ACADEMIA DE POLIȚIE Alexandru Ioan Cuza [309403]

Licență

ACADEMIA DE POLIȚIE Alexandru Ioan Cuza [309403]

Byadmin ianuarie 1, 2024

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

[anonimizat]. Univ. Dr. Ing.,

Manuel ȘERBAN

Absolvent: [anonimizat]

2018

DECLARAȚIE

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul „Scenariu de securitate la incendiu și evacuarea utilizatorilor din clădirile de învățământ” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. [anonimizat], [anonimizat], cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

[anonimizat], sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

București, februarie 2018

Autor: Ionadi Bogdan BADEA

_________________________

(semnătura în original)

CUPRINS

TABLE OF CONTENTS …………………………………………………………………. 4

LISTĂ DE FIGURI …………………………………………………………………………. 5

GLOSAR ……………………………………………………………………………………. 6

REZUMAT …………………………………………………………………………………. 8

SUMMARY ………………………………………………………………………………… 9

CAPITOLUL I CLĂDIRI DE ÎNVĂȚĂMÂNT 10

I.1 Evoluția clădirilor școlare 10

I.2 [anonimizat]-lea 10

I.3 Școala secolului XX 13

I.4 Elemente funcționale și constructive 19

I.5 Concluzii 24

CAPITOLUL II CARACTERISTICILE INCENDIILOR IZBUCNITE LA CLĂDIRILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI MODALITĂȚI DE EVACUARE 25

II.1 Caracteristici constructive și destinația clădirilor de învățământ 25

II.2 Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile de învățământ 25

II.3 Organizarea și desfășurarea acțiunilor de salvare 29

II.4 Stingerea incendiilor la clădirile de învățământ 32

II.5 Concluzii 34

CAPITOLUL III SCENARIU DE INTRVENȚIE ȘI EVACUARE LA ȘCOALA GIMNAZIALĂ „STEFAN PROTOPOPESCU” SLATINA, OLT 35

CONCLUZII ………………………………………………………………………….…..

BIBLIOGRFIE ……………………………………………………………………………

TABLE OF CONTENTS

LIST OF FIGURES ………………………………………………………………………… 5

GLOSARY ………………………………………………………………………………….. 6

SUMMARY ……………………………………………..………………………………….. 8

SUMMARY ………………………………………………………………………………… 9

CHAPTER I EDUCATIONAL BUILDINGS 10

I.1 Evolution of educational buildings 10

I.2 Modern tradition‵s schools – the 19th century 10

I.3 20th century school 13

I.4 Functional and constructive elements 19

I.5 Conclusions 24

CAPITOLUL II FIRE OUTBREAKS CHARACTERISTICS AND ESCAPE ROUTES IN EDUCATIONAL BUILDINGS 25

II.1 Constructive characteristics and destination of educational buildings 25

II.2 Fire outbreaks characteristics in educational buildings 25

II.3 Rescue operations organizing and conducting 29

II.4 Fire extinguishing at educational buildings 32

II.5 Conclusions 34

CAPITOLUL III INTERVENTION AND EVACUATION SCENARIO AT SECONDARY SCHOOL „ȘTEFAN PROTOPOPESCU” SLATINA, OLT 35

CONCLUSIONS ………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFY ………………………………………………………………………….

LISTĂ FIGURI

Fig. I.2.1 [anonimizat] .16. Învățământul colectiv determină apariția încăperilor care să-l adăpostească – clasele …………………………………………………………………………….12

Fig. I.2.2 Gimnaziul academic din Viena reprezintă tipul clasic al școlii secolului 19, având funcțiunile desfășurate în jurul unei curți. A fost construită în 1886 și aparține tipului academic …………………………………………………………………………………………………………………………………………12

Fig. I.2.3 Ion Mincu, Scoala Centrală de Fete, Grădina Icoanei. O frumoasă clădire de sfârșit de secol 19 – 1890-1894 – cu circulația în jurul unui atrium …………………………………………………………………13

Fig. I.2.4 Semnificativ pentru tipul compact al școlii „academice” este gimnaziul din Frankfurt. Funcțiunile, destul de complexe, sunt încă silite să se acomodeze cu spațiile, dispuse după criterii formaliste, conform epocii. 1. clase, 2. săli speciale pentru examinare, 3. locuință, 4. WC, 5. cameră de serviciu, 6. director, 7. bibliotecă, 8. sală desen, 9. aulă, 10 cabinet fizică, 11. laborator fizică, 12, 13 idem chimie, 14. gol aulă … 15 – 21 cabinete diferite discipline și depozitele lor …………………………………………………………………………………………………………………………………………13

Fig. I.2.5 Colfe Grammar School Lawishham, 1891, din tipul „popular” 1. clase normale, 2. clase flexibile, 3. spațiu polivalent, 4. estrada, 5. drector, 6. bibliotecă, 7. profesori, 8. cabinet, 9. portar, 10. WC profesori, 11 vestiare, 12. Wc și ieșire curte elevi, 13. intrare profesori …………………………14

Fig. I.3.1 clădirea Bauhaus a lui Walter Gropius ……………………………………………………………………..15

Fig. I.3.2 Stânga: tipul omogen. 1. grupul claselor normale, 2.laboratoare, 3. conducerea școlii, cabinete, bibliotecă, 4. sală de sport, cantină. Dreapta: tipul dispersat. 1. 28 de clase, 2. ateliere, 3. sală festivităiți, 4. săli gimnastică …………………………………………………………………………………………15

Fig. I.3.3 Semipavilionar dispersat-explodat. Circulația este interioară din pavilion în pavilion. 1. clase elevi mici, 2. clase elevi mai mari, 3. spații comune, 4. săli gimnastică, 5. piscină, 6. Curte ……16

Fig. I.3.4 Tipul organic rațional. 1. Câteva unități complexe, cu o mare autonomie funcțională, gravitează în jurul lui 2. – un spațiu polivalent cu loc de luat masa și o curte adiacentă lui …………..17

Fig. I.3.5 Tipul monobloc tradițional. Galeria centrală de circulație are, de fapt simplu traht. Secțiunea arată modul de iluminare al claselor ………………………………………………………………………………………18

I.3.6 Tipul cu dublu traht și curți interioare. În cele două trahuri sunt dispuse clase normale și laboratoare, legat prin grupuri de scări la jumătate de nivel ………………………………………………………19

Fig. I.3.7 Școala integrată, în care spațiul este liber și flexibil …………………………………………………..19

Fig. I.3.8 Tipul Stockplan. Insule funcționale sunt amplasate într-o distribuție compactă, deservită de o rețea de circulații interioare. Utilizarea spațiului este intensivă ………………………………………………19

Fig. I.3.9 Tipul compact flexibil de școală integrată global audio vizual. Ambele tipuri admit iluminatul artificial și dependența de climatizare …………………………………………………………………….20

GLOSAR

apărarea împotriva incendiilor – ansamblu integrat de măsuri tehnice și riscuri organizatorice, precum și de activități specifice, planificate și realizate în scopul de a asigura identificarea , evaluarea, controlul și combaterea incendiului, informarea cetățenilor asupra acestora, precum și intervenția operativă pentru salvarea și acordarea ajutorului persoanelor aflate în pericol, stingerea incendiilor și limitarea efectelor acestora.

evacuarea – măsură de protecție luată în cazul amenințării iminente, stării de alertă, ori producerii unei situații de urgență și constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi afectate, în mod organizat, a unor instituții publice, agenți economici, categorii sau grupuri de populație sau bunuri și dispunerea acestora în zone și localități care asigură condiții de protecție a persoanelor, bunurilor și valorilor, de funcționare a instituțiilor publice și agenților economici.

