Abuzul Si Neglijenta In Serviciu

1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL PENAL, PARTEA SPECIALĂ

Evoluția legislației penale ce reglementează răspunderea pentru infracțiunile comise de persoanele cu funcție de răspundere cunoaște câteva etape. Inițial aceste infracțiuni nu erau separate într-un capitol aparte. Mai apoi legislațiile diferitelor țări au început a separa aceste infracțiuni într-o grupă aparte. Criteriul principal de delimitare îl constituia subiectul infracțiunii – persoană cu funcție de răspundere.

De aceea în calitate de subiecți ai acestor infracțiuni erau recunoscuți, pe lângă reprezentanții autorității publice, persoanele care ocupau funcții administrative ori organizatorico-economice într-o întreprindere, instituție, organizație de stat sau obștească.

Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice, denumite pedepse, a acțiunilor sau inacțiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârșesc.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părți, partea generală și partea specială.

Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracțiuni, precum și pedepsele aplicabile celor vinovați de comiterea lor.

Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracțiuni, norme care se regăsesc în Codul Penal (art. 155-362), precum și în unele legi cu dispoziții penale.

În partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale – atributelor fundamentale ale statului, precum și ale persoanei, patrimoniului, autorității de stat și activității de înfăptuire a justiției.

Gradul prejudiciabil al infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere este cu mult mai mare decât al infracțiunilor comise de persoanele care gestionează organizațiile nestatale.

Faptele incluse în Codul penal enumerate mai sus prezintă un pericol social sporit, datorită faptului că aceste infracțiuni sunt săvârșite, în majoritate, de către un subiect special – persoanele care exercită anumite funcții în organele statale.

Procesul de sistematizare a normelor dreptului penal a cunoscut o evoluție îndelungată, în raport cu însăși evoluția dreptului penal. Drept criteriu de sistematizare, legiuitorul s-a raportat la obiectul juridic, valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptelor socialmente periculoase. Au rezultat astfel, un număr de XI titluri, reunind norme de incriminare a faptelor îndreptate împotriva unui fascicul de relații sociale, după cum urmează: Titlul I (art. 155-173), cuprinzând infracțiunile contra siguranței statului, Titlul II (art. 174-207), infracțiuni contra persoanei, Titlul III ( art. 208-222), infracțiuni contra patrimoniului, Titlul IV (art. 223-235), abrogat, Titlul V (art. 236-245), infracțiuni contra autorității, Titlul VI (art. 246-281), infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau alte activități reglementate de lege, Titlul VII ( art. 282-294), infracțiuni de fals, Titlul VIII ( art. 295-3022), infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice, Titlul IX ( art. 303-330), infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, Titlul X ( art. 331-355), infracțiuni contra capacității de apărare a României și Titlul XI ( art.356-361), infracțiuni contra păcii și omenirii.

Folosindu-se de atribuțiile de serviciu, aceste persoane săvârșesc infracțiuni deosebit de periculoase, cauzând daune atât intereselor publice, cât și intereselor legitime ale cetățenilor aparte și ale întregii societăți. Prin aceste fapte cei vinovați diminuează autoritatea organelor corespunzătoare în fața populației și, totodată, influențează negativ activitatea normală și efectivă a organelor administrației publice. În afară de aceasta, există o legătură reciprocă între funcționarii corupți și criminalitatea organizată. O parte din persoanele cu funcție de răspundere, făcând abuz de situația lor de serviciu, participă la criminalizarea economiei țării – prin spălarea banilor, extorcarea de bunuri, manifestând neglijență în serviciu, fie primind recompense ilicite sau prin înscrierea falsului în actele publice, intenționând astfel de a evita tragerea la răspunderea sau pedeapsa penală.

De regulă, infracțiunile săvârșite de persoane cu funcție de răspundere sunt bine camuflate, din care cauză numai o parte neînsemnată din aceste infracțiuni sunt descoperite.

Insă, în acest capitol sunt incluse numai infracțiunile care poartă caracter general, săvârșite de persoanele cu funcție de răspundere, deci infracțiuni ce atentează la relațiile sociale care sunt stabilite și se desfășoară în cadrul activității organelor de stat, infracțiuni care pot fi săvârșite de oricare persoană cu funcție de răspundere. Spre deosebire de acestea, unele infracțiuni, ce poartă caracter special, sunt săvârșite de o anumită categorie de persoane cu funcție de răspundere, specificate nemijlocit în lege (judecători, procurori, anchetatori, lucrători din sfera de asigurare a securității muncii, de persoane responsabile de tehnica securității etc.) și au obiectul său concret, indicat în normele dreptului penal, din sfera și domeniul autorităților publice. Luând în considerație faptul că infracțiunile speciale atentează asupra unui alt grup de relații sociale, ele sunt repartizate în alte capitole ale Părții Speciale din Codul penal.

Obiectul generic al acestor infracțiuni îl constituie totalitatea relațiilor sociale ce asigură formarea și funcționarea normală a aparatului organelor administrației publice.

Obiectul nemijlocit al acestui grup de infracțiuni îl constituie sfera de activitate a aparatului administrației publice, activitatea concretă a verigilor sale sau a instituțiilor, întreprinderilor, organizațiilor aparte. într-un șir de cazuri in calitate de obiect suplimentar apare viața, sănătatea, proprietatea sau drepturile constituționale ale persoanei.

Latura obiectivă a infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere se caracterizează prin prezența a două semne:

1) infracțiunile se comit datorită folosirii de către persoanele cu funcție de răspundere a îndatoririlor sale de serviciu;

2) aceste infracțiuni se comit contrar intereselor de serviciu.

Latura subiectivă a infracțiunilor cuprinse în capitolul dat se caracterizează prin vinovăție intenționată. Pentru unele infracțiuni, legiuitorul prevede prezența obligatorie a motivului infracțiunii: interesul material sau alte interese personale.

Din cele expuse, rezultă că funcționarului, la fel ca persoanei cu funcție de răspundere, i se acordă, permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații, deci atribuții, dar prin esența lor nu sunt de caracter autoritar, administrativ de dispoziție sau organizatorico-economic, ceea ce este specific pentru atribuțiile persoanei cu funcție de răspundere. Prin urmare, atribuțiile funcționarului se referă la acordarea unor servicii, executarea unor acțiuni în interesul cetățenilor, care, deși țin de activitatea unei autorități publice, instituții, întreprinderi sau organizații de stat, nu sunt de aceeași natură și caracter cu ale persoanelor cu funcție de răspundere.

2. ABUZUL ÎN SERVICIU

Abuzul de putere sau abuzul de serviciu

Obiectul infracțiunii îl formează relațiile sociale care reglementează activitatea normală a aparatului de stat.

Latura obiectivă constă în folosirea de către o persoană cu funcție de răspundere a situației de serviciu. în interes materia! ori în alte interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în proporții considerabile intereselor publice sau drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.

Ea conține trei semne obligatorii:

1) folosirea intenționată de către o persoană cu funcție de răspundere a atribuțiilor sale contrar obligațiunilor de serviciu,

2) survenirea în rezultatul acesteia a urmărilor sub formă de daune considerabile și;

3) legătura cauzală dintre faptă și urmările care au survenit.

Infracțiunea poate fi săvârșită prin acțiune sau inacțiune. Folosirea atribuțiilor de serviciu presupune că fapta formal se încadrează în limitele drepturilor. împuternicirilor și obligațiunilor acestei persoane, în limitele competenței sale de serviciu. Formele abuzului de putere sau ale abuzului de serviciu pot fi: încălcarea gravă a disciplinei financiare și a statelor de funcțiuni. înșelarea organelor de control, tăinuirea sustragerilor de bunuri și a diferenței în minus, primirea sau eliberarea mărfurilor la prețuri ridicate sau reduse, irosirea nejustificată a bunurilor materiale, transmiterea proprietății în folosință unor persoane terțe, folosirea brațelor de muncă, a mijloacelor de transport, a mecanismelor la construcția casei, vilei, garajului tară plată sau pentru o plată simbolică etc.

Urmările prejudiciabile se exprimă prin cauzarea unei daune considerabile intereselor publice, drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice (a dreptului la muncă, la odihnă, la spațiu locativ, la asistență socială etc.) și juridice, prin împiedicarea activității normale a persoanelor juridice. Semnul corespunzător se referă la lista noțiunilor estimative.

Prejudiciul poate fi și material (poale fi deci estimat în bani).

Criteriile după care poate fi stabilită mărimea daunei sunt: gradul influenței negative a faptei ilegale asupra activității normale a instituțiilor, întreprinderilor, organizațiilor, caracterul și gravitatea prejudiciului material, fizic sau moral cauzat, numărul persoanelor prejudiciate etc.

Componența infracțiunii este materială și infracțiunea se consideră consumată din momentul survenirii consecințelor indicate în lege.

Latura subiectivă a componenței de infracțiune se caracterizează prin vinovăție intenționată. Vinovatul înțelege că acțiunile lui sunt contrare obligațiunilor de serviciu și dorește să acționeze în acest mod.

