Academia de Muzică Gheorghe Dima [604067]

Academia de Muzică „Gheorghe Dima”
Facultatea Teoretică
Departamentul de Învățământ la Distanță și Frecvență Redusă
Specializarea Pedagogie Muzicală

LUCRARE DE LICENȚǍ

Conducǎtor științific:
CDA Dr. PLATON Natalia

Candidat: [anonimizat] 2018

Academia de Muzică „Gheorghe Dima”
Facultatea Teoretică
Departamentul de Învățământ la Distanță și Frecvență Redusă
Specializarea Pedagogie Muzicală

Clasicismul vienez oglindit în creația lui
Wolfgang Amadeus Mozart

Conducǎtor științific:
CDA Dr. PLATON Natalia

Candidat: [anonimizat] 2018

Сuprіnѕ
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 1
1. Epoca clasicismului ………………………….. ………………………….. ………………………… 3
1.1. Definirea, periodizarea, reprezentanții clasicismului muzical ……………………….. 3
1.1 Caracteristici ale clasici smului muzical ………………………….. ………………………. 7
1.2 Formele muzicale ale clasicismului ………………………….. ………………………….. .. 8
1.3 Compozitori din epoca clasicismului ………………………….. ………………………….. 9
1.4 Clasicismul vienez ………………………….. ………………………….. ………………………. 9
1.5 Caracteristicile gândirii muzicale și ale tehnicilor de creație din clasicismul
vienez 12
1.6 Caracteristicile morfologiei și ale formelor muzicale din clasicismul vienez 13
2. Wolfgang Amadeus Mozart ………………………….. ………………………….. ………….. 16
2.1. Viața și creația compozitorului ………………………….. ………………………….. ………. 16
2.2. Compozițiile lui Wolfgang Amadeus Mozart ………………………….. ………………. 19
2.3. Caracteristicile creației lui Wolfgang Amadeus Mozart ………………………….. … 22
3. Studiu de caz – lucrările lui Wolfgang Amadeus Mozart, exemple ale creației
clasicismului. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 26
3.1. Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major, K.V. 219 ………………. 26
3.1.1. Analiza istorică ………………………….. ………………………….. ……………… 26
3.1.2. Analiza de formă ………………………….. ………………………….. ……………. 27
3.1.3. Analiza stilistică și interpretativă ………………………….. ………………….. 31
3.2. Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major , K.V. 283 ………………………….. …………. 33
3.2.1. Analiza istorică ………………………….. ………………………….. ……………… 33
3.2.2. Analiza de formă ………………………….. ………………………….. ……………. 33
3.2.3. Analiza stilistică și interpretativă ………………………….. ………………….. 39
3.3. Opera Don Giovanni ………………………….. ………………………….. …………………….. 40
3.3.1 Analiza istorică ………………………….. ………………………….. ………………. 40
3.3.2. Synopsisul, rolurile și structura operei ………………………….. ………….. 42
3.3.3. Analiza de formă, stilistică și interpretativă a Ariei Șampaniei …….. 43
3.3.4. Impactul operei Don Giovann i asupra operelor altor mari compozitori 48
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 49
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 51

1 Introducere
Wolfgang Amadeus Mozart nu este doar unul dintre cei mai mari reprezentanți ai
clasicismului, poate cel mai mare clasic vienez, dar poate fi conside rat ca și unul dintre cei
mai mari creatori din toate timpurile, indiferent de epoc ă sau de domeniul în care a activat.
Geniul său a constat în puterea fantastică de creație, în precocitatea sa și în modul prolific în
care și -a realizat operele. Muzica moz artiană atinge în cele mai profunde feluri esența pură a
umanității, creația sa fiind unică și originală, de o grație desăvârșită, practic de neegalat.
Spiritit fin educat, dar și autodidact, Wolfgang Amadeus Mozart a studiat, a acumulat, a
înțeles și a ap licat în creațiile sale toate cunostiintele înaintașilor săi și a dus compoziția
muzicală pe cele mai înalte trepte posibile, inovând și dezvoltând foarte mult tehnicile de
creație muzicală, formele și structurile muzicale. Geniul austriac este un compozit or
universal, muzica sa este nemuritoare și aparține tuturor celor care rezonează la frumos și care
au capacitatea de a asimila grația operelor mozartiene.
Este foarte ușor de înțeles de ce am ales Clasicismul vienez oglindit în creația lui
Wolfgang Amadeu s Mozart, ca și temă pentru lucrarea de licență, deoarece este foarte ușor să
te îndrăgostești de creatorului austriac. Dintre toate epocile muzicale, cea a clasicismului mi
se pare că are un loc deosebit, aparte, în cultura muzicală universală. Această eo pcă a adus
atât de multe inovații în domeniu și a schimbat radical felul în care era privită, înțeleasă și
abordată muzica, încât am fost literalmente fascinat de aceste descoperiri. Deși poate părea o
comparație forțată, clasicismul vienez mi se pare că a însemnat pentru muzică ceea ce a
însemnat Renașterea pentru cultura occidentală.
De-a lungul timpului au fost făcute nenumărate analize ale operelor mozartiene, s -au
scris mii de pagini, ceea ce am încercat să realizez cu această lucrare este să îmi aduc o
contribuție modestă la înțelegerea creației mozartiene, a modului în care a fost realizată, în
conformitate cu principiile și descoperirile epocii, dar având în permanență nota acută a
geniului și a originalității. Nu ne putem aloca merite deosebite în a naliza efectuată, putem
spune că aceasta slujește unui singur scop, cel academic, de prezentare, în condiții optime, a
unei lucrări de licență, în conformitate cu cerințele impuse de instituția la care am urmat cu
onoare cursurile universitare, precum și c u indicațiile prețioase, pertinente, profesionale și
deosebit de utile care mi -au fost oferite de profesorul coordonator.
Structural vorbind, lucrarea este alcătuită din două părți: Prima parte reprezintă o
fundamentare teoretică a temei alese, iar cea de -a Doua parte este o analiză efectivă ,
contribuția mea originală la această lucrare de licență, a trei creații mozartiene.

2 Fundamentarea teoretică conține două capitole: Epoca clasicismului , în care am prezentat
succint această pe rioadă și Wolfgang Amadeus Mozart , în care am vorbit despre viața și
creația compozitorului.
Cel de -al treilea capitol, intitulat Studiu de caz – lucrările lui Wolfgang Amadeus
Mozart, exemple ale creației clasicismului, conține analizele istorice, structu rale, de formă și
stilistice a trei creații mozartiene: Concertul pentru vioară ș i orchestră nr. 5 în La major, K.V.
219, Sonata în Sol Major K.V. 283 și Opera Don Giovanni. Selecția celor trei lucrări, alese
din vastitatea compozițiilor mozartiene, a fost realizată după următoarele criterii: în primul
rând, deși lucrarea este de dimensiuni reduse, conform specificațiilor tehnice impuse, nu am
dorit să analizăm o singura operă, deoarece am gândit că, având mai multe, analiza ar putea fi
mai pertinentă; am a les un concert, deoarece acestea au o grație muzicală aparte și din care
pot fi evidențiate anumite caracteristici ale creației mozartiene; am ales o sonată, deoarece
este genul muzical cel mai frumos ornamentat și a fost unul din genurile preferate de cla sicii
vienezi; am ales o operă, deoarece acestea sunt încă jucate cu success și în ziua de astăzi, iar
complexitatea lor este de necontestat. Menționăm și faptul că, am ales în special opera Don
Giovanni, datorită impactului deosebit pe care l -a produs asu pra compozitorilor, atât în epoca
în care a trăit marele clasic austriac, dar și în epocile următoare.

3 1. Epoca clasicismului
1.1. Definirea, periodizarea, reprezentanții clasicismului muzical
În literatura de specialitate termenii clasic și clasicism au mai multe sensuri. De
exemplu, clasic, poate fi un termen care să fie atribuit ca un epitet unui anumit autor care a
fost considerat ca un model demn de urmat pentru poster itate și care a aprtinut unei epoci sau
alta. În acest mod, operele wagneriene sunt considerate clasice pentru epoca romantică sau
poemele lisztiene pentru genul poem simfonic. Johann Baptist Strauss este considerat de toată
lumea ca fiind un clasic al val sului, în timp ce Frédéric François Chopin este clasicul
nocturnei. Pe aceaiași linie sunt încadrate ca fiind clasice, pentru genurile de care aparțin:
opera bufă a lui Giovanni Battista Pergolesi, oratoriile lui Georg Friedrich Händel sau fugile
și toccat ele lui Johann Sebastian Bach.1
În cultura specifică a fiecărui popor se face referință la anumiți clasici, dintre care
exemplificam aici: Pyotr Ilyich Tchaikovsky la ruși; Antonín Leopold Dvořák la cehi; Edvard
Hagerup Grieg la norvegieni; Isaac Manuel Fr ancisco Albéniz y Pascual la spanioli;
Gheorghe Dima la români.
Epitetul de artist/compozitor clasic a fost dat și anumitor personalități din epoca
modernă, deoarece acestea au fost considerate de cultura popoarelor respective ca fiind niște
exemple demne de urmat de posteritate: Dmitri Dimitrievici Șostakovici, Béla Viktor János
Bartók, Paul Hindemith, George Enescu, Manuel de Falla y Matheu sau Sergei Sergeyevich
Prokofiev.2
Ca și terminologie, clasic a fost atribuit și anumitor muzicieni, atunci când s -a făcut
referire la atitudinea lor, abordată în creația muzicală. De obicei termenul clasic este folosit în
acest caz în antiteză cu termenul romantic . Atitudinea acestor creatori este definită de o
claritate stilistică și de expresie, de un echilibru manif est între subiectivul și obiectivul creației
muzicale. În opoziție, stilul romantic este definit de emoție, în timp ce clasicii o cenzurează.3
Când facem referire la epoca clasicismului, termenul clasic îl folosim pentru a descrie
apartenența unui muzician la stilistica epocii respective. Clasicismul în muzică apare ceva mai
târziu decât în literatură și acoperă perioada de la jumătatea secolului XVIII până în primele
trei decenii ale secolului XIX. Mulți autori pun semnul de egalitate între clasicism și

1 Pascu, G., Boțocan, M ., Carte de istorie a muzicii , vol. 1, Editura Vasiliana 98, Iași, 2012, p.179 -203.
2Ibidem .
3 Ibidem

4 clasicismul vienez, deoarece cei mai mari creatori ai epocii și -au definitivat studiile și au creat
preponderent în Viena.4
În termeni generali, epoca clasicismului poate fi definită ca fiind perioada în care o
anumită concepție estetică și ideologică s -a reflectat în domeniul literaturii, al muzicii și al
artelor, caracterizată printr -un echilibru perfect sesizabil în realizarea creațiilor artistice, redat
la un nivel de măiestrie nemaiîntâlnit până la acea dată. Putem spune astfel că, din punct de
vedere es tetic, clasicismul în muzică face referire la o anumită sobrietate a creației artistice,
solidă în simplitatea unui limbaj specific exprimat.5
Din punct de vedere istoric, clasicismul în muzică este încadrat de majoritatea
specialiștilor între 1750 și 1827 , anii în care au murit Johann Sebastian Bach și respectiv
Ludwig van Beethoven. Acest nou stil muzical, denumit ulterior ca fiind clasic, va fi
recunoscut prin inovațiile pe care le -a adus în muzică: ritmurile sunt ordonate; simetria formei
este pătrată; o armonică îmbogățită; echilibrul aproape perfect între ritm, armonie și linia
melodică. 6
Epoca clasicismului nu a apărut întâmplător, putem observa că aceasta își are
rădăcinile în perioadă anterioară, a barocului, unii autori considerând că ar exista ch iar și o
perioadă preclasică sesizată în creațiile unor autori, cum ar fi7: Jean -Baptiste Lully, François
Couperin, Jean -Philippe Rameau, Arcangelo Corelli, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich
Händel sau Pietro Alessandro Gaspare Scarlatti. Este adevăra t că putem observa cu ușurință
că, în unele din creațiile autorilor menționați, linia melodică este tratată armonic și are rolul
principal în compoziție, spre deosebire de polifonie, care era folosită anterior acestei perioade.
Acest fapt va crea premizele unei diversificări ale formelor și genurilor muzicale care va duce
la noi inovații muzicale, cum ar fi8:
 La Pietro Alessandro Gaspare Scarlatti – uvertura tripartită;
 La Giuseppe Domenico Scarlatti – sonatele;
 La Carl Philipp Emanuel Bach – sonatele;
 La Johann Sebastian Bach – contrastul tematic și inovațiile în concerte.

4 Pascu, G., Boțocan , M., op.cit ., p. 179 -203.
5 Ștefănescu, I, O istorie a muzicii universale , vol. I, Editura FCR, Bucureș ti, 1995, p. 163 -182.
6Ibidem .
7Ibidem .
8Pascu, G., Boțocan , M., op.cit ., p. 179 -203.

