Abuzul Si Exploatarea Sexuala a Copilului

CUPRINS

CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE PRIVIND ABUZUL ȘI EXPLOATAREA SEXUALĂ A COPILULUI

1.1. Noțiuni introductive

Abuzul efectuat asupra copiilor constituie o problemă serioasă, care implică preocuparea întregii societăți. Agresarea copiilor reprezintă o noțiune vastă, ce cuprinde diverse comportamente ale părinților și tutorilor.

Agresarea copiilor poate fi divizată în cinci categorii. Două dintre ele, deși nu reprezintă agresiune propriu-zisă, totuși au repercusiuni nefavorabile asupra copiilor. Polițistul trebuie să posede cunoștințe fundamentale despre toate aceste categorii:

Delăsarea

O astfel de atitudine variază de la caz la caz: de la lăsarea copilului fără supraveghere pentru câteva ore (părinții fiind la serviciu) până la cazuri gen „singur acasă”, când copilul rămâne fără supraveghere pentru un week-end întreg (părinții fiind plecați la odihnă).

Atitudinea neglijentă

Esența atitudinii neglijente constă în faptul că persoana responsabilă de creșterea și educația copilului nu-i asigură acestuia condițiile necesare pentru dezvoltarea fizică și psihică corespunzătoare și protecție (de exemplu, situația în care copilul este ținut în frig și foame).

Violenta morală

Violența morală reprezintă un comportament care aduce prejudiciu dezvoltării afective a copilului și sentimentului respectului de sine. Violența morală presupune utilizarea unor acuzări verbale, cum ar fi: critică permanentă, umilire, insulte, tachinări și refuzul de a asculta copilul. Violența morală cuprinde, de asemenea, și incapacitatea părinților de a-și arăta dragostea sau de a acorda susținerea necesară pentru dezvoltarea psihică și fizică a copilului.

Agresarea fizică sau „traumatizarea intenționată”

Din această categorie face parte traumatizarea fizică c copilului, adică cazul când există date concludente sau supoziții întemeiate privind traumatizarea copilului de către părinți sau supunerea intenționată a acestuia la acte de violență (lipsa de protecție din partea părinților).

Molestarea sexuală

Din această categorie fac parte toate tipurile de raporturi sexuale între adulți și copii și acte sexuale impuse între copii.

Fiecare dintre categoriile enumerate poate condiționa leziuni corporale și morale de diferit grad de complexitate, care, la rândul lor, pot conduce la traume serioase sau chiar la deces. În prezentul program vom examina detaliat cea de a cincea categorie: molestarea sexuală a copiilor.

Abuzul sexual asupra copiilor cuprinde cazuri izolate, precum și cazuri repetate sau molestarea permanentă pe parcursul a mai mulți ani. Exemple de astfel de abuzuri pot viza situațiile când adulții le arată copiilor organele genitale, dar și raporturile sexuale violente, care determină, în cazuri extremale, decesul copilului.

În ultimii ani opinia publică a început să conștientizeze gradul de răspândire și gravitatea problemei vizate; că molestarea sexuală a minorilor nu este numai o infracțiune comisă într-o atmosferă familiară, dar include și exploatarea sexuală sistematică a copiilor prin intermediul prostituției, traficului de marfa vie, pornografiei și sex-turismului.

Este important să ținem minte că minorii nu-și pot da acordul pentru relații sexuale cu adulții; ei nu înțeleg situația. Mai mult ca atât: statutul lor social nu le permite să facă o alegerea liberă și conștientă. Orice contact sexual forțat, indiferent de vârsta sau starea socială a părților, constituie o infracțiune.

1.2. Abuzul sexual asupra copiilor cu disabilități

Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenții eficiente față de maltratarea copiilor cu disabilități. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de specialiști, ai cărei membri să înțeleagă exact considerentele speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu definește nivelul de înțelegere curentă a membrilor echipei în comparație cu nivelul de cunoștințe esențiale.

Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : părinți, educatori, investigatori. Ei au fost întrebați despre cunoștințele pe care le aveau, experiența cu și interesul pentru maltratarea copiilor disabili.

Rezultate: În timp ce subiecții păreau să fie conștienți de unele părți ale problemei, nivelul cunoștințelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la ședințe de pregătire și toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu disabilități să aibă prioritate în pregătirea lor. În majoritatea interviurilor, mai puțin de o treime din subiecți au spus că erau la curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este responsabilitatea profesionaliștilor de a raporta abuzurile suspectate. 43% din părinți și 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilități , 65% din educatori raportaseră ei înșiși abuzul bănuit sau în conjunctura unor altor profesionaliști. De asemenea 79% din educatori au spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a copiilor abuzați, totuși 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că directorul nu a avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea legilor în atenția personalului școlilor, 43% din subiecți folosiseră profesionaliști care să-i asiste cu investigații ale abuzului sexual implicând copii cu disabilități. În aceste tipuri de asistențe ale unor specialiști au participat Școala pentru surzi, psihiatrii pentru copii, psihologi terapeuți, specialiști în retardul mental, din variate surse și agenții și consilieri cu experiență.

Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenție în maltratarea copilului cu disabilități, în integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma cursurile de educație specială pentru a umple golurile din cunoștințele deținute.

Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din păcate ceva comun în viața “multor, probabil majorității oamenilor cu disabilități” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul și singurul efort național în determinarea frecvenței maltratărilor copiilor cu disabilități (în 1991). Rezultatele sugerau că incidența maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai mare decât incidența maltratării copiilor fără disabilități. În timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleași cu cele ale abuzului copiilor normali (Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creșterea numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor disabilități plasează unii copii într-o poziție chiar mai vulnerabilă, putându-se proteja mai greu decât cei normali (A&B, ‘93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu disabilități contribuim la incidența abuzurilor (A & B, ‘93; Sobsez ‘94). Slăbiciuni în sistemul de intervenție în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. “Este o greșeală să dăm vina pe oamenii din sisteme, dar nu este o greșeală să privim atenți sistemele în care operăm și să spunem <<Nu este suficient de bine, este prea târziu, prea puțin din acest lucru, prea mult din celălalt>>„ “Nu există nici un grup profesional care să aibă toată înțelepciunea necesară acestei probe” (NATIONAL SZMPOSIUM ON ABUSE AND NEGLECT OF CHILD WITH DISABILITIES, ‘95).

1.3. Abuzul sexual asupra copiilor și poliția

Abuzul sexual asupra copiilor constituie una dintre cele mai grave forme de agresiune sexuală cu care se confruntă organele de poliție.

În procesul de lucru cu asemenea delicte polițiștii trăiesc emoții puternice și deziluzii, deoarece multe dintre sistemele judiciare existente sunt neeficiente în asigurarea protecției copiilor și acordării de compensații.

De asemenea, frecvent polițiștii nu cunosc îndeajuns de bine sau chiar nu cred în eficiența unor instituții de asistență socială care conlucrează cu familiile și copiii abuzați.

În unele departamente ale organelor de poliție activează experți specializați în domeniul molestării sexuale a copiilor. Dar pentru formarea profesională a experților și pentru crearea unor departamente specializate sunt necesare resurse financiare considerabile, de care nu dispun multe țări.

De aceea polițiștii de la toate nivelurile continuă să exercite un rol important în depistarea și luarea de atitudine față de faptele de molestare sexuală a copiilor.

Începând anchetarea unui caz de abuz sexual, polițiștii deseori intră în contact cu copii traumatizați. De aceea, pentru a nu le provoca daune psihologice suplimentare, este nevoie să-i trateze cu maximă atenție.

În acest context, în procesul de desfășurare a anchetei asupra unui act de abuz sexual asupra copilului polițistul trebuie să colaboreze cu alți specialiști, de exemplu, cu reprezentanți ai instituțiilor de asistență socială, cu psihologi sau procurori.

Oricare ar fi experiența de lucru și pregătirea profesională a polițistului, este cert faptul că o singură persoană nu poate să posede toate cunoștințele, abilitățile și resursele necesare activității cu copiii.

Implicarea și contribuția unui alt profesionist determină o abordare mult mai eficient a cazului.

Conlucrarea cu persoane avizate din cadrul altor organizații și instituții are multiple avantaje: Consultarea cu o altă organizație poate pune la dispoziția polițistului informație detaliată privind viața copilului sau a familiei acestuia.

După consultarea specialiștilor în problemele copiilor polițistul poate înțelege mai bine particularitățile de dezvoltare și comunicare ale indivizilor de această vârstă. Concomitent, în funcție de situație, polițistul poate modifica metodele de desfășurare a interogatoriului, ceea ce contribuie la ridicarea calității și veridicității probelor obținute. Consultarea specialiștilor din exterior poate minimaliza necesitatea desfășurării unor chestionări repetate. Acest fapt va conduce la evitarea unei traumatizări suplimentare a copilului.

Angajații instituțiilor de asistență socială îl pot ajuta pe polițist la determinarea unor indici fizici și comportamentali (depresii, lipsa apetitului, tendințe de suicid) caracteristici copiilor supuși actelor de molestare sexuală.

Această modalitate de conlucrare, numită „interdepartamentală” sau „pluridisciplinară”, este recunoscută de multe organizații polițienești din întreaga lume drept una dintre cele mai eficiente. Colaborarea poliției cu alte instituții are impact asupra optimizării metodelor utilizate de reprezentanții ordinii publice.

De exemplu, polițiștii și specialiștii unor departamente din orășelele estoniene Tartu și Polva au conlucrat la înființarea, în cadrul sectoarelor de poliție, a unor săli speciale pentru desfășurarea discuțiilor cu copiii. Sălile respective au fost dotate cu mobilier special, iar atmosfera – creată în raport de particularitățile psihocomportamentale ale copiilor, ceea ce contribuie la desfășurarea cu succes a discuțiilor.

Polițiștii care activează cu minorii participă la training-uri de instruire în vederea asimilării metodelor de conlucrare cu copii; ei își coordonează activitatea cu alți specialiști – angajați ai serviciilor de asistență socială, psihologi, pediatri și procurori.

Polițiștii letoni din Riga în colaborare cu reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale au creat un centru pentru copii. Centrul dispune de o sală amenajată în funcție de particularitățile psihologice ale micuților, dotată cu cameră de luat vederi, în care polițiștii, procurorii, psihologii pot purta discuții cu copiii. Procedura chestionării și metodica desfășurării anchetei în cazul unor fapte de molestare sexuală a copiilor și de violență în familie sunt elaborate de specialiști de comun.

CAPITOLUL 2 – STRUCTURA DE DREPT

2.1. Abuzul și exploatarea sexuale a copilului în legislația internă

În anii ‘60, în țările occidentale s-a dezvoltat un interes special pentru identificarea și combaterea abuzului sexual asupra copilului. Deși declanșat de mai multe decenii, procesul de dezvoltare a unor modalități de identificare a abuzului asupra copilului și a prevenirii sau tratării sale întâmpină încă mari dșurarea discuțiilor cu copiii. Sălile respective au fost dotate cu mobilier special, iar atmosfera – creată în raport de particularitățile psihocomportamentale ale copiilor, ceea ce contribuie la desfășurarea cu succes a discuțiilor.

Polițiștii care activează cu minorii participă la training-uri de instruire în vederea asimilării metodelor de conlucrare cu copii; ei își coordonează activitatea cu alți specialiști – angajați ai serviciilor de asistență socială, psihologi, pediatri și procurori.

Polițiștii letoni din Riga în colaborare cu reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale au creat un centru pentru copii. Centrul dispune de o sală amenajată în funcție de particularitățile psihologice ale micuților, dotată cu cameră de luat vederi, în care polițiștii, procurorii, psihologii pot purta discuții cu copiii. Procedura chestionării și metodica desfășurării anchetei în cazul unor fapte de molestare sexuală a copiilor și de violență în familie sunt elaborate de specialiști de comun.

CAPITOLUL 2 – STRUCTURA DE DREPT

2.1. Abuzul și exploatarea sexuale a copilului în legislația internă

În anii ‘60, în țările occidentale s-a dezvoltat un interes special pentru identificarea și combaterea abuzului sexual asupra copilului. Deși declanșat de mai multe decenii, procesul de dezvoltare a unor modalități de identificare a abuzului asupra copilului și a prevenirii sau tratării sale întâmpină încă mari dificultăți.

Legislația română nu operează cu termenul de abuz sexual așa cum este el definit în documentele ONU și în cele ale C.E., însă conținutul lui este în cea mai mare parte acoperit de legislația penală română.

Codul Penal Român, adoptat prin Legea nr. 15/21 iunie 1968 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, vorbește despre „infracțiuni privitoare la viața sexuală”, pe care le definește în Capitolul II al Titlului II ca „infracțiuni contra persoanei”.

Sunt incriminate și se pedepsesc cu închisoarea infracțiunile de viol, actul sexual cu un minor, seducție, perversiuni sexuale, corupție sexuală și incest (art. 197 – 203 Cod Penal).

Copiii pot fi victime ale tuturor infracțiunilor privitoare la viața sexuală. Prin efectele lor, aceste infracțiuni sunt mult mai dăunătoare în cazul în care au fost săvârșite asupra minorilor, decât în cazul săvârșirii lor asupra persoanelor majore. Din acest motiv, legea penală sancționează cu mai mare asprime abuzurile sexuale asupra minorilor, considerând ca o circumstanță agravantă săvârșirea acestui tip de infracțiuni asupra unei persoane în vârstă de sub 14 sau 18 ani, după caz.

Cu excepția seducției și a corupției sexuale, infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt prevăzute atât în formă simplă, cât și în formă agravantă. Circumstanțele agravante constau, de cele mai multe ori, în producerea unui rezultat mai grav, constând fie în vătămarea gravă a integrității corporale a victimei, fie în moartea sau sinuciderea acesteia. Unele dintre circumstanțele agravante sunt legate de minoritatea victimei.

Una dintre formele cele mai barbare de abuz sexual asupra copiilor este exploatarea sexuală. Acest fenomen a luat o amploare deosebită în lume și, pe fondul scăderii nivelului de trai, al creșterii explozive a criminalității, începe să se extindă și în România. Pentru combaterea lui, legislația noastră a incriminat în Capitolul IV al Titlului IX Cod Penal, intitulat „Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, 2 infracțiuni, respectiv prostituția și proxenetismul (art. 328 și 329 Cod Penal).

Prostituția este specifică fetelor și nu reprezintă altceva decât o modalitate firească și ușor accesibilă de a-și asigura mijloacele necesare vieții de zi cu zi.

Multe dintre ele își îndreaptă atenția spre cetățenii străini, care le pot recompensa în valută sau prin cadouri atrăgătoare.

Violul stă, de regulă, la originea vieții sexuale. Multe dintre fetele aparținând grupului „copiilor străzii” au suferit două sau mai multe violuri, iar altele au fost violate în grup. Există cazuri în care violul se combină cu sechestrul.

Pedofilia este „apanajul” băieților care sunt preferați de cetățenii străini.

Traficul cu minori – au existat cazuri de minori români care au fost duși de cetățeni străini peste graniță pentru a fi abuzați sexual.

De asemenea, au existat și cazuri de minori români neacompaniați care au plecat în străinătate, fiind utilizați apoi pe piața sexului. Asemenea situații au fost mai frecvente în Germania și Olanda.

Un alt aspect îl constituie și incidența bolilor venerice care afectează minorii, ca urmare a abuzurilor sexuale, în proporție de peste 90%, copiii străzii care întrețin relații sexuale sunt afectați de boli venerice. Boala este sesizată după un timp îndelungat și devine cronică, înainte ca purtătorii ei să înceapă un tratament.

2.2. Abuzul și exploatarea sexuală a copilului în legislația internațională

Organismul internațional specializat care acționează pentru protecția copilului este Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF).

Mandatul UNICEF este menit să ajute la protecția copiilor și să promoveze dezvoltarea lor, pornind de la faptul că, dată fiind vulnerabilitatea lor, preocuparea față de ei trebuie să fie sporită.

Cel mai amplu instrument juridic angajant pentru state, alcătuit din 54 de articole care acoperă întreaga paletă de drepturi și libertăți și constituie un sistem de protecție juridică eficientă pentru copii este CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI – adoptată de Adunarea Generală a PNU la 20 noiembrie 1989.

Aceasta reprezintă cea mai universală lege de pe pământ, fiind ratificată de țara noastră la 28 septembrie 1990, considerând-o un document te referință pentru toți cei care se ocupă de copii, organizarea guvernamentală, găsindu-și materializarea în Legea nr. 18/1990.

Deși elaborarea Convenției ONU cu privire (a Drepturile Copilului a un proces îndelungat (aproximativ 10 ani), putem aprecia faptul că în ia sa finală, Convenția exprimă mai mult decât orice alt document gul spectru la drepturilor – civile, politice, economice, sociale și culturale și prevede o dezvoltare completă a potențialului copilului într-o atmosferă libertate, demnitate și justiție.

În Preambulul Convenției, în alineatul 11, statele semnatare recunosc în toate țările lumii există copii care trăiesc în condiții excepțional de grele; lenea copii necesită o atenție deosebită.

În articolul 34, statele-părți se angajează să protejeze copiii contra unei forme de exploatare sexuală, în acest scop, statele-părți vor lua toate

Negociază și încheie acorduri de colaborare în domeniul propriu de activitate cu organisme interne și internaționale;

Reprezintă statul în raporturile cu instanțele judecătorești și cu persoanele fizice și juridice din țară și din străinătate, în domeniul protecției copilului și al adopției;

Asigură reprezentarea, în fața instanțelor judecătorești, a Comitetului Român pentru Adopții.

Legislația cu privire la abuzul sexual asupra copiilor diferă esențial de la țară la țară.

În cadrul Convenției ONU privind drepturile copilului, adoptată în anul 1989, au fost formulate diverse norme internaționale în problema molestării copiilor și lipsa de protecție a acestora.

Articolul 12. Este necesar să li se acorde copiilor posibilitatea de a-și expune opinia în cadrul audierilor judiciare sau administrative.

Articolul 19. Este necesar să fie adoptate măsuri legislative și administrative în vederea protejării copiilor de toate formele de agresiune și exploatare sexuală.

Articolul 20. Este necesar să se asigure o protecție specială și să se acorde ajutorul corespunzător copiilor ce și-au abandonat casele părintești în urma molestării lor.

Articolul 34. Este necesar să fie luate toate măsurile de rigoare în vederea protecției copiilor de exploatarea sexuală.

Articolul 39..Este necesar ca persoanele oficiale să îndrepte copiii – victime ale actelor de agresiune sexuală – în instituții de reabilitare.

În unele state funcționează legi speciale cu privire la abuzul sexual asupra copiilor, în altele -pentru acest tip de infracțiune – sunt în vigoare legi generale privind delictele sexuale. Dar faptul că victima este un copil este examinat ca circumstanță agravantă.

În multe țări se aplică o abordare combinată a aspectului în cauză. Deși în unele state europene sunt adoptate diverse norme privind vârsta minimă de căsătorie, predomină o părere unanimă conform căreia raporturile sexuale cu copii mai mici de 12 ani trebuie să fie supuse pedepsei. De asemenea, în multe state relațiile sexuale dintre adulți și copii de la 13 la 16 ani sunt supuse pedepsei.

În unele țări europene există norme ale dreptului civil care pot fi aplicate în vederea protecției copilului.

Aplicarea normelor de drept civil are următoarele avantaje:

Colegiile civile conlucrează, de obicei, cu profesioniști din instituțiile de asistență socială, care pot acorda familiilor servicii speciale, cum ar fi: consultanță, tratarea alcoolismului și dependenței de droguri; pot propune măsuri de alternativă detenției. Pe de altă parte, colegiile penale au posibilități reduse.

În dreptul civil se operează, deseori, cu criteriul probator inferior, în baza căruia copiii, de obicei, nu sunt obligați să depună mărturie personal.

În cazurile penale atenția de bază este acordată condamnării infractorului, în procesele civile însă atenția este focusată pe statutul copilului și stabilirii faptului dacă a fost comis un delict sexual sau dacă este atestată lipsa de îngrijire a copilului.

În majoritatea țărilor Europei de vest și ale ex-U.R.S.S. nu există judecăți civile care ar examina cazuri de molestare sexuală a copiilor. Instanțele judiciare ale statelor date nu emit ordine judecătorești, cunoscute și ca ordine de interdicție sau de protecție, care limitează contactele dintre infractori și victimele acestora.

Opinia publică este de părere, că în cazul utilizării unor metode „ușoare” de apărare a copiilor în judecățile civile infractorii rămân nepedepsiți.

În acest sens, o soluție pertinentă ar fi crearea unui sistem ce ar presupune desfășurarea ambelor procese concomitent. De asemenea, este promovată și o altă variantă: să se înceapă cu apărarea copilului și ulterior, dacă este oportun, să fie intentată urmărirea penală.

CAPITOLUL 3 – STRUCTURA PSIHOLOGICĂ

3.1. Infractori

În calitate de polițist trebuie să înțelegi comportamentul și motivația infractorilor care comit delicte sexuale asupra copiilor. În capitolul de față vom examina detaliat diverse tipuri de infractori (3.1.1.). În paragraful 3.1.3. vom analiza rolul mamei în asemenea familii, întrucât este persoana care exercită un rol esențial în procesul de investigare a unor cazuri de incest.

3.1.1. Noțiuni introductive privind infractorii care comit infracțiuni sexuale asupra copiilor

Există o multitudine de termeni și noțiuni ce definesc infractorii care efectuează delicte sexuale asupra copiilor. Frecvent însă, acești termeni sunt utilizați inadecvat. În prezentul paragraf vom examina noțiunile respective și vom stabili prin ce se deosebesc.

În uzul curent sunt folosiți următorii termeni:

Incest

Pedofil

Violarea minorilor

3.1.1.1. Infracțiunea de incest

Atât în limbajul uzual, cât și în terminologia de specialitate, noțiunea de „incest” desemnează relația sexuală între rude. În cele mai dese cazuri, incestul se produce între tată sau tată vitreg (pe care copilul îl percepe ca pe tată de sânge) și fiică sau fiu, între frate și soră/frate, cel mai mare exploatându-l pe cel mai mic. Raporturile incestuoase cu copilul deseori iau forma unei violențe sexuale sau constrângerii copilului pentru relații sexuale în schimbul unei atitudini binevoitoare, unor declarații de dragoste, unor obiecte (cadouri).

Acțiunile perverse cuprind atingerea organelor genitale ale copilului, a zonelor erogene (pieptul fetițelor), precum și exhibiționismul. Incestul are consecințe extrem de nefavorabile pentru copil, chiar și atunci când ajunge la vârsta maturității. Incestul generează o stare de incertitudine în relații sau abstinență sexuală, care persistă atât în adolescență cât și pe parcursul întregii vieți. Fără intervenție și ajutor copilul agresat sexual poate deveni un infractor ce molestează copiii sau partener al unui asemenea infractor.

Incestul constituie o infracțiune bazată pe abuz de putere. Structura familiei, stabilită și în actele legislative din lume, recunoaște puterea parentală asupra copiilor. În anumite cazuri însă, părinții – în special tații (inclusiv tații vitregi) – interpretează în mod denaturat acest moment și manipulează cu legăturile afective, cu încrederea și supunerea copiilor. pentru transformarea acestora într-un obiect al propriilor pulsiuni sexuale. În asemenea situații copiii, de regulă, nu se pot apăra: ei se tem să nu piardă părintele-opresor sau un alt membru al familiei, să nu se destrame familia. Această frică persistă și atunci când violatorul nu-l amenință pe copil cu astfel de consecințe.

