Abuzul Copiilor In Familie
Abuzul copiilor in familie
INTRODUCERE
De-a lungul timpului, situația copilului și a familiei în România s-a modificat drastic. La câțiva de ani de la adoptarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, necesitatea protejării, a asigurării unui mediu stabil și securizant pentru dezvoltarea copiilor, este mai mult decât oricând o prioritate a fiecărui stat, a organismelor internaționale de profil. Aceasta a fost ratificată aproape la nivel universal, dar este departe de a fi aplicată și respectată în mod întocmai. Există în continuare o mulțime de copii care sunt victimele abuzului și neglijării. În țara naostră, în urma impactului avut de dezvăluirile unor cazuri mult mediatizate de copii abuzați, neglijați, abandonați, închiși în instituții reci, insalubre, cercetătorii și specialiștii din domeniul protecției copilului, sociologii, psihologii și asistenții sociali, specialiștii în educație și sănătate își îndreaptă atenția asupra acestui deja fenomen, după incidența cazurilor, încercând să analizeze cauzele care-l determină, pentru a identifica și propune măsuri, acțiuni relevante pentru diminuarea lui. Cu toate acestea, încă există copii privați de îngrijire, de servicii sociale de bază, de asistență medicală și de educație, copii abuzați, neglijați, exploatați, obligați să cerșească, traficați. Copiii rămân încă unul dintre grupurile sociale în situații de risc, care se confruntă cu multe probleme rămase nerezolvate în perioada de continuă tranziție prin care trece țara noastră. Există în continuare familii foarte sărace, sub pragul minim de sărăcie, familii cu mulți copii, familii monoparentale care au copii în îngrijire, există copii rămași singuri acasă ca urmare a plecării părinților la muncă în străinătate. Abuzul asupra copiilor capătă o varietate de forme și este influențat de o gamă largă de factori, de la caracteristicile individuale ale victimei și abuzatorului, la mediul cultural și fizic în care trăiesc aceștia. Familia reprezintă principalul mediu în care copilul se naște, se dezvoltă, descoperă lucrurile inovatoare în funcție de condițiile oferite de părinții săi (hrană, îmbrăcăminte etc.). Astfel, copilul evoluează în funcție de ceea ce întâmpinã în cadrul familial, Dacă acesta crește într-un mediu ostil, el va deveni o persoană agitată, anxioasã aflată în continuă nemulțumire, a cărei personalitate va fi profund marcată de impactul avut cu diferite situații conflictuale întâmpinate în familie. Pe de altă parte, dacă cel mic se dezvoltă în interiorul unui mediu calm, liniștit, proprice, personalitatea sa va deveni una reprezentativă, de neatins în momentul unui tip de abuz (fie acesta fizic sau psihic). Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți. Fiecare om necesită atenție, iubire și tot ceea ce este mai bun din aprtea celor care- înconjuară.De fiecare dată cãnd avem suport afectiv (moral), lucrurile par a avea alt sens, altă nunață. Astfel, încetul cu încetul, dacă simțim certitudine, căpătăm și încredere în noi, în ceilalți. „Omul care poate sã aibã încrede-n alții, mai devreme sau mai târziu, va cunoaște logica încrederii și, pe urmă, într-o zi, va avea încredere în necunoscut”.(Oslo) Într-un cuvânt, personalitatea fiecărui copil poate fi influențată pozitiv sau negativ din cauza diferitelor aspecte, exterioare lui sau interioare. Teama este îndeaproape legată de stigmatul frecvent asociat cu cazurile de violență relatate, în special în locuri unde „onoarea” familiei este pusă mai presus de siguranța și bunăstarea copiilor. Investițiile în sistemul medical, de educație și în serviciile de bunăstare socială, prin includerea de programe de dezvoltare de calitate care să vizeze mica copilărie, servicii de monitorizare prenatale și postnatale și programe pentru generarea de venituri pentru grupurile dezavantajate cresc șansele de succes în diminuarea producerii, manifestării maltratării în mediul familial, educațional, sanitar, comunitar. Acceptarea maltratării copiilor de către societate este, de asemenea, un factor important: atât copiii, cât și abuzatorii pot accepta violența fizică, sexuală și psihologică drept inevitabilă și normală. Disciplinarea prin pedepse fizice și umilitoare, terorizarea și hărțuirea sexuală sunt adesea percepute ca fiind normale, în special atunci când acestea nu au ca rezultat o vătămare „vizibilă” sau de durată. Mass-media portretizează uneori violența ca fiind normală sau o glorifică, inclusiv violența asupra copiilor, în presa scrisă sau în audio-vizual, prin intermediul programelor de televiziune și a filmelor.
Abuzul fizic este adesea însoțită de abuz psihologic, emoțional. Insultele, injuriile, izolarea, respingerea, amenințările, indiferența emoțională și subaprecierea sunt toate forme de abuz care pot afecta dezvoltarea psihologică și bunăstarea copilului, în special atunci când provin de la un adult pe care îl respectă și în care investește emoțional, cum ar fi unul dintre părinți. Exte extrem de important ca părinții să fie încurajați să folosească în mod exclusiv metode non-violente de disciplinare. În prima parte a lucrării am încercat să clarific noțiunile de „familie”, „copil”, am enumerat cele patru funcții ale cadrului familial (funția reproductivă, materială, de socializare, etico-juridică), am evidențiat rolul familiei în dezvoltarea copilului (asigurarea unei dezvoltări fizice corecte, asigurarea dezvoltării intelectuale, dezvoltarea simțului moral, dezvoltarea simțului estetic), dar am exemplificat și sensul copilului- resursa esențială a societății. În partea a doua, am discutat despre politicile de protecție a copilului și a familiei, despre Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului
În cel de-al 3 capitol, am dezbătut în sens larg, rolul pe care îl are familia în dezvolatrea copilului, care sunt motivele nașterii copiilor, care sunt reacțiile de respingere ale acestora și dinamica acestora, patologia rolului de părinte, am abordat situația sărăciei cara este unul dintre factorii care determină abuzul psihic sau fizic, relațiile dintre familie și instituțiile de îngrijire a copilului. În cel de-al 4-lea capitol, am discutat despre educația morală a copiilor. Un mediu familial în care întâlnim adesea tensiuni, lipsă de afecțiune, defecte ale părinților, certuri, acte de violență, reprezintă un cadru traumatizant pentru conștiința copiilor. Traumele care rezultă sunt adesea ireversibile și sunt rezultante dintr-o structură disemetrică a familiei, părinte absent, copil unic. Oricât de ocupat ar fi un părinte, acesta trebuie să găsească și cea mică posibilitate de a dedica familiei o bună parte din timpul petrecut acasă: să ia masa cu cei mici, să stea în preajma lor și să-i ajute, să se joace împreună cu ei. Alte două mari probleme sunt: răsfățarea copilului și dominarea lui excesivă. În cazul în care copilul este supraprotejat, presiunile externe sunt atenuate. Copilul, ținut ca într-un labirint, apărat pe toate căile de orice contact neplăcut cu realitatea, se adaptează unui univers facil, ireal, condiționat de cerințele pe care acesta le solictiă. Dacă anturajul îi valorizează la maximum drepturile, atunci copilul ajunge să se bucure de atotputernicie (cum este în cazul Domnului Goe, al lui Ion Luca Caragiale). Statistica descoperă la copiii supraprotejați o predispunere mai mare a îmbolnăvirilor, o scăzută înclinare spre viața de grup. În ultimul capitol al lucrării, am încercat să descopăr tipurile de abuz ce se întâlnesc în cadrul familiei, să surprind cauzele car determină un comportament inadecvat în relația copil-părinte, să identific modalitățile de prevenire a abuzului, intervențiile și metodele de prevenire ale abuzului, în genere.
În concluzie, situația copilului și a familiei în țara noastră este încă una care lasă de dorit din cauza a numeroși factori ce își impregnează consecințele asupra copiilor.
“Copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în calea dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului.”(Maria Montessorri)
CAPITOLUL I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1.Familia 1.1.1.Definiție Delimitãri conceptuale referitoare la familie sunt numeroase și definițiile variazã o datã cu schimbãrile societãții, dar și o datã cu trecerea timpului. Din perspectiva sociologicã, familia reprezintã instituția temeinicã în toate societățile.Conceptul de „familie” provine conform Dicționarului etimologic al limbii latine(1959) din cuvântul „famulus”(servitorul) și reprezintă „ ansambul sclavilor și servitorilor care locuiesc sub același acoperiș, iar apoi casă în întregime, stăpânul pe de o parte, soția, copiii și servitorii pe de altă parte.” Levis-Strauss definește familia ca fiind un „ grup social ce își are originea în cãsãtorie, constând în soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.” Pentru Rose Vincent, termenul de „familie” capãtã alt sens. Pentru el, familia semnificã un grup înzestrat cu trãsãturi proprii, cu anumite obiceiuri, care respectã anumite valori, tradiții, dar care și educã în același timp. Dicționarul de pedagogie oferã, la rândul sãu, o definire a acestui termen. Astfel, familia constituie” un agent social al sistemului de învãțãmânt”, activat permanent pe baza unui „contract natural” instituționalizat la nivelul condițiilor școlii prin intermediul reprezentãrilor pãrinților: consilii, comitete, grupuri de inițiativã, grupuri de finanțare. Familia modernã suportã provocarea societãții industrializate și, mai nou, a societãții informatizate. Aceste provocãri limiteazã resursele și dimensiunile familiei din mai multe puncte de vedere: • ca tip de comunitate, cu un numãr de membrii tot mai redus pe orizontalã( restrângerea mediului familiei chiar la un singur pãrinte și un singur copil) și pe verticalã( restrângerea legãturilor directe între generații: copii-pãrinți-bunici-strãbunici); • ca tipologie a rolurilor, limitate la „consum” și „obișnuințe” ; • ca tip de autoritate realã, restrânsã la constrângere și supunere. Fred Mahler și Ovidiu Bãdina definesc familia ca „ un grup social realizat prin cãsãtorie, cuprinzând oamnei care trãiesc împreunã, au o gospodãrie casnicã comunã, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care rãspund unul pentru celãlalt în fața societãții”. În aceste condiții, menționează cei doi autori, se poate afirma că „prin familie se înțelege nucleul social elementar, celula societății, care unește pe soți și pe descendenții acestora.” . În opinia mea, familia reprezintã locul în care primești, dar și dãruiești. Este asemenea schimbulului de experiențã realizat în cadrul școlii între profesor și elev, în care puțini sunt cei care știu ce au de oferit. Familia este entitatea socialã care existã pentru a permite omului sã-și realizeze propria sa naturã, semnificã acel ceva care întotdeauna îți este alãturi, deși constați cã, la un moment dat, trebuie sã-l pãrãsești. 1.1.2 Funcțiile familiei Putem identifica patru funcții importante a cãror semnficație s-a modificat de-a lungul timpului: Funcția reproductivă. Funcția de reproducere a fost consideratã funcția primarã a unitãții familiale, fiind asimilatã necesitãții primare de dezvoltare a societãții globale, necesitatea de perpetuare fizicã, biologicã.La nivel familial, ea este asimilatã, în mod firesc, funcției sexuale, deși anumiți autori din sociologia americanã fac distincție între funcția reproductivă și cea sexuală.Această diferențiere se datorează tendinței actuale, mult mai pronunțate în țările dezvoltate, de a ridica sexualitatea la rang de categorie socială fundamentală și de a o investi cu valențe explicative. Ea devine astfel o instituție esențială,iar teoriile pe care le generează studierea vieții sexuale au ambiții tot mai mari.În societatea clasică, însă, sexualitatea nu a parvenit la un asemenea statut,ea desemnând un comportament cu bază instinctuală, pe care mai avem ambiția de a-l domina prin voințã, morală, viață intelectuală etc. Funcția reproductivă, de naștere a copiilor în cadrul familial înseamnă, de fapt, finalitatea de a continua existența unei spițe de neam, de a-i asigura supraviețuirea fizică.Sub acest aspect, ea este simbolizată prin căsătorie. Căsătoria este, ca instituție familială, o invenție de dată relativ recentă, dacă ne raportăm la vechimea formelor de familie.Vreme de secole, ea nu a existat decât ca ritual casnic, prin care bărbatul și femeia întemeiau o nouă casă, un nou mediu de perpetuare a valorilor ce țineau de o anumită formă cultică. Centrul semnficațiilor sale era transferarea tutelei femeii de la familia de origine spre cea conjugală. În Antichitate, căsătoria reprezenta o ceremonie familială, desfășurată în cadrul gospodăriei familiei soțului. O dată cu creștinismul, ea este oficiată și ca ritual public, în cadrul bisericii. Pentru prima dată, la căsătorie este cerut consimțământul tinerilor și din acel moment, legătura conjugală este pe viață. Astfel, în epoca modernă, cele două ceremonii (familială și religioasă) sunt substituite prin oficierea civilă a căsătoriei, în fața unei instanțe publice municipale. În societățile tradiționale, se mai celebrează toate cele trei forme de căsătorie, începând cu cea mai nouă și terminând cu cea mai veche (mai întâi se realizează căsătoria civilă, apoi cununia religioasă, iar în cele din urmă, are loc ceremonia sau ospățul familial). O amprentă majoră pentru funcția reproductivă a familiei, a fost imprimată de către biserică, prin impunerea concepției sale asupra fertilității, avortului sau practicilor contraceptive. Dragostea dintre soți era numită ,, charitas conjugalis” sau ,, dilectio”, expresii greu de tradus pentru noi, desemnând harul conjugal, devotamentul, prietenia și respectul. Actual, funcția de reproducere biologică a familiei este influențată de o multitudine de factori, cum ar fi: vârsta soției, durata căsătoriei, distribuția rolulilor în familie, statutul profesional al femeii, dorința de a avea copii. Funcția economică. Familia tradițională este o unitate de economie naturală, în cadrul căreia existau trei dimensiuni de manifestare a funcției sale economice: dimensiunea productivă, administrativă și profesională. În ceea ce privește producția, familia era un atelier de lucru și o unitate agricolă: se produceau alimente, îmbrăcăminte și încalțăminte, mobilier, tot ceea ce era necesar supraviețuirii membrilor săi. Toți aceștia erau implicați în activitățile productive, pe măsura abilităților și capacității fizice. Funcția administrativă, de gestionare a resurselor revenea, în majoritatea cazurilor, femeii (în societatea rurală românească), dat fiind că aceste bunuri gestionate erau mobile ( alimente, bani); cele imobile rămâneau în administrarea bărbaților. Importanța bunurilor mobile a crescut simțitor în defavoarea proprietăților imobiliare și a capacității familiei de a gestiona aceste proprietăți. În sfârșit, în cadrul mediului familial se realiza pregătirea profesională a membrilor săi pentru diferite ocupații tradiționale. Transmiterea din generație în generație, de la părinți la copii a ocupației, avea la bază identitatea condițiilor de muncă pe durate mari de timp. Funcția economică a familiei se manifestă astfel prin administrarea unui buget comun și prin exercitarea proprității comune asupra unor bunuri. Principalele instrumente care măsoară exercitarea funcției economice a familiei sunt bugetul de venituri și cheltuielile (sunt incluse date cu privire la raportul dintre veniturile și cheltuielile totale ale familiei, modurile de obținere a veniturilor, numărul și calitatea persoanelor aflate în incapacitatea de muncă și structura cheltuielilor). Proprietatea familială a suferit o denaturare paralelă cu cea a familiei ca agent economic. De altfel, termenul de ,,economie” derivă din grecescul ,,oikos” care definea domeniul familial, locuința și terenul aflat în stăpânirea familiei. Un caz particular îl reprezenta societatea nomadă, bunul capital. Proprietatea desemna domeniul neamului care era dat în păstrarea unor indivizi lipsiți de importanță particulară. La început, ea a avut sens religios, nu legal și nici economic. Familia era pusă în slujba proprietății, care nu reprezenta obiectul pasiv al relației de proprietate, ci subiectul activ care supunea continuarea unei forme primordiale de cult: cultul locului și cultul strămoșilor. Principiul proprietății familiale, imuabile persistă în sistemul economiei familiale a Evului Mediu. El va fi întrerupt în momentul apariției principiilor dreptului familial modern, în care moștenirea se face pe baza descendenței naturale și a principiilor dreptului civil. Astfel, la tătari, proprietatea se exercita numai asupra turmelor. La vechii germani, pământul nu aparținea nimănui. La începutul anului, tribul încredința un ogor fiecărui membru, iar în anul următor, repartizarea pământului se modifica. Funcția de socializare. Prin această funcție, familia participă direct la reproducerea culturală a societății. Socializarea este un proces cu o participare minimă a voinței umane întrucât realitatea socială este suverană, supunând individul propriilor rațiuni de reproducere. Așa cum afirma Leo Frobenius, cultura trebuie înțeleasă ca un organism independent, ca o ființă vie care are o naștere, o copilărie, o maturitate și o bătrânețe. ,,Nu voința oamenilor dă naștere culturii, ci cultura îl reînvie pe om”. Socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia nu se află în discontinuitate. Între societate și familie, existau o coerență perfectă, dată de extrapolarea valorilor familare în cadrul societății. Pedagogia, ca să folosim un termen care de curând și-a căpătat aura științifică, era un fenomen difuz și implicit. Familia nu trebuie să-și ,,educe” membrii pentru a-i transforma în ființe sociale; ei se nășteau în cadrul societății deoarece erau membrii ai unei familii. Astăzi, este cunoscută distincția sociologică între socializarea primară și cea secundară. Dacă cea primară se referea la primele momente de viață, în care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale(limba maternă, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament), socializarea secundară este cea care are loc în afara familiei, în instanțe specializate (școli) sau nespecializate (grupuri profesionale). Putem distinge, mai mult sau mai puțin convențional, din punctul de vedere al agentului principal al educației, o epocă a pedagogie materne (perioada timpurie până la ieșirea copilului de sub grija femeii, reprezentată de mamă și doică) și una a pedagogiei paterne care vine în completarea inițierii copilului în viața publică. În cadrul socializării extrafamiliale, cele mai semnificative instanțe erau constituite de ritualurile de trecere, care integrau indivizii în corpuri speciale. Cu timpul, acestea au luat forma grupurilor de vârstă în care nu se integrau decât tinerii de o anumită vârstă. Din punct de vedere al socializării, indivizii suferă un fenomen modelator care traduce, în planul paideumei individuale, succesiunea pragurilor inițiatice din societate. Aceste trepte ale spiritului sunt, în viziunea lui Frobenius, vârsta intuitivă sau lumea demonismului pueril (viața culturală și spirituală a vârstei copilăriei), vârsta idealistă și lumea ideală (viața culturală și siprituală a vârstei tinereții) și, în sfârșit, vârsta mecanicistă și lumea faptelor (viața spirituală și culturală a vârstei mature). Funcția etico-juridică. Prin socializare, familia transmite modelul cultural dominant membrilor săi. Impunerea acestui model se face prin aplicarea unui mod constrângător de modelare a conduitelor, concretizat în sistemul normelor și sancțiunilor specifice. Conform structurii de autoritate, fiecare membru al familiei ocupă o anumită poziție în raport cu ceilalți, care fac parte din același grup. Ierarhia familială este foarte clară și solid constituită din suprapuneri pe poziții ce au la bază definiții de vârstă, sex, grad de rudenie. În societățile primitive, aceste treceri sunt puternic marcate de ritualuri de consacrare: ,,Băieții sunt duși într-o pădure, expuși unor secene de groză, petrec in junglă un timp mai lung sau mai scurt, iar înainte de ieșirea din această asociere din junglă și de reîntoarcerea în satul natal, sunt tatuați, li se ciuntesc dinții, li se taie părul sau primesc alte însemne ale bărbaților din tribul lor.