Abuzul de Pozitie Dominanta pe Piata
TEZA DE LICENȚĂ
ABUZ DE POZIȚIE DOMINANTĂ PE PIAȚĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTĂ – DOMENIU MAJOR DE INTERVENȚIE A POLITICII UE ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI
1.1. Politica UE în domeniul concurenței privind practicile abuzive ale întreprinderilor dominante
1.2. Cadrul legal al politicii UE privind abuzul de poziție dominant
CONSTATAREA EXISTENȚEI UNEI POZIȚII DOMINANTE SAU ANALIZAREA PUTERII DE PIAȚĂ
Considerații generale privind noțiunea de poziție dominant
Criteriile de apreciere a abuzului de poziției dominante
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Definirea adecvată a conceptului de abuz de poziție dominantă prezintă importanță. Astfel, o definiție mult prea restrânsă și superficială a cea ce constituie comportament abuziv, poate permite întreprinderilor să profite de puterea lor economică și să recurgă la acțiuni concurențiale care pot avea ca efect excluderea rivalilor de pe piață. Totodată, o definiție mult prea cuprinzătoare a acestui concept poate atrage după sine consecințe nefaste asupra procesului concurențial, prin afectarea libertății de acțiune a întreprinderilor cu o putere de piață semnificativă.
Găsirea unei abordări echilibrate față de comportamentele de piață presupus abuzive a reprezentat o provocare pentru autoritățile europene. Avem aici în vedere, printre altele, faptul că efectele unui anumit comportament de afaceri sunt greu de prezis. Același comportament poate da naștere la efecte diferite în ipoteza în care este realizat în circumstanțe diferite. Ce complică situația și mai mult este realitatea potrivit căreia un anumit comportament produce de regulă atât efecte anticoncurențiale, cât și efecte pro-concurențiale. De asemenea, efectele pe termen scurt, pot să difere esențial față de cele care pot interveni pe termen lung.
Politica Uniunii Europene privind comportamentele abuzive ale întreprinderilor dominante încearcă să facă față provocării menționate mai sus, prin formularea politicii privind abuzul de poziție dominantă în așa fel încât aceasta să permită întreprinderilor cu o putere de piață semnificativă să concureze liber pe piață și în același timp să asigure satisfacerea interesului public prin menținerea caracterului concurențial al piețelor. În ideea atingerii ambelor obiective menționate mai sus, prin reformarea politicii privind practicile de afaceri abuzive, Uniunea Europeană a avut în vedere instituirea unei abordări economice în privința analizării abuzurilor de poziție dominantă.
Scopul și obiectivele tezei. Politica Uniunii Europene privind concurența are ca obiectiv principal menținerea și asigurarea vigurozității și a caracterului nedistorsionat al concurenței, ca mijloc pentru asigurarea competitivității piețelor și a bunei funcționări a pieței interne europene. Obiectivul menționat mai sus ar fi însă imposibil de atins în condițiile în care întreprinderile dominante ar recurge la restrângerea concurenței prin acțiunile lor. Ar fi însă inechitabil, dacă autoritățile ar încerca să prevină restrângerile concurențiale prin limitarea libertății întreprinderilor dominante de a concura pe piață. Scopul politicii europene din domeniul concurenței în privința întreprinderilor care dețin o poziție de piață dominantă vizează astfel doar prevenirea și sancționarea comportamentelor abuzive. Se pune însă întrebarea, ce înțelegem prin poziție dominantă și mai ales când putem vorbi de un abuz de poziție dominantă?
Conceptele menționate – poziție dominantă și abuz de poziție dominantă – sunt specifice reglementărilor politicii Uniunii Europene din domeniul concurenței, înțelesul lor însă nu este definit cu exactitate de către legiuitorul european. Caracterul vag al acestor concepte lasă loc interpretărilor și este de natură să creeze confuzie. Tocmai de aceea, trasarea unei linii de demarcație între deținerea unei anumite cote de piață și deținerea unei poziții dominante, respectiv între comportamentele abuzive și cele lipsite de un asemenea caracter este deosebit de dificilă. Misiunea rezolvării problemelor de această natură aparține politicii din domeniul concurenței și autorităților naționale sau regionale, după caz, responsabile de aplicarea acesteia.
Metodologia cercetării. Îl constituie metodele logice generale de investigații științifice, atât la nivelul empiric, cât și la cel teoretic: analiza și sinteza, inducția și deducția, abstracția-acestea dând posibilitate de a examina profund problematica abordată atât în privința actelor de urmărire, în general, care constituie un sistem, cât și în privința fiecărui act de urmărire în parte.
Metoda comparativă a permis de a studia normele juridice procesual-penale în comparație cu alte norme din legislațiile străine.
Metoda istorică a facilitat studierea fenomenelor procesuale sub aspectul evoluției lor în timp. Persistă și metode empirice, dintre care predomină observarea.
Valoarea aplicativă a lucrării constă în posibilitateade a folosi materia investigată:
o La perfecționarea doctrinelor juridice ce vizează rolul apărătorului în reabilitarea persoanei în procesul penal;
o La elaborarea noilor reglementări juridice, necesare în special organelor de drept;
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și a rezultatelor obținute. Tradițional, aplicarea politicii Uniunii Europene în acest domeniu a fost supusă influențelor ideilor Școlii de și a ordo-liberalismului. În concepția acestei școli, protejarea libertății economice a întreprinderilor în cea ce privește participarea acestora în procesul concurențial este o condiție esențială pentru asigurarea competitivității. Reprezentanții școlii au recunoscut însă faptul că întreprinderile tind să afecteze prin comportamentul lor libertatea economică a concurenților, în special prin recurgerea la înțelegeri anticoncurențiale și la comportamente de afaceri care au ca scop excluderea concurenților de pe piață. Singura posibilitate pentru a preveni efectele menționate mai sus, s-a considerat a fi impunerea unui cadru legal strict și intervenția puternică a statului în protejarea concurenței.
Consecința adoptării abordării ordo-liberale în cazul Uniunii Europene, s-a materializat printr-un formalism legal excesiv, criticat adeseori de către economiști, lumea academică și practicieni. Determinarea caracterului abuziv sau concurențial al unui anumit comportament de afaceri a avut în vedere în primul rând forma pe care o îmbrăca practica de afaceri și mai puțin, efectele pe care aceasta le generează pe piață. Totodată, în aplicarea politicii privind concurența Comisia Europeană ținea cont de jurisprudența istorică a instanțelor europene, fapt care era în detrimentul eficienței și permitea acordarea unei atenții insuficiente aspectelor economice ale cauzelor analizate. Acest din urmă aspect, putea da naștere la constatarea eronată a existenței sau după caz, a lipsei caracterului abuziv al comportamentului de afaceri. Posibilitatea apariției acestor erori poate fi una crescută în special în contextul aplicării abordării formaliste sau legale pe piețele caracterizate de schimbări tehnologice rapide, de crearea și exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală sau de o complexitate tehnologică ridicată. În contextul economic actual multe dintre prezumțiile tradiționale – consacrate în practica decizională a Comisiei sau în jurisprudența instanțelor europene – privind cea ce este vătămător pentru concurență, nu își găsesc aplicabilitatea.
Sumarul compartimentelor tezei. Ținând cont de actualitatea și importanța temei studiate, scopul și sarcinile cercetării, obiectivele, a fost determinată următoarea structură a tezei: introducere, două capitole, încheiere și bibliografie.
În introducere sunt menționate actualitatea temei, obiectivele urmărite, nivelul de cercetare și structura tezei.
Teza dată este determinată de sarcinile cercetării propuse și anume vom căuta astfel, răspunsuri la întrebările care sunt elementele definitorii ale abuzului de poziție dominantă, ce înțelegem prin poziție dominantă și care sunt criteriile într-adevăr relevante pentru reținerea unei astfel de poziții de piață, care sunt principalele metode utilizate de către Comisia Europeană pentru determinarea efectelor anticoncurențiale ale practicilor de afaceri ale întreprinderilor dominante, care sunt principalele forme de manifestare ale abuzului de poziție dominantă și cum se prezintă trăsăturile particulare ale acestora. Prin lucrarea de față am urmărim să oferim o privire comprehensivă și actuală asupra problematicii abuzului de poziție dominantă, din perspectiva politicii Uniunii Europene din domeniul concurenței. În încheiere sunt făcute unele generalizări în urma studiului efectuat și expuse viziunile proprii vis-a-vis de problemele abordate în lucrare.
ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTĂ – DOMENIU MAJOR DE INTERVENȚIE A POLITICII UE ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI
1.1. Politica UE în domeniul concurenței privind practicile abuzive ale întreprinderilor dominante
Conceptul de abuz de poziție dominantă a fost definit de Curtea de Justiție în cauza United Brands (27/76 din februarie 1978): „o poziție de putere economică deținută de o întreprindere care împiedică menținerea unei concurențe eficiente pe piața în cauză, oferindu-i posibilitatea de a se comporta într-o oarecare măsură independent față de concurenți, clienți și, în cele din urmă, față de consumatori”. Principalul indicator al poziției dominante este cota mare de piață; alți factori includ poziția de inferioritate economică a concurenților, lipsa concurenței latente și controlul resurselor și tehnologiei [19, p. 54].
În temeiul Tratatului Comisiei Europene, pozițiile dominante sunt examinate pe întreaga piața comunitară sau cel puțin pe o mare parte a acesteia. Proporția în care piața va fi luată în considerare depinde de natura produsului, de produsele de substituție și de percepțiile consumatorilor [15, p. 43].
Conceptul de abuz- articolul 82 din tratat nu definește conceptul de poziție dominantă ci propune doar exemple de „practică abuzivă”:
impunerea unor prețuri nejustificate sau a altor condiții inechitabile de tranzacționare;
limitarea producției, a distribuției și a dezvoltării tehnologice în defavoarea consumatorilor;
aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente;
impunerea unor obligații suplimentare care nu au legătură cu obiectul contractului.
În hotărârea privind cauza Hoffmann-LaRoche (85/76 din 13 februarie 1979), Curtea a afirmat că abuzul de poziție dominantă este „un concept obiectiv”. Acesta reprezenta „utilizarea unor metode diferite de cele care condiționează în mod normal concurența în cazul produselor și serviciilor pe baza tranzacțiilor dintre operatorii comerciali”, având ca rezultat diminuarea concurenței pe o piață deja afectată de prezența companiei în cauză.
Practicile abuzive pot avea diferite forme. În tratat sunt menționate doar cele principale, Comisia și Curtea identificând și altele:
discriminarea prin prețuri pe motive geografice;
diminuarea practicilor loiale care descurajează clienții să mai apeleze la furnizorii concurenți;
fixarea unor prețuri scăzute cu scopul de a elimina un concurent;
refuzul nejustificat de a face aprovizionări;
refuzul de a acorda licențe.
Potrivit legislației europene, este necesar să se evite ca întreprinderile europene să se bucure de o poziție dominantă în sectorul lor de activitate, abuzând de această poziție și creând posibilitatea unor distorsiuni ale concurenței care afectează schimburile intercomunitare.
Poziția dominantă este situația în care o societate comercială dispune de o asemenea putere economică încât poate obstrucționa -distorsiona concurența pe piață pe care activează, impunând anumite clauze partenerilor contractuali precum și concurenților, clauze pe care, în mod normal, aceștia nu le-ar fi acceptat, acestea putând fii susceptibile să creze o poziție dominantă.
În conformitate cu prevederile art. (82) al Tratatului CE, nu sancționează poziția dominată decît în situația în care devine o exploatare abuzivă de poziție dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieței interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piață internă, atâta timp cât afectează comerțul dintre statele membre”.
Potrivit dispozițiilor tratatului, poziția dominată se apreciază în ansamblul pieței comunitare sau al unei părți substanțiale a acesteia. Pentru determinarea întinderii pieței într-un caz particular, urmează a se avea în vedere caracteristicile produsului, produselor similare și de asemenea percepția consumatorului [38, p. 23].
De fapt, tratatul nu definește în mod expres abuzul de pozițe dominantă, dar se limitează la enumera cîteva din practicile abuzive:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiții inechitabile ale tranzacțiilor;
Prețul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezonabil între acesta și valoarea economică a prestației întreprinderii. De exemplu, diferențele substantiale de prețuri practicate de o întreprindere pe piață unde condițiile de concurență sunt omogene constituie un abuz de poziție dominantă. Dependența clienților de produsele sau serviciile întreprinderii care deține o poziție dominanta poate să determine impunerea, de către aceasta, a unor prețuri excesive. Practicilor abuzive de la art. 82 poate fi asimilată și situația în care o întreprindere aflată într-o poziție dominantă stabilește prețuri foarte reduse, în scopul înlăturării concurenților de pe piață. Procedeul arătat poate să fie, eventual, subsecvent unui acord între intreprinderi, care urmăreste înlaturarea de pe piață a concurenților care nu participă la respectiva înțelegere [22, p 54].
Condițiile discriminatorii pot să privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimțite de întreprinderea care deține o poziție dominantă.
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor prețuri inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în termeni apropiați, prohibă restrângerea libertății părtilor la înțelegerea monopolistă în fixarea prețurilor. Aplicarea ambelor articole nu este totuși exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziție dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenți o înțelegere monopolistă, iar pe ceilalți încearcă să-i înlăture de pe piața prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerințele unei concurențe obișnuite [25, p. 54];
b) limitarea producției, distribuției-piețelor de desfacere sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziție dominantă.