Infractorii culpabili de molestarea copiilor sunt dificil de reținut și pedepsit. Polițiștii, angajații serviciilor de asistență socială, medicii, reprezentanții școlilor și alte persoane care activează în domeniul ocrotirii victimelor actelor incestuoase trebuie să-și consolideze eforturile în mod eficient, să adune probe pentru fiecare aspect al cazului, să analizeze fiecare acțiune.

Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul și victima sunt înrudiți și nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat și este dificil de dovedit. Din păcate, incestul și moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.

Incidența reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este dificil de evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel național.

3.1.1.2. Pedofilii

Pedofilia reprezintă atracția erotică manifestată de un adult pentru copiii – o deviație gravă și răspândită, caracteristică unor tipuri variate de indivizi, care duce la infracțiuni sexuale. Pot fi evidențiate două categorii de pedofili:

„De carieră” (preferențiali);

Recidiviști (situaționali).

Aceste categorii vizează durata și intensitatea comportamentului pedofililor, dar nu dereglarea de bază.

Pedofilii preferențiali își urmează predilecțiile sexuale și le dezvoltă o dată cu trecerea timpului. Pedofilia preferențială începe să se manifeste, de regulă, în adolescență sub formă de comportament impus, care se transformă treptat într-un mod de viață conștient. În cazul unor tentative de a intra în relații sexuale cu indivizi de aceeași vârstă, pedofilii din categoria respectivă se confruntă cu dificultăți. La maturitate ei rămân solitari sau se căsătoresc doar pentru a ascunde practicarea pedofiliei. Victime ale pedofililor devin, în primul rând, băieții (de regulă, majoritatea pedofililor-bărbați, care preferă băieții, nu se consideră homosexuali). Pedofilii preferențiali se pregătesc minuțios și atent de urmărirea copiilor. Ei își justifică conduita prin faptul că ar avea o atitudine „părintească” și „prietenoasă” față de victime. În opinia lor, ei ocrotesc copiii și au grijă de ei.

Pedofilii recidiviști percep pedofilia ca o criză neașteptată în viața lor „normală”. Apariția unei atracții sexuale pentru copii coincide cu o stare de stres provocată de relații complexe cu un partener matur, cu probleme la serviciu, cu dependența de alcool sau droguri. Mulți pedofili recidiviști se confruntă cu dificultăți în stabilirea și menținerea unor relații interpersonale de
orice tip. Drept consecință, ei pot trăi o stare de izolare afectivă și socială, chiar și în cazul când duc un mod de viață „normal”. Această izolare este legată de atracția „recidivistă” față de copii, în special de cei de sex opus. Unii psihologi consideră că aceste „recidive” sunt dictate de aspirația pedofilului pentru relații simple și directe cu persoane de aceeași vârstă, pe care însă nu este capabil să le stabilească. Reprezentanții organelor de drept, care anchetează cazuri de pedofilie. trebuie să țină cont de faptul că pedofilii de ambele tipuri se caracterizează printr-un comportament suicidar. Aceste tendințe se amplifică atunci când păcatele lor sunt descoperite, în special în cazul unor persoane respectabile, ce aparțin clasei de mijloc. Se recomandă ca la reținerea sau arestarea unor astfel de indivizi să vă comportați atent, să vă abțineți de la măsuri care pot alerta membrii familiilor lor și vecinii.

Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil, realizat de către adult și constă în manipularea organelor sexuale, admirarea și stimularea lor orală și genitală.

Violatorul și cel care comite acte de molestare este deseori descris psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană periculoasă din punct de vedere sexual. Acești termeni sunt medicali, cât și juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială și explozivă.

Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului combinat cu dorințe sexuale sau înclinații homosexuale. El este deseori exhibiționist, fetișit, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încredere în sine și este umil social. Colegii îl descriu deseori ca fiind liniștit, timid, un lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o accentuată lipsă de încredere în sine.

Atacatorii agresivi și brutali au un comportament antisocial și exploziv, ei având adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent, ei manifestă depresie, halucinații sau simptome paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violențe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor lor.

Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale și fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceștia au sub 35 de ani și doar l-2 % peste 50. Cei care aparțin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-și satisfacă fanteziile din adolescență și au ca motiv al acțiunii lor insatisfacțiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni din rândul delincvenților dar pot fi și membrii marcanți ai comunității. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaște agresorul, îl vede deseori, îl admiră și are încredere în el.

Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relații nesatisfăcute cu femeile. Mulți nu au avut o relație heterosexuală adultă normală. Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenționali, bizari, confuzi, alienați, prezentând și acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate și o puternică dependență. În peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani.

Mulți dintre pedofili și violatori au severe disfuncții psihosexuale, care se manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecție inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotența.

Agresorii sexuali sunt caracterizați deseori ca pacienți sau prizonieri “model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători și se comportă bine în afara activităților lor sexuale. Societatea este însă din nou expusă riscului când acești agresori sunt puși în libertate și ajung într-un mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine și relațiile sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncție psihosexuală. Agresorii sexuali se vindecă rar.

Deși copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul familial și se asociază cu molestarea nonviolentă și incest, nefiind raportate. Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale și care constituie acte de viol, sunt cunoscute.

3.1.1.3. Infracțiunea de viol

În prezenta lucrare termenul „violarea minorilor” desemnează o infracțiune sexuală comisă de reprezentantul unuia din următoarele grupuri:

Rude îndepărtate, care locuiesc separat de familia copilului;

Cunoscuți, care au posibilitatea să comunice personal cu copilul;

Persoane străine.

Marea majoritate a faptele de agresiune sexuală asupra copiilor sunt săvârșite de persoane necunoscute, dar pentru întreținerea unui contact sexual copilul este impus, de regulă, de rude îndepărtate. care locuiesc separat de familia acestuia (de exemplu: unchi, verișori etc.). Conform datelor statistice, comparativ cu incestul înfăptuit de părinți, violarea minorilor constituie cea mai răspândită formă de infracțiune sexuală și se manifestă printr-o conduită homosexuală.

Violatorii – care sunt cunoștințe ale familiei sau rude, dar nu părinții copilului – folosesc în interesul lor sentimentele minorului determinate de legăturile de rudenie. De regulă, ei îi atrag pe copii în cursă, ademenindu-i cu tot felul de cadouri („Dacă vei face pentru mine…., îți voi da ….”), ulterior creează o atmosferă de „taină” sub formă de joc („Haide să ne amuzăm un pic pe seama părinților tăi și să nu le spunem nimic despre acest lucru”) sau de amenințare („Ești implicat; dacă le vei spune, te vor urî și te vor considera un ratat”).

Dacă violatorul este o rudă, aplicarea respectivelor metode deseori se soldează cu succes, deoarece înțelege sentimentele contradictorii ce-l copleșesc pe copil vizavi de părinții lui sau este sigur că părinții într-adevăr nu-i vor da crezare, învinuindu-l pe el de ceea ce se întâmplă, dar nu pe violator. Agresorii din categoria cunoștințelor și prietenilor de familie sunt, de regulă, persoane influente (profesori, funcționari etc.). Ei utilizează aceleași metode de ademenire, cu excepția faptului că își exercită puterea în combinație cu izolarea copilului nu în cadrul familiei (acasă), dar la locul de lucru.

Violatorii necunoscuți câștigă încrederea copilului, afișând „sentimente de prietenie”, sau, pur și simplu, atacă copilul, întrucât între părți nu există nici un fel de legătură care ar putea fi folosită de agresor în „scopuri personale”. Tandrețea relativă sau brutalitatea aplicată în timpul contactului sexual depind în mare măsură de faptul din ce categorie de infractori face parte violatorul.

Pedofilii consideră că, deși practică contacte sexuale criminale, „iubesc copiii” și se străduiesc să câștige încrederea minorilor. Acest fapt consolidează părerea lor eronată conform căreia abuzul constituie „o relație”. Alți pedofili, impulsionați în acțiunile lor de tendințe sadice, de accese de furie sau ură, atacă copilul (fie o singură dată, fie de mai multe ori), dând dovadă de brutalitate și provocând leziuni corporale.

Pedofilii din această categorie, de regulă, mutilează copiii sau îi ucid.

Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat după incident, în timp ce acelea care au fost molestate sau supuse unui incest sunt identificate uneori după luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor traume fizice, care să poată fi rapid diagnosticate.

Violul presupune ca violatorul să folosească forța, iar victima să se opună activ până în ultimul moment.

De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie nu se opune activ, ea nu a fost violată.

Violul se definește ca fiind o “cunoaștere carnală” a femeii într-o măsură mai mică sau mai mare, fără acordul acesteia, prin impunerea forței, prin fraudă sau provocând teamă femeii.

Înțelegerea definiției legale a termenului de viol este neapărat necesară. Cunoașterea carnală poate însemna un act sexual complet cu ejaculare seminală sau orice penetrație cât de ușoară a organului genital feminin de către organul genital masculin chiar fără emisiunea de lichid seminal.

Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre părți să se opună actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre viol și atunci când persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil drogată, adormită sau este incompetentă mintal.

Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obținut asentimentul victimei.

3.1.1.4. Exploatarea sexuală a copiilor (prostituție, pornografie, trafic de persoane)

Exploatarea sexuală este o formă a infracțiunilor sexuale asupra copiilor care poate fi descoperită și pedepsită cel mai ușor. Ea vizează tranzacții cu privire la fabricarea unei producții (de exemplu, pornografică) contra plată. Exploatarea sexuală cuprinde un spectru larg de infracțiuni, inclusiv atragerea copiilor în producerea și distribuirea materialelor pornografice cu minori, angajarea în activități de genul sex-business (sub acoperirea unor firme „nevinovate” de prestare a serviciilor de masaj), traficul de copii pentru „adopții” nelegitime sau pentru practicarea prostituției, antrenarea-m reprezentații sexuale (spectacole, filme).

Exploatarea sexuală constituie un mediu de „alimentare” a incesturilor și violurilor asupra minorilor. Persoanele culpabile de comiterea unor asemenea delicte deseori produc și comercializează materiale pornografice, implicând copiii în procesul de fabricare și distribuire a acestora. Indivizii care comit fapte de incest sau viol pot vinde copiii în sclavie sexuală contra droguri sau contra achitării unor datorii. Pentru satisfacerea dorințelor și impulsurilor sexuale, pedofilul recurge la „înfierea” ilegală a copilului. În toate cazurile menționate mai sus, utilizarea copilului în calitate de obiect sexual de către un infractor adult reprezintă nu o singură formă de abuz sexual asupra minorilor, ci mai multe, care pot fi urmărite penal, ceea ce facilitează efortul reprezentanților organelor de ordine publică de a colecta probele necesare pentru a inculpa infractorii.

3.1.1.5. Tineri agresori sexuali

În anii ‘80 instituții de ocrotire a copilului în U.S. recunoșteau nevoia de a înlătura riscul ca unii copii să abuzeze de alți copii. Procesele și antipublicitatea au mărit atenția la acest risc, i-au determinat pe terapeuții copiilor abuzați sau agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenții înainte ca tinerii să întâmpine probleme de comportament sexual. Au fost înregistrate exagerări în unele situații și lipsa de protecție în alte situații, ceea ce demonstrează nevoia de pregătire profesională.

Vechile cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de raporturi și înregistrări unde părinții își exprimau îngrijorarea cu privire la comportamentul sexual al tinerilor, în special celor aflați la pubertate. Nu a fost ceva neobișnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre aceștia supuși unui tratament preventiv (lucru hotărât de tribunal) spuneau: “Știam eu că o să am necazuri pentru comportamentul meu sexual … Dar n-am știut niciodată că este ilegal și încă nu înțeleg de ce i se spune abuz.” . Părinții copiilor agresori sexual au raportat adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen și comportamentul sexual neobișnuit; care au avut ca rezultat: exmatricularea, probleme pe măsură, nevoia de ajutor, totuși copilul pedepsit, care s-a adresat unui avocat sau a fost identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulții rareori au discutat direct cu ei despre natura sexuală a comportamentului. Similar, părinții au cerut prea puțini ajutorul pedriaților, consilierilor școlari și psihologilor în vederea elaborării unor strategii de modificare a comportamentului copilului, dar n-au pus aproape niciodată problema abuzului sexual.

În același timp, agenții ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe cereri de investigare a posibilelor abuzuri sexuale , care erau bazate pe comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu.

Când tabuurile care preveniseră recunoașterea incidenței și prevalenței abuzului sexual al copilului au început să se schimbe (Kempe, 1917), serviciile de protecție ai copilului au recunoscut că, comportamentul sexual al copilului poate fi un semn al experienței agresive și terapeuții au început să se preocupe de modul cum experiența unui abuz sexual ar putea influența evoluția copilului și formarea imagini despre sine. Mult din literatura descriptivă s-a referit la “exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzați sexual.

Cam în aceeași vreme practicanții care vroiau să meargă dincolo de a descrie aceste comportamente, au încercat să amplifice intervențiile în vederea reducerii comportamentelor sexuale.

Consilierii și profesorii au observat natura rezistentă și cronică a exteriorizări sexuale, a unora dintre copii și cei care îi tratau pe copii agresiv sexual erau îngrijorați ca nu cumva aceste comportamente să nu se convertească în modele de comportament care erau aparente în copilărie. Abuzul copiilor de către alți copii a fost descris în prezentări și reviste de diverși autori. Pe la jumătatea anilor 80 instituțiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de copilul abuzat de un alt copil, aflat în grija organizației.

Totuși majoritatea instituțiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri și poliție, pentru a îndepărta aceste riscuri.

Chiar dacă intervențiile au început să fie specifice, în contextul tratamentului copiilor abuzați și celor ce au agresat sexual alți copii, profesionaliștii au încercat să trateze deviațiile sexuale fără o înțelegere exactă a sănătății și normalității evoluției sexuale în copilărie (Green, 1985). Nevoia de mai multe cunoștințe era clară.

3.1.2. Rolul mamei

Conform unor păreri preconcepute, incestul este perceput doar ca o relație dintre tată și copii (în special, fiică), rolului exercitat de mama în situația dată acordându-i-se o atenție insuficientă. În momentul când află că soțul are relații sexuale cu unul dintre copii sau cu mai mulți, mama se află în fața unei dileme: să denunțe soțul pentru a-și apăra copiii (cu riscul ca aceștia să-și piardă tata și să știe că mama este cea care la „închis la răcoare”) sau să dea la divorț și să destrame familia, cu implicații nefavorabile pentru toți (scăderea nivelului de trai, mutarea familiei, teama pentru faptul că tata se poate răzbuna etc.), sau să tacă și să se prefacă că totul e în ordine?

Atitudinea mamei față de relațiile incestuoase ale soțului cu copilul poate fi o sursă importantă de informații referitoare la familia cu care urmează să lucreze polițistul. Pentru o activitate eficientă asupra cazului este semnificativ să se ia în considerație atitudinea mamei în situația creată.

Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare: “experiența unui abuz sexual din copilăria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii și conținutului percepțiilor și principiilor privind propriul copil?

Metode: Amintirile și descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca și părinții au fost comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele când copii lor aveau: 6 luni, 1 an și respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era format din mame care nu suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate în funcție de vârsta copilului, rasă și statut socio-economic.

Rezultate: Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se diferenția modul negativ, denaturat în care își percepeau copii față de cel optimist, pozitiv al celuilalt grup.

Freud vorbea despre “excepții” – “cei care au avut o mare suferință în prima copilărie de care ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, și legea. Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigențe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepții și țin să se izoleze”.

3.1.2.1. Mamă deprimată

Acest tip de mamă predomină în cazul unor incesturi. Familia ei este una tradițională, în care soțul deține putere asupra soției din toate punctele de vedere: fizic, sexual, moral și afectiv. În majoritatea cazurilor tata este un alcoolic, iar familia se plasează pe scara socială la un nivel inferior. Mama posedă puține cunoștințe despre molestarea sexuală a copiilor și incest, despre consecințele acestor acte asupra copiilor. Fiind deprimată, mama și copiii sunt copleșiți de frică și fac „coaliție” împotriva tatălui. Din lipsă de informare, mama și copiii nu pot beneficia de sprijinul unor servicii de asistență socială. Mama se simte neajutorată în fața unei probleme de acest gen. În familiile respective, de regulă, se fac tentative de suicid.

3.1.2.2. Mamă sigură de sine

Mamele din această categorie sunt niște femei puternice și emancipate, care încep să acționeze imediat ce descoperă incestul. Ele suspectează că în familie se întâmplă ceva cu mult până la depistarea adevăratei stări de lucruri și se adresează serviciilor de asistență socială, dar fără nici un rezultat. În momentul când se confirmă comiterea incestului, fără a ezita, mama sigură de sine trece la acțiuni concrete. În majoritatea cazurilor ea rupe orice relații cu soțul (îl alungă de acasă), depune reclamație în instanțele judiciare și începe procedura de divorț.

3.1.2.3. Mamă căreia nu i se dă crezare

Mamele din categoria respectivă vor să ia măsuri pentru a opri faptele de incest, dar, din diverse motive, persoanele din anturajul ei nu-i dau crezare. Această situație este caracteristică, în special, pentru mamele divorțate, care încearcă să ia apărarea copiilor și să pună capăt relațiilor incestuoase. Ele sunt învinuite de faptul că recurg la subterfugii și folosesc copiii pentru a-și defaima foștii soți.

3.1.2.4. Mamă resemnată

Mamele din categoria respectivă se tem să distrugă familia și sunt în stare de mari sacrificii pentru a o păstra. Mamele din categoria respectivă se străduiesc să minimizeze problema și să găsească o justificare. Ele rămîn cu soții, dar, în majoritatea cazurilor, ajung la concluzia că strategia unei resemnări permanente nu se soldează cu rezultatele la care aspirau.

3.1.2.5. Mamă-complice

Există o multitudine de tipuri de „mame-complice”. Din această categoria fac parte atât mamele care în mod conștient ignorează semnalele comiterii unui incest, renunțând astfel la copil, cât și mamele care participă activ la faptele de molestare sexuală a copilului. Multe dintre ele întotdeauna își apără soții. De cele mai deseori, „mama-complice” este lipsită de caracter și nu acționează împotriva soțului. Exemplu real – reacția mamei la incest

Mai jos sunt expuse două opinii ale unei mame:

1. În momentul în care a aflat despre incest

2. În momentul în care a recunoscut că soțul ei își molestează sexual fiica. În primele două fragmente este descrisă prima reacție:

„Eram șocată, rănită. Această noutate m-a distrus, ca o explozie nucleară. Mă simțeam bolnavă, paralizată, de parcă eram moartă.

Îmi puneam întrebări: „de ce a durat atât; de ce se ducea cu tatăl ei dacă acesta o viola… „. Nu vreau să caut toată viața răspunsuri la întrebarea „De ce? „.

Inițial, mama considera că vinovați de situația creată sunt toți trei:

„Suntem vinovați toți trei: cel mai mult – el, iar eu și fiica mea în egală măsură. Vina mea constă, probabil, în faptul că i-am acordat suficientă atenție, nu am discutat așa cum era necesar. Eram gravidă și am pus pe umerii ei toată munca din casă, își purta singură de grijă… Fiica mea este vinovată de faptul că nu mi-a povestit. „

Peste un an, în cadrul unui program de reabilitare socială, soțul a mărturisit că manipulează cu toți membrii familiei. Aflând acest lucru și discutând cu fiica, mama a început să perceapă situația altfel.

„Consider că el poartă toată responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, folosindu-se și de mine, Sunt vinovată, sunt vinovată însă doar parțial pentru problemele pe care le-am avut. Dar aceasta nu are legătură cu „participarea „ la care se referea el.

Soțul meu repeta întruna: „Am făcut astfel încât să fii mereu acasă”. Nu știu dacă o spunea în mod intenționat, dar m-am tot gândit ce ar însemna acest lucru. Ulterior, mi-am dat seama că fiica mea înțelegea în felul ei faptul că „eu sunt întotdeauna acasă”. Am decis să verific și am întrebat-o: „Credeai că știu pentru că sunt mereu acasă? „ și ea mi-a răspuns: „Da „. Fiica mea considera că eu știu ce se întâmplă și îmi reproșa acest lucru. „

3.2. VICTIME

3.2.1. Simptome și indicii ale agresării sexuale a copiilor

Similar infractorilor, este foarte dificil să determini cine poate deveni victimă a unei fapte de agresiune. Datele unor investigații științifice demonstrează că nu există un criteriu de vârstă pentru potențiale victime. În general, mai expuse molestării sexuale sunt fetițele (spre deosebire de băieței). Posibil, cea mai importantă realizare a cercetărilor constituie concluzia conform căreia abuzul sexual asupra copiilor reprezintă un fenomen mult mai răspândit decât se considera anterior.

Sunt însă factori care indică că o anumită categorie de copii sunt expuși unui risc mai mare decât alții. Printre cei mai importanți factori de risc sunt următorii:

Copiii unor părinți care, la rândul lor, în copilărie au fost victime ale unor acte de agresiune sexuală;

Copiii proveniți din familii în care un alt copil a devenit victimă a agresiunii sexuale sau din care face parte o persoană inculpată de comiterea unor astfel de infracțiuni;

Copiii care au abandonat casa;

Copiii care rămân deseori fără supraveghere și care pot fi ușor izolați.

Reacția copiilor depinde de vârsta lor, de faptul dacă molestarea se repetă și de personalitatea agresorului. Nici în acest caz nu ne putem referi la o schemă unică, la o reacție corectă sau greșită și, similar victimelor adulte, copiii trebuie să găsească o modalitatea de a depăși traumele produse de agresarea lor sexuală.

Dacă molestarea sexuală continuă o perioadă mai îndelungată, trebuie să înțelegem că frecvent minorii se simt vinovați, deoarece agresorul le insuflă acest gând.

Această strategie este cea mai eficientă armă utilizată de infractor pentru a-i face pe copii să tacă, să nu divulge ceea ce se întâmplă. Dacă fapta de agresiune este comisă de o persoană pe care copilul o cunoaște foarte bine, atunci apare problema abuzului de încredere. Ulterior, copilului îi este dificil să mai aibă încredere în cineva. Este bine cunoscut faptul că urmările molestării sexuale pot fi profunde și de lungă durată, afectând atât starea fizică cât și cea psihică a omului.

În ce mod putem stabili dacă copilul a fost molestat sexual? Toți părinții speră că în caz că vor fi ofensați, copiii le vor spune lor sau altcuiva despre acest lucru. Violatorul însă îi convinge că nu trebuie să povestească nimănui despre ceea ce face cu ei. Primele relatări ale copilului despre molestarea lui sexuală sunt, de regulă, fragmentare și incomplete. El poate să se refere doar aluziv la problema în cauză. Unii dintre minorii agresați sexual se destăinuiesc prietenilor: iar copilul căruia i s-a povestit despre molestare sau care a asistat la un asemenea act poate să mărturisească adulților.

Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani. Majoritatea sunt fetițe premenarhale și 85% dintre ele își cunosc agresorul. De fapt, vârsta cea mai frecventă la care sunt molestate victimele este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între 10-14 ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoțite de viol, brutalizări, mutilări și chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini, prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuți victimelor. Când pedofilul își cunoaște victima, agresiunea este în general, neviolentă, repetată și nefiind descoperită de către autorități. Modificările psihologice ale victimei sunt mult mai adânci și necesită tratament psihologic pe termen lung.

Relațiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex feminin, când acesta atinge vârsta de 8-10 ani și cel mai frecvent se termină la vârsta instalării menarhăi. Dacă există o a doua fiică, comportamentul incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional, incestul se confirmă și în timpul adolescenței. Victimele incestului pot prezenta isterie, fobii, tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la vârsta maturității, sunt depresive și anxioase.

În timp ce violul și molestarea reprezintă disfuncții ale comunității, incestul este o problemă care apare din cauza disfuncțiilor intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate cu mare atenție și cu implicarea întregii familii în terapie, altfel disfuncțiile de mențin, poate reapărea incestul sau altă disfuncție intrafamilială.

3.2.2. Consecințele pentru victime

3.2.2.1. Categoriile de traume apărute în urma molestării sexuale a copiilor

Indiferent de motivele comiterii abuzului sexual, problemele ce apar în consecință sunt reale atât pentru victime cât și pentru familiile acestora. Savanții au întreprins mai multe încercări de a sistematiza efectele infracțiunilor sexuale. În ultimul timp, tentativele de a înțelege implicațiile acestor fapte au ieșit din cadrul unor observații clinice și studierii situațiilor concrete. Ele se bazează pe datele unor investigații speciale, în procesul cărora copiii – victime ale actelor de agresiune sexuală – erau comparați cu copiii normali sau cu copiii care nu au fost supuși molestării sexuale. Până în prezent au fost efectuate deja patruzeci de cercetări.

D. Finkelhor a lansat o nouă teorie utilizată frecvent la determinarea consecințelor traumatice ale abuzului sexual. Cercetătorul a delimitat patru categorii de traume întâlnite la copiii molestați sexual. Pentru fiecare dintre ele sunt caracteristice diverse consecințe psihologice și comportamentale.

Traumatisme sexuale. Efectele psihologice ale traumatismelor sexuale cuprind: sentimentul de repulsie pentru actul sexual sau, viceversa, supraaprecierea importanței actului sexual în viața omului, precum și probleme legate de identitatea sexuală. Manifestările comportamentale ale individului cu traumatisme sexuale se reduc la hipersexualitate sau, din contra, la o abstinență sexuală. De regulă, asemenea persoane au ulterior o experiență sexuală negativă.

Stigmatizare. Manifestarea psihologică a stigmatizării implică ceea ce Sgroi numește „sindromul unei viziuni eronate despre ceea ce este bine”. Manifestările psihologice includ: sentimentul de culpă și responsabilitatea pentru abuzul comis sau pentru că cei din jur au aflat despre incident. Astfel de sentimente se reflectă într-o conduită autodistructivă (de exemplu: abuz de băuturi alcoolice, acțiuni riscante, automutilare, tentative de suicid, acțiuni provocatoare întreprinse pentru a fi sancționat).

Trădare. Posibil, cea mai gravă consecință a abuzului sexual constă în zdruncinarea încrederii în oamenii, care trebuie să fie, de fapt, niște apărători și educatori. Alte consecințe psihologice ale trădării sunt: furia și balansarea la limita permisului. Manifestările comportamentale ale acestei categorii cuprind: neîncrederea în oameni, manipularea indivizilor, repetarea experienței traumatizante în raporturile ulterioare (prin exploatarea și traumatizarea altor persoane), furia și adoptarea unei conduite arogante.

Neputința. Consecințele psihologice ale traumei, caracterizate prin sentimentul de neputință, înglobează sentimentul de vulnerabilitate și victimizare, dorința de a controla și a dicta (victima identificându-se, de regulă, cu agresorul). Similar trădării, manifestările comportamentale pot fi exprimate prin .agresivitate și exploatarea oamenilor. Pe de altă parte, sentimentul de vulnerabilitate poate duce la izolare, la ruperea oricăror relații interpersonale și la tentative de închistare. Manifestările comportamentale se reduc la anxietate, fobii, dereglările ale regimului alimentar și la o victimizare repetată.

Violul este însoțit de violență, 10-46% dintre victime prezentând leziuni minore nongenitale, iar 4-l5% răniri grave. Trauma fizică apare la cap, față, gât, torace, extremități, când victima este lovită, legată în cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, lacerații, contuzii minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-și protejeze fața și toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate și descrise cu exactitate de către medicul care face constatarea.

Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale, contuzii cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că traumele fizice sunt frecvente și pot duce chiar la deces confirmă că violul este, în primul rând, un act de violență în care sexul este utilizat ca armă.

Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau lacerări vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observă leziuni genitale, chiar în absența lichidului seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase și însoțite de obicei de o sângerare minimală. În timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice se prezintă cu leziuni fizice și genitale, cele care sunt supuse unei molestări cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni genitale.

Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau circumferențial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt obiect.

Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoționale. Stresul și trauma emoțională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma emoțională contribuie și sistemul medico-legal. Burgess și Holstrumm au descris “sindromul traumei prin viol”, care cuprinde două faze:

faza acută de dezorganizare;

faza lungă de reorganizare

Faza acută se corelează cu reacțiile imediate de după viol. Victimele tinere, în special fetele postmenarhale, prezintă semne somatice, ca tensiune musculo-scheletală, instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree, vaginită, cefalee și anorexie. Din punct de vedere emoțional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilință, jenă, vină și depresie. Când există condiții predispozante, se poate ajunge la isterie și psihoză. În cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă activitate motorie, coșmaruri repetitive și depresie. Este necesară intervenția suportivă pentru a minimaliza și escalada aceste probleme. O altă preocupare a victimelor este posibilitatea apariției unei sarcini sau contactării unei boli venerice.

Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză emoțională după agresiune. Este necesară o intervenție acută pentru înlăturarea stresului puternic și pentru identificarea victimelor care pot prezenta dificultăți emoționale. Victimele trebuie reasigurate că erau perfect normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta regresii de dezvoltare, relații inadecvate cu părinții și coșmaruri repetate. Părinții acestor copii trebuie consiliați și supuși unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce copilul la normalitate. Victimele de vârstă școlară prezintă modificări fizice și emoționale care sunt consecința incapacității lor de a face față stresului situațional. Pot prezenta scăderi ale performanțelor școlare, depresie, insomnie, anxietate, frică și chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă.

Viziunea noastră despre impactul abuzului sexual asupra victimei este influențată de multitudinea de posibile consecințe și metoda de desfășurare a investigațiilor. Oamenii de știință nu studiază unele și aceleași efecte, ei nu utilizează metodologii și instrumente identice. De aceea, un simptom concret, cum ar fi consumul de băuturi alcoolice, poate fi ignorat sau analizat prin aplicarea unor metodici variate. Mai mult ca atât, deși majoritatea studiilor atestă diferențe esențiale între copiii molestați sexual și cei normali, procentul copiilor victimizați la care se constată un simptom concret variază. Nu există un simptom pe care cercetătorii l-ar depista la toate victimele fără excepție. Deși unele victime ale faptelor de agresiune sexuală sunt supuse unor urmări profunde, altele nu dau dovadă de nici un simptom.

Impactul abuzului sexual asupra victimei depinde de diverși factori, cum ar fi: vârsta (atât la momentul violului cât și la cel al evaluării), genul victimei, genul infractorului, intensitatea sau gradul de complexitate al abuzului sexual, relația victimă-violator, reacția altor persoane la actul de agresiune sexuală, experiența de viață, intervalul de timp dintre infracțiune și colectarea informației etc.

Reprezentanții organelor de poliție și alți specialiști trebuie să ia în considerație nu numai insuficiența datelor despre consecințele abuzului sexual puse la dispoziție de știință, ci și multitudinea acestor efecte. O astfel de informație va fi utilă pentru determinarea spectrului larg de simptome generate de actul de agresiune sexuală; ea va ajuta să ne abținem, în tentativele noastre de estimare a impactului, de la un optimism sau pesimism exagerat.

3.2.3. Tratament

Deși tratamentul suferinței fizice și emoționale a victimei agresiunii sexuale prezintă cea mai mare importanță, pentru o evaluare medico-legală trebuie realizat un examen genital de specialitate și o evaluare de laborator. Înaintea examinării medico-legale, trebuie obținut acordul victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinării și executarea de fotografii. O evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea secvențialitate:

un istoric medico-legal pertinent al incidentului;

un examen fizic general;

un examen ginecologic de specialitate;

o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă;

tratament medical adecvat și consiliere psihologică.

Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicația adecvată și cu suturi, când este cazul. Pacientul necesită o evaluare a sănătății mentale și o terapie suportivă. Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să participe și familia, atunci când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoțională a victimei și să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma psihosexuală este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă și având un control de sine desăvârșit.

Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice și trebuie exclusă o posibilă sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice trebuie făcute cu multă atenție, căci acestea sunt, de obicei, foarte dureroase după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui protocol detaliat de evaluare, tratament și urmărire.

Evaluarea unui abuz sexual comis asupra uni copil sau adolescent trebuie să poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de familie. Victimele unui abuz sexual pot prezenta probleme fizice și emoționale, ce pot trece neobservate de către practicianul neavizat.

Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă și întotdeauna trebuie întocmit un raport medico-legal.

Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidențe faptice, de aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenție și meticuliozitate, căci el va constitui baza investigațiilor legale în caz de abuz sexual.

3.3. POLIȚIȘTII ȘI ALȚI SPECIALIȘTI ÎN DOMENIU

3.3.1. Noțiuni de bază

Comiterea unei infracțiuni sexuale asupra copilului vă trezește o reacție emoțională negativă. Este un lucru normal. Dar, în calitatea dumneavoastră de polițist (sau specialist în alt domeniu), nu trebuie să-i permiteți să vă copleșească și să vă influențeze formarea unei opinii asupra cazului sau exercitarea atribuțiilor funcționale.

În capitolul de față vom examina următoarele aspecte: reacții afective generale la fapte de abuz sexual asupra copiilor; reacția polițistului-femeie și reacția polițistului-bărbat; rolul statutului social-economic și profesional, influența și importanța experienței personale; metodele de depășire a problemelor personale.

3.3.2. Polițistul ca personalitate

Indiferent de nivelul de pregătire profesională și studii, care determină calitatea exercitării atribuțiilor funcționale, fiecare persoană își formează o atitudine proprie față de activitatea pe care o desfășoară. Infracțiunile sexuale efectuate asupra copiilor, spre deosebire de alte probleme cu care se confruntă polițiștii, generează variate emoții. Deși pe parcurs reacția afectivă se diminuează, ea nu dispare definitiv. Cu toate acestea, o astfel de reacție nu trebuie considerată drept un indiciu al exercitării inadecvate a atribuțiilor funcționale. Dacă nu manifestați anumite emoții față de un copil molestat sexual sau față de un tată care se va afla în detenție pe viață, înseamnă că aveți probleme de ordin afectiv. În literatura de specialitate se fac referințe la câteva caracteristici generale, care pot determina reacția polițiștilor la acte de molestare sexuală a copiilor. În prezentul paragraf vom examina astfel de caracteristici cum sunt: genul polițistului, statutul social-economic și profesional și experiența individuală.

3.3.2.1. Influența apartenenței de gen

Reacția unui profesionist la cazuri de abuz sexual asupra copiilor depinde de apartenența de gen a acestuia, de identitatea lui sexuală. Influența apartenenței de gen este o problemă complexă și multiaspectuală. La un nivel concret, profesionistul se identifică cu persoana de același gen, indiferent de faptul dacă aceasta este infractorul, victima sau mama victimei. La un nivel mai general, profesionistul poate examina comportamentul individului de același sex sau circumstanțele în care s-a pomenit ca o reflectare a conduitei și condițiilor caracteristice nu doar pentru el însuși, ci și pentru alți reprezentanți ai aceluiași gen. Identitatea sexuală poate duce la manifestarea unui sentiment de compasiune sau de ostilitate față de persoana de același gen cu profesionistul. Pe de altă parte, faptul că presupusul infractor, copilul sau mama acestuia sunt reprezentanți ai sexului opus îl poate face pe profesionist mai puțin receptiv la situația persoanei vizate.

În timpul unei ședințe cu un inculpat-bărbat profesionistul-bărbat poate să reflecteze mai mult la impactul pe care îl vor avea acuzațiile asupra viitorului inculpatului-bărbat și va accepta mult mai greu aceste acuzații decât un profesionist-femeie. În afară de aceasta, profesionistul-bărbat poate da dovadă de mai multă bunăvoință vizavi de infractorul-bărbat, deoarece înțelege ispitele cărora s-a lăsat pradă, sau, viceversa, va avea față de inculpat o atitudine mult mai severă decât un profesionist-femeie, întrucât încălcarea tabu-ului îi pune într-o lumină rea pe toți bărbații. Polițistul-femeie poate acorda o atenție mai mică circumstanțelor în care s-a pomenit infractorul și să pună accentul pe situația femeilor (de exemplu: a victimei și mamei acesteia).

Nu este exclus și un alt scenariu: profesionistul-femeie va accepta mai greu decât profesionistul-bărbat acuzațiile aduse unei femei, fiindcă nu-și poate imagina că o femeie este capabilă de asemenea fapte. Dar dacă profesionistul-femeie ajunge la concluzia că mama a comis un act de molestare sexuală asupra propriilor copii, ea poate să se înfurie, întrucât singură este mamă. Profesionistul-femeie manifestă mai multă compasiune față de mama victimei care este nevoită să aleagă între copil și soț, pentru că și ea se află sau s-a aflat într-o situație de dependență relativă față de soț. Și invers, profesionistul-femeie poate percepe femeia care ia apărarea soțului drept „trădătoare a tuturor femeilor”.

Atât profesioniștii-bărbați cât și profesioniștii-femei compătimesc victimele. Nu este exclus ca identitatea sexuală să amplifice acest sentiment față de victimele de același gen cu profesionistul. Această manifestare este caracteristică, în special, pentru profesioniștii-bărbați, care reacționează astfel în situația când victimele sunt băieți, deoarece efectul faptelor de agresiune sexuală efectuate asupra băieților este studiat insuficient, în plus, băieții își mărturisesc sentimentele mai greu. Reieșind din propria experiență de viață, profesionistul-bărbat este în stare să înțeleagă mai bine care sunt implicațiile molestării sexuale asupra băieților sau, viceversa, poate recunoaște mai anevoios că băieții sunt vulnerabili la victimizare.

Reacția profesională la delicte sexuale poate să difere la bărbați și femei, întrucât acești subiecți percep viața în societate în mod diferit. Deși bărbații ar putea să nu accepte condiția lor socială, ea este, de regulă, cea dominatoare. Femeile se află, de regulă, într-o situație de subordonare. De
aceea, ele sunt tentate, într-o măsură mai mare, să stabilească relații de interdependență între actele de abuz sexual și statutul social al bărbatului.

3.3.2.2. Influența statutului social-economic și profesional

Profesioniștii urmează să conștientizeze faptul că pot reacționa diferit la cazuri de abuz sexual comise de reprezentanții categoriilor sociale asigurate și de reprezentanții categoriilor socialmente vulnerabile. În plus, atunci când inculpatul este reprezentantul unei profesii prestigioase poate genera reacții personale cu implicații negative asupra respectării distanței profesionale și desfășurării obiective a activității. Identitatea socială, similar apartenenței de gen, poate avea un rol important în practica profesioniștilor.

Majoritatea profesioniștilor care cercetează infracțiunile sexuale se identifică cu clasa de mijloc. Astfel, ei înțeleg mai bine care ar putea fi consecințele acuzării și inculpării unui infractor -exponent al clasei de mijloc. Prejudecățile de clasă se reflectă în opinia ce susține că, dacă individul duce un mod de viață decent și are un viitor promițător, în cazul când este reținut la locul infracțiunii și i se aduc acuzații de a fi comis fapte de agresiune sexuală, el se simte mult mai traumatizat. Concomitent, profesioniștii acceptă cu greu că fapta este comisă de un reprezentat al clasei de mijloc, deoarece inculpatul este „unul de-al lor”.

Reprezentanții categoriilor sociale de mijloc și înstărite sunt acceptați mai greu în calitate de infractori ce săvârșesc delicte sexuale, deoarece se prezintă bine în alte domenii și își mențin statutul social, ei neagă faptele comise mult mai convingător decât reprezentanții unor clase mai nevoiașe sau persoanele mai puțin instruite.

Spre deosebire de inculpații săraci care își neagă vinovăția, cei bogați sunt capabili să mobilizeze mai multe resurse pentru a-și susține cauza. O persoană îndestulată are suficiente mijloace financiare pentru a angaja avocați competenți și a antrena specialiști în domeniul bolilor psihice. El poate fi susținut de profesioniști pe care îi cunoaște personal sau cu care lucrează. Acesta dispune de mai multe posibilități de a atrage de partea lui familia – soția sau alte rude ce depind de el sub aspect financiar – care va susține în instanțe declarațiile lui de nevinovăție.

3.3.2.3. Influența experienței personale

Experiența vieții influențează activitatea profesională, iar lucrul cu dosarele despre violența sexuală asupra copiilor, poate afecta viața personală a celui ce activează în acest domeniu. În continuare vom analiza trei probleme importante:

a fi victimă a violenței sexuale;

a fi părinte;

sexualitatea.

A. Victimă a violenței sexuale

Profesionistul ce a fost el însuși victimă a violenței sexuale sau a locuit într-o familie în care s-au produs asemenea acte, atunci când are în cercetare un caz de viol, trebuie să depășească această stare de criză, precum și alte situații de stres. Nu este indicat și nici necesar de a-i înlătura de la examinarea unor asemenea cazuri. În primul rând, după unele date, 25-30% dintre femei au fost victime ale agresiunii sexuale în copilărie și doar 10 % bărbați. Cu toate acestea, cele mai multe cazuri de violență sexuală asupra copiilor sunt cercetate de către femei. În al doilea rând, victimele abuzului sexual manifestă mult tact și acționează în cunoștință de cauză, ceea ce este un element foarte important. Nu s-au efectuat încă cercetări speciale la capitolul motivației profesionale a cazurilor de abuz sexual, însă se crede că imboldul intern de a ajuta victima stă la baza intențiilor de a accepta asemenea cazuri spre examinare.

Cu toate acestea, profesioniștii ce au fost victime ale unui abuz sexual trebuie să se trateze, să conștientizeze că pot fi indirect influențați de amintiri neplăcute din trecut și să înțeleagă importanța menținerii unei sănătăți psihice.

Ceea ce pune în gardă este faptul că profesionistul, victimă a violenței sexuale, poate manifesta, fără voia lui, frică, neliniște, repulsie, ură, care ar putea influența luarea unei decizii juste. Dorința nestăvilită de a pedepsi infractorul, ideile preconcepute sau amintirile neplăcute din trecut ce intervin în timpul activității constituie simptome sigure pentru persoana care mai are nevoie de tratament și de asistența medicului. În pofida acestor indicii, profesionistul nu trebuie înlăturat definitiv de la lucrul cu asemenea dosare.

B. A fi părinte

Faptul că profesionistul ce activează în acest domeniu are la rândul lui copii poate influența atitudinea acestuia față de cazurile de violență sexuală asupra copiilor, iar lucrul cu asemenea dosare poate afecta sentimentele lui de părinte. Gândindu-se la propriii copii, profesionistul înțelege mai bine riscurile și se îngrijorează mai mult atunci când cineva încalcă limitele statutului de părinte. Mulți părinți întâmpină multiple dificultăți, nu știu cum să procedeze în cazul în care copilul manifestă anumite dorințe (de exemplu, să doarmă împreună cu părinții într-un pat) sau în cazul unor obligațiuni curente (să-l ajute pe copil să facă baie, să le explice diferența dintre caracteristicile anatomice ale bărbatului și ale femeii) pentru a nu implica riscurile ce țin de resuscitarea sexualității. Uneori profesioniștii ce au copii recunosc cu greu că un comportament poate fi declarat a avea sau a nu avea un caracter sexual, deoarece ei se identifică inconștient cu inculpatul, minimalizându-i astfel gravitatea faptei comise. De exemplu, un profesionist-tată poate minimaliza importanța unui contact genital între inculpatul-tată și fiica lui, susținând că acesta „îi arăta fiicei cum trebuie să se șteargă după ce a făcut baie”.

Pe de altă parte, anumite norme sociale sunt împotriva apropierii fizice între copii și părinți. Știind acest lucru, părinții care au copii, în comparație cu părinții care nu au copii, iau o atitudine strict negativă față de încălcările normelor sociale.

Dacă analizăm faptul cum influențează profesioniștii-părinți lucrul de examinare a unor dosare vizând violența sexuală asupra copiilor, atunci putem spune cu certitudine că o caracteristică de bază este îngrijorarea și teama ca nu cumva și copiii lor să devină jertfe ale abuzului sexual.’ Acești părinți pot privi cu suspiciune membrii familiei, dădacele, prietenii de familie, vecinii, educatoarele și învățătoarele.

Părinții, de asemenea, pot manifesta îngrijorare sporită față de unele comportamente sau fenomene fiziologice ale copiilor: bolile infecțioase, masturbarea, tulburări ale somnului etc. În general, îngrijorarea părinților față de faptul cu cine contactează copiii lor și neliniștea pentru anumite simptome este ceva firesc. Trebuie de avut în vedere însă ca această grijă să nu fie exagerată, ca toate îndoielile și suspiciunile să fie analizate „la rece” și să se evite tragerea unor concluzii pripite precum că s-a întâmplat ceva grav.

C. Sexualitatea

Pentru o muncă eficientă de examinare a dosarelor ce vizează violența sexuală asupra copiilor, este necesar să se cunoască toate aspectele sexualității. Pentru un profesionist aceasta ar însemna să fie capabil să discute despre toate problemele ce țin de relațiile sexuale. Cei ce activează în acest domeniu de mai mult timp se confruntă personal cu modificări în viața lor intimă. Și aceasta se întâmplă din mai multe considerente. În primul rând, profesionistului, în timpul actului sexual, îi pot reveni în minte imaginile actelor sexuale descrise în dosar, fiind influențat de acestea. De obicei, respectivele amintiri îl inhibă sexual, diminuându-i astfel pasiunea sexuală. Pe de altă parte, aceste amintiri pot să-i provoace o reacție inversă, de excitare, manifestată prin diferite fantezii erotice. Dacă aceste lucruri i se întâmplă profesionistului, ar fi bine ca el să fie consultat de medic sau psiholog.

În al doilea rând, profesioniștii care examinează dosare de abuz sexual asupra copiilor, analizează concomitent rolul ce îl au în relațiile sexuale. De exemplu, un bărbat își poate pune întrebarea dacă nu se impune prea vizibil sau nu manipulează conduita partenerului sexual. Femeile pot fi preocupate de faptul dacă tot timpul acceptă de bună voie un act sexual sau dacă folosesc „mici șmecherii” pentru a-și domina partenerul.

În al treilea rând, la profesioniști se pot observa diferite reacții sexuale asupra clienților, de la simpatie până la antipatie. Profesioniștii însă ar trebui să conștientizeze aceste lucruri și să nu se lase influențați de ele, conducându-se doar de regulament.

