ACADEMIA DE POLIȚIE ,,Alexandru Ioan Cuza [627710]

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE ,,Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE POLIȚIE

DISCIPLINA: TACTICA JANDARMERIEI

TEMA: PARTICULARITĂȚI ALE ORGANIZĂRII ȘI
DESFĂȘURĂRII ADUNĂRILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA
ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Lect. univ. dr.
CRISTIAN PROFIRESCU

ABSOLVENT: [anonimizat]
2014

CUPRINS

INTRODUCERE pag. 4
CAPITOLUL I – CADRUL TEORETICO-METODOLOGIC DE ANALIZĂ
A PROBLEMATICII pag. 6
1.1 Prevederi juridice privind drepturile și obligațiile fundamentale ale omului pag. 6
1.2 Scurt istoric al adunărilor publice din România pag. 14
1.3 Delimitări conceptuale referitoare la grupuri, mulțimi și mase umane care
participă la adunări publice pag. 18
1.4 Clasificarea grupurilor, mulțimilor și maselor umane pag. 22
1.5 Vulnerabilități, riscuri și amenințări interne și internaționale generatoare
de adunări publice pag. 24

CAPITOLUL II – STRUCTURI DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ DIN
ROMÂNIA CU ATRIBUȚII ÎN GESTIONAREA ADUNĂRILOR PUBLICE pag. 30
2.1 Sistemul forțelor de ordine și siguranță publică în România pag. 30
2.2 Atribuțiile Poliției Române pe linia apărării ordinii la adunările publice pag. 36
2.3 Atribuțiile Jandarmeriei Române pentru desfășurarea adunărilor publice pag. 36
2.4 Atribuții ale Punctului Național Informare Manifestări Sportive
din Jandarmeria Română pentru prevenirea și combaterea violențelor la
competițiile sportive pag. 40

CAPITOLUL III – DINAMICA ADUNĂRILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA
ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ pag. 43
3.1 Cauze generatoare de adunări publice pag. 43
3.2 Prevederi juridice interne referitoare la organizarea și desfășurarea
adunărilor publice pag. 44
3.3 Organizarea și desfășurarea adunărilor publice în România pag. 48
3.4 Clasificarea adunărilor publice specifice societății contemporane pag. 50
3.5 Potențialul de conflictualitate al unor grupuri, mulțimi și mase umane
la adunări publice pag. 52

CAPITOLUL IV – MANAGEMENTUL STRUCTURILOR DE JANDARMI
PENTRU CONTROLUL COMPORTAMENTULUI MULȚIMILOR
LA ADUNĂRILE PUBLICE pag. 56
4.1 Funcțiile managementului specifice adunărilor publice pag. 56
4.2 Particularități ale controlului comportamentului grupurilor și mulțimilor
de către forțele de ordine publică la adunări publice pag. 59
4.3 Acțiuni preventive și de intervenție ale structurilor de jandarmi pentru
restabilirea ordinii la unele adunări publice pag. 61
4.4 Cooperarea structurilor de jandarmi cu organizatorii adunărilor publice și
personalul din alte instituții ale statului la adunările publice pag.64

CONCLUZII ȘI PROPUNERI pag. 66
ANEXE pag. 71
BIBLIOGRAFIE pag. 72

4
INTRODUCERE

Ultimii ani au adus cu ei schimbări de o mare amploare care au afectat atât cele mai
puternice state ale lumii, cât și România, producând modificări la nivel politic, diplomatic, social,
militar, economico-financiar, tehnologic, juridic, religios etc. Aceste modificări au generat creșterea
frecvenței și a intensității unor situații deosebite la care ne referim sub denumirile de ,,crize sociale”,
,,mișcări sociale”, ,,fenomene sociale” și altele.
Astfel, anii care au urmat după Revoluția din 1989, urmată de instaurarea unui regim
democratic, au adus cu ei nu numai o diversificare a mișcărilor sociale devenite tot mai frecvente, ci
și noi provocări pentru structurile de ordine și siguranță publică din România, mai ales pentru
Jandarmeria Română, atât în ceea ce privește organizarea și funcționarea acesteia, cât și fenomenele
sociale cu care se confruntă.
Este cunoscut faptul că regimul democratic oferă cetățenilor dreptul de a ,,ieși în stradă”,
deci de a organiza adunări publice și de a-și exprima nemulțumirea, nesatisfacția, dezaprobarea și nu
numai, în diverse moduri, atât timp cât aceștia respectă legislația în vigoare.
Jandarmeria Română este una dintre instituțiile statului care acționează în scopul garantării
acestui drept constituțional și are atribuții principale în ceea ce privește asigurarea măsurilor de
ordine și siguranță pe timpul acestor manifestări publice.
Procesul de reformă, inițiat gradual după Decembrie 1989, a avut la bază dorința societății de
a evolua firesc spre democrație. Renașterea Jandarmeriei a avut loc însă într-un context politico-
social caracterizat de instabilitate, care a determinat adoptarea de măsuri pentru constituirea,
organizarea și pregătirea unor forțe de ordine publică, capabile să contracareze acțiunile ostile
îndreptate împotriva ordinii de drept și care, în caz de agresiune, să se angajeze cu tot potențialul, la
efortul general de apărare al țării.
Cele mai cunoscute stări conflictuale nonviolente, care pot determina apariția și proliferarea
unor crize și pot duce la escaladarea tensiunilor până la manifestări violente care afectează ordinea
publică, sunt cele din domeniul economico-social. Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice
alte adunări publice nedeclarate, prin amploarea lor, pot genera tensiuni interne care se pot
transforma în conflicte cu urmări grave. În aceeași măsură, exercitarea dreptului la grevă, contrar
limitelor și condițiilor stabilite prin lege, poate duce la nerespectarea garanțiilor necesare asigurării
ordinii publice vitale pentru societate, iar dacă manifestările ating un anumit grad de violență, în

5
sensul distrugerii unor bunuri cu impact deosebit asupra tuturor domeniilor publice, putem vorbi
despre un act de o gravitate deosebită.
Importanța temei rezultă din complexitatea fenomenelor sociale care se desfășoară în
societatea contemporană, mai ales adunările publice și problemele pe care acestea le pun
Jandarmeriei Române și altor structuri în ceea ce privește desfășurarea adunărilor publice în bune
condiții.
Această lucrare scoate în evidență complexitatea, diversitatea, spațialitatea și actualitatea
cunoașterii acestor fenomene încă din fazele incipiente, pentru a lua măsuri de prevenire. Se știe
foarte bine că atunci când situația operativă se cunoaște de către structurile de ordine publică și
celelalte instituții fundamentale ale statului, adunările publice pot fi gestionate legal și eficient.
Gestionarea adunărilor publice este un proces complex care implică fluxul informațional,
planificarea măsurilor preventiv-acționale de ordine publică, organizarea, desfășurarea, conducerea
și controlul structurilor de ordine publică, a organizatorilor adunărilor publice și controlul
comportamentului persoanelor la adunările publice, pentru prevenirea și combaterea oricăror fapte
antisociale.
Lucrarea prezintă delimitări conceptuale referitoare la adunările publice specifice societății
contemporane, grupuri, mulțimi și mase umane, vulnerabilitățile, riscurile și amenințările interne și
regionale generatoare de acțiuni de protest, crize și conflicte, sistemul forțelor de ordine și siguranță
publică din România și atribuțiile forțelor principale de ordine publică – Poliția și Jandarmeria.
În domeniul prevenirii și combaterii faptelor antisociale la competițiile sportive, în lucrare se
prezintă atribuțiile Punctului Național de Informare Manifestări Sportive din Jandarmeria Română,
prevederile juridice referitoare la organizarea și desfășurarea adunărilor publice, clasificarea
adunărilor publice și potențialul de conflictualitate al unor persoane, grupuri, mulțimi sau mase
umane, la unele adunări publice interne.
Pentru a evidenția managementul structurilor de jandarmi și controlul comportamentului
mulțimilor la adunările publice, în lucrare se prezintă funcțiile managementului, particularități ale
controlului comportamentului mulțimilor la adunări publice de către forțele de ordine, acțiuni
preventive și de intervenție specifice jandarmilor pentru restabilirea ordinii publice și eficientizarea
cooperării între instituții în scopul prevenirii și combaterii faptelor antisociale la adunările publice.

6
CAPITOLUL I – CADRUL TEORETICO-METODOLOGIC DE ANALIZĂ A
PROBLEMATICII

1.1. Prevederi juridice privind drepturile și obligațiile cetățenilor

Schimbările rapide, de mare amploare și diversitate din lumea contemporană au afectat și
România, aducând profunde modificări de natură politică, socială, militară, financiară și economică,
modificări care, uneori, au determinat evoluții imprevizibile și greu de controlat la nivelul societății
în ansamblul său.
Aceste schimbări majore au determinat creșterea frecvenței și intensității unor situații
deosebite, care s-au materializat, la nivel social, în crize sociale de o mare amploare. Desigur, este
necesar să avem în vedere că toate acestea au avut loc la răscrucea dintre cele două mari sisteme de
orânduire socială: sistemul comunist care s-a prăbușit în perioada 1989-1990 și cel democratic
actual.
În unele situații, s-a ajuns la starea de anomie socială, care a avut repercusiuni asupra
climatului de ordine și siguranță publică și, implicit, asupra cetățenilor, afectând astfel valorile
promovate de sistemul democratic.
În România, înainte de anul 1989, din cauza unui sistem totalitar specific sistemului
comunist, adunările publice erau relativ reduse, comparativ cu situația actuală. Într-un astfel de
sistem coercitiv, foarte multe comportamente, care astăzi sunt considerate normale, erau etichetate
ca fiind deviante și erau sancționate.
Imediat după anul 1990, a urmat o perioadă în care autoritatea unor instituții ale statului a
înregistrat fluctuații datorită frecvenței unor acțiuni de protest – unele fiind generatoare și de violențe
de stradă, prezenței militarilor în termen în cadrul forțelor de ordine sau din alte cauze, fapt care a
influențat relația acestora cu cetățeanul, primând respectarea drepturilor și instituțiilor fundamentale
ale statului.
Dreptul la liberă circulație, dreptul la opinii, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare și
libertatea întrunirilor, dobândite în perioada postdecembristă, oportunitățile, dar și crizele
economico-financiare caracteristice perioadei de tranziție spre democrație, lipsa unor strategii
politicie coerente, lacunele legislative, apariția și accentuarea decalajelor între unele categorii
sociale au determinat o creștere treptată a adunărilor publice.

7
Altfel spus, ,,în sensul cel mai larg și mai cuprinzător, adunarea publică, ca modalitate prin
care drepturile și libertățile cetățenești își pot găsi exprimarea, este un subiect care ne interesează pe
toți, deoarece democrația nu mai este un simplu concept, aceasta devenind un mod de organizare și
funcționare al activității zilelor noastre”1.
Pentru ca o adunare publică să se poată desfășura în condiții de respectare a legalității, este
necesar să analizăm legislația care conferă aceste drepturi. Astfel, pentru ca orice drept să poată fi
exercitat și valorificat ca atare, acesta trebuie să îndeplinească cel puțin următoarele condiții:
– ,,să fie prevăzut de legislația în vigoare;
– să-i fie recunoscută necesitatea satisfacerii trebuinței sau nevoii sociale respective;
– persoana fizică sau juridică care dispune de respectivul drept, să urmeze procedura
prevăzută de lege, pentru a-l putea exercita și valorifica, conform legii și în limitele
prevăzute de aceasta;
– să fie reglementate garanții precise, iar limitările să nu îngrădească exercitarea dreptului
în esența sa”2.
În ceea ce privește problematica adunărilor publice, acestea sunt reglementate atât de
legislația României, cât și de legislația europeană. Astfel, legea fundamentală a României prevede
drepturi și libertăți care apără și oferă, dreptul organizatorilor sau al persoanelor de a organiza și de
a desfășura adunări publice în România. Cele mai importante drepturi care au legătură cu adunările
publice sunt: ,,libertatea conștiinței, libertatea de exprimare și libertatea întrunirilor”3 etc.
La art. 29, Constituția României prevede și garantează libertatea gândirii, a opiniilor și a
credințelor religioase. Într-o accepțiune mai largă, libertatea conștiinței reprezintă posibilitatea
cetățeanului de a avea și de a exprima public o concepție a sa despre societate și lumea
înconjurătoare.
Libertatea conștiinței nu este numai un drept prevăzut de Constituția României, ci și una
dintre primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor umane. Sunt interesante în acest sens și
formulările din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948. Această declarație constituie prima expresie

1 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura
Transilvania Expres, Brașov, 1998, p. 320.
2 Ibidem, p. 101.
3 Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429 din 2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, art.29, 30 și 39.

8
mondială a recunoașterii universale a drepturilor inerente fiecărei ființe umane. Printre alte drepturi
fundamentale ale omului, această declarație prevede prin art. 18 și dreptul la gândire, la conștiință și
la religie.
Aceste prevederi au fost incluse în mai multe tratate, inclusiv în Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO). De asemenea, articolul 9 al CEDO garantează persoanei libertatea de
gândire, conștiință și religie, dar și dreptul de manifestare în societate a convingerilor și religiilor.
Titular al acestor drepturi este, în general, persoana fizică, dar în anumite situații, inclusiv bisericile,
diverse asociații sau organizații non-guvernamentale se pot prevala de aceste prevederi.
Conform jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, libertatea de gândire este una
din bazele regimului democratic, reprezentând „libertatea care include elementele esențiale ale
identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață”4.
Cele trei libertăți garantate de art. 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului se referă la
persoane, iar delimitarea lor este uneori dificil de realizat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
evitat să dea o definiție acestor noțiuni, mai ales noțiunii de „religie”.
Dacă apartenența la una din marile religii tradiționale nu ridică probleme, în privința
curentelor religioase minoritare sau mai puțin răspândite, CEDO a precizat sintagma de „convingeri
religioase” care se distinge de noțiunile de „opinii” sau „idei”. Convingerile religioase implică
„puncte de vedere care au un anumit nivel de forță, seriozitate și coerență”5.
În particular, libertatea conștiinței este o libertate esențială, care redă cetățenilor dreptul de
a-și manifesta în public aprobarea, dezaprobarea sau satisfacția față de diverse măsuri luate de către
instituțiile statului sau față de anumite evenimente.
Strâns legată de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare consacrată prin Constituția
României la art. 30 reprezintă posibilitatea cetățenilor de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public gândurile, atitudinea,
opiniile, credințele religioase etc.
Libertatea de exprimare, atât în mod individual cât și în cadrul unei colectivități care
împărtășeșe aceeași atitudine și aceleași opinii, este un drept inalienabil al oamenilor, prezent într-o
societate liberă, care se caracterizează printr-un spirit deschis, pluralism și toleranță. Libertatea de
exprimare a fiecărei persoane reprezintă o chestiune esențială și vitală într-o societate democratică,

4 Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Manualul
Drepturilor Omului, București, 2008, p.20.
5 CEDO, Campbell c. Marii Britanii, Hotărârea din 25 februarie 1982, paragraf 36.

9
aceasta fiind diferența dintre un stat care se vrea a fi unul cu principii solide, ferme, în care puterea
este deținută de către popor și un stat cenzurat, care a avut ca punct de referință cultul personalității.
În ceea ce privește România, după Revoluția din decembrie 1989, oamenii și-au revendicat
drepturile, care nu au rămas numai la nivel de cutume sau de legi nescrise ale comunității, acestea
fiind treptat legalizate. Prin urmare, în prezent, orice om are dreptul să-și exprime liber opiniile,
ideile, criticile sau atitudinile, cu respectarea prevederilor legale.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetățenească, trebuie realizată și respectată atât
în particular,cât și în public. Exprimarea în „public” este definitorie pentru conținutul acestei
libertăți, termenul „public” fiind menționat prin intermediul legilor.
Astfel, art. 184 din Codul Penal în vigoare, definește ce înseamnă, în sensul legii penale, o
faptă săvârșită în public, și anume un „loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană în acel loc sau orice alt loc accesibil
publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane; într-un loc neaccesibil publicului, însă cu
intenția ca fapta să fie auzită sau văzută”.
Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește că „orice persoană are dreptul la
libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și
acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin
orice mijloace de exprimare”, cu respectarea prevederilor legale.
Libertatea de exprimare permite oricărei persoane să participe la viața politică, socială și
culturală, manifestându-și public gândurile, opiniile, credințele etc. Însă această libertate de
exprimare nu poate fi absolută și, ca atare, este supusă respectării prevederilor juridice interne,
europene și internaționale. Aceste prevederi juridice trebuie să fie expres prevăzute de lege și
necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane, religioase sau de altă natură.
Sub acest aspect este interesant de remarcat faptul că Pactul internațional referitor la
drepturile civile și politice, prin art.19 alin. (3), stabilește că exercițiul libertății de exprimare
comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și că poate fi supus anumitor restricții, care
trebuie să fie expres stabilite prin lege fiind necesare: respectarea drepturilor sau reputației altor
persoane; a siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralei publice.
Tot acest Pact, prin art. 20, stabilește că aceste legi trebuie să interzică propaganda în
favoarea războiului, apelarea la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la
discriminare, ostilitate sau violență.

10
În concluzie, existența unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a se
preîntâmpina abuzul în exercițiul libertății de exprimare. Într-o asemena viziune juridică, dispozițiile
constituționale interzic acele exprimări, individuale sau în mod colectiv, care urmăresc prejudicierea
demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei, dreptul la propria imagine, defăimarea țării și a
națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea
la discriminare, separatism teritorial sau la violență publică, manifestări obscene sau contrare
bunelor moravuri. Din aceasta, rezultă ideea de protecție constituțională a unor importante valori
umane, statale și publice.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în jurisprudența sa, care
este obiectul protecției oferite de articolul 10. Sfera de aplicare a acestei libertăți a fost progresiv
extinsă și acoperă în prezent orice tip de discurs, indiferent de natura politică, jurnalistică, literară,
artistică, comercială, de altă natură sau de suportul pe care acesta îl îmbracă.
Libertatea de exprimare a persoanelor cuprinde două componente: libertatea de opinie și
libertatea de informare. Libertatea de exprimare a propriilor opinii trebuie înțeleasă prin raportare la
libertatea de gândire și de conștiință garantată de articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului. În ceea ce privește libertatea de informare, textul articolul 10 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului garantează „libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără
amestecul autorităților publice”, însă cu respectarea prevederilor legale.
În stadiul actual al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de
informare nu cuprinde și dreptul de acces la informații, mai precis dreptul unei persoane de a obține
ca anumite informații să îi fie comunicate. Astfel, liberatatea de informare trebuie înțeleasă ca
libertatea de a comunica și de a difuza informații deja deținute.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în repetate rânduri că libertatea de
exprimare privește nu doar informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate inofensive sau
indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind „exigența
pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere caracteristice unei societăți democratice”6.
Trebuie menționat că, de o protecție aparte se bucură, în acest context, discursul jurnalistic, presa
fiind considerată „câinele de pază al democrației”.
Astfel, prin intermediul adunărilor publice, cetățenii se folosesc din plin de dreptul lor la
liberă exprimare, exprimându-și diferite opinii și atitudini față de anumite măsuri luate de instituțiile
statului, de anumite evenimente etc.

6 Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Manualul
Drepturilor Omului, București, 2008, p.21.

11
Semnificativ este faptul că „la baza exprimării în colectiv a libertății conștiinței și a libertății
de exprimare, se află libertatea întrunirilor”7. Libertatea întrunirilor, prevăzută de art. 39 al
Constituției României, este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea
oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice, pentru a-și exprima gândurile, opiniile,
credințele etc. Prin conținutul său, această libertate se află într-o strânsă corelație cu libertatea
conștiinței și cu libertatea de exprimare.
Libertatea întrunirilor în România se poate exercita prin mai multe tipuri de adunări publice.
Dintre acestea, Constituția enumeră mitingurile, demonstrațiile și procesiunile. Diversitatea formelor
și mijloacelor prin care se poate realiza această libertate și caracterul deschis, receptiv al
dispozițiilor constituționale, au determinat ca după nominalizarea celor trei tipuri de adunări publice
să se adauge și exprimarea „orice alte întruniri”.
Astfel, art. 39 din Constituția României nu restrânge formele și mijloacele de realizare a
libertății întrunirilor numai la cele trei tipuri de adunări publice nominalizate. În ceea ce privește
înțelesul conceptelor de mitinguri, demonstrații și procesiuni, este același din vocabularul obișnuit,
fiind deseori greu de realizat o diferențiere prea strictă între aceste concepte.
Existența adunărilor publice a demonstrat faptul că există anumite trăsături comune tuturor
întrunirilor, fără deosebire de formele în care acestea se realizează. Astfel, putem afirma că orice
întrunire este o grupare de persoane organizată sau neorganizată, cu caracter temporar, destinată
schimbului de idei, concepții, opinii etc.
Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură oarecum redusă între participanți, o
intenție comună și având întotdeauna un minimum de organizare. Aceste trăsături au importanță din
punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă a adunărilor publice, de
desfășurare sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile publice de grupări sau
aglomerări umane.
Articolul 39 din Constituția României stabilește trei reguli de respectat în legătură cu
întrunirile, și anume: libertatea întrunirilor, caracterul pașnic al întrunirilor și interzicerea participării
la acestea cu orice fel de arme a persoanelor. Aceste reguli au caracter constituțional, chiar dacă
textul Constituției nu menționează expres, alte reguli fiind stabilite prin lege. Aceasta rezultă din
corelația art. 39 cu art. 53 din Constituție, potrivit căruia exercițiul libertății întrunirilor poate
comporta anumite restrângeri.