De pildă, Curtea de Justiție a hotărât, într-o afacere, că refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se află în concurența privitor la produsele obținute cu ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziție dominanta, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piață. Așadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potențial al acestora, poate să fie evidențiata pe piață o cerere specifică potențială, constantă și regulată a consumatorilor, iar intreprinderea în cauză are capacitatea necesara în vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit [15, p. 32]. Tot astfel a fost calificată, în jurisprudența, folosirea de către un producător a unor rabaturi de fidelitate care îi impiedicau pe concurenții din alte state membre să comercializeze propriile lor produse similare pe piață. În circumstantele în care întreprinderea poate livra cantități limitate de mărfuri, ea trebuie să își stabilească prioritățile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii;
c) aplicarea unor condiții inegale la prestații echivalente față de partenerii comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurențial. Aceste prevederi nu sunt esențial diferite de cele de la lit. a și b ale art. 82, întrucât condițiile discriminatorii pot să se refere la prețuri, rabaturi comerciale, cantitățile de mărfuri livrate etc. În cuprinsul art. 82 lit. c se accentuează însă ca orice condiții discriminatorii aplicate de o întreprindere care devine o poziție dominantă constituie un abuz. Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înțelegerilor monopoliste, supuse dispozițiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, și livrarea cu întăietate a produselor către comercianții care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajați cei care înstrainează, alături de acestea, bunuri concurente importate;
d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor prestații suplimentare, prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea își consolidează poziția dominantă și poate să înlăture anumiți concurenți de pe piată, deoarece aceasta subordoneaza vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor produse supuse concurenței.
În situația în care o întreprindere cuplează, din proprie inițiativa, independent de vreun acord în acest sens, contractul principal cu o prestație suplimentară, se aplică prevederile art. 82 lit. d; dacă înlănțuirea este determinată de o înțelegere între întreprinderi la care este parte vânzătorul, se iau în considerare dispozițiile art. 81 par. 1 lit. e. Subliniem totodată că, potrivit unei hotărări a Tribunalului de primă instanta, condiționarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestații suplimentare, nu poate să fie admisă când produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele și cartoanele folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea s fie justificate prin existența uzanțelor comerciale, pe o piață unde concurența este deja afectată datorită poziției dominante a unei întreprinderi.
Ultima afirmație este însă susceptibilă de rezerve, întrucăt reglementările de la art. 82 lit.d se iau în considerare tocmai în situatia în care o întreprindere deține o poziție dominantă pe piață.
Apoi, punerea în practică a unor uzanțe comerciale larg cunoscute și în mod obișnuit respectate de către părțile la contracte de același tip în ramura comerciala avută în vedere, nu credem că reprezintă un mijloc diferit de cel al unei concurențe obișnuite [14, p. 43].
După cum se observă, prevederile art. 82 sunt similare celor de la art. 81 par. 1, cu excepția dispozițiilor art. 81 par. 1 lit. c (repartizarea piețelor sau a surselor de aprovizionare).
Interzicerea practicilor abuzive are însă caracter absolut, nefiind admise nici un fel de excepții. Severitatea reglementărilor de la art. 82 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziție dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuție pozitivă pe piața pe care se manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile. În același timp, trebuie relevat faptul că, dacă una sau mai multe întreprinderi au o poziție dominantă la nivelul pieței comunitare, aceasta nu atrage atribuirea practicilor abuzive. Nu de puține ori aceasta este rezultatul unei activități profitabile, atât pentru întreprinderile în cauză, cât și pentru beneficiari, fiind impusă de-a lungul anilor prin furnizarea de produse sau de servicii de înaltă calitate și potrivit exigențelor consumatorilor. Asa cum s-a aratat și în practica promovată de Curte, constatarea că o întreprindere are o poziție doninantă nu este prin ea însăși o acuzație, ci înseamnă pur și simplu ca, indiferent de rațiunile pentru care ea are o poziție dominantă, întreprinderea respectivă are o responsabilitate specială de a nu îngădui ca, prin comportamentul ei, să se afecteze adevărata concurență nedistorsionată. Vom vedea, totuși, în legătură cu operațiunile de concentrare, că, potrivit dispozițiilor Regulamentului nr. 4064-89/22.12.1989, dobândirea unei poziții dominante datorită unei asemenea operațiuni, poate să fie sancționată.
Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
– Deținerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante, care este susceptibilă să producă efecte în cadrul Comunității;
Exploatarea abuzivă a poziției dominante;
Posibilitatea să fie afectat comerțul între statele membre. Art. 82, în concepția Curtii, privește practicile care sunt susceptibile de a afecta structura pieții, unde, ca rezultat al prezenței întreprinderii în cauză, concurența a fost deja atenuată, și care, prin recurgerea la metode diferite de cele ce cărmuiesc concurența normală cu privire la produse ori servicii bazate pe performanța comercianților, au efectul de a împiedica menținerea sau dezvoltarea nivelului de concurență încă existent pe piață.
În afara deținerii unei mari părți din piață, între factorii relevanți ce pot dovedi o poziție dominantă pe piață se mai pot afla: relația dintre părțile deținute pe piață ale întreprinderilor în cauză și ale concurenților lor, în special aceia dintre cei mai apropiați, avansul tehnologic al unor întreprinderi față de concurenții lor, existența unei rețele dezvoltate de vânzări și absenta concurenței potențiale [20, p. 21].
Lipsa temporară de profit ori chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existența unei poziții dominante. Mai mult, faptul că prețul impus de o întreprindere nu constituie un abuz și nu sunt anume chiar mai ridicate, nu justifică afirmația că o poziție dominantă nu există. În același timp, nici mărimea, puterea financiară și gradul de diversificare al concurenților întreprinderii la nivel mondial, nici echilibrul care survine din faptul că acei consumatori ai produsului sunt beneficiari comerciali experimentați nu au fost apreciate ca susceptibile de a lipsi întreprinderea de poziție privilegiată pe piața în cauză.
Poziția dominanată trebuie să se manifeste, așa cum am arătat, în cadrul pieții comune sau al unei părți substanțiale din ea, în virtutea art 82. Aceasta ne duce la concluzia că, stricto sensu, piața comună sau o parte substanțială a ei se referă numai la limitele ei georgrafice. Dar poate fi admis și un criteriu colectiv în sensul considerării acestei piețe sau părti substantiale, ca un spațiu de concurență presupunând o mulțime de conexiuni care nu de puține ori depășeste cadrul limitat al unui teritoriu anume. În acest sens Curtea a arătat că atunci când deținătorul unei poziții dominante impiedică accesul pe piață din partea concurenților, el nu face nici o deosebire după cum un astfel de comportament este limitat la un singur stat membru cât timp el este capabil să afecteze formele de comerț și concurența în cadrul pieții comune [14, p. 45].
Pentru a caracteriza abuzul de poziție dominantă, este necesară implicarea uneia sau mai multor întreprinderi. Curtea a interpretat extensiv noțiunea de “întreprindere” care este destinatara regulilor de concurență, astfel că a inclus orice unitate exercitând activități economice, indiferent de forma juridică și natura finanțării.
Când sunt în discuție mai multe întreprinderi trebuie să se facă o distincție între situațiile în care între aceste întreprinderi există obligații legale sau de fapt care fac obiectul unui acord sau al unui comportament reciproc și real armonizat și alte situații care privesc comportamentul paralel sau suplimentar al întrepriderilor plasat într-un oligopol (care presupune un mic număr de întreprinderi pe piață și existența unui comportament paralel și ocult semnificativ). În primul caz este aplicat art. 81 din Tratat, iar în al doilea, fiind vorba de o poziție dominantă colectivă pe piață, va fi aplicabil, art. 82. Într-o altă ipoteză, când comportamentul a două societăți dintre care una deține puterea de control asupra celeilalte și o exercita efectiv, este caracterizat prin unitatea evidenta de acțiune față de terți, cele două societăți trebuie să fie considerate ca o unitate economică și comportamentul încriminat le este imputabil.
Exploatarea abuzivă a poziției dominante este o noțiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziție dominantă, care sunt de natură să influențeze structura pieței unde, datorită prezenței întreprinderii respective, nivelul de concurență este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurențe obișnuite, menținerea nivelului de concurență care poate să fie încă evidentiat pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe [18, p. 65].
După cum se poate observa, în cuprinsul definiției Curții de Justiție, accentul este pus pe modificarea situației de pe piață, datorată comportamentelor neconforme condițiilor firești de concurență ale întreprinderii care devine o poziție dominantă. Spre deosebire de definiția Curții de Justiție, în cadrul art. 82, se ține seama, cu prioritate, de acțiunile întreprinderii care se găsește într-o poziție dominantă, de scopurile urmărite și de rezultatele pe care ea le-a obținut.
Definiția Curții de Justiție are avantajul de a sublinia caracterul obiectiv al noțiunii de exploatare abuzivă a poziției dominante. Ea se întemeiază, în esență, pe prevederile art. 3 lit. g din Tratatul C.E., conform cărora, activitatea Comunității comportă un regim care să creeze siguranță ca, în cadrul pieței interne, concurența nu este denaturată. Aspectele de ordin subiectiv, precum intenția de a sancționa, din punct de vedere comercial, întreprinderile care nu își desfășoară activitatea pe baza regulilor din domeniul concurenței sau dorința de a înlătura concurenții care, corespunzător aprecierilor întreprinderii în cauză, vând produse periculoase, nu justifică abuzul de poziție dominantă [10, p. 54].
Totodată, intervenția Curții de Justiție, pe motivul schimbării situației de pe piață, cauzată de folosirea unor mijloace necorespunzătoare de către întreprinderea luată în considerare, este posibilă nu numai în cazul atingerilor aduse, în mod direct, concurenței, ci și în ipoteză în care concurența este afectată în mod indirect. Așa se întămplă, de exemplu, în circumstanțele în care poziția dominantă este deținută pe o anumită piață, iar efectele negative se produc pe o piață distinctă, conexă cu prima. Exploatarea abuzivă a poziției dominante se poate realiza prin utilizarea unor procedee diferite, care vor fi analizate în cadrul specificării practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde, așa cum am mai menționat, patru categorii de asemenea practici, enumerarea nefiind însă limitativă [38, p. 32].
În sfârșit, pentru aprecierea existenței unui abuz al poziției dominante trebuie să se afirme posibilitatea afectării comerțului între statele membre ca urmare a unui comportament anticoncurențial interzis prin Tratat. Acest element nu diferă esențial de cel prevăzut la art.81 par. 1. Singura deosebire, fără efect, totuși, în aplicare, este acela privind folosirea sintagmei “în măsura în care poate să afecteze…”. Interdicția abuzului de poziție dominantă trebuie interpretată și aplicată în lumina art. 3 lit. g) privitor la un regim care să asigure că nu este denaturată concurența în piața internă și a art. 2 privind promovarea unei dezvoltări armonioase și echilibrate în ansamblul Comunității. În aprecierea posibilității de afectare a comerțului prin acest abuz trebuie să se ia în considerare nu numai practicile care prejudiciază direct pe beneficiari, ci și pe cele care îi prejudiciază indirect prin alterarea structurii concurențiale efective așa cum este menționată la art. 3 lit g). Când deținătorul unei poziții dominante, stabilit în piața comună, tinde, prin exploatarea abuzivă a acesteia, să elimine un concurent stabilit în aceeași piață, este indiferent de a se cunoaște dacă acest comportament privește activitățile de export ale sale sau activitățile în piața comună propriu-zisă, de vreme ce este de observat că această eliminare va avea repercusiuni constante asupra structurii concurenței în piața comună. Așadar, nu urmează să se facă distincție privind consecințele practicilor abuzive în funcție de faptul dacă o întreprindere afectată exportă, în principal, spre terțe țări, cînd se demonstrează că abuzul în cauză afectează structura concurenței în interiorul pieții comune [23, p. 32].
S-a considerat că, spre exemplu, diferența între prețuri, care, prin intermediul rabaturilor de fidelitate, este posibil pentru diverși clienți ai întreprinderii să o plătească și care variază după cum acei clienți sunt sau nu de acord să obțină de la aceasta tot ceea ce solicită, este de o asemenea natură încât îi situează într-un dezavantaj concurențial, cu semnificația ce rezultă din par.2 lit. c) a art 82, adică un cumpărător este lipsit sau îi este restrânsă posibilitatea de alegere a surselor de aprovizionare și altor producători li se refuză accesul pe piață. În plus, sensul comportamentului în discuție este acela al unei întreprinderi ocupând o poziție dominantă pe piață unde structura concurenței a fost afectată și, în consecință, în cadrul domeniului de aplicare a art. 82, orice afectare suplimentară a structurii concurenței poate să constituie un abuz de poziție dominantă [38, p. 21].
Pe de altă parte, nu este necesar să se dovedească că o conduită abuzivă a afectat apreciabil, în concret, comerțul dintre statele membre, ci numai faptul că ea era susceptibilă să aibă acest efect. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o excepție, similare categoriilor de înțelegeri monopoliste între întreprinderi de la art. 81. Repartizarea piețelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înțelegeri orizontale sau verticale între întreprinderi. În practica s-a constatat, totusi, că astfel de efecte sunt generate, în anumite situații, și de exploatarea abuzivă a unei poziții dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategiei pe piață. De exemplu, interdicția impusă de către întreprinderea aflată pe o poziție dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui bun, poate să conducă la fixarea acestora pe piața locală.
Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă. Cu toate ca la încheierea Tratatului C.E.E. pare să fi fost luat în considerare, în cuprinsul art. 82, numai ,,abuzul de comportament" și ,,de rezultat", invocarea articolului menționat este posibilă, deopotrivă, în cazul ,,abuzului de structură".
