei împrejur ări, put ându-se ajunge chiar la utilizarea for ței armate.
.
Secretariatul General ONU

Secretarul general al ONU este ales de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de
Securitate. De și nu este men ționat ă expres, durata mandatului a fost stabilit ă de practic ă, ea fiind de 5
ani.
Secretariatul general, av ând în frunte un secretar general, asigur ă conducerea executiv ă a ONU .
Pânăîn prezent, la conducerea Organiza ției s-au aflat șapte secretari generali, încep ând cu Trygve
Haldvan Lie (1946 – 1953).
Secretariatul general are atribu ții de natur ă administrativ ăși atribu ții de natur ă politic ă.
Din punct de vedere administrativ, secretariatul particip ă la ședințele Adun ării Generale și ale
celorlate organe principale ale ONU , și indepline ște func țiile atribuite de acestea. La fiecare sesiune a
Adun ării Generale, secretariatul întocme ște și prezint ă raportul anual privind activitat ea organiza ției.
Func țiile administrative sunt împărțite în mai multe categorii. Avem pe de o parte func țiile
administrative și executive de ordin general , cu privire la organizarea sesiunilor organelor ONU , sau de
coordonare a activit ăților organelor și institu țiilor din sistemul ONU.
O alta cetgorie de func ții administrative este reprezentat ă de totalitatea sarcinilor
date de celelalte șase organe principale ale ONU. Totodată are și atribuții de ordin
_______________________________________________________________________

20
1. spre ex. Statele nu pot împiedica consiliul de a ancheta orice diferend sau situație care ar putea da nastere unui
deferend financiar .

Rolul politic al secretarului general se reg ăsește în abilitatea acestuia de a sesiza Cosiliul de
Securitate cu privire la situa ții care dup ă părerea lui ar pune în primejdie pacea și securitatea
interna țional ă.

Lărgirea bazelor de activitate a Organiza ției Na țiunilor.

De la începuturile Organiza ției Națiunilor Unite și pânăîn prezent, bazele acesteia s -au largit
permanent, ajung ând ca ast ăzi să se poat ă vorbi de o structur ă la nivel mondial.
In ciuda crizelor cu care s -a confuntat, s -a reu șit evitarea unei noi conflagra ții mondiale cu
ajutorul f orumului mondial, însa nu a reu șit să tuteleze Marile Puteri, care, av ând în vedere calitatea lor
de membri permanen ți în Consiliul de Securitate, și dreptul de veto de care beneficiaz ă, pot bloca o
decizie dorit ă de majoritate.
Natiuni le Unite au avut u n rol deosebit de important și în protecția internatională a drepturilor
omului.
Astfel că , pe data de 10 decembrie 1948 în cadrul celei de -a III – a sesiuni a Adunării Generale a
ONU, a fost adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului.
La cererea Adunării Generale, statele membre au expus, au citit și au comentat textul declarației
în școli și în alte instituții de învățământ, indifferent de sistemul politic a respectivelor țări.
Drepturile omului sunt promovate ca un cod legal de comport ament, în așa fel înât conștiința
plenară și reprezentarea integrării sa reprezinte legătura între particular și universal.
Încă de la debutul său, Natiunile Unite au avut un rol deosebit de important în dezvoltarea
mișcării pentru Drepturile Omului.
Întrucât Carta Națiunilor Unite nu contine o enumerare a drepturilor omului, s -a considerat
necesară crearea unui document separat în acest sens.
Baza legitimă pentru acesta o reprezintă art 38 din Carta care stabilea că unul din organismele
Natiunilor Unite , și anume Consiliul Economic și Social, “ va înființa comisii pentru problemele
economice si pentru promovarea drepturilor omului “ .

21
Prin urmare, in anul 1947 , a fost înființată Comisia pentru Drepturile Omului, care pe parcurs a
devenitcel mai importa nt organism de promovare a Drepturilor Omului.

CAPITOLUL III. ROLUL ONU ÎN CREȘTEREA COOPERĂRII ÎNTRE
STATELE MEMBRE

Principiul cooper ării interna ționale

Principiul cooper ării interna ționale este un princ ipiu fundamental al dreptului internațional ce a
fost consacrat dupa al doilea r ăzboi mondial.
Acesta a luat na ștere datorit ă interdependen țelor existente în societatea interna țional ăîn diverse
domenii , cum ar fi politic, social, economic, l ărgirea re lațiilor interna ționale, preponderent a celor
economice, precum șiîn aprofundarea diviziunii interna ționale a muncii.
Premisele consacr ării juridice a acestui principiu se regasesc în imperativele economice și
politice ale cooper ării statelor pentru a asigura pacea și securitatea interna țional ă , creșterea bun ăstării
popoarelor, protec ția mediului, dezvoltarea culturii.
Principiul cooper ării interna ționale este un princ ipiu relativ nou ce și-a facut d ebutul o data cu
semnarea Cartei O NU, care stabile ște printre Scopurile Națiunilor Unite “ realizarea cooperării
internaționale în rezolvarea problemelor internaționale cu caractereconomic, social sau umanitar (…)”
Principiul a fost dezvoltat în Declara ția asupra princip iilor dreptului internațional privind rela țiile
prieten ești și cooperarea d intre state, conform Cartei ONU, potrivit c ăruia statele , indiferent de
deosebirile d intre sistemele politice, economice și sociale ale statelor , sunt obligate s ă coopereze între
ele în toate domeniile în cadrul relațiilor interna ționale, în vederea men ținerii p ăcii și securit ății
interna ționale, iar pe de alt ă parte în vederea favoriz ării progresului și stabilit ății economice
interna ționale, iar nu în ultimul r ând bun ăstarea națiuni lor.
Actul final de la Helsink i al CSCE de la 1 august 1976, cuprinde reglementari similare.
O alt ă premis ă de consacrare a principiului cooper ării interna ționale o reprezintă criminalitatea,
prin pericolele pe care aceasta l e implic ă asupra dezvolt ării societ ății și a umanit ății.
Dată fiind consacrarea de principiu fundamental, se impune în mod cert și o obliga ție ,și anume
cea de colaborare , într-un domeniu concre tîn vederea evit ării, prevenirii sau solu ționării discrepan țelor
din ordinea juridic ă interna ționala.