În dispoziția art.327 C. pen. nu se vorbește nimic despre motiv, dar e de la sine înțeles că fapta este săvârșită din cupiditate, din interes material (tăinuirea diferenței în minus care s-a creat în urma neglijenței de serviciu, eschivarea de la plăți etc.).

Subiect al infracțiunii pot fi persoanele oficiale, fizice, responsabile, care au atins vârsta de 14 sau de 16 ani și care cad sub incidența art. 123 C. pen.

Acțiunile prevăzute la alin.(l) art.327 C. pen. se pedepsesc cu amendă în mărime de la 150 la 400 unități convenționale sau cu închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau tară) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

Alin.(2) art.327 C. pen. conține următoarele semne calificative:

a) acțiunea săvârșită repetat,

b) de către o persoană cu înaltă funcție de răspundere care corespunde cerințelor indicate la alin.(2) art. 123 C.pen.

c) soldată cu urmări grave. La urmări grave putem atribui accidentele mari, întreruperea îndelungată a circulației transportului public sau a procesului de producție, dereglarea mecanismului de funcționare a persoanei juridice, cauzarea prejudiciului în proporții mari. cauzarea de leziuni corporale grave etc.

Fapta prevăzută la alin.(2) art.327 C.pen. se pedepsește cu amendă în mărime de Ia 500 la 1000 unități convenționale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani. în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

La aliniatul (3) art.327 C. pen. se prevede răspundere penală pentru fapta săvârșită în interesul unui grup criminal sau al unei organizații criminale.

In acest caz. abuzul se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a executa o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani[ ,p.392-394].

2.1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Funcționarii publici sau orice alți funcționari trebuie să-și desfășoare activitatea de serviciu fără a aduce atingere intereselor legale ale persoanelor.

Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în “fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane”.

Obiectul ocrotirii penale.

Obiectul juridic. Obiectul juridic special al abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor îl constituie acele relații sociale referitore la interesele publice a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activității persoanelor juridice de drept public sau de drept privat și apărarea intereselor legale ale persoanelor împotriva abuzurilor funcționarilor publici sau funcționarilor.

Obiectul material.

De regulă, infracțiunea este lipsită de un obiect material. Există, însă, situații când încălcarea îndatoririlor de serviciu s-a făcut în legătură directă cu un anume bun, caz în care, infracțiunea are și un obiect material, constând în acel bun.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni nu poate fi decât un funcționar public sau funcționar.

Subiectul activ al infracțiunii este circumstanțiat, el nu poate fi decât de un funcționar public sau un alt funcționar, conform art. 258 C. p.

Potrivit art.147 alin.1 C. p., funcționar public poate fi orice persoană, care exercită permanent sau temporar cu orice titlu, o însărcinare de orice natură, salarizată sau nu în cadrul unei instituții publice, iar funcționar poate fi orice salariat al unei persoane juridice, conform alin.2 al art. 147 C. p.

Așadar, la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor subiectul activ nemijlocit este calificat. Autoritățile publice sunt cele prevăzute în Titlul III din Constituția României, iar instituțiile publice sunt ,în principiu, calificate astfel prin actele normative ce le reglementează activitatea.

În lipsa unei definiții legale în acest sens, prin sintagma „alte persoane juridice de interes public”se înțelege orice persoană juridică indiferent de forma de organizare – asociații, fundații, sindicate etc. – indiferent de felul proprietății pe care se întemeiază și indiferent dacă sunt guvernamentale sau neguvernamentale, dacă, prin actul constitutiv legal aprobat, sunt destinate a organiza sau a servi o colectivitate mare de oameni, o mulțime de oameni, fie din întreaga țară, fie dintr-o zonă sau unitate administrativ-teritorială, fie dintr-un domeniu de activitate dintr-o anumită profesie.

Nu pot fi considerate „alte persoane juridice de interes public” acele persoane juridice care au un caracter închis, înființate doar pentru satisfacerea unor interese ale unui grup restrâns de oameni, asociați, salariați, colaboratori și care urmăresc un profit.

În dreptul penal, termenul de funcționar public are un înțeles mai larg decât în alte ramuri de drept (ex. dreptul administrativ) , fapt ce se justifică prin nevoia de a se realiza în mod corespunzător ocrotirea intereselor sociale prin mijloace de drept penal.

Prin „funcționar”, în sensul legii penale, se înțelege funcționarul public, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât ele care se referă art. 145 C. pen.

Subiect activ al acestei fapte penale poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate în art. 19 alin. (1) C. pen.

Subiectul pasiv special al acestei infracțiuni este persoana căreia i s-a cauzat o vătămare a intereselor legale. Nefiind circumstanțiat de text, subiect pasiv poate fi oricine, chiar și un coleg al subiectului activ din cadrul aceluiași serviciu.

Subiectul pasiv general este statul, ca titular al relațiilor sociale referitoare la interesele publice și al valorii sociale care este bunul mers al activității persoanelor juridice de drept public, valoare căreia i se aduce atingere prin săvârșirea abuzului.

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se realizează, fie printr-o acțiune – îndeplinirea defectuoasă a unui act, fie printr-o inacțiune – neîndeplinirea unui act.

Termenul de „act” este folosit în conținutul normei de incriminare în înțelesul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public sau privat potrivit solicitării făcute de o persoană și conform atribuțiilor acestora de serviciu. Solicitarea adresată subiectului activ nemijlocit poate privi constatarea unui act juridic (de ex.: constatarea unei manifestări de voință privind crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui drept sau obligații), ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic; ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri și alte operații date în competența unui serviciu al persoanelor juridice de drept public sau privat.

Expresiile „nu îndeplinește un act” și „îndeplinește (actul) în mod defectuos” sunt expresii sintetice care includ numeroase situații ca: violarea sau nerespectarea obligațiilor impuse prin dispoziții legale, depășirea atribuțiilor de serviciu, folosirea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Cerința esențiala: Pentru existența elementului material este necesar ca omisiunea de a îndeplini un act sau comisiunea îndeplinirii actului în mod defectuos sa fie săvârșită de un funcționar public sau un funcționar în exercițiul atribuțiilor sale. Lipsa acestei cerințe esențiale duce la lipsa elementului material și implicit a infracțiunii însăși.

Urmarea imediată: Pentru ca neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui în mod defectuos de către un funcționar public sau un funcționar, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, să întregească latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca fapta omisivă sau comisivă să aibă ca urmare imediată cauzarea unei vătămări a intereselor legale ale unei persoane. Cauzarea vătămării constituie expresia materială a atingerii aduse bunului mers al activității serviciului respectiv.

Legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea incriminată și urmarea imediată este necesar să existe și în genere, aceasta rezultă din însăși materialitatea faptei.

Latura subiectivă.

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârșește, în ambele sale modalități de realizare, acțiune sau inacțiune, numai cu intenție directă sau indirectă. Aceasta înseamnă că făptuitorul, cu voință, a efectuat acțiunea sa ori a rămas în pasivitate, a prevăzut că prin săvârșirea acelei acțiuni sau inacțiuni se cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane și a urmărit acest rezultat (intenție directă), sau a acceptat producerea lui (intenție indirectă). Forma de vinovăție specifică acestei infracțiuni rezultă și din sintagma „cu știință” care presupune intenția și în cazul modalității omisive a abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor.

Nu sunt prevăzute cerințe esențiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoașterea lor este totdeauna utilă pentru individualizarea pedepsei.

Consumarea. Forme.

Infracțiunea săvârșită în forma sa comisivă este susceptibilă de tentativă, dar legea nu prevede sancționarea acesteia, iar în cealaltă formă tentativa nu este posibilă.

Consumarea are loc atunci când infracțiunea se realizează prin acțiune, în momentul îndeplinirii actului în mod defectuos, iar atunci când infracțiunea se realizează prin inacțiune, în momentul expirării termenului înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul respectiv. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor poate fi săvârșit în formă continuată.

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor este o infracțiune care se poate săvârși atât prin acțiune (îndeplinirea în mod defectuos a unui act), cât și prin inacțiune (neîndeplinirea unui act). Datorită urmării imediate care trebuie să constea în vătămarea intereselor legale ale unei persoane, această faptă mai poate fi caracterizată și ca o infracțiune de daună.

Actele preparatorii la această infracțiune sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

La abuzul care se săvârșește prin inacțiune, nu este posibilă tentativa. În modalitatea normativă comisivă, tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.

Îndatorirea de a face un act poate fi imediată ori poate fi supusă unui termen. În ambele cazuri infracțiunea se consumă instantaneu fie la data neîndeplinirii actului, fie la data expirării termenului pentru efectuarea lui.

În modalitatea omisivă, infracțiunea se consumă în momentul în care a expirat termenul în care actul trebuia să fie efectuat.

Sancțiuni.

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă făptuitorul este funcționar public și cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, dacă acesta este funcționar.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor, daca funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

2.2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

Constituția României recunoaște și garantează o deplină egalitate în drepturi tuturor cetățenilor țării indiferent de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Potrivit art. 247 C. p., infracțiunea constă în “îngrădirea, de către un funcționar public a folosinței sau a exercițiului drepturilor vreunui cetățean, ori crearea pentru aceasta a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic special constă în acele relații sociale referitoare la interesele publice a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activității persoanelor juridice de drept public sau de drept privat și apărarea intereselor legale ale persoanelor împotriva abuzurilor funcționarilor publici sau funcționarilor.