[…]. Extraordinar de răspândită este credința că, în timpul acesta, băieții sunt sacrificați sau chiar înghițiți de duhul junglei și născuți din nou.” ,afirma Leo Frobenius. Comuniunea cu pădurea și animalele lua forma totemismului, prin care războinicii se împărtășeau din substanța și spiritul animalului venerat pentru a-și însuși trăsăturile dominante ale acestuia. O expunere amănunțită a complexității ritualurilor inițiatice o face Arnold Van Gennep în cunoscutul său studiu ,, Ritualuri de trecere” (,,Les rites de passage”).Familia controlează apropae deciziile și acțiunile importante al membrilor săi, hotărând în comun, de exemplu, cine și cu cine se va căsători; dacă va fi aleasă o ocupație sau alta; ce educație trebuie să se acorde și cui etc. Formulele de organizare a autorității pot fi despotice (autoritatea unică a patriarhului) sau democratice (consiliile familiale care se întâlnesc în multe familii europene). Familia clasică reacționează în virtutea responsabilității colective pentru ofensele și greșelile săvârșite de membrii săi. În familiile urbane, responsabilitatea colectivă este înlocuită, în mare măsură, de responsabilitatea individuală. 1.1.3 Rolul familiei în dezvoltarea copilului. Principalele roluri ale familiei, din punctul de vedere al dezvoltării socio-individuale a copilului, sunt următoarele: • Asigurarea unei dezvoltări fizice corecte: familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiiilor. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le acordă timp de joacă, le creează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă socială și personală, îl obișnuiește să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertății, schimbările fiziologice produse în organism, aduc probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului: prin îndrumări perseverente și afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit. •Asigurarea dezvoltării intelectuale: în cadrul familiei, copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de către părinți în această direcție. Ca prim factor de educație, familia oferă micuțului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex.: despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice). Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Aceasta le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea întelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact. Când sunt în școala primară, familia vine în sprijinul ei, susținând ,,gustul de citit” al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozității copilului de a lectura, prin cumpărarea unor cărți care să pună bazele unei mici biblioteci. În preadolescență este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de școală sau indicate vârstei fragede. Astfel, principala datorie a părinților este de a-l îndruma pe cel mic sa citească ceea ce corespunde vârstei sale. Dorința de lectură poate deveni excesivă, copilul sacrificând astfel orele de somn. Copilul obține rezultatele la școală în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite școlare, cărți de lectură, manuale școlare, cât și condiții bune de muncă: un birou, un computer, dar și liniștea de care au nevoie pentru a se putea concentra. Ei trebuie să-și ajute copiii la învățătură; ajutorul oferit trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiiilor. Atitudinea părinților trebuie să fie astfel una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. •Dezvoltarea simțului moral (educația morală a copiilor): în familie, se formează cele mai importante deprinderi de comportament precum ar fi: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părintele fiind exemplu pentru cel mic. Părinții le spun copiilor ce este bine și ce este rău, ce este drept și ce este nedrept, ce este frumos și ce este urât în comportament. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său si a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. •Dezvoltarea simțului estetic: familia contribuie la educația estetică a celui mic. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului) cu viața socială (tradiții, obiceiuri). Mijloacele mass-media și, în mod special televiziunea, exercită o influență puternică asupra educației estetice. Nu se poate discuta despre o influență strict pozitivă sau strict negativă. Pe de o parte, există numeroase emisiuni culturale, de îmbogătire a cunoștințelor, dar pe de altă parte, sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația copiilor într-un sens negativ. Părinții trebuie să controleze, atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului, cât și emisiunile pe care le urmărește. În unele familii, preocuparea pentru cultura estetică a celui mic lipsește cu desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici plăcere pentru diferite arte, (dans, muzică, teatru), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului. Conflictele constituie o componentă naturală inevitabilă a vieții sociale a fiecărei ființe umane. Cei mai mulți oameni consideră disputele ca fiind ciocniri distructive, de neîmpăcat, în urma cărora unii au avantaje în defavoarea altora, dar preocuparea științifică privind căile de a face față conflictelor, a dus la dezvoltarea unor modele și strategii de abordare eficientă și constructivă a conflictelor. Aceste noi modele prezintă procesul rezolvării conflictelor nu ca pe un câmp de bătălie, ci mai curând ca pe o șansă de a învăța lucruri noi, de a ne dezvolta responsabilitatea și de a rezolva conflictele prin colaborare. În plan istoric, toată existența ființei umane este impregnată cu conflicte: de la primul, care a dus la izgonirea lui Adam și Eva din rai care a pus începutul neamului omenesc și pînă în zilele noastre. Toate punctele cruciale ale istoriei omenirii coincid cu proximurile situațiilor conflictuale. Toate schelele conflictelor uimitor de uniforme se repetă din secole în secole, și cu atît mai mult acționează inevitabil în orice situație istorică. Stabilitatea existenței conflictuale este factorul fundamental al istoriei omenirii la orice nivel al organizării sociale, inclusiv manifestările personale.Rezultatul cantității enorme a manifestărilor conflictuale de la cele personale la cele globale, de la “prietenești” până la interstatale: ne conving în necesitatea notorie și folosul oricăror acțiuni, îndreptate spre înlăturarea conflictelor, înmuierea sau evitarea, pentru justificarea oricăror măsuri la neadmiterea lor. Este prea tristă experiența noastră proprie, nevorbind de experiența istorică a statelor și popoarelor. Fericirea nu o putem vedea altfe, decât într-o existență neconflictuală, în armonia sufletească generală și proprie. Conflictul însă inevitabil include în sine dezarmonia, ciocnire, privațiune, durere și chinuri și de acum,de aceea, nu poate face parte din sfera fericirii. În același timp, o cantitate mare de oameni participă la conflict și neîntrerupt le dau naștere, dar lucrul cel mai interesant nu este nici acesta. Într-un mod paradoxal, fiecare participant la conflict, fiecare parte, fiecare din noi găsește o argumentare îndoit pozitivă a participării în conflict, urmărește cele mai nobile scopuri: dorința binelui, apărarea concepțiilor, lupta pentru idealul luminos, apărarea principiilor sacre, a valorilor, prietenilor și altele. O parte considerabilă a conflictelor este condiționată nu de intenții răutăcioase conștiente, ci de dorința sinceră a binelui. 1.1.4 Copilul-resursă esențială a societății . Copilul reprezintă cea mai dezavantajată categorie de populație din cadrul societății românești, care a cumulat numeroase probleme și riscuri pe termen îndelungat. Această situație este îngrijorătoare nu numai din viziunea indivizilor, ci și a colectivității, cel mai mic reprezentând centrul esențial al oricărei societăți. Copilul este o ființă neajutorată, vulnerabilă, în formare dependentă de propriul mediu de viață, de familie, de instituțiile de educație, de colectivitate în general. Mii de copii din România trăiesc în condiții defavorizate care împiedică evoluția lor: -copii care nu merg la școală sau abandonează instituția după primele clase, fără să dobândească însușirile necesare succesului în viață; -copii din familii dezorganizate care le oferă suport material; -copii aflați într-o sărăcie extremă, greu de acceptat pentru o societate civilizată; -copii a căror stare de sănătate este precară, cu reacție scăzută la un tratament medical specific,micuții seropozitivi, șansele de reușită ale acestora pe timp îndelungat fiind foarte scăzute; -copii neglijați, abandonați de propria familie, victime ale exploatării și traficului de copii; -copii neprotejați împotriva riscului de a deveni victime ale infracționalității care nu găsesc suportul adecvat pentru integrarea în societate; – „copiii străzii”, cea mai gravă formă de excluziune de la integrarea familială, socială ce are urmări ireversibile în dezvoltarea lor. Situația îngrijorătoare a copilului în țara noastră este rezultatul scăderii economice în ultimii ani, dar și urmarea deficitului de suport din partea statului.Pe fondul politicilor eronate din perioada socialistă, insuficiența politicilor de protecție din perioada socialistă a anului 1989 a a gravat situția. Astfel, serviciile oferite micuților defavorizați s-au restrâns dramatic. Mecanismele publice de prevenire a situațiilor de risc au fost uitate de guvernanți.Pe de altă parte, în loc să scadă, numărul de copii aflați în situații de risc a crescut enorm, iar riscurile cu care se confruntă aceștia, s-au dublat. Perioada tranziției a întărit modurile de excludere la anumite categorii de populație, favorizându-se dezvoltarea unui mediu familial de risc crescut pentru copil. Procesul de sărăcire al populației, dublat de procesul de dezorganizare socială, la care s-au adăugat politica socială confuză și efortul insuficient din partea statului, au agravat situația copilului în România. „Copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în calea dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului. .Trebuie să ajutăm copilul să acționeze singur, să voiască singur, să gândească singur;aceasta este arta celor ce aspiră să slujească spiritul.’’. Doctorul Maria Montessori a accentuat ideea conform căreia fiecare copil trebuie privit ca un individ cu personalitate unică și potențial intelectual unic. În lucrările sale, aceasta pune accent pe importanța majoră pe care părinții și cadrele didactice o exercită asupra dezvoltării personalității copilului și progresului fiecăruia. Indiferent de etnie, naționalitate, religie, sex, fiecare copil are drepturi egale, aceleași nevoi temeinice, trec prin aceleași stadii, „perioade senzitive”. El dorește să învețe, fiind asemănat cu un „ burete” care absoarbe tot ceea ce este în jurul lui din noua sa lume.Cei mici trebuie observați cu atenție pentru a le putea oferi ceea ce au nevoie în timpul fiecărei perioade de dezvoltare. În opinia mea, copilul reprezintă temelia oricărei societăți ce este în continuă dezvoltare.Pentru cei care privesc din afara sferei copilăriei, lucrurile au cu totul și cu totul alt sens decât pentru cei ce se găsesc în cercul propriu-zis. Astfel, pentru cei mici, copilăria reprezintă întreg universul, o lume plină de armonie, liniște, iar pentru alții, aceasta poate semnifica o lume ireală, ciudată. 