22
Cu toate aceste a statele sunt libere în alegerea formelor de cooperare la care vor recurge și care
sunt cele mai eficiente.
Fiind preocupat ă de aceasta problem ă, ONU, în Declara ția Mileniului reconfirm ă principiul
cooperarii interna ționale în cadrul capitolului intitulat “ Pace, Securitate și dezarmare “ , unde este
menționat ăîn mod clar decizia statelor de a
“ intensifica lupta contra criminalit ății transna ționale în toate dimensiunile sale, inclusiv traficul de fiin țe
umane, traversarea cl andestin ă a frontierelor de c ătre ele și spălarea banilor “
De asemenea, declara ția prevede și că obiectul de creare a unui climat adecvat pentru dezvolrare
poate fi realizat cu ajutorul bunei guvernari realizate de fiecare stat, iar pe plan internaționa l este
necesar ă transparen ța sistemelor monetar, financiar și comercial.
Colaborarea statelor în lupta contra criminalit ății are o baz ăobiectiv ă , condi ționat ă de
modific ările calitative ale acesteia mai ales în tendin ța sa de interna ționaliz are.
Lupta împotriva criminalit ății presupune cooperarea legat ă de prevenirea infrac țiunilor și
aplicarea sanc țiunilor penale și a asisten ței ce trebuie acordat ă deținutului dup ă eliberare și executarea
pedepsei.
Având în vedere diversificarea relațiilor econ omice interna ționale , lupta cu diversele infrac țiuni
devine tot mai complex ă, atât în ordinea juridic ă intern ă cât și în realizarea cooper ării interna ționale.
Problema infrac ționalit ății a c ăpătat un caracter global, în primul r ând pentru c ă este întaln ităîn
toate statele lumii , av ând forme tot mai diferite și mai acute , fiind extrem de periculoas ă din toate
punctele de vedere : economic, politic, social și cultural.
Pe de alt ă parte o dat ă cu diversificarea formelor infrac țiunilor sunt cuprinse noi sfere ale
activit ăților oamenilor și ale statelor, rezent ând un pericol pentru întreaga umanitate.
Atunci c ând se face referire la formele și direc țiile de cooperare d intre state , în lupta contra
criminalit ății, teoria și practica dreptului internațional folose ște urm ătoarele sintagme : “ cooperarea
interna țional ăîn lupta contra infrac ționalit ății penale” , “ lupta la nivel internațional cu fenomenul
infrac țional” , “ asisten ța juridic ăîn materie penala “ .
In ce prive ște formele juridice de organizare a colabor ării interna ționale în vederea combaterii
criminalit ății , acestea pot fi : acorduri multilaterale de reglementare a uno r ramuri sau institu ții de drept
internațional în care exist ă norme referitoare la infrac țiuni, acorduri multilaterale privind lupta împotriva
unor infrac țiuni interna ționale concrete., acorduri bilaterale de lupt ăîmpotriva infrac ționalit ății, care sunt
de regul ă acorduri de acordare a asisten ței juridice și de extr ădare a infractoril or.

23
Având în vedere multitudinea de acorduri multilaterale și bilaterale , se eviden țiază tendin țele de
bază ale cooper ării statelor în lupta împotriva criminalit ății : asisten ța juridic ăîn materie penal ă, inclusiv
extrădarea infractorilor, încheierea și realizare a acordurilor referitoare la lupta contra infrac țiunilor care
prezint ă pericol interna țional, recunoa șterea și executarea sentin țelor organelor str ăine pe cauzele penale
(de exemplu, extrădarea infractorului, judecat și condamnat, spre a -și ispăși pedeapsa în țara de
origine sau în țara în care își aredomiciliul permanent; transmiterea cercetării penale altui stat sau
organului internațional ), reglementarea problemelor legate de jurisdic ția penal ă, respectarea drepturilor
omului, studierea în comun a problem elor, schimbul de experien ță pecum si solu țiile adoptate.
Având în vedere cele men ționate anterior este evident ă importan ța cooper ării statelor în
domeniile economic, social, cultural, educa ție. Etc .
Importa nța deosebit ă pe care o are ONU const ăîn faptu l că pentru prima dat ă principiul
cooper ării statelor a fost consacrat în CartaONU , iar prin atribu țiile sale, Organizatia Națiunilor Unite
stăruie și creeaz ă cadrul necesar pentru ca statele s ă coopereze între ele în vederea realiz ării scopurilor
comune.