7 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura
Transilvania Expres, Brașov, 1998, p. 102.

12
În cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului, acestă libertate face obiectul articolului
11, care reglementeză dreptul la liberă întrunire și asociere. Acest articol se află în strânsă legătură
cu articolul 10, CEDO afirmând că protecția opiniilor și libertatea de a le exprima constituie unul
din obiectivele libertății de întrunire și de asociere.
Pentru a asigura „finalitatea respectării drepturilor și libertăților exprimate și exercitate în
formă colectivă, Constituția României, prin art. 54, obligă cetățenii români, străini și apatrizii să-și
exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și
libertățile celorlați”8.
Ca o măsură de siguranță, de asigurare a ordinii în stat, în art. 149, alin. 1 din Constituție,
sunt prevăzute șase situații în care poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți,
acestea fiind pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralității publice, a
drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei
calamități naturale ori ale unui dezastru deosebit de grav.
În încercarea de a cuprinde reglementările specificate mai sus, legiuitorul a elaborat Legea
60 din 1991, privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, care a fost modificată și
completată ulterior.
Actuala reglementare a organizării și desfășurării adunărilor publice din România reflectă
realitățile sociale din perioada anilor 1990 și a anilor care au urmat, fiind adoptată cu scopul de a
asigura un cadru de exercitare neîngrădită a libertăților care izvorăsc din Convenția Europeană
pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, referitoare la libertatea de
exprimare (art.10) și la libertatea întrunirilor (art.11).
La scurtă vreme după intrarea în vigoare a Legii nr.60 din 1991, Constituția României
adoptată în urma Referendum-ului din 8 decembrie 1991, a recunoscut importanța deosebită a
libertății întrunirilor, asocierii, libertatea opiniei și a exprimării cetățenilor, atribuindu-le statut de
libertăți fundamentale.
Ulterior, prin aderarea României la Uniunea Europeană, au fost ratificate o serie de
instrumente legale, care protejează libertățile de întrunire, asociere și conștiință (art.9, 10 și 11 din
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.5 și 6 din Carta Socială Europeană
revizuită, art. II-72 din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa ce reia dispozițiile art.11 din

8 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura
Transilvania Expres, Brașov, 1998, p. 102.

13
Convenția Europeană, reafirmând dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de
asociere, la toate nivelurile, a oricărei persoane).
Atunci, ca și acum, se impunea adoptarea unor reglementări la nivelul legii, care să
stabilească un cadru de organizare și desfășurare a adunărilor publice, important deopotrivă pentru
organizatori, participanți, autorități și pentru cetățenii care nu iau parte la astfel de manifestări.
Sub aspectul manifestării neîngrădite a libertăților recunoscute, chiar dacă au fost formulate
critici privind atingerea adusă, de obligația declarării prealabile a adunărilor publice, dreptul
fundamental la liberă exprimare (art.30 din Constituția României) și libertatea de întrunire (art.39
din actul fundamental), acestea au fost analizate și combătute de Curtea Constituțională a României
prin Deciziile nr.199/19999, nr.51/200110 și nr.1123/200811. Astfel, Curtea Constituțională a
României a evidențiat faptul că dispozițiile Legii nr.60 din 1991, potrivit cărora desfășurarea
adunărilor publice este permisă doar cu condiția declarării lor prealabile, nu contravin libertății de
întrunire, reglementate de Constituția României și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale.
Astfel, a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu
cauzele Platform „Arzte fur das Leben” contra Austriei, 1985, și Rassemblement jurassien contra
Elveției, 1979, când instanța europeană a reținut că art. 11 din Convenție presupune ca „fiecare stat
să fie în măsură să adopte măsuri rezonabile și adecvate pentru a asigura desfășurarea pașnică a
manifestațiilor licite ale cetățenilor săi și că pentru întrunirile ce au loc pe căile publice nu este
exagerată impunerea obligației de a se obține o autorizație prealabilă, întrucât autoritățile au
posibilitatea, în aceste condiții, să vegheze asupra respectării ordinii publice și să ia măsurile
necesare pentru ca libertatea manifestațiilor să fie pe deplin asigurată”.
O completare semnificativă a cadrului juridic intern o reprezintă Legea nr. 54 din 200312 cu
privire la sindicate. Dacă avem în vedere faptul că, majoritatea adunărilor publice au fost organizate
după decembrie 1989, până în prezent, în mare parte de sindicate și au avut ca obiective interesele
specifice ale salariaților de natură economică și socială, atunci în planul organizării și desfășurării
acestora, nu poate fi ignorat rolul sindicatelor.

9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000.
10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 6 aprilie 2001.
11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000.
12 Legea sindicatelor – Legea nr. 54 din 24 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 5 februarie 2003.

14
Conform art. 9 din Constituția României ,,sindicatele se constituie și își desfășoară
activitatea conform statutelor acestora, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la
promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților”. De asemenea, art. 27 din
Legea nr. 54 din 2003 evidențiază faptul că „pentru a-și atinge scopul pentru care au fost constituite,
organizațiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, precum: negocierile, procedurile
de soluționare a litigiilor prin mediere, arbitrajul sau concilierea, petiția, protestul, mitingul,
demonstrația și greva, potrivit statutelor proprii și în condițiile prevăzute de lege”.
În concluzie, baza legală a organizării și desfășurării adunărilor publice în România o
reprezintă Constituția României, Legea nr. 60 din 1991 privind organizarea și desfășurarea
adunărilor publice și Legea nr. 54 din 2003 (Legea sindicatelor), acestea fiind completate de alte
documente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului sau Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.

1.2. Scurt istoric al adunărilor publice în România

Transformările care au avut loc în România dupa Revoluția din decembrie 1989, au adus
societatea într-un proces foarte important de restructurare instituțională, politică, economică, socială,
în plan informațional, moral etc. Aceste transformări au fost însoțite inevitabil și de o serie de
fenomene destabilizatoare, de dezorganizare și de efecte secundare, care, fiind insuficient cunoscute
și greșit gestionate au creat situații tensionate sau au generat pericole grave la adresa ordinii publice
interne, degenerând uneori, în conflicte determinate de crize politice, sociale, tensiuni interetnice sau
de altă natură.
Urmărind evoluția mișcărilor sindicale din România din ultimii 24 de ani, putem afirma că,
acestea au avut, parțial, soarta societăților sindicale apărute odată cu era industrializării. La fel ca în
alte părți ale lumii, mișcările sindicale au fost, la început foarte puternice iar treptat, au început să fie
manipulate și utilizate drept „mijloc de manevră”, pentru a servi unor interese de grup.
Dacă la mijlocul anilor ’90, mișcarea sindicală se baza pe concentrările muncitorești din
marile întreprinderi industriale și cele din domeniul extracției de materii prime, care ulterior au luat
calea restructurării, privatizării sau lichidării, după anul 2000 rolul sindicatelor a început să se
reducă treptat. În prezent, categoriile profesionale ale căror sindicate dispun de o influență mai mare
și pot declanșa acțiuni de protest importante sunt CNSLR „Frăția”, cartel ALFA și sindicatele din
categoria bugetarilor, din sectoarele controlate de stat.

15
Dezvoltarea economiei de piață a dus la creșterea numărului de angajați din sectorul privat,
în care ponderea principală o dețin micro-întreprinderile, în care organizarea de tip sindical este
foarte dificil de realizat. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, o bună parte din forța
de muncă tânără internă, a început să migreze spre țările din zona vest-europeană, potențialul
revendicativ al populației active din sfera economică reducându-se în mod semnificativ.
În ceea ce privește manifestările de protest de amploare care au diverse scopuri în spațiul
public, au avut aproximativ aceeași evoluție cu cele sindicale. Astfel, disputele s-au mutat din stradă
pe ecranele televizoarelor, acțiunile de amploare care caracterizau anii ’90 restrângându-se treptat la
cele organizate conform prevederilor legale, doar pe durata unor campanii electorale sau în situații
în care anumite măsuri adoptate de autorități, afectează viața socială a diverselor categorii sociale.
Conflictele de natură etnică au evoluat și ele în perioada de tranziție. Astfel, evenimentele de
la Târgu Mureș, din martie 1990 care au degenerat în acțiuni violente de stradă și-au avut originea în
existența și perpetuarea, pe diferite căi, a unor tensiuni între maghiari și români. Originile acestor
tensiuni își au rădăcinile în trecut, ele fiind acumulate treptat încă din timpul dominației austro-
ungare din Transilvania și continuând cu consecințele Dictatului de la Viena din 1940. Nu sunt
lipsite de importanță nici relațiile încordate dintre Ungaria și România din anii ’80. De asemenea,
opiniile unor lideri maghiari și români de după anul 1990, au avut tendința de a alimenta periodic
vechile tensiuni.
În ceea ce privește conflictele interetnice, semnificative prin amploarea și consecințele pe
care le-au avut asupra imaginii României pe scena internațională, au fost evenimentele produse în
primăvara anului 1990, la Târgu Mureș. În data de 15 martie 1990, în localitățile care au o populație
maghiară considerabilă, au avut loc festivități pentru a marca ,,Ziua maghiarilor de pretutindeni”.
La aceste evenimente, în mai multe localități din zona Ardealului, printre care și Târgu
Mureș, cetățeni din Ungaria și cetățeni de etnie maghiară din România ,,au arborat ostentativ,
însemne și drapele ungare și au instigat populația românească prin lozinci și cântece
provocatoare”13. Situația a evoluat în așa fel încât, pe data de 20 martie 1990, ca urmare a mai
multor acțiuni îndreptate ostentativ împotriva ordinii constituționale, precum amplasarea steagului
Ungariei pe clădirea Primăriei Municipiului Târgu-Mureș și ocuparea sediului prefecturii de
elemente turbulente maghiare care au declarat ocuparea orașului, au fost organizate două
manifestații de amploare, la care au participat membrii comunității române și a celei maghiare.

13 http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1216521-adevarul-despre-evenimentele-targu-mures.html, accesat la data de 16
aprilie 2014.

16
Manifestările au culminat cu violențe de stradă deosebit de grave. Acest moment de
cumpănă din istoria națională a fost depășit însă, prin dialogul între reprezentanții celor două
comunități, aceștia realizând faptul că rezultatul acestui conflict interetnic, mediatizat la nivel
internațional, a adus numai deservicii întregii comunități locale. Începând cu anul 1991 și până în
prezent, la toate manifestările prilejuite de comemorarea „Zilei maghiarilor de pretutindeni” din 15
martie, măsurile de ordine publică au fost asigurate cu efective de jandarmi, ceea ce a contribuit la
asigurarea unui climat de normalitate și siguranță civică, pe măsura trecerii timpului estompându-se
și tensiunile dintre comunitatea română și cea maghiară.
Tensiunile politice și sociale, care, nu de puține ori, s-au condiționat și amplificat reciproc,
au determinat în anii ’90 apariția unor crize de proporții în domeniul ordinii publice. Crizele de
referință în domeniul ordinii publice, care au avut loc între anii 1990 – 1999, au fost cele șase
evenimente violente, cunoscute sub numele de ,,mineriade”, care au uimit nu numai întreaga țară,
ci și comunitatea internațională.
Prima mineriadă a fost declanșată în 29 ianuarie 1990, prin participarea a aproximativ 5.000
de mineri care s-au deplasat în București, alături de peste 200.000 de locuitori ai Bucureștiului, la o
contramanifestație ca replică la marșul partidelor nou înființate, care avusese loc în ziua anterioară.
Participanții la acea contramanifestație au devastat sediile Partidului Național Țărănesc-Creștin
Democrat și Partidului Național Liberal, din Piața Rosetti și Bulevardul Magheru, situație în care
structurile de jandarmi, la acea dată constituite în trupe de infanterie aflate în subordinea
Ministerului Apărării Naționale, împreună cu alte subunități aparținând acestuia au acționat cu
dificultate. Acțiunea forțelor de ordine publică a avut loc după tragicele evenimente din Decembrie
1989, fiind prima participare la o misiune de amploare care implica asigurarea și restabilirea ordinii
publice.
Cea de-a doua mineriadă a avut loc în luna februarie 1990. Pe fondul degenerării unei
manifestații a opoziției din acea vreme în acțiuni de stradă violente, care au constat în ocuparea
sediului Guvernului, în noaptea de 18/19 februarie 1990, au fost aduși în București aproximativ
4.000 de mineri din Valea Jiului. La ajungerea acestora în Capitală, ordinea publică fusese restabilită
de forțele Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, astfel încât nu s-a ajuns la o
confruntare violentă, așa cum urma să se întâmple câteva luni mai târziu.
Din perspectiva forțelor de ordine, cea de-a treia mineriadă trebuie analizată împreună cu
fenomenul ,,Piața Universității”. Început la data de 22 aprilie 1990, prin ocuparea părții carosabile
între Teatrul Național și Facultatea de Arhitectură, protestul anticomunist din centrul Capitalei avea

17
să continue, cu diferite grade de intensitate, până la data de 13 iunie 1990. Intervenția forțelor de
ordine pentru deblocarea carosabilului și restabilirea ordinii publice care a avut loc în dimineața zilei
de 24 aprilie 1990, a determinat amplificarea mișcării de protest din Piața Universității, împotriva
căreia nu s-a mai intervenit decât în dimineața zilei de 13 iunie. Intervenția forțelor de ordine din
acea zi a fost urmată de confruntări violente între acestea și protestatari, amplificate și de prezența în
zona Institutului de Arhitectură a unor grupuri de ,,oameni ai muncii”, care s-au manifestat violent
împotriva celor considerați a fi responsabili de fenomenul ,,Piața Universității”. Au fost atacate
sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și Serviciului Român de Informații.
În cursul nopții, ordinea publică a fost restabilită de către forțele de ordine și unitățile
militare, însă ,,ca urmare a apelurilor repetate ale conducătorilor țării adresate către forțele
conștiente și responsabile pentru a curma încercările de forță ale grupurilor extremiste”14, peste
10.000 de mineri din Valea Jiului s-au deplasat la București, unde s-au dezlănțuit violențele
binecunoscute, care au continuat pe întreg parcursul zilei de 14 iunie 1990 și în prima jumătate a
zilei următoare. Soldată cu peste 470 de răniți și șase morți, cea de-a treia mineriadă a constituit cea
mai sângeroasă și brutală criză din domeniul ordinii publice din întreaga perioadă postdecembristă.
Dincolo de controversele determinate de implicarea puterii de stat în folosirea unor categorii
socio-profesionale ca substitut al forțelor de ordine legal constituite, disfuncțiile constatate în
organizarea și coordonarea forțelor de ordine publică, precum și în modul de executare a intervenției
propriu-zise de către acestea, în dimineața zilei de 13 iunie 1990 și pe parcursul întregii zile, au
determinat o serie de modificări în plan conceptual, dintre care cea mai importantă a constituit-o
înființarea, la mai puțin o lună de la acele evenimente, a Trupelor de Jandarmi.
Cea de-a patra mineriadă a avut loc în perioada 24 – 28 septembrie 1991. Astfel, în ziua de
24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă generală, cerând Prim-Ministrului din
acea vreme, să se deplaseze la Petroșani, pentru a le asculta revendicările. Liderul sindical din acea
vreme i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că, dacă revendicările nu vor fi satisfăcute în
integralitatea lor, minerii vor veni în număr mare la București.
Primele violențe au apărut la Petroșani, iar ulterior în gara acelei localități, din cauza faptului
că minerilor le-au fost refuzate mijloacele de transport pe care le solicitau, pentru a se deplasa la
București. Totuși, din cauza presiunilor, aceștia au reușit să deturneze câteva garnituri de tren și să
înceapă deplasarea către Capitală.

14 Colectiv de autori, Jandarmeria Română – 20 de ani în contemporaneitate, Editura Ministerului Administrației și
Internelor, București, 2010, p.116.

18
Pe traseul de deplasare de la Petroșani la București, minerii au agresat reprezentanții
autorităților și au produs acte de vandalism, în gările din Târgu Jiu și Craiova. Toate măsurile luate
pentru a-i opri în aceste două localități au eșuat, astfel că în dimineața de 25 septembrie 1991, peste
3.000 de mineri au sosit în București, garniturile fiind dirijate către gara Băneasa.
În această gară, forțele de jandarmi au asigurat debarcarea și protecția instalațiilor și a
clădirii gării, după care, în dispozitive specifice, i-au însoțit pe mineri în Piața Victoriei, în fața
Guvernului României. Este de remarcat faptul că, pe traseul de la gara Băneasa până în Piața
Victoriei, minerii s-au comportat pașnic. După aproximativ o oră, aceștia au devenit agresivi și au
atacat forțele de ordine publică aflate în dispozitiv la Palatul Victoria, violențele continuând timp de
trei zile, la sediile Guvernului, Televiziunii Române, Adunării Deputaților și Palatul Cotroceni.
A cincea mineriadă au constituit-o evenimentele din perioada 18-22 ianuarie 1999. Minerii,
conduși de liderul sindical al acestora, au luat decizia declanșării unei greve generale, motivul fiind
unele neînțelegeri privind închiderea unor mine din Valea Jiului. Astfel, la data de 4 ianuarie 1999,
aproximativ 15.000 de mineri au protestat pentru a obține mărirea salariilor și împotriva închiderii
minelor. În urma mai multor runde de negocieri eșuate, minerii au luat decizia de a se deplasa la
București, cu scopul de a renegocia aspectele prezentate mai sus.
Marșul minerilor către București s-a soldat cu acțiuni violente între aceștia și forțele de
ordine, pe Valea Oltului. La mai puțin de o lună, a avut loc și cea de-a șasea mineriadă, însă aceasta
a fost de mică amploare.

1.3. Delimitări conceptuale referitoare la grupuri, mulțimi și masele umane
participante la adunările publice

Psihologul Gustave Le Bon afirma faptul că „intrăm într-o adevarătă eră a mulțimilor” în una
din cărțile sale, numită „Psihologia mulțimilor”. Această afirmație revoluționează cu atât mai mult
cu cât schimbările apărute, o dată cu începutul epocii moderne, se produc și datorită acțiunilor unor
tipuri de mase și mulțimi umane. Astfel, „soarta națiunilor nu se mai hotărăște în consiliile
principilor”, așa cum spune acest autor, „ci în sufletul mulțimilor”. În concluzie, în secolul XXI, nu
se pot ignora grupurile, mulțimile și masele umane, și cu atât mai mult forța și puterea acestora în
societate.
În primul rând, orice grup, mulțime sau masă umană reprezintă o grupare de indivizi, mai
mult sau mai puțin organizați. Pentru a putea explica, din punct de vedere sociologic, legătura

19
individ-grup, putem aduce în discuție conceptul de ,,teoria lui Maslow”. Modelul creat de Abraham
Maslow arată că oamenii au trebuințe care se impun a fi satisfăcute. Acest model a fost numit de
Maslow „ierarhia nevoilor”.
În urma cercetărilor efectuate, Maslow a ajuns la concluzia că există nevoi stringente care
pot fi clasificate în funcție de importanța lor pentru ființa umană, ele reprezentând totodată, anumite
nivele. Astfel, odată ce individul a atins un anumit nivel de satisfacere ale nevoilor noastre, trece la
altul. Maslow a identificat cinci tipuri de nevoi specifice, fiecărui tip fiindu-i asociat un nivel al
piramidei.