5 Apariția unui nou limbaj muzical se poate observa la toate marile școli de muzică
europeană, muzicienii aparținători ai acestora fiind considerați preclasici sau de unii autori
chiar apa rținând epocii clasicismului muzical9:
 Școala pariziană – Jean-François Le Sueur, François -Joseph Gossec, Étienne
Nicolas Méhul, André Ernest Modeste Grétry;
 Școala milaneză – Giovanni Battista Sammartini;
 Școala din Dresda – Johann Adolph Hasse;
 Școala bo logneză – Giovanni Battista Martini, cunoscut ca Padre Martini, care a
fost unul din profesorii lui Mozart;
 Școala din Weimar – Johann Ernst Bach;
 Școala din Mannheim – Jan Václav Antonín Stamic, Johann Christian Innocenz
Bonaventura Cannabich, Franz Xaver Richter;
 Școala din Salzburg – Leopold Mozart, tatăl lui Wolfgang Amadeus Mozart.
Dintre toate școlile menționate mai sus, cea mai importantă contribuție la apariția
clasicismului, în special cel vienez, a avut -o Scoala de la Mannheim10 (fondator J. Stamit z11,
1717 -1757), care a dezvoltat forma de sonată muzicală și a fixat o succesiune clară și logică a
părților unei simfonii.12
Clasicismul cunoaște mai multe etape de dezvoltare. În prima dintre acestea vor apărea
noile forme și genuri muzicale care îi sunt specifice: sonata, ca formă și gen; liedul; muzica de
cameră cu cele trei forme ale sale – trioul, cvartetul și cvintetul; tema cu variațiuni; simfonia;
concertul instrumental s.a.

9Ibidem .
10Școala de la Mannheim a fost formată de prințul Karl Theodor. Bazele ei sunt puse însă de predecesorul său,
Karl III Philipp von der Pfalz. Acesta și -a mutat în 1720 reședința Curții de la Heidelberg la Mannheim. În
cadrul acestei mutări, Karl Philipp a pus bazele Capelei Curț ii de la Mannheim prin fuzionarea a 16 muzicieni
din Innsbruck cu 26 muzicieni din Düsseldorf, sub conducerea capelmaistrului Carlo Grua.
11 Johann (Wenzel Anton) Stamitz (pe numele adevărat Jan Václav Antonín Stamic) (1717 -57): violonist –
compozitor germa n de origine cehă, unanim considerat a fi fondatorul Școlii de la Mannheim, denumire care se
referă atât la tehnicile orchestrale folosite pentru prima dată de orchestra curții de la Mannheim, în a doua
jumătate a secolului al XVIII -lea, cât și la grupul d e compozitori care au scris muzică, în primul rând, pentru
această orchestră.Johann Stamitz fixează următoarea componență orchestrală în simfoniile sale: ansamblul de
coarde (principalul centru de gravitație al orchestrei), 2 corni, 2 flaute, 2 oboaie, dup ă 1758 și 2 clarinete, 2
trompete. În 1760 înlocuiește clavecinul cu pupitrul viorii I la conducerea orchestrei. Această componență
conferă sunetul modern al așa -numitei orchestre simfonice clasice, care stă la baza simfoniilor compuse de
Joseph Haydn, Wol fgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven precum și alți compozitori până în secolul
XIX. Instrumentarea diferențiată și noile domenii și posibilități de emitere a sunetului abordate – generate de
această componență orchestrală – au generat impulsuri noi care, pe lângă muzica orchestrală dintre a doua
jumătate a secolului 18 și Clasicismul Vienez, au influențat și compozițiile orchestrale ale secolului XIX.
12 Teodorescu -Ciocănea, L., Tratat de forme și analize muzicale , Editura Muzicală, București, 2005, p. 157 -164.

6 Cea de -a doua etapă a clasicismului a fost denumită de specialiști ca fiind cea
betoveniană, fiind, evident, caracterizată de operele lui Ludwig van Beethoven, care sunt
creații mature și originale, de o valoare indiscutabilă.13
Din perspectiva dinamicii muzicale, clasicismul oferă o serie de nuanțe diversificate,
precum și o ampl ificare a acestora, creatorii având ca obiectiv principal profunzimea
expresiei, ceea ce va duce la o bogăție de nuanțe muzicale, unele dintre ele intermediare,
altele progresive. 14
Regulile clasice de compoziție erau clare și stricte, structura creațiilor fiind
prestabilită. De exemplu, simfonia clasică este structurata în felul următor:15
 Obligatoriu trebuie să aibă patru părți;
 Prima parte trebuie să fie allegro;
 A doua parte trebuie să fie lentă;
 A treia parte trebuie să fie în ritm de trei pătrimi;
 A pa tra parte trebuie să fie allegro.
Sonata clasică avea următoarea structură: alcătuită din trei părți, prima repede, a doua
lentă, iar cea de -a treia repde, fiecare dintre părți fiind sub formă de lied. Compozitorii clasici
au avut ca preferințe următoarele genuri muzicale: concertul solistic, sonata și simfonia.16
Epoca clasică cunoașteperioada de înflorire maximă între anii 1781 și 1827, cunoscută
și sub denumirea de clasicismul vienez. Acest stil muzical dezvoltat în Viena începe în anul
1781, atunci când Haydn a compus șase cvartete, fiind totodată și anul stabilirii lui Wolfgang
Amadeus Mozart în capitala Imperiului Austro -Ungar. Vârfurile clasicismului vienez au fost:
 Wolfgang Amadeus Mozart, 1756 -1791 – reprezintă apogeul epocii clasice. Este
maestrul de necontestat al artei lirice, al muzicii camerale, al celei vocale și
simfonice, dar și al concertelor;17
 Joseph Haydn, 1732 -1809 – considerat părintele simfoniei, al sonatei și al muzicii
de cameră. Acesta va fixa genul și forma sonatei clasice. Creațiil e sale dau dovadă
de un echilibru perfect și sunt pigmentate cu foartă mult umor;18
 Ludwig van Beethoven, 1770 -1827 – acordă cea mai mare amploare formelor
muzicale ale clasicismului și face trecerea spre romantism. Puterea fantastică de

13 Pascu, G., Boțocan , M., op.cit ., p.179 -203.
14 Hodeir, A., Formele muzicii , Editura Grafoart, București, 2007, p.109.
15 Voileanu Nicoară, A., Contribuții la problematica interpretării muzicale , Ed. Media Musica, Cluj, 2005,
p.144 -145.
16 Pascu, G., Boțocan , M., op.cit ., p.179 -203.
17 *** Larousse, Dicționar de mari muzicieni , Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p.435.
18 Idem, p. 213

7 expresie a muzicii betoveniene, precum și soliditatea construcției muzicale sunt
incomparabile cu oricare alt creator. Beethoven este titanul care va clădi calea
urmașilor, al tuturor epocilor muzicale de după el, în special epoca romantică.19
Între cei trei titani ai muzicii clasice și ai muzicii universale a existat o strânsă
legătură, o conexiune puternică realizată prin gândirea lor muzicală inovativă, cu mult
înaintată față de epoca istorică în care au trăit, rămânând în acest mod exemple uriașe de
urmat pentru generații întregi de muzicieni, intrând în istoria de aur a muzicii. Interesant este
de menționat și faptul că, niciunul dintre ei nu era vienez, Joseph Haydn era născut în Rohrau
în Austria actuală, Wolfgang Amadeus Mozart născut în Salzburg (Austria), iar Ludwig v an
Beethoven nici măcar nu era austriac, fiind născut la Bonn (Germania).
1.1 Caracteristici ale clasicismului muzical
Din punct de vedere al esteticii muzicale, clasicismul este caracterizat de20:
 Perfecțiune prin sobrietate;
 Echilibrul limbajului muzical;
 Soliditatea limbajului muzical;
 Simplitatea limbajului muzical .
Din punct de vedere al formei și al structurii muzicale, clasicismul va duce la
definitivarea unor noi genuri muzicale21:
 Sonata;
 Simfonia;
 Muzica camerală – trrioul, cvartetul și cvintetul.
O altă caracteristică importantă a muzicii clasice este creația în conformitate cu legea
contrastului, care își pune amprenta pe toate elementele limbajului muzical, la nivel de: ritm,
melodie, armonie sau instrumentație.22
Putem contura principiile clasicism ului muzical, după cum urmează23:
 În muzica clasică predomină simplitatea expresiei muzicale;
 În muzica clasică predomină claritatea expresiei muzicale;
 În muzica clasică predomină armonia formei muzicale;
 Muzica clasică conferă imaginii artistice o anumită plasticitate originală;

19 Idem, p. 37.
20Pascu, G., Boțocan, M., op.cit ., p.179 -203.
21 Garaz, G., Genurile muzicii: idea u nei antropologii arhetipale , Editura EIKON, București, 2016, p. 101 -186.
22 Constantinescu, G., Boga, I., O calatorie prin istoria muzicii , Editura Didactică și Pedagogică, București,
2008, p.190.
23Pascu, G., Boțocan , M., op.cit ., p.179 -203.

8  Muzica clasică este apropiată, ca și bogăție a expresiei artistice, de arta populară;
 Creațiile clasice au dus la îmbogățirea limbajului muzical cu noi mijloace, cu un
puternic conținut de expresivitate;
 Creațiile clasice au dus la îmbogățirea limbajului muzical cu noi imagini artistice;
 În clasicism, formulele ritmice formează unități simetrice, adică melodia are un
ritm ordonat;
 Creația muzicală păstrează un echilibru între ritm, armonie și melodie;
 Creația muzicală păstrează un e chilibru între claritatea expresiei și construcția
sobră;
 În creația muzicală există o ordine și o logică a structurilor sintactice;
 Discursul muzical are o arhitectonică limpede, clar definită;
 Discursul muzical are o simetrie armonioasă.
1.2 Formele muzical e ale clasicismului
Muzica clasică instrumentală a îmbrăcat mai multe forme24:
 Sonata – este o creație muzicală care este interpretată la un singur sau mai multe
instrumente muzicale;25
 Simfonia – este o creație muzicală de dimensiune vastă care este alcătui tă din patru
părți (regula clasică) și care este interpretată de o orchestră și poate avea sau nu un
acompaniament vocal;26
 Muzica cameral ă – este o creație muzicală pentru un număr de trei (trioul), patru
(cvartetul) sau cinci (cvintetul) instrumente muzicale.27 De obicei instrumentele
sunt cu coarde, la care se poate adăuga un instrument de suflat. Clasicii au preferat
aceste compoziții, deș i au creat și duouri sau sextete;
 Uvertura – este o creație muzicală orchestrală care este folosită în deschiderea unei
reprezentații la un teatru muzical;28
 Menuetul – este o creație muzicală sub forma unui dans29 utilizat în piesele clasice;
 Serenada – este o creație muzicală instrumental dedicată unei personae;
 Divertismentul – este o creație muzicală distractivă, compusă în succesiune liberă.

24Ibidem
25 www.dexonline.ro – Dicționar de termeni muzicali.
26Ibidem
27Ibidem
28Ibidem
29Ibidem

9 1.3 Compozitori din epoca clasicismului
Cei mai de seamă reprezentanți ai epocii au fost cei trei mari clasici vienezi :
 Wolfgang Amadeus Mozart, 1756 -1791;
 Ludwig van Beethoven, 1770 -1827;
 Joseph Haydn, 1732 -1809.
Pe lângă cei trei titani clasici vienezi, reprezentanți de seamă ai clasicismului muzical
au mai fost și30:
 Carl Philipp Emanuel Bach, 1714 -1788;
 Christoph Willibald Ritter von Gluck, 1714 -1787;
 Antonio Salieri, 1750 -1825;
 Luigi Boccherini, 1743 -1805;
 Leopold Mozart, 1719 -1787;
 Gaspare Luigi Pacifico Spontini, 1774 -1851;
 Muzio Filippo Vincenzo Francesco Saverio Clementi, 1752 -1832;
 Giovanni Paisiello, 1740 -1816;
 Carl Czerny, 1791 -1857;
 Domenico Cimarosa, 1749 -1801;
 Luigi Cherubini, 1760 -1842;
1.4 Clasicismul vienez
În epoca clasicismului s -au pus bazele dezvoltării tiparelor muzicale, concretizând
toate descoperirile pe care epocile anterioare le -au schițat, defin itivând formele, structurile și
genurile muzicale. Modelul pe care clasicismul îl va impune va fi urmat de generațiile
viitoare, care îl vor perfecționa, epoca clasică fiind și o perioadă de tranziție spre romantism și
spre muzica modernă și contemporană. În esență, clasicismul inovează muzica, perfecționează
tehnica muzicală, aduce un echilibru al afectelor și al formelor, fiind un model demn de urmat
de posteritate, chiar și până în ziua de astăzi.31
După cum am mai menționat, clasicismul vienez reprezintă apogeul epocii și este
dominat de creația celor trei mari titani: Wolfgang Amadeus Mozart , Ludwig van Beethoven
și Joseph Haydn. Aceștia vor crea modele în construcția formei muzicale, vor găsi noi forme
de exprimare artistică. Geniul acestor trei mari cr eatori a fost acela de a cristaliza și a da o

30Pascu, G., Boțocan, M., op.cit ., p.179 -203.
31 Șorban, E., M., Noi și istoria muzicii: permanențe creative , Editura EIKON, Cluj -Napoca, 2013, p. 75 -84.