gestionarea situațiilor de urgență – identificarea, înregistrarea și evaluarea tipurilor de risc și a factorilor determinanți ai acestora, înștiințarea autorităților, avertizarea populației, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc precum și a efectelor negative și a impactului produs de evenimentele excepționale respective.

hidranți interiori – sunt mijloace de stingere a incendiilor utilizați fie de către forțele proprii ale obiectivului (personal de pe locul de muncă, serviciu privat de pompieri) sau după caz de către serviciile de pompieri profesioniști.

incendiu – ardere autoîntreținută, care se desfășoară fără control în timp și spațiu, care produce pierderi de vieți omenești și/sau pagube materiale și care necesită o intervenție organizată în scopul întreruperii procesului de ardere.

intervenția operativă – acțiunile desfășurate, în timp oportun, de către structurile specializate în scopul prevenirii situației de urgență, limitării sau înlăturării, după caz, a consecințelor acesteia.

managementul situațiilor de urgență – ansamblul activităților desfășurate și procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituțiile și serviciile publice abilitate pentru identificarea și monitorizarea surselor de risc, evaluarea informațiilor și analiza situațiilor, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acțiune și implementarea acestora în scopul restabilirii situației de normalitate.

risc de incendiu – produsul dintre probabilitatea de inițiere a unui incendiu într-un proces tehnologic sau într-o situație tehnică dată și importanța estimată a pagubelor sau a consecințelor lor la apariția incendiului.

scenariu de securitate la incendiu – totalitatea măsurilor aplicate unei situații de risc asociat unei clădiri, unui compartiment de incendiu, sau spațiu din cadrul compartimentului, în scopul realizării unui nivel de protecție rațional acceptabil pentru utilizatori.

urgența – este o situație extraordinară în care populația este incapabilă să-și asigure necesitățile de supraviețuire sau când există o amenințare severă și imediată față de aceasta.

REZUMAT

Instituțiile de învățământ sunt construcții special realizate sau amenajate pentru școlarizarea elevilor și, în unele situații, cazarea și asigurarea mesei acestora.

În Capitolul I sunt prezentate clădirile de învățământ, atât din punct de vedere al arhitecturii, cât și al elementelor funcționale și constructive.

În Capitolul II sunt prezentate caracteristcile incendiilor izbucnite la clădirile de învățământ, organizarea și desfășurarea acțiunilor de salvare, implicit evacuarea elevilor și a personalului didactic, nedidactic și auxiliar, și stingerea incendiilor din acet tip de clădiri.

În Capitolul III este prezentat un studiu de caz referitor la Scenariul de intervenție și evacuare la Școala Gimnazială „Ștefan Protopopescu” Slatina, Olt.

Concluziile se referă la managementul situațiilor de urgență prin prisma evacuării persoanelor și a reacțiilor în caz de incendiu.

SUMMARY

Educational institutions are specially designed or arranged buildings for pupils' schooling and, in some cases, accommodation and provision of their meals.

In Chapter I, educational buildings are presented, both in terms of architecture and functional and constructive elements.

Chapter II presents the characteristics of fire outbreaks in educational buildings, organizing and conducting rescue actions, implicitly evacuating students and teaching staff, non-teaching and auxiliary staff, and extinguishing fires from such buildings.

Chapter III presents a case study on the Intervention and Eviction Scenario at the "Ștefan Protopopescu" Secondary School in Slatina, Olt.

The conclusions relate to the management of emergency situations in terms of evacuation of persons and reactions in case of fire.

Capitolul I

CLĂDIRI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

I.1 Evoluția clădirilor școlare

Într-o tradițională ierarhie a arhitecturii, cele două categorii fundamentale – utilitatea și estetica – și-au disputat dintotdeauna întâietatea.

Arhitectura școlilor este unul din acele cazuri în care ele stau într-un fragil echilibru. În ciuda pragmatismului acestui program, o evoluție a clădirilor școlare pentru învățământ ne prezintă o diversitate destul de mare de soluții, ceea ce înseamnă că sunt implicate și opțiuni subiective de natură estetică.

În paralel însă, ele se datorează determinanților funcționali specifici, cum ar fi:

1) raportul dintre comunitate și educație;

2) condițiile care determină anumite sisteme educative și motivele de schimbare a lor;

3) concepția asupra dezvoltării individualității umane;

4) condiționări de natură geografică.

Dacă sistemul educativ oficial depinde de orientarea politică, evident și arhitectura școlilor le corespunde. Totuși, este de remarcat că aproape în toate timpurile a existat o comandă pentru educația de masă și o tendință către o educație de clasă, conformă cu interesele fiecărui grup social.

I.2 Școlile în tradiția modernă – secolul al XIX-lea

Clădirile școlare din secolul al XIX-lea erau caracterizate de rigiditate, sobrietate, ordinea cazonă, inflexibilitatea principiilor didactice erau reflectate pe deplin de clasele fruste, coridoarele reci și fațadele severe ale clădirii.

Cel care a revoluționat prin gândirea lui această pedagogia școlară a fost elvețianul Pestalozzi.

În Anglia secolului al XIX-lea, forma specifică a școlilor era esențialmente pătrată, cu hol central de distribuție acoperit, în general iluminat pe sus.

Fig. I.2.1 Universitatea Sapienza din Roma, sec .16. Învățământul colectiv determină apariția încăperilor care să-l adăpostească – clasele

Fig. I.2.2 Gimnaziul academic din Viena reprezintă tipul clasic al școlii secolului 19, având funcțiunile desfășurate în jurul unei curți. A fost construită în 1886 și aparține tipului academic

Și în Europa centrală era preferată tot varianta pe plan central, având în centru o curte interioară. Ambele versiuni sugerează fie palatul renascentist, fie modelul acestora, și anume vilele romane cu atrium, de asemenea și ambianța mănăstirească. Mai toate erau menite să inspire elevilor respect și teamă de autoritate, dar cu dorința de a le oferi o arhitectură validată în timp ca frumoasă. La noi, acest model a fost preluat de Ion Mincu la Școala Centrală de Fete.

Fig. I.2.3 Ion Mincu, Scoala Centrală de Fete, Grădina Icoanei. O frumoasă clădire de sfârșit de secol 19 – 1890-1894 – cu circulația în jurul unui atrium

Pe la sfârșitul secolului s-a purtat și o alta soluție de plan, și anume cel compact – o varianta „academică”. Simetria riguroasă și dispunerea claselor de-a lungul unui coridor convenea, desigur, și sub raportul sistemelor constructive utilizate atunci.

Școlile de tip „popular”, cum ar fi Colfe Grammar School din Lewisham din 1891, au constituit modele, fiind potrivit a fi adaptate și la viitoarele structuri pe cadre din arhitectura funcționalistă. Principala funcțiune – holul central – este sală comună cu scenă, luminată pe deasupra, de-a lungul laturilor lungi. Structura aceasta aproape bazilicală a putut fi adaptată și ea mai târziu la sistemul constructiv pe sistem în cadre de beton.

Fig. I.2.4 Semnificativ pentru tipul compact al școlii "academice" este gimnaziul din Frankfurt. Funcțiunile, destul de complexe, sunt încă silite să se acomodeze cu spațiile, dispuse după criterii formaliste, conform epocii. 1. clase, 2. săli speciale pentru examinare, 3. locuință, 4. WC, 5. cameră de serviciu, 6. director, 7. bibliotecă, 8. sală desen, 9. aulă, 10 cabinet fizică, 11. laborator fizică, 12, 13 idem chimie, 14. gol aulă … 15 – 21 cabinete diferite discipline și depozitele lor

Fig. I.2.5 Colfe Grammar School Lawishham, 1891, din tipul „popular”. 1. clase normale, 2. clase flexibile,

3. spațiu polivalent, 4. estrada, 5. drector, 6. bibliotecă, 7. profesori, 8. cabinet, 9. portar, 10. WC profesori,

11. vestiare, 12. Wc și ieșire curte elevi, 13. intrare profesori

Ideea determinării unui spațiu flexibil constituie o inovație care marchează un salt calitativ.