Semnificația noțiunii de întreprindere este aceeași în cuprinsul art. 81 și a art. 82. Așadar, precizările făcute referitor la conceptul arătat, în contextul analizării înțelegerilor monopoliste între întreprinderi, ar putea fi reiterate și la abuzul de poziție dominantă [38, p. 32]. Poziția dominantă pe piață este o problemă de fapt. Nu are relevanță că ea decurge din acordarea unor drepturi exclusive sau că absența ori limitarea concurenței este favorizată de dispozițiile legi aplicabile.
Privitor la prima variantă în care poate să fie evidențiată poziția dominantă colectivă, se poate menționa că absenta autonomiei reale a filialei față de societatea-mama în determinarea comportamentului ei pe piață, înlătură aplicarea dispozițiilor art. 81, însă poate să conducă la punerea în practică a reglementărilor de la art. 82. Referitor la a doua variantă a poziției dominante colective, remarcăm că nu este suficient să existe o coordonare a acțiunii întreprinderilor pe piața, fund necesar, în plus, ca activitatea lor să aibă caracter ,,colectiv", adică întreprinderile în cauză să își unifice strategia pe care înțeleg să o aplice în continuare. În împrejurarea contrară, vor fi luate în considerare stipulațiile art. 81. Poziția dominantă este apreciată în funcție de piața relevantă. Aceasta poate să fie, de exemplu, piața Comunității , piața mai multor state membre , piața unei țări din Comunitate sau să fie circumscrisă unei anumite zone dintr-un stat membră . În toate ipotezele, dominația economică se exercită în cadrul Comunității, dar sediul întreprinderii respective se poate afla în afara perimetrului geografic al acesteia. În consecință, ceea ce prezintă semnificație este locul unde sunt susceptibile să se producă efectele poziției deținute de către întreprinderea în cauză. Situația este similară cu cea înfățișată la înțelegerile monopoliste între întreprinderi [30, p. 22].
Piața relevantă este delimitată ținându-se seama de piața produsului (serviciului) și de piața geografică. Piața produsului sau serviciului se analizează, în principal, după criteriul interschimbabilității bunurilor ori serviciilor, care este influențat, după cum am arătat, de materialitatea acestora și de obișnuințele utilizatorilor. Plata geografică cuprinde teritoriul unde sunt implicate Întreprinderile în scopul livrării produselor sau realizării serviciilor și unde condițiile de concurență sunt omogene. În cadrul art. 82 se face referire numai la piața geografică, stipulându-se că este interzisă exploatarea abuzivă a unei poziții dominante pe piața comună sau pe o parte substanțială a acesteia. Noțiunea de parte substanțială a pieței comune nu este imuabilă . În vederea stabilirii dacă un teritoriu determinat prezintă importanța suficientă pentru a constitui o parte substanțială a pieței comune, trebuie luată în considerare, în special, structura și volumul consumației produsului în cauză, precum și obișnuințele și posibilitățile economice ale vânzătorilor și cumpărătorilor. Delimitarea pieței relevante presupune însă examinarea ambelor componente ale acesteia, iar mărimea teritoriului unde sunt implicate Întreprinderile nu este, după cum reiese din hotărârea anterioară a Curții de Justiție, decât unul dintre elementele de apreciere ale pieței geografice.
În împrejurarea în care întreprinderea desfășoară mai multe activități, apare necesar să se analizeze dacă fiecărei activități îi corespunde o piață distinctă sau, dimpotrivă, disocierea nu este posibilă. În orice caz, în absenta delimitării riguros motivate a pieței relevante, deciziile Comisiei sunt desființate de Curtea de Justiție. Existența poziției dominante este probată de deținerea unei mari părți din piață, de raportul dintre părțile de piață deținute de întreprinderea în cauza și de concurenți, de avansul tehnologic față de concurenți, de dezvoltarea unei rețele comerciale deosebit de perfecționate și de absența concurenței potențiale [33, p. 30]. De regulă, existența poziției dominante este dovedită cu ajutorul mai multor factori care, luați în considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinant. Între aceștia, se distinge, prin importanța, partea de piață deținută de întreprinderea în cauză. În ipoteza în care partea de piața deținută este de 50% sau superioară, ne aflăm în prezența unui indice care, în lipsa unor circumstanțe excepționale, este socotit suficient pentru a afirma existența poziției dominante În celelalte situații, criteriul părții de piața deținută de întreprindere se conjugă, pentru a hotără dacă aceasta se găsește sau nu pe o poziție dominantă, cu elemente suplimentare [31, p. 23].
Întreprinderile care beneficiază de un anumit monopol sau cărora li s-au acordat drepturi exclusive se află, evident, pe o poziție dominantă . Regulile de concurență nu se aplica însă, potrivit art. 86 par. 2, întreprinderilor cărora li s-a încredințat gestiunea unor servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal. În schimb, deținerea unei părți de piață intre 5% si 10% exclude, în mod obișnuit, existența unei poziții dominante.
Alături de partea de piața care aparține întreprinderii în cauză, poate să fie semnificativ și raportul dintre aceasta și părțile de piață deținute de către concurenți. Bunăoară, într-o afacere, Curtea de Justiție a constatat că partea de piață deținută de o întreprindere este de câteva ori superioară celei aparținând concurentului mai bine plasat, ca alți concurenți care dețin părți de piață mult reduse și ca activitățile de promovare a vânzărilor și campaniile publicitare ale concurenților nu au avut consecințe semnificative pe piața de referință. De asemenea, avantajele tehnice și comerciale ale întreprinderii în cauza sunt evocate adesea de Curtea de Justiție. Ele pot să constea, de exemplu, în capacități de producție care permit acceptarea oricăror comenzi, în folosirea unor metode de fabricate sau instalații avansate din punct de vedere tehnic, în utilizarea unei forțe de muncă calificate, în deținerea unor materiale proprii în scopul ambalării produselor, în asigurarea transportului prin mijloace proprii.
Absența concurenței potențiale, datorată, de pildă, costurilor ridicate ale investițiilor poate să reprezinte un alt factor relevant. Criteriile reținute de Curtea de Justiție, cu prilejul afacerii Hoffmann-La Roche, pentru a statua cu privire la existența unei poziții dominante, nu sunt, totuși, limitative. Lor li se pot adaugă gradul de permeabilitate al pieței, determinat de uzura morală rapidă a produselor, ceea ce permite apariția unor noi concurenți; fidelitatea clientelei s.a.
Poziția de lider al unei întreprinderi sau cifra de afaceri totală a acesteia nu trimite însă la ideea existenței unei poziții dominante, întrucât celelalte întreprinderi își pot păstra șansele competitive, iar cifra de afaceri obținută poate să fie rezultatul valorificării unor bunuri care au piețe distincte. Pe de altă parte, lipsa temporară a profitului sau chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existența unei poziții dominante. Întreprinderea care deține o poziție dominantă este ținută de o responsabilitate particulară referitor la respectarea regulilor de concurență. Aceasta nu înseamnă însă că ea ar fi lipsită de posibilitatea de a-și apăra interesele, de a se dezvolta și de a dobândi noi clienți, căci, după cum am subliniat, poziția dominantă nu este interzisă în cadrul art. 82 și nu se poate solicita întreprinderii care o deține ca, prin comportamentul ei, să își favorizeze concurenții. Ceea ce se prohibă prin dispozițiile art. 82 este exploatarea abuzivă a poziției dominante [37, p. 14].
Exploatarea abuzivă a poziției dominante este o noțiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziție dominantă, care sunt de natură să influențeze structura pieței unde, datorita prezentei întreprinderii respective, nivelul de concurență este deja scăzut, astfel de comportamente putând sa împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurențe obișnuite, menținerea nivelului de concurență care poate să fie încă evidențiat pe piața sau dezvoltarea acestei concurențe. După cum se poate observa, în cuprinsul definiției Curții de Justiție, accentul este pus pe modificarea situației de pe piață, datorată comportamentelor neconforme condițiilor firești de concurență ale întreprinderii care devine o poziție dominantă.
Spre deosebire de definiția Curții de Justiție, în cadrul art. 82, se ține seama, cu prioritate, de acțiunile întreprinderii care se găsește într-o poziție dominantă, de scopurile urmărite și de rezultatele pe care ea le-a obținut. Definiția Curții de Justiție are avantajul de a sublinia caracterul obiectiv al noțiunii de exploatare abuzivă a poziției dominante. Ea se întemeiază, în esență, pe prevederile art. 3 lit. g din Tratatul CE., conform cărora, activitatea Comunității comportă un regim care să creeze siguranță ca, în cadrul pieței interne, concurența nu este denaturată [38, p. 15]. Aspectele de ordin subiectiv, precum intenția de a sancționa, din punct de vedere comercial, întreprinderile care nu își desfășoară activitatea pe baza regulilor din domeniul concurenței sau dorința de a înlătura concurenții care, corespunzător aprecierilor întreprinderii în cauză, vând produse periculoase, nu justifică abuzul de poziție dominantă. Totodată, intervenția Curții de Justiție, pe motivul schimbării situației de pe piață, cauzată de folosirea unor mijloace necorespunzătoare de către întreprinderea luată în considerare, este posibilă nu numai în cazul atingerilor aduse, în mod direct, concurenței, ci și în ipoteza în care concurența este afectată in mod indirect. Așa se întâmplă, de exemplu, în circumstanțele în care poziția dominantă este deținută pe o anumita piață, iar efectele negative se produc pe o piață distinctă, conexă cu prima. Exploatarea abuzivă a poziției dominante se poate realiza prin utilizarea unor procedee diferite, pe care le vom analiza în cadrul specificării practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de asemenea practici, enumerarea nefiind însă limitativă. Posibilitatea să fie afectat comerțul între statele membre constituie o cerință care permite delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale comunitare de dispozițiile legale din statele membre referitoare la concurența între întreprinderi.
În scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 82 din Tratatul C.E. este suficient ca exploatarea abuzivă a poziției dominante să poată avea consecințe negative asupra comerțului intracomunitar, fără să fie necesar ca acestea să se fi produs efectiv. Împrejurarea că practicile abuzive au legătură doar cu produsele vândute pe piața unui stat membru, fără să privească exporturile spre alte țări din Comunitate, sau ca ele se referă la bunuri exportate în state terțe, nu la mărfuri comercializate în Comunitate, este fără relevanță, în eventualitatea în care astfel de practici tind să conducă la înlăturarea unui concurent de pe piață comună, ceea ce poate avea repercusiuni asupra comerțului Intracomunitar. De asemenea, comerțul între statele membre poate să fie afectat inclusiv în situația în care piața relevantă este piața unui stat membru sau dacă aceasta este circumscrisă unei anumite zone dintr-o țară din Comunitate, pentru ca unele întreprinderi concurente pot să își aibă sediul în alte state membre ori respectiva zona (de pildă, un port) să permită desfășurarea unor operațiuni semnificative de import și de export. Privitor la abuzul de poziție dominantă, nu se distinge între întreprinderile mari și, respectiv, cele mijlocii și mici, fiind sancționate, în principiu, toate practicile abuzive, în pofida rezervelor exprimate în literatura de specialitate față de această linie de gândire [22, p. 48]. Așadar, unele atenuări ale concepției arătate sunt posibile numai în măsura în care se apreciază în mod nuanțat, pe de-o parte, poziția deținută, pe piața relevantă, de întreprinderea în cauză, pentru a se hotără daca este sau nu vorba de o poziție dominantă, iar, pe de altă, mijloacele care ar putea să fie considerate diferite de cele folosite în cadrul unei concurențe obișnuite. De exemplu, cifra de afaceri totală, obținută prin valorificarea unor bunuri care au aceeași piață, constituie unui dintre indicii care sunt utilizați pentru a statua referitor la existența unei poziții dominante; obiectivele urmărite (ameliorarea producției sau a distribuirii produselor, promovarea progresului tehnic ori economic) și respectarea principiului proporționalității în promovarea unor mijloace specifice pentru atingerea acestora pot, totodată, să permită caracterizarea acțiunii sau a inacțiunii întreprinderii pe piață [17, p. 56].
În general, limitele liberei acțiuni a întreprinderilor pe piață sunt însă mai largi în ipoteză înțelegerilor între întreprinderi, comparativ cu cele care pot sa fie evidențiate în cazul comportamentului unilateral al acestora.
Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o excepție, similare categoriilor de înțelegeri monopoliste între întreprinderi de la art. 81. Repartizarea piețelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înțelegeri orizontale sau verticale între întreprinderi. În practica s-a constatat, totuși, ca astfel de efecte sunt generate, în anumite situații, și de exploatarea abuzivă a unei poziții dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategiei pe piață. De exemplu, interdicția impusă de către întreprinderea aflată pe o poziție dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui bun, poate sa conducă la fixarea acestora pe piața locală. Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă. Cu toate că la încheierea Tratatului C.E.E. pare să fi fost luat în considerare, în cuprinsul art. 82, numai ,,abuzul de comportament" și ,,de rezultat", invocarea articolului menționat este posibilă, deopotrivă, în cazul ,,abuzului de structură".
Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele [16, p. 59]:
a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții inechitabile ah tranzacțiilor. Prețul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezonabil între acesta și valoarea economică a prestației întreprinderii. De exemplu, diferențele substanțiale de prețuri practicate de o întreprindere pe piață unde condițiile de concurență sunt omogene constituie un abuz de poziție dominantă . Dependența clienților de produsele sau serviciile întreprinderii care deține o poziție dominantă poate să determine impunerea, de către aceasta, a unor prețuri excesive. Practicilor abuzive de la art. 82 lit. a credem că le poate fi asimilată și situația în care o întreprindere aflată într-o poziție dominantă stabilește prețuri foarte reduse, în scopul înlăturării concurenților de pe piață . Procedeul arătat poate să fie, eventual, subsecvent unui acord între întreprinderi, care urmărește înlăturarea de pe piață a concurenților care nu participă la respectiva înțelegere. Condițiile discriminatorii pot sa privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimțite de întreprinderea care deține o poziție dominantă. Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor prețuri inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în termeni apropiați, prohibă restrângerea libertății părților la înțelegerea monopolistă în fixarea prețurilor. Aplicarea ambelor articole nu este, după cum am arătat, totuși, exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziție dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenți o înțelegere monopolistă, iar pe ceilalți încearcă să-i înlăture de pe piață prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerințele unei concurențe obișnuite [19, p. 67];
b) Limitarea producției, a distribuției sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziție dominantă. De pildă, Curtea de Justiție a hotărât, într-o afacere, ca refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se află în concurență privitor la produsele obținute cu ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziție dominantă, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piață. Așadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potențial al acestora, poate sa fie evidențiată pe piață o cerere specifică potențială, constantă și regulată a consumatorilor, iar întreprinderea în cauza are capacitatea necesară în vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit. Tot astfel a fost calificată, în jurisprudență, folosirea de către un producător a unor rabaturi de fidelitate care îi împiedicau pe concurenții din alte state membre să comercializeze propriile lor produse similare pe piață. În circumstanțele în care întreprinderea poate livra cantități limitate de mărfuri, ea trebuie să își stabilească prioritățile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii;
c) Aplicarea unor condiții inegale la prestații echivalente partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurențial. Aceste prevederi nu sunt esențial diferite de cele de la lit. a si b ale art. 82, întrucât condițiile discriminatorii pot să se refere la prețuri, rabaturi comerciale, cantitățile de mărfuri livrate etc. În conținutul art. 82 lit. c se accentuează însă ca orice condiții discriminatorii aplicate de o întreprindere care devine o poziție dominantă constituie un abuz. Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înțelegerilor monopoliste, supuse dispozițiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, și livrarea cu întâietate a produselor către comercianții care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajați cei care înstrăinează, alături de acestea, bunuri concurente importate [27, p. 65];
d) Condiționarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestații suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea își consolidează poziția dominantă și poate să înlăture anumiți concurenți de pe piață, deoarece aceasta subordonează vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor produse supuse concurenței.
În situația în care o întreprindere cuplează, din proprie inițiativă, independent de vreun acord în acest sens, contractul principal cu o prestație suplimentară, se aplică prevederile art. 82 lit. d; dacă înlănțuirea este determinată de o înțelegere între întreprinderi la care este parte vânzătorul, se iau în considerare dispozițiile art. 81 par. 1 lit. e. Subliniem totodată ca, potrivit unei hotărâri a Tribunalului de primă instanță, condiționarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestații suplimentare, nu poate să fie admisă când produsele în cauza sunt disociabile (de pildă, utilajele și cartoanele folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea să fie justificate prin existența uzanțelor comerciale, pe o piață unde concurența este deja afectataă datorită poziției dominante a unei întreprinderi [24, p. 45].
Ultima afirmație ni se pare însă susceptibilă de rezerve, întrucât reglementările de la art. 82 lit. (d) se iau în considerare tocmai în situația în care o întreprindere deține o poziție dominantă pe piață.
1.2. Cadrul legal al politicii UE privind abuzul de poziție dominant
Regulile privind concurența cuprinse în Tratatul de constituire a Comunitatilor Europene sunt, se pare, un corolar al prevederilor comunitare relative la libera circulație a mărfurilor întrucat scopul edictarii lor este acela de a asigura o concurență libera, nedistorsionata, care să promoveze circulația neîngrădită a mărfurilor și să impiedice aparitia unor restricții în funcționarea pieții commune, care pot să afecteze comertul dintre statele membre, interesul general al intrepinderilor și consumatorilor. Ele se adreseaza în primul rand întreprinderilor, presupunandu-se ca statele membre au luat masuri de competenta lor stricta sau la nivel comunitar, care favorizeaza libera circulatie a marfurilor.
Obiectivele mari pe care le are în vedere politica concurentei în UE sunt urmatoarele:
Integrarea pietelor prin fluidizarea comertului peste frontiere si a alocarii resurselor în funcție de cele mai avantajoase condiții;
Protejarea intreprinderilor mici și mijlocii, care contribuie la mentinerea unui mediu competitiv.;
Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori;
Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice și sociale;
Dezvoltarea unor intreprinderi de dimensiuni optime pentru a face față concurentei în plan global;
Toate regulile privind concurenta își au sorgiunea în prevederile generale ale art. 3 din Tratat, care stabilesc mijloacele și caile de realizare a obiectivelor comunitare formulate la art. 2 din Tratat. În, concret, ele se refera la realizarea unei politici comerciale comune , realizarea unei piete interne, caracterizata prin abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, un regim asigurand ca nu este denaturata concurenta, apropierea legislatiilor nationale în masura necesara functionarii pietii comune [17, p. 43].
Aceste prevederi trebuie să se raporteze și la dispozitiile art. 4, care impune statelor și Comunitatii ca, în realizarea obiectivelor comunitare, actiunea lor pentru stabilirea politicii economice sa se conformeze principiului unei economii de piata deschise în care concurenta este libera. De aceea, orice acte avand scopul de a impiedica, restrange ori distorsiona (denatura) concurenta, deci afectarea liberei concurente, vor putea avea ca rezultat functionarea necorespunzatoare a pietii comune, crearea, de dezechilibre sau de discontinuitati în raporturile intracomunitare care sunt astfel concepute si adaptate incat sa satisfaca exigentele unei economii deschise de piata [28, p. 59].
În acest context mentionam ca, potrivit dispozitiilor art. 96 CE, în cazul în care Comisia constata ca o deosebire între prevederile stabilite prin lege, regulamente sau actiune administrative dintr-un stat membru denatureaza conditiile de concureta în piata comuna și ca aceasta denaturare trebuie să fie eliminate, ea procedeaza la consultarea cu statele membre interesate (alin. 1), iar daca aceasta consultare nu are ca rezultat un acord prin care să se elimine denaturarea respective, Consiliul, pe baza propunerii Comisiei, statuand cu majoritate calificata, hotareste directivele necesare și, mai mutl, Comisia si Consiliul pot să ia orice alte masuri utile prevazute în Tratat (alin. 2).
Art. 82 din Tratat declara ca fiind incompatibil cu piata comuna orice abuz din partea uneia sau mai multor intreprinderi de pozitia dominanata în piata comuna ori într-o parte substantiala a ei, în masura în care el afecteaza comertul dintre state [38, p. 20], un astfel de abuz constand în special în:
impunerea în mod direct sau indirect de prețuri de vanzare sau de cumparare neechitabile sau de alte conditii comerciale incorecte;
limitarea productiei, pietii de desfacere ori a dezvoltarii tehnice în prejudiciul beneficiarilor lor;
aplicare de conditii diferite tranzactiilor echivalente incheiate cu alti parteneri comerciali, situandu-l, prin aceasta, într-un dezavantaj concurential;
determinarea încheierii de contracte cu conditia acceptarii de catre celelalte parti a unor obligatii suplimentare care, prin natura lor sau potrivit uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.
Aceste procedee utilizate în exploatarea abuziva a pozitiei dominante, vor fi analizate în cadrul specificarii practicilor abuzive.
Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise nici un fel de exceptii. Severitatea reglementarilor de la art. 82 se intemeiaza pe ideea ca abuzul de pozitie dominanta nu poate sa aduca niciodata o contributie pozitiva pe piata pe care se manifesta. Prin urmare, exceptarile individuale sau pe categorii nu sunt, în aceasta materie, posibile.
Dar, în acelasi timp, trebuie relevat faptul ca, daca una sau mai multe întreprinderi au o pozitie dominanta la nivelul pietei comunitare, aceasta nu atrage per se atribuirea practicilor abuzive. Nu de putine ori aceasta este rezultatul unei activitati profitabile, atat pentru întreprinderile în cauza, cat și pentru beneficiari, fiind impusa de-a lungul anilor prin furnizarea de produse sau de servicii de înaltă calitate și potrivit exigentelor consumatorilor. Așa cum s-a aratat și în practica promovata de Curte, constatarea că o întreprindere are o pozitie dominantă nu este prin ea ănsăși o acuzație, ci înseamna pur și simplu că, indiferent de rațiunile pentru care ea are o pozitie dominanta, intreprinderea respectiva are o responsabilitate speciala de a nu îngadui ca, prin comportamentul ei, sa se afecteze adevarata concurenta nedistorsionata [22, p. 54].
Tot astfel, s-a evidentiat faptul că o intreprindere aflata în pozitie dominanta este în drept de a apara și de a castiga parti din piata, cu conditia ca ea sa ramana în limitele unui comportament competitiv normal și ale unei concurente legitime, dar art. 82 interzice unei întreprinderi dominante numai comportamentele prin care se cauta să se elimine un alt concurent și să-și întareasca astfel pozitia sa recurgand la alte mijloace decat cele care apartin concurentei în fond.
În cadrul prevederilor art. 82 este interzisa exploatarea abuziva, de catre una sau mai multe întreprinderi, a unei poziții dominante pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia. În principiu, detinerea unei pozitii dominante nu este prohibita, ci numai exploatarea ei abuziva, cu toate ca pozitia dominanta pe piata a uneia sau mai multor întreprinderi poate sa aduca atingere concurentei [29, p. 32].
Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune indeplinirea urmatoarelor conditii:
– Detinerea de catre una sau mai multe întreprinderi a unei pozitii dominante, care este susceptibila sa produca efecte in cadrul Comunitatii;
– Exploatarea abuziva a pozitiei dominante;
– Posibilitatea sa fie afectat comertul între statele membre.
În primul rand, în aplicarea art. 82, este necesara existenta unei pozitii dominante în piata comuna sau într-o parte substantiala a ei. Curtea de justitie a definit pozitia dominanta avuta în vedere la art. 82 ca o “pozitie de forta economica în care se afla o intreprindere care îi da posibilitatea să împiedica concurenta efectiva ca sa fie mentinuta pe o piata relevanta spre a-i da puterea de a se comporta independent de concurentii săi, de clientii sai și in cele din urma fata de consumatori”. Dar, spre deosebire de situatia cand exista monopol sau cvasi-monopol, “aceasta pozitie nu impiedica o anumita concurenta, ci îi permite intreprinderii care profita de ea, daca nu sa determine, cel putin să aiba o influenta apreciabila asupra conditiilor potrivit carora aceea concurenta se va dezvolta și în orice caz sa actioneze în mare masura cu ignorarea ei cat timp acest comportament nu se manifesta în prejudiciul sau”. În acest sens s-a considerat ca detinerea unei parti a pietii într-o proportie mai mare de 60 % apare ca o suficienta dovada a unei pozitii dominante, in afara imprejurarilor exceptionale. Chiar și un procent mai mic poate sa fie relevant daca exista o diferenta semnificativa data, fata de partea din piata principalilor concurenti. Totusi, nu s-a admis existenta unei pozitii dominante, in afara de imprejurari exceptionale, în cazul în care se detine între 5 și 10 la suta dintr-o piata din domeniul produselor de înalta tehnicitate care, totusi, apar majoritatii consumatorilor ca usor de substituit.
Art. 82, în conceptia Curtii, priveste practicile care sunt susceptibile de a afecta structura pietii, unde, ca rezultat al prezentei intreprinderii în cauza, concurenta a fost deja atenuata, și care, prin recurgerea la metode diferite de cele ce carmuiesc concurenta normala cu privire la produse ori servicii bazate pe performanta comerciantilor, au efectul de a impiedica mentinerea sau dezvoltarea nivelului de concurenta înca existent pe piata.
În afara detinerii unei mari parti din piata, între factorii relevanti ce pot dovedi o pozitie dominanta pe piata se mai pot afla: relatia dintre partile detinute pe piata ale intreprinderilor în cauza și ale concurentilor lor, în special aceia dintre cei mai apropiati, avansul tehnologic al unor întreprinderi față de concurentii lor, existenta unei retele dezvoltate de vanzari si absenta concurenmtei potentiale [28, p. 54].
Lipsa temporara de profit ori chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existenta unei pozitii dominante. Mai mult, faptul ca pretul impus de o intreprindere nu constituie un abuz și nu sunt anume chiar mai ridicate, nu justifica afirmatia ca o pozitie dominanta nu exista. În acelasi timp, nici marimea, puterea financiara și gradul de diversificare al concurentilor întreprinderii la nivel mondial, nici echilibrul care survine din faptul ca acei consumatori ai produsului sunt beneficiari comerciali experimentati nu au fost apreciate ca susceptibile de a lipsi intreprinderea de pozitie privilegiata pe piata în cauza.
Pozitia dominanata trebuie sa se manifeste, asa cum am mai subliniat, în cadrul pietii comune sau al unei parti substantiale din ea, în virtutea art 82. Aceasta ne duce la concluzia ca, stricto sensu, piata comuna sau o parte substantiala a ei se refera numai la limitele ei georgrafice. Dar poate fi admis și un criteriu colectiv în sensul considerarii acestei piete sau parti substantiale, ca un spatiu de concurenta presupunand o multime de conexiuni care nu de putine ori depaseste cadrul limitat al unui teritoriu anume [38, p. 32]. În acest sens Curtea a aratat ca atunci cand detinatorul unei pozitii dominante împiedica accesul pe piata din partea concurentilor, el nu face nici o deosebire dupa cum un astfel de comportament este limitat la un singur stat membru cat timp el este capabil sa afecteze formele de comert și concurenta în cadrul pietii comune.
