Abuzul de Drept In Dreptul Privat

Drept este protecția esențială a drepturilor noastre, susținem propunerea [68, p.104] ca de lege ferenda rolul activ al judecătorilor, prevăzut generic în art. 129 CPC român și al art. 9 CPC RM va fi completat, în sensul de a impune analizarea din oficiu, după respingerea unei cereri introductive de instanță, a îndeplinirii răspunderii pe temeiul abuzului de drept, cu posibilitatea sancționării sub forma amenzii judiciare. Această măsură ar avea puterea de a reda și celor prejudiciați de acțiuni abuzive încrederea în realitatea actului de dreptate făcut de judecător, făcând din instituția sancționării abuzului de drept un mecanism eficient, apt să contracareze abuzul procedural.

Dreptul de procedură penală preia toate drepturile procesuale ale părților din procesul civil, însă, le completează cu cîteva drepturi specifice, prevăzute în mod expres în Codul de procedură penală și anume [185, p.86]:

– Dreptul de a proba lipsa temeiniciei probelor (art. 66 CPP român; art. 100 CPP RM);

– Dreptul de a face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală (art. 275 CPP român), (art. 298 CPP RM) [55].

– Dreptul de reperare a prejudiciului pagubei materiale sau daunei morale în cazul condamnării pe nedrept, ori al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (art. 524, 525 CPP RM). dreptul de a face plîngere împotriva acțiunilor și inacțiunilor a organelor de urmărire penală, ale organului care exercită activitatea operativă de investigare (art. 275 CPP român), (art. 298 CPP al RM).

În ce privește dreptul la apărare, avînd în vedere implicațiile extrem de grave pe care le poate avea procesul penal [1, p.233] asupra unor drepturi și libertăți ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului în art. 6 CPP român și respectiv art. 64, art. 65 CPP RM sunt detaliate aspectele esențiale ale exercitării sale. Firește, fiecare din aceste drepturi poate fi exercitat abuziv, fie în scopul prelungirii procesului penal pînă la îndeplinirea termenului de prescripție specială prevăzută de art. 124 CP român, fie cu rea-credință, fără justificarea vreunui interes legitim [1, p.234].

4.2. Abuzul de drept în Dreptul privat

4.2.1. Abuzul de drept în dreptul civil

Teoria abuzului de drept a fost dezvoltată la început în materia dreptului civil . Pornindu-se de la realitatea că dreptul civil reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice și persoanele juridice aflate pe poziții de egalitate juridică și că aceste drepturi pot fi uneori exercitate cu încălcarea limitelor conturate potrivit cu scopul lor economic și social, literatura juridică de specialitate a tratat în cuprinsul a numeroase lucrări această temă [1, p.213].

În România, studiile doctrinare și soluțiile jurisprudențiale privind abuzul de drept sunt fundamentate pe dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr.31/1954, prevederile constituționale la art. 57 și Codul civil. Vechiul Cod civil, în vigoare încă din 1865 și pînă în 2011, nu avea rezervat un text anume pentru materia abuzului de drept. În cazul în care se produceau prejudicii erau invocate dispozițiile art. 998-99 Cod civil, privind o răspunderea civilă delictuală [234, p.44].

Deci, vechiul Cod civil român nu conținea o definiție ”propriu-zisă” a abuzului de drept, spre deosebire de reglementări exprese din alte sisteme de drept. În acest sens, arătăm faptul că în Codul civil german (BGB) § 226 dispune: „exercițiul unui drept nu este permis atunci când el nu poate avea alt scop decât acela de a cauza o daună altuia”. § 826 din același act normativ instituie regula generală aplicabilă răspunderii delictuale: „Oricine în mod intenționat cauzează o daună altuia intr-un mod care aduce atingere bunelor moravuri, este obligat față de acesta la repararea daunei”. Dispoziții similare sunt cuprinse în art. 2 alin. 1 și 2 Cod civil elvețian potrivit cărora: „Fiecare este ținut să exercite drepturile sale și să execute obligațiile potrivit regulilor bunei-credințe. Abuzul manifest al unui drept nu este proteguit de lege [32, p.30].

Reglementarea abuzului de drept în legislația română are loc mai tîrziu prin art. 15, din Titlul Preliminar al noului Cod civil român consacrat Legii civile, care reprezintă, fără îndoială, în opinia autorului L Boilă, un element progresist, remarcabil în evoluția legislației civile. Potrivit acestor dispoziții: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Prin art. 1353 noului Cod civil a fost consacrat în mod expres „exercițiului drepturilor” în conformitate cu scopul economic și social în vederea căruia au fost legal recunoscute, ca fiind o cauză de natură să înlăture caracterul ilicit al unei fapte delictuale, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv [32, p.31].

După adoptarea noului Cod civil român, textul s-a modificat prin Legea de punere în aplicare. Inițial textul art. 1353 avea următorul conținut: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care a săvârșit fapta cu intenția de a-1 vătăma pe altul”.

Se poate observa că buna-credință joacă un rol esențial în definirea abuzului de drept, încălcarea acesteia reprezentînd, imboldul punerii în funcțiune a mecanismului abuzului de drept. Intenția este într-adevăr lăudabilă, deoarece se cerea un progres în acest sens, însă, includerea în text a cuvîndului ”nerezonabilă”, conform opiniei mai multor autori [219, p.34] la care ne raliem și noi, o găsim a fi inoportună datorită faptului că nu clarifică sau cel puțin nu ușurează întru totul sarcina, calificării unei fapte aparținînd proprietarului ca fiind un act abuziv sau nu. De aceea, se impune înlăturarea acestui termen sau înlocuirea lui cu altul mai precis sau mai explicit.