3.3.3. Cum ne stăpânim emoțiile

3.3.3.1 Cum ne stăpânim emoțiile în timpul exercitării obligațiunilor de serviciu

Cea mai bună metodă de a contracara influența emoțiilor asupra calității muncii este recunoașterea lor ca atare. Mulți profesioniști ar trebui permanent să-și analizeze trăirile senzațiile, ideile, gândurile.

În al doilea rând, trebuie să se ia în considerație că intervenția profesionistului se bazează pe respectarea anumitor principii de lucru, pe strategii, instrucțiuni și, de asemenea, pe informația prezentată în acest ghid. De exemplu, în multe țări există contracte de colaborare între serviciile de ocrotire a copiilor și poliție. Există și numeroase instrucțiuni privind timpul și modalitatea de a scoate din casă copilul victimizat prin abuz sexual. Cercetarea comportamentului agresorului îl ajută pe judecător să dea un verdict corect. Cu toate acestea, profesionistul se confruntă cu situații în care trebuie să tragă singur concluzii, deoarece fenomenul abuzului sexual asupra copiilor nu este destul de bine studiat. În unele cazuri, instrucțiunile și recomandările cuiva nu favorizează strângerea dovezilor, ceea ce provoacă revolta profesionistului asupra întregului sistem. Totuși, el trebuie să-și stăpânească emoțiile.

3.3.3.2. Să nu cădem pradă emoțiilor

Nimeni nu poate nega faptul că examinarea dosarelor privind abuzurile sexuale față de copii este generează o situație de stres. În aceste condiții este ușor să ne copleșească emoțiile.

S-a constatat că există 4 factori ce ar influența activitatea profesionistului. În primul rând, însăși violența sexuală, care este un fenomen teribil, cu impact negativ de durată. Abuzul sexual constituie o încălcare gravă a normelor sociale și schimbă în mod dramatic viața victimei.

În al doilea rând, în timpul examinării dosarelor apar multiple probleme legate de aprecierea justă, adică constatarea exactă dacă s-a produs sau nu cu adevărat un abuz sexual. De asemenea, este dificil să apreciezi dacă există circumstanțe ce ar putea condiționa noi abuzuri.

În al treilea rând, sunt atestate cazuri când profesioniștii, prin activitatea lor, mai mult dăunează sau complică lucrurile. Aceasta se întâmplă atunci când victima este pusă în situația de a-și reaminti de mai multe ori tragedia pe care a trăit-o, fiind supusă nenumăratelor anchete, examinări medicale, depunerii mărturiei în sala de judecată sau fiind izolată de familie.

În al patrulea rând, profesioniștii de multe ori se recunosc învinși. Victimele nu iau măsurile de securitate necesare, iar infractorul poate evita sancțiunea instanțelor judecătorești, rămânând nepedepsit.

Aceste experiențe. negative duc la iritare, profesionistul nu-și mai stăpânește emoțiile, se revoltă violent, devine apatic sau chiar dorește să abandoneze meseria. Dacă se lasă pradă emoțiilor, în ultimă instanță, suferă atât clienții cât și profesioniștii.

Cea mai sigură metodă de a evita asemenea situații este lucrul în comun, de exemplu în pereche, cum activează de obicei polițiștii. Un alt exemplu ar fi colaborarea cu specialiștii, cum ar fi psihologii sau psihiatrii. Dacă se lucrează cu o familie în care s-a produs un incest, activitatea devine mult mai eficientă atunci când știi că poți conta pe ajutorul altor oameni cu care împarți responsabilitatea.

În orice meserie, este nevoie să ceri sfaturi de la persoane, atât din instituția în care activezi cât și din afara acesteia, care au o experiență mai mare în domeniu. Cooptarea mai multor specialiști pentru lucrul în echipă are un efect benefic. Dacă examinarea dosarului privind abuzul sexual asupra copilului este efectuată de o echipă, din componența căreia fac parte angajați ai serviciilor de ocrotire a copiilor, polițiști, avocați, psihologi, medici, rezultatele sunt bune și, lucru deloc neglijabil, se evită stresul. Activitatea în echipă elimină din start multe probleme ce ar preveni „erupțiile” emoționale. În afară de aceasta, munca în echipă permite să fie minimalizată durerea și suferința unor profesioniști ce examinează asemenea dosare.

3.4 Povestiri personale sau „istorii ale speranței”

După cum am menționat în paragraful 3.3, oamenii pot lua o atitudine pesimistă în problema abuzului sexual asupra copiilor. De obicei, urmările molestării sexuale le resimt pe tot restul vieții atât victimele, cât și agresorii.

Cu toate acestea, există numeroase exemple când oamenii reușesc să găsească remedii de ameliorare a consecințelor traumelor suportate, restabilindu-și controlul asupra propriilor vieți.

În cele ce urmează sunt prezentate cazuri reale din viață care ar putea fi numite și „istorii ale speranței”. Ele demonstrează că și cele mai dificile momente, cum ar fi abuzul sexual asupra copiilor, pot fi depășite și învinse.

3.4.1. Mărturii ale violatorului aflat în tratament

Sunt un violator despre care puțin probabil că ați auzit vreodată: urmez un tratament și, drept consecință, viața mea decurge fără abuz și victime, fără vreun control din partea organelor de drept și judecătorești. Este al 17-lea an de când nu mai comit acte de violență, încercând să mă perfecționez zilnic. Acum 20 de ani viața mea putea fi un model demn de urmat pentru orișice părinte și copil – absolvent al universității, ziarist, proprietar al unui ziar, instructor. Toate acestea însă erau doar un paravan, după care decurgea partea ascunsă a vieții: am cunoscut tineri adolescenți, asupra cărora, câștigându-le încrederea, am comis acte de abuz sexual.

Am fost reținut de două ori. După ce mi-am ispășit termenul prima oară, am urmat un tratament psihologic, dar acesta s-a dovedit a fi prea general pentru a surveni anumite schimbări. Prin anii 1970 nimeni din Kansas City sau din altă localitate nu știa cum ar putea fi ajutat unui violator să-și schimbe comportamentul și să poată trăi fără abuzuri sexuale.

Dacă ar fi existat atunci (când am fost reținut pentru prima oară) tratamente speciale sau de reorientare cum sunt „ÎNCETEAZĂ IMEDIAT!”, poate aș fi reușit să mă debarasez de acest manifestări mult mai repede și nu aș fi pricinuit suferință atâtor copii.

Peste 10 ani, fiind din nou tras la răspundere pentru manifestări obscene cu minorii, am fost absolvit de pedeapsă. Vroiam să pun capăt situației, dar nu știam cum să o fac.

În cele din urmă, prietenii m-au îndrumat să fac un tratament special pentru agresori. Timp de 3 luni am frecventat un program de examinare preventivă (pe care judecătorul l-a impus în locul detenției preventive), pe parcursul căruia am avut impresia că sunt „întors pe dos”, ca în cele din urmă să mi se indice calea cea dreaptă. La fiecare etapă mi se spunea cât de respingător era comportamentul meu, dar de fiecare dată atitudinea față de mine ca persoană era una respectuoasă. Esențial era faptul că mi se insufla încredere, speranță, ceea ce m-a determinat să fac publice anumite informații despre mine.

Urmez în continuare tratamentul, zilnic depunând eforturi considerabile pentru a mă schimba.

Prima etapă a tratamentului a fost orientată contra abuzului de alcool și de stupefiante. Substituind comportamentul deviant prin cel de abuz de droguri și alcool, am constatat că acesta se încadrează într-o anumită schemă.

Faptul că mi se vorbea deschis despre predilecțiile mele pentru băieți, iară a se întrebuința un limbaj specific, fără a se afirma că purtările mele sunt cauza unei traume din copilărie, era lucrul cel mai important pe care l-am simțit pe parcursul acestui tratament în cadrul Universității din Baltimore. Nu mi se citea morală, cum de am ajuns la un asemenea mod de viață, ci mi se vorbea despre necesitatea elaborării unei strategii de stopare a acțiunilor mele. Era într-adevăr un ajutor real, concret.

Speram foarte mult ca, după examinarea de la Baltimore, judecătorul să se pronunțe pentru condamnarea mea la probațiune, oferindu-mi-se astfel posibilitatea să revin și să-mi continui tratamentul acolo. Deși aceasta nu s-a întâmplat, participarea mea la programul dat mi-a deschis ochii, pentru că am aflat multe lucruri noi despre sexualitate. Tratamentul de prevenire a recidivelor a constituit drept suport pentru studiile mele ulterioare din cadrul celor 3 grupe diferite, pe care le-am frecventat timp de 5 ani în închisoarea din Kansas City. În aceste grupe mi-am perfecționat anumite trăsături de personalitate, elaborând totodată un plan detaliat de contracarare a recidivelor.

După achitarea anticipată (cu permisiunea reprezentantului oficial al serviciului respectiv), am revenit la Baltimore pentru a mă încadra iarăși în programul lui John Hopkins. Pe parcursul a 6 ani am urmat un tratament în cadrul unor grupe la Institutul național de cercetare, prevenire și tratare a traumelor sexuale (noua denumire a programului). Astfel, mi s-a oferit încă o șansă să-mi adun viața din cioburi. La sfârșitul programului, am învățat să-mi controlez necesitățile sexuale și să mă orientez spre parteneri maturi.

Partea cea mai surprinzătoare pentru mine a fost cea legată de victime. De fiecare dată când întrețineam relații sexuale cu partenerii mei, îmi ziceam că nu le provoc nici un rău. ba din contra, plăcere; că băieților le place să-și „împartă” trupul cu mine, or, la urma urmei, trebuie să afle și ei ce înseamnă o relație sexuală, atunci de ce nu cu mine? Desigur, nu era vorba despre „a te împarte” în adevăratul sens al cuvântului. Acum îmi dau seama că, de fapt, le furam inocența și libertatea de a-și alege partenerul indiferent de vârstă, experiență, cunoștințe, precum și dreptul lor la predilecție sau refuz.

Nu am fost niciodată victima unui abuz sexual, după cum se întâmplă de obicei cu violatorii. În schimb, am aflat ce înseamnă aceasta pentru cei care au suferit. În cadrul programelor de contracarare a abuzului de alcool și droguri la care am participat în perioada tratamentului și în închisoare, am avut ocazia să cunosc mai multe victime, de la care am învățat ce înseamnă să suferi, ceea ce m-a determinat să înțeleg că nu pot continua să-i traumatizez pe alții.

În prezent, datorită susținerii și ajutorului care mi-a fost acordat, atitudinii umane față de mine ca față de un om, și nu un monstru, pot recunoaște că într-adevăr îmi plac băieții minori. Nu urmăresc un scop anume, dar nici nu neg acest fapt.

Conștientizez zilnic acest lucru, pentru a putea duce un mod de viață obișnuit, ca să nu ajung într-o stare emoțională ce m-ar determina să urzesc planuri de stabilire a contactului cu băiatul potrivit. Ziua mea de lucru decurge astfel încât orice relație cu vreun adolescent să aibă loc în public. Zilnic le telefonez prietenilor mei adulți. particip la programul TRATAMENT, frecventez întrunirile grupului de susținere și îmi orientez necesitățile sexuale spre eventuali parteneri maturi.

De asemenea, încerc să le vin în ajutor altor persoane care au săvârșit acte de violență fizică, ca să-și dea seama de responsabilitatea pentru propria viață și pentru suferințele pe care le provoacă victimelor. Am participat la fondarea organizației naționale TRATAMENT/SELECTARE întru susținerea persoanelor cu devieri ale comportamentului sexual sau a celor care au comis acte de violență fizică asupra minorilor și doresc să-și schimbe modul de viață. Totodată, încerc să fiu de folos comunității și demnitarilor, pentru a înțelege că nu suntem cu toții asemeni maniacului sexual care, fiind eliberat anticipat pentru omorârea lui Megan Kanka.

Activitatea în cadrul programului „ÎNCETEAZĂ IMEDIAT!”, precum și relatările mele în calitate de violator aflat la tratament demonstrează încă o dată că nu suntem niște monștri. Mulți dintre noi urmează tratamentul, iar apoi, după ispășirea pedepsei, recunosc sincer cine au fost și cum intenționează să trăiască mai departe, fără a provoca suferințe altor persoane.

Carul s-a urnit din loc și există speranțe. Sunt mulți infractori asemeni mie despre care nu știți nimic. Noi însă am avut norocul să urmăm acest tratament și am înțeles cum trebuie să ne schimbăm viața. Am promis că voi face tot ce-mi stă în putință pentru a nu mai abuza sexual de copii. Deseori ies în fața publicului cu relatări în calitate de violator aflat la tratament, pentru a da speranță familiilor care au suferit. Încerc să le povestesc, atât victimelor cât și agresorilor, că întotdeauna pot conta pe susținere, iar tratamentul pe care trebuie să-l urmeze este unul eficient, cu rezultate evidente. Ar fi bine ca tratamentul să fie accesibil unui număr cât mai mare de infractori, astfel se va pune capăt violenței.

Pentru cei care săvârșesc acte de violență, speranța presupune echilibru între ajutorul acordat, tratament și responsabilitatea pentru infracțiunile comise și compensarea suferințelor provocate altor persoane. Sunt convins că cei mai mulți dintre noi vor să-și schimbe viața, să-și aducă aportul la curmarea violenței, pentru a nu mai exista victime ale abuzului sexual.

3.4.2. Mărturii ale victimei

La vârsta de 12 ani nu știam că de la un sărut sau de la o mângâiere nu poți rămâne însărcinată. Îmi era frică. Mai ales că cel care mă mângâia era tatăl meu. Vroiam să înceteze să le mângâie și pe cele două surori ale mele mai mici, cu care dormeam împreună în aceeași odaie. Credeam însă că, dacă voi destăinui ce se întâmplă, familia noastră se va destrăma.

Când am împlinit 39 de ani, am visat un coșmar. Se făcea că tata intrase în dormitorul meu, gata să comită un act de violență, dar de data aceasta în propria mea casă. Era locul cel mai sigur, pe care mi l-am creat fiind deja matură. Credeam că m-am debarasat de amintirile despre violență, dar mi-am dat seama că ceea ce am îndurat fiind copilă continuă să rămână o taină a familiei. În cele din urmă, l-am învinuit pe părinte de abuz sexual și el a recunoscut faptul.

Atunci mi se părea că ceea ce am întreprins este suficient. Peste 3 ani însă, privind fotografia tatălui cu nepoțica în brațe, am înțeles că trebuie să vorbesc cu întreaga familie, dacă vreau ca fetița să fie în afara pericolului.

Această mărturie este „o istorie a speranței”, pentru că la cea de-a doua confruntare cu tatăl meu, el și-a recunoscut fapta, cerându-și iertare în fața mea și a familiei întregi. Știam deja cu toții că în familia există o problemă care nu mai poate fi tolerată, deși credeam că ea se va rezolva de la sine. Este o istorie a speranței pentru că, posibil, și alți infractori vor înțelege că pot să-și recunoască vina, ajutându-și familiile să revină la viața normală. Probabil, mai multe victime vor înțelege că, destăinuindu-și chinuitoarele amintiri ce le urmăresc întruna, ar putea restabili controlul asupra propriilor vieți.

Să nu mă înțelegeți greșit – nu este vorba despre o poveste cu final fericit. De cele mai dese ori, viața nu este un basm. Primele reproșuri le-am adresat tatălui într-o scrisoare după ce avusesem un coșmar. Era un vis care mă întorcea din nou la vârsta de 12 ani, când tata intra nopțile în odaia mea ca să-mi mângâie sânii și să mă sărute. În vis însă l-am văzut în propria mea casă, pe care am întemeiat-o fiind deja matură. Peste doi ani el a încetat să mă mângâie, în schimb, a devenit mai dezgustător: îl vedeam mângâindu-le pe cele două surori ale mele. În momentul când făcea acest lucru îmi spunea să ies și eu plecam. Eram cea mai mare în familie și trebuia să-mi protejez surorile. Dar nu eram în stare. Nopțile stăteam întinsă pe pat fără a închide un ochi, încercând să inventez ceva ce l-ar putea opri. Credeam că voi reuși să-l conving doar dacă voi afla de ce face aceasta.

I-am scris prima scrisoare abia peste 20 de ani, când am părăsit casa părintească și am plecat la studii. Tata și-a recunoscut vina și, astfel, părea că totul luase sfârșit. Sora mea, care tocmai născuse o fetiță, mi-a trimis un răvaș, fiind îngrijorată de faptul că, dacă soțul va afla despre actele de violență, familia ei ar putea să se destrame. Ea mă întreba de ce abia acum am scos totul la suprafață, provocându-le suferință ambilor părinți. În încheiere îmi scria: „Tata nu a vrut niciodată să ne pricinuiască vreun rău”. Sora mă ruga să rezolv de una singură problema, ca familia să fie din nou împreună și ca să nu-mi pară rău că le-am provocat părinților suferință.

Relațiile mele cu familia erau pe atunci foarte reci. Îmi vedeam părinții doar de sărbători. Pe parcursul a trei ani nu am discutat niciodată despre abuz. Apoi sora mi-a trimis fotografia în care tatăl meu o ținea în brațe pe nepoțică. M-au trecut fiori. Cum a putut să-i încredințeze copilul, dacă el a fost în stare să ne agreseze pe noi… Pentru a-mi proteja nepoțica, am decis să mai deschid o dată subiectul, ca să mă conving că familia mea știa despre actele de violență ale tatălui.

Am telefonat acasă și i-am rugat pe părinți să consulte medicul meu. Fără a mă contrazice, tata m-a întrebat doar când și unde pot să-l văd.

Când am intrat în biroul medicului, părinții mei erau deja acolo. Mama mi-a reproșat cu voce ridicată: „De ce îmi faci una ca asta?”. I-am explicat că, de fapt, eu am nevoie de tratament, pentru că sufeream. Atunci mama mi-a mărturisit că, pe când aveam 12 ani, și ea se simțea ca într-o capcană: „Îi tot spuneam tatălui tău să nu intre în odaia ta, dar degeaba. Nu știam cum să-l opresc”.

Inițial, tata a încercat să-și îndreptățească faptele, spunând că „sunt fetele mele și pot face cu ele ce vreau”. Cel puțin, a recunoscut că a comis acte de violență fizică. Medicul mi-a spus că trebuie să le explic părinților ce aștept de la ei.

Doream ca tata să-i povestească fratelui meu despre cele comise și să recunoască în fața surorilor că ceea ce ne făcea când eram copile nu este altceva decât violență fizică. Trebuia să-și ceară iertare de la ei. Totodată, am insistat să nu o lăsăm niciodată pe nepoțica mea cu tata de una singură, pentru a o proteja de orice manifestare a violenței. Am aflat că tata și-a cerut scuze în de la surorile mele și i-a povestit totul fratelui, care mi-a trimis o scrisoare de susținere. Acum toți avem grijă de nepoțică.

Cred că tata reușește să-și controleze purtările nedemne, iar când nu o face, mă simt în stare să-i spun totul în față. De exemplu, cu ocazia împlinii a 50 de ani de căsnicie, el m-a invitat la dans. L-am privit în ochi și i-am spus că nu-l pot accepta. A primit cu respect decizia mea. Peste câteva zile mi-a telefonat ca să afle ce mai fac și și-a cerut scuze pentru că nu procedase corect în acea situație. Se pare că e un progres. De ar fi înțeles acest lucru mai devreme…

Viața noastră nu este o poveste în care toți sunt fericiți. Nu e deloc simplu. Acum însă, reflectând asupra vieții, pot spune că am aflat ce-i liniștea. Familia mea nu este una ideală. În schimb, a apărut speranța.

3.4.3. Mărturiile unei mame al cărei băiat a comis acte de violență sexuală

Este dificil să fii mama unui adolescent. Din fericire, puțini părinți au supraviețuit unei astfel de tragedii: când fiul meu avea 14 ani, mi-a telefonat vecinul ca să-mi spună că John l-a agresat pe copilul lui.

M-am simțit înjosită și stresată, ca și cum lumea s-ar fi stricat în mii de cioburi. L-am trezit din somn pe John, învinuindu-l. El nu-mi răspundea. Nu putea să-mi dea răspunsurile pe care le așteptam în acea situație deplorabilă. Dacă ar fi exista atunci programul „ÎNCETEAZĂ IMEDIAT!”, am fi primit ajutor mult mai devreme și viața noastră ar fi luat o altă întorsătură,.

Aș fi ajuns mai ușor la decizia, pe care în cele din urmă am luat-o, recunoscând că fiul meu a comis acte de violență fizică asupra altui copil. Era unicul mod de a primi un suport real, pentru ca fiul meu să nu se transforme ulterior într-un maniac pasionat de minori. Pe de altă parte, era un pas concret de ajutorare a copilului care a suferit.

Deși a fost una dintre cele mai grele zile din viața mea, am simțit că am avut noroc. Am găsit un specialist bun, cu experiență în domeniul abuzului sexual asupra copiilor. Timp de 3 ani John a urmat un tratament conform unui program special și a învățat să-și domine pornirile sexuale, îndreptate asupra minorilor. Studiam împreună și el înțelegea că nu luptă de unul singur pentru
soluționarea problemei cu care se confruntă. Eram mereu alături. Discutam despre situație, dacă a depășit momentele critice sau nu. Discutam ca membrii unei familiei. Atunci când nu-mi putea vorbi mie, John putea apela la sfatul medicului în orice moment. Cred că am reușit, pentru că am depășit această stare, iar fiul meu și-a asumat responsabilitatea pentru schimbarea
comportamentului. Eu i-am indicat calea. Sunt mamă, sunt un om matur. Dacă nu mi-aș fi asumat răspunderea și nu i-aș fi arătat limitele a ceea ce este corect sau incorect. Atunci cine ar fi făcut-o?

După prima noapte de nesomn am înțeles că trebuie să discut între patru ochi cu fiul meu. Era cel mai bun lucru pe care-l puteam întreprinde. I-am mărturisit cât de mult îl iubesc. I-am spus că a procedat îngrozitor cu copilul vecinului, că, de fapt, a comis un act de violență, că nu vreau să ajungă în viitor un maniac periculos și că nu putem soluționa problema singuri. Vroiam să găsesc cea mai bună soluție, să-i acord cel mai mare ajutor și nu am cedat până nu l-am găsit.

A fost dificil. Pe atunci consultam un terapeut, care, de fapt, nu prea ne-a fost de folos. Aveam nevoie de un ajutor suplimentar și, spre norocul meu, am descoperit programul special de tratare a minorilor cu probleme sexuale. Pentru a frecventa acest program însă era necesar să fie depusă o cerere oficială. Vecinii nu doreau să mărturisească și, în cele din urmă, eu am fost cea care a depus mărturie privind abuzul sexual comis. Mi-a fost foarte greu să iau o asemenea hotărâre. Acum însă sunt bucuroasă, căci a fost o hotărâre corectă atât pentru fiul meu, cât și pentru ceilalți.

Tratamentul de 3 ani consta într-o îmbinare corectă a atitudinii de grijă și de presiune. Au fost determinate exact limitele de influență. Medicii îl convingeau că abuzul sexual este o crimă, dându-i speranță și sugerându-i că lucrează împreună pentru ca asemenea cazuri să nu se mai repete niciodată. Fiul meu își asumase responsabilitatea să participe la acest program și să obțină deprinderile necesare: cum să determini că ești indispus, ce trebuie să întreprinzi și cu cine urmează să discuți pentru a nu se lăsa dominat de impulsul de a comite un nou act de violență.