Prin introducerea acestei reglementări legiuitorul a vrut sa acorde o protecție sporită unuia dintre cele mai importante drepturi fundamentale consacrate de Constituția României în art. 16, și anume, egalitatea în drepturi.

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate ce trebuie desfășurată fără a fi îngrădită folosința sau exercițiul drepturilor vreunui cetățean sau crearea pentru aceasta a unei situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Obiectul material

Obiectul material, de regulă, lipsește la abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. Pot fi însă situații când există un obiect material (de ex: când abuzul privește modificarea unui act de stare civilă sau a altui act public).

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ este calificat, neputând fi decât de un funcționar public sau de un alt funcționar, iar subiect pasiv poate fi orice persoană.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni proprii nu poate fi decât o persoană calificată, și anume: un funcționar public sau un funcționar. Această calitate trebuie întrunită doar de autor sau coautori, la data săvârșirii faptei, instigatori sau complici putând fi orice persoane ce îndeplinesc condițiile generale ale răspunderii penale.

Subiect activ poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate în art. 191 alin. (1) C. pen.

Subiectul pasiv special este cetățeanul român sau străin ori apatridul căruia i s-a îngrădit folosința ori exercițiul drepturilor pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Așadar, subiectul pasiv este caracterizat printr-una din aceste entități.

Subiectul pasiv general este statul, ca titular al relațiilor sociale referitoare la interesele publice și al valorii sociale care este bunul mers al activității persoanelor juridice de drept public, valoare căreia i se aduce atingere prin săvârșirea abuzului.

Latura obiectivă.

Infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se poate realiza, sub aspectul elementului material, fie prin acțiunea de îngrădire a folosinței sau exercițiului drepturilor vreunui cetățean, fie prin acțiunea de creare pentru acesta a unor situații de inferioritate pe teme de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Este o condiție esențială pentru existența infracțiunii ca acțiunea făptuitorului, în ambele forme, să fie săvârșită pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Trebuie să existe o legătură cauzală între acțiunea abuzivă a făptuitorului și urmarea periculoasă a faptei, constând în lezarea unui drept al cetățeanului.

Elementul material al incriminării constă, alternativ, fie în îngrădirea folosinței sau exercițiului drepturilor unui cetățean, pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Așadar, subiectul pasiv este caracterizat printr-una din aceste entități.

În prima modalitate de realizare a elementului material al infracțiunii, făptuitorul, fără temei legal, îi îngrădește unui cetățean folosința drepturilor sale sau îl împiedică să le exercite, prin acte comisive ori omisive în întregime sau în parte. Acțiunea de îngrădire privește, alternativ, fie folosința, fie exercițiul drepturilor unui cetățean.

Îngrădirea folosinței drepturilor unui cetățean implică îngrădirea oricărui drept care aparține capacității de folosință a unei persoane. Ea se referă deopotrivă la drepturile ce se nasc din manifestările de voință ale titularului, precum și la drepturile ce izvorăsc direct din lege.

Îngrădirea exercițiului drepturilor unei persoane rezidă în orice activitate prin care aceasta este lipsită de posibilitatea de a-și valorifica drepturile prin săvârșirea de acte juridice. Pentru existența elementului material al infracțiunii analizate este suficient ca acțiunea de îngrădire să se refere la un singur drept privitor la capacitatea de folosință sau de exercițiu a subiectului pasiv.

În situația în care un drept al unei persoane este ocrotit prin dispoziții penale cuprinse în legi speciale, fapta de îngrădire ilegală a folosinței sau exercițiului dreptului respectiv va fi încadrată în textele speciale, iar nu în art. 247 C. pen.

Cea de a doua modalitate constă în crearea de către făptuitor, fără nici o justificare legală, a unei situații de inferioritate pentru subiectul pasiv, pe criterii de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii poate fi realizată prin acte comisive.

Cerință esențială.

Pentru existența elementului material este necesar ca acțiunea incriminată să fie efectuată de un funcționar public sau funcționar în sfera atribuțiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată constă în lezarea unui drept al unei persoane prin restrângerea folosinței sau exercițiul acelui drept sau prin crearea unei situații care nesocotește dreptul acelei persoane. Lezarea poate fi morală sau materială.

Legătura de cauzalitate între acțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată este necesar să existe.

Latura subiectivă.

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se săvârșește cu intenție directă.

Infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi nu poate fi săvârșită cu intenție indirectă, deoarece conținutul laturii subiective a acestei infracțiuni intră ca o cerință esențială un anumit mobil care califică vinovăția.

Există și opinia că această infracțiune se poate comite și cu intenție indirectă în modalitatea normativă a îngrădirii de către autor a folosinței sau a exercițiului drepturilor vreunei persoane sau chiar în ambele modalități normative ale incriminării.

Cerința esențială.

Pentru a fi în prezența acestei incriminări este necesar ca acțiunea prin care s-a cauzat o lezare a dreptului unei persoane să fie săvârșită „pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.”. Cu alte cuvinte, pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se cere ca făptuitorul să fi fost determinat de un anumit mobil.

În lipsa acestui mobil, fapta va putea fi încadrată în dispozițiile din art. 246 C. pen. dacă sunt întrunite și celelalte condiții de incriminare.

Consumarea. Forme.

Deși este posibilă tentativa, în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, legea nu o sancționează.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care acțiunea făptuitorului de îngrădire a unor drepturi este dusă până la capăt și se produce urmarea imediată, adică lezarea unui drept al persoanei.

Abuzul în serviciu prin îngăduirea unor drepturi este o variantă (căreia i s-a dat un nomen juris propriu) a abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor, variantă pe care, datorită gravității determinate de obiceiul juridic și de mobilul infracțiunii, legiuitorul a socotit-o mai periculoasă socialmente decât varianta din art. 246 C. pen. și a incriminat-o deosebit, prevăzând și o pedeapsă mai grea.

Abuzul în serviciu prin îngăduirea unor drepturi este o infracțiune de acțiune (comisivă) care în concret poate fi săvârșită și prin acte omisive.

Actele preparatorii și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Legea nu incriminează decât forma tipică a faptei consumate.

Sancțiuni.

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este săvârșită de un funcționar public, și închisoare de la 6 luni la 3 ani și 4 luni, dacă fapta este săvârșită de un funcționar, iar dacă este comis de un funcționar maximul special se reduce cu o treime.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor, daca funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, potrivit art. 711 alin. (2) și (3) C. pen., în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi este, după caz, amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei sau de la 10.000 lei la 900.000 lei, în situația prevăzută în 132 din Legea nr. 78/2000.

2.3.Abuzul în serviciu contra intereselor publice

Infracțiunea constă, conform art.248 C. pen., în „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al uni organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acestuia”.

Obiectul juridic.

Obiectul juridic al abuzului în serviciu contra intereselor publice constă, în principal, în relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, iar în secundar în relațiile sociale referitoare la patrimoniul persoanelor juridice enumerate în textul art.248 C. pen. O elaborare mai amplă a obiectului juridic special al abuzului în serviciu contra intereselor publice o constituie acele relații sociale referitoare la interesele publice a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activității persoanelor juridice de drept public sau de drept privat prin exercitarea cu corectitudine a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici sau funcționarii acestora.

Prin această incriminare sunt ocrotite și relațiile sociale referitoare la patrimoniul persoanelor juridice de drept public sau privat.

Obiect material.

Această infracțiune nu are, de regulă, obiect material, însă, există situații când activitatea infracțională este realizată cu privire la un anumit bun, și atunci există obiect material, constând în acel bun.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul infracțiunii este calificat, fiind un funcționar public sau alt funcționar (ex. angajatul unei instituții de stat care a întocmit defectuos unele acte , în exercitarea atribuțiilor de serviciu, și astfel a cauzat o tulburare bunului mers al respectivei instituții). Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni proprii nu poate fi decât o persoană calificată și anume: un funcționar public sau un funcționar privat. Prin urmare, instigatori sau complici pot fi orice alte persoane.

Potrivit art. 258 C. pen., dispozițiile art. 248 C. pen. privitoare la funcționari publici se aplică și celorlalți funcționari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.

Subiect activ al acestei fapte penale poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate în art. 191 alin. (1) C. pen.

Subiectul pasiv special este persoana juridică (de drept public sau privat) căreia i s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers sau care a fost păgubită prin activitatea subiectului pasiv.

Subiectul pasiv general este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activității persoanelor juridice de drept public.

Latura obiectivă.

Elementul material al faptei constă, fie într-o acțiune – îndeplinirea defectuoasă a unui act, fie într-o inacțiune – neîndeplinirea unui act.

Pentru existența infracțiunii nu prezintă importanță dacă autorul și-a încălcat una sau mai multe îndatoriri de serviciu, ori dacă și le-a încălcat total sau numai parțial.