Fig. 1.1 – Piramida lui Maslow

Aristotel a studiat în cadrul tratatelor lui, omul ca ,,ființă socială” sau ,,zoon politikon”,
unde „politikon” provine din cuvântul grecesc „polis” (cetate), înțelegând prin aceasta că omul
trebuie să trăiască în cetate, în colectivitate.
Omul se desăvârșește social, alături de semenii săi, participă la viața cetății, la comunitatea
politică. În fapt, filozoful din Stagira intuia ceea ce Maslow avea să confirme abia la jumătatea
secolului al XX-lea, anume că nevoia de apartenență îi determină pe oameni să se alăture, să
formeze comunități și să se asocieze în organizații. Astfel, când individul este satisfăcut din punct de
vedere fiziologic și se simte în siguranță, el va deveni interesat să își satisfacă nevoile de a intra în
contact cu societatea, deci de a se afilia la diverse grupuri de persoane, mulțimi etc.
Totodată, oamenii, din perspectiva caracterului lor de ,,ființe sociale” se constituie în mulțimi
într-un mod voit sau întâmplător, determinați de împrejurări independente de voința lor. Prin natura

20
sa de ființă socială, „omul are în firea sa, tendința de a se alătura semenilor săi, de a conviețui
împreună cu aceștia în entități sociale de mărimi diferite”15.
Termenul de grup a cunoscut o multitudine de definiții, atât în vorbirea curentă cât și în
științele umane, el având un sens foarte larg, referindu-se la formațiuni de lucru, familie, grup de
prieteni, comunități, totalitatea celor adunați într-un anumit loc pentru o scurtă perioadă de timp etc.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de ,,grup” desemnează un
,,ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunități de interese, de
concepții etc.”.
Dicționarul de neologisme definește noțiunea de ,,grup social” drept o ,,colectivitate de
indivizi între care există relații sociale determinate, se supun acelorași norme de comportament și
urmăresc un țel comun”. Potrivit dicționarului psihologiei16, grupul social reprezintă o ,,mulțime de
persoane care poate fi mai mare sau mai mică, poate admite frontiere mai mult sau mai puțin
precise, stabile sau permeabile, poate fi mai mult sau mai puțin structurată și care se caracterizează
printr-un anumit grad de coeziune afectivă și de unitate a conduitelor, atitudinilor și credințelor”.
Grupul apare în acest caz, ca un ansamblu coeziv, un întreg sudat din punct de vedere
afectiv. Mai mult, grupul se caracterizează prin formularea unui cod de norme sociale (reguli, valori,
cutume, o cultură comună) și a unei structuri (roluri și statuturi diferențiate) care reglementează
conduitele, atitudinile și credințele membrilor săi.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române desemnează termenul de mulțime ca fiind un
,,număr mare de ființe sau lucruri, cantitate mare; lume multă strânsă laolaltă, grămadă de oameni;
masele largi ale populației; colectivitate” iar dicționarul enciclopedic definește mulțimea ca fiind un
,,grup numeros de persoane, colectivitate, masă”.
În acest sens, dicționarul psihologiei definește mulțimea ca un ,,ansamblu vag structurat,
compus dintr-un mare număr de persoane prezente fizic în mod simultan”. După cum reiese și din
definiția dată de Dicționarul Enciclopedic, o noțiune sinonimă celei de mulțime este aceea de
,,masă”, noțiune care este utilizată de diferiți autori în locul celei de mulțime.
În ceea ce privește termenul de masă, Dicționarul Explicativ al Limbii Române îl definește
ca o ,,mulțime compactă de oameni considerată ca o unitate, grupare mare de oameni cu anumite
caractere comune, cercuri largi ale polulației”. În Dicționarul Enciclopedic termenul de masă umană

15 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007, p.18.
16 Larousse, Marele dicționar al psihologiei, Editura Trei, București, 2006, pp. 519-520.

21
este definit ca fiind ,,un mare număr de indivizi, considerați ca formând un tot, fie ca urmare a
câtorva caracteristici comune, fie că se găsesc reuniți ca într-o mulțime”. Așa cum se desprinde din
definiția dată în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, o mulțime de oameni se poate prezenta
sub forma unui grup, a unei grămezi, a unei reuniuni, a unui colectiv, a unei clase, a unei întruniri.
Mulțimea umană a constituit subiectul a numeroase cercetări, majoritatea de natură
sociologică, dar și psihologică, oferindu-se o serie de alte definiții, în funcție de perspectiva din care
au fost abordate.
Psihologia mulțimilor s-a născut în urma procesului de industrializare din secolul al XIX-lea
din Europa Occidentală, dar mai ales din Franța și în perioada interbelică, când efectele crizei
economice internaționale erau în multe țări grave. Acest proces s-a finalizat prin destrămarea
legăturilor sociale tradiționale. Astfel, s-a creat o societate de masă, în cadrul căreia clasele
muncitoare afectate din ce în ce mai mult de șomaj și sărăcie, nu mai erau dispuse să asculte de
autorități. Marea spaimă a acelei perioade era aceea că aceste mase vor începe să nu mai respecte
ordinea socială stabilită, sau chiar mai mult, o vor ataca.
Dacă masele reprezentau un posibil pericol, mulțimea sau masele în acțiune constituiau unul
cât se poate de real. Astfel, teama de masele umane s-a concentrat într-o ostilitate îndreptată
împotriva mulțimilor. În Franța, fragilitatea celei de-a treia Republici a făcut ca această ostilitate să
fie și mai acută. Republica apărea după războiul franco-german și, mai ales, după experiența
Comunei din Paris, prima republică socialistă din istorie, după opinia lui Prosper-Olivier Lissagaray.
Pentru burghezii francezi, înfrângerea ordinii lor sociale, sub acțiunea maselor umane nu era
decât o eventualitate, dar, pe care o trăiseră deja, chiar dacă numai pentru scurt timp. În plus,
„Republica franceză continua să fie zguduită de numeroase valuri de opoziție, de populismul
generalului Boulanger și, mai ales, de ascensiunea acțiunilor socialiste, sindicaliste și anarhiste”17.
Între primii teoreticieni care au studiat grupurile, mulțimile, masele umane și și-au înscris
numele în istorie a fost Gustave Le Bon. Opera sa din anul 1895, intitulată ,,Psihologia mulțimilor”
(Psychologie des foules), a fost considerată lucrarea cu cea mai mare influență în istoria psihologiei
sociale și nu numai. Astfel, prin mase umane, acest autor înțelege „reunirea unor indivizi, indiferent
de naționalitatea, profesia ori sexul lor și de întâmplarea ce a făcut ca ei să se afle laolaltă”18.
Din punct de vedere psihologic, noțiunea de masă umană are cu totul alt sens. Astfel, în
anumite împrejurări, o mulțime de oameni posedă caracteristici noi, diferite de cele ale fiecărui

17 Larousse, Marele dicționar al psihologiei, Editura Trei, București, 2006, p. 781.
18 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, București, 2003, p. 9.

22
individ care intră în componența sa. Personalitatea conștientă dispare iar sentimentele și ideile
tuturor entităților sunt orientate în aceeași direcție. Apare astfel un spirit colectiv, tranzitoriu, dar
care are particularități foarte precise. Colectivitatea devine atunci „o masă foarte organizată sau o
masă psihologică. Ea formează un singur corp și este supusă legii unității mintale a maselor”19.
Este de reținut faptul că, doar prezența întâmplătoare a mai multor indivizi într-un anumit loc
și la un anumit moment, nu conferă acestora caracteristicile unei mulțimi structurate. Pentru a
dobândi astfel de caracteristici, este nevoie de influența unor stimuli.
Este necesar totuși să diferențiem noțiunile de ,,masă” și ,,mulțime”. ,O mulțime „este
întotdeauna o masă, în timp ce o masă de indivizi nu este, în mod necesar, o mulțime. Masa umană
este, în general, dispersată din punct de vedere topografic iar indivizii care o formează nu au
contacte imediate, corporale unul cu celălalt și aceasta, din punct de vedere psihologic, o distinge
sensibil de mulțime”20.
Legătura structurală între elementele unei mase este dată de ,,o anumită omogenitate în ceea
ce privește structura lor psihică, determinată de o asemănare de mediu, interese, educație,
naționalitate, muncă etc.”21.

1.4. Clasificarea mulțimilor

La fel ca și în cazul definițiilor formulate, mulțimile umane au cunoscut o serie de clasificări,
în funcție de autori și de perspectiva de abordare a acestora. Astfel, renumitul filozof și psiholog
Gustave Le Bon evidențiază într-o primă fază, două categorii de mase umane, acestea fiind:
eterogene și omogene.
Conform afirmațiilor lui Le Bon, masele eterogene reprezintă colectivități compuse din
indivizi oarecare, cu profesii și niveluri de inteligență diferite. Această categorie se împarte, în alte
două subcategorii: mase eterogene anonime (spre exemplu, mulțimea de pe străzi) și mase eterogene
non-anonime (jurii, adunări parlamentare etc.).
Masele omogene se împart și ele în trei subcategorii, acestea fiind: sectele, castele și clasele.
Sectele cuprind indivizi diferiți în ceea ce privește educația, profesia, mediul social din care provin,
dar uniți prin credințele și convingerile lor (grupurile politice sau religioase). Castele însumează

19 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, București, 2003, p. 10.
20 Serghei Ceahotin, Violul mulțimilor prin propagandă politică, Editura Antet, București, 2004, p. 62.
21 Ibidem, p. 62.

23
indivizi cu aceeași profesie, cu un nivel asemănător de educație, provenind aproximativ din același
mediu (militarii, preoții, muncitorii etc.). Clasele sunt formate din „indivizi diferiți ca origine,
credință, profesie, dar care au anumite interese comune, au practici de zi cu zi asemănătoare și un
nivel al educației asemănător (burghezia, țărănimea etc.)”22.
Din perspectiva modului de formare, mulțimile se mai pot clasifica în mulțimi organizate și
mulțimi ad-hoc. Mulțimile organizate pe o perioadă de timp îndelungat prezintă o anumită ierarhie,
au conducători stabiliți și prezintă anumite relații bine cristalizate între membri ei. Aceste mulțimi
s-au format în urmă cu un timp suficient care să le asigure stabilitate (grupurile politice, grupurile de
suporteri etc.). Mulțimile ad-hoc se formează, de obicei, în urma unor idei sau inițiative apărute
rapid a unei părți dintre participanți sau care sunt pentru scurt timp la un anumit eveniment și, în
general, prezintă „un grad foarte redus de organizare, nu au nici un fel de ierarhie stabilită în cadrul
ei, iar relațiile dintre componenți sunt într-un stadiu incipient (spectatorii de la diferite manifestații,
grupurile de curioși care se strâng cu ocazia unui eveniment oarecare etc.)”23.
În funcție de participarea conștientizată, în timp și spațiu, la desfășurarea unor evenimente,
mulțimile se pot diferenția în mulțimi reale și mulțimi virtuale. Mulțimile reale sunt constituite fizic,
pentru o anumită perioadă de timp și într-un anumit loc, datorită unor circumstanțe determinate. Este
cazul întrunirilor publice, mitingurilor, participanților la un eveniment sportiv sau aglomerațiile
umane, determinate spontan de o anumită cauză.
Mulțimile virtuale sunt dispersate fizic, în timp și spațiu, însă membrii acestora sunt legați
prin anumite caracteristici comune, care îi fac să dezvolte sentimente, atitudini sau comportamente
similare, în raport cu anumiți factori sociali. Membrii acestor tipuri de mulțimi nu își conștientizează
reciproc prezența decât în mod indirect, însă în anumite împrejurări, se pot constitui foarte rapid ca
mulțimi reale (prin intermediul sms-urilor, mail-urilor sau a rețelelor de socializare precum
Facebook, Twitter, prin producerea unui eveniment de interes general care le reclamă prezența într-
un anumit loc etc.).
Raporturile dintre cele două tipuri de mulțimi sunt foarte strânse, având multe caracteristici
sociale comune și putând trece cu ușurință de la o formă la alta, după cum ne demonstrează
numeroase situații sociale reale. Membrii unei mulțimi virtuale „nu au întotdeauna conștiința
apartenenței la o comunitate distinctă, dar anumiți factori de natură socioculturală, profesională,

22 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, București, 2003, p. 83.
23 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007, p.28.

24
etnică, religioasă sau educațională le determină o orientare convergentă în raport cu o anumită
problematică socială”24.
După criteriul duratei lor, mulțimile se împart în mulțimi temporare care au o existență
limitată (scurtă, medie și lungă) și mulțimi permanente a căror existență are o dimensiune istorică și
care prin natura lor nu pot fi dizolvate (poparele).
După modul în care persoanele din cadrul acestora se manifestă, mulțimile se clasifică în
mulțimi agresive, mulțimi panicate, mulțimi care pradă și mulțimi care demonstreză. Mulțimea
agresivă este acea mulțime care atacă un individ, alte grupuri sau anumite instituții și poate apărea
sub trei forme: mulțimea linșatoare – care este stăpânită de dorința răzbunării împotriva unui
individ; mulțimea terorizantă – care este caracterizată de o acțiune împotriva unui grup bănuit sau
acuzat de fapte revoltătoare; mulțimea militantă – care luptă pentru susținerea unei idei. Cu astfel de
mulțimi încep, de obicei, revoluțiile. În general, „mulțimile agresive urmăresc să-și facă dreptate
pentru anumite lezări pe care indivizii le-au suferit”25 în trecut.
În ceea ce privește mulțimea panicată, „reacțiile controlate sunt înlocuite cu comportamente
iraționale și instinctuale pe fondul sentimentelor de spaimă și frică. Astfel de sentimente pun
stăpânire pe comportamentul indivizilor, determinând astfel dispariția coeziunii, iar pentru salvare se
alege fuga, în scopul îndepărtării de pericol”26.
De asemenea, mulțimea care pradă, apare, de regulă, în perioade de criză, urgențe civile sau
atunci când autoritatea instituțională este foarte scăzută. Caracteristic mulțimilor care demonstrează
este faptul că se constituie pentru manifestarea adeziunii, acceptării, recunoașterii, condamnării,
semnalării față de unele evenimente sau stări de lucruri. Aceste mulțimi sunt caracterizate de
entuziasm, recunoștință, admirație, dispreț sau protest.
În cele mai multe situații, astfel de mulțimi „sunt organizate, bine conduse, sunt autorizate și
oricând pot trece de la caracterul pașnic la violențe care pot scăpa de sub control”27, fiind necesară
intervenția forțelor de ordine publică, pentru restabilirea ordinii publice.

24 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007 , pp.28-29.
25 Ibidem, p.29.
26 Ibidem, p.30.
27 Ibidem, p.30.

25
În raport cu criteriile prezentate mai sus, observăm caracteristicile fiecărei mulțimi, atât din
punct de vedere calitativ și cantitativ, cât și din perspectiva persoanelor care le compun și a
scopurilor care influențează comportamentele persoanelor care le compun.

1.5. Vulnerabilități, riscuri și amenințări interne și internaționale
generatoare de adunări publice

O analiză atentă a mediului de securitate atât din România cât și din Europa Centrală și de
Sud-Est, relevă un fapt mai puțin optimist și anume, după 1990 riscurile și amenințările nu numai că
nu au dispărut, dar s-au multiplicat, diversificat și și-au modificat substanțial conținutul și modul de
desfășurare.
Istoria ne-a demonstrat că din punct de vedere practic, siguranța cetățenilor și securitatea
națiunilor în mod absolut, respectiv absența oricărei amenințări la adresa cetățenilor sau stabilității și
existenței unui stat este un scop ideal, ce nu poate fi atins nici măcar de țările puternic dezvoltate.
Dacă societatea în care „am trăit până în 1989 nu accepta ideea de risc, deși erau numeroase, întrucât
contraveneau propriei ideologii, prăbușirea ideologiei comuniste și contactul cu lumea reală ne
dezvăluie o nouă perspectivă”28 a riscurilor și amenințărilor actuale.
După decembrie 1989 au apărut situații noi de criză și de conflicte, din surse latente și, în
general, greu predictibile. Deși au existat diferențe de reprezentare a riscurilor, a fost larg acceptat
faptul că riscurile perioadei actuale se caracterizează printr-o mare diversitate și prin creșterea
ponderii amenințărilor interne față de cele externe, a riscurilor „neconvenționale” față de cele
„convenționale", a riscurilor indirecte față de cele directe.
În ultimii ani, în plan intern s-au produs și acte de violență colectivă cu urmări grave,
precum cele șase mineriade, care au pus în pericol, pentru scurt timp, procesul de transformare a
României într-o societate democratică, buna funcționalitate a instituțiilor statului de drept, exercițiul
și libertățile fundamentale ale omului. Ca urmare, sentimentele de îngrijorare și nesiguranță civică
s-au resimțit și încă se resimt în viața cotidiană a cetățenilor.
De asemenea, terorismul și criminalitatea organizată, alături de cea clasică, au înregistrat
diverse fluctuații în plan intern,uneori explozive și periculoase. Astfel au apărut fapte infracționale și

28 Grigoroiu Marian-Valentin, Crizele și conflictele contemporane, Editura Ministerului Administrației și Internelor,
București, 2006, p.132.

26
fenomene noi, precum: escrocarea forței de muncă, traficul de armament și muniții, criminalitatea
informatică, traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de organe etc.
În ultimele decenii, corupția a devenit un fenomen cu o largă extindere, care îngrijorează
profund opinia publică, factorii politici și guvernamentali. Criminalitatea economică și în afaceri a
cuprins, ca un flagel, aproape toate sferele economico-financiare. În ultimii ani, în țări din Europa și
inclusiv în România s-a constatat o creștere a numărului de persoane care posedă ilegal arme,
muniții și materiale explozive și care pot iniția și pune în aplicare acțiuni teroriste, de atentat sau alte
fapte cu implicații asupra ordinii publice și siguranței naționale.
În domeniul adunărilor publice, libertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile politice,
sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte
întruniri și de a participa la acestea, este garantată. De asemenea, se prevede ca adunările publice să
se desfășoare în mod pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului ambiant, fără a
stânjeni folosirea normală a drumurilor publice, transportului în comun, funcționarea instituțiilor
publice sau private, a celor de învățământ, cultură și sănătate, și unităților economice, urmărindu-se
ca aceste adunări să nu degenereze în acțiuni turbulente, de natură a pune în pericol ordinea și
liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața, bunurile acestora și integritatea
domeniului public.
Pentru a putea înțelege de ce riscurile și amenințările interne regionale dar și internaționale
generatoare de adunări publice prezintă o importanță aparte, nu trebuie să uităm faptul că în secolul
XX, așa numitele „proteste sângeroase” au început asemeni unor adunări publice și au sfârșit prin
tulburarea gravă a ordinii și liniștii publice și implicit, prin intervenția în forță a forțelor de ordine
publică, impunându-se a înțelege o serie de concepte precum riscul, amenințarea și vulnerabilitatea.
Aceste noțiuni nu au cunoscut însă definiții unanim acceptate.
Într-o primă accepțiune, conform Dicționarului Român Explicativ, riscul reprezintă
,,posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă;
pericol posibil”. În zona apărării și securității naționale, riscul este definit drept „probabilitatea de a
se produce o pagubă semnificativă la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor naționale de
securitate”29.
În domeniul ordinii și siguranței publice riscul reprezintă ,,existența unei probabilități ca o
existentă amenințare să fie capabilă să exploateze o existentă vulnerabilitate ce poate cauza

29 Strategia Națională de Apărare, București, 2010, p. 13.

27
pagubă”30. Factorii de risc se referă la acele ,,elemente, situații sau condiții care prin natura lor pot
afecta securitatea statului, a grupurilor sau a individului”31.
Noțiunea de amenințare cunoaște și aceasta, multiple definiții. În limba engleză,
amenințarea reprezintă o ,,expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane
prin mijloace de coerciție sau constrângere”32. Conform Strategiei Naționale de Ordine Publică
2010-2013, amenințarea se referă la ,,existența potențialității de a crea un pericol la adresa ordinii
publice”, iar potrivit Strategiei Naționale de Apărare, amenințările sunt „factori cu origine externă
prin care sunt afectate grav interesele, valorile și obiectivele naționale de securitate”.
Conceptul de vulnerabilitate, în contextul ordinii și siguranței publice, se referă la ,,existența
unei slăbiciuni care permite unei amenințări existente ori potențiale să producă pagubă”33. De-
asemenea, ,,factorii din interiorul societății care potențează acțiunea amenințărilor”34 sunt asimilați
noțiunii de vulnerabilitate.
Făcând abstracție de literatura de specialitate, amenințarea este declararea intenției de a face
rău cuiva, de a pune o persoană, un grup, o enitate sau un stat într-o situație periculoasă.
Amenințarea reprezintă un risc concretizat. Aceasta duce la dezechilibru și creează o stare de
incertitudine și nesiguranță. Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât sursa sa este mai clară.
De-a lungul timpului, amenințarea a fost mereu prezentă în societate. Pot exista amenințări în
domeniul politic, economic, social, militar sau în domeniul mediului înconjurător. Riscul se
caracterizează prin posibilitatea unui eveniment de a se produce. Riscul este o parte componentă a
lumii de astăzi. În condițiile globalizării, actorii expuși riscurilor devin factori perturbatori ai
întregului sistem de securitate.
Vulnerabilitățile sunt punctele slabe ale unei persoane, structuri, organizații sau ale unui stat.
Vulnerabilitatea este un fenomen care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente, fiind
de natură internă, în timp ce amenințările sunt de natură externă. Factorii care pot contribui la
creșterea vulnerabilității sunt crizele de orice fel, insecuritatea, lipsa autorității unor instituții ale
statului, așezarea geografică, mărimea teritoriului, populația, infrastructura, sistemul de guvernare,

30 H.G. nr. 1040 din 13.10.2010 pentru aprobarea Strategiei Naționale de Ordine Publică 2010-2013.
31 http://www.cpcs.ro/dictionarsecuritate.php, accesat la data de 20 martie 2014.
32 Webster’s Third New International Dictionary of the English Language, Ed. MacMillan, 1993, p.2382.
33 H.G. nr. 1040 din 13.10.2010 pentru aprobarea Strategiei Naționale de Ordine Publică 2010-2013.
34 Strategia Națională de Apărare, București, 2010, p. 13.