Pentru a caracteriza abuzul de pozitie dominanta, este necesara împlicarea uneia sau mai multor întreprinderi. Curtea a interpretat extensiv notiunea de “întreprindere” care este destinatara regulilor de concurenta, astfel ca a inclus orice unitate exercitand activitati economice, indiferent de forma juridica și natura finantarii.
Cand sunt în discutie mai multe întreprinderi trebuie sa se faca o distinctie între situatiile în care între aceste întreprinderi exista obligatii legale sau de fapt care fac obiectul unui acord sau al unui comportament reciproc și real armonizat și alte situatii care privesc comportamentul paralel sau suplimentar al întrepriderilor plasat intr-un oligopol (care presupune un mic numar de întreprinderi pe piata și existenta unui comportament paralel si ocult semnificativ). În primul caz este aplicat art. 81 din Tratat, iar în al doilea, fiind vorba de o pozitie dominanta colectiva pe piata, va fi aplicabil, art. 82. Intr-o alta ipoteza, cand comportamentul a doua societati dintre care una detine puterea de control asupra celeilalte si o exercita efectiv, este caracterizat prin unitatea evidenta de actiune față de terti, cele doua societati trebuie sa fie considerate ca o unitate economica și comportamentul încriminat le este imputabil [14, p. 65].
Exploatarea abuziva a pozitiei dominante este o noțiune obiectiva privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflata într-o pozitie dominanta, care sunt de natura să influenteze structura pieței unde, datorita prezentei întreprinderii respective, nivelul de concurenta este deja scazut, astfel de comportamente putand sa impiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurente obisnuite, mentinerea nivelului de concurenta care poate sa fie înca evidentiat pe piata sau dezvoltarea acestei concurente.
Dupa cum se poate observa, în cuprinsul definitiei Curtii de Justitie, accentul este pus pe modificarea situatiei de pe piata, datorata comportamentelor neconforme conditiilor firesti de concurenta ale intreprinderii care devine o pozitie dominanta.
Spre deosebire de definitia Curtii de Justitie, în cadrul art. 82, se tine seama, cu prioritate, de actiunile întreprinderii care se gaseste într-o pozitie dominanta, de scopurile urmarite și de rezultatele pe care ea le-a obtinut.
Definiția Curtii de Justitie are avantajul de a sublinia caracterul obiectiv al noțiunii de exploatare abuziva a pozitiei dominante. Ea se intemeiaza, în esenta, pe prevederile art. 3 lit. g din Tratatul C.E., conform carora, activitatea Comunitatii comporta un regim care sa creeze siguranta ca, în cadrul pietei interne, concurenta nu este denaturata [38, p. 19]. Aspectele de ordin subiectiv, precum intentia de a sanctiona, din punct de vedere comercial, întreprinderile care nu își desfasoara activitatea pe baza regulilor din domeniul concurentei sau dorinta de a inlatura concurentii care, corespunzator aprecierilor intreprinderii în cauza, vand produse periculoase, nu justifica abuzul de pozitie dominanta.
Totodata, interventia Curtii de Justitie, pe motivul schimbarii situatiei de pe piata, cauzata de folosirea unor mijloace necorespunzatoare de catre intreprinderea luata în considerare, este posibila nu numai în cazul atingerilor aduse, în mod direct, concurentei, ci și în ipoteza în care concurenta este afectata în mod indirect. Asa se intampla, de exemplu, în circumstantele în care pozitia dominanta este detinuta pe o anumita piata, iar efectele negative se produc pe o piata distincta, conexa cu prima.
Exploatarea abuziva a pozitiei dominante se poate realiza prin utilizarea unor procedee diferite, care vor fi analizate în cadrul specificarii practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde, asa cum am mai mentionat, patru categorii de asemenea practici, enumerarea nefiind însa limitativa. În sfarșit, pentru aprecierea exiztentei unui abuz al pozitiei dominante trebuie sa se afirme posibilitatea afectarii comertului între statele membre ca urmare a unui comportament anticoncurential interzis prin Tratat. Acest element nu difera esential de cel prevazut la art.81 par. 1. Singura deosebire, fara efect, totuși, în aplicare, este acela privind folosirea sintagmei “în masura în care poate sa afecteze…”.
Interdicția abuzului de pozitie dominanta trebuie interpretata și aplicata în lumina art. 3 lit. g) privitor la un regim care sa asigure ca nu este denaturata concurenta în piata interna și a art. 2 privind promovarea unei dezvoltari armonioase și echilibrate în ansamblul Comunitatii. În aprecierea posibilitatii de afectare a comertului prin acest abuz trebuie sa se ia în considerare nu numai practicile care prejudiciaza direct pe beneficiri, ci si pe cele care îi prejudiciaza indirect prin alterarea structurii concurentiale efective asa cum este mentionata la art. 3 lit g). Cand detinatorul unei pozitii dominante, stabilit în piata comuna, tinde, prin exploatarea abuziva a acesteia, sa elimine un concurent stabilit in aceeasi piata, este indiferent de a se cunoaste daca acest comportament priveste activitatile de export ale sale sau activitatile în piata comuna propriu-zisa, de vreme ce este de observat ca aceasta eliminare va avea repercusiuni constante asupra structurii concurentei în piata comuna. Asadar, nu urmeaza sa se faca distinctie privind consecintele practicilor abuzive în functie de faptul daca o intreprindere afectata exporta, în principal, spre terte tari, cand se demonstreaza ca abuzul in cauza afecteaza structura concurentei în interiorul pietii comune [26, p. 64].
S-a considerat ca, spre exemplu, diferenta între preturi, care, prin intermediul rabaturilor de fidelitate, este posibil pentru diversi clienti ai intreprinderii sa o plateasca și care variaza dupa cum acei clienti sunt sau nu de acord sa obtina de la aceasta tot ceea ce solicita, este de o asemenea natura încat îi situeaza într-un dezavantaj concurential, cu semnificatia ce rezulta din par.2 lit. c) a art 82, adica un cumparator este lipsit sau îi este restransa posibilitatea de alegere a surselor de aprovizionare si altor producatori li se refuza accesul pe piata. În plus, sensul comportamentului in discutie este acela al unei întreprinderi ocupand o pozitie dominanta pe piata unde structura concurentei a fost afectata și, în consecinta, în cadrul domeniului de aplicare a art. 82, orice afectare suplimentara a structurii concurentei poate sa constituie un abuz de pozitie dominanta.
Pe de alta parte, nu este necesar sa se dovedeasca ca o conduita abuziva a afectat apreciabil, în concret, comertul dintre statele membre, ci numai faptul ca ea era susceptibila sa aiba acest efect.
Specificari ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o exceptie, similare categoriilor de intelegeri monopoliste între întreprinderi de la art. 81.
Repartizarea pietelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterata în cadrul art. 82, apreciindu-se ca acestea se pot realiza doar pe baza unor intelegeri orizontale sau verticale intre intreprinderi. In practica s-a constatat, totusi, ca astfel de efecte sunt generate, în anumite situatii, si de exploatarea abuziva a unei pozitii dominante, chiar daca intreprinderea in cauza nu le-a avut in vedere cu prilejul aplicarii strategicei pe piata [16, p. 43]. De exemplu, interdictia impusa de catre intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta, partenerilor ei comerciali, referitoare la revanzarea unui bun, poate sa conduca la fixarea acestora pe piata locala.
Omisiunea de la art. 82 nu are insa inconveniente deosebite, pentru ca enumerarea practicilor abuzive nu este limitativa.
Cu toate ca la incheierea Tratatului C.E.E. pare sa fi fost luat in considerare, in cuprinsul art. 82, numai ,,abuzul de comportament" si ,,de rezultat", invocarea articolului mentionat este posibila, deopotriva, in cazul ,,abuzului de structura".
Practicile abuzive pot sa constea, in special, in urmatoarele:
a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii inechitabile ale tranzactiilor. Pretul impus poate sa fie excesiv in ipoteza in care nu exista un raport rezonabil intre acesta si valoarea economica a prestatiei intreprinderii. De exemplu, diferentele substantiale de preturi practicate de o intreprindere pe piata unde conditiile de concurenta sunt omogene constituie un abuz de pozitie dominanta. Dependenta clientilor de produsele sau serviciile intreprinderii care detine o pozitie dominanta poate sa determine impunerea, de catre aceasta, a unor preturi excesive.
Practicilor abuzive de la art. 82 lit. le poate fi asimilata si situatia in care o intreprindere aflata intr-o pozitie dominanta stabileste preturi foarte reduse, in scopul inlaturarii concurentilor de pe piata. Procedeul aratat poate sa fie, eventual, subsecvent unui acord intre intreprinderi, care urmareste inlaturarea de pe piata a concurentilor care nu participa la respectiva intelegere [33, p. 43].
Conditiile discriminatorii pot sa priveasca, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimtite de intreprinderea care detine o pozitie dominanta.
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterala a unor preturi inechitabile, in timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat in termeni apropiati, prohiba restrangerea libertatii partilor la intelegerea monopolista in fixarea preturilor. Aplicarea ambelor articole nu este totusi exclusa, in eventualitatea in care o intreprindere aflata intr-o pozitie dominanta se prevaleaza de aceasta pentru a incheia cu unii concurenti o intelegere monopolista, iar pe ceilalti incearca sa-i inlature de pe piata prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerintele unei concurente obisnuite;
b) Limitarea productiei, a distributiei sau a dezvoltarii tehnice, in dauna consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizeaza prin limitarile impuse furnizorilor sau cumparatorilor de catre intreprinderea care are o pozitie dominanta.
De pilda, Curtea de Justitie a hotarat, intr-o afacere, ca refuzul unei intreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se afla in concurenta privitor la produsele obtinute cu ajutorul acelor materii prime, reprezinta un abuz de pozitie dominanta, daca apare riscul inlaturarii intreprinderii concurente de pe piata. Asadar, o intreprindere poate sa fie obligata sa incheie un contract pentru vanzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, in eventualitatea in care nu exista nici un substitut real ori potential al acestora, poate sa fie evidentiata pe piata o cerere specifica potentiala, constanta si regulata a consumatorilor, iar intreprinderea in cauza are capacitatea necesara in vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit.
Tot astfel a fost calificata, in jurisprudenta, folosirea de catre un producator a unor rabaturi de fidelitate care ii impiedicau pe concurentii din alte state membre sa comercializeze propriile lor produse similare pe piata 29, p. 32.
In circumstantele in care intreprinderea poate livra cantitati limitate de marfuri, ea trebuie sa isi stabileasca prioritatile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii;
c) Aplicarea unor conditii inegale la prestatii echivalente partenerilor comerciali, creandu-le astfel un dezavantaj concurential. Aceste prevederi nu sunt esential diferite de cele de la lit. a si b ale art. 82, intrucat conditiile discriminatorii pot sa se refere la preturi, rabaturi comerciale, cantitatile de marfuri livrate etc. In cuprinsul art. 82 lit. c se accentueaza insa ca orice conditii discriminatorii aplicate de o intreprindere care devine o pozitie dominanta constituie un abuz.
Motivarea practicilor abuzive este, in general, similara celei a intelegerilor monopoliste, supuse dispozitiilor art. 81 par. 1 lit. d. In contextul analizarii practicilor abuzive se remarca insa, adesea, si livrarea cu intaietate a produselor catre comerciantii care vand numai marfurile producatorului, fiind dezavantajati cei care instraineaza, alaturi de acestea, bunuri concurente importate;
d) Conditionarea incheierii contractelor de acceptarea, de catre parteneri, a unor prestatii suplimentare, care nu au legatura, prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, intreprinderea isi consolideaza pozitia dominanta si poate sa inlature anumiti concurenti de pe piata, deoarece aceasta subordoneaza vanzarea unui bun a carui desfacere o controleaza de instrainarea altor produse supuse concurentei [10, p. 63].
În situatia în care o intreprindere cupleaza, din proprie initiativa, independent de vreun acord in acest sens, contractul principal cu o prestatie suplimentara, se aplica prevederile art. 82 lit. d; daca inlantuirea este determinata de o intelegere intre intreprinderi la care este parte vanzatorul, se iau in considerare dispozitiile art. 81 par. 1 lit. e.
Subliniem totodata ca, potrivit unei hotarari a Tribunalului de prima instanta, conditionarea încheierii contractelor de acceptarea, de catre parteneri, a unor prestatii suplimentare, nu poate sa fie admisa cand produsele în cauza sunt disociabile (de pilda, utilajele si cartoanele folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). In plus, contractele cuplate nu ar putea sa fie justificate prin existenta uzantelor comerciale, pe o piata unde concurenta este deja afectata datorita pozitiei dominante a unei intreprinderi.
Ultima afirmatie este însă susceptibila de rezerve, intrucat reglementarile de la art. 82 lit.d se iau in considerare tocmai in situatia in care o intreprindere detine o pozitie dominanta pe piata.
Apoi, punerea in practica a unor uzante comerciale larg cunoscute si in mod obisnuit respectate de catre partile la contracte de acelasi tip in ramura comerciala avuta in vedere, nu credem ca reprezinta un mijloc diferit de cel al unei concurente obisnuite [13, p. 54].
Exemple de actiuni intreprinse de Comisia Europeana privind abuzul de pozitite dominanta.