Instanța supremă a stabilit că, reținându-se infracțiunea de fals intelectual caracterizat, potrivit art. 289 C. pen., prin calitatea de funcționar a subiectului activ și prin comiterea faptei în exercițiul atribuțiilor de serviciu, nu se poate reține și infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art.248 C. pen., nici în condițiile concursului real și nici în cele ale concursului ideal de infracțiuni.

Cerință esențială.

Pentru existența elementului material este necesar ca omisiunea de a îndeplini un act sau îndeplinirea actului în mod defectuos să fie săvârșită de un funcționar public sau funcționar în exercițiul atribuțiilor sale.

Lipsa acestei cerințe esențiale duce la lipsa elementului material și implicit a infracțiunii însăși.

Pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este suficientă producerea uneia dintre aceste urmări care sunt alternative și nu cumulative.

Urmarea imediată în cazul abuzului în serviciu contra intereselor publice constă într-o tulburare însemnată a bunului mers al unei persoane juridice (de drept public sau de drept privat) ori într-o pagubă pricinuită patrimoniului acestuia.

Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă loc în timpul exercițiului atribuțiilor de serviciu și să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers a unui organ sau a unei instituții de stat sau o pagubă.

Prin „tulburarea însemnată a bunului mers al unei unități” se înțelege o afectare semnificativă, importantă, a relațiilor de serviciu, o atingere adusă funcționării ireproșabile a acelei instituții sau unități. Aceasta „tulburare” trebuie să fie efectivă, de o anumită gravitate, de oarecare proporții și determinată în concret, în raport cu specificul activității acelei unități.

Pentru existența infracțiunii este suficient să se producă una din cele două urmări periculoase: fie o tulburare bunului mers a unui organ, instituții sau unități, fie o pagubă patrimoniului acestora.

Fapta prin care s-a produs o tulburare neînsemnată poate constitui o abatere disciplinară care atrage sancțiuni disciplinare, nu penale.

Paguba pricinuită patrimoniului unei persoane juridice trebuie să fie efectivă și certă.

Dacă prin activitatea ilicită a subiectului activ s-au pricinuit consecințe deosebit de grave, fapta acestuia va fi încadrată în dispozițiile din art. 2481 C. pen. referitoare la abuzul în serviciu în formă calificată.

Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe un raport cauzal.

Legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea incriminată și urmarea imediată este necesar să existe și în principiu, aceasta rezultă din însăși materialitatea faptei.

Latura subiectivă.

Infracțiunea se realizează numai cu intenție, chiar dacă elementul material se realizează printr-o inacțiune. Nu se cere existența unui scop sau un motiv special.

Forma de vinovăție este expres prevăzută în conținutul normei de incriminare și anume intenția (directă sau indirectă). Aceasta înseamnă că făptuitorul, cu voință, a efectuat acțiunea sa, ori a rămas în pasivitate, a prevăzut că prin săvârșirea acesteia se cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unei persoane juridice sau o pagubă patrimoniului acesteia, rezultat pe care l-a urmărit (intenție directă) sau l-a acceptat (intenție indirectă). Sintagma „cu știință” reflectă intenția, ca formă a vinovăției în cazul acestei infracțiuni și în ipoteza în care fapta analizată este omisivă.

Pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice nu interesează, de regulă, nici mobilul, nici scopul urmărit de infractor, dar cunoașterea lor este necesară întotdeauna pentru individualizarea pedepsei.

Săvârșirea din culpă a faptei prevăzută în art. 248 C. pen. constituie o altă infracțiune și anume neglijență în serviciu, dacă sunt întrunite și celelalte condiții de incriminare arătate în art. 249 C. pen.

Consumarea. Forme.

În cazul formei comisive tentativa este posibilă, dar nu este sancționată.

În forma comisivă, infracțiunea se consumă în momentul îndeplinirii actului în mod defectuos, atunci când se produce tulburarea însemnată sau paguba, iar în forma sa omisivă, se consumă în momentul expirării termenului înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul. Infracțiunea este posibilă în formă continuă sau continuată.

Abuzul în serviciu contra intereselor publice se poate săvârși atât prin acțiune (îndeplinirea în mod defectuos a unui act), cât și prin inacțiune (neîndeplinirea unui act) și are caracter subsidiar numai în raport cu alte infracțiuni al căror subiect activ este, în mod obligatoriu, un funcționar public sau funcționar, iar nu în raport cu orice infracțiune.

Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

La abuzul care se săvârșește prin inacțiune, nu este posibilă tentativa. În modalitatea normativă comisivă, tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.

Abuzul în serviciu contra intereselor publice se poate comite și în mod continuat caz în care vom avea și un moment al epuizării care va interveni la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni abuzive, dată de la care se vor produce toate consecințele juridice ale faptei concrete comisă de agent

Sancțiuni.

Sancțiunea pentru forma tipică este închisoarea de la 6 luni la 5 ani ( respectiv închisoarea de la 6 luni la 3 ani și 4 luni pentru funcționar).

Varianta agravantă, prevăzută de art. 2481 C. pen., atrage aceeași pedeapsă cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Fapta nu se mai regăsește incriminată ca atare în Codul penal 2009.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor, daca funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, potrivit art. 711 alin. (2) și (3) C. pen., în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi este, după caz, amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei sau de la 10.000 lei la 900.000 lei, în situația prevăzută în 132 din Legea nr. 78/2000.

2.4.Abuzul în serviciu în formă calificată

Abuzul în serviciu în formă calificată este o formă agravantă a infracțiunilor de abuz prevăzute la art. 246, art. 247 și art. 248 C. pen. și există atunci când „…faptele prevăzute în art. 246, 247 și 248 au avut consecințe deosebit de grave”, cu excepția urmăririi imediate, pentru analiza acestora facem trimitere la cele arătate cu ocazia comentariului acestor norme de incriminare.

Urmarea imediată a acestei infracțiuni constă în producerea de consecințe deosebit de grave în dauna unei persoane juridice de drept public sau privat. Aceste consecințe deosebit de grave sunt urmări subsecvente celor arătate, explicit sau implicit, în art. 246-248 C. pen.

Prin „consecințe deosebit de grave” se înțelege, conform art. 146 C. pen. o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile prevăzute de art. 145 C. pen., ori alte persoane fizice sau juridice.

Aceste consecințe subsecvente ale infracțiunii (urmări ale urmărilor) nu trebuie confundate cu urmarea imediată (rezultatul) a infracțiunii, deoarece de existența rezultatului depinde existența infracțiunii, în timp ce consecințele deosebit de grave constituie un element circumstanțial de agravare, în lipsa căruia fapta incriminată subzistă în varianta sa tip.

În cazul concursului de infracțiuni se va stabili paguba pentru fiecare faptă în parte și nu este admis ca încadrarea juridică să se facă în raport cu suma prejudiciilor produse prin întreaga activitate infracțională.

Perturbarea deosebit de gravă a activității unei persoane juridice de drept public sau de drept privat presupune o afectare, periclitare importantă a activității respective, ceea ce înseamnă o amenințare a existenței acesteia sau chiar o încetare a acelei activități.

Norma explicativă din art. 146 C. pen. a fost criticată în doctrină pe motiv că determină o aplicare discriminatorie a legii penale, deoarece permite ca una și aceeași faptă, săvârșită de cetățeni la momente diferite, producând consecințe patrimoniale diferite, în funcție de momentul săvârșirii sale, să atragă efecte sancționatorii identice prin aplicarea mecanică a textului citat. În acest context, se apreciază că art. 146 C. pen. este neconstituțional și lipsește de efecte prevederile art. 16 din Constituție, căci stabilind un criteriu valoric fix pentru aprecierea consecințelor deosebit de grave, nu ține seama de condițiile concrete ale unei economii de piață și, implicit, de condițiile speciale ale economiei românești.

În situația în care se produc ambele urmări subsecvente alternative, fapta concretă nu își pierde unitatea infracțională, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni.

Abuzul în serviciu în formă calificată poate fi săvârșit în formă continuată, situație în care vom avea un moment al epuizării care va interveni la data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni incriminate. Dacă prin fapta penală examinată sunt prejudiciate mai multe persoane fizice sau juridice cu pagube care numai prin totalizare depășesc limita prevăzută de art. 146 C. pen., datorită unității legale prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen., credem că agravanta în discuție va fi incidentă și prin urmare, aplicabile dispozițiile din art. 248 C. pen..

În consens cu doctrina, instanța supremă a decis recent că, în cazul infracțiunii continuate, caracterul de „consecințe deosebit se grave” se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acțiunile sau inacțiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii.

Corespunzător gravității acestor urmări legiuitorul a prevăzut limite speciale de pedeapsă mai ridicate decât în cazul faptelor penale prevăzute în art. 146-148 C. pen.