1.1.5 Relația părinte-copil Marele pedagog, John Dewey, afirma că pentru o familie ideală, cuvântul de ordine îl reprezintă comunicarea cu cel mic. Într-o conversație se comunică vești, se discută probleme, există puncte care îl interesează pe copil și din care acesta învață în mod continuu.Părinții nu-și pot revendica atotputernicia și promova statul de autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil o persoană ce poate îndeplini sarcini. Ion Ionescu sublinia o idee extrem de importantă, cea a formării identității persoanale și sociale a tinerilor, realizată prin experimentare și nu numai prin identificare. Pe lângă modelul oferit de adult, copilul încearcă să își construiască un altul, plecând de la propriile lui resurse, de la reușitele în relații, de la dorința de a ști. Din acest punct de vedere, mediul interactiv, ludic, se dovedește a fi absolut necesar în formarea copilului.Există părinți care oferă celui mic posibilitatea de a juca diferite roluri, sporind în el sentimentul responsabilități individuale. Când are o ,, misiune de încredere”, copilul se simte respectat, se simte tratat ca un egal. Copilul care nu a exersat mai multe roluri în familie se află în conflict cu sine și cu ceilalți. Părinții pot oferi sprijin copiilor, dar și școlii. Nu este vorba de taxe sau de ajutor material, ci de faptul că părinții sunt cei mai buni cunoscători ai copilului din majoritatea punctelor de vedere. În plus, părinții sunt și o sursă de sprijin prin modul în care se relaționează cu ceilalți copii, cu școala, prin profesiile lor. Dimensiunea relației părinte-copil vizează: -controlul frecvenței al rezultatelor școlare, al temelor; -ajutor acordat de părinți la rezolvarea temelor, în general în îndeplinirea sarcinilor; -suportul, susținerea morală și materială a activității școlare a copilului. Majoritatea părinților sunt dornici să comunice informații despre copiii lor și sunt capabili să contribuie într-una din modalitățile următoare la formarea propriului copil: -să-și ajute copiii la anumite activități; -să urmărească, în mod regulat, progresult micuților lor; -să ajute la realizarea temelor efectuate acasă; -să vorbească unor grupuri de copii despre preocupările și de deprinderile proprii. La toate vârstele și în majoritatea situațiilor, copilul are nevoie de încredere și valorizare, îi este necesară afecțiunea și sprijinul parental. Relațiile în familie sunt pentru acesta, exercițiul socializării primare prin modelul viitorului. Mai mult ca în orice alt mediu, la nivelul familiei, copilul poate avea încredere în ceilalți, dar și în sine, în propriile forțe. El poate deveni un partener la acțiunile și deciziile familiei, toate acestea rezultând în cunoașterea și respectul reciproc. Între membrii mediului familial putem vorbi de un parteneriat, dar acesta este determinat de factorul economic, de pregătirea părinților, de educația pe care au primit-o.Părinții trebuie să fie ajutați să găsească echilibrul între impunere și libertatea de alegere, între sprijin și presiune, protejare și independeță, drepturi și responsabilități. Cerințele complexe ale lumii moderne ne determină să regândim modul în care îi învatăm pe copii cu responsabilitatea și cu rezolvarea propriilor lor probleme. Prevenirea situațiilor dificile și a conflictelor care pot afecta dezvoltarea copiilor și tinerilor, impune regândirea sistemului general de pregătire a oricărui tânăr. O soluție optimă este respectul identității copilului ca o persoană importantă și acceptată în fiecare familie.
CAPITOLUL II
POLITICI DE PROTECȚIE A COPILULUI ȘI A FAMILIEI
Până de curând, întregul domeniu al protecției copilului din România era tratat în conformitate cu o legislație în continuă schimbare care era supusă permanent amendamentelor sau abrogărilor. Deși anumite articole din legi se refereau la copii, nu există o abordare holistică a problematicii copiilor. Unele probleme erau tratate de legislația privitoare la educație, altele de legile din sistemul de sănătate sau din domeniul muncii. Diferite instituții erau responsabile de implementarea anumitor prevederi ale legii astfel încât rezovarea problemelor celor mici era complicată. Există nevoia de a integra politicile de protecție a copilului și cele privind protecția mediului familial. Unicef este una dintre cele mai puternice voci care apără interesele copiilor. Pe măsură ce situația din România s-a schimbat, s-au modificat și acțiunile Unicef în domeniul apărării copilului. Astfel, activitățile sale au trecut de la un stadiu la altul, de la intervenții în situații de criză la dezvoltarea de politici a drepturilor copilului și familiei în 1990. Cu toate că Uniunea Europeană a jucat un rol deosebit în reforma din domeniul protecției micuților din România, Unicef a fost organizația care a scos în evidență anumite probleme, dar care a insistat asupra necesității reformei. Aceasta a oferit ajutor și expertiză Guvernului în elaborarea unui nou pachet de legi în domeniul mai sus menționat, care a fost aprobat în iunie 2004. Situația fiecărui copil urmează să fie abordată într-o manieră cuprinzătoare. De exemplu, situația unui copil care abandonează școala va fi analizată pentru a putea fi identificate toate cauzele ce au determinat lucrul acesta: atitudinea copilului și a familiei față de educație și școală, șomajul părinților, violența în familie. Cu toate că noua abordare, în care strategiile de intervenție trec de la cazuri individuale de violare a drepturilor la situația tuturor copiilor, apoi la situaăia familiei, arată foarte bine în teorie, însă rămâne de văzut dacă sistemul este într-adevăr funcțional și, dacă mai sunt de rezolvat, probleme de ordin managerial și organizațional. Dupã 1990, în România s-au înființat o multitudine de cadre instituționale privind protecția copilului și au fost elaborate numeroase acte normative, referitoare la îmbunãtãțirea condițiilor de viațã a copiilor.Au fost create instituți precum Direcția Naționalã pentru Protecția Drepturilor Copilului, au fosr revizuite prevederi anterioare, a fost modificatã legea alocațiilor pentru cei mici, dar au fost aprobate convenții importante cu privire la copil:Convenția Organizațiilor Națiunilor Unite privind drepturile copilului, Convenția Europeanã referitoare la adopția celor mici. Respectarea drepturilor copiilor și situarea acestora într-o zonă de interes aparte reprezintã o prioritate pentru fiecare stat. Acest lucru constã, în primul rând, în faptul că viața, dezvoltarea și prosperitatea de care trebuie să se bucure toți copiii semnificã temelia pe care se clãdește viitorul unei țări. Astfel, în cazul țãrii noastre, procesul complex de aderare la Uniunea Europeană este implacabil legat de respectarea criteriilor politice de la Copenhaga,privind respectarea drepturilor omului, în mod deosebit în ceea ce privește drepturile copilului.România a aderat la Convenția de la Haga în octombrie 1990, privind aspectele civile ale rãpirii internaționale de copii, dar și la Convenția Europeanã asupra statutului juridic al copiilor nãscuți în afara cãsãtoriei. Respectarea, susținerea și exercitarea drepturilor copilului, astfel cum sunt acestea definite în documentele internaționale aprobate de România, vor asigura o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil. Drepturile copilului în România reprezintã reușita unui echilibru între trei componente majore: copil familie și societate. Asigurarea acestei stabilitãți a fost reglementată, aplicată și supravegheatã, în mod continuu, de către autoritățile statului, ca o majorã obligație a acestuia față de evoluția locuitorilor lui.Conform Eurobarometrului European din mai 2009, 83% dintre copiii români declară că își cunosc drepturile (media europeană este de 65%), dar în societatea românească,nu se pune foarte mult accent pe respectarea drepturilor copilului și protectia copilului. Copiii români se numără și printre cei mai sceptici privind modul în care le sunt protejate drepturile în România. Nivelul scăzut de educație al unor părinți și lipsa de informații despre drepturile copilului, protectia copilului si despre metodele alternative de creștere și educare a copiilor au un impact negativ asupra dezvoltării copiilor si duc la grave incalcari ale prevederilor Conventiei despre drepturile copilului. Expunerea copiilor la violență în propriile familii, în mod regulat, prin asistarea la conflicte violente si certuri între părinți, incalca reglementarile in vigoare cu privire la protectia copilului si pot afecta în mod grav bunăstarea acestuia, dezvoltarea personală și interacțiunea socială în copilărie și în viața de adult. În România, legislația interzice folosirea pedepselor fizice asupra copilului. Cu toate acestea, jumătate dintre părinții români folosesc bătaia ca metodă de disciplinare, iar 1 din 6 copii declară că este bătut de către părinți. Prima campanie împotriva violenței asupra copilului organizată de “Salvați Copiii” a demarat în anul 2003 și a avut ca scop interzicerea prin lege a pedepsei fizice și tratamentelor umilitoare asupra copiilor pornind de la premisele conform cărora: -violența reprezintă o încălcare a unuia dintre cele mai importante dintre drepturile copilului: dreptul la integritate fizică, demnitate umană și protecția copilului prevăzute de lege; -violența poate leza grav copilul din punct de vedere fizic și psihologic; -violența este percepută de copil ca fiind o strategie acceptabilă. 2.1.Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului în funcție de natura lor. Convenția ”Organizației Națiunilor Unite” cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenția a fost adoptată de 193 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu excepția Statelor Unite ale Americii și a Somaliei). Orice țarã care semnează Convenția îi recunoaște conținutul, se obligă să îl respecte și să îl aplice în mod corespunzător. “Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.” , afirma Eglantyne Jebb. Minunata idee a elaborării unui document special care să conținã drepturile copilului îi aparține acesteia, care a înființat prima organizație “Salvați Copiii” în anul 1919, la Londra, capitala Angliei. Indignată de urmãrile Primului Război Mondial și ale Revoluției din Rusia (mii de copii mureau în fiecare zi din cauza maladiilor și a foametei în toate țările Europei), fondatoarea a luat hotãrîrea de a se dedica salvării și ameliorãrii vieții copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a înființa o organizație internațională inexorabilã care să intervină și în zonele mai puțin cunoscute, unde protecția copilului nu era pusã în practicã, iar drepturile copilului nu erau respectate. Programele elaborate în acea vreme urmăreau combaterea lipsei prelungite de hranã și asigurarea sprijinului medical copiilor.Prin tenacitatea și implicarea sa activă, Eglantyne Jebb a conceput și a reușit adoptarea de către Liga Națiunilor (astăzi, Organizația Națiunilor Unite) a Declarației Drepturilor Copilului, primul document internațional în care „drepturile copilului” sunt menționate și promovate în mod omogen. Această declarație, alături de forma sa extinsă din anul 1959, reprezintă sursele de inspirație,temelia,folosite la redactarea Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989. Conform prevederilor Convenției, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții pentru a se dezvolta armonios, sã respecte drepturile copilului si normele de protectia copilului. Drepturile copilului conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor micuților, fără discriminare religioasã,rasialã etc. Astfel, fiecare copil are dreptul la viață, la educație și la o dezvoltare echilibratã.Convenția privind Drepturile Copilului încorporeazã întreg spectrul drepturilor omului– civile, politice, economice, sociale, culturale și prevede o dezvoltare completã a potențialului copilului
Drepturile fundamentale ale copilului cuprinse în Convenție sunt în numãr de șapte,acestea fiind urmãtoarele:
-Dreptul la viață;
-Dreptul la un nume și o naționalitate;
-Dreptul la educație;
-Dreptul de a-și exprima liber ideile;
-Dreptul la asistențã medicală;
-Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei formă de violență, abuz sau neglijență;
-Dreptul la joacă și timp liber. Interesul superior al copilului reprezintă unul din principiile fundamentale ale Convenției, cât și al Legii 272/2004 privind protecția copilului și activitatea de a promova drepturile copilului. Conform art. 3 din Convenția ONU, ce face referire la modul de aplicare a reglementarilor specificate în codurile de legislatie, în orice decizie referitoare la copil, luată de o instituție de protecție publică sau privată, de o autoritate legislativă sau administrativă, interesul copilului trebuie avut în vedere. România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (2009), în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. După semnarea Convenției, România și-a propus îmbunătățirea situației copiilor, asigurarea faptului cã normele de protecția copilului și drepturile copilului sunt respectate, asigurarea celor mai bune condiții pentru ca ei sã crească sănătoși, să aibă o educație favorabilã și să participe activ la viața comunității.