Deși aveam succese foarte bune, totuși unele aspecte rămâneau în umbră, ceea ce îmi provoca neliniște.

Când John împlinise doi ani și jumătate, medicii i-au stabilit diagnoza – dereglări de atenție. Atât familia cât și profesorii de la școală depuneau mari eforturi pentru a-l ajuta la învățătură. Și John a început să obțină note bune. În clasa a patra însă notele au scăzut și am avut impresia că John ne „scapă”. Nu am aflat niciodată, dacă a fost victimă a abuzului sexual ori alta a fost cauza unor asemenea schimbări. Ceea ce am reușit să constatăm a fost faptul că a încetat brusc să frecventeze școala, devenind tăcut din fire. Am încercat să-l tratăm. Dar nici un medic din cele două centre medicale la care am apelat nu ne-au întrebat despre un posibil act de violență fizică. În urma examinărilor nu au fost depistate dereglări sexuale.

Specialiștii cu care am discutat nu au fost în stare să determine ce se întâmplă cu fiul meu. De ce? Nici medicul care îl trata nu a vrut să-mi spună ce s-a întâmplat. De ce într-o asemenea situație teribilă în care eram atunci nu s-a găsit un loc pentru mine și pentru alți părinți unde am fi putut afla la ce momente trebuie să atragem atenție în discuțiile noastre cu copiii despre abuzul sexual?

Cel mai important lucru pentru părinți este posibilitatea de a discuta cu copiii despre abuzul sexual. Dacă însă știți asupra căror momente trebuie să vă concentrați atenția și simțiți că ceva nu e în ordine, cel mai eficient lucru pe care îl puteți face pentru copilul dumneavoastră, indiferent de faptul dacă a avui loc sau nu un act de violență fizică, este să discutați cu el despre eventualele urmări. Dacă însă presupuneți că este vorba totuși de abuz sexual, trebuie să-i asigurați un ajutor până când aceasta nu a devenit normă a comportamentului unui adult. Tratamentul, dacă este unul special, poate da rezultate reale. Acum desigur cunoaștem mult mai multe lucruri și putem obține asistența necesară dacă o solicităm. „ÎNCETEAZĂ IMEDIAT!” este un program de susținere extraordinar.

Dacă vom distruge zidul tăcerii ridicat în jurul problemei abuzului sexual, îi vom ajuta pe copii să învețe a discuta pe această temă, asigurându-ne astfel de susținerea necesară pentru a lupta cu această problemă „închisă”. Sper că vom izbuti să contracarăm abuzul sexual asupra copiilor. Părinții sunt acei care trebuie să le indice calea.

3.4.4 Mărturii ale unui prieten și membru al familiei

Acum 6 ani am aflat că soțul meu Roger a săvârșit un act sexual asupra nepoțelelor mele. Nu pot uita acea clipă, când mi s-a părut că lumea din jurul meu s-a prăbușit.

Într-o zi fiica mea a venit la noi în ospeție, dorind să discute cu Roger. Ea l-a întrebat: „Una din fetele mele mi-a mărturisit că tu i-ai mângâiat părțile intime ale corpului. E adevărat?” Am fost șocată.

După ce a recunoscut că a comis acte de agresiune fizică și asupra celorlalte nepoțele ale mele, timp de 2 zile Roger a stat închis în baie.

De fiecare dată când pleca de acasă, mă gândeam că poate să nu se mai întoarcă. Credeam că îl cunosc bine pe omul pe care l-am iubit și cu care am trăit 18 ani. În accepția mea doar niște monștri puteau să comită asemenea acte. Reiese că și Roger e un monstru’? Vroiam foarte mult să discut cu cineva. dar nu aveam încredere în nimeni.

Momentul de cotitură s-a produs în ziua când a încercat să se sinucidă, înghițind toate pastilele pe care i le-a prescris medicul. Atunci am înțeles prețul pe care îl plătește pentru actele pe care le-a comis. Mi-am dat seama că nu-l pot lăsa să trăiască sau să moară în singurătate. Roger a fost arestat, acuzat și condamnat la 30 de zile de privațiune de libertate și pe un termen îndelungat de probațiune. În acest timp el urma să primească un tratament pentru persoanele care au comis fapte de abuz sexual. Eu frecventam grupul de susținere a soțiilor unor asemenea infractori, și acest lucru mi-a fost de mare folos.

Tratamentul a fost eficient, Roger recunoscându-și în cele din urmă vina și prejudiciile pe care ni le-a provocat tuturor nouă – fiicei, mie, prietenilor și, mai ales, nepoțelelor.

Viața noastră de familie a fost răvășită, dar acum pot spune că rănile noastre se vindecă, deși au fost destul de adânci. Acest moment este important atât pentru mine cât și pentru ceilalți membri ai familiei. Deși e o cale anevoioasă, sunt bucuroasă că am ales-o. Nu cred că aș fi putut proceda altfel, pentru că țin mult la Roger și la familia mea. Eu cred în puterea Domnului.

Suntem doar la mijloc de cale. Înainte de tentativa de a-și pune capăt zilelor, Roger devenise taciturn. Nu intra în discuție cu nimeni și nu cred că aș fi vrut să aflu ce se întâmplă în sufletul lui atunci.

Nu am avut pe nimeni alături ca să pot discuta, până când nu am primit ajutor. Eram izolată de lume, în timp ce aveam mare nevoie de susținere. Oare poți spune cuiva că soțul tău a comis abuz sexual asupra propriilor nepoțele?

Am început să mă rog lui Dumnezeu și ca răspuns, mi-a venit ideea să telefonez la Compania noastră de asigurare. Doamna cu care am vorbit m-a compătimit, fiind foarte înțelegătoare. Ea mi-a explicat că problema abuzului sexual e similară celei a alcoolismului, care a existat mulți ani în urmă. E o problemă latentă și societatea nu este deocamdată pregătită să o trateze ca pe o maladie. Compătimirea acestei femei „a distrus” izolarea.

Dându-și seama că cei din jur au aflat despre cele întâmplate, Roger a căzut într-o depresie profundă. Medicul i-a prescris niște medicamente, cu care el a încercat să se otrăvească. Această zi a fost a doua dintre cele mai dificile din viața mea. Omul pe care l-am iubit și pe care îl mai iubesc încă, a vrut să se sinucidă. În seara aceea, când am plecat de la spital, mi-am revăzut întreaga viață. îmi simțeam sufletul pustiit, încât nici nu puteam plânge. Roger înseamnă mai mult decât crima pe care a comis-o, împreună prin aceste greutăți a fost una hotărâtoare.

După ce Roger a fost arestat, avocatul ne-a recomandat să nu discutăm despre cele întâmplate absolut cu nimeni. Dar, evident, totul a ieșit la suprafață din momentul când această știre a fost publicată în ziarul local. Toți au fost șocați, simțindu-se jigniți că nu i-am pus la curent cu violența sexuală. Atunci m-am simțit și mai însingurată, mai izolată, de parcă eu aș fi fost criminalul. Prietenii noștri, în mare parte, nu înțelegeau de ce am hotărât să rămân cu Roger. Mi-a fost nespus de greu, când ei mi-au întors spatele. Vroiam să-i înțeleg, dar nu puteam să-mi părăsesc soțul, știind că el încercă într-adevăr să-și refacă viața.

După tratamentul pe care l-a urmat Roger, viața noastră de cuplu s-a schimbat mult. Acum el își poate asuma responsabilitatea pentru faptele sale, înțelegând că faptele de abuz sexual pe care le-a comis, durerea pe care a provocat-o familiei, prietenilor, dificultățile financiare de atunci (de fapt, era timpul să ne pensionăm) rămân pe conștiința lui.

Eu însă mai sper. Faptul că Roger și-a recunoscut vina a fost nespus de important pentru nepoțele. îmi dau seama că ele uneori se învinuiesc că avut relații cu omul pe care îl iubesc. Se ameliorează și relațiile mele cu fiica, care înțelege că decizia mea de a rămâne cu Roger nu înseamnă nici pe departe că am tolerat cele întâmplate.

Îmi vizitez nepoțelele cu orice ocazie, deși, evident, o fac de una singură, pentru a păstra niște reiații cât mai trainice. Uneori nepoțelele vin la noi în ospeție, în timp ce Roger pleacă la prieteni, pentru ca ele să știe că sunt în afara pericolului.

Îmi amintesc în fiecare zi că fetele au suferit. Păcat că nu poți schimba trecutul. Este imposibil. Viața noastră însă continuă și ne rugăm lui Dumnezeu ca, datorită tratamentului, fetele să crească mari, să fie niște femei sigure de sine și independente.

3.4.5. Interviuri cu tineri violați

Au fost intervievați 14 tineri (12 – 14 ani) care urmau un tratament în cadrul unei școli de corecție și 6 tineri (6-l2 ani) care urmau un tratament de probă pentru fracțiune. Întrebări directe îi incitau pe băieți să vorbească despre amintirile lor sexuale și comportamentul lor sexual, ca: jocul lor fantezist și expunerea la stimuli sau informații. Detaliile le erau smulse prin modalități ca “ Asta este ultima ta amintire despre comportamentul tău sexual pe care mi-o poți spune?” – “ Ce vârstă aveai atunci?” – “Îți amintești la ce te gândeai?” – “Părinții tăi știau despre asta?” – “Ce s-a întâmplat când ai fost prins?” . Multe din experiențele anterioare, curiozități sau confuzii se datorau în legătură cu expunerea lor la stimuli, informații, experiențe sexuale, inteligibile pentru ei. În orice caz, descrierile comportamentului lor includeau și: recurgerea la, forță, puterea excesivă, intimidare, manipulare, farse, coruperi, asociate cu amintiri și fantezii. Trei dintre cei 14 băieți folosiseră jocul cu focul și câțiva au descris abuzuri fizic-sadice ale animalelor de casă cu mult înaintea apariției comportamentului abuziv sexual.

Gândurile ce acompaniau amintirile băieților erau impresionate în ceea ce privește detaliile despre file, intenții și izbucniri în mai multe situații. Ideile din timpul acțiunilor sexuale reprezentau un tip de informații care lipseau din orice altă sursă de informații. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman & Goltman, 1982) a strâns informații despre cunoștințele și convingerile copiilor; aceste interviuri cu privire la amintiri din copilărie asociate cu acțiuni au acoperit mai multe aspecte interpersonale și dinamice. Un exemplu surprinzător a fost cel al unui băiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuală, violentă a unui copil; el descria cum își pieptăna și brusca ursulețul în numeroase rânduri la vârsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: “ Îmi amintesc odată …” sau “Îmi amintesc altădată…”. Băiețelul obișnuia să penetreze căptușeala ursulețului cu penisul , să urineze înăuntrul lui, să-l lovească, să-l izbească de perete și eventual să distrugă animăluțul din pluș.

Interesul față de acțiunile băiețelului crește odată ce este adăugat materialul fanteziilor: băiețelul îi spune ursulețului să se apropie de el, îl forțează să-i fie complice, îl umilește cu urina, îl bate ca să se asigure că acesta va păstra secretul; și îl sfâșie odată ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistență: Ursulețul spune “NU”.

Au fost depistate atitudini de acest gen la copii față de păpuși, animale de pluș, animale de casă și s-a atras atenția părinților asupra fanteziilor de acest gen. Grupul de experți a ajuns la concluzia că adulții trebuie să recunoască legătura dintre fantezie și comportament; să considere aceste fantezii și jocuri ca potențiali precursori pentru comportamentul viitor.

Această ipoteză are la bază și studiul observațional asupra păpușarilor care își îngrijesc păpușile exact cum au fost ei îngrijiți … “la bine și la rău”. Aceste observații ar trebui să cuprindă și o notă de preocupare față de modalitățile în care sunt folosite manechine, păpuși pentru anatomie în jocul terapeutic.

CAPITOLUL 4 – INTRUCȚIUNI PRIVIND PREVENIREA ȘI CERCETAREA ABUZULUI ȘI EXPLOATĂRII SEXUALE A COPILULUI

4.1. Acțiuni de prevenire

4.1.1. Conceptul de prevenire

Deși prevenirea criminalității este considerată întotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, ea a rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic.

Prevenirea criminalității înseamnă, în primul rând, preîntâmpinarea săvârșirii pentru prima dată a acelor acțiuni ori inacțiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluția sa normală, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancționate de legea penală.

În sens strict, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să necesite o reacție prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea și adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la săvârșirea de fapte antisociale sancționate de legea penală.

Generalizând, apreciem că prevenirea criminalității desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.

Totuși, prevenirea nu însemnă doar preîntâmpinarea săvârșirii pentru prima dată a unei infracțiuni, ci și împiedicarea repetării faptei penale de către același autor. Acest tip de prevenire, în care subiecții sunt calitativ diferiți, se realizează prin măsuri de resocializare și reintegrare socială post-penală a persoanelor care au comis deja fapte infracționale și au fost condamnate pentru aceasta.

4.1.2. Organizarea activității informativ-operative pentru prevenirea abuzului și exploatării sexuale a copilului

Având în vedere consecințele deosebite ale faptelor de pedofilie, prevenirea lor trebuie să constituie o maximă preocupare a lucrătorilor de poliție în general și, în special, a lucrătorilor din cadrul formațiunilor de poliție judiciară.

Pentru a putea desfășura o activitate eficientă în scopul prevenirii abuzurilor sexuale asupra minorilor, este necesară realizarea și aplicarea unui program complex de activități preventive ce necesită cooperarea unităților și subunităților de poliție la nivel local, național și internațional, cât și colaborarea permanentă cu instituțiile guvernamentale ce au preocupări în domeniu.

Având în vedere proliferarea în ultima perioadă de timp a infracțiunilor privitoare la viața sexuală comise asupra minorilor, cuprinse generic în conceptul de „pedofilie", din care unele au fost comise de cetățeni străini, urmează a se executa următoarele măsuri pentru prevenirea acestui gen de fapte:

• Actualizarea evidențelor și albumelor foto cu elementele ce au fost cercetate și condamnate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de articolele 197 – 203 Cod Penal, în care vor fi cuprinse și persoanele predispuse la comiterea unor asemenea fapte (viol, raport sexual cu o minoră, seducție, corupție sexuală, incestul), în acest scop, în mod organizat se va colabora cu personalul didactic din instituțiile de învățământ, centrele de primire, cadrele medicale din unitățile spitalicești, inclusiv cele de la dispensarele teritoriale care, prin activitatea lor, au posibilitatea să constate în mod direct aspecte de această natură, atât despre autori, cât și despre victime.

La întocmirea evidențelor trebuie să se aibă în vedere semnalmentele și grupa sanguină, iar albumele să cuprindă fotografii în picioare, față și profil.

• Verificarea situației actuale a tuturor elementelor pretabile la comiterea unor astfel de fapte și în funcție de concluziile desprinse se va dispune luarea în atenție și supravegherea acestora în dosare de urmărire informativă (D.U.I.) ori în mapa suspectului, activitate la care vor fi angrenate cadre din formațiunea de poliție judiciară, ordine publică și posturi comunale de poliție.

• Stabilirea și listarea locurilor propice acostării și consumării actelor infracționale, dispunându-se măsuri de încadrare cu informatori cu posibilități reale de cunoaștere a situației de fapt existente.

Totodată, întregul efectiv va dirija rețeaua informativă existentă pentru culegerea de informații și o va instrui să semnaleze apariția în locuri de interes operativ a unor persoane predispuse la a comite astfel de fapte.

Locurile și mediile favorabile acostării și consumării actelor de pedofilie sunt:

zonele de trafic intens ale marilor aglomerații urbane (stații feroviare și de metrou, piețe agroalimentare etc.);

centrele rezidențiale de ocrotire sau reeducare a minorilor (case de copii, centre de primire și triere, internate școlare, centre sociale ale unor organizații neguvernamentale sau patronate de lăcașe de cult);

locuri de cazare în comun, publice sau private (unități turistice sau sociale, cămine de nefamiliști etc.);

locuințe închiriate de către cetățeni români sau străini cu sau fără forme legale, frecventate de către minorii lipsiți de supraveghere și ocrotire;

unele spații comerciale cu profil de alimentație sau divertisment (baruri, restaurante, săli de jocuri mecanice), unități igienico-sanitare (băi publice, saune) sau de întreținere și sport (săli de masaj, baze sportive etc.).

• Acțiuni directe, razii și controale documentate în prealabil

Organizarea acțiunilor directe se face în funcție de situația operativă, de informațiile primite de la rețeaua informativă sau de la sursele ocazionale.

• Asigurarea prezenței active a polițiștilor în teren

Prezența în teren poate fi asigurată prin cuprinderea în itinerariile de patrulare a polițiștilor a locurilor și mediilor în care pot fi racolate eventuale victime și prin supravegherea categoriilor de persoane pretabile la săvârșirea faptelor de pedofilie.

În cazul în care în anumite zone sau localități planează riscul unor acțiuni întreprinse de psihopați sexual, pe lângă îndrumarea corectă a părinților și a copiilor, a cadrelor didactice din școli și grădinițe, se impune și luarea unor măsuri de supraveghere specială a zonelor pretabile de apariție a infractorilor, însoțirea copiilor minori de către membrii majori ai familiei sau cel puțin circulația lor în grup, supravegherea copiilor în locurile de joacă, interzicerea îndepărtării lor de casă înspre orele serii.

• Propaganda juridică și pregătirea antiinfracțională a populației

Propaganda juridică presupune informarea publicului cu privire la prevederile legale, la consecințele juridice la care se supun cei ce comit fapte circumscrise pedofiliei.

Pregătirea antiinfracțională a populației constă în informarea publicului asupra procedeelor folosite de agresorii sexuali și asupra evitării unor comportamente riscante. Un rol foarte important l-a avut în practică prezentarea unor cazuri reale, individuale.

Alte măsuri preventive ce se pot lua de către poliție sunt:

urmărirea, depistarea și reinternarea minorilor fugiți din centrele de reeducare;

identificarea familiilor care au carențe în educarea copiilor, a celor în criză sau dezorganizate și îndrumarea acestora pentru îndeplinirea obligațiilor ce le revin față de minorii pe care îi au în îngrijire;

în vederea cunoașterii permanente a activității cetățenilor străini semnalați cu preocupări pe această linie de autoritățile polițienești ale statelor respective, se va coopera permanent cu formațiunile din cadrul Inspectoratului General al Poliției, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Direcția pentru Străini și Probleme de Migrări;

schimbul de informații cu OIPC – INTERPOL cu privire la rețelele internaționale de prostituție în care sunt implicați minori, cât și despre proxeneți și cetățeni străini care practică turismul sexual;

stabilirea minorilor cu comportament deviant, a celor lipsiți de supraveghere și descurajarea lor în adoptarea unor conduite neconforme normelor de conviețuire socială;

îndrumarea minorilor rămași singuri la domiciliu să nu deschidă ușa și să nu primească în locuință persoane străine, indiferent de motivul invocat (ca de exemplu, cum că ar fi trimiși chiar de părinți);

instruirea copiilor, ca în zonele unde se joacă sau an vecinătatea școlilor să nu accepte relații ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferă dulciuri, prăjituri sau jucării, îi invită la plimbare în parc sau în pădure ori chiar se autoinvită la domiciliul copilului sub diferite pretexte. De cele mai multe ori aceste elemente fac parte din categoria psihopaților sexuali periculoși sau chiar a hoților;

colaborarea poliției cu organisme neguvernamentale de ocrotire a minorilor;

sesizarea de îndată a comisiei locale pentru ocrotirea unor categorii de minori în conformitate cu OUG nr. 26/1997 – privind protecția copilului aflat în dificultate, aprobată și modificată prin Legea nr. 108/1998 și republicată – în cazul familiilor dezorganizate, în care dezvoltarea fizică și psihică este periclitată, în vederea luării măsurilor corespunzătoare de creștere și educare într-un climat moral și etic sănătos.

În afară de activitatea de prevenire desfășurată de către forțele de poliție, un rol important revine și altor factori, dar în primul rând celor cu valențe educaționale.

4.1.3. Activitatea cu populația

Pe parcursul anchetării unor cazuri de molestare sexuală a copiilor mulți polițiști pot avea sentimentul că atribuțiile lor funcționale sunt foarte limitate, deoarece activitatea se desfășoară „după niște uși închise.” Și, deși copilul poate să povestească că o persoană necunoscută sau un membru al familiei l-a agresat sexual, există multipli factori care creează dificultăți în procesul de tragere la răspundere penală a infractorului sau de protejare a copilului de repetarea unor fapte de molestare sexuală efectuate asupra lui.

Există însă o multitudine de măsuri și metode active de reacționare, care pot fi aplicate de polițiști în vederea protecției copiilor sau prevenirii unor posibile infracțiuni.

Patrularea în jurul școlii în timp ce copii vin la ore sau pleacă acasă, de asemenea în parcuri și locuri special amenajate pentru joacă. Acest fapt va contribui la creșterea încrederii copiilor și părinților în organele de ordine publică și i-ar împiedica pe infractori să găsească ușor copii lipsiți de supraveghere.

Patrularea le-ar oferi polițiștilor posibilitatea să comunice neformal cu copiii și părinții, să poarte discuții despre „Prevenirea infracțiunilor” sau pe teme de securitate, să obțină informații prețioase.

Trebuie să recunoaștem că minorii pot constitui importante surse de informare. În prezent polițiștii utilizează insuficient informația obținută de la copii. Deși, deseori, anume ei dețin multe date despre persoanele stranii din cartierul lor.

Este necesar să avem o atitudine delicată față problemele profunde. Urmează să ținem minte întotdeauna că minorii ce au abandonat casele părintești, nu frecventează școala sau dau dovadă de o conduită antisocială, pot fi copii supuși unor fapte de molestare sexuală sau copii care încearcă să depășească consecințele unor asemenea fapte.

Trebuie să supraveghem, să observăm și să analizăm. Întrebați-vă: „De ce acest copil se joacă întotdeauna singur?”, „De ce acest copil dă mereu de neplăceri?”, „De ce acest copil fuge în permanență de acasă?”. Un observator atent va sesiza anumiți indici comportamentali. Fiți pregătiți pentru a găsi cauzele unei asemenea conduite.

Urmează să coordonați acțiunile de profilaxie cu alți profesioniști. Puneți la dispoziția cadrelor didactice, părinților, copiilor, școlilor, centrelor de agrement, organelor locale și mijloacelor de informare în masă datele pe care le dețineți.

În afară de aceasta, trebuie să colaborați cu persoanele respective în procesul de elaborare a strategiei de prevenire a infracțiunilor. În cadrul unor astfel de strategii polițiștii trebuie să se bucure de încredere din partea comunității, să fie deschiși spre conlucrare.

4.1.4. Informarea populației

Marea majoritate a populației este puțin informată despre persoanele ce comit infracțiuni sexuale: unde locuiesc, cum sunt tratați și dacă, în general, este posibil să fie tratați, cine poate deveni victimă. Ca rezultat, în societate s-a format o imagine falsă despre infracțiunile sexuale, ceea ce cauzează frică și negarea existenței actelor de agresiune sexuală și a delictelor sexuale. Ofițerilor de poliție le revine sarcina de a disemina frica, de asemenea, de a învăța și a informa corect societatea despre toate aspectele violenței sexuale (și, în mod special, despre abuzurile asupra copiilor).