Astfel abuzul în serviciu în formă calificată se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani, iar dacă fapta a fost săvârșită de un funcționar, cu închisoare de la 5 la 10 ani. Instanța poate aplica și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

3.NEGLIJENȚA ÎN SERVICIU

3.1. Neglijența in serviciu

Infracțiunea de neglijență în serviciu constă, potrivit art. 249 C. pen., în încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Noțiunea și definiția îndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu condiționând, după cum s-a arătat, buna desfășurare a activității de serviciu, faptele de încălcare a acestor îndatoriri prezintă pericol social și atunci când sunt săvârșite din culpă. Dacă se cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat ori al unei alte unități din cele prevăzute în art. 145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, încălcarea din culpă a îndatoririlor de serviciu prezintă, potrivit aprecierilor legiuitorului, gradul de pericol social necesar incriminării și sancționării faptei de către legea penală.

Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic special al infracțiunii de neglijență în serviciu îl constituie acele relații sociale referitoare la interesele generale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activității persoanelor juridice de drept public sau de drept privat prin exercitarea cu corectitudine, conștiinciozitate și atenție a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici sau funcționari și fără apărarea intereselor legale ale persoanelor împotriva abuzurilor funcționarilor publici sau funcționarilor.

Prin această incriminare sunt ocrotite și relațiile sociale referitoare la patrimoniul persoanelor juridice de drept public sau privat.

Obiectul material la infracțiunea de neglijență în serviciu, de regulă, lipsește. Dacă însă acțiunea care constituie elementul material s-a exercitat asupra unui lucru, de exemplu: redactarea defectuoasă a unui înscris, neglijența în întreținerea unor bunuri (aparate, mașini, animale, etc.), în astfel de situații există un obiect material al infracțiunii.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni proprii nu poate fi decât o persoană calificată, și anume, un funcționar public sau un funcționar.

În cazul când aceeași atribuțiune cade în sarcina mai multor funcționari publici, va fi autor acel căruia i s-a repartizat efectuarea actului sau a operației respective, iar în lipsa unor repartizări, autor va fi funcționarul public care a omis să facă repartizarea.

La săvârșirea infracțiunii este posibilă participarea cu intenție a unor alți subiecți activi (participație improprie potrivit dispoziției din art. 31 C. pen.), situație în care aceștia vor răspunde însă, după caz, potrivit dispozițiilor din art. 246 sau 248 C. pen.

Subiect activ al acestei fapte penale poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate de art. 191 alin. (1) C. pen.

Subiectul pasiv special este persoana juridică de drept public căreia i s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers sau care a fost păgubită prin activitatea subiectului activ. Subiect pasiv special este, de asemenea, și persoana căreia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale.

Subiect pasiv general este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activității persoanelor juridice de drept public.

Latura obiectivă

Elementul material constă într-o încălcare culpabilă a îndatoririlor de serviciu de către un funcționar public.

Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune sau inacțiune, și constă în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, încălcare care a produce o tulburare însemnată bunului mers al unui organ, al unei instituții sau uneia dintre unitățile relevate în art.145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acestora ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Prin “îndatorire de serviciu” se înțelege acea atribuție a funcționarului public sau funcționarului, cuprinsă în fișa postului, pe baza unor acte normative, specifică serviciului respectiv, iar prin “încălcarea unei îndatoriri de serviciu” se înțelege nerespectarea, nesocotirea îndatoririlor de serviciu, cu caracter general sau special. Prin „îndatorire de serviciu” se mai înțelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar public potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, ori care sunt inerente naturii acelui serviciu. Respectarea acestor norme de către funcționarii publici constituie, pentru aceștia, o obligație de serviciu.

Normele care reglementează activitatea de serviciu sunt foarte variate și pot fi prevăzute în legi, ordonanțe de urgență, ordonanțe și hotărâri de Guvern, ordine și instrucțiuni ale miniștrilor sau secretarilor de stat, statute și regulamente de organizare și funcționare, fișa postului ocupat de subiectul activ nemijlocit etc.

De asemenea, ordinul sau dispoziția legală a organului ierarhic superior se convertește în îndatorire de serviciu pentru funcționarul public văruia îi este adresat ordinul sau dispoziția respectivă, astfel încât nerespectarea ei din culpă angajează răspunderea penală pentru infracțiunea de neglijență în serviciu.

Dispoziția organului ierarhic superior constituie îndatorire de serviciu pentru funcționarul public sau alt funcționar, dacă este dată în temeiul unei norme juridice a cărei aplicare intră în sarcina acestuia.

Așadar, elementul material al infracțiunii de neglijență în serviciu constă alternativ, fie într-o inacțiune (omisiune), fie într-o acțiune (comisiune).

Cerință esențială.

Încălcarea culpabilă a îndatoririlor de serviciu de către un funcționar public sau un funcționar trebuie să fie comisă în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată.

În varianta de tip a incriminării, urmarea imediată constă într-o tulburare însemnată a bunului mers al unei persoane juridice de drept public ori într-o pagubă pricinuită patrimoniului acesteia sau într-o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.

Urmarea infracțiunii tipice se prezintă sub forma a trei situații alternative: o tulburare însemnată adusă bunului mers al unității, o pagubă pricinuită avutului acesteia sau o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.

În ceea ce privește „atingerea adusă intereselor legale ale unei persoane”, această urmare se deosebește de aceea prevăzută în art. 246 C. pen. doar prin faptul că, în cazul neglijenței în serviciu, ea trebuie să fie importantă. Această împrejurare se apreciază în mod suveran de către instanța de judecată.

Pentru ca vătămarea intereselor legale ale unei persoane să constituie o urmare periculoasă, cu caracter penal, trebuie să fie importantă, să cauzeze persoanei un prejudiciu semnificativ, lucru ce este stabilit de către instanța de judecată.

Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea periculoasă trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Pentru existența infracțiunii de neglijență în serviciu este suficientă producerea uneia dintre aceste urmări care sunt alternative și nu cumulative. În ipoteza în care printr-o activitate ilicită anică se produc mai multe urmări din cele prevăzute în conținutul normei de incriminare, infracțiunea va fi unică (cu pluralitate de urmări), iar de acest aspect se va ține seamă la individualizarea judiciară a pedepsei.

În varianta agravată a infracțiunii de neglijență în serviciu, urmarea imediată constă în producerea de consecințe deosebit de grave în dauna unei persoane juridice de drept public.

Neglijența în serviciu există în formă agravată, potrivit alin. 2 al art. 249 C. pen., dacă fapta a avut consecințe deosebit de grave. Cu privire la alte explicații, facem trimitere la cele arătate cu prilejul examinării abuzului în serviciu în formă calificată.

Latura subiectivă.

Forma de vinovăție. Infracțiunea de neglijență în serviciu se săvârșește numai din culpă, care poate fi simplă sau cu previziune. Fapta de încălcare a unei îndatoriri de serviciu constituie fapta penală prevăzută în art. 249 C. pen., atunci când este săvârșită din culpă. Există, în principiu, culpă atunci când rămânând într-o atitudine pasivă (neîndeplinirea îndatoririi) sau comportându-se neatent (îndeplinire defectuoasă) făptuitorul ar fi trebuit și ar fi putut să prevadă că prin aceasta se aduce o atingere bunului mers al activității persoanei juridice de drept public respective și deci să evite acest rezultat dacă ar fi fost mai prevăzător.

Infracțiunea de neglijență în serviciu presupune, sub aspectul laturii subiective, vinovăția făptuitorului sub forma culpei, care poate fi simpla sau cu previziune. în cazul culpei simple, făptuitorul nu prevede urmarea faptei sale, deși putea și trebuia să o prevadă, iar în cazul culpei cu previziune, el prevede posibilitatea survenirii urmării, dar crede fără temei că aceasta nu se va produce.

Dacă culpa făptuitorului, sub una dintre cele două forme, nu poate fi reținută, fapta nu constituie infracțiunea de neglijență în serviciu.

În legătură cu posibilitatea de prevedere, în doctrină s-a opinat, pe drept cuvânt, că aceasta nu trebuie apreciată în raport cu o unitate de măsură abstractă cum este aceea a „bunului gospodar” sau a „omului mijlociu”, ci în raport de împrejurările concrete în care s-a săvârșit fapta, precum și de persoana făptuitorului (pregătirea și deprinderile sale profesionale, experiența pe care o are în munca respectivă etc.).

Consumarea. Forme.

Neglijența în serviciu poate fi săvârșită atât prin activități comisive, cât și prin atitudini omisive.

Fiind o infracțiune din culpă, actele preparatorii și tentativa nu sunt posibile. Tentativa la infracțiunea de neglijența în serviciu, nu este posibilă.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce urmarea periculoasă a faptei și are loc în momentul producerii efective a urmării prevăzute de lege. Neglijența în serviciu este o infracțiune de rezultat și nu de pericol. În cazul culpei cu previziune este posibilă forma continuată, iar în raport cu anumite urmări (tulburarea însemnată) și forma continuă.

Sancțiuni.

În varianta tip, neglijența în serviciu se pedepsește cu închisoare de la o luna la doi ani sau cu amendă. În varianta agravată, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 10 ani.

Potrivit art. 258 C. pen., dispozițiile art. 249 C. pen. privitoare la funcționarii publici se aplică și celorlalți funcționari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.

Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, potrivit art. 711 alin. (2) C. pen., în cazul săvârșiri infracțiunii de neglijență în serviciu este amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei.