Tot în această perioadă, curentul „igienist” nu putea sa omită tocmai programul școlar. Astfel au fost conștientizate și asumate condițiile optime de studiu, în perioada de dezvoltare fizică, caracteriologică și intelectuală a copilului: ventilarea și încălzirea optimă a spațiilor de studiu, buna iluminare naturală și artificială, mobilierul ergonomic, comod și flexibil, rezolvarea corespunzătoare a grupurilor sanitare și vestiarelor. Au fost reconsiderate teme ca forma construită și mai ales orientarea sălilor de studiu. Existau, mai mult decât înainte, în afara sălilor de clasă, alte spații specializate, cum ar fi: sala de sport, capela, laboratoare pentru științe, cluburi, cantină, cămine, carcera etc.

I.3 Școala secolului XX

Unul dintre primele gesturi petrecute în proiectele de școli a fost „explodarea” planului compact, centralizat, până la școlile pavilionare.

Școala pavilionară adăpostește grupuri funcționale în corpuri independente. (Celebră este clădirea Bauhaus a lui Walter Gropius, din anii 20.) De multe ori, pavilioanele sunt legate între ele prin portice deschise. În anii '50 și '60, acest tip de plan a fost foarte utilizat.

Fig. I.3.1 clădirea Bauhaus a lui Walter Gropius

Avantajele acestei scheme funcționale sunt: posibilitatea unei bune adaptări la teren, mai ales în zonele cu relief; o proiectare ușoară; o execuție ușoară, elementele fiind repetitive, deci standardizate. Acest sistem a fost la un moment dat abandonat, probabil dat fiind că ocupa mult teren și că, în țările cu ierni adevărate, transferul copiilor dintr-un corp în altul este inconfortabil.

Din aceasta categorie fac parte următoarele variante:

▪ Tipul omogen centralizat, adică un campus cu blocuri amplasate regulat, bine organizat.

Fig. I.3.2 Stânga: tipul omogen. 1. grupul claselor normale, 2.laboratoare, 3. conducerea școlii, cabinete, bibliotecă, 4. sală de sport, cantină.

Dreapta: tipul dispersat. 1. 28 de clase, 2. ateliere, 3. sală festivităiți, 4. săli gimnastică

▪ Tipul dispersat (explodat), adică ansamble cu portice deschise, dispuse liber, pe teren mare, cu distanțe mari între pavilioane.

▪ Campusul școlar (complexul școlar) este un parc, cu pavilioane adăpostind școli de diferite grade și funcții anexe ale școlilor. Pavilioanele sunt dispuse liber pe teren, fără legături între ele. În general, ansamblul se bazează pe o anumită autonomie funcțională.

Școlile semipavilionare sunt cele precontemporane. Sunt pavilioane cu legături închise, articulate în interior. Uneori, succesiunea volumelor poate elimina coridoarele lungi. Datorită unor incontestabile avantaje, școala semipavilionară a dominat întreaga producție arhitecturală între anii 1947-1949.

Avantajele sale sunt: adaptabilitatea la teren și la cerințele funcționale tot mai complexe, arhitectură caldă, agreată de către copii, posibilitatea de a închide toate articulațiile și a le încălzi la fel cu celelalte spații, posibilitatea de prefabricare. Ocupă, e drept, teren mult. Există și aici:

▪ Școala de tip dispersat, de fapt tipul pavilionar, dar cu articulațiile spații interioare.

▪ Tipul cartezian, cu pavilioanele aliniate "hippodamic"

▪ Tipul explodat, cu suite de pavilioane în compoziții libere, fără economie de teren

▪ Tipul organic, rațional reprezintă școli cu partiuri închegate, cu funcțiuni bine distribuite și organizate, cu circulații restrânse ca suprafață, cu dispoziții dinamice, unde volumul general este rezultatul unei creșteri interioare logice, al unui funcționalism moderat, împletit cu forme arhitecturale calde, expresive.

▪ Tipul supraorganic, este specific arhitecturii modelate ale a lui Hans Scharoun, precum și volumetriei și dinamicii arhitecturii eexpresioniste.

Fig. I.3.3 Semipavilionar dispersat-explodat. Circulația este interioară din pavilion în pavilion. 1. clase elevi mici, 2. clase elevi mai mari, 3. spații comune, 4. săli gimnastică, 5. piscină, 6. curte

Fig. I.3.4 Tipul organic rațional. 1. Câteva unități complexe, cu o mare autonomie funcțională, gravitează în jurul lui 2. – un spațiu polivalent cu loc de luat masa și o curte adiacentă lui

Ulterior, la capătul unei evoluții interesante a acestor structuri pavilionare și semipavilionare, avea să se revină la structurile compacte „monobloc”, dar la un cu totul alt nivel calitativ, la o concentrare care a făcut posibilă flexibilitatea și, conform unor concepții ale anilor postbelici, la o reducere drastică a suprafețelor de circulație. Preocuparea prioritară era însă una de natură cantitativă, ceea ce s-a reflectat negativ asupra esteticii și atmosferei, în sensul că arhitectura școlilor a devenit una repetitivă și monotonă, rece și săracă în mijloace de expresie. Dispoziția funcțional-volumetrică ne prezintă însă o serie de realizări remarcabile, datorită preocupării asupra acestui aspect. Școala monobloc pe plan compact a fost în întreaga lume cea mai frecventă soluție până în anii'70.

La începutul construirii lor, în secolul al XIX-lea în mod special, școlile monobloc erau în mod frecvent fie centralizate, fie liniare. Lucrurile se petreceau atunci simplu, atât ca destinații ale spațiilor, cât și ca tehnică de construcție și sistem pedagogic. „Școala igienistă” a fost cea care a determinat un salt, mai întâi în chestiunea rezolvării volumetrice și a împins lucrurile către adoptarea formelor și principiilor moderne. Modelările arhitecturale se orientau, în esență, către deschiderea claselor spre soare și integrarea construcției în zona verde.

După 1945, economia generală a investițiilor și a terenurilor, precum și o oarecare multiplicare și întrepătrundere a funcțiunilor, a favorizat adoptarea planurilor compacte, funcțiunile nemaiputând exista izolat, în aripi cu destinații „specializate”. Și în România, în perioada de boom a construcțiilor școlare (anii '60 și '70), toate soluțiile erau dirijate în această direcție. Aceleași proiecte tip erau construite peste tot în țară, cu aceleași materiale. Principalul motiv pentru care a fost ales acest partiu a fost cel economic – planuri simple, constructive, ușor de industrializat. Majoritatea erau pe plan liniar, mai puține pe plan central.

La rândul lor, școlile monobloc au fost cuprinse în mai multe categorii:

▪ Tipul monobloc tradițional. De aici fac parte rezolvările monobloc liniare, compuse din clase dispuse de-a lungul unei circulații, de tipul „școlii academice”, cu rezolvări formale fie în dreptunghi, fie în „L”, în „U” etc. Fiind economică, aceasta a fost soluția țărilor sărace, cu intenții de dezvoltare rapidă.