10 formă și un conținut logic la toate descoperirile înaintașilor și la tot efortul lor de a crea și a
atinge perfecțiunea în muzică.32
Anumiți autori consideră că și perioada barocului face parte din clasicism și nu este
doar o precursoare a acestuia, creațiile celor doi mari reprezentanți ai epocii, Georg Friedrich
Händel și Johann Sebastian Bach fiind considerate adevărate opera clasice.33 Este adevărat că
în creațiile celor doi mari compozitori se disting cu ușurință acuratețea și perfecțiunea
formelor polifonice instrumentale și vocale, cu toate acestea, formele mari, sonatele și
simfoniile, ating apogeul, ating claritatea și limpezimea, căutate de generații, abia o dată cu
creațiile clasicilor vienezi.34
Modelele impuse de clasicii vienezi, sunt atât de bine conturate, încât vor fi preluate
de romantici și vor ajunge, doar cu foarte mici variații și modificări, până în prezent. Tiparele
formelor stabilite de clasicii vienezi sunt valabile și în prezent, dacă ne referim în general la
acestea. Principiile clasicismului, regulile de construcție, legile descoperite de aceștia fac
parte din tezaurul de aur al muzicii universale, tocmai prin act ualitatea lor practică, chiar și în
creația muzicală modernă și contemporană.35
Majoritatea specialiștilor36 sunt de accord că putem vorbi de clasicismul vienez
începând cu deceniul al șaptelea din secolul XVIII, atunci când Joseph Haydn atinge apogeul
creaț iilor sale, ajunge la maturitate. Totodată, sfârșitul perioadei este majoritar acceptat ca
fiind anul morții lui Ludwig van Beethoven, respectiv 1827.37
Trebuie să înțelegem totuși că, date fixe nu pot fi stabilite cu exactitate fără a aprinde
anumite dezba teri academice, fără a genera discuții, fără a crea tabere în rândul specialiștilor.
De aceea menționăm că, deceniile de la mijlocul secolului XVIII au fost, după părerea
anumitor cercetători,38 la care aderăm și noi, doar o perioadă de tranziție către clas icismul
vienez, a fost perioada în care celebra Școala de la Mannheim a atins apogeul, iar anumiți
compozitori clasici, cum ar fi Johann SebastianBach, au atins vârful creației lor. În același
mod, considerăm că, epoca clasicismului vienez se încheie o dat ă cu moartea lui Beethoven,
deși anterior acestei date au apărut deja primele opere ale lui Franz Peter Schubert, care este
considerat a fi primul reprezentant al romantismului.39

32 Oltean, T., Istoria muzicii: suport de curs , Editura AMGD, Cluj -Napoca, 2014, p. 40 -48.
33Ibidem.
34Ibidem
35 Șorban, E., M., Noi și istoria muzicii: permanențe creative , Editura EIKON, Cluj -Napoca, 2013, p. 75 -84.
36 Oltean, T., o p.cit., p. 40 -48.
37Ibidem.
38Ibidem .
39Ibidem.

11 Aceste dezbateri sunt firești până la urmă, important este ca discuțiile să f ie purtate pe
tărâmul științei și să rămână fidele unui adevăr argumentat istoric. Trebuie bine înțeles că o
perioadă muzicală, o epocă, nu începe și nu se sfârșește abrupt, într -un singur an, epoca
anterioară încă există o perioadă, până când noua epocă s e sedimentează în societate și cea
veche dispare cu totul. Acesta este motivul logic și rațional pentru care există o perioadă de
timp, de tranziție, în care două epoci coexistă în mod firesc și natural. Cu alte cuvinte, nu
există o periodizare absolută a epocii clasicismului în general, a clasicismului vienez sau a
oricărei epoci istorice, deoarece acest lucru este imposibil de realizat și nu are, până la urmă,
nici o relevanță practică. În lucrarea de față, obiectivul nostru nu este acela de a relata dive rse
dezbateri pe această temă, ci acela de a scoate în evidență caracteristicile clasicismului vienez,
din punct de vedere stilistic și formal, deoarece acestea sunt cele care au influențat decisiv
creația muzicală universală.
Clasicismul vienez nu trebuie înțeles că un fenomen izolat, el trebuie analizat în
contextual istoric, social și politic al vremii. Anii 1750 -1830 au adus în întreaga Europă mari
turbulențe și schimbări sociale, politice, ideologice și militare. Revoluția franceză din 1789 –
1793 a prod us o schimbare inimaginabilă la acea dată, înlocuirea unui sistem social și politic
milenar, monarhia, cu unul nou, în care masele populare au preluat puterea. Această perioadă
va fi urmată de cea a lui Napoleon și a Imperiului francez care a răsturnat înt reaga ideologie
europeană și care a dus la apariția conștiinței naționale a popoarelor care făceau parte din
imperiile vremii, în special cel Austro -Ungar, care a dus ulterior la mișcări revoluționare care
urmăreau identitatea națională și impunerea unei n oi clase conducătoare, burghezia, așa cum a
fost Comuna din Paris în 1830 și mai târziu revoluțiile de la 1848. În acest context istoric, al
Revoluției franceze, al Restaurației și al războaielor napoleoniene, în acest creuzet care a
forjat cu foc și sânge noile ideologii, și -au desfășurat activitatea clasicii vienezi, mare parte
din creațiile mozartiene, creațiile mature haydiene și întreaga operă betoveniana au apărut în
acești ani.
Totodată, clasicismul vienez nu poate fi rupt nici de curentul general ar tistic. Această
perioadă de tormente uriașe sociale și politice, va duce la apariția curentului artistic german
Sturm und Drag, care va avea un impact major asupra întregii culture europene.40 Dintre
reprezentanții de seamă ai acestui curent artistic aminti m pe: scriitorii Johann Wolfgang von
Goethe, Johann Christoph Friedrich von Schiller sau Johann Gottfried von Herder; pictorii
Jean-Honoré Fragonard, Jean -Baptiste -Siméon Chardin, Francisco José de Goya y Lucientes,

40 Șorban, E., M., op.cit., p. 75 -84.

12 Jean-Baptiste Greuze, François Boucher; sculptorii Jean -Antoine Houdon sau Étienne
Maurice Falconet. Antagonismul dintre vechiul regim și noul regim se va resimți în toate
artele, dar va ieși cel mai mult în evidență în pictură, unde a rămas celebră rivalitatea dintre
pictorița de curte Élisabet h Louise Vigée Lebrun și pictorul Jean -Baptiste -Siméon Chardin
care reprezenta interesele și viața populară a maselor.41
În contextul epocii este important să amintim și curentul folcloric, care a avut o
influență mare în toate artele, fiind orientat spre r edescoperirea și valorificarea tezaurului
folcloric al popoarelor, curent care se regăsește și în creațiile muzicale ale clasicilor vienezi,
unde întâlnim intonația populară, care va avea un profil stilistic bine conturat.42
1.5 Caracteristicile gândirii muzi cale și ale tehnicilor de creație din
clasicismul vienez
Din punct de vedere al gândirii muzicale și al tehnicilor de creație clasicismul vienez
aduce în muzică câteva inovații majore43:
 Planurile de modulație generează noi forme muzicale, sonata și rondoul , acestea
fiind îmbogățite și clar precizate;
 Se afirmă definitiv organizarea tonală majoră și minoră;
 Se precizează structura metrică și ritmică, sunt create între cele două strânse
legături, intrecondiționându -se între ele;
 Este definitivat principiul armoniei clasice;
 Este definitivat principiul înlănțuirii acordurilor;
 Structura melodică este generată din interiorul funcțiilor armonice, ceea ce duce la
figurarea acordurilor unor trepte diferite, cum ar fi: nota de pasaj, arpegiul sau nota
de schimb;
 Sunt definitivate formule care alcătuiesc ansamblul orchestral sau ansamblul
muzicii camerale;
 Se înmulțesc semnele și termenii de tempo și de expresie;
 Se organizează motivic melodia. Celulele motivice nou apărute vor avea o
individualitate mai pronunțată și vor fi capabile să genereze o exprimare
complexă.
Exemplele cel mai des întalnite de elemente motivice la clasicii vienezi sunt: suspinul,
scânteia, racheta. Acestea vor avea un profil clar precizat și vor fi denumite în funcție de

41 Oltean, T., o p.cit., p. 40 -48.
42 Șorban, E., M., op.cit., p. 75 -84.
43 Șorban, E., M., Muzica clasică și romantică , Editura EIKON, Cluj -Napoca, 2013, p. 44 -72.

13 scopul lor despcripti v, devenind la clasicii vienezi principala componentă de construcție în
arhitectura muzicală a creațiilor lor. În acest mod, muzica compusă este ciclică și este bazată
pe un element motivic, care are o funcție generatoare. Structura motivică la clasicii vi enezi
atinge apogeul ca importanță și folosire, avand un rol major, gândirea muzicală ciclică fiind
bazată pe elementul motivic generator.44
Ex. muz. 1: Simfonia în Sol major de Joseph Haydn, partea a II -a
Andante

Acest proces, în care elementul motiv generator circulă, duce la crearea unor opere de
mare anvergură, cum ar fi: sonata, concertul sau simfonia. Cu toate că motivul muzical își are
originea în baroc, atunci când s -au afirmat tonalitățile funcționale majore și minore, clasicii
vienezi vor desă vârși acest proces. Aceștia vor atribui celulei muzicale de tip motivic un
conținut care se află într -o strânsă legatură cu funcționalismul tonal. Profilul armonic permite
astfel elementului motivic să genereze un process specific de dezvoltare în cadrul f ormelor
muzicale.45
Ex. muz. 2: Simfonia a II -a de Ludwig von Beethoven, partea I
Allegro con brio

1.6 Caracteristicile morfologiei și ale formelor muzicale din clasicismul
vienez
Caracteristicile morfologiei și ale formelor muzicale din clasicismul vienez sunt46:
 Organizarea perioadei pătrate, simetrice, este definitivată;
 În acord cu gândirea motivic ă este definitivată perioada muzicală;
 În acord cu gândirea motivică sunt definitivate componentele frazeologice;
 Forma bipartită cu repriză devine predominantă ;

44Ibidem
45Ibidem.
46Ibidem

14  Se impune tendința de depășire a perioadei pătrate și folosirea altora mai
complexe. Aceasta depășire este realizată prin: frazare simetrică, lărgire, fraze de
5-7 măsuri etc;
 Este dezvoltată forma tripartită simplă;
 Sunt preluate anumite elemente de gen din baroc în formă tripartită complexă,
folosită des în uverturi și preferată în menuet;
 Forma tripartită complexă este dezvoltată prin accentuarea separației dintre forma
cu trio și forma cu mijloc episodic, fiind întâlnită în creațiile cu tempo lent, di n
cadrul sonatelor;
 Se stabilește un nou tip de rondou monotematic, numit rondoul mic clasic, în care
sunt doar două episoade care au o structură bazată pe reguli precise;
 Este creat rondoul bitematic sau rondoul mare classic, care este rezultatul
dezvoltă rii rondoului mic clasic;
 Sunt promovate formele variațiunilor ornamentale. Dezvoltarea ulterioară a
acestora va duce la crearea variațiunilor de caracter, numite și variațiuni libere;
 Variațiunile clasicilor vienezi sunt preluate din baroc, dezvoltate, pe rfecționate și
vor deveni variațiunile clasice ornamentale sau variațiunile severe;
 Sunt create noi relații în cadrul formei sonatei clasice. Aceasta va avea un caracter
bitematic și o articulare tristrofică;
 Abaterile clasicilor de la formă, în cadrul son atei, vor duce la apariția unor forme
atipice;
 Sonata la clasicii vienezi reprezintă cea mai importantă forma muzicală,
influențând și celelelte forme muzicale;
 Sonata este de obicei prezentă în prima parte a creațiilor realizate pentru trio,
cvartet sau c vintet;
 Sunt stabilite componenta ansamblurilor instrumentale și cea a ciclului
sonato -simfonic.
Cu toate că procedeele contrapunctice au fost preluate de către clasicii vienezi din
baroc, acestea nu vor mai reprezenta în creațiile lor forme sau t ipare de sine stătătoare.
Acestea vor fi prezente în construcția tiparelor care se vor baza pe discursul muzical de esență
omofonă. Procedeele contrapunctice vor avea ca scop doar de a aduce un contrast sau o
gradație operei și vor face parte din întreg.47

47 Șorban, E., M., op. cit. 2, p. 44 -72.