28
relațiile sociale etc. Cu cât vulnerabilitatea unui stat este mai mare, cu atât cresc amenințările la
adresa acestuia.
Evoluția generală a societății și dinamica situației operative, caracterizată prin perpetuarea
faptelor ce pun în pericol viața și integritatea persoanelor, a avutului public și privat, a drepturilor și
libertăților legitime ale cetățenilor au generat căutări permanente în vederea elaborării unui cadru
juridic, organizatoric și acțional eficient, care să răspundă nevoilor privind prevenirea și combaterea
acestor fapte.
Toate aceste activități s-au concretizat prin apariția Hotărârii de Guvern nr. 196 din 17
martie 2005 privind aprobarea strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a
ordinii și siguranței publice, creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale.
Conform acestei strategii, în actualul mediu social se delimitează o serie de riscuri și
amenințări la adresa ordinii și siguranței publice, grupate în două mari categorii: factorii de risc din
mediul intern și din mediul internațional.
În ceea ce privește factorii de risc din mediul intern, transformările sociale și economice
produse în România, în ultimele două decenii, au determinat modificări importante în exercitarea
drepturilor și libertăților cetățenilor, în atitudinea față de proprietate și instituțiile statului, în
organizarea societății, în structura și dinamica fenomenului infracțional și implicit, în domeniul
ordinii publice.
Principalele riscuri și amenințări posibile în domeniul ordinii, siguranței publice și al
adunărilor publice sunt identificate în cadrul Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de
realizare a ordinii și siguranței publice, creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea
criminalității stradale, acestea fiind: degenerarea unor tensiuni social-economice, interconfesionale
și interetnice în acțiuni spontane de violență și confruntări deschise între grupări extremiste, precum
și între acestea și autoritățile legale ale statului român; șomajul; acțiunile ostile comise în zona de
frontieră de către grupuri sau persoane, prin care se încalcă tratate, convenții sau acorduri încheiate
de România cu statele vecine.
Alte riscuri și amenințări la adresa ordinii și siguranței publice interne sunt desfășurarea unor
acțiuni specifice războiului psihologic în scopul subminării încrederii în instituțiile statului, creării
de confuzie și panică; scăderea autorității unor instituții ale statului, ca urmare a neîndeplinirii
corespunzătoare a atribuțiilor legale; diminuarea încrederii populației în capacitatea de acțiune a
forțelor de ordine și siguranță publică; extinderea actelor de corupție la nivelul factorilor de decizie

29
din administrație; manifestări antinaționale, extremiste, separatiste și xenofobe; producerea unor
dezastre naturale, tehnologice, ecologice, accidente chimice, biologice sau nucleare.
În plan extern, mediul internațional de securitate este caracterizat printr-o dinamică fără
precedent atât în plan regional – caracterizat de actuala criză din Federația Rusă și Ucraina, care
poate declanșa un conflict armat, cât și la nivel global. Transformările politice, economico-sociale
și militare produse în ultimii 24 de ani, au modificat radical configurația geostrategică a continetului
european.
Riscurile ce pot amenința securitatea și stabilitatea statelor est-europene, în care se află și
România, sunt determinate în principal de: criza din Ucraina, de tensiunile ce se manifestă la nivelul
întregii zone, generate de tendințele unor comunități etnice, proruse sau de altă natură care
declanșează acțiuni separatiste, autonomizarea unor regiuni (ex: Crimeea); extinderea în unele țări
din spațiul sud-est european a unor fenomene de tipul terorismului internațional, traficului ilegal de
persoane, bunuri, droguri, armament, materiale și substanțe periculoase; declanșarea unor dezastre
ecologice sau tehnologice.
Principalele riscuri și amenințări se identifică în mediul extern cu dezvoltarea și specializarea
unor filiere ale crimei organizate, internaționalizarea acestora și atragerea în componență a unor
elemente și grupuri autohtone; includerea teritoriului țării noastre în circuitul transnațional al
migrației clandestine, al traficului ilicit de: droguri, ființe umane, armament, explozivi; creșterea
pericolului terorist, proliferarea unor arme de distrugere în masă, traficul ilegal de arme ușoare;
manifestarea tendințelor de autonomizare a unor zone sau regiuni, pe baza criteriilor etnice ori
religioase; migrația ilegală etc.

30
CAPITOLUL II – STRUCTURI DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ DIN
ROMÂNIA, CU ATRIBUȚII ÎN GESTIONAREA ADUNĂRILOR PUBLICE

2.1. Sistemul forțelor de ordine și siguranță publică din România

Funcționarea statului de drept și democratic nu poate fi concepută în lipsa unui cadru
normativ și legislativ adecvat, care să prevină și să contracareze încălcarea frecventă a ordinii și
siguranței publice. Drept urmare, orice țară este îndreptățită și, în același timp, obligată să-și adopte
măsurile pe care le consideră necesare în acest domeniu, măsuri circumscrise normativității
internaționale la care a aderat și să asigure respectarea acestora.
Securitatea statului, a societății și siguranța persoanei, constituie o valoare socială
fundamentală, iar de existența și nestingherita lor realizare, depinde desfășurarea normală a
activității statului în realizarea sarcinilor și funcțiilor care îi revin. Reglementarea riguroasă a
relațiilor sociale, așezarea întregii vieți pe bazele trainice ale legalității, ale ordinii de drept și
disciplinei, reprezintă o cerință firească a democrației.
Problema ordinii publice și a siguranței cetățeanului se pune în spațiul european, cu multă
actualitate, fiind tot mai evidente preocupările factorilor de decizie în acest sens, dar, în egală
măsură, și ale cetățenilor cărora le este din ce în ce mai greu să accepte climatul de insecuritate. De
aceea, în centrul preocupărilor autorităților publice se află ordinea publică și siguranța cetățeanului,
ca repere majore ce condiționează buna funcționare a organelor de stat abilitate. Pentru a putea pune
în discuție sistemul forțelor de ordine și siguranță publică din România, este necesar să analizăm
conceptele de „ordine publică” și „siguranță publică”.
Definirea conceptului de ordine publică a stat în atenția multor specialiști și cercetători
români, existând nenumărate variante în acest sens. Noțiunea de ordine derivă din termenul latinesc
„ordo” și semnifică „dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral și
estetic”35.
În Dicționarul Editurii Politice din 1975, ordinea publică este prezentată ca fiind un
ansamblu de norme și măsuri, folosită curent pentru a desemna normala funcționare a aparatului de
stat, menținerea liniștii cetățenești, respectarea drepturilor cetățenilor și a avutului acestora.
Într-o altă accepțiune, „Culegerea de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniile
politicii militare, securității naționale și apărării armate”, ordinea publică este definită ca fiind starea

35 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 332.

31
de legalitate, de echilibru și de pace socială prin care se asigură liniștea publică, siguranța persoanei,
a colectivităților și a bunurilor, sănătatea publică, a cărei menținere potrivit principiilor și normelor
statornicite în legea fundamentală, se realizează prin măsuri de constrângere de tip polițienesc. Un
pas important în definirea și lămurirea conceptului de ordine publică s-a făcut prin prezentarea în
Dicționarul Editurii Academiei Române din anul 1993, a ordinii publice ca fiind o caracteristică a
unei societăți în care domină siguranța, securitatea, respectul față de drepturile cetățenilor, societate
în care serviciile funcționează în condiții bune, permițând cetățenilor să trăiască normal.
O atenție deosebită a fost acordată ordinii publice și în cadrul științelor juridice. Astfel, în
Dreptul Internațional Privat, ordinea publică este prezentată ca fiind „o stare de drept și de fapt, care
permite realizarea și menținerea echilibrului bazat pe consensul social necesar funcționării optime a
ansamblului social, în condițiile reglementărilor juridice interne în vigoare, consacrării apărării și
respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, avutului public și privat”.
Ordinea publică este o sumă a componentelor sale, acestea fiind: ordinea socială, care
semnifică cooperarea armonioasă și conviețuirea pașnică, fără a leza interesele și drepturile
membrilor societății, ordinea de stat, care vizează funcționarea normală a ordinii de drept create
pentru asigurarea respectării legilor și ordinea naturală, care reprezintă starea de echilibru a
factorilor naturii și de mediu, așa cum a fost completată de natură.
În prezent, în legislația românească, conceptul de ordine publică este definit ca fiind „o parte
componentă a securității naționale, reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de pace,
corespunzătoare unui nivel socialmente acceptabil de respectare a normelor legale și de
comportament civic, care permite exercitarea drepturilor și libertăților constituționale, precum și
funcționarea structurilor specifice statului de drept și se caracterizează prin credibilitatea
instituțiilor, sănătatea și morala publică, starea de normalitate în organizarea și desfășurarea vieții
politice, sociale și economice, în concordanță cu normele juridice, etice, morale, religioase și de altă
natură, general acceptate de societate”36.
În opinie proprie, prin ordine publică înțelegem acea stare de drept, conținutul său fiind legat
de prevederile legale în vigoare, ceea ce permite realizarea și menținerea echilibrului bazat pe
consensul social, apărarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor,
apărarea avutului public și privat și apărarea valorilor supreme în scopul prevenirii și combaterii
faptelor antisociale, promovării și afirmării progresului social în societatea democratică.

36 Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, aprobată prin H.G. nr.196 din 2005.

32
Prin siguranță înțelegem „lipsa de primejdie, sentimentul de liniște și încredere pe care îl dă
cuiva faptul că se află la adăpost de orice pericol”37. În ceea ce privește siguranța publică, aceasta
constituie un subsistem al siguranței naționale și este definită ca „sentimentul de liniște și încredere
pe care îl conferă serviciul polițienesc, pentru aplicarea măsurilor de menținere a ordinii și liniștii
publice, a gradului de siguranță a persoanelor, colectivităților și bunurilor, precum și pentru
realizarea parteneriatului societate civilă – poliție, în scopul soluționării problemelor comunității, al
apărării drepturilor, libertăților și intereselor legale ale cetățenilor”38.
În România, starea de ordine și siguranță publică, de echilibru social, se realizează prin
măsuri generale, de natură economică, socială și politică, precum și prin măsuri speciale,
preventiv-acționale, în fazele primare ale crizelor, prin identificarea factorilor de risc și
amenințărilor la adresa ordinii publice.
În mod obișnuit, se poate spune că problemele de gestionare a ordinii publice derivă din
raportul existent, la un moment dat, între amenințările cu care aceasta se confruntă și capacitatea
forțelor abilitate prin lege, de a le sesiza și contracara.
În temeiul prevederilor Constituției României și ale legilor de funcționare a acestora,
Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Protecție și Pază și
Ministerul Apărării Naționale organizează, dotează, mențin, asigură și instruiesc forțe care, la ordin,
intervin în vederea asigurării și restabilirii ordinii publice, în mod gradual.
La început participă forțe din compunerea Ministerului Afacerilor Interne și Serviciului
Român de Informații, iar ulterior, dacă s-a depășit pragul de rezistență al acestora, intervin și forțe
din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Folosirea forței, inclusiv a unor „structuri din
compunerea categoriilor de forțe armate, se realizează numai în situații deosebite, în care sunt puse
în pericol grav valorile fundamentale definite în Constituție, în limitele stipulate de actele normative
în vigoare”39 dacă s-a depășit pragul de rezistență al forțelor din Ministerul Afacerilor Interne.
În condițiile în care strategia statului român se bazează, atât în prezent, cât și în perspectivă,
pe consolidarea integrării europene și euroatlantice depline, restructurările și reorganizările din
punct de vedere legislativ, organizatoric și conceptual, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne se
vizează reforma instituțională după data integrării României în Uniunea Europeană și NATO,

37 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 632.
38 Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, aprobată prin H.G nr.196 din 2005.
39 Strategia sectorială a Ministerului Administrației și Internelor – revizuită, București, 2005, p. 9.

33
contribuind astfel la eficientizarea activităților pentru asigurarea ordinii publice și a siguranței
cetățenilor.
În sprijinul celor afirmate, elocvent este următorul exemplu: în SUA, o manifestație de stradă
însoțită de violență, este considerată ca fiind un act de terorism, considerându-se că o „tulburare
publică de amploare este primejdioasă pentru buna funcționare a unui guvern, degradează morala
publică, distruge relațiile publice, încrederea și progresul”40.
Analizând cazurile de tulburare gravă a ordinii publice, din ultimii 25 ani, atât la nivel
național, cât și internațional, unde forțele de ordine au fost depășite și s-a intervenit cu armata, se
desprinde următoarea concluzie: există discernământul că forțele de ordine nu ies în stradă pentru
restabilirea ordinii publice ca forțe armate, ci pentru respectarea drepturilor constituționale, actul de
ripostă fiind gradual și legitim, întrucât vizează apărarea statului de drept.
Din cele prezentate, precum și din analiza legislației în domeniu a altor state cu tradiții
democratice, rezultă că majoritatea statelor, inclusiv țara noastră, folosesc în mod gradual, pe nivele
de intervenție, pentru restabilirea ordinii publice, atunci când aceasta a fost grav tulburată, atât
structuri mobile sau specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, cât și alte structuri militare
constituite legal, iar intervenția se execută după efectuarea somațiilor legale, pe etape și în mod
diferit, în funcție de amploarea actelor de tulburare a ordinii publice, cu: forțe principale, forțe de
sprijin, forțe complementare și forțe de excepție.
Forțele principale reprezintă componenta de bază a forțelor cu atribuții în domeniul ordinii
publice, acestea fiind abilitate, prin lege, „să exercite dreptul de poliție al statului, reprezentând
componenta de bază a structurilor destinate să gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii
publice pe timp de pace sau pe timpul stării de urgență”41 fiind formate din structurile Poliției și ale
Jandarmeriei Române.
Aceste instituții au atribuții în menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice, atât pe
timp de pace cât și în situații de criză, atunci când este necesar pe durata instituirii stării de urgență,
de asediu, de mobilizare și în timp de război. Forțele principale asigură caracterul unitar al
activităților statului, pentru garantarea respectării drepturilor și libertăților cetățenilor și funcționarea
normală a celorlalte componente ale Sistemului Național de Apărare.

40 F.M., 19-15 Manual de campanie, Departamentul Forțelor Armate S.U.A., Washington 25 D.C., p. 28.
41 Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, aprobată prin H.G nr.196 din 2005.

34
Aceste forțe sunt componente ale Ministerului Afacerilor Interne și reprezintă autoritatea
centrală a puterii executive, o componentă a Sistemului Național de Apărare, care exercită, în
conformitate cu Constituția și legile țării, atribuțiile ce le revin cu privire la apărarea ordinii publice,
a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, proprietății publice și private, prevenirea și
descoperirea infracțiunilor, activității de poliție de frontieră, de evidență informatizată a persoanelor,
referitoare la arhivele naționale și apărarea împotriva incendiilor, contribuind la realizarea și
consolidarea unei societăți democratice în România, la apărarea independenței, suveranității
naționale și integrității teritoriale a țării.
În plan intern, misiunile de bază ale forțelor principale de ordine publică, componente ale
Ministerului Afacerilor Interne, în situații de criză sau în caz de război reprezintă o amplificare a
celor executate în condiții de pace, unele având o pondere mai mare (protecția instituțională,
intervenția pentru combaterea manifestărilor de violență, restabilirea ordinii constituționale, paza și
supravegherea frontierei, evidența străinilor, activitatea informativ-operativă), iar celelalte
executându-se la parametri specifici dinamicii situației operative din zona de responsabilitate.
În urma reformei structurale și organizaționale, fondul misiunilor pe care le aveau și le vor
avea Poliția și Jandarmeria Română de îndeplinit s-au schimbat. În ultimele două decenii,
modificările survenite se referă la amploarea acestora în cele trei situații: de pace, de criză și în caz
de război. Astfel, dacă în timp de pace atribuțiile Poliției sunt clar stabilite prin lege, în situații de
criză sau în caz de război, prin demilitarizarea acesteia, poliția nu mai poate lua parte la acțiuni
militare, ci numai în cooperare cu astfel de structuri militare, putând totuși participa la misiunile
specifice printr-o strânsă cooperare informațională, baza de date a poliției putând fi de un real folos
în asemenea situații. După restabilirea ordinii publice, poliția își poate relua atribuțiile stabilite prin
lege.
După reorganizarea Ministerului Afacerilor Interne, Jandarmeria Română și Inspectoratul
General pentru Situații de Urgență au rămas singurele forțe de ordine organizate pe principii
militare. Modul de organizare și misiunile pe care Jandarmeria Română le are de îndeplinit pentru
menținerea ordinii publice în situațiile conferite de lege, asigurarea și restabilirea ordinii publice, pe
timp de pace, în situații de criză sau în caz de război, independent sau în cooperare cu alte instituții,
o situează, ca fiind instituția cu atribuții principale în acest domeniu, de importanță strategică pentru
apărarea ordinii publice, dezvoltarea economică și socială a țării.
Forțele de sprijin sunt constituite, „potrivit competențelor și atribuțiilor legale, din structuri
speciale de protecție și intervenție, Poliție de Frontieră, Protecție Civilă, pompieri și Inspectoratul

35
General de Aviație aparținând Ministerului Afacerilor Interne”42. Asemănător poliției, Poliția de
Frontieră Română, în urma demilitarizării, nu mai are atribuții directe în domeniul ordinii publice ci,
în caz de tulburare gravă, aceasta cooperează cu structurile Jandarmeriei Române din zona de
responsabilitate, în sprijinul acestora, în special printr-o colaborare informațională oportună și
eficientă.
Forțele complementare sunt constituite din „structuri ale Ministerului Apărării Naționale,
Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Ministerul Justiției, Garda
Financiară, Poliția Locală, servicii de pompieri civili, formațiuni de protecție civilă de la autoritățile
administrației publice, Agenția Națională Sanitară-Veterinară, Garda Națională de Mediu, societăți
specializate de protecție și pază, instituții și agenți economici și din alte categorii de forțe stabilite
prin lege, care participă la efortul forțelor principale și de sprijin, potrivit competențelor”43.
Aceste instituții și structuri sunt destinate pentru comanda și îndrumarea circulației, paza și
supravegherea deținuților, protecția unor obiective, altele decât cele din competența Ministerului
Afacerilor Interne și Ministerului Apărării Naționale, protecția demnitarilor, supravegherea
normelor igienico-sanitare, protecția mediului înconjurător etc.
Destinația și atribuțiile tuturor componentelor forțelor complementare de ordine publică sunt
reglementate în acte normative, ele fiind organizate la nivelul diverselor structuri ale administrației
publice de specialitate. Folosirea acestora în situații de criză sau de conflict când există pericolul
destabilizării grave a ordinii publice, se face în raport cu situația operativă (tactică sau strategică)
din raionul acțiunilor, de comun acord cu organul tutelar sau din inițiativa comandantului
inspectoratului de jandarmi județean.
Forțele de excepție sunt constituite din „structuri specializate ale Serviciului Român de
Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Ministerului
Apărării Naționale și actionează numai în situațiile și în condițiile prevăzute de lege, pentru
restabilirea ordinii constituționale atunci când instituțiile democratice sunt în pericol și toate
celelalte măsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilitățile forțelor principale și
de sprijin, precum și complementare de ordine și siguranță publică au fost depășite”44.

42 Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, aprobată prin H.G. nr.196 din 2005.
43 Ibidem.
44 Ibidem.

36
2.2. Atribuțiile Poliției Române pe linia apărării
ordinii publice la adunări publice

În conformitate cu prevederilor Legii nr. 218 din 2002 privind organizarea și funcționarea
Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare, Poliția Română sprijină unitățile de
jandarmi cu informații pentru asigurarea sau restabilirea ordinii și liniștii publice cu ocazia
mitingurilor, manifestațiilor cultural-sportive și altele asemenea.
Astfel, Poliția Română trebuie să poată furniza structurilor de jandarmi informații oportune
și utile în legătură cu adunările publice care urmează să se desfășoare în zona de competență.
Culegerea și verificarea informațiilor de interes operativ pentru buna desfășurare a adunărilor
publice, au ca scop obținerea de date privind caracterul, forma, mijloacele preconizate pentru
atingerea scopurilor declarate și nedeclarate de organizatori, natura revendicărilor solicitate
(sociale, economice etc.), interesul cetățenilor, numărul estimat/declarat de participanți,
personalitățile, autoritățile participante și invitate, locul de desfășurare al adunării, itinerarii de
deplasare perioada de timp alocată desfășurării adunărilor publice, organizații și organisme
implicate/participante și alte date de interes operativ.