Mai jos sunt trecute în revistă diferite temeri și neliniști ale oamenilor simpli referitoare la infractori și la abuzul sexual asupra copiilor. În plus, sunt prezentate variante de răspuns pe care le puteți oferi persoanei care se adresează la sectorul de poliție pentru a reclama comiterea unor abuzuri.

Dar, de cele mai multe ori, oamenii nu sunt interesați de acest subiect sensibil. Din acest considerent, va trebui să difuzați activ astfel de informații prin școli și case de cultură, grupurilor de părinți și reprezentanților mass-media, administrației locale.

În paragraful 4.1.4.1 sunt elucidate întrebările și comentariile oamenilor simpli privitor la această problemă. Paragraful 4.1.4.2 analizează temerile și neliniștile caracteristice părinților, adică ale acelui segment de populație care ar fi cel mai îndreptățit să se îngrijoreze pentru copii.

4.1.4.1 Temerile și neliniștile oamenilor simpli

„Eu nu aș putea să fac deosebirea între un infractor sexual și o persoană obișnuită „.

Nimeni nu poate să identifice cu exactitate un potențial agresor sexual. Pentru a te apăra de infractor, trebuie să fii precaut și să respecți măsurile generale de securitate. Spre exemplu, să fii conștient de atmosfera ce te înconjoară și să ai încredere în propriile instincte pentru diverse situații și relațiile cu oamenii. Pentru a vă proteja copiii, este bine să comunicați cu ei permanent, deoarece deseori infractorii aleg acei copii, care, în concepția lor, au nevoie de un sprijin emoțional și cărora părinții nu le acordă nici un fel de atenție.

„Nu voi mai avea încredere în nici un bărbat”.

Trebuie să țineți cont de faptul că majoritatea infractorilor ce comit abuzuri sexuale sunt bărbați, dar majoritatea bărbaților nu sunt infractori.

„Cum să determin dacă pot să cred sau nu acuzației de comitere a unui atac sexual? „

Majoritatea victimelor se străduiesc să mușamalizeze cele întâmplate sau, în general, să nu povestească nimănui că a fost victima unui abuz sexual. Acestea au tendința să se autoînvinovățească/autoculpabilizeze și sunt copleșite de sentimente de teamă și rușine. În special, acest lucru este caracteristic copiilor. Cercetările dovedesc că numărul declarațiilor false despre efectuarea unor abuzuri sexuale nu este mai mare decât al celor depuse pentru alte tipuri de infracțiuni. Din acest ultim considerent, este bine să avem încredere în ceea ce spune victima, s-o ascultăm atent, propunându-i sprijin și ajutor.

„Nu știu ce se petrece, de fapt, atunci când un copil este abuzat sexual”.

Violența sexuală asupra copiilor se manifestă în diferite forme și, de cele mai dese ori, ea nu presupune penetrație. Când copilul dumneavoastră sau un alt copil povestește despre un caz de violență sexuală este foarte important să nu „ stoarceți” informația din el. Lăsați-l să povestească așa cum îi este lui comod, când și cum dorește.

„Cum să procedez atunci când bănuiesc că fratele, sora, mama, tata, unchiul sau soțul a abuzat sexual de cineva? „

Cel mai indicat este să vă adresați organelor competente (inspectoratelor de poliție sau centrelor pentru -apărarea drepturilor copiilor), ca ele să înceapă investigațiile, deoarece pentru dumneavoastră este prioritar să aveți încredere în propriul copil și să-l apărați.

„Cum și cui pot să povestesc că eu sau copilul meu am fost abuzați sexual? „

Dacă ați devenit victima violenței sexuale sau presupuneți că copilul dumneavoastră a fost supus molestării sexuale înștiințați imediat organele locale de poliție. Veți dori, probabil, să vă destăinuiți unei persoane în care aveți încredere pentru a obține sprijinul ei. În altă ordine de idei, analizați posibilitatea adresării într-un centru de prevenire a violenței sexuale (astfel de programe, de obicei, există pe lângă toate organele publice locale). Ele au un program nonstop și vă pot furniza ajutor și informație confidențială, sprijinul avocatului, precum și relații despre alte organizații unde vă puteți adresa.

„Dacă aș deveni victima unui abuz sexual, nu cred că voi putea să-mi mai revin”.

Este adevărat că violența sexuală provoacă suferințe oribile, dar victimele se pot vindeca și, ulterior, duc un mod de viață normal. Procesul de vindecare decurge mult mai eficient dacă apelați la un specialist, psiholog sau avocat, care are o experiență bogată în acest domeniu. De unul singur este mai dificil să faceți față consecințelor violenței sexuale. Din acest considerent povestiți persoanei în care aveți încredere ceea ce vi s-a întâmplat.

„Nu știu cum să-mi ajut prietena, care a devenit victimă a violenței sexuale”.

Cel mai bun lucru pe care îl puteți face este s-o ascultați, fără să enunțați raționamente despre faptele ei. Spuneți-i de mai multe ori că ea nu poartă nici o vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Recomandați-i să solicite ajutor pentru a depăși criza. Fiți înțelegătoare și indulgentă cu modificările de comportament și cu noile ei temeri în legătură cu actul de violență (în situații de acest gen oamenii pot avea temeri față de mulțime sau de locurile unde anterior s-au simțit bine). Cel mai important este s-o asigurați de prietenia dumneavoastră, să-i dați timp pentru a-și reveni și s-o faceți să înțeleagă că sunteți dispusă s-o ascultați ori de câte ori va avea nevoie.

4.1.4.2 Temerile și neliniștile părinților

„Pot oare să-mi apăr copilul (copiii) de violența sexuală”?

Părinții pot întreprinde diferite măsuri pentru protejarea copiilor lor:

– Verificați dacă școala în care învață copilul dumneavoastră beneficiază de un program de protecție împotriva violenței sexuale. Dacă acesta lipsește, pledați pentru introducerea lui;

– Vorbiți cu copilul dumneavoastră despre maltratarea sexuală a copiilor;

– Povestiți-i despre inviolabilitatea persoanei și, în special, a anumitor părți ale corpului.

– Spuneți-i că ea/el poate și trebuie să spună NU! și ÎNCETAȚI! oricărui matur care întreprinde acțiuni sexuale față de ei/lui;

– Ascultați copilul atunci când el încearcă să vă povestească anumite lucruri și, în mod deosebit, atunci când lui îi vine greu să vorbească despre aceasta. Convingeți-vă că copiii dumneavoastră știu că pot să vă povestească liber despre orice tentativă de abuz sexual asupra lor, indiferent de faptul cine a încercat să facă acest lucru;

– Acordați copilului dumneavoastră timp suficient, pentru ca el să nu fie tentat să capteze atenția altor maturi;

– Informați-vă întotdeauna cu cine își petrece timpul copilul dumneavoastră. Nu-i permiteți să se afle în locuri retrase cu alte persoane sau cu copii mai maturi. Periodic, reveniți acasă ne neașteptate, atunci când copilul se află acolo cu dădaca sau un adult;

– Dacă suspectați că copilul dumneavoastră sau oricare alt copil a devenit victima unui abuz sexual, înștiințați persoanele care se ocupă de astfel de cazuri.

Încă din fragedă copilărie trebuie să luați măsuri preventive de protecție a copilului dumneavoastră, deoarece sunt cunoscute multe cazuri de violență sexuală față de copii de vârstă preșcolară. Mai jos sunt prezentate unele teme ce pot fi discutate cu copiii în funcție de vârsta lor:

18 luni – învățați copilul să numească corect părțile corpului;

3-5 ani – povestiți-i despre părțile intime ale corpului și explicați-i, cum trebuie să refuze o propunere sexuală. Răspundeți-i direct la întrebările despre sex;

5-8 ani – discutați despre protecție în afara casei, de asemenea, insistați asupra deosebirii dintre atingerile permise și cele inadmisibile. Vorbiți cu copilul despre ceea ce-i provoacă teamă;

8-12 ani – puneți accentul pe siguranța personală. Începeți să discutați despre comportamentul sexual admisibil în familie;

13-18 ani – atrageți-i atenția asupra pericolului comportamentului sexual iresponsabil. Discutați despre astfel de probleme ca violul, violul în .procesul de curtare, bolile venerice, sarcina nedorită.

Profesorul școlar, educatorul sau medicul pediatru vă pot ajuta să-l învățați pe copilul dumneavoastră cum să evite violența sexuală. Ei știu cum urmează să procedați pentru ca copilul să nu se indispună și să nu se teamă.

„Nu știu cum să acționez, dacă copilul meu îmi va spune că el/ea a devenit victima violenței sexuale „.

Dacă copilul are încredere deplină în dumneavoastră încât să vă poată povesti despre violența sexuală, atunci sunteți obligat să-l ajutați să depășească acest moment. Următoarele sugestii vă pot fi utile pentru a-i acorda copilului tot sprijinul necesar. Nu uitați ceea ce „TREBUIE SĂ FACEȚI” și ceea ce „NU TREBUIE SĂ FACEȚI”:

Trebuie să faceți:

Păstrați-vă calmul. Important este să țineți minte că nu trebuie să vă supărați pe copil. Este bine să orientați furia spre ceea ce s-a întâmplat. Altfel, copilul poate percepe (greșit) că ar fi cauza repulsiei dumneavoastră;

Aveți încredere în ceea ce spune copilul. În majoritatea cazurilor ei nu mint când vorbesc despre violența sexuală. Încurajați-l, spunându-i ceva pozitiv. Spre exemplu, „Știu cât de greu ți-a fost să treci prin asta de unul singur” sau „Sunt mândru de tine: puțini au curajul să povestească despre aceasta”;

Explicați-i copilului că nu este vina lui/ei;

Ascultați-l și răspundeți sincer la întrebările lui;

Respectați-i intimitatea. Nu discutați despre violența sexuală față de oameni care n-ar trebui să afle despre ceea ce s-a întâmplat; Fiți responsabil și comunicați incidentul la departamentul de asistență socială. Ei vă vor ajuta să protejați copilul și vă vor furniza informații despre alte posibilități de a obține ajutor;

Consultați medicul. Astfel vă veți convinge că copilului nu i-au fost aduse leziuni corporale grave, în plus, rezultatele examinării pot constitui o importantă dovadă de inculpare a agresorului;

Cereți ajutor. Deși pentru o perioadă scurtă de timp, totuși vi se vor da sfaturi competente și profesioniste.

Nu trebuie să;

Să faceți panică și să reacționați violent când copilul vă povestește despre cele întâmplate. Acum el are nevoie de sprijin și susținere pentru a depăși perioada critică;

Să insistați asupra faptului ca copilul să povestească totul sau să evitați discuțiile despre abuzul sexual. Lăsați copilul să vorbească așa cum găsește el de cuviință. Trăgându-l de limbă, puteți să-l inhibați. Și, viceversa, cerându-i să nu spună nimănui nimic nu-l veți ajuta să uite cele petrecute;

Să acuzați agresorul în prezența copilului. Încredințați acest lucru organelor competente;

Să învinovățiți copilul. COPILUL NU POARTĂ NICI O VINĂ ÎN CAZURILE DE VIOLENTĂ SEXUALĂ

„Mă tem că-mi voi pierde cumpătul, dacă se va întâmpla ca copilul meu să devină victima abuzului sexual”.

Personalitatea copilului-victimă a fost supusă uneia dintre cele mai îngrozitoare violări. Copilului îi este foarte greu să accepte că abuzul suferit de el a devenit cunoscut mai multor oameni, iar reacția violentă a părinților sau educatorului la cele întâmplate poate înrăutăți situația, cauzând mai multe traume copilului. Pentru a evita astfel de neplăceri, cereți sfatul specialistului care ar putea să vă ajute să vă suprimați reacțiile nedorite.

„Dacă copilul meu va deveni victima unui abuz sexual, atunci trauma psihologică îl va marca pentru toată viața „.

Susținerea, reacția adecvată a familiei și suportul profesional vor ajuta atât copilul cât și membrii familiei să-și revină.

„ Mi-i teamă că copilul meu ar putea să participe benevol la un abuz sexual? „

Ținând cont de diferența de vârstă, se poate afirma că copiii nu consimt conștient să participe la un act sexual. Deseori, sunt manipulați în așa fel ca să creadă că vor să participe. Pe viitor, aceasta îi poate genera copilului sentimentul de rușine și vinovăție.

„ Voi fi atât de speriată de faptul că copilul meu ar putea să devină obiect al abuzului sexual, încât propria-mi teamă îi va pricinui rău. „

Măsurile exagerate de securitate și temerile excesive ale părinților și educatorilor îl pot face pe copil să se simtă neajutorat. Informația corectă diminuează nesiguranța. Din acest considerent, este bine să vă informați personal și, ulterior, să discutați și cu copilul.

Eu nu voi afla niciodată dacă copilul meu a fost maltratat sexual”.

Copilul poate să nu vă spună că el a fost victima unui abuz sexual. Deseori copiii nu povestesc nimănui despre aceasta deoarece:

Sunt prea mici ca să înțeleagă și să explice ceea ce s-a întâmplat;

Infractorul i-a intimidat sau i-a măgulit în așa fel ca să păstreze secretul;

Ei sunt derutați de atenția și sentimentele manifestate în timpul abuzului sexual;

Se tem că nu vor fi crezuți;

Copiii se consideră vinovați și cred că abuzul sexual este o pedeapsă pentru că au fost răi și neascultători;

Ei sunt dominați de un sentiment profund de rușine sau confuzie, ce nu le permite să povestească despre abuz;

Se tem să nu aibă neplăceri sau să nu implice persoana pe care o iubesc într-o situație penibilă.

Este important să reținem că modificările comportamentale ale copilului pot denunța un abuz sexual și aceste schimbări trebuie analizate serios. Vezi paragraful 3.2.1 care descrie astfel de modificări comportamentale.

„Procesul de judecată va fi mai periculos pentru copilul meu decât însăși abuzul sexual”.

Dacă copilul consideră că procesul de judecată îi va fi de folos, rezultatul poate fi pozitiv.

Trebuie să vă informați care sunt măsurile de securitate pentru protecția drepturilor victimelor abuzurilor sexuale. În timpul procesului acesta va diminua eventualele traume psihologice ale copilului și ale dumneavoastră. În mai multe state se întreprind măsuri concrete pentru a-i facilita copilului participarea la procesul de judecată.

Faceți tot posibilul pentru a fi apărat de un avocat specializat în domeniu. El vă va ajuta să traversați cu succes toate dificultățile unui astfel de proces.

4.2. ACTIVITATEA CU COPIII – VICTIME ALE INFRACȚIUNILOR SEXUALE

4.2.1. Noțiuni de bază

Pentru desfășurarea chestionării victimelor molestării sexuale polițistul trebuie să cunoască foarte bine metodele activității de investigare și să posede abilități de comunicare. Pentru a apăra interesele victimei și ale familiei acesteia, reprezentantul organelor de ordine publică urmează să lucreze treptat, fără a se grăbi, cu foarte multă atenție. Concomitent însă, polițistul trebuie să se convingă că a obținut toată informația necesară.

În prezentul compartiment vom examina cele mai eficiente și ineficiente metode de lucru și de comunicare cu victime ale abuzurilor sexuale utilizate, în special, la prima întrevedere cu victima.

În paragraful 4.2.2. va fi analizată procedura generală, care constă din trei etape de bază. Procedura le permite polițiștilor să reducă la minimum erorile comise în comunicarea cu victime ale abuzurilor sexuale.

În paragraful 4.2.3. sunt inserate sfaturi și recomandări de care trebuie să se țină cont în procesul de chestionare a copiilor.

În paragraful 4.2.4. sunt examinate metode concrete de desfășurarea a discuțiilor, care pot fi aplicate la diverse etape ale chestionării victimelor.

Luând în considerație faptul că în procesul de chestionare a agresorilor sunt folosite alte metode, le vom analiza doar pe cele specifice chestionării copiilor victimizați prin abuz sexual.

4.2.2. Procedura

4.2.2.1 Introducere

Sesizarea organelor de poliția despre comiterea unui incest reprezintă un moment dificil atât pentru victimă cât și pentru polițist.

Victima ia decizia de a se prezenta la sectorul de poliție doar după o perioadă îndelungată de reflecție.

Pentru a apăra interesele victimei și ale familiei acesteia polițistul este dator să fie vigilent, să lucreze foarte atent și să respecte consecutivitatea procedurii de anchetare. Concomitent, el trebuie să se convingă că a obținut toată informația de care este nevoie pentru a inculpa infractorul. Acest dublu obiectiv face dificilă activitatea poliției.

Pe parcursul investigării unui caz de abuz sexual asupra copiilor polițistul deseori are impresia că activează într-o situație contradictorie. Deși majoritatea polițiștilor tind să ajute victima și consideră că interesele acesteia sunt prioritare, ei se pot confrunta și cu presupuneri de altă natură, cum ar fi convingerea că persoanele culpabile de comiterea unor abuzuri sexuale trebuie să fie pedepsite, că agresorii prezintă pericol pentru alți oameni, că agresiunea sexuală este o afecțiune psihică.

Alte presupuneri pot viza factori concreți ce țin de anturajul victimei. De exemplu, polițiștii pot fi preocupați de faptul cum va reacționa mama la vestea despre efectuarea de abuz sexual asupra copilului ei. De asemenea, ei pot fi de părerea că mama poartă, într-o măsură mai mare sau mai mică, responsabilitatea pentru agresarea copilului. În ce mod influențează molestarea sexuală a copilului și intervențiile poliției asupra fraților și surorilor, ajutorul de care au nevoie membrii familiei – sunt probleme ce îi frământă pe polițiști în egală măsură.

Polițistul poate depăși aceste senzații controversate dacă în procesul de lucru asupra cazurilor de molestare sexuală a copiilor se va conduce de abordarea orientată asupra victimei. Această abordare pune accentul pe interesele victimei, care prevalează asupra tuturor celorlalte convingeri și presupuneri.

Ce semnifică însă „respectarea intereselor victimei”? Aceste interese variază de la caz la caz, în funcție de dosarul examinat. Determinarea intereselor victimei începe de la precizarea celor ce își dorește persoana vătămată ( cu cât copilul este mai mare cu atât mai atenți urmează să fim față de doleanțele acestuia). Copilul dorește să se mute cu traiul în altă parte sau ca de acasă să plece agresorul? Copilul dorește ca agresorul să fie tras la răspundere penală sau să i se acorde asistența necesară? Bineînțeles, sunt cazuri când dorințele victimei se contrazic cu interesele ei (victima poate pune în pericol propria securitate sau sănătatea psihică). În asemenea situații este necesar să se respecte interesele copilului, explicându-i-se concomitent, atent și insistent, de ce nu se poate proceda așa cum dorește el.

Există două metode de bază pentru asigurarea luării unei decizii pertinente în funcție de interesele copilului. Prima a fost menționată anterior: copilul trebuie întrebat ce dorește. Cea de a doua metodă prevede anticiparea luării deciziei de estimarea minuțioasă a situației și de consultarea cu comisia interdepartamentală de experți.

Atunci când este investigat un caz de molestare sexuală a copilului, polițiștii trebuie să lucreze întotdeauna în pereche. Această modalitate are multiple avantaje:

– Este asigurată continuitatea acțiunilor;

– Este asigurată obiectivitatea;

– Sporește eficiența acțiunilor întreprinse;

– Crește calitatea procedurii de anchetare datorită:

Preciziei (unul dintre polițiști desfășoară chestionarea, iar celălalt își asumă funcția de observator);

Faptului că polițiștii se susțin și „se completează” reciproc;

Faptului că fiecare dintre polițiști apreciază munca colegului.

Pentru o activitate eficientă în procesul de investigare a cazurilor de abuz sexual asupra copiilor este important ca relațiile dintre cei doi polițiști să se fundamenteze pe o colaborare și conlucrare fructuoasă . Calitatea activității poate fi asigurată doar dacă polițiști convin asupra următoarelor aspecte:

1. Distribuirea rațională a sarcinilor și rolurilor (cine și ce are de făcut; în ce fel, în caz de necesitate, putem face schimb de sarcini/roluri?);

2. Procedura investigării (cum ne vom pregăti de chestionare?);

3. Metoda investigării (ce model de desfășurarea a chestionării vom aplica?).

Folosirea unui model concret de chestionare a victimei poate reduce la minimum comiterea unor eventuale erori. Respectivul model constă din trei faze:

l. Chestionarea preventivă. Prima întâlnire cu victima constituie prima etapă în procesul de investigare. Polițistul încearcă să înțeleagă situația în care s-a pomenit victima;

2. Precizarea circumstanțelor. După prima ședință cu victima polițistul colectează informația necesară, discutând cu membrii familiei, prietenii și cunoscuții acesteia. Ulterior, pentru a obține date suplimentare, polițistul se consultă cu experți ai instanțelor judiciare sau cu reprezentanți ai instituțiilor de asistență socială;

3. Decizia privind acțiunile ulterioare. În cele din urmă, polițistul fixează a doua ședință cu victima pentru a discuta și a lua decizia corespunzătoare cu privire la acțiunile ulterioare.

4.2.2.2.Trei modele de desfășurare a chestionării

Chestionarea preventivă reprezintă prima ședință cu victima și constă într-o investigare, pe parcursul căreia polițistul încearcă să înțeleagă situația în care s-a aflat victima. În timpul chestionării preventive tindeți, în măsura posibilităților, să obțineți cât mai multă informație și date. Străduiți-vă să formulați întrebările astfel încât să nu supuneți copilul unor chestionări suplimentare.

Chestionarea preventivă cuprinde următoarele etape:

Stabilirea contactului. .Obiectivul acestei faze constă în stabilirea contactului și câștigarea încrederii victimei. Estimați starea ei afectivă și permiteți-i să se relaxeze. În caz de necesitate, acordați-i timp pentru adaptare. La etapa respectivă important este să structurați chestionarea în așa mod încât situația să fie și să rămână clară pentru victimă pe durata întregii discuții. Țineți minte! Frecvent primul contact determină calitatea chestionării.

Desfășurarea chestionării subiective. După stabilirea primului contact permiteți-i victimei să explice ceea ce s-a întâmplat așa cum dorește ea, cum îi place și cu viteza care îi convine. Nu intrați în detalii și nu încercați s-o impuneți să relateze evenimentele într-o ordine anume. „Urmați-o”, utilizând următoarele metode de desfășurare a chestionării: repetarea unor întrebări, generalizarea informației, revenirea asupra unor momente și concretizarea lor. Străduiți-vă să ordonați povestirea atent și, bineînțeles, nu imediat.

Analiza situației din familie. Căutați să vă formați o imagine clară cu privire la situația din familie. Acordați o atenție deosebită relațiilor victimei cu ceilalți membri.

Precizarea așteptărilor. Concretizați ce dorește victima, ce așteaptă ea de la organele de ordine publică. La etapa dată nu vă expuneți poziția.

Discutarea acțiunilor ulterioare. Discutați despre acțiunile ulterioare și convingeți-vă că victima conștientizează -pe deplin necesitatea fiecărei măsuri proiectate. Este vorba despre următorii pași:

1) Discuții cu persoane din anturajul victimei;

2) Consultații cu experți în problemele vizate;

3) A doua discuție cu victima.