15 Epoca clasicismului, cu vârful ei, clasicismul vienez este o sinteză între epocile
anterioare și inovațiile pe care le -a adus în muzică. Exprimare profundă, cu un bogat conținut
artistic și stilistic fac din creațiile reprezentanților epocii, opere nemurit oare care vor fi tot
timpul parte integrantă din patrimonial cultural universal și nu își vor pierde niciodată din
valoare. Contopirea dintre forma muzicală perfectă și conținutul viu al creației artistice este
realizată cu desăvârșire de către clasicii vi enezi, aceștia îndeplinind dezideratul de veacuri al
artiștilor epocilor anterioare, acela de a atinge echilibrul perfect dintre fondul emoțional uman
și expresia sa artistică.48 Echilibrul creațiilor clasice rezidă și din forța de expresie și din
structura armonioasă, din proporția perfectă dintre părți, dar și din structura echilibrată și
riguroasă. În arhitectonica acestor creații clasice au fost încorporate acele modele care au o
valoare incontestabilă din punct de vedere artistic.49
Fondul muzical transm is de clasicii vienezi generațiilor următoare este de o valoare
inestimabilă, genialitatea celor trei titani ( Joseph Haydn, Wolfgang Amade us Mozart, Ludwig
von Beethoven ) ducând la perfecțiunea formei muzicale, iar creațiile acestora vor rămâne
permanent î n tezaurul de aur al muzicii universale, vor ajuta generațiile viitoare de artiști și
vor pregăti terenul pentru următoarea epocă din istoria muzicii, cea a romantismului.

48Ibidem .
49Ibidem.

16 2. Wolfgang Amadeus Mozart
2.1. Viața și creația compozito rului
Wolfgang Amadeus Mozart se naște în localitatea Salzburg din Austria în anul 1756,
pe 27 ianuarie. Numele complet de botez al compozitorului a fost Johannes Chrisosthomus
Wolfgangus Theophilus Mozart. Ulterior, Mozart va prelua echivalentul german Go ttlieb
pentru latinescul Theophilus, iar traducătorii italieni îl vor transforma în Amadeus,
supranumindu -l astfel pe genialul clasic Cel iubit de Dumnezeu – Ama Deus.50
Mozart provine dintr -o familie de muzicieni, tatăl său, Leopold Mozart a fost un
cunosc ut instrumentist și compozitor preclasic. Viața de familie cultă a creat micului
Wolfgang Amadeus Mozart mediul propice pentru a -și dezvolta încă de copil geniul său
muzical. Astfel, deja de la vârsta de trei ani, Wolfgang Amadeus Mozart cântă cu dibăcie l a
clavecin și la vioară, impresionând audiența. La numai 5 ani, Wolfgang Amadeus Mozart
cântă cu măiestrie la vioară și clavecin opere complexe, cum ar fi concertele compozitorului
Wagenseil. La șase ani compune o serie de piese pentru pian, ceea ce va fi momentul decisiv
în care tatăl artistului va realiza genialitatea fiului său și își va dedica întreaga sa existență
pentru a -i asigura micului Wolfgang Amadeus Mozart toate cele necesare desăvârșirii unei
educații solide muzicale.51
Anul 1762 va fi începutu l carierei artistice a lui Wolfgang Amadeus Mozart. Inițial,
acesta va susține o serie de concerte la Munchen și la Viena, după care va pleca în turneu în
Europa împreună cu tatăl său și cu sora sa Anna Maria Mozart. Astfel, drumul îi este deschis
micului Amadeus pentru a cunoaște personalitățile marcante ale culturii epocii. La Londra de
exemplu, îl va întâlni pe Johann Christian Bach care va fi uimit de genialitatea sa și îi va fi un
prieten și sfătuitor fidel pe toată durata vieții sale. Pe Johann Wolfga ng von Goethe îl va
cunoaște la Frankfurt, iar la Manneheim, la renumită școală, va intra în contact cu creațiile
compozitorilor preclasici de acolo, Johann Wenzel Anton Stamitz, Johann Christian Innocenz
Bonaventura Cannabich și Franz Xaver Richter.52
Între anii 1769 și 1771, Wolfgang Amadeus Mozart va fi în Italia, unde va susține o
serie de concerte la Roma, Napoli, Milano, Verona și Florența. Audiența îl va adora, publicul
fiind fascinat de genialitatea interpretărilor sale la o vârstă atât de fragedă și în această
perioadă va primi și numele de Amadeus.53

50 Crocker, R.L., A History of Musical Style , Editura Dover Publications, New York, 2014, p. 386 -411.
51Ibidem .
52Ibidem .
53Ibidem .

17 Sfârșitul anului 1771 îl regăsește pe Wolfgang Amadeus Mozart la Salzburg, împreună
cu membri familiei sale. Devenit adolescent, va pleca pentru câteva luni să studieze la
Bologna cu Giovanni Battista Ma rtini, care era un celebru pedagog al compoziției în acea
vreme. La revenirea în orașul natal va fi angajat de către arhiepiscopul Salzburgului ca și
maestru de concert, platindu -i-se un salariu de o sută cincizeci de guldeni anual, sumă
semnificativă pent ru acea epocă. Timp de șase ani, Wolfgang Amadeus Mozart va ocupa
această funcție, după care își va da demisia în anul 1777 și ca rezultat al neînțelegerilor cu
arhiepiscopul care îl trata cu lipsă de respect și îl umilea în mod constant.54
Wolfgang Amadeus Mozart va pleca la Munchen, însoțit de mama sa, unde va încerca
să obțină un angajament la curtea princiară a electorului imperial Maximilian al III -lea,
tentativă care nu va fi însă încununată de succes. Va lua drumul Parisului, care însă nu își va
mai a minti de copilul minune din timpul turneului întreprins în anul 1763. La toate aceste
nereușite se va adăuga și o tragedie personală, moartea mamei sale care i -a fost un părinte, un
mentor și un prieten fidel și devotat și care l -a însoțit peste tot pe Wol fgang Amadeus Mozart
în peregrinările sale europene de până atunci.55
Cu toate că starea sa afectivă și morală nu era dintre cele mai bune, compozițiile din
această perioadă a vieții sale încep să își facă loc cu succes la curțile europene și să înceapă să
fie apreciate la adevărata lor valoare. În luna ianuarie a anului 1779, Wolfgang Amadeus
Mozart va părăsi Parisul forțat de lipsa mijloacelor materiale ca să se poată întreține. Întors în
orașul natal va avea șansa să îl cunoască pe Franz Xaver Richter și va compune opera
Idomeneo cu care va înregistra un succes foarte mare. Anul 1781 este cel în care Wolfgang
Amadeus Mozart decide să se mute în capitala imperială, Viena.56
În vara anului 1782, Wolfgang Amadeus Mozart se va căsători cu Constanze Weber.
Pe parcusrsul aceluiași an va compune și rondoul pentru vioară și orchestra K.V.373.
Creativitatea lui Wolfgang Amadeus Mozart iese la suprafață o dată cu compunerea operei
Răpirea din Serai, care-i fusese comandată de împăratul Joseph al II -lea și care va avea numai
cuvinte de laudă la adresa compozitorului.57
Relația de amiciție și vizitele frecvente pe care Wolfgang Amadeus Mozart le va face
baronului van Swieten în capitala i mperială, acesta fiind librestistul lui Joseph Haydn, îl va
pune în contact cu fugile lui Georg Friedrich Händel, Johann Sebastian Bach, Carl Philipp

54 Palisca, C. V., G rout, D. J., Burkholder, J. P., A History of Western Music , Eight Edition, Editura W. W.
Norton & Company, New York, 2010, p. 526 -567.
55Ibidem .
56Ibidem .
57Ibidem .

18 Emanuel și Wilhelm Friedemann Bach pe care le va studia cu asiduitate. De asemenea se va
împrieteni cu J. Haydn, prietenie care va dura până la sfârșitul scurtei sale vieți. În această
perioadă Wolfgang Amadeus Mozart își va câștiga existența dând lecții de pian, concertând la
clavecin sau făcând muzica camerală cu Johann Baptist Wanhal, Joseph Haydn sau cu Ca rl
Ditters von Dittersdorf.58
Anul 1785 este anul succesului la Praga și la Viena cu opera Nunta lui Figaro, iar în
anul 1786, la Praga, va ieși la lumina din mintea genială a creatorului opera Don Giovanni.59
În primăvara anului 1787, Wolfgang Amadeus Mozart primește o nouă lovitură grea,
tatăl său Leopold se îmbolnăvește și părăsește lumea celor vii și astfel Amadeus își pierde cel
mai important sprijin moral, familial și material pe care l -a avut în viață. Cu toate că se va
reîntoarce la Viena, Wolfga ng Amadeus Mozart va avea mari probleme de comunicare și
pecuniare și astfel va părăsi capitala habsburgică.60
În anul 1789 îl regăsim pe Wolfgang Amadeus Mozart într -o serie de turnee la Dresda,
Praga și Leipzig, iar la Potsdam, unde este primit cu onoare de Friedrich Wilhelm al II -lea își
va asigura traiul compunând cvartete de coarde pentru conducătorul prusac.61
Anul 1791 este foarte prolific pentru Wolfgang Amadeus Mozart. Compune foarte
mult la Viena, scrie opera Cosi fan tutte, iar la data de 30 septem brie premiera operei Flautul
fermecat este un succes instantaneu. Din luna noiembrie a aceluiași an sănătatea geniului
austriac se degradează însă tot mai mult. După unii biografi, ar fi fost vorba de o insuficiență
renală însoțită de puternice accese febr ile. În epocă au apărut tot felul de zvonuri, care au
culminat cel referitor la otrăvirea maestrului de către rivalii săi, principalul învinuit fiind A.
Salieri. Deși pe data de 4 decembrie Wolfgang Amadeus Mozart, aparent în revenire, lucrează
la Requiem, în ziua următoare, pe 5 decembrie 1791, geniul austriac se stinge din viață la
vârsta de numai 35 de ani. Din analele epocii aflăm că a existat doar o scurtă slujba religioasă
la catedrala Sfântul Ștefan din capitala imperială după care a fost dus fără co rtegiu și
înmormântat la cimitirul Sankt Marx. Din păcate mormântul titanului a rămas anonim.62
Wolfgang Amadeus Mozart nu a fost doar un titan al clasicismului vienez, el este unul
din cei mai mari creatori din toate timpurile, geniul său fiind unanim recu noscut de
contemporani, dar și de posteritate, de simpli melomani, dar și de specialiștii și colegii săi de
breaslă. Nu întâmplător s -a spus că Ludwig van Beethoven a compus în umbra lui Wolfgang

58 Crocker, R.L., op.cit. , p. 386 -411.
59Ibidem .
60Ibidem .
61 Palisca, C. V., op.cit. , p. 526-567.
62Ibidem .

19 Amadeus Mozart sau Joseph Haydn a declarat că un astfel de g eniu, un asemenea talent nu se
va mai naște vreodată.
2.2. Compozițiile lui Wolfgang Amadeus Mozart
Deși a avut o existență efemeră, scurtă, Wolfgang Amadeus Mozart a dat dovadă în
scurta sa viață de o creativitate și o prolificitate deosebite. A creat un număr foarte mare de
opere, neegalat nici până în prezent. Requiemul care a fost ultima sa creație – neterminată –
are numărul 626, conform cu clasificarea și catalogarea operelor mozartiene făcută în anul
1862 de L. von Köchel. 63
Se știe că Wolfgang Amade us Mozart a compus64:
 41 de simfonii;
 27 de concerte pentru pian și orchestră;
 7 concerte pentru vioară și orchestră;
 concerte pentru clarinet;
 o simfonie pentru vioară și violă;
 concerte pentru harpă și flaut;
 concerte pentru corn și orchestră;
 divertismente;
 2 simfonii concertante;
 serenade;
 8 motete și cantate de muzică religioasă;
 19 Misse;
 26 de cvartete pentru coarde;
 9 cvintete;
 43 de sonate pentru pian și vioară;
 triouri pentru vioară violoncel și pian;
 un sextet;
 17 opere.

63Ibidem .
64 Crocker, R.L., op.cit. , p. 386 -411.