Capitolul III. Rolul familiei în dezvoltarea copilului.
3.1 Motivele nașterii copiilor. Se considerã că idealul unei familii este nașterea copiilor care vor aduce numele mai departe. Totuși ne putem întreba, mai îndeaproape, care sunt motivele psihologice pentru care apar copiii. Ele pot să fie conștiente sau inconștiente: -unii dintre cei mici apar pentru împlinirea destinului deoarece astfel au procedat părinții sau bunicii acestora. Acesta este fenomenul de filiație care se exprimă prin tradiția familiei. -copilul poate reprezenta un capital pentru bătrânețe în care părinții investesc în mod conștient ,, pentru a avea cine să-i îngrijească”; -copilul apare ca o ființă ideală căruia se va concentra toată atenția,contribuind astfel la reducerea lipsei de sens a vieții comune în familiile în care există un oarecare gol afectiv între soți. Acum vor avea despre ce să discute, cui să se consacre.,copilul fiind idealizat. -alții apar sub presiunea solicitărilor unuia dintre soți care este un iubitor de copii; -cei mici pot să apară și întâmplător: în familii bine închegate, cu posibilități material,sufletești,dar care nu au apucat să se gândească încă la acest capitol sau în cupluri nelegitime, ca urmare a unor legături sau contacte sexuale întâmplătoare; -copiii pot să se nască împotriva voinței procreatorilor săi pentru că aceștia nu au reușit să le bareze drumul. Pentru ca o naștere să fie bine acceptată de viitori părinți,dar și de restul familiei,ea trebuie să se producă într-un moment potrivit. Dacă apare într-un moment nepotrivit,micuții vor întâmpina obstacole,pot să fie nedoriți sau chiar urâți. A fi dorit sau nu depinde de: statutul familiei, de resursele economice, de bugetul de timp, de ambițiile soților,dar și de dorința de a deveni părinte. Dorința de a fi părinte. Este susținută de plăcerea de a fi părinte. Ele sunt derivate din instictul de părinte, prezent la multe animale și întrucheaza mai multe calități: -capacitatea de a iubi și a îngriji pe un altul, pe o ființă mică, neajutorată; -bucuria de a face sacrificii, trecând copilul pe primul plan,ceea ce va însemna renunțare în favoarea lui; -capacitatea de a se bucura de existența copilului, de prezența lui, de zâmbetul acestuia, a fi fericit cu el, alături de el,de o “plăntuța mică”. -fantezia de a-i visa ființa, inteligența, trăsăturile corpului și calitățile, poate chiar meseria … succesul în viață asemănarea fizică. Imaginea copilului ideal și imaginea copilui real. Plăcerea de a fi părinte începe cu mult înainte de nașterea copilului, posibil înainte de procreație,însã se manifestă mai clar în timpul sarcinii. Pentru început, ea se concretizează în imaginea copilului ideal care se constituie la mame și la tați. Succesul cel mai mare este imaginea copilului real, a nou-născutului, să fie foarte aproape de cea a copilului visat. Odată sarcina începută și confirmată, copilul dorit este așteptat cu răbdare și, în timp, mama începe comunicarea cu el. Dragostea față de copilul încă nenăscut va crește în timpul sarcinii. Ea se exprimă în nenumărate moduri, în felul în care se alimentează mama, cum se protejeazã de frig, de îmbolnăviri, se odihnește, începe să privească după hăinuțe, îi fixează viitorul la loc în casă și multe altele. Copilul încă nenăscut devine o personalitate de care se vorbește mult, de care se ține seama, fie că este dorit sau provoacă controverse din diverse motive. El este copilul imaginar. Viitorul său este hotărât în bună măsură, dinainte de naștere și depinde de modul în care vãd mama și tatăl său, familia lor. Întâlnirea dintre copilul real și cel imaginar. Nașterea și perioada de nou-născut reprezintă perioada confruntării între ceea ce s-a visat, s-a imaginat și realitate. Pentru mulți părinți, momentul devine foarte delicat și problematic. Copilul real poate să corespundă, să placă, să fie acceptat complet sau parțial. Poate exista o reținere, o dezamăgire trecătoare, dar odată cu trezirea instinctului părintesc și contactul direct, de zi cu zi, cu cel mic, relațiile se vor suda și vor deveni solide, nedistructibile.
3.2 Reacții de respingere. Sunt generate fie de particularitățile copilului, fie de mamă fiind legate de situația sa socială, de relațiile cu ceilalți, de maturitatea instinctului matern, de starea sa afectivă . Chiar dacă nou-născutul este frumos, dragostea maternă poate să se blocheze datorită unor motive care împiedică atașamentul precum: sexul diferit față de cel așteptat, înfățișarea, trăsăturile fizice, culoarea ochilor, expresia feții, modul în care doarme sau plânge, defectele corpului. Rareori, în locul obișnuirii și dezvoltării afecțiunii părintești, se produce o respingere a copilului care, de multe ori, este mascată de reacțiile psihice secundare. Motive de respingere ale copilului pot fi malformațiile feței, capului, membrelor, urâțenia, alte stigmate. Cei întârziați mintal nu sunt recunoscuți ca atare încă de la naștere(cu mici excepții). De aceea, riscul de respingere apare abia când evoluția lor începe să fie diferită și se stabileste că ei suferă de o deficiențã. În momentul acela, apar și reacțiile de doliu, suferințele provocate de diferențele mari dintre așteptări și realitate. Copilul poate să fie nedorit datorită părinților săi. El poate fi privit ca o fiintă străină, amenințătoare care va îngreuna viața mamei sale, o va compromite în fața lumii. El poate să fie urât de adulți, neglijat, maltatrat sau alungat din viața lor, abandonat sau chiar omorât.
Ce poate împiedica pe un viitor părinte să dorească un copil? -inexistența familiei: copilul apare ca un produs secundar, neașteptat al unor raporturi sexuale întâmplătoare,ambii părinți fiind imaturi de cele mai multe ori. -viitorul este nesigur pentru copil. El s-ar putea să nu aibă tată, într-o conviețuire de probă în care partenerul a pus condiția păstrării libertății sale absolute, fără copii. -responsabilitatea creșterii este prea apăsătoare, sunt prea mulți copii în familie, sărăcie, boli, condiții materiale grele. Ea este cu atât mai grea, cu cât viitorul părinte se simte singur, părăsit, fără ajutor din afară. Acceptarea,respingerea copilului este un proces psihic complicat la care participă de multe ori și alții: viitorul bunic, bunică, viitorul tată sau alte rude. Se crează astfel argumente și justificări într-un sens sau altul. Contează foarte mult existența unor modele de rezolvare a problemelor dificile, a unor precedente în familie, printre prieteni sau chiar în regiunea respectivă. În mai multe zone ale țării copii sunt “oferiți” statului. Mama este săracă, fără posibilități, se vede neajutorată, iar statul este privit ca un tată ideal. Cu cât el este mai autoritar, cu atât statul pare mai puternic, mai bogat și pare a reprezenta o șansă pentru copil.