▪ Tipul monobloc centrat. Planurile sunt compacte, conturul este fie regulat, fie jucat, din necesități de iluminare. La mijloc se află holul central polivalent, circulație și sală de festivități totodată.

▪ Tipul compact dublu traht, ce dispune unitățile educative pe ambele părți ale unei circulații.

▪ Tipul compact stockplan se deosebește de tipul anterior, având specifică dispoziția spațiilor educative compacte, acceptând claustrarea acestora sau iluminarea zenitală.

De fapt, ceea ce a determinat modificări în structura volumetrică și funcțională a școlilor a fost evoluția gândirii pedagogice, de la învățământul de tip informativ, la unul în care informația să fie integrată organicist, promovând orientarea individuală a elevului în lumea ideilor. Soluțiile erau micșorarea numărului de elevi în clasă și realizarea unor lecții dinamice, bazate pe experiment. Necesitatea unui proces de educare multilateral, precum și introducerea în școli a unor riguroase reguli de igienă au continuat politica mai veche igienistă. Școlile erau înzestrate cu laboratoare, grupuri sanitare rezonabile, spații pentru recreație, muzee școlare, biblioteci.

Fig. I.3.5 Tipul monobloc tradițional. Galeria centrală de circulație are, de fapt simplu traht. Secțiunea arată modul de iluminare al claselor

Fig. I.3.6 Tipul cu dublu traht și curți interioare. În cele două trahuri sunt dispuse clase normale și laboratoare, legat prin grupuri de scări la jumătate de nivel

Fig. I.3.7 Școala integrată, în care spațiul este liber și flexibil

Fig. I.3.8 Tipul Stockplan. Insule funcționale sunt amplasate într-o distribuție compactă, deservită de o rețea de circulații interioare. Utilizarea spațiului este intensivă

Fig. I.3.9 Tipul compact flexibil de școală integrată global audio vizual.

Ambele tipuri admit iluminatul artificial și dependența de climatizare

I.4 Elemente funcționale și constructive

Funcțiunile specifice ce caracterizează școala secolului XX, sunt următoarele:

A. Clădirea școlii, care se împarte în:

1. Spații specifice procesului de învățământ (clase, laboratoare, cabinete, ateliere…).

Sala de clasă, fie ea clasic-dreptunghiulară sau de alte forme, trebuie să ofere un ambient plăcut, să permită o mobilare variată din punct de vedere funcțional, să aibă o bună ventilație și iluminare naturală și artificială. Clasele cu forme speciale au fost proiectate din dorința de a personaliza spațiul, de a asigura un cadru intim sau din dorința de a obține un volum cât mai organic. Formele cele mai utilizate sunt dreptunghiul și pătratul. Forma pătrată permite o așezare flexibilă a mobilierului și micșorează distanța până la ultimul loc. Se disting ca posibilități de iluminare a spațiului două trepte de rezolvare:

– iluminare pe o singură parte

– iluminare bilaterală.

Concepția veche despre iluminatul din stânga, presupunând ca toți elevii scriu cu dreapta, a fost labilizată, de asemenea aceea conform căreia elevii stau fix în bănci și se uita la profesor și la tablă în exclusivitate. Formele claselor sunt absolut libere, cu ferestre pe oricare din pereți și cu luminatoare. Lumina poate intra din orice direcție de-a lungul zilei. Acest lucru este mult mai posibil în condițiile școlilor construite pe parter.

În general, orientarea sud-est este considerată cea mai bună pentru țara noastră, dar acest lucru nu trebuie absolutizat. Clasele se pot orienta și pe latura vest, deoarece temperaturile supărătoare au loc de obicei în timpul vacanțelor școlare.

Mobilarea claselor se face astăzi mult mai mobil decât în trecut. Astfel, clasele pot avea mobilier fix în rânduri continue, bănci pentru doi elevi, sau măsuțe individuale. În general, se urmărește posibilitatea de grupare în diferite moduri a elevilor. Din punct de vedere pedagogic, această din urmă soluție a prins în ultimele decenii mult teren.

2. Funcțiuni auxiliare (biblioteca, sala de sport, bazinul de înot)

Biblioteca în școlile mici nu ridică probleme funcționale deosebite, datorită numărului restrâns al volumelor pe care le conține, depozitarea făcându-se în cadrul sălilor de lectură.

Biblioteca capătă valori mai importante ca pondere în suprafață și volum în cadrul construit al școlii abia în liceu.

În cazul bibliotecilor mai mari, depozitul este separat de sala de lectură, căreia trebuie să i se asigure o bună ventilație.

3. Încăperi ale conducerii și corpului didactic (director, secretariat, cancelarii, cabinet metodic, cabinet de profesori).

Cancelaria va fi gândită ca sală de consiliu și spațiu de odihnă pentru profesori și se calculează în funcție de numărul profesorilor.

Este preferabil un mobilier de dimensiuni mici, birouri individuale ale profesorilor, care pot fi așezate în diferite moduri, în funcție de situații.

În afara de acestea, se mai prevăd, de regulă, pentru profesori, un vestiar, un grup sanitar, o garderobă pentru vizitatori; se mai poate amenaja un oficiu cu dulap pentru veselă și spălător.

4. Funcțiuni sociale și culturale (sala de festivități, cantina, cabinet medical).

Sala de festivități constituie locul de adunare cu caracter polivalent – festivități, teatru școlar, întruniri ale elevilor. Uneori, un astfel de spațiu nu a fost cuprins în programul școlilor, ci au fost utilizate sălile de sport, sala de mese, curtea școlii sau spațiile de circulație centrale.

1. Circulații orizontale și verticale (holuri, coridoare, scări)

2. Anexe administrative

3. Vestiare, grupuri sanitare.

B. Terenul școlii

Terenul ideal ar trebui să aibă o forma cat mai compactă, o declivitate constantă și unică. El trebuie sa cuprindă terenuri sportive și de recreație, spații plantate.

Unul dintre parametrii importanți ce trebuie analizați privind terenul este suprafața lui. Ea variază de la caz la caz, în funcție de mărimea școlii, regiune, considerente igienice și pedagogice.

Se consideră că terenul școlii este utilizat atunci când afară sunt între 10 și 20 de grade, adică atunci când nu sunt necesare haine suplimentare pentru a ieși afară la joacă.

În multe școli ale tipului de plan dispersat sau pavilionar, clasele mici au fost astfel dispuse pe parter, încât fiecare putea beneficia de o mica curte de recreație sau studiu în aer liber. Sunt recunoscute avantajele unei astfel de practici. Totuși, în școlile de azi astfel de soluții sunt rare. Teoriile privind «școala deschisă» susțin ideea de colectivitate. Lecțiile în aer liber sunt de cele mai multe ori ținute în muzee și alte locuri în oraș, cu valoare didactică.

Din terenul școlii, o parte trebuie plantată stabil, parte cu pomi sau copaci, parte cu plantații joase. Repartizarea zonei plantate poate fi făcută fie dispersat, fie comasat, în funcție de condițiile naturale sau de mărimea școlii. Aceste zone plantate au ca funcțiune principală protecția împotriva prafului și zgomotelor. O altă funcțiune o constituie valoarea ca muzeu natural, prin exemplificări făcute elevilor.

Terenul de sport se amplasează de obicei în apropierea sălii de gimnastică, pentru a putea beneficia de instalațiile tehnico-sanitare ale acesteia. Mărimea se calculează în funcție de numărul elevilor și posibilitatea de teren existent. De regulă, amenajările pentru școlile generale din România se limitează la un teren de handbal, care poate fi folosit și pentru alte jocuri sportive.