Aceasta, din cauza tendinței exclusiviste, mai mult psihologică decât juridică, a dreptului de proprietate care a impus necesitatea determinării exacte a liniei de demarcație dintre „puterile cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane” [38, p.145] și punctul de unde începe dreptul subiectiv al altei persoane, astfel că, în anumite împrejurări, răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate terților în exercitarea dreptului său poate fi întemeiată pe teoria abuzului de drept, însă eficiența aplicării acestei teorii depinde de criteriul avut în vedere pentru stabilirea caracterului abuziv al dreptului de proprietate ca drept subiectiv. Caracterul abuziv este evidențiat ca urmare a încălcării limitelor dreptului de proprietate. Limitele externe despart sfera juridică în care dreptul de proprietate există de zona inexistenței dreptului, prima incluzînd atât limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate, cât și limitele legale sau cele stabilite de însuși proprietarul, indiferent daca acestea urmăresc restrângerea întinderii bunului ca obiect al dreptului de proprietate sau restrângerea atributelor sale. Limitele interne, vin să completeze aria de incidență a limitelor externe, conturând sfera în care dreptul de proprietate este exercitat in mod normal, încălcarea acestor limite declanșând mecanismul juridic al abuzului de drept [219, p.34].

Cu toate acestea, autorul S. Neculăescu, încercînd să anticipeze impactul pe care aceste prevederi îl vor avea asupra soluțiilor jurisprudențiale, constată faptul că reglementarea abuzului de drept în noul Cod civil român este, într-o anumită privință, contrară orientării actuale din dreptul civil european către o fundamentare obiectivă a acestei ipoteze de răspundere care are în vedere exclusiv încălcarea finalității exercițiului dreptului subiectiv, independentă de poziția subiectivă a autorului. Contrar imperativului major al asigurării premizelor normative principalelor institutii ale dreptului civil în conținutul noului Cod civil, definiția abuzului de drept – concepută într-o formulare negativă (nefericită) – stabilește anumite repere, fără, însă a face precizări clare, exprese cu privire la natura juridică și condițiile necesare angării răspunderii civile, în asemenea situații. Pe bună dreptate, apreciem și noi. alătur de alți autori, că dispozițiile noului Cod civil în acest domeniu nu pot decât să declanșeze „ambiguități ale teoriei abuzului de drept [186, p.81-102], care, în loc să ofere jurisprudenței un cadru juridic suplu, unitar și complet, adâncește starea de confuzie cu care ne confruntăm în prezent, în absența unor prevederi speciale. Mai mult decît atît, viitoarea reglementare agravează într-un mod nejustificat situația victimei abuzului, care este obligată, la fel ca și în cazul răspunderii delictuale, să dovedească vinovăția persoanei responsabile, existînd pericolul de a suporta în mod injust consecințele fără a avea la dispoziție un alt remediu juridic. Modul de formulare a textului legal conduce la ideea că poate fi antrenată obligația restabilirii situatiei anterioare numai atunci cînd se face dovada intenției și a scopului urmărit de către făptuitor, de prejudiciere sau vătămare a victimei, ceea ce exclude posibilitatea asimilării acestei ipoteze și a faptelor săvîrșite doar din imprudență ori neglijenta cu atât mai puțin a celor independente de orice culpă [219, p.35].

Noul Cod civil al României, pus în aplicare prin Legea nr. 71 din 2011, a reprodus fidel, în materie de abuz de drept art. 7 al Codului civil al provinciei Quebec, care dispune: ”Aucun droit ne peut éne exercé en vue de nuire á autrui ou dʼune maniere execessive et deraisonnable alant ainsi a lʼencontre des exigences de la bonne foi”. Noile prevederi legale îmbrățișează concepția eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocînd criteriul subiectiv prin trimitere la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cît șu criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive și nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credințe [186, p.81-102].

În acest sens, după cum am menționat anterior, s-a dispus că regelementarea abuzului de drept în noul Cod civil român este, într-o anumită privință contrară orientării actuale din dreptul civil european către o fundamentare obiectivă a acestei ipoteze de răspundere care are în vedere exclusiv încălcarea finalității exercitării dreptului subiectiv îndependentă de poziția subiectivă a autorului [32, p.30].

Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres, după cum o face Codul civil din 1964, obligația respectării finalității, scopului pentru care acest drept a fost acordat. În sensul arătat, art. 9 CC RM postulează că ”Persoanele fizice și juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri” (alin.(1)).

Deși, Codul civil al Republicii Moldova nu prevede sancțiune pentru nerespectarea acestor limite (legea, contractul, ordinea publică și bunele moravuri) de exercițiu a drepturilor subiective și nici nu denumește fapta titularului ca fiind ”abuz de drept”, exercitarea drepturilor subiective civile cu nerespectarea legii, contractului a ordinii publice și a bunelor moravuri, constituie o formă de expresie a abuzului de drept subiectiv civil, într-o ipoteză a acestuia.

După cum am menționat anterior, Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres scopul finalității exercitării drepturilor subiective, totuși din coroborarea și interpretarea normelor legislației naționale civile, dar și după cum am arătat în conformitate cu Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamenetale nu există motive de