3.3 Dinamica procesului de respingere. Procesul de desprindere față de copil poate să înceapă timpuriu și să se termine încă dinainte de naștere. Respingerea totală se poate produce chiar în faza copilului imaginar; mama nu acceptă să aibă copil sau în momentul când apar primele sale semne de existență, la primele mișcări care dau certitudinea existenței une ființe reale. Ca răspuns la această amenințare sau provocare, poate apare decizia de a abandona copilul care este de multe ori ținută secretă ca și sarcina. Respingerea se poate produce după naștere, chiar dacă atitudinea față de copilul imaginar a fost firească, plină de căldură, datorită noilor circumstanțe, a reacțiilor familiei, a propriei lașități. Dacă respingerea nu este categorică de la început, se poate constitui un stadiu de îndoiala, proprice pentru o intervenție în sprijinul copilului.În maternitate, mamele cu reacții de respingere și risc ridicat de abandon, au un comportament deosebit, ușor de identificat de un ochi experimentat. Ele se caracterizează printr-o anumită stânjeneală, nerăbdare, depresiune, îngrijorare excesivă sau indiferență față de copil (apare frica de a atinge copilul). Unele mame se tem să vadă copilul, pentru a nu se atașa de el. Iau naștere critici cu privire la înfățișarea micuțului, nemulțumiri cu privire la momentul în care a venit pe lume, neliniște în locul bucuriei și relaxări firești. Abandonul este un act cu implicații medico-legale. Aproximativ 2% dintre noi-născuții din România sunt abandonați încă din maternitate,alții sunt abandonați pe străzi, în gări, în locuri dosite sau chiar în fața leagănului, în condiții care reflectă lupta dintre dragoste maternă și pulsiunea agresiv-ucigașă de ură. Unele mame îi îmbracă frumos și le atașează o etichetă cu numele propus, cu rugăminți sau scuze, altele șterg orice urmă, nelăsând nicio indicație. Există mai multe modalități de părăsire a copilului : fie cea bruscă, neanunțată (o fugă impulsivă) , fie aceea în care se fac cereri după ieșirea din maternitate, se poartă negocieri cu serviciile sociale, copilul este adus de către părinți la leagăn, se menține o anumită o responsabilitate,chiar dacă este temporară. Personalitatea mamei abandonice. Definirea personalității mamei abandonice este dificilă. Pentru profane, ea este o elevă care a ,,păcătuit prin neștiință”, necunoscând problematica sarcinii. Adesea, aceasta este la prima legătură sau chiar la primele raporturi sexuale, în febra primul primului amor. Este copilul provenit dintr-o legătură nelegitimă. Viitoarea mamă nu cunoaște nimic din problematica anticoncepției, este surprinsă, își ascunde sarcina, nu știe cum sã procedeze(după naștere, fuge din maternitate și încearcă să ascundă orice urmă). Datele statistice arată că această imagine se potrivește numai cu o treime din cazuri. Două treimi din mamele abandonice sunt la al 2-lea copil, cunosc semnele sarcinii destul de bine. O parte dintre ele sunt în vârstă, sunt la al 3-lea până la al 10-lea copil(mama lor au procedat identic și această atitudine reprezintă o tradiție de familie). Spre deosebire de majoritatea populației, ele au un comportament sexual necontrolat din ignoranță, din frică de avort, de serviciile medicale, conform ideilor religioase, din nevoia de maternitate. Chiar dacă mamele abandonice s-ar decide să ia o măsură de întrerupere a sarcinii, acțiunea lor este blocată de pasivitate, supunere, lipsă de împotrivire și servilism în fața voinței și capriciilor bărbatului care,astăzi dorește copilul, iar mâine îl respinge. Din nepăsare depresivă, ele adoptă o atitudine fatalistă cu lipsa oricărei previziuni.Acestea sunt ființe slabe, înfrânte, care prin părăsirea copilului, încearcă să fugă din fața obstacolelor. Conduita abandonică se poate repeta la nesfârșit datorită menținerii situației de incertitudine a mamei prin relații nereușite, triste, soldate cu părăsirea din partea partenerului, compromisuri rușinoase și multe alte umilințe specifice concubinajului sau legăturilor efemere. Slaba stimă de sine, lipsa demninitãții împiedică adoptarea unei purtãri curajoase, iar conduita de evitare, instabilitatea afectivă, ușoarã influențare, împiedicã viitoarele mame abandonice să se fixeze într-un loc, să-și construiască existente coordonate solide. Marea majoritate reprezintă persoane care provin din mediul rural sau sunt venite recent în mediul urban, nu au un domiciliu stabilit, au un statut social neprecizat. Ele duc o existență precară, de multe ori nu au serviciu, nu au reușit să aibã o căsătorie. Din această perspectivă,abandonul apare ca soluție pentru o situație aparent fără ieșire. Pe lângă cauzele obiective legate de sărăcie și absența căsătoriei, există și motive strict subiective ale abandonului precum: dorința de a menține o falsă onorabilitate, trăirea de incapacitate față de încãrcarea fizică, psihică și economică reprezentată de creșterea copilului sau mai corect lipsa spiritului de sacrificiu, a simțului matern. Pentru a fi o adevărată mamă, tânăra trebuie sã se confrunte cu opinia celor din jur, să lupte cu prejudecățile, cu reacțiile sale, cu noul său destin, sã se impună în fața societății, să-și apere drepturile, să respecte obligațiile sale, să găsească energie și soluții pozitive pentru existența sa, a copilului său, lucrul care nu este deloc ușor. Abandonul, o ruptură completă? Abandonul reprezintă o ruptură, care are diferite grade. La un leagăn din Bacău, o treime dintre familii nu-și vizitează copilul niciodată,s-a produs o ruptură definitvă. O altă trime din părinți vin odată la șase luni,iar ultima treime frecventează leagănul săptămânal sau lunar. Ei păstrează, în mod evident, legătura material, spirituală cu cel mic și aceasta devine un adevărat far al speranței pentru copil. Chiar dacă unii părinți își viziteaza rar copiii, mai ales cei din alte localități afecțiunea lor este apreciată dacă luăm în considerare distanța la care locuiesc, cheltuielile de transport, bugetul de timp și alte probleme cu care se confruntă. În alte regiuni, în București, precentajul celor care își vizitează copilul se reduce până la 15-20%. Este interesant de definit imaginea fantastică a copilului părăsit complet în mintea mamei sale. El rămâne undeva în amintirea părinților săi ca o ființă imaginară înconjurată de regrete și grele vinovății. Alte reacții de respingere. Abandonul este forma cea mai severă de respingere, dar există și grade intermediare în care copilul, deși rămâne în familie, este neacceptat și lipsit de afectivitate toată copilăria,el trăind în așa numitul ospitalism familial. Respingerea se poate manifesta prin neglijarea în îngrijire, critici aspre, pedepse nejustificate, maltratare psihicã și fizicã. Toate acestea contribuie la o stare jalnică a sănătății fizice a copilului, la apariția tulburărilor de alimentație, a tulburărilor de somn, a distrofiilor, a bolilor somatice, a infecțiilor severe prin scăderea imunității,micuțul ajungînd sã fie adus pentru îngrijire în cadrul instituțiilor specializate.
3.4 Stresul nașterii asupra familiei. Nașterea este un eveniment de excepție în viața majorității familiilor, mai ales la primul copil. Actul propriu-zis al nașterii, însoțit de suferințe, de durere, de eventuale intervenții operatorii este precedat de așteptarea îngrijorată a întregii familii. Apariția în familie a nou-născutului aduce cu sine reacțiile afective ale celor din jur, apoi o mulțime de noi obligații care devin amenințări față de libertatea anterioară a cuplului. Noua eră a sacrificiilor poate incomoda foarte mult mamele tinere, care încă viseză la bucuriile libertății, la petreceri,ele doresc să-și trăiască viața ca și cum nimic nu s-ar fi fi schimbat în viața lor, trecerea către statutul social de părinte fiind dur uneori.
3.4.1 Adaptarea la condiția de părinte. Cuplul,viitorii pãrinți suferă profunde transformări.Astfel, se contureză o perioadă de tranziție de la starea de familie fără copii către condiția de părinți, timp în care se restructurează în mod obligatoriu relațiile conjugale (Goldberg, Michaels și Lamb 1985). Apar obstacole în calea intimității conjugale. Copilul se interpune fizic și psihic între soți, iar preocupările pentru îngrijirea sa, pot să împingă satisfacerea nevoilor sexuale pe un plan secundar. Controversele iau amploare, timpul liber se reduce, apar nevoi financiare presante. O bună parte din activitatea cuplului se consacră asigurării bunei îngrijiri a copilului ceea ce implică reorganizarea vieții familiale. Nevoia de îndeplinire a obligațiilor punctuale, de hrănire și îngrijire a nou-născutului se conjugă cu aceea de menținere a echilibrului părinților prin ritmarea optimă a muncii și odihnei, prin contribuția soțului, reluarea precoce a vieții sexuale, a intimității dintre soți, asigurarea echilibrului financiar. Mama are nevoie de mult sprijin pentru a se reface fizic și a păstra buna dispoziție, optimismul, disponibilitatea pentru cel mic, pentru soț. Reușita acestor schimbări se repercută asupra riscului de depresiune la mamă și asupra viitorului relațiilor părinte-copil. Dacă relația reciprocă soț-soție este de sprijin, aceasta favorizează adaptarea la viața de părinte. Învățarea abilităților de alimentare, a competenței în interacțiunile cu cel mic, dezvoltarea atașamentului. Atâta timp cât mama este liniștită, ea se va implica cu plăcere, interes în creșterea copilului. El va fi integrat în viața familiei care își va relua cursul normal cu oarecare limitări inerente ale libertății. Reapar prieteniile, vizitele, mai târziu micile plimbări, în condițiile în care soțul, alți membrii ai familiei preiau o parte din obligații și se produce o reașezare acceptabilă a existenței. Cu trecerea timpului, se vor găsi soluții de înlocuire temporară a mamei în îngrijirea copilului pentru ca aceasta să-și reia activitatea. Dacă nașterea a fost mai ușoară, senină, fără prea multe complicații, părinții snt echilibrați și copilul sănătos, problematica se deplasează asupra îngrijirii salea, a organizării cât mai satisfăcătoare a noului regim de viață al familiei. Dificultățile perioadei post-partum. Perioada de dupã naștere poate să fie grea dacă au existat tulburări ale sarcinii, hipertensiune arterială, edeme, supraîngrășare -aceasta înseamnă o perioadă de refacere fizică mai îndelungată, restricții și tratamente, resurse mai reduse. Mama trebuie îngrijită ea însăși. Astăzi, complicațiile infecțioase ale nașterii au devenit rare. Ele se pot prezenta sub formã de confuzie mentală și delirium, o stare de confuzie însoțită de halucinații, stare de neliniște și incoerența gândirii.