Extras din standardele românești pentru școli pentru terenul școlii

Mărimea terenului:

15-20 mp / utilizator (rural);

10-15 mp/ utilizator (urban);

abatere admisă 10%

În cazul prevederii următoarelor funcțiuni, se va asigura suprafața suplimentară:

-teren pentru aplicații practice agricole

-curte – zona administrativă cu activități de transport

-zona de agrement și sport în aer liber prevăzut pentru deservirea întregii localități sau a mai multor instituții din localitate

-zona parcare auto.

Zonificare

Se vor asigura terenuri de joacă și de sport, zone de recreere prevăzându-se căile de acces și spațiile verzi aferente; 2-3 mp/utilizator.

În proiectarea tuturor zonelor se va ține cont de necesitățile copiilor cu deficiențe.

Pe terenul școlii nu se admite decât creșterea animalelor în scop didactic pentru exemplificare și aplicații practice, ilustrarea cunoștințelor de biologie și a elementelor de protecția mediului.

Gradul de ocupare

Va fi de maxim 30%, asigurându-se pentru clădirea în care se desfășoară procesul de învățământ:

– o distanță minimă de 10 m între limita terenului și clădirea școlii

– o proporție de ½ a interspațiului față de cel mai apropiat volum construit.

Condiții tehnice de amplasare

Numărul nivelelor va fi de maximum 4 (P + 3 ). Pentru utilizatorii cu deficiențe motorii numărul nivelelor va fi de maximum 2 ( P+1 ) asigurându-se, în același timp, cu aprobarea prealabilă a autorităților în drept, pentru rezolvarea stărilor de necesitate următoarele condiții:

accesul nestingherit până la clădire

circulația fluentă în clădire

căile de evacuare și salvare în caz de pericol

înălțimea liberă a sălilor în care se desfășoară procesul de învățământ va fi de min. 3,0 m; cota pardoselii nu poate fi sub cota terenului sistematizat (amenajat)

înălțimea celorlalte spații conexe școlii se stabilește conform normelor în vigoare

raportul dintre aria ferestrelor și suprafața încăperii va fi de minimum 1:6, iar în cazul ilumintului prin tavan de minimum 1:10

folosirea iluminatului prin tavan în exclusivitate se permite numai la încăperile cu suprafețe mari (sala polifuncțională, aula, sala de gimnastică, ateliere comasate ); în alte încăperi în care se dorește folosirea iluminatului prin tavan este obligatorie asigurarea a 25% din valoarea iluminării prin iluminare laterală cu înălțimea parapetului conform normelor în vigoare și ferestre prevazute cu geamuri transparente

gabaritul ușilor de acces va fi de minim 85 cm

stratul de uzură a pardoselii va fi prevăzut din materiale ușor de întreținut. Se va asigura pardoseala caldă sau semicaldă acolo unde cerințele funcționale nu impun altceva

acolo unde tema de proiectare prevede, încăperile vor fi dotate cu dotări sanitare (chiuvete, spălătoare, spălătoare de vase etc.)

SALA DE CLASĂ (20-30 elevi pe fiecare sală și schimb)

– Suprafața: min. 1.5 mp/elev

SALA DE GRUPĂ (10-15 elevi pe sală și schimb)

– Suprafața min. 2 mp/elev;

– În cazul în care nu se prevăd săli de grupă, atunci pentru 20 – 25% din suprafața sălilor de clasă se va realiza posibilitatea compartimentării cu pereți despărțitori amovibili fonoizolați;

– Sălile de clasă (și cele de grupă, dacă există) se vor amenaja (mobila și echipa), după caz, în așa fel încât să corespundă și cerințelor de semiinternat, având în vedere că nu se prevăd spații distincte pentru asigurarea acestei necesități funcționale.

ANEXA

– Suprafața 2,25 mp/sală de clasă (min. 10 mp);

– Se vor asigura 2,5 mp/anexă pentru desfășurarea activității cadrului didactic.

DIRECȚIUNEA

CANCELARIA

– Suprafața min. 2,0 mp/profesor, min. 12 mp

BIROU DIRECTOR

– Suprafața min. 10 mp

BIROU DIRECTOR ADJUNCT

– Suprafața min. 10 mp

SECRETARIAT

– Suprafața min. 10 mp

BIROU ADMINISTRATIV

– Suprafața min. 10 mp

LOC DE ODIHNĂ CADRE DIDACTICE, BUFET, VESTIAR, GRUP SANITAR

CABINET MEDICAL (PRIM AJUTOR)

Amplasarea va fi in apropierea terenului de sport în legătură directă cu zona de circulație și în legătură directă cu vestiarul elevilor;

Suprafața min. 15 mp, dimensiunea laturii min. 3,0 m.

I.5 Concluzii

În toate timpurile a existat o comandă pentru educația de masă și o tendință către o educație de clasă, conformă cu interesele fiecărui grup social.

Clădirile școlare din secolul al XIX-lea erau caracterizate de rigiditate, sobrietate, ordinea cazonă, inflexibilitatea principiilor didactice erau reflectate pe deplin de clasele fruste, coridoarele reci și fațadele severe ale clădirii.

Cel care a revoluționat prin gândirea lui această pedagogia școlară a fost elvețianul Pestalozzi.

Ideea determinării unui spațiu flexibil constituie o inovație care marchează un salt calitativ.

Unul dintre primele gesturi petrecute în proiectele de școli a fost „explodarea” planului compact, centralizat, până la școlile pavilionare.

Școlile semipavilionare sunt cele precontemporane.

Ulterior, la capătul unei evoluții interesante a acestor structuri pavilionare și semipavilionare, avea să se revină la structurile compacte „monobloc”, dar la un cu totul alt nivel calitativ, la o concentrare care a făcut posibilă flexibilitatea și, conform unor concepții ale anilor postbelici, la o reducere drastică a suprafețelor de circulație.

Funcțiunile specifice ce caracterizează școala secolului XX, sunt următoarele:

A. Clădirea școlii, care se împarte în:

1. Spații specifice procesului de învățământ (clase, laboratoare, cabinete, ateliere…).

2. Funcțiuni auxiliare (biblioteca, sala de sport, bazinul de înot)

3. Încăperi ale conducerii și corpului didactic (director, secretariat, cancelarii, cabinet metodic, cabinet de profesori).

4. Funcțiuni sociale și culturale (sala de festivități, cantina, cabinet medical).

B. Terenul școlii.

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE INCENDIILOR IZBUCNITE LA CLĂDIRILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI MODALITĂȚI DE EVACUARE

II.1 Caracteristicile constructive și destinația clădirilor de învățământ

Instituțiile de învățământ sunt construcții special realizate sau amenajate pentru școlarizarea elevilor și, în unele situații, și cazarea și asigurarea mesei acestora.

Caracteristic pentru toate aceste construcții este faptul că planul lor interior este de tip coridor, sunt prevăzute cu cel puțin două case de scări sau intrări și cu ascensoare pentru clădirile cu mai multe etaje. În afara încăperilor destinate claselor, în clădirile instituțiilor de învățământ mai sunt amenajate ateliere industriale și laboratoare, biblioteci, secții special utilate pentru instruirea copiilor, iar la creșe, cămine și internate sunt amenajate bucătării, săli de mese, spălătorii și călcătorii, depozite de materiale și lenjerie.

În funcție de aria maximă construită la sol, gradul de rezistență la foc al clădirii, număr și tipul de nivele, clădirile de învățământ pot constitui unul sau mai multe compartimente de incendiu.