20 Ex. muz. 3: Fragment din Concert ul pentru Clarinet și orchestră , K. 622

21 Dintre cele mai cunoscute opere mozartiene care sunt jucate cu mare succes și în ziua
de astăzi amintim aici:
 Răpirea din Serai;
 Nunta lui Figaro;
 Don Giovanni;
 Cosi fan tutte;
 Flautul fermecat;
Ex. muz. 4: Fragment din Flautul Fermecat, K. 620

22 2.3. Caracteristicile creației lui Wolfgang Amadeus Mozart
Creația mozartiană face parte integrantă din curentul general numit clasicism, care a
apărut începând cu anii 1750 -1760 și care a cuprins întreaga Europă și și -a pus amprenta în
literatură, artele plastice, arhitectură și în muzică. De asemenea, putem spoune că Wolfgang
Amadeus Mozart este cel mai de seamă reprezentant al clasicismului vienez, alături de marele
compozitor, situând u-se Joseph Haydn și Ludwig van Beethoven și .65
Stilul clasic mozartian, cu toate că este strâns legat de absolutismul epocii, este cu
toate aceastea un stil curat care punea accentul pe diviziunile clare dintre părți, pe contraste și
pe culori cu accente deschise, fiind un stil unic în simplitatea sa.66
Acest stil nou clasic patronat de nobilime îl va influența în creațiile sale și pe
Wolfgang Amadeus Mozart. Textura polifonică nu mai reprezenta un interes deosebit muzical
printre compozitorii epocii și asfel, Amadeus, la fel ca și ceilalți colegi clasici , va crea în
operele sale mai multe linii melodice redate simultan. Putem observa în creațiile mozartiene și
fenomenul de bitematism, adică redarea a două teme cu caracter diferit, precum și a unei
forme de acompaniament numită de specialiști bas alberti, care necesita o redare a acordului
muzical în elementele separate ale acestuia.
Ca și forme muzicale, sonata și concertul au fost deosebit de apreciate de către
Wolfgang Amadeus Mozart, care le va acorda un set de reguli stricte, iar în ceea ce privește
concertele, geniul austriac le preferă pe cele Solo în detrimentul celor Grosso, adică,
concertele care să reliefeze măiestria unui singur instrumentinst.67
Stilul clasic mozartian are o textură clară și mai puțin complexă decât cele ale
predecesorilor săi di n epoca barocului, muzica sa fiind preponderent omofonă, cu toate că
folosește, nu de puține ori, și contrapunctul în creațiile sale. În acest mod, putem observa că,
în creațiile compozitorului austriac contrastul și varietatea sunt foarte pronunțate. Vari etatea
tonalităților este folosită în mod măiestrit de Wolfgang Amadeus Mozart, precum și varietatea
melodică, a ritmului sau a nuanțelor. La acestea, dacă adăugăm frecventele schimbări de stare
și de timbru, cu cadențe bine marcate și cu fraze bine plasat e, ne putem face o imagine de
ansamblu asupra structurii și formei creațiilor mozartiene.68

65 Palisca, C. V., op.cit., p. 526 -567.
66Ibidem
67 Crocker, R.L., op.cit. , p. 386 -411.
68Ibidem

23 Ex. muz. 5: Allegro în D o Major, K .V. 5a

Wolfgang Amadeus Mozart acordă o importanță deosebită în creațiile sale muzicii
instrumentale. Compune sonate, triouri, cvartete, cvintete și chiar un sextet. Compune de
asemenea serenade și divertismente, dar și zeci de concerte și simfonii și nu neglijează nici
uverturile.
Ceea cel îl face cu adevărat deosebit pe Wolfgang Amadeus Mozart este faptul că
muzica sa este cu a devărat originală, fiind unic în genialitatea sa, de neegalat. Operele sale au
o substanță melodică deosebit de caldă, care abundă de o bogăție de mijloace armonice și
polifonice. Unele dintre cele mai clare caracteristici ale creației mozartiene sunt: simțul ridicat

24 al formei și unitatea desăvârșită stilistică . Aceste două caracteristici sunt evidențiate cel mai
mult în operele compozitorului din ultimii zece ani ai scurtei sale vieți.69
Tensiunea melodică din creațiile lui Mo Wolfgang Amadeus Mozart este a ccentuată
de folosirea disonanțelor, care, la rândul lor, sunt rezultatul cromatizării frecvente a treptelor.
Acest stil de a compune îl face original pe Wolfgang Amadeus Mozart, deoarece rezultă o
armonie deosebită, nemaintalnita până la el. Disonanțele ș i cromatismele care alcătuiesc
fundamentul frazelor melodice mozartiene sunt desfășurate într -un mod amplu, sunt mai
tensionate, predominând elementul diatonic. În momentul în care face salturi mari, care pot fi
câteodată deplasate pe trepte ascensionale, muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart primește o
tensiune și încordare ridicate, dar nu are alterată unitatea liniei melodice.70
Formele binare și cele ternare sunt des întâlnite în ritmica compoziției mozartiene. De
asemenea întâlnim și forme excepționale de triolet sau chiar de sextolet, aflate pe o structură
binară, toate aceste ritmuri fiind bine punctate, deși sunt de facturi diferite. În alte opere ale
lui Wolfgang Amadeus Mozart întâlnim: ritmuri contratimpate, izoritmiile, monoritmiile,
ritmurile sincop ate sau felurite ritmuri de dans.71
Din punct de vedere armonic, Wolfgang Amadeus Mozart folosește o armonie clasică ,
relațiile IV, II, V, I. Compozitorul preferă un acord de nonă dominantă sau acordurile placate,
precum și cvintele paralele care au și fost denumite de specialiști ca fiind mozartiene.72
În simfoniile compuse de el, Wolfgang Amadeus Mozart atinge apogeul genului,
depășind în creația sa tot ceea ce a apărut până la el. Caracteristica cea mai evidentă a creației
simfonice mozartiene este îmbinar ea stilului vocal cu cel instrumental. Creator și inovator
absolut, Wolfgang Amadeus Mozart, în genialitatea sa, este un maestru de necontestat al
conținutului și al formei muzicale.

69Ibidem
70 Palisca, C. V., op.cit., p. 526 -567.
71Ibidem
72 Crocker, R.L., op.cit. , p. 386 -411.

25 Ex. muz. 6: Simfonia Nr . 40, KV. 550

Părintele concertului modern , Wolfgang Amadeus Mozart amplifică și
individualizează partea solistului în concertele sale și, astfel, pe baza principiului de bază al
dialogului, concertul mozartian primește o formă amplă și complexă, unică și originală, de o
frumusețe inedită și de neegalat, chiar și până în timpurile noastre.
Ex. muz. 7: Concertul Nr. 1 în Do Major pentru corn și orchestră, K.V. 412

26 3. Studiu de caz – lucrările lui Wolfgang Amadeus Mozart,
exemple ale creației clasicismului.
Selecția celor trei lucrări, alese din vastitatea compozițiilor mozartiene, a fost realizată
după următoarele criterii:
 în primul rând, deși lucrarea este de dimensiuni reduse, conform specificațiilor
tehnice impuse, nu am dorit să analizăm o singura oper ă, deoarece am gândit că,
având mai multe, analiza ar putea fi mai pertinentă;
 am ales un concert, deoarece acestea au o grație muzicală aparte și din care pot fi
evidențiate anumite caracteristici ale creației mozartiene;
 am ales o sonată, deoarece este genul muzical cel mai frumos ornamentat și a fost
unul din genurile preferate de clasicii vienezi;
 am ales o operă, deoarece acestea sunt încă jucate cu success și în ziua de astăzi,
iar complexitatea lor este de necontestat.
Menționăm și faptul că, am ales în special opera Don Giovanni, datorită impactului
deosebit pe care l -a produs asupra compozitorilor, atât în epoca în care a trăit marele clasic
austriac, dar și în epocile următoare.
3.1. Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major, K.V. 219
3.1.1. Analiza istorică
Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major, K.V. 219, face parte din seria
celor cinci concerte pentru vioară și orchestr ă compuse de Wolfgang Amadeus Mozart la
Salzburg, în anul 1775, în doar câte va luni, atunci când ocupa funcția de concertmaestru al
orchestrei austriece de la curtea ahiepiscopului de Salzburg care îl angajase anterior. Este
cunoscut faptul că, însuși compozitorul ar fi interpretat aceste concerte.
În catalog ul Köchel, în care au fost înregistrate și contorizate operele mozartiene,
aceste concerte au următoarele indicative: K.V. 207, K.V.211, K.V.216, K.V.218 și K.V.219.
În analiza efectuată pentru această lucrare noi ne vom referi la ultimul dintre ele,
K.V.219. Este cunoscut fa ptul că cele cinci concerte au existat în manuscris original, legate
într-un singur volum, în Biblioteca de Stat din Berlin, până la sfârșitul celui de -al doilea
război mondial, când, din nefericire, în aprilie -mai 1945, au fost distruse, o dată cu bibliot eca
de Armata Roșie.
Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5, este compus în La major și se pare că ar fi
fost ultimul scris de că tre autor din seria celor cinci, în anul 1775. Concertul, spranumit și
„turcesc” , a avut premiera în același an la Salzbur g, în orașul de baștină al autorului.

27 3.1.2. Analiza de formă
Din motive de spațiu și de anvergură a lucrării de față ne oprim la analizarea de formă
a Părții I a Concertului pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major a lui Wofgang Amadeus
Mozart, deoare ce considerăm că este suficientă pentru a observa în ce mod a fost compus
materialul și dacă a fost în concordanță cu principiile de bază ale clasicismului, epocă din care
autorul a făcut parte. De asemenea menționăm că dorim să mai analizăm încă două oper e ale
marelui compozitor în cele ce urmează, pentru a avea un tablou cât mai complet (concert,
sonată, operă) și o analiză pertinentă a temei lucrării de licență. Concluziile pe care le vom
desprinde din aceste analize vor fi prezentate în ultimul capitol.
Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major este compus de Wolfgang
Amadeus Mozart pentru vioară solo, fiind acompaniat de o formație instrumentală alcătuită
din cvartet de coarde, doi corni și doi oboi. Autorul definitivează în creația sa cicl ul dintre
mișcări în baza unui principiu al clasicismului, cel al contrastului dintre părți, și anume:
repede -rar-repede
Fără a exista o regulă de compoziție impusă până la acea dată, care să specifice un
număr finit de cadențe instrumentale ale unui conce rt, Wolfgang Amadeus Mozart folosește în
această creație a sa un număr de șase cadențe, prima dintre ele fiind de amploare, în prima
parte a concertului, unde forma de sonata favorizează aceasta prezență, iar celelalte sunt mai
reduse ca și proporții. Wolf gang Amadeus Mozart nu agrea ca soliștii să improvizeze
cadențele, așa cum era obișnuit în epocă anterioară, acesta fiind motivul principal pentru care
autorul și-a compus cadențele în concertele sale.
Structural, Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major, este alcătuit din trei
părți: prima parte este Allegro aperto , 4/4 în La major; a doua parte este Adagio , 2/4 în Mi
major; a treia parte este Rondeau, Tempo di menuetto , 3/4 în La major. Se observă că
planurile tonale sunt în relația tonică -dominantă -tonică, o caracteristică a concertelor clasice
vieneze.
Prima parte a concertului, Allegro aperto – Adagio – Allegro aperto , având o expoziție
dublă, are o formă atipică de sonată, dar are și anumite particularități specifice genului de
sonată fără dezvoltare, înlocuind form a de lied. Acest „joc” compozițional realizat de
Wolfgang Amadeus Mozart este posibil datorită faptului că, acesta inserează între cele două
expoziții și repriza finală, două structuri cu puternice ecouri tematice, ceea ce duce la impresia
că este o construcție de rondo.
Cu toate acestea, observăm în compoziție caracteristici structurale tipice ale formei de
sonat ă clasică:

28  Existența unei structuri a expoziției tipice sonatei clasice: un grup tematic principal
– un grup tematic secund – 2 concluzii;
 Secțiunea B este introducerea de facto în atmosfera sonatei. Aceasta este expusă de
instrumentul solist, fixând tonalitățile de bază și pregătind dinamica apariției temei
principale;
 Secțiunea C este o reminiscență a formei de lied, a secțiunii mediane. Această
formă este înlocuită cu cea de sonată fără dezvoltare, devenind astfel un episod de
formă tripartită complexă;
 Repriza este o sinteză a formei de sonată, în întregul ei, fiind dinamizată prin
îmbogățirea elementelor de e xpoziție.
Arhitectonica primei părți a concertului, sub forma sa, de sonată cu expoziție dublă, de
sonată fără dezvoltare, poate fi prezentată schematic în felul următor:
Expoziția I
(orchestrală) Introducere
(solist) Expoziția II
(solist) Episod
(solist ș i mixt) Repriza
(mixt)
A
(măsura 1 -39) B
(măsura 40 -45) Av.1
(măsura 46 -117) C
(măsura 118 –
143) Av.2
cu cadență
solistică
(măsura 1 -39)
Macrostructura primei părți, din punct de vedere tonal -armonic:
La – La La – La La – Mi do# – La La – La
I I I I I I V6 V7 I I
Tema de rondo
(orchestră) Cupletul I
(solist) Repriza I a
temei de rondo
(mixt) Cupletul II
(solist și mixt) Repriza II a
temei de rondo
(mixt)
În Expoziția I A este urmărită familiarizarea cu tematica muzicală și atmosfera întregii
secțiuni. În această parte tematica este incompletă și fragmentată, nu este conturată melodic.
Prezentarea acesteia doar orchestral oferă un răgaz solistului ca să se acomodeze cu scena și
cu audiența, având în acest mod, posibilitatea d e a intra mai ușor în atmosfera piesei. Acesta
va trece apoi la prezentarea Introducerii B, în cea de -a doua expoziție, care este începutul
formei de sonata.
Expoziția I A se împarte în 2 perioade: A, cu măsurile 1 -19 și B, cu măsurile 19 -39. În
prima dint re acestea, tema este schițată punctual, pe un contur al unei linii arpegiate care are
un tipar clasic de 8 măsuri, alcătuit la rândul său din două fraze clasice de patru măsuri