4. Patologia funcției de părinte 4.1 Definiția și conținutul rolului de părinte. Se descriu trei componente esențiale ale funcției sau rolului de părinte: acceptare, afecțiune și autoritate.Se discutã despre rolul de părinte, adică despre sistemul de convingere și atitudini pe care le adoptăm în momentul în care suntem plasați îmtr-o anumită situație. Ca și în teatru, un rol se învață, se experimentează, se perfecționează în timp(în mod plastic, se spune cã ,,meseria” de părinte se învață până se ajunge la un grad de pricepere denumit competență parental). Ea se învață de la alții, prin ,,puterea exemplului”, prin observarea felului în care simt, gândesc și se poartă proprii părinți, rudele, prietenii, vecinii cu micuții lor. Cele observate se completează cu informații din cărți, de la televizor, de la profesioniști sau cu cele rezultate din experiența proprie. Mai mult decât un rol, funcția de părinte devine o față permanentă a vieții, trăită și gândită cu intensitate. Rolul de părinte nu este singurul pe care trebuie să-l realizez cineva. Fiecare dintre noi îndeplinește, în același timp, mai multe funcții în raport cu situația, persoanele cu care vine în contact(soț/soție, elev/profesor, cetățean, șef/subaltern), ceea ce impune o anume flexibilitate și capacitate de a trece de la o poziție la alta. În esență, pentru a fi părinți, trebuie să ne simțim ca niște părinți, să gândim ca niște părinți, sa acținăm ca niște părinți, să ne asumăm responsabilitatea de părinte, atât față de copii, cât și posibil de alte persoane din familie. Competența parentală trebuie sã ajute în a rãspunde corect solicitărilor copilului și diverselor situații care apar în viața de familie. Existã o serie de obligații care trebuie asumate, care majoritatea părinților reușesc să le ducă la bun sfârșit. Condițiile funcției de părinte. Pentru a îndeplini cele cele deziderate:afecțiune, acceptare și autoritate; să asigure condițiile materiale ale familiei, să răspundă nevoilor copiiilor lor, părinții trebuie să îndeplinească următoarele: -să muncească pentru familie și copii, să asigure suport material, economic, să îndeplinească obligațiile de igienã, întreținere, alimentație; -să ofere exemplul personal pentru copii: ținută, demnitate, disciplină, curățenie, respectarea legilor,normelor, a angajamentelor, curaj. Educația se face astfel în mod direct, prin interacțiune și nu prin teorie -să sacrifice o parte din timpul lor pentru a petrece împreună cu cei mici o perioadã din existeța lor. Ea va fi rezervată interacțiunii, comunicării și împărtășirii bucuriilor vieții, cererii unui flux de afecțiune, de dragoste, nașterii și cultivării, bucuriei de a fi împreunã, participării familiei la viața socială, la distracții, excursii, contacte cu persoane din familie, discutării evenimentelor, incidentelor trăite de fiecare, educației. -să-și creeze un simț sensibil la nevoile copilului descernământului pentru dorințele care trebuie îndeplinite, cele care trebuie să fie amânate și cele care trebuie să fie ignorate. Astfel,pãrintele va trebui să înțeleagă mesajele copilului. -să păstreze un echilibru în reacțiile sale afective față de copil și să adopte o coduită educațională adecvată situației. Chiar dacă se dau pedepse, un părinte competent va respecta o milită în intensitatea și frecvența lor pentru a nu-l îndepărta pe copil din punct de vedere sufletesc și a-i produce traume severe cu efecte îndelungate. Fără îndoială, niciun părinte nu este absolut conștient de aceste percepte și nu va reuși să le îndeplinească perfect. Părinte perfect nu există, se poate spera numai la un “cel mai bun pãrinte”. Relațiile cu alte funcții. În viața reală, o parte din îndatoriile funcției de părinte vine în competență cu alte obligații: profesionale, sociale, cetățenești, dar și cu satisfacerea necesităților personale, de relaxare și contacte inter-umane. Fiecare familie încearcă să găsească anumite soluții pentru acoperirea timpului în care părinții sunt absenți sau prin folosirea bunicilor, a altor rude, utilizarea instituțiilor educaționale, a creșei și a grădiniței. De aceea, competența paternală și rezolvarea satisfăcătoare a timpului copilului,se realizeazã prin tot felul de aranjamente în măsura posibilităților.
4.2 Disfuncțiunile parentale și efectele lor. Întrucât destui părinți nu reușesc să îndeplinească cerințele mai sus menționate, se produc așa numitele eșecuri sau disfuncții parentale.
4.2.1Tulburările funcției de părinte Se manifestă printr-o multitudine de atitudini condamnabile precum:
– abandonul; – neglijare: părăsirea copiiilor, adesea încuiați în casă, a educației, a dragostei părintești; – exploatarea copiiilor: cerșetorie, implicare în delincvență, muncă excesivă; – maltratarea, abuzul fizic, emoțional; -exemple negative:delicvențe, violențã, necesitatea, lipsa deprinderii igienice și gospodărești care oferă prilejul unor învățări nesatisfãcãtoare. – greșeli educative: brutalitate, perfecționismul, supraprotecția. Cele mai grave din urmările disfuncțiilor parentale se observă foarte ușor. Este vorba de copiii părăsiți în primii 2-3 ani de viață în instituțiile publice (maternități, leagăne sau spitale). Mai târziu, ei încep să vagabondeze, părăsesc timpuriu școala și pot deveni copii ai străzii. Cei care rămân în familiile disfunționale pot suferi de lipsă de îngrijire, de insuficiențã mintalã, fizică, de anemii, de carii dentare. Există o întreagă patologie pihică a stresului familial. Neîndeplinirea nevoilor copilului și supunerea lui la comportamente deviate din partea unuia sau ambilor părinți are efecte immediate, durabile asupra psihicului infantil. Pot să apară depresiuni psihice încă la vârsta timpurie, tulburări de conduită, de sexualitate, fricã, tulburări de somn, de alimentație, enurezis(eliminarea inconștientã a urinei), ecoprezis(defecație involuntarã), ticuri, tulburări caracteriale(asemănătoare cu ale părintelui afectat) și o dezorientare în alegerea drumului în viață.
4.3. Sărăcia, verigă a disfuncțiilor paternale. Una din verigile complexe în cauzalitatea disfuncțiilor paternale este sărăcia. Ea apare drept rezultatul unei mulțimi de cauze interne: incapacitatea mintală, caracterul slab, inconsecvent, lipsa de inițiativă, de energie și flexibilitate, boli mintale, dar și cauze externe: șomaj, invaliditate, șederea într-o zonă defavorizată. Odată instalată, sărăcia se resfrânge asupra persoanelor, familiilor și relațiilor părinte-copil. Consecințele sărăciei asupra familei. Ea crează o mulțime de adversități: în case dărăpănate, supraaglomerate în cartiere mizere, la periferie, în comunități dezintegrate economic, moral, religios, cu agresiuni frecvente, izolate și fără de suport din afară. Săracii au adesea un acces inadecvat la serviciile medicale și educaționale. Lipsa mijloacelor de trai, de petrecere a timpului, șomajul părinților, un ajutor social minim, crează tensiune psihică, neajutorare până la dezumanizare și evadarea în alcool, droguri. Tensiunea anxioasă poate fi înlocuită cu o resemnare depresivă, o neputință paralizată care blochează tentativele de ieșire din situația de sărăcie. Efectele asupra copilului. Sărăcia afectează copilul încă din viața intrauterină, mamele sunt denutrite, pot consuma sistematic alcool, nu știu să beneficieze de îngrijire medicală adecvată, suferă tensiunile și agresiunile neajunsurilor. Toate crează stresuri ce se resfrâng asupra fătului prin afectarea creșterii intrauterine urmată de nașterea prematurã. Există o mare probabilitate de afectare neurologică, un risc crescut de vulnerabilitate psihică și de a deveni copii ,,greu de crescut”, dificili. Odată născuți, copiii vulnerabili din familiile sărace au mai puține șanse să se echilibreze printr-o îngrijire exemplarã care nu poate să vină din partea unei mame dominate de grijile existenței care îi epuizează interesul, energia și răbdarea. Mamele sunt imobilizate de trãiri de astenie, de lipsa de control asupra propriei vieți, de inutilitate, de iritabilitate, de mânie.Se reactivează propria copilărie încărcată de dificultăți, de sărăcie, de neputință, de umilințe. La solicitările sugarului, ele vor îndepărta pentru a proteja propria persoană. Lipsa de atenție față de copil asociată cu schimbările bruște de dispoziție, favorizează incapacitatea mamei de a interpreta și răspunde adecvat la solicitările acestuia. Ea nu va împărtăși trăirile de plăcere sau neplăcere, nu va satisface nevoile de joc ale copilului .Pentru ea,a te îngriji de dispoziție a copilului apare ca un lux , iar în jocul mamă-copil contează, în primul rând, direcționarea, controlul situației. Copiii nu au ocazia de a se simți competenți prin jocul și acțiunile lor. Există o incompetență în asigurarea nutriției, în administrarea de vitamine și fier, în îmbrăcare și protecția față de boli, deși mamele pot fi foarte preocupate de sănătatea copilului, de asigurarea hrane. Rutinele zilnice de îngrijire a copilului, sunt dezorganizate, adesea haotice datorită incompetenței gospodărești sau educaționale, supraaglomerãrii în locuință, a intervenției rareori benefice ale altor rude și a lipsei ajutorului din partea taților rău-voitori sau incapabili.