Abuzul de pozitie dominanta pe piata de distributie a inghetatei – Ca rezultat al unei reclamatii facute de Mars, Comisia Europeana a descoperit ca Unilever abuzase de pozitia sa dominanta. Unilever furniza congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu conditia ca acestia sa depoziteze in ele numai produse Unilever. In consecinta, consumatorii irlandezi aveau o posibilitate extrem de restransa de a alege intre diverse sortimente de inghtetata. Comisia Europeana a considerat aceasta cerinta de folosire exclusiva drept un abuz al firmei Unilever, care a profitat de pozitia sa dominanta pe piata.
Folosirea abuziva a pozitiei dominante detinute pe piata a serviciilor de transport aerian, oferite de agentiile de voiaj. Actionind in urma unei reclamatii facute de Virgin Airways, in iulie 1999, Comisia Europeana a descoperit ca British Airways abuzase de pozitia sa dominanta. Abuzul a constat in stabilirea unui sistem de rasplatire a fidelitatii fata de marca. Aceasta insemna ca piata serviciilor de transport aeriene asigurate de anumite agentii de voiaj britanice era inchisa pentru concurentii firmei British Airways. British Airways oferea anumitor agentii de voiaj britanice un comision suplimentar daca ele aveau acelasi volum de vanzari ca in anul precedent, sau daca il depaseau, la biletele vandute pentru British Airways. Acest sistem dorea sa duca la cresterea fidelitatii, care se termina prin inchiderea altor piete ale serviciilor de transport aerian oferite de agentiile de voiaj pentru concurentii British Airways si sa le descurajeze intentiile de a-si oferi serviciile altor linii aeriene. British Airways detinea o pozitie dominanta, astfel incat acest sistem era o adevarata bariera in calea liniilor aeriene concurente, impiedicandu-le accesul pe piata [23, p. 43]. Deoarece agentiile favorizau linia aeriana care platea cel mai mare comision, consumatorilor li se ofereau intotdeauna bilete pentru British Airways, chiar daca serviciile oferite de liniile aeriene concurente erau mai avantajoase. In consecinta, Comisia Europeana a considerat ca aceasta practica, ce afecta piata serviciilor oferite de liniile de transport aerian prin intermediul agentiilor de voiaj, era un caz de abuz exercitat intr-o pozitie dominanta.
CONSTATAREA EXISTENȚEI UNEI POZIȚII DOMINANTE SAU ANALIZAREA PUTERII DE PIAȚĂ
Considerații generale privind noțiunea de poziție dominant
Politica de concurență a Uniunii Europene reprezintă una din cele mai importante componente ale acquis-ului comunitar. Promovarea sa timpurie a avut un rol esențial pentru sprijinirea demersurilor de liberalizare a schimburilor comerciale dintre țările membre ale Comunității. Eliminarea restricțiilor în calea schimburilor comerciale reciproce s-a putut realiza mult mai lesnicios în condițiile în care existența unei politici de concurență a permis corectarea la sursă a barierelor în calea accesului pe piață, reprezentând astfel contrapartea indispensabilă a renunțării la măsuri de apărare comercială (antidumping și compensatorii) în comerțul intracomunitar. Substituirea instrumentelor de politică comercială prin măsuri de politică a concurenței în interiorul C.E.E. a adus o contribuție majoră la maximizarea bunăstării în interiorul grupării. Ea a dat posibilitatea garantării accesului neîngrădit al operatorilor economici comunitari la ansamblul pietei comune fără a necesita recurgerea la instrumente de retorsiune pentru a obține deschiderea piețelor partenerilor [21, p. 65]. În acest fel, deschiderea piețelor s-a putut realiza în maniera cea mai eficientă, fără a comporta riscul unor închideri temporare ale accesului pe anumite piețe. Aici rezidă, de altfel, principalul avantaj al instrumentelor politicii de concurență față de cele ale politicii comerciale: corectarea distorsiunilor se face direct la sursa care le generează, fără a necesita demersul dubios al introducerii de noi distorsiuni destinate corectării celor inițiale.
Aplicarea politicii de concurență în cadrul Uniunii Europene s-a maturizat pe măsura adâncirii procesului integraționist. Trecerea de la uniunea vamală la piața internă unică a fost însoțită de rafinarea arsenalului instrumentelor politicii de concurență.
La rândul său, art. 82 prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor agenți economici aflați într-o poziție dominantă în piața comună sau pe o parte substanțială a acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta comerțul dintre țările membre [38, p. 32]. Un astfel de abuz poate consta în:
impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții comerciale inechitabile;
limitarea producției, distribuției sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;
aplicarea în privința partenerilor comerciali a unor condiții inegale la tranzacții echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;
condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Art. 82 se constituie într-un instrument de control al exercitării puterii de monopol pe o piață sau alta. El implică analizarea a două elemente: (i) existența unui agent economic aflat în poziție dominantă; (ii) comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea concurenței pe piața respectivă. O a treia condiție necesară pentru aplicarea art. 82 este ca firma dominantă, prin comportamentul ei, să poată să afecteze comerțul dintre Statele Membre (“trebuie să fie posibil să se întrevadă, cu un suficient grad de probabilitate și pe baza unor factori obiectivi, legali sau bazați pe fapte, că abuzul de poziție dominantă poate avea o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială, asupra comerțului dintre țările membre”).
După cum se observă, art. 82 interzice doar abuzul de poziție dominantă, nu doar și simpla existență a poziției dominante. Există însă și alte abordări ale poziției de monopol, între care cele două extreme: una să o ignori, iar cealaltă să o consideri inacceptabilă și deci incompatibilă cu prevederile legale [38, p. 32]. Aceasta din urmă este, oarecum, abordarea legislației antitrust americane, în secțiunea Legii Sherman, care are în vedere obținerea puterii de monopol și nu doar folosirea acestei puteri. Aceasta este, de altfel, fundamentul juridic al celebrelor divizări ale Standard Oil în 1911 și a American Telephone and Telegraph în 1984, dar și a mizei pe care a avut-o procesul Microsoft în ultimii ani. Abordarea europeană este, într-o anume măsură, una de compromis, care recunoaște și avantajele monopolurilor – eficiență, economii de scară, posibilități de a investi în C&D etc. – dar care nu este preocupată doar de poziția de monopol, ci și de firmele cu putere de (pe) piață (în formularea din Tratat, firme aflate în poziție dominantă).
Noțiunea de poziție dominantă a fost definită de Curtea Europeană de Justiție. Astfel, poziția dominantă este “o poziție de putere economică pe care o are o firmă, fapt care îi permite să împiedice menținerea unui mediu concurențial pe piața relevantă și, în acest fel, să se comporte, într-o măsură apreciabilă, independent de concurenții și clienții săi”. În consecință, pentru a determina dacă o firmă se găsește într-o poziție dominantă, este necesar ca (i) să se identifice piața relevantă (piața produsului și piața geografică) și (ii) să se evalueze puterea de piață a firmei respective [32, p. 22]. Este evident că, autoritatea de concurență va încerca întotdeauna să definească piața relevantă într-un mod cât mai restrâns posibil, în vreme ce firmele implicate vor încerca să impună o abordare cât mai largă, astfel încât poziția lor pe piața astfel definită să fie cât mai slabă posibil. Puterea de piață derivă din analiza mai multor indicatori, nici unul dintre ei determinant însă; cel mai relevant este totuși cota de piață a firmei în cauză.
O cotă de piață de peste 85% este suficientă pentru a determina o poziție dominantă, cu excepția unor circumstanțe excepționale. Astfel, în una din deciziile sale, Comisia Europeană a spus că o cotă de piață de peste 90%, deși reprezintă un indicator foarte puternic al existenței unei poziții dominante, totuși – în anumite circumstanțe rare – poate să nu fie suficientă pentru dovedirea dominanței. O cotă de piață între 70% și 80% este, în sine, “o indicație clară a existenței unei poziții dominante”, iar o cotă de piață de 50% constituie o poziție dominantă, cu excepția existenței unor circumstanțe excepționale. Pentru cote de piață sub 50%, este necesar de comparat cota firmei în cauză cu cele ale concurenților săi. Astfel, firme cu cote de piață între 35 și 45% au fost considerate a se găsi în poziție dominantă, în condițiile în care concurenții lor erau de 2-3 ori mai mici.
Până acum, în jurisprudența comunitară, nu există cazuri de poziții dominante în cazul unor firme cu cote de piață sub aceste niveluri, deși posibilitatea ca ele să existe în viitor nu poate fi exclusă. În schimb, Curtea Europeană de Justiție a confirmat faptul că o cotă de 10% este prea mică pentru a constitui o poziție dominantă, în absența unor circumstanțe excepționale.
Pe lângă cota de piață, alte elemente care sunt luate în considerare la determinarea poziției dominante sunt: dimensiunea firmei, resursele sale tehnice și financiare, rețelele de distribuție, proprietatea asupra unor brevete de invenție etc [34, p. 29]. Toate acestea pot constitui bariere la intrarea pe piață a altor firme. De asemenea, comportamentul firmei respective poate da anumite indicații cu privire la existența unei poziții dominante. Este interesant faptul că, surprinzător pentru unii, Comisia consideră că faptul că o firmă operează în pierdere nu exclude ca acea firmă să fie într-o poziție dominantă. În fine, dominanță poate exista și atunci când o firmă poate împiedica o concurență efectivă pe piață, prin faptul că actualii sau potențialii săi competitori se găsesc într-o poziție de dependență față de ea.
Abuzul de poziție dominantă este un concept extrem de suplu. El are în vedere comportamentul unei firme aflate într-o astfel de poziție, comportament prin care ea reușește să influențeze structura pieței respective, prin reducerea concurenței. Abuzul se poate manifesta, de cele mai multe ori, pe piața în care operează firma respectivă, dar uneori și pe o piață diferită de aceasta. În acest ultim caz, Comisia Europeană interpretează situația tot ca un abuz de poziție dominantă, dar doar dacă cele două piețe sunt legate între ele [32, p. 30] (de exemplu, atunci când consumatorii de pe una dintre piețe sunt și consumatori actuali sau potențiali pe cealaltă piață).
Abuzul de poziție dominantă poate fi de două tipuri, exploatator (exploatarea clienților de pe piața relevantă) și excluzionist (împiedicarea sau distorsionarea concurenței pe piață). Din punct de vedere legal, nu este necesar a dovedi că abuzul respectiv afectează structura pieței sau concurența sau că prin aceasta se crează un avantaj financiar sau concurențial pentru firma în cauză, ci este suficient a demonstra că au fost afectate interesele consumatorilor.
O firmă aflată în poziție dominantă poate abuza de această putere în cele mai variate feluri. Evident, abuzul prin preț poate fi unul dintre cele mai răspândite și poate lua diferite forme:
Prețuri excesive. Dorința de a sancționa creșterile de prețuri pe baza legislației de protecție a concurenței apare în aceste țări chiar și în cazul unor piețe concurențiale, datorită nivelului scăzut al veniturilor consumatorilor. De asemenea, presiunile politice asupra autorităților de concurență, în astfel de cazuri, nu trebuie neglijate. De exemplu, în una dintre țările est-europene, autoritatea de concurență a amendat un producător de pantofi pentru prețurile prea mari practicate la pantofii din material textil purtați de copii la școală; piața relevantă a fost definită ca fiind „pantofii din material textil folosiți de copii pentru a-și schimba pantofii de stradă atunci când ajung la școală”, iar dominanța a fost stabilită pe baza faptului că producătorul respectiv furniza 95% din acel produs.
Este extrem de dificil de identificat prețurile excesive, adică prețurile situate deasupra nivelului care ar exista pe o piață concurențială (nivelul competitiv). Și aceasta deoarece nivelul competitiv al prețurilor se poate găsi oriunde între costul marginal (costul necesar pentru producerea a încă unei unități suplimentare) și costul necesar pentru realizarea produsului respectiv pornind de la zero; în anumite condiții, se poate găsi chiar sub costul marginal. Mai mult, nivelul „corect” al prețului ar putea depinde de nivelul „corect” al costului și profitului, valori iarăși dificil, dacă nu imposibil, de determinat. În fine, ceea ce astăzi ar putea fi definit ca fiind prețul „corect” s-ar putea să nu reflecte modificările pe termen lung ale cererii și ofertei [21, p. 33].
Iată de ce, în jurisprudența comunitară, există un singur caz în care Comisia a opinat că este vorba de abuz de poziție dominantă prin practicarea unor prețuri excesive, dar chiar și acesta a fost respins de Curtea de Justiție.
Prețuri de ruinare. O firmă aflată în poziție dominantă poate practica, cel puțin pe termen scurt, prețuri situate sub costurile sale de producție, cu scopul de a elimina de pe piață concurenții săi. Curtea de Justiție a definit prețurile de ruinare ca prețuri situate sub nivelul costurilor medii variabile. Într-o astfel de situație, comportamentul firmei în cauză este întotdeauna abuziv, deoarece nu poate fi identificată nici o altă rațiune economică pentru un astfel de comportament, decât eliminarea de pe piață a unor concurenți. În situația când prețul se găsește între costul mediu variabil și costul mediu, comportamentul este abuziv doar dacă se poate dovedi că intenția firmei a fost de eliminare a unor concurenți sau de inhibare a concurenței [33, p. 19].
Practica a stabilit că pentru ca o firmă să fie acuzată de practicarea unor prețuri de ruinare, pe lângă considerațiile de mai sus, mai trebuie dovedit și faptul că ea va fi capabilă, după eliminarea de pe piață a concurenților, să își recupereze pierderile suferite, prin practicarea unor prețuri semnificativ mai mari. Cu alte cuvinte, ea trebuie să aibă posibilitatea de a “închide” piața, într-un fel sau altul, astfel încât noi concurenți – atrași de nivelul mare al prețurilor – să nu poată să intre.