2.3. Atribuțiile Jandarmeriei Române pentru desfășurarea adunărilor publice

În conformitate cu prevederile Legii nr. 550 din 13 decembrie 2004, privind organizarea și
funcționarea Jandarmeriei Române, aceasta execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia
mitingurilor, marșurilor, demonstrațiilor, procesiunilor, acțiunilor de pichetare, acțiunilor
promoționale, comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative,
precum și a altor asemenea activități care se desfășoară în spațiul public și care implică aglomerări
de persoane.
Asigurarea ordinii publice se referă la „măsurile ce se întreprind pentru respectarea
legalității, prevenirea și descurajarea unor acțiuni care vizează tulburări sociale sau manifestări de
violență pe timpul adunărilor și manifestațiilor publice, activităților culturale și sportive, precum și a
altor manifestări similare, cu participare numeroasă”45.
În ceea ce privește atribuțiile Jandarmeriei Române la adunările publice, ne referim, pe rând,
la adunările publice declarate în prealabil, adunările publice nesupuse procedurii declarării

45 Strategia națională de ordine publică 2010 – 2013, aprobată prin H.G. 1040/2010.

37
prealabile, întrunirile și manifestațiile spontane și nu în ultimul rând, adunările și întrunirile
interzise.
Adunările publice supuse declarării în prealabil se desfășoară, în conformitate cu
prevederile legii, acestea fiind: mitingurile, marșurile, demonstrațiile, manifestațiile, procesiunile,
precum și orice alte asemenea manifestări care se desfășoară în piețe, pe căile publice ori în alte
locuri deschise publicului larg.
Organizatorii acestor tipuri de adunări publice au obligația de a depune o declarație scrisă la
primărie, cu cel puțin 3 zile înainte de data desfășurării adunării publice, în care trebuie să
menționeze: „denumirea sub care este cunoscut grupul organizator, scopul, locul, data, ora începerii
și durata acțiunii, itinerariile de afluire și de defluire, numărul aproximativ al participanților, al
persoanelor împuternicite să asigure și să răspundă de măsurile de organizare, serviciile pe care le
solicită din partea primăriei și a structurilor de ordine publică”46, conform Anexei 1.
Declarația privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice se înregistrează, conform
legii, la unitățile de jandarmi în a căror zonă de competență urmează să se desfășoare adunarea
publică, cu cel puțin 48 de ore înainte de desfășurarea acesteia.
În continuare, comandantul unității de jandarmi ori persoanele desemnate de acesta, stabilesc
împreună cu organizatorii adunării publice măsurile ce trebuie întreprinse pentru desfășurarea
adunării publice în condiții de deplină ordine.
Unitatea de jandarmi trece la elaborarea documentelor necesare pentru executarea misiunii
de asigurare a ordinii publice (Planul de Acțiune pentru asigurarea ordinii publice/restabilirea
acesteia), împreună cu celelalte forțe cu care se cooperează: Poliția, Inspectoratul General pentru
Situații de Urgență și alte instituții, după caz.
În perioada premergătoare desfășurării adunării publice, structurile de jandarmi și forțele
care urmează să participe la acțiune, vor executa următoarele activități: „studierea legislației,
ordinelor și instrucțiunilor privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, popularizarea prin
mijloacele proprii și mass-media a prevederilor legale care reglementează drepturile și obligațiile
organizatorilor și participanților la adunările publice, realizarea recunoașterilor în zona de

46 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, art. 7.

38
desfășurare a adunărilor publice și stabilirea locurilor, punctelor și obiectivelor vulnerabile;
conlucrarea și dialogul cu autoritatea locală și organizatorii adunărilor publice”47.
Pentru buna desfășurare a adunărilor publice dar și pentru a împiedica orice manifestări de
violență, structurile de jandarmi vor asigura în timp util, efectivele necesare la locul de adunare al
participanților, urmărind respectarea de către aceștia a măsurilor stabilite, precum și respectarea
prevederilor legale.
Pe timpul desfășurării adunării publice, structurile de jandarmi vor executa, în principiu,
următoarele activități: vor menține în mod permanent legătura cu organizatorii adunării publice, pe
toată durata desfășurării acesteia; vor încadra și vor însoți coloana de manifestanți, atunci când este
cazul, și vor colabora permanent cu responsabilii de ordine anume desemnați de organizatori; vor
preveni infiltrarea în rândul participanților a unor persoane care ar putea să tulbure desfășurarea
normală a adunării publice; vor asigura deplasarea în siguranță, pe traseu, a participanților, prin
cooperarea cu structurile Poliției Rutiere; vor înregistra pe suport foto-video evenimente, momentele
tensionate ori violente, în scopul identificării ulterioare și aplicării măsurilor împotriva persoanelor
vinovate de săvârșirea unor fapte ilegale; vor verifica modul de aplicare și respectare a deciziei
Consiliului Local privind interzicerea desfacerii băuturilor alcoolice în imediata apropiere a locului
de desfășurare a adunării publice, pe itinerariile de deplasare sau, după caz, în întreaga localitate;
vor supraveghea participanții pe itinerariile de defluire, până la dispersarea completă, în scopul
prevenirii unor evenimente negative, altercații, busculade, blocaje rutiere, distrugeri sau degradări de
bunuri, precum și a săvârșirii de alte fapte antisociale.
Potrivit legii din România, nu sunt supuse procedurii declarării manifestațiile cultural-
artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale ori care se desfășoară
în incinta sediilor sau imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat, precum și alte
asemenea activități.
În cazul în care organizatorii unor astfel de adunări publice solicită din timp sprijin
Jandarmeriei, răspunderea pentru asigurarea ordinii în acest caz revine Jandarmeriei Române, care ia
următoarele măsuri: „asigură protejarea locului de desfășurare; asigură controlul corespunzător al
perimetrului exterior de desfășurare a adunării publice; execută controlul la intrările în perimetrul
respectiv, pentru verificarea documentelor de acces, pentru a nu se introduce obiecte care pot fi
folosite la producerea unor acte de violență, incendii, distrugeri și pentru a interzice intrarea

47 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007, p.89.

39
persoanelor turbulente ori care sunt sub influența băuturilor alcoolice; asigură buna desfășurare a
adunării publice pe toată durata ei, până la defluirea totală a participanților”48.
Se procedează în același mod și în situațiile în care s-au obținut date și informații de interes
operativ potrivit cărora ar avea loc astfel de întruniri și manifestații, cu participarea unui public
numeros și sunt necesare măsuri de ordine publică, chiar dacă acestea nu au fost solicitate.
Adunările publice spontane, sunt considerate acele adunări care au la bază anumite conflicte
de muncă sau sunt determinate de cauze sociale, conflicte interetnice, interconfesionale, în legătură
cu anumite evenimente politice, economice, sociale, sportive etc.
În astfel de situații, intervenția graduală a forțelor de jandarmi, presupune adaptarea
acțiunilor propriu-zise situațiilor de declanșare spontană a adunării publice respective. La obținerea
primelor date sau informații despre organizarea și desfășurarea unor adunări publice spontane, se va
asigura informarea reciprocă între Poliție, Jandarmerie și structurile administrației publice centrale
sau locale, luându-se măsurile legale care se impun. Acțiunile forțelor de jandarmi, în raport cu
situația creată, se pot orienta către interzicerea adunării sau către continuarea acesteia.
În situația în care se aprobă continuarea adunării publice, unitatea de jandarmi competentă
teritorial, ia măsuri de asigurare a ordinii publice la locul de desfășurare și în împrejurimi, asigurând
efectivele necesare, care vor acționa ca și în cazul adunărilor publice declarate.
Când se ia măsura interzicerii adunării publice, forțele de jandarmi execută următoarele
activități: identifică liderii și conducătorii mulțimii; comunică organizatorilor și participanților că
trebuie să părăsească locul, zona ocupată ilegal; asigură defluirea în ordine a participanților, până
când mulțimile/masele umane se dispersează; în situația unor participanți recalcitranți care trec la
acțiuni violente împotriva forțelor de ordine, se execută intervenția graduală pentru restabilirea
ordinii publice, cu respectarea dispozițiilor legale, drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului.
În cazul adunărilor publice interzise de lege, pentru punerea în aplicare a deciziei primăriei,
și anume de interzicere a adunării publice, unitatea de jandarmi va asigura măsurile de prevenire și
descurajare a constituirii grupului/mulțimii de manifestanți la locul precizat și pe itinerariile de
afluire. În situația în care nu s-a reușit prevenirea constituirii grupului/mulțimilor de manifestanți, se
va acționa ca și în cazul adunărilor publice/întrunirilor spontane.

48 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română și ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, București,
2001, pp. 39 – 41.

40
Concomitent se efectuează „acte premergătoare pentru constatarea faptelor de încălcare a
legii”49, iar ca ultimă măsură pentru restabilirea ordinii publice, se va interveni gradual, cu folosirea
forței, armamentului neletal (gaze lacrimogene, tunuri de apă etc.) și a mijloacelor de intervenție din
dotarea jandarmilor, cu respectarea prevederilor legale.

2.4. Atribuții ale Punctului Național de Informări Manifestări Sportive pentru prevenirea și
combaterea violențelor la competiții sportive

Punctul Național de Informări Manifestări Sportive (P.N.I.M.S.), a fost înființat sub
denumirea de Punctul Național de Informare Fotbal (P.N.I.F.), în luna martie 2003, apariția sa fiind
strâns legată de adoptarea de către Consiliul Europei a Deciziei nr. 2002/348/JAI, privind asigurarea
securității cu ocazia meciurilor de fotbal cu caracter internațional. În prezent, P.N.I.M.S.
monitorizează și gestionează buna desfășurare și a altor competiții sportive cu caracter internațional,
nu numai de meciurile de fotbal.
Premisele care au făcut ca Uniunea Europeană să faciliteze crearea Punctelor Naționale de
Informare în Fotbal atât în statele membre cât și în cele în curs de integrare, „au fost în principal
următoarele:
– obiectivul Uniunii Europene este acela de a asigura cetățenilor un nivel înalt de siguranță
în cadrul unei zone de libertate și de securitate;
– fenomenul „fotbal” este caracterizat de o extremă internaționalizare, date fiind diferitele
competiții europene și internaționale, precum și numeroasele deplasări ale suporterilor.
Această internaționalizare necesită o apropiere în domeniul securității cu ocazia
meciurilor de fotbal și nu numai, care depășesc nivelul național;
– există o creștere constantă a numărului de persoane care călătoresc, în mod obișnuit, pe
teritoriul Europei, în excursii organizate sau individual, participând la meciuri de fotbal
sau la alte competiții sportive în alte țări decât cele de origine;
– s-au produs incidente în care pasiunea pentru sport a degenerat în dezordini și acte
violente, care au împiedicat cetățenii să se bucure în siguranță de evenimentele sportive;

49 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română și ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, București,
2001, p. 42.

41
– în ultimii ani, statele membre ale Uniunii Europene au planificat și desfășurat acțiuni
comune cu ocazia evenimentelor sportive internaționale. Aceste acțiuni s-au dovedit a fi
eficiente;
– având în vedere, în special, prevenirea violenței legate de fotbal și lupta împotriva
acestui fenomen, schimbul reciproc de informații este esențial pentru ca serviciile de
poliție și jandarmi competente și autoritățile statelor membre să fie în măsură să se
pregătească cum trebuie și să acționeze adaptat;
– întâlnirile internaționale ale experților au dus la împărtășirea profitabilă a experienței
operaționale, a strategiilor de a rezolva incidentele, precum și la realizarea standardelor
minime de măsuri preventive aplicabile în toate țările”50.
Luându-se în considerare aceste premise, în art. 1 al Deciziei nr. 2002/348/JAI se prevede că
„fiecare stat membru creează sau desemnează un Punct Național de Informare în Fotbal, cu caracter
polițienesc”. Această decizie s-a aplicat, fără a se încălca dispozițiile naționale existente, în special
în ceea ce privește repartizarea competențelor între diferitele servicii și autorități ale statelor membre
UE.
Punându-se în practică aceste dispoziții și avându-se în vedere că în România evenimentele
sportive sunt gestionate de către Jandarmeria Română, din punct de vedere al asigurării măsurilor de
ordine, P.N.I.M.S. s-a înființat în cadrul acestei instituții.
Obiectivul principal al P.N.I.M.S. constă în asigurarea cetățenilor a unui nivel ridicat de
protecție într-un spațiu de securitate, prin prevenirea și combaterea huliganismului, cu ocazia
desfășurării partidelor internaționale de fotbal și la alte competiții sportive.
În acest sens, P.N.I.M.S. are ca scop „realizarea schimbului de date și informații cu instituții
internaționale similare, dar și cu alte instituții și persoane din țară și din străinătate, în vederea
asigurării măsurilor de ordine publică la evenimentele sportive”51.
Misiunile P.N.I.M.S., conform Deciziei nr. 2002/348/JAI, sunt următoarele:
– coordonarea și facilitarea schimbului de informații, între serviciile de poliție cu ocazia
meciurilor de fotbal de anvergură internațională. Schimbul de informații se poate face, de
asemenea, cu alte autorități de aplicare a legii care contribuie la siguranța și ordinea
publică, în conformitate cu repartizarea competențelor în statul membru respectiv;

50 http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/Pagini/cooperare_sport.html, accesat la data de 20 aprilie 2014.
51 Ibidem.

42
– facilitarea, coordonarea sau organizarea punerii în aplicare a cooperării polițienești
internaționale privind competițiile sau jocurile sportive de anvergură internațională;
– asistarea autorităților naționale competente, în unele cazuri;
– furnizarea, cel puțin la cererea unui alt punct de informare al unui stat membru interesat,
o analiză a riscurilor privind propriile sale cluburi și propria echipă națională.
– întocmirea și difuzarea periodică a unei evaluări generale privind violențele și tulburările
de stradă asociate meciurilor de fotbal și altor jocuri sportive internaționale.
P.N.I.M.S. își desfășoară activitatea respectând prevederile Deciziei Consiliului Europei
nr.2002/348/JAI din 25 aprilie 2002 privind asigurarea securității cu ocazia meciurilor de fotbal cu
character internațional, ale Manualului de cooperare polițienească, actualizat și dezvoltat de
Rezoluția Consiliului Europei din 6 decembrie 2001, ale Convenției Consiliului Europei din 28
ianuarie 1981 privind protecția persoanelor în ceea ce privește transferul datelor cu caracter
personal, precum și reglementările interne.
În ceea ce privește ultimul document menționat, schimbul de date cu caracter personal se
efectuează în conformitate cu normele de drept intern și internațional aplicabile, ținând seama de
principiile Convenției nr. 108 a Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția
persoanelor la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal și, după caz, ale Recomandării nr.
R (87) 15 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 17 septembrie 1987 privind
reglementarea utilizării datelor cu caracter personal în sectorul polițienesc.
Acest schimb de informații are ca scop pregătirea și luarea de măsuri eficiente pentru a
menține ordinea publică cu ocazia unui eveniment sportiv, de dimensiuni internaționale. În special,
schimbul de informații între P.N.I.M.S. și P.N.I.F. al altor state membre UE, se poate referi la detalii
privind persoanele care reprezintă sau pot prezenta un pericol pentru ordinea și siguranța publică.

43
CAPITOLUL III – DINAMICA ADUNĂRILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA,
ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

3.1. Elemente de cauzalitate generatoare de adunări publice

În condițiile evoluției mediului de securitate, pe fondul efectelor adverse ale crizei
economice internaționale sau din alte cauze, la nivel regional, european și global, există și se
amplifică unii factori de risc, care pot duce la declanșarea, în unele țări, a unor adunări publice cu
potențial de a destabiliza ordinea publică. Astfel de elemente ce pot cauza formarea adunărilor
publice pot fi de natură politică, economică, financiară, socială, interetnică, religioasă, psihologică
sau de altă natură.
În ceea ce privește elementele de natură politică care pot declanșa adunări publice, societatea
contemporană se lovește frecvent de lipsa unui consens politic național asupra căilor și mijloacelor
de soluționare a unor probleme cu care populația se confruntă. Un factor important îl reprezintă și
lupta acerbă pentru putere, indiferent de mijloace, alături de atragerea mișcării sindicale în lupta
politică.
Adunările publice se pot forma și în urma unei consolidări structurale ineficiente a
democrației, a principiilor acesteia precum și instituțiilor specifice societății democratice și nu în
ultimul rând, trebuie luată în considerare și posibilitatea revigorării unor organizații extremiste sau
grupuri externe/interne care urmăresc destabilizarea vieții social-politice și a climatului de ordine și
siguranță publică.
În privința elementelor de natură economică generatoare de adunările publice, majoritatea
cererilor de sprijin financiar sau de participare la organisme internaționale adresate de România
comunității internaționale, au fost condiționate permanent de aspectele politice ale situației interne.
De-asemenea, scăderea accentuată a nivelului de trai și alte disfuncții economice pot duce la
declanșarea unor nemulțumiri sau situații tensionate în rândul unor categorii sociale.
Foarte importante și prezente în societatea noastră sunt cauzele de natură interetnică, precum
,,amploarea tendințelor naționalist-șovine, revizioniste și separatiste; accentuarea presiunilor externe
pentru acordarea de drepturi colective minorităților naționale; existența conceptului dreptului la

44
intervenție, care poate fi invocat ca pretext pentru protecția drepturilor unei minorități și existența
manifestărilor anti-românești din partea unor minorități”52.
Elementele de cauzalitate de natură religioasă capabile să ducă la organizarea și desfășurarea
de adunări publice, ating o latura sensibilă a societății contemporane românești prin propaganda
împotriva ortodoxismului, această religie fiind dominantă în România sau prin declanșsarea unor
confruntări, având ca scop revendicarea unor terenuri pe care urmează a fi construite unele lăcașe de
cult.
Nu în ultimul rând, cauzele de natură psihologică sunt tot mai actuale în viața de zi cu zi.
Acestea se referă la ,,existența unui mediu geopolitic și strategic determinat de întrebuințarea unor
imagini deformate despre statul român, denigrarea pe plan internațional și contestarea unor valori
fundamentale ale României; insuficienta adaptare a metodelor de contracarare a acțiunilor agresive
interne care au ca armă informația, imaginea și dezinformarea; antrenarea și sprijinirea unor
personalități publice sau lideri, concomitent cu manipularea unor mase mari de oameni, acționând
asupra psihologiei mulțimilor, pentru a tulbura grav ordinea de drept”53.

3.2. Prevederi juridice interne și internaționale referitoare la organizarea și desfășurarea
adunărilor publice

În ultimii ani, acțiunile de protest ale unor categorii sociale au luat amploare și în România.
Ceea ce unele persoane nu cunosc încă, este că protestele sunt reglementate de legea adunărilor
publice, și că oricine organizează sau participă la un protest sau la o adunare publică, trebuie să
respecte cu strictețe această lege.
Astfel, Legea nr. 60 din 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice
garantează libertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile politice, sociale sau de alta natură, de a
organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte întruniri, precum și de a
participa la acestea, cu condiția ca adunările publice în cauză să fie pașnice.
În primul rând, din punct de vedere al organizării, Legea nr. 60 din 1991, prevede două
categorii de adunări publice: cele supuse procedurii declarării prealabile și cele care nu sunt supuse
acestei proceduri.

52 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007, pp.73-74.
53 Ibidem, p. 74.

45
Potrivit prevederilor Legii nr. 60 din 1991, adunările publice supuse procedurii declarării
prealabile sunt mitingurile, demonstrațiile, manifestațiile, competițiile sportive, procesiunile și altele
asemenea, care urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice ori în alte locuri din aer liber. În
ceea ce privește competițiile și manifestările sportive internaționale, declararea prealabilă a acestora
este obligatorie, indiferent de locul de desfășurare a acestora.
Nu sunt supuse declarării procedurii prealabile adunările publice al căror scop îl reprezintă
manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale,
precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor
juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse
declarării prealabile dețin indicii sau date că desfășurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine
ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligația să solicite din timp primarilor, unităților
de jandarmi competente teritorial și poliției locale sprijin de specialitate.
În România, legiuitorul prevede expres condițiile legale pe care adunările publice trebuie să
le îndeplinească, astfel: trebuie să se desfășoare în mod pașnic și civilizat; trebuie să asigure
protecția participanților și a mediului ambiant; să nu stânjenească folosirea normală a drumurilor
publice sau a transportului în comun, cu excepția celor autorizate în acest sens; să nu perturbe
funcționarea normală a instituțiilor publice sau private, a celor de învățământ, cultură și sănătate sau
a unităților economice; să nu degenereze în acțiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea
și liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața sau bunurile acestora ori ale
domeniului public.
Adunările publice nu pot fi continuate după ora 23:00, intrând astfel sub incidența
dispozițiilor Legii nr.61 din 1991, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Legiuitorul a previzionat și cuprins în lege și posibilitatea unor potențiale pericole sociale
grave și a prevăzut în Legea nr.60 din 1991, restricții imperative cu privire la organizarea și
desfășurarea adunărilor publice. Astfel, se interzice organizarea și desfășurarea adunărilor publice în
imediata apropiere a gărilor, porturilor, aeroporturilor, stațiilor de metrou, spitalelor, obiectivelor
militare, a unităților economice cu instalații, utilaje sau mașini cu grad ridicat de pericol în
exploatare.