Clădirile de învățământ în ansamblu și elementele de construcție ale acestora, dispunerea funcțiunilor în construcție, trebuie realizate astfel încât:

– să nu favorizeze apariția și propagarea incendiului;

– să asigure evacuarea în timp cât mai scurt și în siguranță a utilizatorilor;

-să nu permită sau se limiteze propagarea focului și fumului în afara compartimentrului de incendiu sau a spațiului, încăperii, după caz;

– să asigure evacuarea fumului în cazul producerii unui incendiu;

– să nu contribuie prin instalațiile utilitare aferente la producerea și propagarea incendiilor;

– să fie echipate cu mijloace tehnice de semnalizare și stingere a incendiilor în scopul asigurării securității la incendiu a utilizatorilor și menținerea stabilității prevăzute prin proiect.

În situațiile prevăzute de reglementările specifice conducerea unității de învățământ trebuie să asigure intervenția în caz de incendiu.

II.2 Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile de învățământ

În clădirile de învățământ incendiile pot izbucni în următoarele locuri:

la instalațiile electrice, la subsoluri precum și la celelalte etaje unde se găsesc montate instalații electrice pentru diferite scopuri;

în încăperile de locuit și în birouri sau alte încăperi administrative;

II.2.1 Caracteristicile specifice ale unor astfel de incendii sunt următoarele:

fumul, căldura și gazele toxice degajate prin ardere inundă întreaga clădire, fapt ce facilitează apariția panicii și îngreunează acțiunile de salvare, cât și a celor de stingere;

procesul de răspândire a fumului și gazelor fierbinți are loc foarte rapid și provoacă apariția unor presiuni mari, care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală, cât și pe verticală.

temperatura gazelor, care pătrund pe căile de evacuare depășește valoarea suportabilă a organismului omenesc; s-a constatat că la un incendiu izbucnit la o cameră de 15- la etajul III, după 5 minute, temperatura pe hol a crescut la 2300-3000, iar în casa scării la 1200-.

II.2.2. Protecția căilor de evacuare

Având în vedere responsabilitatea declanșării unor incendii care să provoace numeroase victime, înainte de sosirea pompierilor la fața locului, ca urmare a pătrunderii fumului, căldurii și gazelor de combustie pe căile de evacuare, este necesar să se aplice măsuri eficiente de protecție a acestora.

Astfel, pentru protecția coridoarelor se prevăd după caz, una sau mai multe din următoarele măsuri:

eliminarea materialelor combustibile (uneori chiar de finisaj) pentru a se evita posibilitatea arderii acestora chiar în interiorul căilor de evacuare (trebuie să se elimine și practica necorespunzătoare de amplasare a fișetelor, dulapurilor și a altor obiecte pe calea de evacuare deoarece acestea îngustează lățimea și înălțimea liberă de trecere a acesteia);

separarea coridoarelor față de încăperi prin pereți și uși ;

compartimentarea transversală, prin pereți și uși, a coridoarelor cu lungime mare;

construirea coridorului astfel încât la partea lui superioară să se creeze un volum de acumulare a fumului în grosime de cel puțin 1 m3;

prevederea unui sistem de evacuare mecanică sau naturală a fumului acumulat la partea superioară, pentru a ridica axa neutră deasupra nivelului capetelor oamenilor (de cel puțin ).

Pentru protecția caselor de scări se vor folosi următoarele metode:

interzicerea amenajării locurilor de muncă, a depozitării materialelor sau a folosirii de finisaje combustibile direct în casa scării;

separarea încăperilor care dau direct în casa scării prin pereți plini și uși fără geamuri (iar în unele cazuri rezistente la foc);

prevederea unei încăperi tampon (coridor sau sas) între încăperi și casa scării; metoda constă de fapt în montarea în serie pe calea de evacuare a două uși de acces la scară;

ventilarea naturală a casei scării, asigurată prin deschiderea unor ferestre sau a unei trape montate la partea superioară; este recomandabil ca acestea să fie prevăzute cu dispozitive de acționare la nivelul parterului;

executarea casei scării ca un turn separat de clădire, accesul la el făcându-se prin platforme deschise (executate în aer liber); metoda prezintă unele dezavantaje prin aceea că ocupă teren mai mult, platformele pot fi amenințate de fumul care iese prin ferestre, de la nivelele inferioare, etc;

ventilarea mecanică în suprapresiune a căilor interioare de evacuare.

Curentul de aer proaspăt care curge în sens opus direcției de propagare naturală a fumului se poate opune tirajului creat de incendiu dacă debitul său este suficient pentru a asigura o viteză de cel puțin:

– 1 m/s dacă temperatura este de ;

– 3 m/s când temperatura stratului de fum este de .

Fiecare clădire are propriile sale cerințe de protecție contra fumului. Asigurarea gradului de securitate necesar impune realizarea pe baze științifice, a unui sistem de securitate complex, alcătuit din elemente complementare, selectate corespunzător din panoplia celor pe care tehnica ni le poate furniza astăzi la dispoziție și adoptate nevoilor reale de siguranță în funcționarea obiectului protejat.

II.2.3 Protecția contra fumului și gazelor de ardere

Protecția contra fumului și gazelor de ardere a persoanelor din clădirile în care au izbucnit incendii, constituie o problemă de mare actualitate și care poate fi soluționată numai prin respectarea întocmai a normelor de prevenire și stingere a incendiilor, atât la proiectarea cât și la execuția construcțiilor și instalațiilor, precum și la realizarea sistemelor de protecție pe baza principiilor științifice și legilor fizice și chimice.

Fumul produs în cazul unui incendiu se compune din elemente care se află sub cele trei forme de agregare a materiei. El conține gaze de combustie, particule lichide și solide în suspensie. În spații închise concentrarea lor creează rapid condiții improprii supraviețuirii persoanelor. Gazele periculoase rezultate din combustie: oxid de carbon, dioxid de carbon, acid clorhidric (CO, CO2, HCl), etc. la care se adaugă lipsa eventuală de oxigen, fac imposibilă viața în mediul ambiant.

Folosirea tot mai intensă a materialelor plastice și sintetice care, în general, produc mai mult fum decât materialele tradiționale, face ca pericolul determinat de fum să fie tot mai mare.

Se știe cu câtă rapiditate se produce inundarea cu fum a unei clădiri în care a izbucnit un incendiu. În urma izbucnirii incendiilor într-un timp foarte scurt fumul umple în cantitate mare și spațiile aflate la distanță de focar.

Viteza de producere a fumului, ca și încăperilor inundate de acesta, determină, desigur, viteza de umplere a spațiilor respective. Calculele aproximative au arătat că un „focar” de 3×3 m2 într-un spațiu de cu înălțimea de , umple spațiul cu fum și gaze fierbinți până la sub plafon în decurs de 60 secunde.

Din datele experimentale se observă că, în general, concentrațiile periculoase ale fumului pe căile de evacuare clasice, executate din materiale incombustibile se pot forma în scurt timp, de cel mult 3-4 minute, înainte deci de atingerea parametrilor critici de temperatură sau toxicitate, dar și cu mult înainte de sosirea pompierilor la fața locului.

Pentru utilizarea în condiții de securitate a căilor de evacuare se apreciază că este necesară o vizibilitate de 10-. Cunoscând că vizibilitatea atmosferei este dependentă de densitatea fumului produs prin arderea materialelor combustibile, se impune luarea unor măsuri eficiente pentru a preveni acumularea fumului în interiorul spațiilor de circulație, în cantitate care să conducă la depășirea unor anumite concentrații critice, determinate experimental prin încercări.

Fumul produs la un incendiu este foarte diferit în ceea ce privește compoziția și distribuția dimensiunilor particulelor pe care le conține. Măsura în care ele reduc vizibilitatea depinde de natura iluminatului. S-a constatat că temperatura gazelor care pătrund pe căile de evacuare, depășește de mai multe ori valoarea suportabilă a organismului omenesc.