Etapa 2: PRECIZAREA CIRCUMSTANȚELOR

După chestionarea preventivă urmează să efectuați proiectarea acțiunilor ulterioare. La etapa dată este oportună colaborarea cu colegii. Activitatea asupra unui caz de agresiune sexuală a copiilor reprezintă, prin definiție, o activitate în grup. Puneți-l la curent pe șeful dumneavoastră și distribuiți sarcinile.

După coordonarea și stabilirea celei mai eficiente metode de lucru, concentrați-vă atenția asupra colectării de date suplimentare prin intermediul chestionării persoanelor din anturajul victimei: membrii familiei, vecinii, profesorii sau cunoscuții. Străduiți-vă să fixați întâlniri cu acești oameni cât mai curând.

În afară de aceasta, consultați-vă cu experții. Experții pot fi angajați ai instanțelor penale (de exemplu, reclamantul public sau șeful secției, căruia îi revine sarcina de a ancheta cazul dat), precum și angajați ai serviciilor de asistență socială. Informați-i cu privire la situația victimei și solicitați-le să elaborați de comun o strategie optimă.

Etapa 3: DECIZIA PRIVIND ACȚIUNILE ULTERIOARE

În cele din urmă are loc cea de a doua ședință cu victima, în cadrul căreia este întocmită în mod oficial reclamația (în scris) și se ia decizia privind acțiunile ulterioare. Această discuție cuprinde câteva etape și se desfășoară conform următoarei proceduri:

Verificarea situației

Se precizează ce se întâmplă cu victima, cum îi mai merg treburile.

Raportul privind acțiunile întreprinse “Victima urmează să fie pusă la curent cu desfășurarea cercetărilor. Comunicați-i informația obținută în urma discuțiilor cu persoanele din anturajul ei și despre consultarea experților.”

Explicarea unor acțiuni posibile

Aduceți la cunoștința victimei care ar putea fi acțiunile ulterioare și explicați-i consecințele acestora.

Luarea deciziei

Trebuie să luați împreună cu victima o decizie privind acțiunile ulterioare. Convingeți-vă la toate etapele că victima simte că deține controlul asupra acțiunilor ulterioare.

Coordonarea acțiunilor ulterioare

Coordonați măsurile ce le veți întreprinde, ajutorul și susținerea pe care o veți acorda victimei.

Întocmirea plângerii oficiale

În timpul elaborării plângerii oficiale trebuie asigurată prezența reprezentantului juridic al victimei, de exemplu, a mamei sau a altui membru matur al familiei.

Dacă din anumite motive acesta nu poate să asiste, trebuie asigurată prezența avocatului.

De asemenea, la etapa respectivă este necesară și prezența reprezentantului primăriei.

Recomandări generale:

După cum s-a menționat anterior, informația necesară poate fi obținută de la copil pe parcursul uneia sau mai multor chestionări, în funcție de starea generală a acestuia, de abordarea profesională a desfășurării discuției și de nivelul de securitate al anturajului victimei. Procedura de chestionare trebuie inițiată prin a cunoaște copilul, acțiune pentru care trebuie să se rezerve suficient timp. Acest pas îi oferă polițistului posibilitatea să afle mai multe date privind modul de viață al copilului, atmosfera în care s-a produs violența, starea afectivă generală a victimei, capacitățile acesteia etc.

În procesul de lucru cu copii de vârste mici această evaluare este desfășurată sub formă de joc pe parcursul căreia copilului îi sunt adresate mai multe întrebări. Cu adolescentul polițistul discută în mod obișnuit și îi pune întrebările de rigoare. La această etapă întrebările trebuie să poarte un caracter neutru și să vizeze viața cotidiană a copilului: precizarea unor date despre școală, prieteni, familie. În paragraful 4.2.4. este expusă o variantă detaliată a acestei metode.

4.2.2.3. Erori

Oricât de experimentat ar fi polițistul care desfășoară chestionarea, el trebuie să ia considerație erorile tipice comise, de regulă, în timpul discuțiilor cu copiii abuzați sexual. Prima eroare vizează procedura de desfășurare a chestionării sau ordinea în care sunt puse întrebările. Este în interesul victimei ca unele întrebări să fie formulate la începutul chestionării, iar altele – într-un stadiu mai avansat al acesteia.

De exemplu, pe parcursul chestionării preventive este important să nu puneți accentul pe detaliile factologice. Permiteți-i victimei să povestească ce i s-a întâmplat așa cum dorește ea. La respectiva etapă nu trebuie să vă concentrați atenția pe amănunte. Acest lucru îl veți face în timpul interogatoriului.

O greșeală tipică la faza de luare a deciziilor privind acțiunile ulterioare constă în informarea victimei despre respectivele acțiuni fără a se ține seama de starea ei generală. Este necesar să vă asigurați că victima este pregătită din punct de vedere emoțional de continuarea discuției. În afară de aceasta, este indicat să rezervați timp pentru a-i explica victimei ce ați întreprins după ultima întrevedere cu ea și dacă nu are întrebări. Nu continuați până nu vă convingeți că toate acțiunile realizate până la acest moment sunt înțelese de victimă.

Un al doilea aspect important, care implică frecvent comiterea unor erori, este maniera de desfășurare a chestionării – adică modalitatea în care anchetatorii pun întrebări în funcție de etapa procedurii și felul cum reacționează ei la stările emoționale ale victimelor.

O greșeală gravă la etapa chestionării preventive constă în evidențierea gravității situației în care se află victima. Pe de o parte, trebuie să îi arătați victimei că o compătimiți. Pe de altă parte, dacă veți repeta întruna că ceea ce i s-a întâmplat este condamnabil, nu veți obține rezultate pozitive. În limbaj polițienesc acest lucru poartă denumirea de „injectarea fricii”.

O altă eroare la faza respectivă o constituie manifestarea deschisă a emoțiilor negative față de suspect. La această etapă nu trebuie să faceți declarații moralizatoare/negative, să vă arătați atitudinea dezaprobatoare prin gesturi sau comportament nonverbal.

Discuția cu copiii – victime ale unor fapte de agresiune sexuală se poate încununa de succes doar dacă polițistul va lua în considerație ambele aspecte.

4.2.3. Sfaturi și recomandări pentru activitatea cu copii de vârste mici

Cercetări în domeniul metodelor de lucru cu copiii abuzați sexual au fost efectuate de diverși specialiști — savanți-sociologi, polițiști care își desfășoară activitatea în sfera infracțiunilor de acest tip etc. deși există încă multiple divergențe referitoare la modalitatea optimă de desfășurarea a chestionării, specialiștii au ajuns la un numitor comun privind multe aspecte.

Actualmente, majoritatea savanților și polițiștilor susțin că orice persoană care intră în contact cu copiii molestați sexual trebuie să ia în considerație următoarele sugestii și recomandări:

Pentru copiii de vârstă preșcolară este caracteristică combinarea presupunerilor. fanteziilor și faptelor reale. Din acest considerent, pe parcursul discuțiilor cu astfel de copii sunt necesare abilități speciale (inclusiv recunoașterea unei posibile „încurcături” de date) și cunoștințe speciale în domeniul particularităților de vârstă ale acestora.

Este necesar să aplicați metode de determinare a capacității copilului de a diferenția adevărul de minciună, luând în considerație faptul că acești indicatori, ca și răspunsurile la întrebări, au aceeași valoare. De exemplu, dacă veți întreba copilul: „De ce culoare este puloverul tău?” și el va răspunde „De culoare roșie” (fiind îmbrăcat într-adevăr într-un pulover roșu), acest fapt nu semnifică că respectivul copil poate determina în toate situațiile când este vorba de adevăr și când de minciună.

Pentru copiii molestați sexual este caracteristic un comportament ce imită acțiuni sexuale.

Dacă pe parcursul povestirii copilul face referință la niște detalii nesemnificative, dar care se înscriu în contextul general al cazului, atunci acesta descrie fapte reale.

– Copii vorbesc și povestesc în mod diferit, în funcție de particularitățile de vârstă. Capacitatea lor de concentrație diferă și ea. Dacă nu veți găsi o modalitate de a comunica la nivelul lor, discuția nu va avea succes. Trebuie să înțelegeți limbajul pe care îl utilizează copiii pentru a denumi anumite părți ale corpului și a descrie acțiuni concrete. Posibil, veți fi nevoit să întrebați ce înseamnă unele cuvinte. Când veți concretiza, puteți continua discuția, folosind aceleași cuvinte pe care le folosesc copiii.

– Copii nu rețin datele sau zilele săptămânii, ei pot spune însă dacă în ziua respectivă au fost la școală sau dacă a fost o zi în preajma unui eveniment, sau care era vremea afară. Gândiți-vă la evenimente sau acțiuni obișnuite care pot avea o anumită semnificație pentru copii și străduiți-vă să folosiți aceste momente pentru ca ei să-și amintească cât mai exact ce s-a întâmplat.

– Posibili, copiii nu vă vor povesti totul. De aceea, trebuie să îi ajutați s-o facă. De exemplu, ei pot ascunde faptul că au participat la producerea unor filme pornografice. În acest caz, întrebați-i dacă au văzut vreo cameră de luat vederi. Întotdeauna este indicat ca persoana suspectată de comiterea actelor de abuz sexual asupra copiilor să fie percheziționată cu scopul de a fi depistată producție pornografică cu participarea minorilor. Dacă veți găsi astfel de probe, ele constituie dovezi relevante, în baza cărora suspectul poate fi inculpat și tras la răspundere penală. Dacă veți găsi producții pornografice cu participarea copilului chestionat, acestea vor reprezenta probe serioase și îi vor confirma mărturiile.

Până la desfășurarea chestionării cu presupusa victimă, anchetatorul trebuie să își evalueze propriile emoții, sentimente și prejudecăți. Astfel, el va putea evita influența ideilor sale preconcepute asupra aprecierii declarațiilor făcute de copil.

Examenul medical va fi efectuat de un expert medico-judiciar competent și cu experiență în domeniu, dar nu de un pediatru. Expertul va putea obține de la copil date mult mai detaliate și veridice.

Dacă copilul răspunde liber la întrebările deschise, atunci vor fi obținute informații mult mai concrete. Inexactități pot apărea în cazul când anchetatorul face diverse supoziții sau când utilizează metode de chestionare forțată.

Polițistul trebuie să folosească o metodă de chestionare bine structurată, pe care o cunoaște la perfecție. Este interzisă realizarea discuțiilor într-o manieră liberă, lipsită de coerență.

Chestionarea și manifestările comportamentale ale copilului urmează să fie înregistrate pe o casetă video sau audio. Această înregistrare trebuie să fie însoțită de comentariile de rigoare.

Unele dintre declarațiile copiilor pot fi false. Ele vor fi delimitate de cele veridice prin aplicarea unei metode bine structurate, dar nu făcându-se referință la „senzații” și „intuiție”.

Deși, de regulă, la efectuarea examenului medical nu sunt depistate probe ale abuzului sexual, acest examen va fi realizat imediat după reclamarea faptei de molestare sexuală, fiind eliberată concluzia medicului. Este indicat ca minorul să fie consultat de medic în procesul de cercetare a oricărui tip de agresiune sexuală.

Polițistul-bărbat NU VA DISCUTA NICIODATĂ cu un copil ÎN PARTICULAR. Acest lucru îl va face un polițist-femeie. În acest context, putem aduce două motive. În primul rând, polițistul trebuie apărat de orice tip de supoziții. În al doilea rând, procedura dată este respectată pentru ca minorul să ofere cât mai multă informație. Majoritatea copiilor, atât fetițele cât și băiețeii, sunt agresați sexual de bărbați. Drept consecință, ei se tem de bărbați necunoscuți sau de bărbați în genere.

Atmosfera din sala unde are loc discuția cu copilul trebuie să fie prevăzută anume pentru persoane de această vârstă. Pentru a crea un climat adecvat, țineți în sală niște jucării sau instalați o iluminație mai puternică. O asemenea atmosferă diminuează sentimentul de frică pe care îl au copiii pe parcursul chestionării, ceea ce facilitează obținerea informației necesare.

4.2.4 Metodele de desfășurare a chestionării

4.2.4.1 Noțiuni de bază

Pentru a obține informații de la un copil pot fi utilizate diferite metode. În acest paragraf vor fi prezentate patru dintre ele:

– Formularea întrebărilor corespunzătoare;

– Utilizarea păpușilor anatomice;

– Utilizarea desenelor anatomice;

– Utilizarea altor desene.

Deși vom începe prin a analiza procedura de formulare a întrebărilor potrivite, această metodă nu este mai importantă decât celelalte.

Deseori, ceea ce arată copiii cu ajutorul obiectelor este mult mai relevant decât ceea ce spun ei. Chestionarea poate fi realizată doar cu ajutorul întrebărilor, dar, de obicei, acestea sunt adresate în paralel cu utilizarea diferitelor obiecte complementare. Rezultatele cercetărilor demonstrează că o astfel de metodă permite obținerea unor informații mult mai precise, decât un interogatoriu ce exclude utilizarea obiectelor complementare.

Ar fi bine dacă anchetatorul pe parcursul interogatoriului va utiliza câteva metode, chiar dacă este vorba de o simplă combinare a păpușilor anatomice și a întrebărilor.

Unele metode sunt foarte specifice și de aceea ar trebui să fie utilizate doar de profesioniști.

4.2.4.2 Tipuri de întrebări

Pentru a preveni contestarea metodelor de realizare a chestionării, trebuie evitate întrebările ce sugerează răspunsul, în special, în situația în care întrebările pot conduce la o declarație falsă. Polițistul trebuie să pornească de la supoziția că cu cât mai deschise vor fi întrebările cu atât mai multă credibilitate poate fi acordată răspunsurilor copilului. Mai jos este prezentată o listă care cuprinde cinci tipuri de întrebări, pornind de la cele deschise și încheind cu cele mai voalate. Această schemă corespunde datelor cercetărilor referitoare la strategiile de desfășurarea a chestionării și interogatoriului.

Tipurile de întrebări sunt:

A. Întrebări generale.

B. Întrebări direcționate.

C. Întrebări ce presupun mai multe tipuri de răspuns.

D. Întrebări de tip „da-nu”.

Întrebări ce sugerează răspunsul.

Întrebări generale

De obicei, întrebările generale sunt adresate la începutul discuției cu maturul venit la interogatoriu sau tratament. Spre exemplu, dacă victima unui viol se prezintă pentru consultație la un psiholog, medicul poate începe conversația cu întrebarea: „Vă rog să-mi povestiți ce v-a determinat să veniți astăzi la mine?” Răspunsul la o astfel de întrebare poate constitui povestirea despre viol.

Pentru a determina dacă un copil a fost într-adevăr supus abuzului sexual, anchetatorul adresează întrebări cu caracter general chiar la începutul discuției. El poate întreba: „Ți-a spus cineva să vii astăzi la mine?” Copiii mai mari și adolescenții, ca răspuns la întrebările generale, povestesc despre abuzul efectuat asupra lor. Cu părere de rău, în cazul copiilor mai mici, aceste întrebări, de obicei, nu dau rezultatele scontate. Aceștia răspund cu „Nu” sau „Nu țin minte” (deși, cu siguranță, adultul ce îl însoțește, l-a pregătit pentru chestionare). În unele cazuri copiii de vârste mici pot înțelege de ce sunt interogați, ca ulterior să spună că nu doresc să vorbească despre aceasta. De asemenea, pot formula răspunsuri evazive, ca „Să vorbim despre lucruri urâte”, „Să spun ce-a făcut bunicul”. Ei pot refuza să dialogheze pe această temă. În această situație trebuie formulate întrebări direcționate.

Întrebări direcționate

Ținând cont de datele cercetărilor clinice se poate afirma că întrebările direcționate sunt cele mai eficiente. Deși astfel de întrebări nu sugerează răspunsul, ele deseori facilitează obținerea informației relevante. Există trei tipuri de întrebări direcționate:

Întrebările direcționate asupra oamenilor;

Întrebări focusate pe circumstanțele în care a avut loc abuzul sexual;

Întrebări despre părțile corpului.

Fiecare tip include întrebări care pot furniza informații prețioase despre evenimentele zilnice și despre faptul cine și cum are grijă de copil. Spre exemplu, răspunsurile referitoare la faptul cum face baie copilul pot oferi informații detaliate despre corpul său, despre „ajutorul” părintelui și despre împrejurările în care se produce abuzul sexual.

Întrebările referitoare la persoana suspectată fac parte din categoria celor direcționate asupra oamenilor. Aplicăm o strategie eficientă, dacă începem să punem întrebări ușoare. Astfel, întrebările pot fi direcționate spre frați și surori, apoi spre mamă și, în final, spre presupusul agresor. Mai jos urmează un șir de întrebări direcționate despre presupusul infractor:

„Unde locuiește (prietenul mamei)?” „Ce face el împreună cu familia voastră?” „Sunt lucruri pe care le face doar cu tine?” „Sunt lucruri pe care le face Joe și ție îți plac?” „Sunt lucruri pe care le face și ție nu-ți plac?” „Ați facut numai voi doi ceva ce nu ți-a plăcut?”

Există două tipuri de întrebări direcționate referitoare la circumstanțele în care a avut loc abuzul sexual, utilizate de către intervievator:

„În familia ta există secrete?”

„Dar se joacă vreodată cu tine?”.

Anchetatorul formulează astfel de întrebări deoarece, deseori, copiilor li se spune că abuzul sexual este un secret între copil și agresor. De asemenea, infractorii îi fac pe copii să coopereze sau le insuflă că ceea ce se întâmplă este normal, numind victimizarea un simplu joc.

Există și alte întrebări direcționate destul de productive, care fac referințe direct la circumstanțele abuzului sexual. Aceste întrebări își au sorgintea în acea informație pe care anchetatorul o obține până la întâlnirea cu copilul. Mai jos urmează câteva tipuri de astfel de întrebări:

„Ce faci când rămâi acasă doar cu bunicul?”

„Cum are grijă de tine tata când mama este !a serviciu?”

„Ce se petrece atunci când faci baie?”

Întrebările despre părțile corpului sunt adresate în combinație cu păpușile anatomice sau desenele anatomice. Anchetatorul roagă copilul să-i arate diferite părți ale corpului. Ulterior, pot fi puse întrebări direcționate. Spre exemplu, pot fi adresate următoarele întrebări despre penis:

„Ai văzut vreodată penisul altcuiva?” „Al cui?” „Te-a rugat cineva să-i atingi penisul?”

Întrebări asemănătoare pot fi adresate și fetiței-victime despre vagin:

„A făcut cineva ceva cu tine?” „Te-a durut?” „De ce te-a durut?”

În anumite cazuri sau la anumite faze ale interogatoriului, copiii pot să nu răspundă la întrebări sau să spună „NU știu” sau „Nu țin minte”. În astfel de situații se recomandă să fie puse întrebări mai sugestive.

Întrebări ce presupun mai multe variante de răspuns

Dacă anchetatorul nu reușește să obțină informația necesară cu ajutorul întrebărilor direcționate, atunci el poate apela la întrebări ce presupun mai multe variante de răspuns. Pentru utilizarea lor însă există câteva restricții. În primul rând, copiii mai mici pot întâmpina anumite dificultăți: cu cât mai multe variante de răspuns li se propune cu atât le va fi mai dificil. În al doilea rând, anchetatorul trebuie să aibă siguranța că printre variantele de răspuns pe care le oferă există și cea corectă. Astfel, copilul ar fi pus în situația să aleagă din două sau mai multe răspunsuri incorecte. În așa mod, dacă victima afirmă că acolo a mai fost încă un copil, dar nu indică pe cineva anume, anchetatorul va întreba: „A fost cineva dintre prietenii tăi sau o altă persoană?”, presupunând că ar fi fost prezent încă cineva pe care victima nu îl cunoaște. În al treilea rând, se recomandă ca acest tip de întrebări să fie adresate cu referire doar la circumstanțele abuzului sexual și, pe măsura posibilităților, să se evite utilizarea lor când este vorba de actul de abuz propriu-zis. Spre exemplu, anchetatorul poate întreba:

Iți amintești ce fel de haine purtai, de zi sau de noapte?

Nu este recomandabil să se pună întrebări de următorul gen:

Tatăl tău, tatăl vitreg sau altcineva a făcut să te doară fundulețul?

Întrebări de genul „da-nu’

Datele cercetărilor clinice demonstrează că și copiii mici răspund destul de exact la întrebările de genul „da-nu”. Cu toate acestea, este recomandabil utilizarea acestui tip de întrebări în discuție numai când celelalte n-au dat rezultatele dorite, iar anchetatorul consideră că a avut totuși loc un abuz sexual. Acest tip de întrebări însă generează anumite rezerve, deoarece ele pot condiționa răspunsuri „socialmente dorite”, mai ales atunci când e vorba de copii mici. Copilul poate răspunde pozitiv la întrebări, crezând că de la el se așteaptă anume astfel de răspunsuri. El ar putea să nu înțeleagă ce este întrebat și să răspundă afirmativ.

Spre deosebire de întrebările direcționate, cele de genul „da-nu” se referă și la presupusul infractor și la comportamentul sexual (întrebările direcționate, cu excepția celor ce țin de circumstanțele violului, se referă fie la unul fie la celălalt). Mai jos sunt prezentate câteva întrebări de genul „da-nu”:

Mama ți-a introdus degetul în vagin?

Tatăl tău vitreg a făcut să-ți curgă sânge din funduleț?

Întrebări ce sugerează răspunsul

Acest gen de întrebări sugerează răspunsul dorit. La un proces de judecată martorii se confruntă cu astfel de întrebări atunci când sunt supuși unui interogatoriu contradictoriu. Astfel de întrebări nu sunt binevenite în cazul anchetării sau interogării unui copil. Întrebările ce sugerează răspunsul sunt, de obicei, inutile, fiind percepute ca o constrângere, pentru că anchetatorul își expune propriul punct de vedere asupra celor întâmplate. De asemenea, acest tip de întrebări poate influența interpretarea evenimentelor de către copil, punând sub semnul întrebării veridicitatea interogatoriului.

Strategia utilizării întrebărilor

Anchetatorul trebuie să adreseze cât mai multe întrebări generale (deschise). Adică, el apelează la întrebări generale și direcționate și, doar în cazul în care acestea n-au dat rezultatul scontat, recurge la întrebări ce presupun mai multe variante de răspunsuri sau întrebări de tipul „da-nu”. Cu cât se pun mai multe întrebări speciale (închise), cu atât mai puțin credibile pot fi răspunsurile. Dacă obțineți o anumită informație la o întrebare ce presupune mai multe variante de răspuns, ulterior trebuie să reveniți la o întrebare deschisă și să adresați, spre exemplu, o întrebare direcționată.

Această situație poate fi ilustrată prin următorul exemplu. Anchetatorul îl întreabă pe copil dacă atunci când a avut loc abuzul sexual mama era acasă. Acesta tace. Atunci polițistul întreabă dacă mama era sau nu acasă (întrebare ce presupune mai multe variante de răspuns). Copilul răspunde afirmativ. Anchetatorul continuă: „Dar ce făcea ea?” (întrebare direcționată). Copilul mărturisește: „Ea îl ajuta pe tata”. „Și cum îl ajuta mama?”, continuă anchetatorul (încă o întrebare direcționată). Copilul răspunde: „E greu de spus”. Atunci urmează o întrebare de tip „da-nu”: „Ea atingea ceva sau pe cineva?”. Copilul dă afirmativ din cap. Anchetatorul întreabă pe cine sau ce atingea ea (întrebare direcționată). Mai jos este prezentat un tabel ce conține o succesiune de întrebări:

A. Generale

B. Direcționate

Știi din ce considerent ai venit astăzi aici?