Prețuri discriminatorii. Există trei forme de discriminare: de gradul întâi (discriminarea perfectă), atunci când firmele practică în cazul fiecărui consumator prețul maxim pe care acesta este pregătit să-l plătească, de gradul doi, atunci când aceiași consumatori plătesc prețuri diferite pentru diferite unități ale aceluiași produs (în funcție de cantitatea cumpărată) și, respectiv, de gradul trei (piețe multiple), cea mai întâlnită, atunci când firmele practică prețuri diferite la diferite grupuri de consumatori.
Impunerea prețului de revânzare (IPR). Se întâlnește atunci când producătorul (sau un alt agent economic aflat undeva în amontele lanțului de distribuție) specifică prețul final pe care cei din aval trebuie să îl practice în relațiile cu clienții lor. Poate avea două variante: prețuri-prag (prețuri minime) sau prețuri-plafon (prețuri maxime).
Impunerea unor prețuri minime poate avea drept scop cointeresarea unor detailiști care oferă servicii de calitate consumatorului final să accepte distribuirea unui anumit produs. Prețul minim impus îi împiedică pe alți detailiști, care nu oferă astfel de servicii, să-i concureze prin reduceri de preț pe cei ce practică forme de comerț de calitate superioară și care doresc să obțină un profit suficient din vânzările pe care le efectuează [29, p. 39].
Criteriile de apreciere a abuzului de poziției dominante
Studiul practicii probează ca nu există un criteriu absolut pentru determinarea poziției dominante, dupa cum nu exista nici macar o lista concretă cu asemenea criterii. Dominația este o stare de fapt, a cărei aprecieri se face contextual. Dintre criteriile determinării stării de dominație, mai simplu și de cele mai multe ori, este criteriul statistic, al părtilor de piață [35, p. 37].
Este însă posibil, însă ca acest criteriu sa nu fie decisiv. O intreprindere poate să fie “leader” pe piață fără să “zdrobească” procentual. Se presupune asadar o analiza mai subtilă, care să releve rolul proeminent al unei întreprinderi dincolo de cifrele de afaceri realizate.
De pildă, Consiliul Concurenței a considerat că un agent economic deținea poziție dominantă, chiar daca acesta avea o cotă de numai 18% pe piața relevantă. Pentru a ajunge la această concluzie, organul de poliție a pieței a întreprins o analiza structurală a pieței de referintă, având în vedere efectele posibile ale practicii imputate agentului economic respectiv.
Prin urmare, se pot lua în considerare și combina și alți factori, pe care putem să îi clasificăm după urmatoarele criterii:
Criterii interne privind întreprinderea – capacitatea de producție, rentabilitatea și avansul tehnologic, puterea financiară sau comercială, deținerea unor infrastructuri, instalații sau sisteme de distribuție care îi conferă supremație;
Criterii externe privind structura pieței – concurenta potentială, în funcție de gradul de deschidre a pieței;
Considerăm asadar că ne aflăm în prezența unui exercițiu abuziv al poziției dominante, când se întalnesc urmatoarele elemente:
a) conduita întreprinderii dominante vizează eliminarea unuia sau unora dintre concurenți, sau a întregii concurențe, ori poate avea un asemenea efect;
b) prin aceasta conduita, întreprinderea profită de poziția sa dominantă pentru a-și procura, în detrimentul altor concurenți și/sau al consumatorilor, un avantaj nefiresc, pe care jocul normal al concurenței nu i-ar fi permis să-l obțină. Avantajul este anormal dacă riscurile suportate de agentul economic sunt disproporționat de mici față de beneficiile dobândite.
Am considerat că poziția dominantă reprezintă un grad de putere economică cu ajutorul căreia întreprinderea dominantă poate să aibă un comportament de afaceri care poate vătăma consumatorii, clienții și concurenții acesteia [32, p. 27]. Vorbim așadar de o putere de piață care rezistă în timp și care nu trebuie să permită neapărat învingerea concurenței, ci trebuie să ofere posibilitatea limitării acesteia.
Această poziție dominantă poate să fie deținută individual sau poate să fie colectivă, în ipoteza în care mai multe întreprinderi exercită în comun puterea de piață care poate prejudicia concurența, prin adoptarea unei linii de acțiune comună pe piață, cu condiția ca niciuna dintre întreprinderile participante să nu aibă stimulente pentru nerespectarea strategiei comune.
Existența barierelor în calea concurenței poate de asemenea să contribuie la reținerea existenței unei poziții dominante [29, p. 54]. Acestea pot fi legate de costuri (costuri irecuperabile semnificative, economii de scară, accesul privilegiat la materii prime, integrarea verticală etc.) sau pot fi de natură non-economică (restricții legale, drepturi de proprietate intelectuală, comportamentele întreprinderii – refuz de a furniza, prețuri de ruinare, contracte de distribuție exclusivă etc.).
Am considerat binevenită analizarea cazului care a fost cel mai mediatizat din istoria aplicării prevederilor privind abuzul de poziție dominantă, datorită implicării celei mai mari societăți producătoare de programe și aplicații informatice, care se ocupă de dezvoltarea, fabricarea și licențierea programelor informatice. Am ales industria tehnologiei informației în ideea surprinderii problemelor specifice care țin de aplicarea politicii concurențiale în industriile caracterizate de schimbări tehnologice rapide [20, p. 43].
Acuzațiile în cazul Microsoft au vizat în principal două comportamente de afaceri ale societății:
a) refuzul furnizării informațiilor de interoperabilitate pentru producătorii concurenți de sisteme de operare pentru servere de grup și;
b) încorporarea programului pentru redarea fișierelor media (windows Media Player) în programul de operare pentru calculatoarele personale Microsoft Windows.
Argumentele aduse împotriva societății au vizat exlcuderea concurenților de pe piața sistemelor de operare pentru serverele de grup, prin strămutarea puterii de piață de pe piața sistemelor de operare pentru calculatoarele personale pe piața sistemelor de operare pentru servere și reducerea libertății de alegere a consumatorilor și excluderea concurenților prin încorporarea programului media în sistemul de operare Windows.
Competența autorităților europene în acest caz s-a justificat chiar dacă întreprinderea nu își avea sediul social pe teritoriul Uniunii, datorită producerii unor efecte pe piața internă (doctrina efectelor).
Remediile oferite de Comisia Europeană au avut în vedere obligarea societății Microsoft la divulgarea informațiilor de interoperabilitate, realizarea unei variante a programului Windows, fără aplicația media, precum și plata unor amenzi de o dimensiune istorică, în valoare de 497 de mil. de euro.
Ne-am raliat opiniilor din literatura de specialitate potrivit cărora relevanța cotelor de piață din perspectiva reținerii poziției dominante este una limitată în cazul industriei tehnologiei informației. Aceasta este supusă schimbărilor tehnologice rapide, cotele de piață ridicte specifice acestor piețe fiind efemere, liderii pieței fiind înlocuite la sfărșitul erelor tehnologice de către concurenții cei mai eficienți ai momentului care vin cu inovații majore. Totodată în cazul programelor informatice, succesul acestora depinde de numărul aplicațiilor pe care acestea le oferă, precum și de dimensiunea la formarea căreia pot contribui. Din această perspectivă, temerile societății Microsoft ar putea fi considerate justificate. Nu putea fi exlcusă posibilitatea reorientării dezvoltatorilor de aplicații către activitatea de dezvoltare de programe informatice pentru servere de grup, având în vedere popularitatea crescută a acestor sisteme, datorită avantajelor de cost pe care le ofereau. Judecat din această perspectivă, acțiunea Microsoft de a intra pe piața sistemelor de operare pentru serverele de grup și de a refuza furnizarea informațiilor de interoperabilitate pentru producătorii concurenți putea fi considerată o acțiune concurențială normală [36, p. 54].
În cea ce privește încorporarea aplicației media în sistemul de operare Windows, efectele benefice aduse consumatorilor și creșterea atractivității programului prin prezența acestei aplicații, putea înlătura argumentele care erau formulate împotriva societății.
Comportamentul de excludere al societății Microsoft putea fi justificată și din perspectiva argumentului care ține de trăsătura specifică industriilor de înaltă tehnologie, unde cererea prezintă tendința să se orienteze către producătorul cu platforma dominantă.
ÎNCHEIERE
Aplicarea politicii de concurență în cadrul Uniunii Europene s-a maturizat pe măsura adâncirii procesului integraționist. Trecerea de la uniunea vamală la piața internă unică a fost însoțită de rafinarea arsenalului instrumentelor politicii de concurență.
Politica și legislația Uniunii Europene în domeniul concurenței au jucat un rol vital în asigurarea faptului că conduita unor firme comerciale n-a afectat interesele altor agenți economici și ale consumatorilor de pe piața cît și din spațiul Uniunii Europene. În condițiile unei concurențe efective pe piețele europene, actorii mediului de afaceri se află permanent sub presiunea de a le oferi consumatorilor cel mai bun spectru de produse și servicii la cele mai avantajoase prețuri. Acest deziderat este realizat datorită eforturilor pro-active comune ale autorităților naționale în domeniul concurenței și Comisiei Europene depuse în contextul examinării, prevenirii sau urmăririi judiciare a practicilor anticoncurențiale nelegale. Cu alte cuvinte, politica UE în domeniul concurenței se referă la aplicarea unor reguli care să asigure faptul că agenții economici activează în condițiile unui mediu concurențial în scopul comercializării produselor sale, sunt inovatori și oferă prețuri acceptabile. Acest proces stimulează spiritual întreprinzător și eficiența și lărgește spectrul de opțiuni, fapt ce determină creșterea bunăstării consumatorilor și le asigură prețuri mai mici, calitate superioară și ofertă diversificată.
Atingerea obiectivelor politicii concurențiale constă în menținerea și dezvoltarea structurilor de piață, și maximizarea bunăstării consumatorilor, nu ar putea fi atinse fără reglementarea acțiunilor unilaterale ale întrerpinderilor care dispun de o putere de piață semnificativă care pot perturba echilibrul pieții, prin acțiunile lor menite să mențină sau să consolideze poziția lor de piață. Trebuie avut însă în vedere faptul că reglementarea abuzului de poziție dominantă nu trebuie să intervină în capacitatea întreprinderilor dominante de a concura agresiv pe piață, atata timp cat efectele comportamentului lor de afaceri sunt benefice consumatorilor.
Noțiunea de poziție dominantă a fost definită de Curtea Europeană de Justiție. Astfel, poziția dominantă este “o poziție de putere economică pe care o are o firmă, fapt care îi permite să împiedice menținerea unui mediu concurențial pe piața relevantă și, în acest fel, să se comporte, într-o măsură apreciabilă, independent de concurenții și clienții săi”. În consecință, pentru a determina dacă o firmă se găsește într-o poziție dominantă, este necesar ca:
să se identifice piața relevantă (piața produsului și piața geografică);
să se evalueze puterea de piață a firmei respective.
Este evident că, autoritatea de concurență va încerca întotdeauna să definească piața relevantă într-un mod cât mai restrâns posibil, în vreme ce firmele implicate vor încerca să impună o abordare cât mai largă, astfel încât poziția lor pe piața astfel definită să fie cât mai slabă posibil. Puterea de piață derivă din analiza mai multor indicatori, nici unul dintre ei determinant însă; cel mai relevant este totuși cota de piață a firmei în cauză.
Pe lângă cota de piață, alte elemente care sunt luate în considerare la determinarea poziției dominante sunt: dimensiunea firmei, resursele sale tehnice și financiare, rețelele de distribuție, proprietatea asupra unor brevete de invenție etc. Toate acestea pot constitui bariere la intrarea pe piață a altor firme. De asemenea, comportamentul firmei respective poate da anumite indicații cu privire la existența unei poziții dominante. Este interesant faptul că, surprinzător pentru unii, Comisia consideră că faptul că o firmă operează în pierdere nu exclude ca acea firmă să fie într-o poziție dominantă. În fine, dominanță poate exista și atunci când o firmă poate împiedica o concurență efectivă pe piață, prin faptul că actualii sau potențialii săi competitori se găsesc într-o poziție de dependență față de ea.
Poziția dominantă este situația în care o societate comercială dispune de o asemenea putere economică încât poate obstrucționa -distorsiona concurența pe piață pe care activează, impunând anumite clauze partenerilor contractuali precum și concurenților, clauze pe care, în mod normal, aceștia nu le-ar fi acceptat, acestea putând fii susceptibile să creze o poziție dominantă.
Exploatarea abuzivă a poziției dominante este o noțiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziție dominantă, care sunt de natură să influențeze structura pieței unde, datorită prezenței întreprinderii respective, nivelul de concurență este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurențe obișnuite, menținerea nivelului de concurență care poate să fie încă evidentiat pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe.
Dupa cum se poate observa, în cuprinsul definiției Curți de Justiție, accentul este pus pe modificarea situației de pe piață, datorată comportamentelor neconforme condițiilor firești de concurență ale întreprinderii care deține o pozitie dominantă.
Spre deosebire de definiția Curții de Justitie, în cadrul art. 82 al Tratatului CE., se ține seama, cu prioritate, de acțiunile întreprinderii care se gaseste într-o poziție dominantă, de scopurile urmarite și de rezultatele pe care ea le-a obținut.