46
De asemenea, se interzice „desfășurarea simultană a două sau mai multe adunări publice
distincte, în același loc sau pe aceleași trasee, indiferent de caracterul acestora”54. Pentru buna
desfășurare a adunărilor publice, legislația în vigoare interzice participanților să aibă arme de orice
fel, pe timpul cât aceștia participă la adunări publice, în conformitate cu prevederile art.39 din
Constituția României și art.1 alin.1 din Legea nr. 60 din 1991 privind organizarea și desfășurarea
adunărilor publice.
Legea adunărilor publice din România interzice acele adunări publice prin care se urmărește:
,,propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror
organizații terorist diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ură națională sau
religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări obscene, contrare bunelor
moravuri; organizarea unei lovituri de stat sau altei acțiuni contrare siguranței naționale; încălcarea
ordinii, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor ori punerea în
pericol a sănătății acestora”55.
Prin interdicțiile redate anterior se urmărește desfășurarea în condiții de normalitate a
adunărilor publice, limitarea posibilităților care fac ca acestea se devină dezorganizate sau sa fie
destabilizate, atât din interior, cât și din exterior. Interdicțiile respective reprezintă „momentele,
situațiile în care adunările publice depășesc limita normalității și pun în pericol valori imporante ale
societății și democrației”56.
În ceea ce privește organizatorii adunărilor publice, potrivit Legii nr. 60 din 1991, aceștia au
următoarele obligații: ,să înregistreze declarațiile de desfășurare a adunărilor publice la unitățile de
jandarmi competente teritorial, cu cel puțin 48 de ore înainte; să stabilească persoanele responsabile
pentru conducerea adunărilor publice; să asigure un dispozitiv propriu de ordine format din personal
purtând însemne distinctive, stabilite împreună cu comandantul unității de jandarmi care asigură
măsurile de ordine publică; să delimiteze spațiul de desfășurare a adunărilor publice prin semne
distinctive și vizibile, iar când acestea se desfășoară în deplasare, să ia măsuri pentru limitarea
spațiului de circulație ocupat.

54 Legea nr. 60 din 23 semptembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, art.5.
55 Ibidem, art.9.
56 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007, p.80.

47
De asemenea, organizatorii adunărilor publice sunt obligați să achite anticipat, pe bază de
deviz și factură, contravaloarea serviciilor și a amenajărilor solicitate consiliilor locale pentru
desfășurarea normală a adunărilor publice; să stabilească traseele de afluire și defluire a
participanților și să ia măsuri ca ocuparea spațiilor destinate desfășurării adunărilor publice să aibă
loc cu puțin timp înainte de ora începerii activităților, iar părăsirea lor să se facă imediat dupa ora-
limită stabilită; să ia măsuri pentru interzicerea participării la adunările publice a persoanelor care au
asupra lor băuturi alcoolice sau care se află sub influența acestora.
Tot organizatorii adunărilor publice sunt obligați să ia măsuri pentru „îndepărtarea
participanților care, prin modul de manifestare, tulbură ordinea și liniștea publică, iar când aceștia nu
se supun, să îi semnaleze organelor de poliție; să întrerupă imediat adunarea publică atunci când
constată că au intervenit fapte de natură să aducă atingere legilor și altor reguli sociale, după
restabilirea ordinii adunarea publică putând continua în limita timpului inițial aprobat; să interzică
participarea la adunările publice a persoanelor care au asupra lor arme de orice fel, materiale
explozive sau incendiare, substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, dispozitive pentru
șocuri electrice ori alte obiecte ce pot fi folosite pentru acțiuni violente sau de tulburare a
desfășurării normale a acestora”57.
În completare, Legea nr.60 din 1991 menționează expres în ce constă obligațiile
participanților la adunări publice, acestea fiind următoarele: să respecte recomandările făcute de
organizatorii adunărilor publice, împuterniciții acestora sau organele de ordine; să se abțină de la
acțiuni de natură a împiedica desfășurarea normală a adunărilor publice și să nu incite la asemenea
acțiuni prin viu grai, manifeste sau alte mijloace audiovizuale; să nu introducă sau să aiba, în timpul
adunărilor publice, la vedere ori ascunse, băuturi alcoolice sau arme de orice fel, materiale explozive
sau incendiare, substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, dispozitive pentru șocuri
electrice ori alte obiecte ce pot fi folosite pentru acțiuni violente sau de tulburare a desfășurării
normale a acestora.
De asemenea, participanții la adunări publice sunt obligați „să părăsească imediat adunările
publice sau locul unde acestea se desfășoară, când au fost somați de către organizatori, împuterniciții
acestora sau forțele de poliție sau jandarmi; să nu participe la adunări publice în stare de ebrietate, să
nu consume și să nu distribuie persoanelor participante la adunare, băuturi alcoolice sau droguri.
Este interzis ca persoane sau grupuri de persoane care nu au legatură cu adunările publice

57 Legea nr. 60 din 23 semptembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, art.12.

48
organizate, să se infiltreze în rândul demonstranților, cu scopul de a tulbura normala desfășurare a
acestora”58. Încălcarea dispozițiilor Legii nr.60 din 1991 enumerate anterior se pedepsește, după caz,
disciplinar, contravențional, civil sau penal.

3.3. Organizarea și desfășurarea adunărilor publice în România

Asigurarea desfășurării normale a adunărilor publice și în condiții de strictă legalitate a
adunărilor publice, este condiționată și de respectarea întocmai a procedurii de organizare și
desfășurare a acestora.
Pentru ca o adunare publică să fie organizată și să se desfășoare în condiții de normalitate, să
beneficieze de sprijinul autorităților administrației publice locale și de protecție din partea forțelor
de ordine publică, se impune să respecte una din cele două condiții: să fie autorizată și să fie
declarată (să facă parte din categoria adunărilor cărora le este permis să aibă loc fără condiția
autorizării).
Procedura autorizării adunării publice se referă la ,,ansamblul activităților desfășurate, a
formalităților îndeplinite și a actelor întocmite, în cadrul Primăriei, potrivit cerințelor legii, în comun
de către comisia de specialitate, reprezentanții poliției, jandarmeriei și reprezentantul organizatorului
adunării publice, în vederea soluționării declarației scrise prin care se solicită autorizarea adunării
publice”59.
Ideea unui organizator de a organiza o adunare publică – pentru a se materializa în condiții
de legalitate, trebuie urmată de îndeplinirea obligației prevăzută de Legea nr.60 din 1991, de a se
adresa în scris, primarului unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază urmează să se desfășoare
adunarea.
În acest sens, organizatorii adunărilor publice vor depune declarația scrisă la primăriile
localităților pe al căror teritoriu urmează să se desfășoare, cu cel puțin 3 zile înainte de data
desfășurării acestora. Termenul de 3 zile, potrivit dispozițiilor din Codul de Procedură Penală în
vigoare, este un termen procedural, care se calculează pe unități libere de timp, astfel încât la

58 Legea nr. 60 din 23 semptembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, art.13.
59 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura
Transilvania Expres, Brașov, 1998, p. 114.

49
calcularea sa nu se socotesc ziua de la care acest termen începe să curgă, ziua în care termenul se
împlinește și nici zilele nelucrătoare.
Declarația scrisă trebuie să conțină următoarele date: ,,denumirea sub care este cunoscut
grupul organizator, scopul, locul, data, ora începerii și durata acțiunii, traseele de afluire și defluire,
numărul aproximativ al participanților, persoanele împuternicite să asigure și să răspundă de
măsurile de organizare, serviciile pe care le solicită din partea consiliului local, a poliției locale și
jandarmeriei”60.
În continuare, primarul supune declarația organizatorilor spre analizare Comisiei de Avizare
a Cererilor de Organizare a Adunărilor Publice, fiind formată din: primar, secretarul comunei sau al
orașului, după caz, reprezentanți ai poliției și ai jandarmeriei. Comisia de avizare are posibilitatea de
a aduce modificări unor elemente cuprinse în declarația prealabilă, însă doar cu acordul
organizatorilor.
Primarul localității, la propunerea comisiei de avizare a cererilor de organizare a adunărilor
publice, poate să interzică desfășurarea acestora în situațiile în care se dețin date de la structurile
specializate din cadrul Poliției, Jandarmeriei sau alte instituții, din care rezultă că desfășurarea
acestora ar duce la încălcarea prevederilor Legii nr. 60 din 1991 și atunci când în perioada, locul și
pe traseele unde acestea ar urma să se desfășoare se execută lucrări edilitar-gospodărești de
amploare.
Primarul este obligat să comunice organizatorilor adunărilor publice în termen de 48 de la
primirea declarației scrise, decizia de interzicere a adunării publice, în scris și argumentată. În
această situație, decizia de interzicere poate fi contestată de către organizatorii adunărilor publice,
respectând Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2004, cu modificările și completările
ulterioare.
Primăriile localităților în a căror rază urmează să se desfășoare o adunare publică, au
următoarele obligații: să stabilească prin decizie și să aducă la cunostință publică locurile în care
este interzisă desfășurarea adunărilor publice; ,,să asigure, contra cost, serviciile și amenajările
tehnice solicitate în vederea desfășurării normale a adunărilor publice; să interzică desfacerea
băuturilor alcoolice în locurile destinate desfășurării adunărilor publice, în imediata apropiere sau,
când consideră necesar, chiar în intreaga localitate, pe toată durata acestora; să întreprindă orice alte
măsuri legale de natură a asigura caracterul pașnic și civilizat al adunărilor publice; să restituie

60 Legea nr. 60 din 23 semptembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, art.7.

50
sumele avansate pentru serviciile și amenajările tehnice, dacă adunarea publică a fost interzisă din
motive care nu sunt imputabile organizatorilor”61.

3.4. Clasificarea adunărilor publice specifice societății contemporane

Având în vedere evoluția societății contemporane, complexitatea și dinamica fenomenelor
sociale care se manifestă cu ocazia desfășurării adunărilor publice, clasificarea acestora se poate face
luând în calcul mai multe criterii.
Legea nr.60 din 1991 stabilește, expres, o clasificare a adunărilor publice în două categorii:
– adunări publice legale – acestea, la rândul lor, se împart în adunările publice care nu se
pot organiza și desfășura decât după declararea prealabilă (mitinguri, demonstrații,
manifestații etc.) și cele care nu sunt supuse procedurii declarării (manifestații cultural-
artistice, sportive, religioase, comemorative etc.);
– adunări publice ilegale – interzise de lege.
Din punct de vedere al riscurilor pentru ordinea și siguranța publică, se instituie o clasificare
a adunărilor publice, urmând ca acestea să fie încadrate, potrivit aprecierii unității de jandarmi (pe
baza unor criterii), după cum urmează:
– adunări publice fără grad de risc;
– adunări publice cu grad de risc scăzut;
– adunări publice cu grad de risc mediu;
– adunări publice cu grad de risc ridicat.
Această clasificare interesează structurile de ordine publică (Poliția, Jandarmeria, IGSU
etc.), pentru adaptarea în consecință a dispozitivelor de ordine publică și a celor de intervenție. De
asemenea, pentru adunările cu grad de risc ridicat se stabilește participarea obligatorie a prefectului.
În funcție de natura acestora, adunările publice pot fi:
– politice;
– revendicative;
– comemorative;
– cultural-artistice;

61 Legea nr. 60 din 23 semptembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, art.15.

51
– sportive.
După criteriul desfășurării spațiale adunările publice sunt:
– statice;
– dinamice;
– mixte;
Din punct de vedere al respectării legalității pe parcursul desfășurării există adunări
publice:
– care respectă condițiile stabilite în comun cu autoritățile competente, în momentul
negocierii pentru obținerea autorizării;
– care respectă parțial condițiile;
– care încep prin respectarea condițiilor, apoi adunarea publică evoluează în mod negativ
transformându-se dintr-una pașnică, legală și civilizată într-o acțiune care tulbură ordinea
și liniștea publică, fiind necesară intervenția forțelor de ordine pentru restabilirea
acesteia.
În funcție de obiectivele și interesele urmărite, avem de-a face cu:
– adunări publice revendicative;
– adunări publice justițiare;
– adunări publice care manifestă o opinie de grup comună;
– adunări publice realizate pentru obținerea recunoașterii;
– grupuri defavorizate din punct de vedere etnic, economic, administrativ etc.
Din punct de vedere al numărului de participanți există:
– adunări publice mici;
– adunări publice medii;
– adunări publice mari și foarte mari;
– adunări publice de amploare.
În funcție de durata de desfășurare în timp, adunările publice pot fi:
– de scurtă durată (1-3 ore într-o singură zi);
– de durată medie (3-6 ore într-o singură zi);
– de lungă durată (peste 6 ore într-o singură zi sau mai multe zile consecutiv);
După modul de formare există:
– adunări publice care se formează în mod organizat, urmând procedura declarării
prealabile;

52
– adunări publice spontane.
După gradul de violență existent în cadrul adunărilor publice, acestea pot fi:
– pașnice;
– violente.

3.5. Potențialul de conflictualitate al unor grupuri, mulțimi și mase umane
la adunări publice

Adunările publice ca structuri umane, înglobează în unele din acestea și un potențial de
conflictualitate, caracterizat prin limbaj violent, agresivitate și violență, putând genera panică în
rândul cetățenilor și tulburarea gravă a ordinii publice. De-a lungul timpului s-a observat că atunci
când se reunesc în unele grupuri dezordonate, unii oameni au tendința să fie mai agresivi și să se
angajeze mai frecvent în comportamente antisociale. Suporterii „ultras” ai unor echipe de fotbal sunt
cunoscuți pentru violența pe care o manifestă și pentru actele lor de vandalism.
Așa cum am prezentat anterior, în România anilor ’90 minerii din Valea Jiului au venit de
mai multe ori în capitală în grupuri și mulțimi, provocând distrugeri și panică. În general, când se
strâng mai multe persoane într-un loc public, cu scopul de a protesta, crește posibilitatea de a se
produce altercații între aceștia și forțele de ordine sau alte persoane. De aceea, specialiștii și-au pus
întrebarea: „De ce grupul îi face pe oameni să se comporte într-o manieră mai puțin responsabilă
decât atunci când sunt singuri?”
O ipoteză explică apariția unor comportamente antisociale în grup, ca urmare a faptului că
unii oameni au senzația că nu pot fi identificați, reperați, fiind protejați de anonimat. Acest fenomen
poartă numele de deindividualizare, adică scăderea conștiinței de sine până la un nivel la care sunt
eliberate comportamente care în mod normal sunt blocate de normele sociale.
Teoriile moderne asupra deindividualizării își au originea în opera lui Gustave Le Bon,
Psihologia mulțimilor. Potrivit autorului francez, în anumite contexte de grup, individul își pierde
sentimentul de responsabilitate socială, regresând spre o formă inferioară de evoluție. Anonimatul,
combinat cu sugestibilitatea și contagiunea rapidă a ideilor și a emoțiilor, duc la comportamente
antisociale, violente și instinctive.
Ideile lui Freud (1921) asupra comportamentului colectiv modifică teoriile lui Gustave Le
Bon. Freud a acordat un rol important liderului mulțimii, care acționează într-o manieră hipnotică,

53
exercitând control asupra impulsurilor primare ale membrilor grupului respectiv. Prin identificarea
cu liderul, membrii unei mulțimi renunță la eurile personale și împărtășesc același eu ideal.
Un factor important în apariția sentimentului de anonimat este mărimea grupului. Când avem
de-a face cu un grup mare, oamenii au senzația că sunt mai greu de identificat decât dacă se află
într-un grup mic. În acest sens, cercetările lui Zimbardo (1969) au dat un nou impuls cercetărilor
asupra fenomenului de deindividualizare. Zimbardo s-a preocupat în special de condițiile care
favorizează apariția stării de deindividualizare. De pildă, în privința mărimii grupului, a raportat un
experiment de teren asupra vandalismului, înțeles ca rezultat al deindivdualizării. Ipoteza acestui
studiu a fost că orașele mari constituie medii propice pentru deindividualizare.
Zimbardo a abandonat o mașină veche de zece ani pe o stradă circulată din New York, și altă
mașină, identică, într-un orășel californian, Palo Alto. El a luat plăcile de înmatriculare ale mașinilor
și le-a ridicat capotele. Zimbardo relatează în studiul său că primul atac vandalic asupra mașinii din
New York a avut loc după zece minute: doi adulți și un copil au luat bateria și radiatorul. După trei
zile și 23 de astfel de contacte, din mașină nu mai rămăsese decât caroseria. Prin contrast, mașina
abandonată în Palo Alto a rămas neatinsă, singurul care s-a apropiat de ea fiind un trecător care i-a
coborât capota fiindcă începuse să plouă.
Adunările publice se pot constitui în mod convențional, respectând ordinea și liniștea
publică, urmărind scopuri legale sau incidentale, pentru satisfacerea unei curiozități firești, normale,
ca urmare a unui eveniment neașteptat. În astfel de situații nu se regăsește o conducere, însă există
agitatori care pot instiga grupul respectiv către un comportament antisocial. Adunările publice care
își desfășoară activitatea așa cum au fost organizate, de regulă, nu pun probleme deosebite pentru
structurile de ordine publică, în condițiile în care nu se manifestă factori care să tulbure emoțional
grupul.
În România, grupurile care au un grad ridicat de agresivitate și care ridică în același timp
probleme structurilor de ordine sunt galeriile de suporteri ale diverselor echipe sportive, în special a
echipelor de fotbal. Adevăratele cauze care se află în spatele manifestărilor de violență sunt
reprezentate de concurența grupurilor stimulată de lideri, de memoria disputelor și a rezultatelor
acestora, de căutarea răzbunării (prin atribuirea unor intenții conflictuale), de mercantilismul unor
conducători de cluburi iar uneori, chiar de forțele de ordine din interiorul stadionului sau din afara
lui.
Huliganii au devenit un caz pentru fotbalul românesc și nu numai. Psihologia acestor
persoane este împrumutată și, în mare parte, copiată din psihologia maselor, în sensul că, aflându-se

54
pe stadion, au impresia că se află sub umbrela anonimatului și că nu pot fi identificați de către
forțele menite să păstreze ordinea și liniștea publică la asemenea manifestații. Spiritul acesta
colectiv, gregar, îi face să nu aibă teamă de repercusiuni și să se comporte violent, de regulă față de
majoritatea participanților la jocul sportiv.
Huliganismul asociat meciurilor de fotbal a fost numit chiar „maladia engleză”, pentru că
este originar din Anglia Evului Mediu. În anul 1314, Edward al II-lea a interzis jocul de fotbal,
pentru că meciurile duceau la acte violente în spațiul publice. Sunt consemnate incidente între
spectatorii meciurilor de fotbal încă din secolul al XIX-lea. În anul 1846, în localitatea britanică
Derby, după un meci de fotbal, a fost instaurată starea de urgență și au fost chemate două divizii de
infanterie călare, pentru a face față mulțimii scăpate de sub control.
Manifestările huliganice extreme au apărut însă spre sfârșitul anilor ’60 și au avut apogeul în
anii ‘70 și ‘80. S-a ajuns la înființarea de trupe speciale ale poliției – Football Inteligence Unit.
Multe dintre măsuri au înrăutățit problemele și au scos violența în afara stadionului.
Presa tabloidă a folosit termenul de huliganism în anii ‘60. Huliganismul a devenit subiectul
la îndemână pentru reportajele senzaționaliste, cu titluri de impact, susținute de imagini cu caracter
violent, proporțiile incidentelor fiind redate exagerat. În anii '70, s-au organizat primele grupuri de
huligani care au început să însoțească echipele în deplasări, acestea fiind: Birmingham City (Zulus),
Chelsea (Headhunters), Leeds United (Leeds Service Crew) etc.
În martie 1978, în timpul unui meci de finală la Den, între Millwall și Ipswich, a izbucnit o
bătaie generală care, a început pe terase, apoi s-a extins pe teren și pe străzile înguste din jurul
stadionului, zeci de fani fiind răniți.
Pe data de 29 mai 1985, la finala Cupei Europene jucată pe stadionul Heysel din Bruxelles,
între Liverpool și Juventus, incidentele huliganice au provocat 39 de victime. În urma acestor
violențe, UEFA a interzis cluburilor britanice să ia parte la cupele europene.
În ziua de 15 aprilie 1989, pe stadionul Hillsborough, s-a produs o busculadă în urma căreia
96 de suporteri au murit și peste 700 au fost răniți. Acest eveniment nefericit a avut un impact
profund asupra standardelor de siguranță pe stadioane. Astfel, toate echipele au fost obligate să
dețină stadioane cu locuri pe scaune, iar distribuirea biletelor să se facă numai pe baza unui act de
identitate.
Pentru a descuraja incidentele huliganice provocate în străinatate, s-au adoptat norme
legislative precum “Football Act 2000″ , care reducea chiar libertățile civile. Cei suspectați că ar fi
huligani au fost împiedicați să călătorească la meciurile din străinătate. Aceste reglementări și

55
introducerea Legii Spectatorilor de Fotbal au dus totuși la scăderea violenței pe stadioanele
britanice.
Și în cazul României, se observă cu ușurință că cele mai violente evenimente apărute în
ultimii ani sunt cele legate de evenimentele sportive, cu precădere fotbalul. Pe lângă faptul că e un
domeniu în care se vehiculează foarte mulți bani, fotbalul reprezintă și un prilej al „descătușărilor
pasionale și emoționale colective”.
Grupurile agresive din cadrul galeriilor se constituie în jurul unor echipe de fotbal și se
manifestă sub semnul unor rivalități tradiționale. De regulă, acestea concentrează periodic un public
numeros, printre care își fac loc grupările radicale. „Aparent grupări militante, promovând declarat o
anumită echipă de fotbal, acestea se manifestă mai degrabă ca grupări revendicative și
protestatare”62.
Pe de o parte, galeriile doresc obținerea unei supremații a grupului, în paralel cu echipa de
fotbal susținută. Pe de altă parte, ca modalitate de protest, ele își îndreaptă acțiunile cu precădere
împotriva forțelor de ordine, întrucât acestea reprezintă un obstacol în ceea ce privește obiectivele
revendicative.
Este de remarcat faptul că galeriile reunesc, uneori, grupuri de cartier care, la rândul lor,
pretind o anume supremație. Uneori, această supremație este vizată de anumiți membri care pot avea
legături cu lumea interlopă sau activitățile legate de aceasta, de unde și numeroasele facțiuni din
cadrul unor galerii. Marea majoritate a acestora o constituie tinerii care încă nu au dobândit un statut
socio-profesional clar, resimțind nevoia de a-și regăsi identitatea prin apropierea de o entitate care să
îi reprezinte.
Fiecare grup posedă un anumit set de norme ce particularizează grupul respectiv în raport cu
altele, care odată fixate, oferă o anumită specificitate scopurilor grupului în cauză și redefinesc
relațiile cu alte grupuri similare. Ori de câte ori membrii galeriilor aflate în conflict se întâlnesc,
aceștia își afișează ostentativ simbolurile și se manifestă prin diverse gesturi, ceea ce, de multe ori,
declanșează la partea adversă un sentiment de furie, urmat de o reacție agresivă.