29 (a – av.). Variațiunea serealizează prin modificări intervalice și tr anspunere din arpegiul tonicii
în arpegiul dominantei. Se observă simetria perfectă a primelor opt măsuri și a frazelor
componente (8 măsuri = 4+4 și 4 măsuri = 1+1+1+1), redate și în exemplul muzical de mai
jos:
Ex. muz. 8: Simetria primelor 8 măsuri, fragment din Concertul pentru vioară și
orchestră nr. 5 în La major

Puntea amplă este construită atipic și are zece măsuri cu lărgire exterioară. Aceasta
cuprinde elemente motivice din toate secțiunile de legătură din întreaga parte. Diminuțiile de
o jumă tate sau de unnsfert de măsură dau simetria structurală și contribuie la creșterea
tensiunii care precede apariția materialului tematic secund. Geniul compozitorului intervine și
aici, prin aducerea elementelor cromatice și prin acordul de sextă napolitană , într -un proces
modulatoriu, în tonalitatea dominantei în Mi major, care va crea, din punct de vedere tonal și
armonic, o instabilitate, special indusă de Wolfgang Amadeus Mozart.
Cea de -a doua temă este reprezentată în prima expoziție de cea de -a treia v ariantă a
grupului tematic secund. Aceasta se realizează sub un tipar clasic, de 8 măsuri care cuprind
două fraze de câte 4 măsuri modificate prin ritmizarea de tipul b – bv. În fraza b,
microstructura ritmică are un nou profil melodic, cel pentacordic, ca re este reluat prin
secvențare și modificat prin ritmizare și prin lărgirea cadențelor.
Se observă ca și o caracteristică a frazelor – 4 măsuri = 1+1+2 – o asimetricitate prin
totalizare. În acest caz, reperul tonal este tonalitatea inițială – La major -, fiind într -o oscilație
continuă tonică -dominantă, ccea ce evidențiază caracterul deschis al perioadei, după cum se
poate vedea și în exemplu muzical de mai jos:

30 Ex. muz. 9: Asimetricitatea frazelor, fragment din Concertul pentru vioară și
orchestră nr. 5 î n La major

Concluzia este redată într -o formă dublă: concluzia propriu -zisă și Coda. Aceasta din
urmă are un rol de liniștire a atmosferei și de întărire a tonalității de bază. Concluzia
propriu -zisă este rezultatul unei contopiri a motivelor modificat e, aparținând temei I, cu
puntea reluată secvențial. Aceasta se încheie cu o oprire pe tonică și cu un complement
cadențial quasitematic. Debutul Codei se face cu o insistare pe tratarea repetitiv -secvențială a
temei a doua, din punct de vedere al motivulu i, și este o încheiere ce survine identic la finalul
părții. La finalul Codei este intenționat lăsată impresia unei reprize scurte și inversate, care
accentuează funcțiunea tonică, fapt realizat prin aducerea unor variante noi ale motivului
temei întâi. Di n punct de vedere structural, concluzia nu are periodicitate și este realizată din
motive sintetice de pătrime, doime și o măsura.
Din punct de vedere tonal și armonic sesizăm o modulație scurtă la tonalitatea
dominantei Mi major, cu revenire și o așezare amplă pe tonalitatea de bază. Se observă
preponderența unei relații plagale subdominantă -tonică.
Adagio -ul, Cupletul I sau B, este de fapt o introducere în ritm lent la forma clasică de
sonată și revine solistului în mod integral. Aceasta are un rol de pre gătire psihologică a
atmosferei, realizat prin contrastul de tempo și printr -o cristalizare a punctelor de sprijin, ce
aparțin de linia melodică din tema principală. Structural vorbind, este o perioadă atipică
substractivă de șapte măsuri.
Cea de -a treia s tructură, Allegro apperto, este prezentată de solist (în principal) și este
expoziția a doua. Din punct de vedere al construcției se aseamănă cu prima expoziție. Ceea ce
este diferit totuși, este cristalizarea temei I, apărând asfel mult lărgită. Este comp letat grupul

31 tematic secund cu toate cele trei blocuri tipice și sunt intercalate pasaje tranzitorii între
secțiunile din care este alcătuită.
Tema principală ne este relevată de la începutul expoziției solistului în La major, iar
structural vorbind, avem aici trei perioade:
 A, cu măsurile 46 -60;
 B, cu măsurile 61 -97;
 C, cu măsurile 98 -111.
Urmează apoi o tranziție, cu măsurile 112 -117, prin care se realizează trecerea la
Episodul C. Acesta își are începutul în tonalitatea do# minor, V 6 – I – V6, având o id ee
muzicală nouă în această primă fază. Episodul C se împarte în 3 perioade:
 A, cu măsurile 118 -126;
 B, cu măsurile 127 -134, în tonalitate mi minor, modulat apoi la re minor, și
revenind la tonică;
 C, cu măsurile 135 -141
Urmează apoi o nouă tranziție, cu m ăsurile 142 -143, care face legătura cu Repriza.
Aceasta reprezintă ultima structură a macroformei Părții I a concertului și vine în forță, o dată
cu măsura 144. De menționat că, în măsura 206 și 210 are loc o schimbare de registru, același
lucru întâmplând u-se și în ultima frază a perioadei finale a reprizei solistului.
3.1.3. Analiza stilistică și interpretativă
Din punct de vedere stilistic și interpretativ, Concertului pentru vioară și orchestră nr.
5 în La major a lui Wofgang Amadeus Mozart trebuie priv it ca pe o creație pură a
clasicismului vienez, datorită esteticii sale evidente, dar și a noțiunii de împlinire pe care o
transmite.
Violonistul care abordează concertul ca și solist trebuie nu numai ca să aibă un control
tehnic total al instrumentului, d at de virtuozitate și experiență, dar trebuie să înțeleagă deplin
întreaga structură formală și armonică a creației mozartiene. Această înțelegere nu are
legătură cu stilul interpretării, dat de o anumită epocă sau alta, și nici nu este afectată de
trecere a timpului. De aceea, anumite repere interpretative, impuse de clasicismul vienez sunt
încă valabile și astăzi și trebuie respectate și aplicate, atunci când vorbim de concertul
mozartian:
 Tempoul inițial trebuie ales cu mare atenție pentru a surprinde car acterul muzical
al concertului;

32  Cadența solistică se adaptează pe caracterul ideilor muzicale expuse de
compozitor, în așa măsură încât mișcarea aleasă să nu difere foarte mult de
tempoul inițial;
 Frazarea trebuie să fie naturală și intuitivă, să fie ca o adevărată știință a
construcției;
 Accentele să fie încadrate într -o ierarhie clară;
 Calitatea sonoră a sublinierilor să fie redată tehnic și expresiv la cel mai înalt
nivel;
 Dramatismul nu trebuie exagerat, deoarece va dăuna spiritului ludic al concertului ;
 Arcuirea frazelor trebuie realizată într -o linie continuă;
 Frazele nu trebuie secționate nejustificat;
 A se acorda o atenție deosebită apogiaturilor, deoarece compozitorul a pus tot
timpul mare preț pe ornamentele muzicale;
 Este recomandat ca trilul moza rtian să fie folosit doar în următoarele situații: ca
procedeu de accentuare a disonanțelor; în armonie pe notele melodice; în
întârziere;
 În general, apogiaturile vor fi superioare notei reale;
 În general, apogiaturile se execută pe timp, deoarece acestea fac parte din linia
melodică a concertului;
 Tehnica de arcuș trebuie să fie suplă și maleabilă, deoarece concertul are o grație
melodică aparte;
 Discursul melodic trebuie să fie fluid;
 Din punct de vedere al alegerii digitației sunt recomandate: intonația pură; evitarea
corzilor libere pe durate ritmice mari; schimbarea poziției să se facă pe intervale
cât mai mici, fără a se evita pozițiile pare;
 Sunetul să nu fie forțat, dinamica să fie în concordanță cu sensul expresiv.
În esență, pentru a putea atinge un nivel stilistic și interpretativ ridicat al Concertului
pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major a lui Wofgang Amadeus Mozart, solistul de vioară
ar trebui să cunoască temeinic epoca clasicismului vienez, creațiile marelui compozitor,
tehnicile de i nterpretare din acea perioadă, pentru a -și deschide orizonturi noi și largi de
interpretare, pentru a intra pe deplin în atmosfera piesei mozartiene.

33 3.2. Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major , K.V. 283
3.2.1. Analiza istorică
Sonata, că gen muzical, a f ost una din preferatele clasicilor vienezi, și implicit, de
Wolfgang Amadeus Mozart. Geniul acestuia a constat în faptul că, nu numai că și -a însușit
toate cuno știintele muzi cale ale predecesorilor săi, dar le -a dezvoltat continuu, a experimentat
în perman ență, a inovat, rezultatul fiind creația sa originală, de o frumusețe desăvârșită.
Sonatele mozartiene sunt interpretate și în ziua de astăzi, fiind exemple revelatoare de
compoziții clasice vieneze.
Marea sa amplitutine creativă, precum și precocitatea ș i prolificitatea de care a dat
dovadă, l -au făcut pe Wolfgang Amadeus Mozart să acopere toate genurile muzicale în cele
peste 600 de creații ale sale. Dintre acestea, 43 au fost sonate pentru pian (clavecin) și vioară.
Primele compoziții de gen, sonate pen tru clavecin și vioară, au fost scrise de
compozitor anterior anului 1775, când acestea se aflau la mare modă în epocă. După acest an,
se va face distincția clară între sonata pentru pian și vioară și cea pentru pian solo.
Wolfgang Amadeus Mozart compune î ncă din anul 1773 sonate pentru clavecin solo,
care, mai târziu, vor fi redenumite ca sonate pentru pian solo. Aproximativ din anul 1765
pianul va lua locul treptat -treptat clavecinului, iar titanul clasicismului vienez va profita din
plin de caracteristic ile noului instrument, inventat de Johann Adreas Stein73. Din anul 1777
compozițiile lui Wolfgang Amadeus Mozart vor fi axate exclusiv pe capacitățile noului
instrument muzical, pianul.
Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major K.V. 283 , pe care o vom analiza mai jos, face
parte dintr -o suită de 6 sonate compuse de Wolfgang Amadeus Mozart, între anii 1773 -1775,
în epoca numită de specialiști ca fiind cea de -a doua perioadă creatoare a compozitorului, în
care acesta a adoptat un stil nou de compoziție, numit stilul galant.74
3.2.2. Analiza de formă
O compoziție mozartiană scrisă în tonalitatea Sol major redă cu ușurință sentimentele
cele mai profunde umane, cele de dragoste, de bucurie, voioșie, prin transformarea sunetelor
calde specifice ga mei, în mijloace de expresie artistică care pot duce la restabilirea
echilibrului interior și a serenității. Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major K.V. 283, fiind

73 Johann Adreas Stein (1728 -1792) a fost un creator extraordinar german de instrumente muzicale cu clape.
Acestuia îi este atribuit design -ul după care au fost construite primele piane, numite fortepiano vieneze, care au
înlocuit cu succes batrânul clavecin și pe care și -au compus numeroase piese clasici vienezi – Wolfgang
Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Joseph Haydn.
74 Palisca, C. V., op.cit. , p. 526 -567.

34 unică prin tema de debut, transmite prin lirismul său, senin câteodată sau dansant alteori, a cea
expresie artistică tandră, caldă, caracteristică muzicii clasicului vienez.
Ex. muz. 10: Fragmentul 1 din Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major , K.V. 283

Expoziția este alcătuită din trei părți: Primul subiect la Tonică; Puntea (Tranziția) și Al
II-lea subiect la dominantă.
Primul subiect la Tonică, măsurile 1 -16,este alcătuit din 10 măsuri, 4+6, extinse la 16
măsuri. Această extindere este realizată prin repetarea frazei secunde, urmând ca să se încheie
cu o cadență tonică perfectă.
Puntea, numită și Tranziție, măsurile 16 -22, este sub forma unei secvențe ascendente,
în care a doua parte este de facto o variație amplificată a figurii inițiale. Puntea modulează în
gama Do major și în gama Sol major către dominantă, care este în Re major.
Al II-lea subie ct la dominantă, măsurile 23 -53, este scrisă în Re major și are la rândul
ei două secțiuni:
 Secțiunea I, măsurile 23 -43, debutează cu o frază de 4 măsuri, repetată în mod
variat (măsurile 27 -30). În următoarea parte a acestei secțiuni, proporția
subiectului este neobișnuită și se repetă. După o cadență completă în Re major,
măsurile 37 -38, obdervăm doar 5 din cele 7 măsuri.