3.2. Purtarea abuzivă

Potrivit art. 250 alin. (1) C. pen., infracțiunea constă în „întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar, în exercițiul atribuțiilor de serviciu”, iar potrivit alin. 2, în „lovirile sau alte acte de violență, săvârșite în condițiile alin. (1)”.

Incriminare modificată prin Legea nr. 278/2006, când s-a dorit o reglementare oarecum „în oglindă” a infracțiunilor de ultraj și cea de purtare abuzivă.

Adresarea într-un mod jignitor unei persoane, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămare corporală gravă a acesteia de către un funcționar public în exercitarea îndatoririlor de serviciu constituie infracțiunea de purtare abuzivă și se pedepsește în conformitate cu art. 250 C. pen.

Obiectul ocrotirii penale.

Obiectul juridic special al purtării abuzive constă în acele relații sociale referitoare la interesele publice a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea unei comportări corecte și cuviincioase din partea funcționarilor publici în efectuarea activității persoanelor juridice de drept public și fără punerea la adăpost a demnității persoanelor împotriva atitudinilor jicnitoare ori a actelor de violență săvârșite de funcționarii publici. Acest cuprinde de asemenea și relațiile sociale care depind în existența și evoluția lor de atitudinea deferentă, non-violentă a funcționarului public sau altui funcționar în raporturile cu persoanele fizice. Aceste relații sociale se referă, în primul rând, la serviciu, dar, în secundar, ele privesc și importante atribute ale omului (demnitatea, libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea sa).

Obiectul juridic special constă, în principal, din relațiile sociale privind activitatea de serviciu, care trebuie să se desfășoare în mod normal, funcționarii având obligația să aibă un comportament civilizat, corect, față de persoanele cu care intră în contact pe linie de serviciu, iar în secundar din relațiile sociale privind demnitatea sau integritatea corporală ori sănătatea persoanei.

Obiectul material.

În varianta tip și cea prevăzută în alin. (2) obiectul material lipsește. În celelalte variante agravate însă există un obiect material și anume corpul victimei sau obiectele aparținând acesteia.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de purtare abuzivă este calificat și poate fi numai un funcționar public.

Prin „funcționar public”, în sensul legii penale – art. 147 alin. (1) C. pen. -, se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. (autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public).

Potrivit art. 258 C. pen., dispozițiile art. 250 C. pen. privitoare la funcționari publici se aplică și celorlalți funcționari, în acest caz maximul pedepsie reducându-se cu o treime.

Subiectul activ al infracțiunii este circumstanțiat; el nu poate fi decât un funcționar public sau alt funcționar.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale: instigare, complicitate și coautorat, numai că, pentru această din urmă formă (coautorat), făptuitorul trebuie să aibă aceeași calitate specială, de funcționar public sau alt funcționar.

Subiectul activ al purtării abuzive poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate în art. 191 alin. (1) C. pen.

Fapta poate fi comisă de mai mulți autori care au contribuit nemijlocit, în mod simultan (comisie, colectiv, echipă) sau succesiv, la săvârșirea purtării abuzive. La săvârșirea acestei infracțiuni pot participa însă și alți subiecți activi în afară de autor sau coautori (instigatori, complici). Pentru acești subiecți activi nu este necesară calitatea de funcționar public. Cu alte cuvinte, infracțiunea de purtare abuzivă este imputabilă participanților chiar atunci când aceștia nu au calitatea de funcționar public. În acest caz, nu este vorba de răsfrângerea circumstanței personale de funcționar public la ceilalți participanți, ci de încadrarea contribuției lor în dispoziția care prevede „erga omnes”, fapta comisă de subiectul activ nemijlocit.

Subiect pasiv al infracțiunii de purtare abuzivă este autoritatea publică, instituția publică sau o altă persoană juridică de drept public a cărei activitate a fost tulburată prin fapta funcționarului public. Aceasta este, de asemenea, persoana căreia i s-au adresat expresiile jignitoare, a suferit lovirile ori alte violențe sau căreia i-a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea.

În ipoteza în care victima actelor de purtare abuzivă avea calitatea de funcționar public care îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și se află în exercițiul funcției (sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcției) actele de purtare abuzivă constituie infracțiunea de ultraj, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 239 C. pen..

Latura obiectivă.

Elementul material al faptei tipice constă în „întrebuințarea de expresii jignitoare”. Înțelesul acestei noțiuni coincide cu acela al elementului material al infracțiunii de insultă (art. 205 C. pen.). Elementul material al faptei se exercită nemijlocit asupra subiectului pasiv imediat, care este prezent la locul unde se săvârșește fapta.

Termenul „expresii jignitoare” are o accepție largă. Prin acest termen se înțelege orice atingere adusă onoarei ori reputației unei persoane, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură și folosirea de cuvinte care fără a fi insultătoare exprimă o desconsiderare și sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane, cum sunt cuvintele de ocară sau umilitoare.

Persoana căreia i s-au adresat cuvinte insultătoare trebuie să fie prezentă în momentul când i se adresează asemenea cuvinte, altfel fapta nu constituie infracțiunea de purtare abuzivă.

În cazul variantelor agravate de la alin. 2, 3, 4 și 5, elementul material coincide cu acela de la infracțiunile de amenințare (art. 193 C. pen.), lovire sau alte violențe (art. 180 C. pen.), vătămare corporală (art. 181 C. pen.) și, respectiv vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.).

Sub aspectul laturii obiective, purtarea abuzivă este o infracțiune comisivă, acțiunea făptuitorului constând, fie în întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, fie în loviri sau alte violențe.

Prin „expresii jignitoare” se înțelege orice manifestare prin care se aduce atingerea onoarei sau reputației victimei.

În conținutul infracțiunii de purtare abuzivă, în forma alin.1, sunt absorbite insulta sau calomnia, iar în forma alin.2, este absorbită infracțiunea prevăzută de art. 180 C. pen. – loviri sau alte violențe.

Termenul „amenințare” are același înțeles cu cel arătat cu ocazia comentariului faptei prevăzute în art. 193 C. pen.

Expresia „lovirea sau alte violențe” corespunde denumirii infracțiunii prevăzute în art. 180 C. pen. și are implicit conținutul acestei fapte penale. Este vorba, deci, de acțiunea de lovire sau de efectuare a altei violențe asupra corpului unei persoane, cauzatoare de suferințe fizice. Când o asemenea faptă este săvârșită de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta de lovire sau alte violențe este absorbită în infracțiunea de purtare abuzivă. Termenul „violență” are însă o sfera mai largă decât cea din dispoziția art. 180 C. pen., înțelegându-se și violențele comise asupra obiectelor aparținând unei persoane.

Pentru existența infracțiunii este necesar ca funcționarul public sau funcționarul să fie în exercițiul funcțiunii, iar persoana vătămată să fie prezentă în momentul săvârșirii faptei.

Cerința esențială.

Pentru ca acțiunea să constituie elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă, aceasta trebuie să fie comisă de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Lipsa acestei cerințe esențiale duce la lipsa elementului material și implicit a infracțiunii însăși.

Urmarea imediată.

Urmarea faptei are o structură complexă în sensul că, în principal, se creează o stare de pericol pentru buna și normala desfășurare a relațiilor de serviciu, iar în secundar se aduce atingere onoarei și reputației persoanei. În cazul variantelor agravate, subiectului pasiv nemijlocit i se lezează și libertatea, sănătatea sau integritatea corporală.

În varianta tip a incriminării, săvârșirea oricăreia din acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă are ca urmare imediată crearea unei stări care aduce atingere prestigiului și deci bunei desfășurări a activității persoanei juridice de drept public în care funcționarul public își exercită atribuțiile, precum și demnității persoanei împotriva căreia a fost îndreptată acțiunea.

Legătura de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie sa existe și rezultă ex re, iar în cazul variantelor agravate de la alin. 4 și 5 legătura dintre faptă și urmarea mai gravă (vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă) trebuie dovedită.

Subiectul pasiv care ripostează la o asemenea purtare abuzivă a unui funcționar ce îndeplinește o funcție care implică exercițiul autorității de stat nu săvârșește infracțiunea de ultraj.

Latura subiectivă.

Infracțiunea de purtare abuzivă se săvârșește numai cu intenție, directă sau indirectă. Nu se cere existența vreunui scop sau motiv special.

Latura subiectivă este intenția, pentru variante de la alin. 1, 2 și 3 și praeter intenția pentru alin. 4 și 5.

Forma de vinovăție specifică acestei infracțiuni este intenția. Aceasta înseamnă că infractorul cu voință a proferat expresii jignitoare sau a recurs la loviri ori alte violențe sau vătămări corporale, a prevăzut că acțiunea sa este de natură să aducă atingere demnității sau să cauzeze vreo vătămare victimei și, implicit, să pună într-o lumină defavorabilă activitatea unității publice în serviciul căreia s-a comis fapta, rezultat pe care l-a urmărit (intenție directă) sau l-a acceptat (intenție indirectă).

Săvârșirea din culpă a faptei prevăzută în art. 250 C. pen. nu se pedepsește.