Ce relații ai cu tăticul tău?

Ce se întâmplă atunci când rămâneți doar voi doi acasă?

C. Ce presupun mai multe variante de răspuns

El se joacă cu tine utilizând degetul sau altceva? El ți-a vorbit despre faptul că poți sau nu să povestești cuiva despre aceasta? Tu erai cu ceva îmbrăcată sau erai fără hăinuțe, ori aveai ceva pe tine și altceva era scos de pe tine?

D. Întrebări de tipul „da-nu”

E. Întrebări care sugerează răspunsul

El ți-a spus să nu spui nimănui nimic?

Tu erai fără hăinuțe?

Este adevărat că el a scos hăinuțele de pe tine?

4.2.4.3 Utilizarea păpușilor anatomice

Dintre toate obiectele care îl înconjoară pe copil cei mai des sunt utilizate păpușile anatomice. Deși acestea sunt întrebuințate preponderent în activitatea cu copiii de vârsta cuprinsă între 2 și 6 ani, ele pot fi aplicate și cu copii de alte vârste.

Avantajele utilizării păpușilor anatomice sunt următoarele:

Pentru copiii de vârstă mică este mai firesc să se joace cu păpușile, decât să vorbească. De obicei, fiecare micuț are o păpușă preferată. Înainte de a începe să vorbească, copii preferă să se joace, mai ales, cu păpușile.

Detaliile păpușii anatomice pot să-i provoace copilului amintiri despre abuzul sexual.

Organele genitale, sânii, gura și anusul păpușii anatomice permit a discuta cu copilul mai detaliat decât prin expunere verbală sau prin utilizarea păpușilor obișnuite.

Mulți copii, deși știu să vorbească, explică mai ușor ce s-a întâmplat arătând pe păpușă, decât povestind.

Nu există indicații fundamentate științific despre utilizarea corectă sau incorectă a păpușilor anatomice. Averson și Boat au studiat diferite instrucțiuni de utilizare a păpușilor anatomice și au determinat că acestea îndeplinesc 5 funcții – calmează, „sparg gheața”, servesc drept mijloc pentru a demonstra și a reaminti. De cele mai deseori ele sunt folosite ca model anatomic, mod de demonstrare și de reamintire.

Atunci când păpușile îndeplinesc funcții diferite, ele pot fi întrebuințate în mod diferit. În ceea ce urmează sunt descrise 3 moduri de utilizare a păpușilor anatomice și funcțiile corespunzătoare.

Scenariul 1. Copilul începe să se joace spontan cu păpușa

Unii anchetatori au întotdeauna în birou mai multe păpuși îmbrăcate. Copiii deseori le iau singuri și încep să se joace. În funcție de etapa chestionării, polițistul poate să-l stimuleze pe copil să examineze mai atent păpușa. În acest caz, se folosesc mai multe păpuși, de obicei, patru. Copilul poate să ie determine sexul, dacă acestea sunt „mature” sau „minore”, să le dezbrace, să indice anumite părți ale corpului, inclusiv cele intime. În cazul dat păpușile exercită funcția de „reamintire a situației”.

Dacă o simplă vizualizare a păpușii anatomice (cu organe genitale) nu-i provoacă copilului nici o reacție, în baza „căreia s-ar obține informația necesară, anchetatorul ar putea să o utilizeze ca model anatomic. El va pune întrebări referitoare la păpușă și la organele ei genitale, folosind cuvintele prin care copilul le-a definit pe acestea. În cele ce urmează sunt prezentate câteva întrebări și eventualele răspunsuri cu referire la penis. Este important ca anchetatorul să abordeze copilul în mod diferit, să-i acorde suficient timp pentru răspuns și să nu-l obosească cu întrebări.

„A încercat cineva vreodată să facă ceva cu tine? Ce a vrut să-ți facă? Poți să-mi arăți pe păpușă?”

„A vrut cineva ca tu să faci ceva? Poți să-mi arăți pe păpușă? Ce a vrut el să faci? A trebuit să faci asta?”

Asemenea întrebări pot fi puse cu referință și la alte organe genitale. Cu toate acestea, întrebările despre erecție, spermă, gustul spermei vor fi puse foarte precaut, în special în cazul când anchetatorul nu știe exact dacă copilul poate răspunde la aceste întrebări. Astfel vor fi evitate situațiile când anchetatorul îi oferă copilului informații noi despre sexualitate.

În cazul când copilul ia spontan păpușa să se joace, aceasta poate fi utilizată ca model anatomic într-un fel aparte: copilul nu va fi întrebat despre cele trăite de dânsul, ci despre faptul ce se poate întâmpla cu păpușa, dacă ea va fi dezbrăcată. De asemenea, pentru ca discuția să fie mai puțin stresantă pentru copil, păpușii i se poate da un nume (dar nici într-un caz numele copilului). Anchetatorul nu va pune întrebări despre vaginul fetiței-victime, ci o va întreba despre „păsărica” păpușii. Dacă informația primită va fi pozitivă, atunci vom întreba neapărat dacă s-a întâmplat ceva asemănător cu copilul. Dacă da, atunci cine a participat la aceasta?

Întrebări analogice pot fi adresate și despre păpușile dezbrăcate, nu doar despre anumite părți ale corpului. De exemplu:

„Ce fac păpușile după ce se dezbracă?” Copilului i se propune să demonstreze răspunsul.

„Ce fac tata și mama atunci când sunt în pielea goală?”

„Arată-mi cum fac ei baie.”

„Tatăl păpușii face ceva cu păpușa-fetiță când ea este dezbrăcată?” Dacă copilul răspunde afirmativ, îl rugați următoarele: „Poți să-mi arăți asta?”

În același timp, anchetatorul trebuie să mai concretizeze o dată dacă copilul povestește despre propria experiență sau, pur și simplu, își demonstrează cunoștințele în domeniul relațiilor sexuale.

Scenariul 2. Utilizarea păpușilor în timpul discuției despre abuzul sexual

Un alt mod de utilizare a păpușilor anatomice în timpul discuțiilor îl constituie întrebuințarea lor când sunt relevate anumite circumstanțe importante. În acest caz, păpușile sunt folosite ca mijloc demonstrativ. În acest sens, există câteva situații de utilizare a păpușilor. Dacă copilul va spune „Nu vreau să vorbesc despre aceasta, îmi este greu”, anchetatorul îl va întreba dacă nu-i va fi mai simplu să arate. În al doilea rând, păpușile pot fi utilizate în scopul unor precizări sau obținerii unor informații mai detaliate, de exemplu, pentru a concretiza sensul cuvântului „greu”. În al treilea rând, păpușile pot fi întrebuințate și ca obiecte care argumentează afirmațiile verbale ale copilului Atunci când avem de a face cu un copil de 2-6 ani, este deosebit de important să i se ofere posibilitatea de a confirma sau a explica cu ajutorul păpușii orice cuvânt sau declarație. Copiii de 6 ani sau mai mari pot fi întrebați ce le place mai mult – să arate ce s-a întâmplat pe păpușă, să deseneze sau să povestească.

Arătându-i păpușa, anchetatorul poate să-i spună copilului că aceasta diferă puțin de cele obișnuite. Apoi le va alege pe cele îmbrăcate și va întreba copilul dacă a văzut vreodată cum arată aceste păpuși dezbrăcate. Anchetatorul ar mai putea proceda și altfel: îi va arăta copilului o păpușă, apoi o va dezbrăca și-i va arăta prin ce se deosebește aceasta de cele obișnuite, după care îi va propune copilului să-și aleagă o păpușă ca să-i poată arăta ce s-a întâmplat. Copilul poate alege două (sau mai multe păpuși, sau va folosi o singură păpușă și corpul propriul său.

De exemplu, o fetiță de 3 anișori, fiind rugată să arate pe păpușă cum i-a provocat tata durere, ea a luat o păpușă dezbrăcată – „bărbatul matur” și a introdus penisul păpușii în guriță, repetând „uh”.

Unii copii nu reacționează atunci când sunt rugați să arate pe păpușă cum a avut loc actul de violență. Anchetatorul poate continua, acționând într-un mod mai puțin spontan. De exemplu, copilul poate fi rugat să arate pe păpușă partea corpului care a fost supusă abuzului sexual. Dacă copilul o va indica, atunci poate fi întrebat ce s-a întâmplat, de fapt? în mod similar, anchetatorul îi poate solicita copilului să arate pe păpușa „matură” partea corpului care a participat la contact, presupunându-se că acesta a confirmat, de fapt, actul. Dacă copilul indică o anumită parte a corpului, anchetatorul îl roagă pe copil să arate cele întâmplate pe păpușă.

Și, în sfârșit, dacă nu poate fi obținută nici o informație prin procedeele enumerate anterior, anchetatorul îl va ruga pe copil să răspundă prin „da” sau „nu” atunci când va indica pe păpușa-copil părțile corpului, care posibil au fost supuse violenței. De asemenea, anchetatorul poate întrebuința o păpușă „matură”, rugându-l pe copil să răspundă prin „da” sau „nu” atunci când va arăta părțile corpului care au participat la actul de violență, corespunzătoare unui om matur. Adresând întrebări de tipul „da” sau „nu” (întrebări închise), se recomandă ca anchetatorul să indice părțile corpului care puțin probabil că ar fi participat la contact, pentru a verifica probabilitatea unor răspunsuri „socialmente dorite”. Dacă presupunerile anchetatorului se confirmă, evident, se va trece la întrebări deschise.

Scenariul 3. Utilizarea păpușilor fără comentarii

Păpușile pot fi utilizate fără a avea vreo legătură cu cele povestite de copil. Dacă anchetatorul nu reușește să lege o discuție despre abuzul sexual, pe parcursul convorbirii el poate utiliza păpușile anatomice. Unii preferă să le folosească la etapele inițiale, pentru a obține informații despre săvârșirea actului de violență presupus. În acest caz, ele pot servi la reamintirea incidentului sau ca test diagnostic. Păpușile însă apar, în primul rând, ca model anatomic.

Unii specialiști utilizează păpușile pentru a ajuta copiii să determine părțile intime ale corpului (care pot fi mângâiate, dar nu de alte persoane) spre deosebire de altele, care este „bine” sau „nu este bine” să fie atinse. Uneori atingerile sunt categorisite ca plăcute (de exemplu, îmbrățișările), neplăcute (de exemplu, a da o palmă cuiva) și „ amăgitoare”, care provoacă plăcere, dar de fapt sunt neplăcute, pentru că țin de părțile intime ale corpului. Apoi copilul este întrebat dacă cineva i-a atins vreodată organele intime sau despre atingerile neplăcute și cele „ amăgitoare”.

Au fost expuse obiecții împotriva utilizării noțiunilor de atingere plăcută sau neplăcută. Există 2 cauze conform cărora trebuie să ne abținem a le utiliza.

În primul rând, termenul „atingere” nu este destul de clar pentru copiii de vârsta mică, iar întrebuințarea lui poate exclude anumite gânduri despre unele tipuri de activități (de exemplu, a linge sau a introduce cu ajutorul unui obiect sau al penisului).

În al doilea rând, termenii plăcut și neplăcut cu referire la sâni, organe genitale, anus poate provoca o atitudine negativă față de părțile intime ale copilului. Aceste opinii însă țin de preferințele specialiștilor. Nu există date ce ar confirma că abordarea acestui mod de utilizare a termenilor atingere plăcută sau neplăcută ar influența negativ sau ar reduce la net rezultatele convorbirii.

4.2.4.4 Utilizarea desenelor anatomice

Desenele anatomice reprezintă imagini ale copilului și maturilor, femei și bărbați, de vârstă diferită, nuzi, cu semne distinctive ale sexului. De obicei, imaginea din față a corpului este reprezentată pe o parte a foii, iar pe cealaltă – imaginea din spate. În timpul discuțiilor cu copiii desenele anatomice sunt utilizate întotdeauna, asemeni unor „hărți”.

În multe privințe desenele anatomice se aseamănă cu păpușile anatomice, de aceea este rațional să fie utilizate atât în convorbirile cu cei de vârstă mică, cât și cu copiii mai mari. Desenele corespunzătoare sunt alese de copil sau anchetator. Copilul poate fi rugat să arate sau să indice pe desen părțile corpului despre care se discută.

Un dezavantaj îl constituie faptul că pe desen copilul nu poate arăta anumite acțiuni sexuale. În schimb, copiii pot „îmbrăca” desenele, pentru a arăta cum au fost scoase hainele, pot suprapune desenele pentru a arăta cum a avut loc un act sexual sau pot trasa linii între organele genitale pentru a ilustra raportul sexual.

Pe de altă parte, desenele anatomice au și anumite avantajele: ele rămân a fi niște mărturii vizuale stabile. Acestea pot fi anexate la dosar pentru a fi prezentate în instanțele judecătorești. Totodată, nu s-a constatat vreo obiecție referitor la utilizarea lor, ca în cazul păpușilor anatomice.

Deoarece desenele pot fi transformate eventual în niște mărturii, anchetatorilor li se recomandă să prezinte pe desene cât mai multe informații. Este necesar ca copilul să scrie numele persoanei concrete reprezentate pe desen. Dacă copilul nu știe să scrie, atunci acest lucru îl va face anchetatorul.

Este necesar a-l mobiliza pe copil să scrie sau să deseneze, ilustrând în felul lui împrejurările în care a fost săvârșit actul de violență. De exemplu, dacă fetița arată că violatorul a folosit degetul pentru a-i provoca durere în vagin, anchetatorul va insista ca ea să marcheze printr-un cerc degetul/degetele respectiv/e, iar el va nota că acesta/acestea au fost folosite de criminal. Specialiștii trebuie să fixeze pe desen întrebările adresate copilului și răspunsurile acestuia.

4.2.4.5 Utilizarea desenelor pe temă liberă

Deși unii specialiști au menționat particularitățile specifice ale desenelor copiilor – victime ale abuzului sexual, conținuturile acestora nu au fost studiate în mod special. Cu toate acestea, multe desene pot fi utile. Deosebit de eficiente sunt cele folosite ca metodă de diagnosticare, cu copii de 5-9 ani, deși și copiii de 3-4 ani pot face desene cu caracter informativ, ce conțin detalii care pot fi explicate. Chiar și unii adolescenți preferă să deseneze cele întâmplate în loc să reproducă verbal.

Desenele pot fi folosite nu doar în scopul colectării informațiilor referitoare la un potențial act de violență fizică. Ele mai pot servi la ameliorarea stărilor de tensiune, înțelegerea întrebărilor care nu se referă la abuzul sexual, aprecierea stării fizice a copilului.

Anchetatorul poate întrebuința desenele pentru a obține, în mod direct sau indirect, informații necesare referitoare la traumatizarea copilului.

Rezultate concrete pot fi obținute, dacă copilul va fi rugat următoarele:

„Desenează ceva.”‘

„Desenează-te pe tine însuți.”

„Desenează un om.”

„Desenează familia ta.”

„Desenează cum familia ta face baie.”

„Desenează-l pe… (se va spune numele potențialului violator).”

Uneori copilul reprezintă pe desen anumite elemente cu caracter sexual (organe genitale, acte sexuale). În asemenea cazuri copilul trebuie întrebat despre aceste lucruri. Răspunsurile ar putea scoate în evidență detalii ale actelor de violență. De exemplu, o fetiță de 5 ani, fiind rugată să deseneze ceva, l-a reprezentat pe tatăl ei cu o „nucă”. La întrebarea ce înseamnă această „nucă” și unde a văzut ea așa ceva, fetița a povestit că tata o lua în pat, se mângâia pe sine și pe dânsa.

Și viceversa, dacă copilul va fi rugat să descrie desenele, se pot obține informații despre actul de violență. De exemplu, anchetatorul îi poate solicita copilului să descrie acțiunea reprezentată pe desen sau să explice de ce omul pe care l-a desenat este fericit, trist, rău sau supărat. O fetiță de 5 ani a desenat-o pe „mama” și pe „prietenul ei”, iar deasupra desenului a adăugat niște mâzgăleli, ceea ce însemna că mama și prietenul ei făceau dragoste.

Dacă copilul nu poate oferi nici o informație ca răspuns la întrebările despre desene, atunci se va acorda o atenție deosebită felului cum vor fi ele interpretate. Chiar dacă anumite detalii ale desenului sau alte informații vor fi luate în considerație, reprezentarea organelor genitale nu va însemna neapărat că copilul a fost victimă a abuzului sexual, iar desenele „triste” pot avea motive și semnificații din cele mai diferite.

Solicitările enumerate mai jos au drept scop colectarea informațiilor și pot fi utilizate în cazul când copilul a confirmat cele întâmplate.

„Desenează-l pe (se indică numele persoanei indicate de copil ca agresor)”.

„Desenează locul unde a avut loc aceasta (actul de violență fizică).”

„Desenează ce făcea el (violatorul).”

„Desenează ce (obiect/parte a corpului) a folosit el.”

Asemenea solicitări vor fi adresate copilului, dacă el întâmpină dificultăți în relatare. Este absolut necesar să fie concretizat ce anume a spus copilul sau ce a arătat el pe desen și dacă anchetatorul intenționează să confirme, cu ajutorul desenelor, cuvintele copilului.

Pentru a înlesni cercetarea cazului, anchetatorul îl poate întreba pe copil dacă atunci când nu dorește să vorbească, ar vrea să deseneze. Mai apoi, dacă copilul spune că nu își amintește prea bine, el va fi rugat să deseneze presupusul loc al comiterii actului de violență, ceea ce îi poate sugera copilului să-și amintească unele detalii și să discute mai liniștit despre amănuntele abuzului sexual.

În procesul de identificare a detaliilor este eficientă utilizarea desenelor care reprezintă obiectele pe care le-a utilizat infractorul (obiecte sau părți ale corpului) sau acțiunile care au avut loc. O fetiță de 5 anișori, cu traume ale vaginului, a numit obiectul cu care a fost agresată – „bățul lui tata”, dar nu a putut da detalii. Polițistul cu care a conversat, a rugat-o să deseneze acest obiect și ea a schițat ceva asemănător cu o riglă. Mama fetiței a explicat unde poate fi găsit acest obiect în casa lor și astfel polițistul a obținut mandat de percheziție pentru a sustrage dovada.

Similar desenelor anatomice, cele obișnuite sunt anexate la materialele dosarului și pot fi prezentate în calitate de dovezi la judecată. De aceea anchetatorul îl va ruga pe copil să marcheze anumite părți ale desenului și să scrie comentariile corespunzătoare. Dacă copilul nu este în stare s-o facă, atunci anchetatorul însuși va face notiție pe desen.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Constituția României;

Codul Penal;

Codul de Procedură Penală;

Codul de conduită pentru polițiști, adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 14163/1979;

Legea nr. 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor;

Legea nr. 11/1990 privind adopțiile;

Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989;

Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;

Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal;

Legea nr. 108/1998 pentru aprobarea și modificarea O.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate;

H.G.R. nr. 502/1997 cu privire la organizarea și funcționarea Comitetului Român pentru Adopții;

H.G.R. nr. 216/2001 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție;

H.G.R. nr. 552/2001 pentru aprobarea Programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului;

O.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate aprobată și modificată prin Legea nr. 108/1998 și republicată;

O.G, nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție;

Ordinul I.G.P. Direcția Poliției Judiciare nr. 92543/1996 privind organizațiile neguvernamentale ce au declarat ca obiect de funcționare activități de ocrotire, instruire și îngrijire, tratament medical și plasament de minori;

Ordinul I.G.P. Direcția Poliției Judiciare nr. 239659/1997 pentru executarea măsurilor de supraveghere și a celorlalte activități specifice privind instituțiile de ocrotire socială, școli ajutătoare, case de copii și spitale, precum și organizațiile neguvernamentale prevăzute în Ordinul nr. 92543/1996;

Ordinul I.G.P. Direcția Poliției Investigații Criminale nr. S/236061/1997 privind executarea măsurilor pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor privitoare la viața sexuală comise asupra minorilor, cuprinși generic în conceptul de pedofilie, din care unele au fost săvârșite de cetățeni străini;

Ordinul I.G.P. Serviciul Prevenire nr. 311271/1997 privind activitatea poliției în domeniul delincventei juvenile;

Ordinul M.A.I. nr. 1111/2000 pentru aprobarea concepției Poliției Române privind prevenirea și combaterea criminalității comisă prin violență;

Ordinul M.A.I. nr. 0116/13.08/2001 pentru aprobarea metodologiei privind organizarea și desfășurarea activităților informative de către Poliția Română și Poliția de Frontieră Română;

Instrucțiunile M.A.I. nr. S/89/1990 privind cercetarea la fața locului de către unitățile și subunitățile de poliție;

Instrucțiunile M.A.I. nr. S/136/1991 privind cooperarea poliției și a altor unități ale Ministerului Administrației și Internelor cu O.I.P.C.- INTERPOL;

Instrucțiunile M.A.I. nr. S/1060/2000 privind urmărirea și identificarea unor categorii de persoane, cadavre și obiecte;

Dispoziția I.G.P. nr. S/196546/1995 privind prevenirea criminalității;

Programul M.A.I. pentru prevenirea criminalității nr. 7982/1994;

Buletinele Poliției/2002 și 2003;

Dongoroz V. și colectiv, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Editura Academiei, 1972;

Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mintale D.S.M. lll-R/1987;

Stănescu Rodica, Introducere în criminologie, Editura Academiei Române, 1989;

Manualul American de Psihiatrie D.S.M. IV/1994;

Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh. și colectiv, Drept Penal – partea specială, Editura Continent, 1995;

Vasile Bercheșan, Metodologia investigării infracțiunilor, vol. l, Editura Paralela 45,1998;

N.D. Barbu, N. Năstase – Curs de poliție judiciară, vol. II, ed MAI, 2002;

Metodologia investigării infracțiunilor, vol. II, Editura Paralela 45, 2000;

Program elaborat de centrul pentru prevenirea abuzului sexual asupra copiilor – Sexual Assault Crisis Center, Knoxville;

National Syposium on Abuse and Neglecz of child with Disabilities, 1995;

Child Abuse and Neglect, The International journal, 2000, vol. 24;

Nistoreanu, Boroi, Drept penal, Partea specială, ed. All Beck, București, 2002;

S. Freud – Quelques caracteres degages par la psychoanalise;

Kelly, L., (2000). The VIP Guide, Professional policing în violence against women and children. London. Directorate General of Human Rights, Police and Human Rights Program.;

K. Kendhal-Takket, L.M. Williams, D. Finkelhor „Efectele abuzului sexual asupra copiilor: trecerea în revistă a ultimelor cercetări empirice”, comunicare prezentată la ședința Societății americane pentru problemele copiilor molestați, ianuarie, 1991, San-Diego);

Centrul pentru prevenirea abuzului sexual asupra copiilor – Sexual Assault Crisis Center, Knoxville, TN;

Mona Vintilă – Curs de sexologie, Timișoara 2000;

Cercetări referitoare la strategiile de desfășurare a chestionării și interogatoriului. Faller, Understanding Child Sexual Maltreatment, J. Mzers, Legal Issues in Child Abuse and Neglect (Newbury Park, CA: Sage, 1992).