35 Ex. muz. 1 1: Secțiunea I, măsurile 23 -43, Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major ,
K.V. 283

36  Secțiunea II, măsurile 43 -53, debutează cu o figură de tranziție, imitată în bas,
descendent. Măsurile 45 și 46 sunt identice cu măsurile 23 și 24, în timp ce
măsurile 48, 49 și 50 sunt repetitive, variații ale măsurilor 45, 46 și 47. Secțiunea a
doua se î ncheie cu o cadență perfectă, dublu repetată, precedată de o pedală scurtă
a tonicii.

Ex. muz. 12: Secțiunea II, măsurile 43 -53, Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major ,
K.V. 283

Dezvoltarea
Ineditul pus în creație aici de Wolfgang Amadeus Mozart este faptul că, în această
parte avem 2 teme noi, care au un profil melodic și ritmic foarte diferit de temele din
expoziție, măsurile 54 -62. Se observă așadar, marele talent inovativ și creativ al
compozitorului, care nu s -a sfiit niciodată să încerce lucruri noi în creațiile sale, respectând
totodată principiile clasicismului. Raritatea întâlnită aici, este faptul că, întâlnim un episod
scurt, care aduce aminte ușor de Expoziție, dar care ocupă de fapt locul secțiunii obișnuite.

37 Ex. muz. 1 3: Dezvoltarea, măsur ile 54 -62, Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major

De remarcat în Dezvoltare și măsurile 62 – 68, care constituie un pasaj în Re, într -o
secvență descendentă. Acesta debutează ca o tonică Re, modulează în măsura 63 către Sol
Ex. muz. 1 4: Dezvoltarea, măsur ile 62 -68, Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major

major, urmat apoi de o trimitere la dominanta tonalității secunde. În măsura 71, figura
armonică caracteristică dominantei va duce la o recapitulare a primului subiect.
Repriza
Readuce pe tapet tema 1 din Expoz iție, care este însă schimbată. Prima frază este
redată în tonalitatea de bază, repetată apoi în La minor, în măsurile 75 -79, ceea ce ne arată o
construcție tipică clasicismului vienez și a lui Wolfgang Amadeus Mozart, de secvență
modulatorie a primel or 8 măsuri din subiect.

38 Ex. muz. 1 5: Repriza, măsurile 75 -79, Sonata Nr. 5 pentru pian în Sol Major

Următoarea frază este redată de asemenea diferit față de tonalitatea de bază, de data
aceasta în Do major. Se remarcă diferențe dintre Expoziție și Repriză. În primul caz, repetiția
apare doar în cea de -a doua frază, în timp ce în Repriză, repetițiile apar de trei ori: prima frază
este repetată de două ori, iar cea de -a doua o singură dată. Aceste diferențieri între Expoziție
și Repriză sunt des întâl nite în sonatele compuse de Wolfgang Amadeus Mozart, fiind o
caracteristică de structură și formă a sonatei și a clasicismului vienez.
Din analiza sonatei putem desprinde câteva caracteristici pe care am dori să le
evidențiem, schematic, în cele ce urmează .
Din punct de vedere al formei, caracteristicile creației mozartiene și cele ale
clasicismului vienez, sunt următoarele:
 Arhitectura piesei este una tipic clasică;
 Forma la compozitorul austriac este determinată de conținut;
 Creația muzicală este impregna tă de o diversitate de caractere și imagini specific
mozartiene care îi dau nota de originalitate;
 Construcția sonatei este una tripartită, repede -lent-repede.
Din punct de vedere armonic caracteristicile sunt:
 Melodia este flexibilă și dezinvoltă;

39  Melodia este simplă și expresivă;
 Armonia, deși este specifică epocii clasice, este uneori impregnată cu anumite
întârzieri și cromatisme;
 Se observă preocuparea compozitorului în discursul muzical pentru pluri –
vocalitatea liniilor melodice și pentru polifonie. Î ntâlnim și în această sonată
momente de: expunere în canon; de linie melodică expusă cu un contrapunct; de
fugato.
Din punct de vedere ritmic întâlnim alte caracteristici clasice mozartiene:
 Melodia este simetrică;
 Melodia este dezvoltată pe scheme binare și ternare consacrate – formulele ritmice
binare și ternare sunt folosite în diviziuni proporționale. Se pleacă de la doime și
pătrime, de la formule ritmice excepționale de triolet sau sextolet pe o structură
binară, iar ritmurile sunt punctate de facturi diferite, urmând apoi ca să se ajungă la
combinații deosebite.

3.2.3. Analiza stilistică și interpretativă
Din punct de vedere stilistic, observăm și în Sonata în Sol Major K.V. 283, procuparea
de bază a compozitorului pentru linia melodică. Specificul c reației mozartiene, tipic clasică,
este scriitura melodică, așezată legitim în echilibru perfect cu polifonia și armonia.
Putem enunța câteva caracteristici stilistice specifice clasicismului vienez folosite de
compozitorul austriac și în creația acestei s onate:
 Eleganta și grația expresiei artistice;
 Simplitatea expresiei artistice;
 Perfecțiunea desenului melodic;
 Folosirea basului Alberti, în special pentru mâna stângă, în lucrările pentru pian.
Din puncte de vedere interpretativ, cerințele impuse de epocă erau:
 Interpretul să fie în armonie cu etosul sonatei;
 Nu trebuie să să adauge sau să se omită nici măcar o notă, pentru a nu se altera
perfecțiunea compoziției;
 Tehnica de interpretare trebuie să fie complexă și desăvârșită;
 Interpretul trebuie să aibă o mobilitate interioară care să îi permită să facă trecerea
rapidă de la o stare naturală, la sugerarea unei alte stări, cu totul diferite;
 Frazarea trebuie să fie naturală și convingătoare;

40  Interpretarea trebuie să redea o imagine sonoră clară, diver să din punct de vedere
plastic, având multe contraste și timbrări diferite.
Stilul unic și elegant al lui Wolfgang Amadeus Mozart se observă cu ușurință în
Sonata în Sol Major K.V. 283, un stil care deși respectă canoanele impuse de clasicism, este
deseori pigmentat cu inovații tipice marelui compozitor, care depășesc barierele unor reguli
stricte și rigide. Dificultatea interpretării operelor lui Wolfgang Amadeus Mozart, nu constă
neapărat în înțelegerea deplină a melosului sau într -o tehnică instrumentală și interpretativă
desăvârșite, ci mai degrabă în a găsi calea unei redări artistice simpliste în complexitatea ei.
Cu alte cuvinte, deși au o linie melodică simplă, sonatele mozartiene sunt de o mare
complexitate, deoarece sunt pigmentate cu o mulțime de ornamente muzicale specifice lui și
care dau o notă de originalitate și conferă o frumusețe fără de cusur acestor opere.

3.3. Opera Don Giovanni
3.3.1 Analiza istorică
Opera Don Giovanni, este o compoziție clasică mozartiană, bazată pe legenda lui Don
Juan, care este alcătuită din două acte, la care se adăugă un libret scris în limba italiană de
către Lorenzo Da Ponte, considerat în epocă ca și drama giocoso , termen care desemnează o
acțiune sobră și comică. Autorul însuși a încadrat Don Giovanni în genu l operei buffe . Cu
toate că are o încadrare comică, opera Don Giovanni îmbină comicul, drama și s upranaturalul.
Titlul complet original al operei care poartă indicativul K.527, în catalogul Köchel,
este Il dissoluto punito, ossia il Don Giovanni, în traduc ere însemnând „Libertinul pedepsit,
pe numele lui Don Giovanni”.
Premiera operei a avut loc pe data de 29 octombrie 1787 la Teatrul de Stat din Praga,
dirijatul fiind realizat de către compozitor și având o distribuție generoasă, alcătuită din artiști
renumiți ai epocii:
 Luigi Bassi, în rolul lui Don Giovanni;
 Giuseppe Lolli, în rolul Comandantului (Don Pedro);
 Teresa Saporiti, în rolul Donnei Anna;
 Antonio Baglioni, în rolul lui Don Ottavio;
 Katherina Micelli, în rolul Donnei Elvira;
 Felice Ponziani, în rolul lui Leporello;
 Giuseppe Lolli, în rolul lui Masetto;
 Caterina Bondini, în rolul Zerlinei.

41 Deși există unele dezbateri printre specialiști referitor la data exactă la care libretul a
fost terminat de Lorenzo Da Ponte, se pare că cea mai plauzibilă ar fi ziua de 28 octombrie
1787, adică cu numai o zi înaintea premierei.
Succesul operei a fost instantaneu, publicul praghez fiind încântat încă de la premieră,
Don Giovanni jucându -se cu casa închisă întreg sezonul, iar criticii au avut numai cuvinte de
laudă la adresa compozitorului. De asemenea, comunitatea muzicienilor a fost profund
impresionată de calitatea creației mozartiene, cât și de punerea ei în scenă, care nu a fost ferită
de anumite dificultăți pe care autorul a trebuit să le depășească, deoare ce partitura era extrem
de complexă și necesita un număr dublu de suflători, față de cum era obișnuit în epocă, dar și
un număr mărit de instrumente cu coarde.
Compozitorul nu a dorit să facă rabat de la nici un element care putea să afecteze
integritatea artistică și de expresie a operei. În acest sens a cerut, a primit și a folosit, de
exemplu, pentru scena balului de la sfârșitul primului act, trei ansambluri muzicale, care au
cântat muzica de dans într -un mod sincronizat, fiecare în măsura respectivă, asigurând
acompaniamentul muzical dansurilor personajelor operei. Alte efecte muzicale deosebite pe
care le putem aminti și care au fost folosite de Wolfgang Amadeus Mozart la premiera ar fi: în
actul doi, Don Giovanni cântă la mandolină, acompaniat fiind de pizzicato -uri; tot în actul doi,
atunci când statuia îi vorbește comandantului sunt adăugate ca și acompaniament, trei
tromboane. O asemenea complexitate instrumentală, de exprimare artistică a unei opere, nu a
mai fost întâlnită până atunci, nici în ep oca clasicismului și nici în epocile anterioare și, de
aceea, a uimit pe toată lumea, pe simplii melomani, dar și pe specialiști în egală măsură.
La data de 7 mai 1788, are loc și prima reprezentație a operei în capitala imperială,
producție care a fost de asemenea supervizată de Wolfgang Amadeus Mozart și pentru care
autorul a făcut anumite modificări creației originale:
 A scris două arii noi, Dalla sua pace pentru rolul lui Don Ottavio (K. 540a) și o
arie pentru rolul Elvirei (K. 540c), cu doar câteva săp tămâni înaintea premierei
vieneze;
 A scris un duet pentru rolurile lui Leporello și al Zerlinei (K. 540b), pe data de 28
aprilie;
 De asemenea a redus finalul operei, în ideea de a -l face mai scurt și mai incisiv.
Ulterior, marele clasic a scris și o varian tă mai scurtă a operei Don Giovanni, care este
uneori preferată în producțiile moderne. De asemenea, mai putem întâlni pe scenele
mileniului al treilea, reprezentații ale operei în care lipsesc ariile adăugate pentru premiera
vieneză.

42 3.3.2. Synopsisul, ro lurile și structura operei
Synopsisul operei – Don Giovanni este un tânăr nobil, foarte manierat, promiscuu din
punct de vedere sexual, care deranjează și abuzează de toată lumea din jurul său. În călătoriile
sale, este seducătorul perfect al femeilor și este însoțit în permanență de servitorul său
credincios Leporello. Viața lui se desfășoară natural, fără piedici, până în momentul în care
este pus într -o situație din care nu mai poate scăpa ușor, pe care nu o poate ignora și de care
nu mai poate să fug ă. Într -o noapte, în momentul în care se pregătea ca să părăsească
dormitorul Donnei Anna, care se afla în pragul unei căsătorii, Don Giovanni este descoperit
de tatăl acesteia, care îl va provoca la duel. Tânărul nobil îl va ucide pe părintele Annei, iar
aceasta, împreună cu logodnicul ei, don Ottavio, va jura ca să se răzbune pe libertinul amorez.