62 Colectiv de autori, Jandarmeria Română – 20 de ani în contemporaneitate, Editura Ministerului Administrației și
Internelor, București, 2010, p.111.

56
CAPITOLUL IV – MANAGEMENTUL STRUCTURILOR DE JANDARMI PENTRU
CONTROLUL COMPORTAMENTULUI MULȚIMILOR LA ADUNĂRILE PUBLICE

4.1. Funcțiile managementului specifice adunărilor publice

Managementul structurilor cu atribuții în domeniul siguranței și ordinii publice, în general, și
cel al gestionării adunărilor publice, în special, constituie procesul care stabilește procedurile și
activitățile planificate și desfășurate, menite să ducă la gestionarea cu succes a adunării publice, să
oprească evoluția ei viitoare, dacă este cazul, și să ajungă la o soluție acceptabilă.
De asemenea, este o acțiune specializată de mare complexitate, dirijată și susținută pe
multiple planuri: politic, diplomatic, economic, militar, social, religios, ecologic pentru diminuarea
și menținerea sub control a efectelor negative. Esența managementului ordinii publice în situații de
criză o constituie reacția promptă și adecvată la evenimentul care amenință sau afectează direct
ordinea publică ori, în cazul dezastrelor, starea de normalitate.
În țara noastră, managementul ordinii publice în situații de criză cuprinde ansamblul de
măsuri și acțiuni stabilite de guvern, ministere, prefecturi, primării și alte instituții ale statului în
vederea garantării securității naționale și a stării de normalitate socială, militară, economică,
religioasă și ecologică.
De asemenea, managementul structurilor de ordinie publică cu atribuții în gestionarea
adunărilor publice reprezintă adoptarea și implementarea unui sistem de norme, procedee și reguli,
derivate din experiența acumulată, creându-se mecanisme proprii de conducere, execuție și evaluare
prin elaborarea de standarde și metodologii adecvate, care vor trebui să crească în final capacitatea
și competența forțelor participante.
Un management eficient în domeniul ordinii publice trebuie să se manifeste pe toate
palierele, atât în situații de pace socială, cât și în situații de criză. Fără îndoială, în toată lumea,
forțele de ordine au un rol de coerciție, de impunere a unui anumit comportament cetățenilor, deci
trebuie acceptată și ideea, de altfel prevăzută de lege, privind intervenția în forță atunci când toate
celelalte mijloace legale pentru menținerea ordinii au fost epuizate.
Stabilirea unor limitări ale drepturilor individuale răspunde nevoii de a asigura securitatea
juridică a drepturilor și libertăților cetățenilor, atât în perspectiva intereselor lor individuale, cât și a
celor naționale ori de grup sau a binelui public.

57
Prevederile acestora permit limitări, restrângeri sau derogări la fiecare drept sau libertăți dacă
sunt expres prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, îndeosebi pentru a
proteja securitatea națională, ordinea publică, sănătatea și morala publică, drepturile și libertățile
cetățenești, limitări stabilite exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate
democratică.
Pentru un management eficient în domeniul ordinii publice, în toate situațiile, îndeplinirea
misiunilor se va face respectând următoarele principii: supremația legii, drepturile și libertățile
oamenilor, colaborarea permanentă, prevenirea și descurajarea acțiunilor de tulburare a ordinii
publice, echidistanța, proporționalitatea, nonsurprinderea, principiul teritorial și al situației operative
specifice, principiul operativității și interoperabilității, principiul mobilității, principiul libertății de
acțiune.
Supremația legii – potrivit acestui principiu, acțiunea forțelor de ordine publică, trebuie să se
desfășoare în spiritul și pentru respectarea legilor, iar cetățenii – în exercitarea drepturilor și
libertăților – nu sunt supuși decât îngrădirilor stabilite prin lege și cerințelor firești ale moralei.
Principiul respectării drepturilor și libertăților oamenilor – conform valorilor democratice
recunoscute și acceptate, în acțiunile lor, forțele de ordine trebuie să respecte dreptul absolut la viață
și nu au voie să impună, instige sau tolereze niciun fel de tratamente inumane, degradante sau
punitive.
Principiul colaborării permanente – în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, forțele de ordine
trebuie să-și sprijine întreaga activitate pe concursul larg al cetățenilor, iar pentru aceasta ele vor
acționa cu respect pentru public și cu multă considerație pentru grupurile vulnerabile.
Principiul prevenirii și descurajării acțiunilor de tulburare a ordinii publice – reflectă
capacitatea organismelor de conducere a forțelor de ordine, de a lua la timp, măsurile necesare de
înlăturare a cauzelor fenomenului infracțional, pentru a nu se ajunge la amplificarea lui și la
degenerarea în acțiuni violente sau care afectează grav ordinea publică.
Niciodată nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că este mai ușor de prevenit decât de
combătut manifestările violente. În orice societate, așa cum arătau arătau gânditorii antici, există
persoane care respectă legea din convingere și nu au nevoie de nicio influențare educativă pentru a
avea o comportare civilizată. În același timp, există și un alt grup de persoane neadaptate social și
care, de regulă, sunt nereceptive la orice muncă educativă.

58
Principiul echidistanței – are în vedere adoptarea unui tratament egal față de toți cetățenii, în
activitatea de menținere a ordinii publice, corect, imparțial și nediscriminatoriu, fără deosebire de
rasă, religie, sex, naționalitate, apartenență politică, avere sau origine socială.
Principiul proporționalității – presupune folosirea mijloacelor de constrângere de către
forțele de ordine publică numai atât cât este strict necesar și pe o perioadă limitată, suficientă pentru
atingerea obiectivului propus. Procedeele și mijloacele de acțiune care implică măsuri de
constrângere vor fi utilizate în mod progresiv, de la cele simple la cele severe, dacă este absolut
necesar.
Nonsurprinderea – presupune din partea responsabililor cu menținerea ordinii publice,
somarea și atenționarea prealabilă, repetată, asupra uzului mijloacelor din dotare și, după caz,
acordarea timpului necesar pentru încetarea acțiunilor și/sau părăsirea zonei de către cei implicați.
Principiul teritorial și al situației operative specifice – forțele de ordine publică sunt
organizate în baza acestui principiu, fiind încadrate cu personal specializat, ale cărui drepturi sunt
prevăzute de lege. În acest sens, ele au structuri și competențe conform dispunerii și organizării
unităților administrativ-teritoriale și evoluției fenomenului infracțional.
Principiul operativității și interoperabilității – reflectă capacitatea și disponibilitatea forțelor
de ordine publică de a executa acțiuni în spațiul național, de a conlucra cu forțele similare din alte
state și de a îndeplini misiuni specifice de menținere a păcii și înlăturare a efectelor unor dezastre, în
compunerea organismelor internaționale, pe teritoriul altor state.
Principiul mobilității – reprezintă un factor decisiv al eficienței acțiunilor forțelor de ordine
publică și presupune posibilitatea folosirii forțelor și mijloacelor pe întreg teritoriul național, la
ordinul sau cu aprobarea conducerii ministerului, în scopul concentrării efortului și asigurării unui
raport de forțe necesar menținerii în zonele sau obiectivele unde aceasta ar putea fi grav afectată și
prezintă pericolul degenerării în situații de criză.
Principiul libertății de acțiune – are la bază profesionalismul, abilitatea managerială, tactul,
competența și capacitatea de decizie a personalului cu funcții de conducere și se aplică pentru
asigurarea operativității măsurilor ce se impun, în strictă concordanță cu prevederile legii, în
situațiile când orice întârziere poate produce grave tulburări ale ordinii publice.
Paleta mijloacelor care stau la dispoziția forțelor de ordine pentru a menține ordinea publică
la stadiul de normalitate este diversificată, începând cu profesionalismul personalului și ajungând la
tehnica din dotare, care trebuie să conducă la performanță și eficiență. Pentru a asigura respectarea
acestor principii pe timpul acțiunilor de menținere a ordinii publice, atât comandanții, cât și

59
subordonații trebuie să se conformeze unor reguli generale, astfel: să-și îndeplinească misiunea cu
spirit civic; comandanții să înțeleagă limitele puterii lor și a subordonaților; să vină în întâmpinarea
solicitărilor cetățenilor; menținerea legăturii permanente cu comunitatea pentru gestionarea și
controlarea oricărei situații ce s-ar putea transforma în factor de risc la adresa stării de normalitate;
informarea populației prin mijloacele mass-media despre acțiunile desfășurate, scopul și legalitatea
acestora.
În activitatea de management al adunărilor publice trebuie respectate anumite cerințe. O
primă cerință deosebit de importantă este elaborarea operativă a deciziilor și a planurilor de
acțiune pentru controlul mulțimilor la adunări publice. Acesta este un proces complex, bazat pe
cunoașterea cauzelor generatoare a adunărilor publice, stăpânirea prevederilor legislative în
domeniu, pregătirea forțelor stabilite, adaptarea modalităților concrete de acțiune la condițiile și
particularitățile fiecărui caz în parte, astfel încât efectele acestora să fie cât mai mari, iar costurile și
consecințele negative cât mai mici.
De o importanță deosebită pentru managementul adunărilor publice este culegera
informațiilor, care pot influența în mod hotărâtor deciziile. Coordonarea activităților este o altă
cerință a managementului adunărilor publice. Aceasta presupune distribuirea informațiilor relevante
tuturor factorilor implicați în gestionarea adunărilor publice, astfel încât să-și poată îndeplini
atribuțiile în condiții optime.
O altă cerință la fel de importantă este asumarea răspunderilor. Legitimitatea acțiunilor în
cazul adunărilor publice rezidă din răspunderea legală față de măsurile întreprinse de echipa
managerială. Aceasta trebuie înțeleasă în sensul că adunările publice, atunci când situația o impune,
se gestionează printr-o atitudine fermă, responsabilă, în care predomină respectarea intereselor
naționale, a Constituției și a celorlalte legi, chiar dacă un număr de persoane vor fi supuse unor
restricții.

4.2. Particularități ale controlului comportamentului grupurilor și mulțimilor de către
forțele de ordine publică la adunări publice

Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acțiunile
și reacțiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social „sunt determinate de forțe și
constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de așteptat dacă s-ar
avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar și aspecte care par banale,

60
nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o anume
situație socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi și, într-o mare măsură, prezența
celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și
comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-și dea seama.”63
În toată existența sa socială, ,,omul a fost manipulat, cu sau fără tehnici de tehnologie,
sociologie, psihologie sau advertising. Când acestea au apărut, manipularea exista de mult iar
principiile acesteia erau acceptate de cei manipulați și de manipulatori”64. Arta manipulării
mulțimilor și maselor a fost folosită din cele mai vechi timpuri, în toate statele, de lideri politici,
conducători ai armatelor, lideri religioși sau de alte persoane, prin mesaje, imagini, comportament,
sloganuri, mijloace mass-media, război informațional, radioelectronic sau prin diferite obiecte.
Manipularea, grupurilor, mulțimilor și maselor s-a realizat continuu și se desfășoară mai mult
ca oricând, în societatea contemporană, datorită înaltei tehnologii, tehnicilor și metodelor
perfecționate de lideri persuasivi și de diferite organizații care urmăresc scopuri. În faza de
constituire și pe timpul desfășurării unor adunări publice, în care anumiți lideri urmăresc scopuri
precise sau tulburarea ordinii publice, mulțimile pot fi manipulate și direcționate pentru realizarea
actelor turbulente, cu ajutorul mesajelor ostile transmise de lideri sau membrii unor structuri de
propagandă, verbal, prin diverse mijloace mass-media sau în alte moduri.
La rândul lor, inclusiv persoanele din cadrul structurilor cu atribuții în domeniul ordinii și
siguranței publice au învățat să controleze mulțimile și masele umane din cadrul adunărilor publice.
În ultimii ani, se observă faptul că structurile de ordine publică încearcă să înțeleagă motivele care
provoacă violența mulțimilor și să folosească o cale a dialogului, și anume negocierea.
Teoria negocierii aparține domeniului sociologiei și psihologiei sociale, mai exact
segmentului care studiază comportametul uman în diferite situații și modul în care oamenii vor să
apară în fața semenilor lor.
Negocierea trebuie privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, având avantajul că
realizează, cel puțin teoretic, efectul dorit. Ea apare ca o necesitate într-o situație în care părțile
participante interacționează în dorința de a ajunge la o soluție acceptabilă, în una sau mai multe
probleme sau pentru stingerea unui conflict.
Constituindu-se într-un adevărat fenomen, iar de către unii autori fiind considerată chiar o
artă, negocierea înglobează în cadrul său, alături de noțiunile de bază specifice și anumiți factori de

63 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare (Ediția a II-a), Editura Nemira, București, 1997, p.16.
64 Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Copyright Tritonic, București, 2007, p.7.

61
influențare a puterii de negociere, aceștia fiind: mediul de negociere spațial și temporal; mixul
potențial de strategii, tactici și tehnici de negociere; aptitudinile negociatorului; raportul cerere –
ofertă; mărimea partenerilor de negociere; puterea economică a părților; gradul de cunoaștere a
mediului de negociere; viteza și capacitatea de reacție a părților; existența aliaților strategici și de
conjunctură; experiența și personalitatea negociatorului; capabilitatea de a risca.
În acest context, potrivit opiniei unor autori, există câteva modele structurale ale procesului
de negociere; astfel, negocierea are trei faze, și anume:
Prenegocierea sau faza de pregătire a negocierii. În această etapă sunt concepute dosarele de
negociere pe baza analizei sistematice a informațiilor posibile.
Negocierea propriu-zisă, care se referă la forma și fondul înțelegerii, la abordarea în detaliu
a unor probleme speciale pe baza unor argumente și contra-argumente, a unor concesii reciproce și a
textului final al contractului.
Postnegocierea, care poate fi cea mai importantă fază, întrucât se referă la îndeplinirea
tuturor clauzelor înțelegerii
În sfârșit, Birkenbihl a propus mai degrabă un algoritm care cuprinde următorii pași:
culegerea informațiilor, analiza situației, evaluarea puterii de negociere, stabilirea obiectivelor,
dezvoltarea strategiei, anticiparea și exploatarea necesităților partenerului, deschiderea discuțiilor,
dialogul, adaptarea obiectivelor, jocurile tactice, identificarea zonei de interes comun, încheierea
negocierii, elaborarea documentelor.

4.3. Acțiuni preventive și de intervenție ale structurilor de jandarmi pentru restabilirea
ordinii la adunările publice

În aceeași măsură în care are ca principală atribuție în domeniul ordinii publice asigurarea
acesteia, Jandarmeria Română este instituția specializată a statului care, în condițiile legii, execută
misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acțiuni sau fapte
care contravin normelor în vigoare.
Tulburarea ordinii publice reprezintă „comiterea de fapte în spațiul public, ce creează o stare
de pericol pentru siguranța cetățenilor, a bunurilor publice și private și a instituțiilor statului de
drept”65.

65 Ilie Gorjan, Restricții legale și libertatea de decizie a autorităților administrative în apărarea ordinii publice, Editura
Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004, p.210.

62
Tulburarea gravă a ordinii publice reprezintă urmarea unor manifestări desfășurate de
grupuri de persoane care amenință cu folosirea forței și încalcă normele de comportament care
asigură și mențin echilibrul social necesar funcționării normale a scoietății, materializate în acte de
dezordine între participanți la manifestații sau întruniri publice; punerea în pericol a vieții și
integrității cetățenilor precum și a bunurilor acestora; împiedicarea forțelor de ordine în executarea
atribuțiilor legale privind asigurarea ordinii publice; întreruperea traficului rutier, feroviar, naval sau
aerian; pătrunderea neautorizată sau atacarea sediilor ce aparțin domeniului public sau privat și
împiedicarea desfășurării normale a activității acestora sau producerea unor conflicte interetnice,
interconfesionale sau de altă natură.
Restabilirea ordinii publice reprezintă „ansamblul măsurilor legale întreprinse pentru
repunerea acesteia în situația inițială, atunci când a fost tulburată grav, cu mijloace pașnice ori prin
folosirea exclusivă a forței”66.
Formele de acțiune, folosite de structurile de jandarmi mobile pentru restabilirea ordinii
publice, pot fi nonviolente sau violente, cele din urmă fiind reprezentate de acțiunile în forță.
Acțiunile nonviolente se realizează prin măsuri și activități ce se întreprind pentru realizarea unui
dialog pașnic cu liderii grupurilor turbulente pentru a-i determina să renunțe la astfel de acțiuni și să
se disperseze.
Acțiunile agresive se desfășoară numai atunci când au fost epuizate toate mijloacele pașnice,
iar elementele turbulente desfășoară în continuare acțiuni prin care ordinea publică este grav
tulburată.
Intervenția structurilor de jandarmi pentru restabilirea ordinii publice constă într-un
ansamblu de măsuri rapide și energice, organizate și desfășurate de acestea, independent sau în
colaborare cu alte forțe, în scopul rezolvării unor situații urgente ce constituie un pericol grav pentru
ordinea publică, siguranța cetățenilor, a bunurilor publice și private și a instituțiilor statului de drept.
În funcție de scopul urmărit, de situația operativă, de natura, tăria și gradul de pericol al acțiunilor
celor care tulbură ordinea publică, intervenția se poate manifesta ca o acțiune de sine stătătoare sau
combinată cu alte forme și procedee specifice Jandarmeriei.
Intervenția graduală a forțelor de jandarmi, la adunări publice, se realizează în următoarele
situații, cu respectarea prevederilor legale:

66 Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, aprobată prin H.G nr.196/2005.