Într-o clădire, deplasarea fumului pe verticală și orizontală se datorează următorilor factori:

dilatării gazelor care se încălzesc;

forței de ascensiune (tirajului), care se formează pe timpul incendiului;

funcționării instalațiilor mecanice de ventilare sau condiționare;

presiunii vântului.

Procesul de deplasare a fumului în clădiri, poate fi, în general, prevăzut cu un grad acceptabil de probabilitate, dacă se iau în considerare:

caracteristicile clădirii, respectiv ale elementelor de construcții și instalații (măsura în care acestea pot constitui căi de propagare a fumului și gazelor calde sau din contră, obstacole în calea acestora);

locul de izbucnire și gradul de dezvoltare a incendiului – în momentul în care acesta este detectat;

comportarea persoanelor aflate în clădire;

condițiile atmosferice (temperatura aerului din exteriorul clădirii, direcția și tăria vântului).

Modul de propagare a fumului într-o anumită clădire se fundamentează pe baza legilor fizice ale mișcării gazelor calde în ipoteza că incendiul evoluează conform unui regim constant, într-un spațiu închis, care comunică sau nu cu exteriorul.

În faza incipientă a incendiului, gazele din încăpere încălzite se dilată, presiunea din interior crește și ca urmare, o parte din fumul format pe timpul incendiului este evacuat prin neetanșeitățile ușilor, ferestrelor și altor goluri. Dilatarea prin încălzire a gazelor din încăpere poate determina evacuarea unei însemnate cantități de fum.

Gazele de ardere sunt mai ușoare decât aerul, fapt care determină formarea unei forțe ascensionale, care pune în mișcare fumul, inițial pe verticală către plafon, iar apoi pe orizontală de-a lungul acestuia, acumulându-se în strat din ce în ce mai gros. Stratul de gaze se amestecă foarte încet cu aerul rece de dedesubt, dacă nu există obstacole în calea lor.

Cu cât incendiul este mai dezvoltat, cu atât mai mare este debitul de aer antrenat de către flăcări. Volumul ocupat de gazele produse de incendiu depinde de temperatura lor.

Mișcarea fumului depinde în cea mai mare măsură de diferențele de presiune ce se produc, precum și de existența posibilităților de curgere a gazelor, pe verticală de jos în sus, de la un nivel la altul. Pe orizontală fumul se propagă de la casa scării, de-a lungul coridoarelor de evacuare la partea superioară a acestora.

Tirajul depinde de temperaturile exterioară și interioară, de vânt, de planul etajelor, de etanșeitatea ușilor și ferestrelor, de funcționarea trapelor și a altor sisteme de evacuare a fumului. Cu cât este mai mare diferența dintre temperatura exterioară și cea din exteriorul clădirii, cu atât tirajul este mai puternic.

În condiții de vară (când temperatura aerului exterior este mai ridicată decât în clădiri), direcția curenților de aer în timpul incendiului se inversează. În acest caz apare pericolul de umplere cu fum a etajelor și căilor de evacuare din clădire sub etajul incendiat, mai ales dacă focarul de incendiu se află la un etaj situat deasupra planului presiunii neutre (egale).

În timp de iarnă ca și pe timp de vară în cazul unui incendiu într-o clădire înaltă, efectul de coș (tirajul) poate avea presiuni destul de ridicate care vor depăși presiunea produsă de incendiu și astfel aerul din exterior va fi forțat să circule către zona focarului fapt ce nu va permite fumului și căldurii să fie îndepărtate.

Vântul poate influența procesul de răspândire al fumului, creând condiții de circulație orizontală a aerului.

II.3 Organizarea și desfășurarea acțiunilor de salvare

În cazul în care nu s-a putut efectua evacuarea normală a persoanelor aflate în pericol se organizează acțiunea de salvare. De aceea, în cazul incendiilor izbucnite la clădiri de învățământ, personalul care intervine trebuie să înceapă imediat acțiunea de salvare folosind toate mijloacele și procedeele.

În general este destul de greu să se dea indicații generale cu privire la comportarea oamenilor la incendiu. Aceasta depinde de anumite împrejurări ca, intensitatea incendiului la depistare, cantitatea de fum și căldură, tipurile de materiale care ard, numărul de persoane din interiorul clădirii, dimensiunea și felul construcției, eficiența sistemelor de protecție contra incendiilor.

Până în urmă cu ceva timp, reacțiile oamenilor în cazul izbucnirii unui incendiu, n-au fost studiate cu atenția cuvenită.

Cercetarea acestui subiect în ultimii ani a scos în evidență reacțiile interesante ale oamenilor în această situație, lucruri care vor influența proiectarea clădirilor de învățământ și a sistemelor de protecție contra incendiilor.

Faptele demonstrează că într-o situație disperată, rareori, oamenii nu intră în panică deoarece instinctul de conservare devine mai puternic decât rațiunea, astfel încât panica ii aduce la un comportament nerațional. Asemenea situații provoacă deseori victime mai ales când căile de evacuare nu sunt calculate corespunzător pentru capacitatea la care urmează să fie folosite. Urmările panicii pot să fie îngrozitoare. Când ieșirile se blochează din cauza excesului de persoane, se întâmplă ca unii dintre aceștia să fie accidentați sau chiar omorâți în acest loc al clădirii, care a fost considerată o zonă nepericuloasă. Flăcările, fumul, căldura, zgomotul și mirosurile neplăcute (uneori de carne arsă) sunt factorii cei mai importanți care provoacă panică la incendiu. De asemenea, tensiunea nervoasă crește odată cu înrăutățirea împrejurărilor și condițiilor concrete. Dacă propagarea incendiului nu se limitează la încăperea în care a început incendiul, oamenii au, de obicei puține alternative. Ei pot să rămână pe loc, sperând că vor fi salvați, să treacă prin fum spre calea de evacuare (dacă nu este cuprinsă de incendiu), să sară pe fereastră ori să urce pe acoperiș.

Oamenii care au experiența unei situații de incendiu ori au urmat un instructaj, de obicei reacționează cum trebuie. Ceilalți reacționează într-un mod neprevăzut. Se știe bine că majoritatea oamenilor nu vor să treacă prin fum și acest fapt, prin el însuși este unul din factorii cei mai importanți stabiliți în ultimii ani.

Din studierea comportamentului oamenilor la incendiu devine clar că limitarea propagării incendiului în etapa inițială are cea mai mare importanță; în acest caz este posibilă evacuarea oamenilor. De asemenea, trebuie să se acorde o atenție deosebită limitării propagării fumului. Dacă această măsură este coordonată cu indicatoare corespunzătoare a căilor de evacuare și cu instrucțiuni clare, prin toate acestea se pot reduce la maxim cazurile de comportament nerațional și, deci, micșorarea numărului de victime.

După depistarea incendiului gravitatea urmărilor lui depinde într-o mare măsură de reacțiile și acțiunile ocupanților clădirii. Acțiunile corecte pot să micșoreze apreciabil pericolul, cele greșite să-l amplifice. Este, de asemenea, cunoscut în general că există două faze de reacție inițială la incendiu (prima faza – luarea la cunoștință, a doua- acționarea) și a treia distinctă – evacuarea.

Unul din aspectele cele mai alarmante în comportarea oamenilor la incendiu este tendința unora de a reveni în clădire după ce ajung în siguranță. Există diferite cauze pentru întoarcerea în clădire; de obicei însă, ele nu sunt legate de salvarea oamenilor decât atunci când persoane apropiate celor salvați au rămas încă neevacuate. Unii revin pentru a salva obiecte personale sau numai pentru a asista la evoluția și dezvoltarea incendiului.