Rolurile
 Don Giovanni, rol scris pentru voce de bariton, un tânăr nobil libertin;
 Comandantul(Don Pedro), rol scris pentru voce de bas, tatăl Donnei Anna;
 Donn a Anna, rol scris pentru voce de soprană, fiica lui Don Pedro, amanta sedusă
de Don Giovanni și logodnica lui Don Ottavio;
 Don Ottavio, rol scris pentru voce de tenor, logodnicul Donnei Anna;
 Donna Elvira, rol scris pentru voce de soprană, o domnișoară din Burgos sedusă și
abandonată de Don Giovanni;
 Leporello, rol scris pentru voce de bas, servitorul lui Don Giovanni;
 Masetto, rol scris pentru voce de bas, un țăran;
 Zerlina, rol scris pentru voce de soprană, soția lui Masetto.
Structura operei – Don Giovanni este alcătuită din 2 acte și are următoarele scene:
Actul I
 Scena 1 – Grădina Comandantului;
 Scena 2 – O piață publică de lângă palatul lui Don Giovanni;
 Scena 3 – În câmp deschis;
 Scena 4 – O gradină a palatului lui Don Giovanni;
 Scena 5 – Sala balului lui Don Giovanni.
Actul II
 Scena 1 – Lângă casa Donnei Elvira;
 Scena 2 – O curte întunecată;
 Scena 3 – Un cimitir cu statuia Comandantului;
 Scena 4 – Camera Donnei Anna;

43  Scena 5 – Camerele lui Don Giovanni.
3.3.3. Analiza de formă, stilistică și interpretativă a Ariei Șampaniei
Pentru analiza noastră, am selectat din ariile operei Don Givanni, Aria Șampaniei, în
italiană, în original, numită Fin ch’han dal vino, care este o arie deosebită, de virtuozitate, dar
care nu pune probleme de interpretar e, de ambitus, pentru o voce de bariton, fiind perfect
centrată pe aceasta. Cea mai acută notă a ariei fiind Mi bemol din octava I, care trebuie
cântată de 2 ori:
Ex. muz. 1 6: Octava I , Aria Șampaniei, din Opera Don Giovanni

Pentru a avea o interpretare corectă a Ariei Șampaniei, interpretul va trebui să
beneficieze de un control perfect al respirației ca să poată duce frazele muzicale până la capăt,
în modul optim și pentru a putea respira eficient și să nu -i afecteze reprezentația artistică.
Frazarea e ste scurtă și tempoul Presto nu crează un cadru optim pentru facilitarea unei
respirații în timp util, de aceea dozajul acesteia trebuie să fie făcut profesionist, iar interpretul
să posede un reflex foarte bun al respirației costale și diafragmale:
Ex. mu z. 17: Tempo Presto, Aria Șampaniei, din Opera Don Giovanni

44 Din punct de vedere al formei, aria este una tristrofică cu Codă, de tip A A1 B . Tema
muzicală principală a luc rării ne este prezentată la începutul ariei, sub forma unei introduceri
de 8 măsuri:
Ex. muz. 18: Introducere, 8 măsuri, Aria Șampaniei, din Opera Don Giovanni

Cea dintâi perioada, A, este la rândul ei compusă din două fraze diferite, având fiecare
câte 8 măsuri. Datorită tempoului ridicat, interpretul va trebui să -și regleze respirați a în așa fel
încât să își aducă aportul necesar de aer în mai puțin de o secundă, respirând pe pauze foarte
scurte de pătrime, care se află la sfârșitul primei fraze:
Ex. muz. 19: Sfârșitul primei fraye, Perioada A, Aria Șampaniei, din Opera Don
Giovanni

45 În continuare, avem o lărgire exterioară de 8 măsuri, unde artistul ar trebui să respire
la sfârșitul celei de -a doua fraze:
Ex. muz. 2 0: Lărgire exterioară de 8 măsuri , Aria Șampaniei, din Opera Don
Giovanni

Chiar înainte de cea de -a doua perioadă, A1, pe ultima măsură din lărgirea exterioară,
artistul are un nou prilej bun de a respira. De asemenea, momente prielnice respirației care să
asigure o calitate ridicată interpretativă, întâlnim și între pauzele de pătrime din cea de -a doua
frază muzicală a perioadei a doua a Ariei Șampaniei.
Urmează din nou o lărgire exterioară, unde artistul ar trebui să aibă câte o respirație o
dată la 4 măsuri, în locul virgulelor. Totodată, respirația se poate efectua și la final de frază
precedentă, precum și anterior perioadei a treia.

A treia perioadă a ariei, B, oferă posibilitatea respirației în măsura a 5-a , chiar în
mijlocul frazei muzicale:
Ex. muz. 2 1: Perioada B, a 5 -a măsură, Aria Șampaniei, din Opera Don Giovanni

46 Concluzia este scrisă de Wolfgang Amadeus Mozart într -un mod extrem de dinamic și
complex. Elementele componente ale acesteia sunt variate și intercalate, aparținând primelor
două perioade. Excepție fac doar primele 15 măsuri, în care este redată de duă ori fraza întâi a
perioadei A (prima). Inte rpretul va da, a doua oară, posibilitatea orchestrei de a cânta primele
2 măsuri din frază, urmând ca acesta să o preia de la instrumentiști:
Ex. muz. 2 2: Concluzie, fraza I, primele măsuri, Aria Șampaniei, din Opera Don
Giovanni

Fraza este intercalată cu o variație arpegiată a celei de -a II-a fraze din perioada A1 (a
doua), de data aceasta însă, cu textul frazei a II -a din perioada A (prima). Respirația se face
după virgule. Solistul va face apoi un salt de sextă mică, după aceea va trece la un interval de
secundă mare, continuând cu o broderie inferioară. Luate împreună, aceste elemente vor face
trecerea la fraza muzicală din debutul concluziei.
În contextul concluziei, va fi reluată tema principală, dar finalul de frază va fi deosebit
ca durată, față de cel precedent. Deosebirea este dată și de faptul că, formula melodică și
ritmică din măsura finală a frazei este o broderie, continuată cu un sal t descendent de terță.
Ex. muz. 2 3: Concluzie, final de frază, broderie, Aria Șampaniei, Don Giovanni

47 Prin cele 4 măsuri din finalul frazei, partea vocală dă posibilitatea ansamblului
orchestral de a reda mersul cromatic, fiind intercalate pe final, cu f ormula ritmică interpretată
de solist (Ex. Muz. 25).
Sfârșitul concluziei începe cu o frază muzicală în care un singur motiv este repetat
obsesiv și variat prin diferite procedee până la finalul ariei:
Ex. muz. 2 4: Fraza 1, Sfârșitul concluziei , Aria Șampaniei, din Opera Don Giovanni

Aria Șampaniei se încheie cu 18 măsuri redate instrumental, în care se prelucrează
tema principală a lucrării din penultima frază:
Ex. muz. 2 5: Încheiere, 18 măsuri, Aria Șampaniei, din Opera Don Giovanni

48
3.3.4. Impa ctul operei Don Giovanni asupra operelor altor mari compozitori
Opera Don Givanni nu a fost doar un succes fenomenal, gustat deplin de public, dar a
avut o mare influență asupra mai multor compozitori din epoca clasicismului vienez și chiar
din epocile car e au urmat. Amintim aici, succint, doar cîteva din creațiile clasicilor influențate
de această nemuritoare operă:
 Ludwig van Beethoven, Frédéric Chopin (1810 – 1849) și Franz Ignaz Danzi
(1763 –1826) – au scris variații după aria Là ci darem la mano;
 Franz L iszt (1811 –1886) – Reminiscențele lui Don Juan și Temele fantastice din
Nunta lui Figaro și din Don Gionanni de Mozart ;
 Sigismond Thalberg (1812 –1871) – Marea fantezie a serenadei și a menuetului
lui Don Juan, Op.42;
 Ferruccio Busoni (1866 – 1924) – Studii variate după Mozart, în lucrarea
Klavierübung;
 Pyotr Ilyich Tchaikovsky (1840 -1893) – a scris Mozartiana, 4 orchestrații pentru
pian, cu ocazia centenarului Don Giovanni etc.
Afișul original al premierei vieneze a operei Don Giovanni

49 Concluzii
În analiza celor trei lucrări mozartiene efectuată la Capitolul 3 al lucrării , am încercat
să îmi aduc, cu profesionalism, contribuția mea originală la studiul temei alese: Clasicismul
vienez oglindit în creația lui Wolf gang Amadeus Mozart. Cu alte cuvinte, am analizat aceste
lucrări prin prisma mea personală, respectând normele academice cerute pentru nivelul unei
lucrări de licență.
Scopul acestei analize a fost acela de a descoperi acele caracteristici care fac din ce le
trei lucrări, exemple ale clasicismului vienez în creația marelui compozitor.
Analizând lucrarea Concertul pentru vioară și orchestră nr. 5 în La major, K.V. 219,
am ajuns la concluzia că aceasta este un exemplu elocvent de creație clasică vieneză a lu i
Wolfgang Amadeus Mozart, deoarece are următoarele caracteristici:
 Autorul redă în creația sa ciclul dintre mișcări în baza unui principiu al
clasicismului, cel al contrastului dintre părți, și anume: repede -rar-repede;
 Concertul are o structură tripartit ă;
 Planurile tonale sunt în relația tonică -dominantă -tonică, o caracteristică a
concertelor clasice vieneze;
 Observăm în compoziție caracteristici structurale tipice ale formei de sonată
clasică;
 Stilistic vorbind, concertul este o creație clasică vieneză, datorită esteticii sale
evidente, dar și a noțiunii de împlinire pe care o transmite.
Din analiza Sonatei în Sol Major K.V. 283, putem desprinde următoarele concluzii
care ne determină sa afirmăm, cu certitudine, că este o lucrare tipică clasicismului vie nez:
 Sonata transmite prin lirismul său, senin câteodată sau dansant alteori, acea
expresie artistică tandră, caldă, caracteristică muzicii clasicului vienez;
 Arhitectura piesei este una tipic clasică;
 Construcția sonatei este una tripartită, repede -lent-repede;
 Linia melodică este flexibilă și dezinvoltă;
 Linia melodică este simplă și expresivă;
 Armonia, deși este specifică epocii clasice, este uneori impregnată cu anumite
întârzieri și cromatisme;
 Se observă preocuparea compozitoru lui în discursul muzical pentru pluri –
vocalitatea liniilor melodice și pentru polifonie;
 Linia melodică este simetrică;

50  Melodia este dezvoltată pe scheme binare și ternare consacrate de clasicismul
vienez;
 Expresia artistică este elegantă și grațioasă, în simplicitatea sa;
 Desenul melodic are o perfecțiune tipică clasicismului vienez.
În urma analizei Ariei Șampaniei din Operei Don Giovanni , putem trage anumite
concluzii din care să înțelegem că această lucrare este un excelent exemplu de creație clasică
vieneză mozartiană:
 Limbaju l muzical are un echilibru desăvârșit;
 Limbajul muzical are o simplitate și o soliditate specifică clasicismului vienez;
 Compoziția a fost realizată în conformitate cu principiul clasic al contrastului;
 Expresia muzicală are claritate;
 Inaginea artistică redată în operă are o plasticitate originală, clasică;
 Muzica are o bogată expresie artistică;
 Limbajul muzical este pigmentat cu o mulțime de imagini artistice;
 Melodia are un ritm ordonat;
 Compozitorul păstrează tot timpul un echilibru perfect între ritm ul, armonia și
melodia compoziției sale;
 Discursul muzical dă dovadă de o arhitectonică clară, bine definită;
 Discursul muzical are o simetrie armonioasă;
 Structura melodică este generată din interiorul funcțiilor armonice;
 Este respectat principiul clasic vienez, al înlănțuirii acordurilor;
 Melodia este organizată motivic;
 Variațiunile ornamentale sunt prezente în toate scenele operei.

51 Bibliografie
1. ***Dicționar de termeni muzicali, Editura Știintifică și Enciclopedică, Bucure ști, 1984
2. *** Larousse, Dicționar de mari muzicieni , Editura Univers Enciclopedic, București,
2000
3. Constantinescu, G., Boga, I., O călătorie prin istoria muzicii , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2008
4. Crocker, R.L., A History of Musical Style, Editura Dover Publications, New York,2014
5. Garaz, G., Genurile muzicii: idea unei antropologii arhetipale, Editura EIKON,
București, 2016
6. Hodeir, A., Formele muzicii, Editura Grafoart, București, 2007
7. Oltean, T., Istoria muzicii: suport de curs, Editura AMGD, Cluj -Napoca, 2014
8. Palisca, C. V., Grout, D. J., Burkholder, J. P., A History of Western Music , Eight
Edition, Editura W. W. Norton & Company, New York, 2010
9. Pascu, G., Boțocan, M., Carte de istorie a muzicii, vol. I,Editura Vasiliana 98, Iași,
2012
10. Șorban, E., M., Muzica clasică și romantică, Editura EIKON, Cluj -Napoca, 2013
Șorban, E., M., Noi și istoria muzicii: permanențe creative, Editura EIKON, Cluj –
Napoca, 2013
11. Ștefănescu, I, O istorie a muzicii universale , vol. I, Editura FCR, București, 1995
12. Teodorescu -Ciocănea, L., Tratat de forme și analize muzicale, Editura Muzicală,
București, 2005
13. Voileanu Nicoară, A., Contribuții la problematica interpretării muzicale , Editura
Media Musica, Cluj -Napoca, 2005
14. www.dexonline.ro – Dicționar de termeni muzica li