Definiția Curții de Justiție are avantajul de a sublinia caracterul obiectiv al noțiunii de exploatare abuziva a poziției dominante. Ea se întemeiaza, în esențî, pe prevederile art. 3 lit. g din Tratatul CE., conform cărora, activitatea Comunității comportă un regim care să creeze siguranță ca, în cadrul pieței interne, concurența nu este denaturată. Aspectele de ordin subiectiv, precum intenția de a sancționa, din punct de vedere comercial, întreprinderile care nu își desfăsoară activitatea pe baza regulilor din domeniul concurenței sau dorința de a înlătura concurenții care, corespunzator aprecierilor întreprinderii în cauza, vînd produse periculoase, nu justifică abuzul de poziție dominantă.
Totodata, intervenția Curții de Justitie, pe motivul schimbării situației de pe piață, cauzată de folosirea unor mijloace necorespunzatoare de către întreprinderea luată în considerare, este posibila nu numai în cazul atingerilor aduse, în mod direct, concurenței, ci și în ipoteza în care concurența este afectată în mod indirect. Așa se întîmplă, de exemplu, în circumstanțele în care poziția dominanta este deținută pe o anumita piață, iar efectele negative se produc pe o piață distinctă, conexa cu prima.
În sfarsit, pentru aprecierea exiztentei unui abuz al poziției dominante trebuie să se afirme posibilitatea afectării comerțului între statele membre ca urmare a unui comportament anticoncurențial interzis prin Tratat.
Fiecare întreprindere trebuie să fi e în stare să monitorizeze dacă alte întreprinderi se aliniază la politica comună. Nu este suficient pentru fiecare întreprindere să fie conștientă că o conduită de piață inter-dependentă este profitabilă pentru ele, pentru că fiecare întreprindere va fi tentată sa-și sporească cota sa pe piață prin deviere de la politica comună. De aceea trebuie să fie o transparență suficientă a pieții pentru toate întreprinderile în cauză ce le-ar permite să afle suficient de rapid și exact despre conduita de piață a altora.
Implementarea politicii comune trebuie să fie durabilă în timp, ceea ce presupune existența mecanismelor de descurajare suficiente, care sunt destul de severe pentru a convinge toate întreprinderile în cauză că este în interesul lor să adere la o politică comună.
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Altomonte C., Nava M. Economics and Policies of an Enlarged . Celtenham: Edward Elgar, 2006. 260 p.
J. Public Policy Making. : Praeger, 1995. 180 p.
Ales Musil. Head of Unit, Consumer Liaison Unit, DG Competition, European Commission. 2009. p. 70
Baskoy T. The Political Economy of the European Union Competition Policy. : Routledge, 2008. 230 p.
Baumol W. J., Blinder A.S. Economics: Principles and Policy. Mason: South-Western Cengage-Learning, 2010. 250 p.
Butacu C. Legislația concurenței. Comentarii și aplicații. București: All Beck, 2005. 360 p.
Boroi G. Dreptul concurenței. Note de curs. București: C.H. Beck, 1996. 260 p.
Butacu C. Legislația concurenței: Comentarii și explicații. București: All Beck, 2005. 220 p Cotuțiu A., Sabău G. Drept român și comununitar al concurenței. București: C.H. Beck, 2008. 260. p.
Cotuțiu A., Sabău G. Drept român și comununitar al concurenței. București: C.H. Beck, 2008. 390 p.
Comisia Europeană. Raport privind politica în domeniul concurenței pentru anul 2009. Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010. p. 45
Comisia Europeană, Bruxelles, 4 februarie 2011, SEC(2011) 173 final. Document de lucru al serviciilor Comisiei, Consultare publică, către o abordare europeană coerentă în materie de acțiuni colective, 2011. p. 67.
Căpățână O. Dreptul concurenței comerciale. Partea generală. București: Lumina Lex, 2008. 260 p.
Cini M., Lee Mc. Competition Policy in the European Union. London: European Union Series, 2003. 310 p.
Diaconu N. Rolul instanțelor naționale în recuperarea ajutoarelor de stat ilegale. În: Revista de drept comercial nr. 6/2010. p. 39-52.
Drăgan G., Miron D., Marinas L., Ilie F. Economia Uniunii Europene. București: Luceafărul, 2008. 240 p.
Dragan G. Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Chișinău: ASE, 2005. 180 p.
Dragoș N., Gheorghe O. Politica de protecție a concurenței și acquis-ul comunitar. În: Profil – Concurența, nr.3-4, 2000. p. 59-70.
Mazilu D. Principiile libertății comerțului și concurenței loiale în comerțul intențional. În: Revista de drept comercial nr. 10/2009. p. 40-59.
Moșteanu T. Concurența. Abordări teoretice și practice. București: Editura Economică, 2010. 260 p.
Mihai E. Dreptul concurenței. Drept comunitar și drept românesc. Timișoara: Mirton, 2010. 210 p.
McDonald F., Dearden St. European Economic Integration. Person: Third Edition, 1999. 250 p.
Manolache O. Drept comunitar. București: All Beck, 2006. 230 p.
Negrescu D., Oprescu Ghe. Politica de protecție a concurenței și acquis-ul comunitar. În: Profil Concurența. nr.3-4, 2000. p. 15-22.
Pop O. Infracțiunea de concurență neloială. Timișoara: Mirton, 2009. 190 p.
Sută N., Drăgan G., Miron D. s.a. Integrare Economică Europeană. București: Editura Economică, 2008. 290 p.
Slonovschi V. Concurenta și complementaritate în contextul cooperării Consiliului Europei cu alte organizații internaționale. În: Revista Națională de Drept 12/55, 2004. p. 20-25.
Slonovschi V. Concurență și complementaritate în contextul cooperării Consiliului Europe cu alte organizații internaționale. În: Revista Națională de Drept nr.12, 2004. p.55-60.
Sebastiao M. Instituțiile bune și legile bune făuresc o țară bună. În: Concurența studii, cercetări și analize privind protecția concurenței economice. Nr. 1, 2011. p. 15-22.
Stuart E., Abel M. Armonizarea legislației Republicii Moldova la standardele UE în domeniul concurenței. Chișinău: 2009. 157 p.
Ungureanu D. Dreptul Uniunii Europene în domeniul concurenței. Jurisprudența recentă a Curții de ști: C.H. Beek. 523 p.
Site Internet
Abuzul de poziție dominantă [online].
http://www.scribd.com/doc/22247539/ Abuzul-de-poziție-dominantă (citat la 25.04.2013).
Abuz de poziție dominantă pe piață: probleme actuale [online].
http://www.scribd.com/doc/22247539/Abuzul-de-poziție-dominantă-probleme-actuale (citat la 28.04.2013).
Abuzul de pozitie dominantă – forma a schimbului în economie [online]. http://www.stiucum.com/economie/economie-comerciala/308/abuzul-de-poyitie-ca-forma-a-schimbului-an32767.php (citat la 25.04.2013).
Dreptul comerțului internațional. Material didactic [online]. http://www.scribd.com/doc/ 40163011/Partea-I-DREPTUL-COMERTULUI-INTERNATIONAL-docx-Material Didactic-Format-Electronic-Test-Curs-2009 (citat la 25.04.2013).
Regulamentul (CE) nr. 1/2003, în vigoare de la 1 mai 2004. Tratatul Comisiei Europene (CE).http://eubusinesslaw.wordpress.com/2008/07/05/tratatul-comisieieuropene/oficial (citat la 25.04.2013).
Regulamentul (CE) nr. 2659/2000 din 29 noiembrie 2000 privind aplicarea articolului 81 alineatul 3 din tratat unor categorii de acorduri de cercetare și dezvoltare http://eubusinesslaw.wordpress.com/2008/07/05/regulamentul-privind-aplicarea-articolului-81-din-tratat-oficial (citat la 25.04.2013).
Studiul comparativ al legislației în domeniul concurenței cu privire la abuzul de poziție dominantă [online]. http://www.viitorul.org/public/1466/ro/ST_Chivriga++.pdf (citat la 25.04.2011).
Tratatul de de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat , 13 decembrie 2007. http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0013:ro:PD
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Altomonte C., Nava M. Economics and Policies of an Enlarged . Celtenham: Edward Elgar, 2006. 260 p.
J. Public Policy Making. : Praeger, 1995. 180 p.
Ales Musil. Head of Unit, Consumer Liaison Unit, DG Competition, European Commission. 2009. p. 70
Baskoy T. The Political Economy of the European Union Competition Policy. : Routledge, 2008. 230 p.
Baumol W. J., Blinder A.S. Economics: Principles and Policy. Mason: South-Western Cengage-Learning, 2010. 250 p.
Butacu C. Legislația concurenței. Comentarii și aplicații. București: All Beck, 2005. 360 p.
Boroi G. Dreptul concurenței. Note de curs. București: C.H. Beck, 1996. 260 p.
Butacu C. Legislația concurenței: Comentarii și explicații. București: All Beck, 2005. 220 p Cotuțiu A., Sabău G. Drept român și comununitar al concurenței. București: C.H. Beck, 2008. 260. p.
Cotuțiu A., Sabău G. Drept român și comununitar al concurenței. București: C.H. Beck, 2008. 390 p.
Comisia Europeană. Raport privind politica în domeniul concurenței pentru anul 2009. Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010. p. 45
Comisia Europeană, Bruxelles, 4 februarie 2011, SEC(2011) 173 final. Document de lucru al serviciilor Comisiei, Consultare publică, către o abordare europeană coerentă în materie de acțiuni colective, 2011. p. 67.
Căpățână O. Dreptul concurenței comerciale. Partea generală. București: Lumina Lex, 2008. 260 p.
Cini M., Lee Mc. Competition Policy in the European Union. London: European Union Series, 2003. 310 p.
Diaconu N. Rolul instanțelor naționale în recuperarea ajutoarelor de stat ilegale. În: Revista de drept comercial nr. 6/2010. p. 39-52.
Drăgan G., Miron D., Marinas L., Ilie F. Economia Uniunii Europene. București: Luceafărul, 2008. 240 p.
Dragan G. Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Chișinău: ASE, 2005. 180 p.
Dragoș N., Gheorghe O. Politica de protecție a concurenței și acquis-ul comunitar. În: Profil – Concurența, nr.3-4, 2000. p. 59-70.
Mazilu D. Principiile libertății comerțului și concurenței loiale în comerțul intențional. În: Revista de drept comercial nr. 10/2009. p. 40-59.
Moșteanu T. Concurența. Abordări teoretice și practice. București: Editura Economică, 2010. 260 p.
Mihai E. Dreptul concurenței. Drept comunitar și drept românesc. Timișoara: Mirton, 2010. 210 p.
McDonald F., Dearden St. European Economic Integration. Person: Third Edition, 1999. 250 p.
Manolache O. Drept comunitar. București: All Beck, 2006. 230 p.
Negrescu D., Oprescu Ghe. Politica de protecție a concurenței și acquis-ul comunitar. În: Profil Concurența. nr.3-4, 2000. p. 15-22.
Pop O. Infracțiunea de concurență neloială. Timișoara: Mirton, 2009. 190 p.
Sută N., Drăgan G., Miron D. s.a. Integrare Economică Europeană. București: Editura Economică, 2008. 290 p.
Slonovschi V. Concurenta și complementaritate în contextul cooperării Consiliului Europei cu alte organizații internaționale. În: Revista Națională de Drept 12/55, 2004. p. 20-25.
Slonovschi V. Concurență și complementaritate în contextul cooperării Consiliului Europe cu alte organizații internaționale. În: Revista Națională de Drept nr.12, 2004. p.55-60.
Sebastiao M. Instituțiile bune și legile bune făuresc o țară bună. În: Concurența studii, cercetări și analize privind protecția concurenței economice. Nr. 1, 2011. p. 15-22.
Stuart E., Abel M. Armonizarea legislației Republicii Moldova la standardele UE în domeniul concurenței. Chișinău: 2009. 157 p.
Ungureanu D. Dreptul Uniunii Europene în domeniul concurenței. Jurisprudența recentă a Curții de ști: C.H. Beek. 523 p.
Site Internet
Abuzul de poziție dominantă [online].
http://www.scribd.com/doc/22247539/ Abuzul-de-poziție-dominantă (citat la 25.04.2013).
Abuz de poziție dominantă pe piață: probleme actuale [online].
http://www.scribd.com/doc/22247539/Abuzul-de-poziție-dominantă-probleme-actuale (citat la 28.04.2013).
Abuzul de pozitie dominantă – forma a schimbului în economie [online]. http://www.stiucum.com/economie/economie-comerciala/308/abuzul-de-poyitie-ca-forma-a-schimbului-an32767.php (citat la 25.04.2013).
Dreptul comerțului internațional. Material didactic [online]. http://www.scribd.com/doc/ 40163011/Partea-I-DREPTUL-COMERTULUI-INTERNATIONAL-docx-Material Didactic-Format-Electronic-Test-Curs-2009 (citat la 25.04.2013).
Regulamentul (CE) nr. 1/2003, în vigoare de la 1 mai 2004. Tratatul Comisiei Europene (CE).http://eubusinesslaw.wordpress.com/2008/07/05/tratatul-comisieieuropene/oficial (citat la 25.04.2013).
Regulamentul (CE) nr. 2659/2000 din 29 noiembrie 2000 privind aplicarea articolului 81 alineatul 3 din tratat unor categorii de acorduri de cercetare și dezvoltare http://eubusinesslaw.wordpress.com/2008/07/05/regulamentul-privind-aplicarea-articolului-81-din-tratat-oficial (citat la 25.04.2013).
Studiul comparativ al legislației în domeniul concurenței cu privire la abuzul de poziție dominantă [online]. http://www.viitorul.org/public/1466/ro/ST_Chivriga++.pdf (citat la 25.04.2011).
Tratatul de de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat , 13 decembrie 2007. http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Abuzul de Pozitie Dominanta pe Piata (ID: 134904)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.