Consumarea. Forme.

Tentativa la infracțiunea de purtare abuzivă nu este sancționată. Infracțiunea se consumă instantaneu, în momentul când sunt întrebuințate expresiile jignitoare, iar când are un caracter continuat, se epuizează în momentul săvârșirii ultimei acțiuni.

Purtarea abuzivă este o infracțiune de acțiune (comisivă) și momentană, instantanee.

Actele preparative și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Legea nu incriminează decât faptul consumat. Consumarea are loc în momentul în care s-au întrebuințat expresiile jignitoare ori s-a recurs la alte violențe sau vătămări corporale și s-a produs urmarea imediată.

În cazul în care acțiunea incriminată se realizează împotriva mai multor persoane, vor fi tot atâtea infracțiuni,câte persoane vătămate sunt, adică o pluralitate de fapte penale sub forma concursului de infracțiuni.

De asemenea, vor fi incidente regulile de la concursul de infracțiuni atunci când cu ocazia comiterii purtării abuzive se cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane (art. 246 C. pen.) ori se îngrădesc anumite drepturi ale unui cetățean ( art. 247 C. pen.).

Sancțiuni.

În varianta tip, purtarea abuzivă se pedepsește cu închisoarea de la o lună la un an sau cu amendă. În varianta prevăzută la alin. (2), pedeapsa aplicabilă persoanei fizice este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă, iar în ipoteza de incriminare de la alin. (3), aceasta este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Dacă purtarea abuzivă constă într-o vătămare corporală a subiectului pasiv, pedeapsa prevăzută de lege pentru persoana fizică este închisoarea de la 6 luni la 6 ani, iar dacă se realizează printr-o vătămare gravă a acelei persoane, pedeapsa va fi închisoarea de la 3 la 12 ani.

Dacă purtarea abuzivă este comisă de un funcționar, maximul pedepsei prevăzute în art. 250 C. pen. se reduce cu o treime.

Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, în cazul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă, în toate ipotezele sale de incriminare, potrivit art. 711 alin. (2) și (3) C. pen., este amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei, iar pentru ipoteza prevăzută în alin. (5), amenda va fi de la 10.000 lei la 900.000 lei.

3.3. Neglijența în păstrarea secretului de stat

Comportarea neglijentă cu privire la păstrarea secretului de stat este incriminată în art. 252 C. pen. astfel: „neglijența care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum și neglijența care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului”.

Obiectul ocrotirii penale.

Obiectul juridic special constă în acele relații sociale referitoare la interesele publice a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără respectarea și asigurarea informațiilor secrete de stat împotriva neglijențelor funcționarilor publici sau funcționarilor, în sarcina cărora intră păstrarea acestor informații secrete de stat.

Obiectul material constă în documentul ce conține informații secrete de stat distrus, alterat, sustras sau pierdut.

Când neglijența a avut ca urmare prilejul dat unei terțe persoane de a afla un secret de stat, obiectul material lipsește.

Informațiile secrete de stat sunt informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit (autor) este exclusiv un funcționar public (indiferent de unitatea la care lucrează).

La săvârșirea infracțiunii de neglijență în păstrarea secretului de stat este posibilă participarea cu intenție a altor subiecți activi (participație improprie potrivit dispoziției din art. 31 C. pen.).

Subiect activ poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate în art. 191 alin. (1) C. pen.

Subiectul pasiv special este o autoritate publică, instituție publică sau altă persoană juridică de drept public sau privat ale cărei interese sunt vătămate de pe urma neglijenței în păstrarea secretului de stat.

Latura obiectivă.

Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune sau inacțiune, ce constau într-o comportare neglijentă în păstrarea secretului de stat care are ca urmări, fie distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea documentului, fie aflarea acelui secret de o altă persoană.

Prin distrugere se înțelege nimicirea documentului, prin alterare – degradarea totală sau parțială a documentului, prin pierdere – întreruperea contactului cu documentul din partea funcționatului respectiv, iar prin sustragere, scoaterea documentului din posesia funcționarului care îl avea în păstrare și trecerea lui în posesia altei persoane.

Pentru existența infracțiunii trebuie ca fapta de neglijență să aducă atingere intereselor statului, să creeze o stare de pericol pentru un interes al statului. Importanța documentelor, ce constituie secrete de stat, distruse, alterate, pierdute sau sustrase, precum și punerea în pericol a unor interese de stat, se apreciază de către instanța de judecată.

Art. 150 C. pen. definește secretele de stat ca fiind documentele și datele care au vădit un astfel de caracter sau cele declarate ori calificate astfel prin Hotărâri de Guvern.

Cerința esențială.

Fapta incriminată trebuie să fie de natură să aducă atingere intereselor statului. Dacă această cerință esențială nu este îndeplinită, fapta concretă nu va constitui infracțiunea prevăzută în art. 252 C. pen., ci va putea atrage, după caz, răspunderea disciplinară sau administrativă.

Urmarea imediată.

Urmarea imediată expres prevăzută în conținutul normei de incriminare constă alternativ fie în distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conține informații secrete de stat, fie în crearea unei ocazii pentru un terț de a afla un asemenea secret. Prin aceasta se creează și o stare de pericol pentru interesul de stat la care se referă documentul respectiv.

Legătura de cauzalitate.

Din raportul de cauzalitate rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptei.

Latura subiectivă.

Forma de vinovăție. Neglijența în păstrarea secretului de stat se încadrează în dispoziția din art. 252 C. pen. atunci când este săvârșită din culpă în oricare din modalitățile acesteia: culpa cu prevedere (ușurința) sau culpa simplă (greșeală). Sub aspectul laturii subiective infracțiunea se realizează numai din culpă sub ambele forme: simplă sau cu previziune.

Consumarea. Forme.

Infracțiunea de neglijență în păstrarea secretului de stat nu este susceptibilă de tentativă și se consumă în momentul când s-a produs una din urmările periculoase.

Neglijența în păstrarea secretului de stat fiind o infracțiune comisă din culpă, nu poate avea forme imperfecte ( acte de pregătire și tentativă), ci numai faptul consumat.

Sancțiuni.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracțiune este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, potrivit art. 171 alin. (2) C. pen., în cazul săvârșirii infracțiunii de neglijență în păstrarea secretului de stat, este amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei.

3.4. Conflictul de interese

Obiectul ocrotirii penale.

Obiectul juridic special constă în acele relații sociale referitoare la interesele publice a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu cinste, probitate și corectitudine a atribuțiilor de serviciu ale funcționarilor publici.

Obiectul material, de regulă, lipsește la această infracțiune.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni proprii ni poate fi decât un funcționar public în sensul arătat în art. 147 alin. (1) C. pen.

În condițiile art. 191 C. pen., poate fi subiect activ al conflictului de interese și persoana juridică.

Participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate. Pentru coautori este necesar însă ca, la data săvârșirii faptei, să aibă calitatea de funcționar public și să fie în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Subiectul pasiv al conflictului de interese este autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoana de interes public în care își desfășoară activitatea funcționarul public.

Latura obiectivă.

Elementul material al acestei incriminări comisive cu conținuturi alternative constă în îndeplinirea unui act, fie în luarea unei decizii.

Cerințe esențiale.

Funcționarul public să fi comis acțiunea incriminată în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Prin acțiunea incriminată trebuie să se realizeze, direct sau indirect, un folos material.

Folosul material trebuie să se realizeze pentru sine, soțul său sau o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Cele trei cerințe trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia atrăgând inexistența elementului material și implicit a infracțiunii analizate.

Urmarea imediată.

Aceasta constă într-o stare de pericol pentru bunul mers al activității uneia dintre unitățile la care se referă art. 145 C. pen. ( autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public).

Conflictul de interese este o infracțiune de pericol și nu una de daună chiar dacă în urma actului sau deciziei luate de subiectul activ se realizează un folos material pentru una din persoanele menționate în text.

Legătura de cauzalitate.

Din raportul între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie sa existe și rezultă din materialitatea faptei concrete comise de funcționarul public (ex re).

Latura subiectivă.

Forma de vinovăție cu care se poate comite conflictul de interese este intenția directă sau indirectă. Subiectul activ trebuie să prevadă că prin îndeplinirea acelui act sau prin participarea la luarea acelei decizii se realizează un folos material pentru sine, soțul său sau o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Nu sunt prevăzute cerințe esențiale referitoare la scop sau mobil astfel încât cunoașterea acestora va interesa numai din punct de vedere al individualizării represiunii penale nu și pentru existența conflictului de interese.

Consumarea. Forme.

Conflictul de interese se consumă în momentul realizării acțiunii incriminate și al producerii urmării imediate.

Conflictul de interese este o infracțiune comisivă și de execuție lentă. Prin urmare, ea poate avea un iter criminis și să fie susceptibilă de forme imperfecte de realizare. Deși sunt posibile, actele preparatorii și cele de încercate nu sunt incriminate și deci pedepsite. Actele preparatorii comise de altă persoană decât autorul devin acte de complicitate anterioară la fapta comisă de funcționarul public.