63
– pentru împiedicarea și neutralizarea acțiunilor agresive ale persoanelor sau grupurilor de
persoane care tulbură grav ordinea publică, acțiuni care nu au putut fi înlăturate sau
anihilate prin utilizarea altor mijloace legale;
– împotriva celor care pătrund fără drept în sediile autorităților publice sau ale altor
instituții de interes public ori privat și care, avertizați sau somați, au refuzat să părăsească
de îndată aceste sedii, precum și împotriva grupurilor organizate care împiedică
desfășurarea normală a activității pe căile de comunicații, în locurile publice și în alte
obiective importante;
– pentru imobilizarea persoanelor sau a grupurilor de persoane care provoacă dezordine și
întreprind acțiuni ce pun în pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea cetățenilor,
proprietatea publică sau privată, ultragiază forțele de ordine sau alte persoane cu funcții
ce implică exercițiul autorității publice ori tulbură grav ordinea publică, prin acte de
violență.
Pentru executarea intervenției, personalul militar al Jandarmeriei Române folosește, conform
legii, armamentul din dotare cu muniția aferentă, veste antiglonț, scuturi de protecție, căști cu vizor,
bastoane de cauciuc sau tomfe, dispozitive cu substanțe iritant lacrimogene, jeturi de apă sau
coloranți, arme cu glonț de cauciuc, cătușe, cai și câini de serviciu, dispozitive sonore și luminoase,
mijloace blindate, precum și orice alte mijloace de protecție și de imobilizare aflate în dotare.
Folosirea mijloacelor din dotare se face numai după avertizarea și somarea participanților
pentru a se dispersa, de către șeful dispozitivului de ordine sau de către șefii săi ierarhici. Pentru
executarea dispersării mulțimilor sau maselor umane, se lasă la dispoziție participanților timpul
corespunzător, determinat în raport cu numărul acestora, cu căile și cu posibilitățile de defluire.
Avertizarea și somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra personalului de ordine se exercită
acte de violență care pun în pericol iminent viața, integritatea corporală sau sănătatea acestuia.
Avertizarea și somarea manifestanților/suporterilor cu comportament agresiv, constă în
folosirea de semnale sonore sau luminoase și în atenționarea persoanelor care au tulburat ordinea
publică, prin mijloace de amplificare sonoră, asupra obligației de a se dispersa și de a respecta
prevederile legale. Dacă, după avertizare, participanții nu s-au dispersat, aceștia sunt atenționați prin
mijloacele de amplificare sonoră, astfel: „Atenție, vă rugăm să părăsiți …, vom folosi forța!”(prima
somație), urmată de semnale sonore și luminoase.
În cazul în care, după trecerea perioadei necesare pentru dispersare, se constată că prima
somație a rămas fără rezultat, se trece la folosirea ultimei somații, astfel: „Părăsiți …, se va folosi

64
forța!”, urmată de semnale sonore și luminoase. Pentru perceperea somațiilor de către toți
participanții, înainte de folosirea mijloacelor de imobilizare sau de constrângere, se emite un semnal
luminos prin cartușe de semnalizare de culoare roșie, trase în plan vertical.
Folosirea mijloacelor din dotare se face în mod gradual și nu trebuie să depășească nevoile
reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acțiunilor
ilegale și va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat.
Intervenția în forță pentru restabilirea ordinii publice la adunări publice care au degenerat în
acte de violență, se dispune în scris de către prefect sau înlocuitorul legal al acestuia, însă dispoziția
scrisă, privind intervenția în forță, nu este necesară în cazul în care asupra forțelor de ordine, a altor
persoane ori asupra bunurilor sau valorilor apărate se exercită violențe care pun în pericol iminent
viața, integritatea corporală sau sănătatea acestora ori când există indicii temeinice că participanții
pregătesc sau au comis o infracțiune.
Persoanele care săvârșesc fapte contrare legii vor fi imobilizate, îndepărtate cât mai repede
de la locul tulburărilor și conduse, după caz, la cea mai apropiată unitate de poliție sau de jandarmi,
pentru a se lua, cu privire la acestea, măsurile de sancționare prevăzute de lege. În caz de absolută
necesitate și atunci când folosirea altor mijloace de imobilizare sau de constrângere nu a dat
rezultate, jandarmii fac uz de armă în condițiile strict prevăzute de lege.

4.4. Cooperarea structurilor de jandarmi cu personalul din alte instituții
ale statului la adunările publice

Gestionarea ordinii și siguranței publice presupune participarea activă a mai multor instituții
și structuri organizate, între care se evidențiază cooperarea și colaborarea ca elemente de bază în
lanțul managementului privind adunările publice, alături de planificarea, conducerea și coordonarea
acestora.
Organizarea și menținerea cooperării între toate forțele Sistemului Național de Ordine și
Siguranță Publică, apărare și securitate națională are o importanță deosebită, întrucât asigură
pregătirea în comun a acestora, iar în îndeplinirea misiunilor specifice, permite ducerea acțiunilor
într-o concepție unitară.

65
Principiul cooperării constă în „coordonarea în timp, spațiu și pe misiuni a forțelor
participante la gestionarea ordinii și siguranței publice, presupunând și ajutorul reciproc între
structurile angajate în misiuni”67.
În conformitate cu prevederile Strategiei Ministerului Internelor și Reformei Administrative
de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea
criminalității stradale, cooperarea structurilor care participă la asigurarea ordinii publice se
realizează la nivel intra și interinstituțional, și are ca obiectiv conjugarea efortului pentru prevenirea
și combaterea acțiunilor de destabilizare a ordinii publice.
La nivel intrainstituțional, pentru îndeplinirea atribuțiilor legale ce le revin, structurile cu
atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice cooperează pe baza planurilor întocmite, pentru
fiecare misiune în parte.
La nivel interinstituțional, forțele de ordine publică din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne cooperează cu structurile cu atribuții în domeniu din alte ministere și instituții abilitate. Prin
planurile de acțiune pentru asigurarea/restabilirea ordinii la adunările publice și prin protocoalele de
cooperare, se urmărește promovarea și participarea la elaborarea unor acte normative,
permanentizarea și amplificarea schimbului de informații conform atribuțiilor și competențelor
conferite de lege, precum și mediatizarea activităților și a rezultatelor acțiunilor întreprinse. În acest
sens se încheie protocoale de cooperare bilaterale și multilaterale.
Ca principiu al organizării și desfășurării acțiunilor, în general, cooperarea reprezintă
„elementul fundamental al convergenței eforturilor pentru îndeplinirea scopurilor, context prin care
se definește coordonarea în timp, în spațiu și pe misiuni a acțiunilor tuturor structurilor, precum și
sprijinul reciproc pe care și-l acordă în realizarea obiectivelor primite”68.

67 Colectiv de autori, Jandarmeria Română – 20 de ani în contemporaneitate, Editura Ministerului Administrației și
Internelor, 2010, p.173.
68 Ibidem, p.174.

66
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

La începutul mileniului trei, statele și organizațiile internaționale se confruntă cu
incertitudini, riscuri, crize, conflicte – multe dintre acestea concretizate sub forma adunărilor
publice. Pentru gestionarea acestora s-au elaborat și dezvoltat concepte privind asigurarea și
restabilirea ordinii publice, care au căutat să ofere soluții reale și fiabile în gestionarea adunărilor
publice și controlul comportamentului mulțimilor la aceste adunări.
Este de la sine înțeles faptul că, drepturile omului nu se pot exercita în absența ordinii sociale
și că de eficiența forțelor de ordine publică depinde diminuarea intensității tensiunilor și tulburărilor
sociale.
Relația între populație și forțele de ordine este un element cheie într-un regim democratic. În
acest tip de societate, forțele de ordine răspund nu numai în fața statului, ci și în fața societății.
Raportarea tuturor activităților și atitudinilor manifestate în societate, la Constituție și legislație,
implică și un serios demers, în vederea remodelării organizatorice a instituțiilor de ordine publică,
precum și a funcționării lor pe principii constituționale.
Practic, aceste instituții au obligația de a se încadra în ordinea de drept ca stare a relațiilor
sociale care se statornicește ca urmare a respectării stricte a prevederilor legale de către toți cetățenii
și de către organele statului, cu respectarea strictă a legii în cadrul întregului sistem social.
Spre deosebire de regimul comunist, în care partidul-stat uzurpase principalele libertăți ale
cetățeanului și exercita o conducere despotică, statul de drept acționează în cadrul societății, în
serviciul și sub controlul cetățenilor, având menirea de a menține un climat stabil de ordine și
siguranță publică.
În urma analizei și a noțiunilor prezentate în lucrare, potrivit situației operative și a
dinamicității fenomenelor sociale protestatare contemporane, consider că Legea nr. 60 din 1991,
care reglementează organizarea și desfășurarea adunărilor publice – având în vedere evoluția
acestora, necesită o serie de completări.
În urma studiului aprofundat asupra domeniului adunărilor publice, consider utilă regândirea
unor definiții ale unor concepte precum marș sau miting. Această necesitate decurge implicit din mai
multe considerente, primul fiind constituit de faptul că societatea este într-o continuă schimbare, a
cărei cauză o regăsim în toate aspectele vieții, mai exact de la viața socială, economică, financiară
sau chiar religioasă și până la puterea pe care mass-media a căpătat-o în ultima vreme.

67
Mai mult de atat, aceste aspecte, pot genera, într-un fel sau altul, frustrări și nemulțumiri, iar
așa cum este firesc într-o societate democratică, aceasta își va manifesta dezaprobarea sau își va cere
drepturile. Un alt considerent se bazează pe faptul că, în ultima perioadă, s-au înființat tot mai multe
grupări extremiste care devin din ce în ce mai vehemente în a-și exprima opiniile cu privire la
regimul politic, la adresa demnitarilor sau agenților diplomatici.
Mai mult de atât, aceste grupări se întalnesc tot mai des la diverse competiții sportive, unde,
așa cum ne arată analogia istorică, asistăm de cele mai multe ori la conflicte pe timpul sau la
sfârșitul unei competiții de acest gen. Mai mult, factorii externi precum imigrația, criminalitatea
transfrontalieră, traficul de armament dar și factorii interni deopotrivă, precum șomajul și implicit
nivelul de trai, criminalitatea organizată pot duce la inițierea unor grupări infracționale special
constituite în acest sens.
O altă cauză pentru care trebuie să reflectăm asupra acestor două concepte, se referă la
evoluția societății în raport cu forțele de ordine, mai exact la percepția acesteia față de oamenii legii.
Având în vedere faptul că regimul politic din România s-a schimbat, societatea s-a „democratizat”
și ea, la rândul ei, fie că această democrație a avut efecte benefice sau nu. Aici consider utilă și
oportună afirmarea ideii conform căreia societatea, în speță protestatarii sau manifestanții, nu sunt
întotdeauna capabili să discearnă binele de rău, cauza și efectul sau coerența întâmplărilor în ceea ce
privește o situație de criză, acest lucru datorându-se în mare parte manipulării și puterii pe care o
exercită mass-media.
Astfel, protestatarii își vor exprima nemulțumirile, iar forțele de ordine vor fi nevoite să
acționeze în consecință, respectând anumite proceduri cu mijloacele și pregătirea necesară. Din
această ultimă idee se deduce o altă cauză care impune schimbarea, modificarea sau, mai bine spus,
actualizarea noțiunilor de marș și miting.
Astfel, pregătirea și dotarea forțelor de ordine trebuie să fie una corespunzătoare gradului de
risc al evenimentului. Forțele de ordine trebuie pregătite atât teoretic cât și practic, instruite cu
anumite proceduri și dotate cu echipamentul necesar, în egală măsură.
Un exemplu în acest sens îl constituie dispozitivul hands-free, ușor de adaptat la stația de
emisie-recepție, însă deosebit de util în misiune. În acest sens, informațiile vor putea circula mult
mai repede și mai ușor, în timp real, deciziile se vor lua oportun, în timp util, iar ordinele vor fi clare
pentru toți cei care participă la misiune, fiindcă așa cum bine știm, în prezent, comunicarea și
informația reprezintă un pilon central al unei misiuni realizate cu succes.

68
Cooperarea cu forțele de ordine din alte state, aderarea la organizații internaționale sau
europene precum FJE sau FIEP aduc noi reglementări interne care presupun actualizarea legislației
și în legatură cu aceste concepte, având în vedere faptul că dorim colaborare și cooperare, ca
instituții centrale de stat. În acest sens, se vor analiza metodele și formele de acțiune și se vor
compara cu cele europene și internaționale pentru optimizarea acestora și ajungerea la un „consens”,
mai exact spus, la un ideal în care să se suprapună modelul intern cu cel european, respectiv
internațional. Toate aceste idei reprezintă adaptarea conceptelor la situația operativă reală, a cărei
trăsătură principală e constituită de dinamicitate.
Având în vedere cele menționate anterior, consider că marșul poate fi definit ca fiind
ansamblul activităților și mijloacelor desfășurate în scopul prevenirii și combaterii oricărui gen de
eveniment, care poate bloca traficul rutier și căile de comunicație și pune în pericol integritatea
fizică a terțelor persoane, care pune în pericol siguranța națională prin orice metodă și care ar aduce
prejudicii statului.
Mitingul poate fi definit și el ca adunare publică, manifestație publică cu caracter foarte larg
prilejuită de un eveniment politic sau social important organizat în scopul susținerii exprimării
dezacordului față de subiectele de larg interes pentru comunitate, la care forțele de ordine au
obligația să prevină și să combată, dacă este cazul, orice acțiune ilicită prin mijloacele și metodele
specifice.
Folosirea în prezent de către tot mai multe persoane a Internetului și a telefoanelor mobile
duce, în majoritatea cazurilor la formarea de adunări publice specifice societății contemporane.
Astfel, adunările publice flash-mobs, sunt tot mai frecvente, participanții la acestea luând legătura
inițial în mediul virtual, stabilind detaliile de organizare ale adunării publice, urmând ca mai apoi
acestea să se concretizeze în viața reală.
Un alt tip de adunări publice cu caracter de noutate sunt cele de tip go-slow, în cadrul cărora
persoanele se deplasează cu autotursime sau autovehicule, cu o viteză redusă, pe căile rutiere,
ducând astfel la blocarea circulației și în unele cazuri, la tulburarea ordinii publice.
De asemenea, în adunările de tip occupy-county, persoanele participante la acestea, ocupă un
anumit spațiu public, refuzând sa-l părăsească, la somarea forțelor de ordine publică.
Apariția și manifestarea unor noi factori de risc la adresa ordinii publice va consacra în
perspectivă, noi forme și mijloace de acțiune în cadrul adunărilor publice, dar mai ales în cadrul
celor cu caracter de noutate.

69
Chiar dacă unele tendințe în evoluția societății nu pot fi prevăzute în ceea ce privește apariția
unor crize și conflicte de natură să afecteze grav ordinea publică, profesionalismul structurilor de
jandarmi creează premise certe în executarea unor intervenții în timp real, oportun și ferme, având
ca scop principal siguranța cetățenilor.
Astfel, observăm că o serie de aspecte cu caracter de noutate, nu își găsesc reglementarea
juridică în actuala legislație. De asemenea, pentru aceste adunări publice cu caracter de noutate,
structurile de ordine publică sunt nevoite să găsească noi metode de control al comportamentului
mulțimilor, să-și perfecționeze procedurile de negociere, respectând în același timp drepturile și
libertățile fundamentale ale omului.
Tot în acest context, structurile de ordine publică trebuie să își mențină modalitatea de
cooperare și colaborare și să eficientizeze fluxul informațional dintre Poliție și Jandarmerie, în
domeniul adunărilor publice. Tot în acest domeniu, structurile de ordine publică trebuie să fie într-o
continuă comunicare cu liderii de sindicate, liderii galeriilor echipelor sportive și organizatorii de
adunări publice, pentru o cunoaștere exactă a situației operative, pentru gestionarea cu succes a
adunărilor publice și prevenirea faptelor antisociale.
În ceea ce privește modificarea cadrului legislativ în domeniul adunărilor publice, acesta
trebuie să fie adaptat și la cel internațional, mai ales la cel european. În acest sens, forțele principale
care au atribuții în gestionarea adunărilor publice, au de învățat de la alte forțe de ordine publică din
cadrul Uniunii Europene, noi metode de control și gestionare ale adunărilor publice, prin încheierea
unor protocoale de cooperare cu Punctele Naționale de Informare Fotbal din statele europene, pentru
prevenirea violenței în cadrul competițiilor sportive.
Fenomenul de globalizare care a pus în mișcare toată societatea contemporană, deschide noi
oportunități în toate domeniile, dar în același timp, aduce și anumite riscuri. Societatea
contemporană are nevoie de coerență, ordine și stabilitate. Starea precară a unor instituții și a
economiei, eșecurile instituționale, proliferarea terorismului, traficul de droguri, creșterea șomajului
etc. vor afecta substanțial viața socială, și pot duce la creșterea numărului de adunări publice.
În actualul context al globalizării, mulțimile protestatare, chiar și cele violente, au drept
cauze crizele care se pot manifesta din diverse motive și din domenii diferite, care se pot alimenta
reciproc și implicit vor determina caracterul tot mai complex al adunărilor publice.
În concluzie, structurile de ordine publică nu pot ignora fenomenul ieșirii în stradă a
persoanelor pentru a-și exprima în mod public sentimentele, opiniile și atitudinile asupra unor
aspecte, care a devenit, în prezent, un fapt comun, dar pot asigura o mai bună gestionare a acestora,

70
deoarece, în esență, evenimentele legate de proteste, demonstrații, mitinguri, marșuri, parade și alte
tipuri de adunări publice sunt, de fapt, o consecință logică a libertății și democrației, o expresie a
libertății individuale și colective.

71
ANEXA 1 – Model de declarare prealabilã a unei adunări publice, conform Legii nr. 60 din 1991

DENUMIREA ORGANIZATORULUI
Nr. ……. din ………………
Cãtre,
……………………(primãrie)
– domnului primar-

Vã facem cunoscut cã în ziua de ………… luna ………………. anul………., între orele ……… și
………., în localitatea …………, județul ………….., locul ………………… se va desfãșura o adunare publicã
organizatã de cãtre noi.
La adunare vor participa circa ……………………………. persoane. Traseele de acces spre locul
adunãrii, precum și cele de dispersare vor fi………………………………………… . Scopul adunãrii publice
îl constituie manifestarea (aprobãrii, adeziunii sau protestului) în legãturã cu ……………… .
Vã asigurãm cã adunarea se va desfãșura în mod pașnic și civilizat.
Din partea noastrã sunt împuterniciți sã asigure și sã rãspundã de mãsurile privind buna
organizare a adunãrii, astfel încât aceasta sã se desfãșoare în condiții pașnice, civilizate și sã nu
degenereze în acte de violențã, domnii:
-………………………………………………………………..
– ………………………………………………………………*)
Personalul desemnat de noi sã execute mãsuri de ordine pe parcursul desfãșurãrii adunãrii
și pe trasee va purta urmãtorul însemn distinctiv: …………………………………………………………………… .
În sprijinul bunei desfãșurãri a adunãrii, solicitãm din partea primãriei și a organelor de
poliție luarea urmãtoarelor mãsuri: …………………………………………………………………… .

Semnãtura și ștampila
organizatorului

___________________
*) Se vor indica numele, prenumele, alte date de identificare ale persoanelor împuternicite sã rãspundã de organizare.

72
BIBLIOGRAFIE

Acte normative:
 Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429 din
2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
 Legea nr. 60 din 23 semptembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
 Legea sindicatelor – Legea nr. 54 din 24 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 5 februarie
2003.
 Legii nr. 550 din 13 decembrie 2004, privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, cu
modificările și completările ulterioare.
 Legea nr. 218 din 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările
ulterioare.
 Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale,2005.
 Strategia sectorială a Ministerului Administrației și Internelor – revizuită, București, 2005.
 Strategia Națională de Ordine Publică 2010-2013.
 Strategia Națională de Apărare, București, 2010.
 CEDO, Campbell c. Marii Britanii, Hotărârea din 25 februarie 1982.
 F.M., 19-15 Manual de campanie, Departamentul Forțelor Armate S.U.A., Washington 25 D.C.
 Decizia nr. 2002/348/JAI, privind asigurarea securității cu ocazia meciurilor de fotbal cu caracter
internațional

Lucrări de specialitate:
 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura
Transilvania Expres, Brașov, 1998.
 Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Manualul
Drepturilor Omului, București, 2008.
 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare (Ediția a II-a), Editura Nemira, București, 1997.
 Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Copyright Tritonic, București, 2007.
 Colectiv de autori, Jandarmeria Română – 20 de ani în contemporaneitate, Editura Ministerului Administrației
și Internelor, București, 2010.
 Costică Silion, Țuțu Pișleag, Sorin Căpățână, Adunările publice – potențial de conflictualitate, Editura Coza
Advertising, București, 2007.
 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
 Grigoroiu Marian-Valentin, Crizele și conflictele contemporane, Editura Ministerului Administrației și
Internelor, București, 2006.
 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, București, 2003.

73
 Ilie Gorjan, Restricții legale și libertatea de decizie a autorităților administrative în apărarea ordinii publice,
Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004.
 Larousse, Marele dicționar al psihologiei, Editura Trei, București, 2006.
 Serghei Ceahotin, Violul mulțimilor prin propagandă politică, Editura Antet, București, 2004.
 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română și ordinea publică, Editura Ministerului de Interne,
București, 2001.
 Webster’s Third New International Dictionary of the English Language, Ed. MacMillan, 1993.

Surse electronice:
 http://www.cpcs.ro/dictionarsecuritate.php.
 http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1216521-adevarul-despre-evenimentele-targu-mures.html.
 http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/Pagini/cooperare_sport.html.