Efectele fizice ale fumului pot să aibă o influență puternică asupra comportării oamenilor. Fumul e compus din două elemente: particule solide vizibile și gaze combustibile invizibile. Fumul vizibil , poate să conțină particule prea mari pentru respirație, care la înghițire pot să provoace tusea, iritarea nasului, greața sau vărsături. Iritarea ochilor de asemenea amplifică starea proastă. Aceste simptome influențează comportarea deoarece ele micșorează claritatea gândirii de acțiune.

Gazele combustibile din fum se deosebesc prin proprietățile lor în funcție de materialele incendiate.

Majoritatea acestor gaze sunt mortale. Expunerea de scurtă durată la aceste gaze atacă plămânii și poate să provoace amețeală, dereglarea funcționării sistemului nervos central.

Este posibilă și hipoxia. În acest caz oamenii cred că ei acționează normal, în timp ce acțiunile lor sunt cu totul iraționale. Este important să se acorde o atenție mărită persoanelor care au suferit efectul fumului. Se pare că ele acționează logic, dar este posibil ca ele să nu fie în stare să-și controleze comportarea și să intre din nou în clădire.

Organizarea acțiunilor de salvare cunoaște mai multe etape:

Recunoașterea

Recunoașterea se va face pe căile cele mai scurte și sigure, iar pe timpul acesteia se va stabili:

– numărul persoanelor aflate în încăperile cuprinse de incendiu;

– locul unde se găsesc persoanele surprinse de incendiu, starea în care se află, modalitatea evacuării sau salvării lor;

– prezența și gradul de inundare cu fum a încăperilor, a holurilor și a casei scărilor, necesitatea și posibilitatea evacuării acestuia;

– locul unde copiii vor fi adăpostiți și supravegheați după scoaterea din zona incendiată;

– locul incendiului, proprietățile acestuia și direcția de propagare;

– existența instalațiilor electrice și necesitatea deconectării lor;

– prezența substanțelor care, în contact cu apa, pot intra în reacție, generând amestecuri explozive sau gaze toxice;

– căile de acces cele mai sigure și mai scurte pentru realizarea dispozitivelor de luptă.

Evacuarea

Evacuarea utilizatorilor (personal, bunuri materiale) se va face conform planurilor de evacuare.

Se efectuează concomitent cu celelalte operațiuni de intervenție, iar în situații deosebite se acționează numai pentru salvarea personalului urmând ca ulterior să se efectueze stingerea sau localizarea focarelor de incendiu.

Evacuarea personalului se va face de către conducătorul locului de muncă sub coordonarea persoanei responsabile cu evacuarea personalului.

Salvarea și evacuarea personalului accidentat se va face de către personalul propriu, până la sosirea echipelor specializate.

Evacuarea persoanelor se asigură din primele momente, rămânând pe loc doar persoanele cu atribuții privind asigurarea intervenției.

Se pune în funcțiune sistemul de alertare în scopul evitării surprinderii persoanelor în clădire.

Se utilizează căile de evacuare cele mai scurte, ferite de pericol, care se vor proteja pe timpul acțiunilor.

Încăperile părăsite nu vor fi încuiate.

Revenirea persoanelor este admisă doar cu aprobarea conducătorului intervenției.

Se va acționa cu calm, simț de orientare prevenind panica.

Verificarea

După evacuare, persoanele cu atribuții asigură verificarea prezenței.

Cadrele didactice vor face prezența elevilor la locul de adunare și vor comunica directorului unității numărul celor absenți

În cazul în care se constată că numărul de absenți este mai mare decât cel obținut la clasă, se vor anunța echipajele desemnate cu evacuarea și se va trece la verificarea clădirii.

II.4 Stingerea incendiilor la clădirile de învățământ

Incendiile la clădirile de învățământ se pot declanșa la nivelurile tehnice unde există aparatură de mare importanță, în camerele de locuit, la instalațiile electrice, în special la etajul tehnic și în mod deosebit la fluxurile de cabluri, tablouri electrice de comandă pentru distribuția energiei electrice, instalații de încălzire centrală sau de ventilație, în birourile administrative, la blocul alimentar și în orice alt punct în care se găsesc materiale combustibile și urme de neglijență, concomitent cu prezența unei surse de aprindere.

Clădirile de învățământ necesită instalații de securitate la incendiu în mod obligatoriu în următoarele situații:

a. Hidranți interiori – clădiri de învățămînt cu mai mult de 200 de utilizatori (100 dacă sunt preșcolari) sau cele cu aria construită mai mare de 600 m2 și mai mult de 3 (trei) niveluri supraterane;

b. Hidranți exteriori – clădiri de învățământ, cu mai mult de 200 persoane sau cu aria construită mai mare de 600 mp, ori cu mai mult de 2 (două) niveluri supraterane; în cazul preșcolarilor toate clădirile cu mai mult de două niveluri supraterane, indiferent de numărul de persoane sau aria construită;

c. Sprinklere – nu este cazul;

d. Desfumare – doar spațiile accesibile publicului la care nu se poate asigura desfumarea prin intermediul golurilor protejate sau nu din pereții exteriori, aflate la cel mult 30 de m; spațiile folosite la depozitarea materialelor combustibile cu suprafața mai mare de 36mp; casa scării dacă nu se asigură iluminat natural;

e. Detecție, semnalizare și alarmare – clădiri/construcții având destinația de învățământ cu mai mult de 200 persoane sau cu aria construită mai mare de 600m2 și mai mult de două niveluri, sau cu preșcolari indiferent de suprafață și numărul de niveluri.

Substanțe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor în încăperile instituțiilor de învățământ, se vor folosi următoarele substanțe stingătoare:

– apă refulată cu țevi de tip „C” cu robinet sau Turap și ajutaje pulverizatoare în toate încăperile cu mobilier și lenjerie, în călcătorii și depozite de țesătorii, și cu țevi de tip „B” la podurile și acoperișurile cu suprafețe mari și în depozitele de materiale combustibile;

– pulbere stingătoare de tip „FLOREX” sau spume cu mare coeficient de înfoiere în laboratoare sau depozite de produse inflamabile

Stingerea incendiului

Intervenția pompierilor pentru stingerea incendiilor în clădirile instituțiilor de învățământ este complicată și plină de răspundere morală pentru viața persoanelor rămase în încăperile afectate, mai ales când incendiul a izbucnit în perioada de timp în care copiii sunt la cursuri sau odihnă.

În cazul unui număr suficient de forțe și mijloace, concomitent cu acțiunea de salvare a persoanelor, se pot executa și operațiunile de localizare și lichidare a incendiului și evacuarea bunurilor materiale de preț.

Stingerea propriu-zisă a incendiului se execută cu țevi de tip „C”, cu robinet și ajutaje pulverizatoare. O mare atenție trebuie acordată evacuării și depozitării aparaturii de mare valoare tehnică, științifică și materială din dotarea sălilor de clasă și a laboratoarelor.

Dacă incendiul a izbucnit în podul clădirii sau la acoperiș, acesta va putea fi stins cu țevi de tip „B”, concomitent cu executarea de către servanții toporași a dezvelirilor, tăierilor și demolărilor, în scopul pătrunderii servanților șefi de țeavă, a evacuării fumului și a creării de intervale pentru limitarea propagării incendiului.

După lichidarea completă a incendiului, comandantul intervenției este obligat să execute o recunoaștere amănunțită a zonei unde s-a produs incendiul, prevenind, astfel, reizbucnirea incendiului sau apariția de noi focare.

II.5 Concluzii