În concret, fapta prevăzută în art. 2531 C. pen. poate îmbrăca forma continuată de săvârșire, situație în care vom avea și un moment al epuizării care va interveni la data realizării ultimei acțiuni incriminate.

Sancțiuni.

Pedeapsa prevăzută de lege în cazul conflictului de interese comis de o persoană fizică este închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durată maximă. Această pedeapsă complementară specială va fi aplicată în mod obligatoriu de către instanța de judecată.

3.5. Luarea de mită

Conform art. 254 C. pen., luarea de mită constă în „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.

Obiectul ocrotirii penale.

Obiectul juridic special al luării de mită constă în acele relații sociale referitoare la interesele publice, a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu cinste, probitate și corectitudine a atribuțiilor de serviciu a funcționarilor publici, a funcționarilor, a persoanelor care exercită o funcție de interes public și a altor persoane prevăzute în art. 1 și 81 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare.

Infracțiunea de luare de mită nu are obiect material, pentru că activitatea funcționarului public nu privește nemijlocit un bun sau persoană. Dacă, însă, acțiunea făptuitorului privește în mod direct un bun, infracțiunea are și obiect material, ce constă în bunul respectiv.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni, indiferent de ipoteza de incriminare la care ne raportăm , este calificat și nu poate fi decât un funcționar public sau un funcționar sau una din persoanele arătate în art. 1, 8 și 81 din Legea nr. 78/2000.

În varianta agravată prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. și art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât un funcționar cu atribuții de control sau o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.

Latura obiectivă.

Elementul material al normei de incriminare analizate constă, în mod alternativ, într-o acțiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase și într-o nerespingere (inacțiune) de către agent a unei astfel de promisiuni.

Cerințe esențiale.

Legiuitorul a atașat acțiunii sau inacțiunii incriminate mai multe cerințe esențiale, în lipsa cărora fapta nu va constitui infracțiunea de luare de mită:

– pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să privească bani ori alte foloase;

– banii sau foloasele să nu i se cuvină legal funcționarului;

– acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se realizeze înainte sau concomitent îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii efectuării actului;

– actul al cărei îndeplinire, neîndeplinire sau întârziere se cere să intre în atribuțiile de serviciu ale funcționarului.

Urmarea imediată.

Aceasta, în cazul infracțiunii examinate, constă într-o stare de pericol, după caz, pentru bunul mers al activității unităților arătate la art. 145 C. pen., al persoanelor juridice de drept privat, al unor autorități publice ale statului străin, al unei instanțe internaționale sau organizații internaționale din care face parte făptuitorul.

Legătura de cauzalitate.

Raportul între acțiunea sau inacțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie să existe și rezultă ex re.

Atunci când luarea de mită este realizată prin constrângere, legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea comisă de agent și paguba pricinuită mituitorului trebuie să fie dovedită.

Latura subiectivă.

Forma de vinovăție care caracterizează această infracțiune este intenția directă calificată prin scop.

Pentru existența infracțiunii se cere un scop special al făptuitorului – îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ori efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Consumarea. Forme.

Tentativa infracțiunii de luare de mită nu este pedepsită de lege. Infracțiunea se consumă în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă sau nu respinge promisiunea unor asemenea foloase.

Luarea de mită este o infracțiune comisivă numai în primele trei modalități normative, iar în ipoteza nerespingerii promisiunii de foloase ea este o infracțiune omisivă.

Sancțiuni.

Luarea de mită se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Potrivit alin. 2 al art. 254 C. pen., luarea de mită este mai gravă dacă fapta a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control. Sancțiunea este, în cazul formei agravate, închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

În conformitate cu art. 254 alin. 3, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani.

Există alte două forme agravate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Una dintre formele agravate, cuprinsă în art. 7 alin.1, este o extensie a alin.2 al art. 254, în sensul că luarea de mită este mai gravă, dacă este săvârșită de o persoană care are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.

Cea de-a doua formă agravată, cuprinsă de art.9, prevede că fapta este mai gravă, dacă este săvârșită în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale, ori a unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale, precum și a schimburilor ori investițiilor internaționale.

Darea de mită

Potrivit art. 255 C. pen., infracțiunea de dare de mită constă în “promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.”. Spre deosebire de luarea de mită, darea de mită nu este o infracțiune de serviciu, ci o infracțiune în legătură cu serviciul.

Obiectul ocrotirii penale.

Obiectul juridic special al acestei incriminări constă în acele relații sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea în activitatea unităților prevăzute în art. 145 C. pen., persoanelor juridice de drept privat, organizațiilor publice internaționale, unităților publice dintr-un stat străin, instanțelor internaționale ori adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin, a unei permanente probități din partea angajaților acestora și fără combaterea acțiunilor de corupere săvârșite de anumite persoane fizice rău intenționate, acțiuni care pun astfel în pericol bunul mers al acestor entități.

Obiectul material. Infracțiunea de dare de mită este lipsită, de regulă, de un obiect material. În literatura de specialitate se consideră că poate exista obiect material în cazul ofertei de mită respinsă de către funcționar sau dacă acțiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, obiectul material constă în acel bun.

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică ce îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal.

Subiectul pasiv al dării de mită special este autoritatea publică, instituția publică, persoana juridică de interes public, persoana juridică privată unde își exercită atribuțiile de serviciu cel căruii se dă mită.

Latura obiectivă.

Elementul material al infracțiunii de dare de mită poate fi realizat prin săvârșirea uneia dintre următoarele acțiuni, prevăzute alternativ în textul legii: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unui funcționar pentru a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru a efectua un act contrar acestor îndatoriri.

Cerințe esențiale.

Acțiunea incriminată este necesar să aibă ca obiect bani sau alte foloase.

Banii sau foloasele să nu i se cuvină legal funcționarului.

Acțiunea incriminată trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii în îndeplinirea unui act determinat, licit sau ilicit.

O ultimă cerință esențială este aceea ca actul pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire, etc., făptuitorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori un act contrar acestor îndatoriri. Nu are relevanță, așadar, dacă actul în vederea căruia se dă mită este licit sau ilicit.

Urmarea imediată.

Urmarea imediată a acestei infracțiuni constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale proteguite prin această normă de incriminare.

Legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie să existe și rezultă din materialitatea activității executate de făptuitor (ex re).

Latura subiectivă.

Infracțiunea de dare de mită se săvârșește cu intenție directă, calificată prin scop.

Latura subiectivă a infracțiunii de dare de mită include și un scop special urmărit de făptuitor, care trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii.

Consumarea. Forme.

Darea de mită se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă sau dă funcționarului banii sau foloasele necuvenite.

Darea de mită este o infracțiune de acțiune și instantanee.

Prin voința legiuitorului, tentativa (promisiunea, oferirea) este asimilată faptului consumat și la fel ca luarea de mită este o infracțiune cu consumare anticipată.

Darea de mită poate fi săvârșită în mod continuat dacă foloasele care au făcut obiectul dării de mită sunt date în rate și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale.

Sancțiuni.

Darea de mită se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar dacă sancțiunea aplicată de către instanță, este închisoare mai mare de 2 ani se poate dispune și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Pedeapsa aplicabilă persoanei juridice, potrivit art. 711 alin. (2) C. pen., în cazul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, este amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei.

În cazul dării de mită arătată în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, maximul pedepsei prevăzute în art. 255 C. pen. se majorează cu 2 ani, iar pentru fapta din art. 82 al aceluiași act normativ, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 7 ani.

Cauza care exclude existența infracțiunii. Potrivit alin. (2) al art. 255 C. pen., darea de mită nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită.

4. CONCLUZII

Caracterul prejudiciabil al infracțiunilor contra puterii de stat, intereselor serviciului de stat și ale serviciului în organele administrației publice săvârșite de către persoanele cu funcție de răspundere este determinat de faptul că acestea cauzează un prejudiciu considerabil aparatului autorităților publice sau amenință cu cauzarea unui astfel de prejudiciu.

Persoană cu funcție de răspundere este considerată persoana căreia într-o întreprindere, instituție, organizație de stat sau a administrației publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii. prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații in vederea exercitării funcțiilor autorității publice sau a acțiunilor administrative de dispoziție ori organizatorico economice.

Reprezentanți ai autorității publice sunt persoanele înzestrate cu împuterniciri de către puterea de stat.

Dispozițiile lor sunt obligatorii pentru toți cetățenii, atât pentru cei aflați în subordinea lor nemijlocită, cit și pentru cei care nu sunt subordonați lor. Această categorie de subiecți ai infracțiunilor se caracterizează prin faptul că:

1) sunt învestiți din numele statului cu împuterniciri de autoritate publică.

2) au dreptul de a săvârși acțiuni, care generează consecințe juridice pentru toți cetățenii sau pentru majoritatea lor,

3) atribuțiile lor de serviciu nu țin de prevederile anumitor instrucțiuni, dispoziții, ordine etc.

Persoanele, care lucrează în organele autorității publice, dar care nu sunt învestite cu dreptul de a exercita puterea publică, nu sunt reprezentanți ai acesteia.