5. Sfăturiea familei. 5.1. Relațiile dintre familie și instituțiile de îngrijire a copilului. Până acum, instituțiile substitutive de tip “leagăn”, “casă de copii”, “creșă săptămânală” s-au concentrat asupra copiiilor, considerați ca entitãți separate, rupte de propria familie.Astfel,sub presiunea amenințãrilor administrative,conjugatã,împreunatã cu iresponsabilitatea unor pãrinți,pediatrii și asitența socialã au acționat pentru preluarea copiilor cu risc major de malnutriție,de îmbolnãvire sau chiar deces.Familiie acelea au fost eliberate de “povara” îngrijirii micuților. Leagănul a devenit o temnițã, spital de boli contagioase aseptizat, cu regim de carantină perpetuă. Nimeni nu intră în afara personalului și nu iese decât prin demesuri îndelungate, obositoare Eșecul regimului de viață concentrat asupra sănătății fizice s-a materializat în numărul impresionant de întârzieri psihice, adesea severe, rezultate din lipsa de dragoste, educația slabă și izolare. Sarcina asumată de personalul medical specializat în îngrijirea bolnavilor și,foarte puțin în creșterea copiiilor sănătoși, aflați în regim de colectivitate, a fost prea mare. A oferi copiii lor altora, ceea ce este rezervat propriilor copii reprezintă un act de generozitate, de altruism. Dacă resursele actuale de personal sunt insuficiente, o alternativă de mărirea resurselor o reprezintă atragerea părinților naturali în cercul celor care se ocupă de copil, urmată dacă este posibil de redarea în familia de origine. Aproprierea părinților de instituțiile substitutive și concomitent sprijinirea familiilor eșuate pentru a evolua către unele obișnuite sau de succes reprezintă soluții posibile. Conjugate cu înfierea și încredințarea copiilor unor familii crescătoare, ele pot reduce din impactul dezastruos al fenomenului de abandon, dar pentru aceasta sunt necesare mutații fundamentale în concepțiile, atitudinile și funcționalitatea instituțiilor substitutive. Pași importanți au fost deja realizați prin demedicalizarea legislativă și înființarea Departamentului de Protecție a Copilului și a filialelor sale județene, instituții eminamente sociale. Pentru a lega instituțiile de familiile aflate în dificultate, o orientare realistã este analiza ciritică a modelului actual, instruirea cu tehinici de tipul sfăturiii și dezvoltarea de programe adresate părinților pentru personalul din leagãne și casele de copii care posedã cunoștințe de bază și o largă experiență profesională în domeniul creșterii copiilor. Această pregătire va fi destinată majorității celor care vin în contact cu copiii, indiferent de ierarhia profesională care trebuie să cunoască și părinții, să se aproprie de ei, să îi influețeze pozitiv. Astfel se va concretiza conceptul de “plasament familial”.
5.2. Modelul actual al interacțiunilor. Timp de decenii a fost ignorată existența și opinia părinților, aceste ființe de disprețuit, tratate cu indiferență și distanță când apăreau la poarta leagănului și nu numai. Încercările eșuate de a stabili o legătură cu părinții, au lăsat un gust amar personalului care s-a refugiat în spatele prevederilor regulamentare. În prezent, există o totală lipsă de curiozitate față de lumea sumbră a persoanelor care bat la ușa instituției de copii cu atâta sfială, fteamã sau falsă aroganță. Numai o persoană din cele 40 care au frecventat cursul de reconversie profesională a personalului mediu din anul 1998 a putut raporta că a avut un număr de 9 întâlniri cu o mamă pe care a reușit să o cunoască. Alte douã asistente au vorbit de 2-3 întâlniri neprogramate cu mame, iar restul a avut câte o vedere fugace, fragmentară.Întâlnirea tipică, descrisă de majoritatea profesionistelor s-a desfășurat după un ritual foarte asemănător. În camera de primire a leagănului, copilul este adus la cerere de cineva. Persoana respectivă, posibil o asistentă medicală care știe puțin despre copil, servește drept mediator între el și acești părinți emoționați și câteodată alcoolizați pentru a câștiga curaj. Unii părinti privesc copilul de la distanță, alții doresc să-l ia în brațe și au surprize pentru că unii copii se sperie, plâng și încearcă sã se agațe de persoana de îngrijire. Aproape invariabil, pãrintele este întrebat cu o oarecare maliție ,,De ce nu își ia copilul acasă sau când îl va lua?”. Se intră într-un joc etern de hărțuială care se încheie cu plecarea prematură a părintelui, o nouă experiență eșuată, un nou pas spre ruptură. Fațada corecta, rece, didactică si respingătoare a personalului reprezintă o pedeapsă destinată acestor părinți, veniți pentru ajutor. Ea reflectă o adevãrată psihologie de instituție împărtășită de toți și impregnată de opiniile generale ale societății. Privit de partea cealaltă a baricadei, leagănul apare cel puțin în anumite regiuni ale țării ca un fel de grădiniță cu internat în care se dau copiii ,,la crescut” până ajung la vârsta mai mare când pot fi luați înapoi.
5.3. Conceptul de sfătuire. Este o tehnică de ajutor psihologic destinată celor aflați în dificultate care a fost aplicată din timpuri străveche de către persoane cu autoritate, preoți, persoane cu experiență, în vârstă, rude, prieteni. Aceasta este denumită sfătuire informal. Sfătuirea profesională a apărut în ultimele decenii și s-a dezvoltat foarte repede, devenind o adevărată tehnică.„A acorda sfaturi înseamnă pentru specialiști a asculta pe alții și a-i asista până ei înșiși găsesc soluțiile.”(Carl Rogers). Pot fi considerați adevărați clienți cei care simt că sunt in dificultate și cer ajutorul celor cu experiență fiind dispuși să îl accepte. Specialiștii doresc să se ajute.În cazul persoanelor abandonice, situația este diferită; cererea de ajutor poate să vină din partea autorităților. Alteori, părinții iau o inițiativă și adresează o cerere directă și formal, dar care se limitează la plasamentul copilului, problemele proprii fiind trecute pe un plan secundar. Ei nu cer ajutor pentru a-și îmbunatăți stilul de viață care i-a adus în încurcătură. Nevoia de ajutor devine implicită când părintele își povestește viața și abandonul apare drept rezultat al unei situații nefavorabile, de nereușită, de criză, de eșec. Apare ,,o fereastră” de suferință proprie de care se poate profita pentru crearea unei legături de sprijin și extinderea ajutorului asupra părinților înșiși pentru a reuși mai bine pe viitor. Aceasta presupune depășirea reacțiilor de apărare ale părinților obișnuiți să fugă din fața greutăților și atragerea lor într-un proces complex de influențare pozitivă denumit sfătuire. El are o anumită durată și se desfășoară în mai multe etape, ajungând până la 8-12 întâlniri (ședințe). Dintr-o singură ședință,rareori se poate realiza o influențare durabilă. Astăzi, se consideră important să-i ajutăm pe alții, să se ajute singuri după perceptele proverbului chinzesc ,, Să nu dai pește cuiva căruia îi este foame,ci să-l înveți să pescuiască el însuși”, să devină capabil să se descurce singur.Influențarea prin intermediul sfătuirii poate fi directivă( sfătuitorul alege sfaturile si le recomandă părinților pe un ton autoritar, aproape fără drept de replică). Ele apar ca niște ordine venite de ,,sus” pentru cei aflați în dificultate. Tehnica non-directivă este mai subtilă. Clienții sunt ajutați să găsească ei înșiși soluțiile, care izvorăsc din dorințele și opiniile lor într-un proces terapeutic mai lent, aparent mai greoi,dar mai eficace. Având un grad de responsabilitate asupra deciziei, părinții vor fi mai înclinați să-și ducă decizii la îndeplinire. Pentru a influența pe cineva în cadrul procesului de sfătuire este nevoie de realizarea unei relații interpersonale, o relație de ajutor care nu este echivalentă cu prietenia. Un prim pas în dezvoltarea ei este aprecierea abilității părinților aflați în dificultate în a cere ajutorul, modul în care își prezintă problemele și pretențiile. Acțiunea de a cere ajutor este considerată ca o abilitate, o pricepere pe care cei mai mulți o stăpânesc bine. Ea include multe componente:a știi să ceri ajutorul unei persoane pozitive sau instituției adecvate care pot oferi ceva concret, un real sprijin sufletesc. Ea este legată de abilitate de informare, adică să știi să întrebi și să afli unde se găsesc asemenea persoane, instituțiile sociale, adresa, orarul de funcționare. În al doilea rând, va trebui să știi ce anume ceri: sprijin bănesc, intervenții, ajutor sufletesc. Pentru a obține un lucru, a-ți atinge obictivul, trebuie să cumpănești foarte bine ce vrei. Foarte puține persoane știu să ceară un sprijin și să aleagă ceea ce doresc. De asemenea, trebuie să ai simțul măsurii, să știi cât să ceri și în ce fel. Cei care furnizează ajutorul material vor să știe dacă el va fi corect utilizat sau va fi rispit. De aceea, când ceri ajutorul, trebuie să fi pregătit pentru eventualele explicații, să fi credibil, să ai un plan despre felul în care vei utiliza acel ajutor, momentul și durata acestuia. Asemenea abilități sunt necesare tot timpul vieții și asigură o parte din succesul relațiilor sociale. A ști să te relaționezi cu lumea este o pricepere de bază. De obicei, persoanele cu probleme au o slabă abilitate în a cere și a folosi ajutorul, atât din cauza nepregătirii, cât și din cauza obstacolelor interne, sufletești. Ei se simt descurajați, au un mare grade de neîncredere în sine și în alții, fug de realitate, își neagă dificultățile, refuză să gândească sau să aplice soluții simple, realiste, aflate la îndemână. Ei sunt cuprinși de neliniște, tendința de retragere în sine, să se refugieze în alcool, droguri, vagabondaj, senzații noi, rup ușor contactele sociale, pleacă în alte localități. Ei suferă de o mare teamã de umilință, o frică inconștientă de pedeapsă, o anumită agresivitate. Există o sensbilitate excesivă, care impune mare prudență din partea persoanelor de ajutor pentru a nu contribui involuntar accentuarea trăirilor negative prin menționarea incapacității de a acționa, a lipsei de judecată celor aflați în nevoie. Adesea, datorită atitudinilor nepotrivite ale sfătuitorului, se naște o ură și chiar dispreț din partea celor cu dificultăți. Premiza realizării contactului de succes cu aceste persoane este crearea atmosferei de înțelegere, de căldură, pentru ca oamenii să-și descarce sufletul cu încredere și să se simtă înțeleși, echilibrarea raporturilor dintre părți prin dezvoltarea relației de parteneriat.
5.4. Edificarea relației de parteneriat. Apropierea de persoanele aflate în încurcătură care și-au adus copiii la leagăn sau sunt pe cale să-i intereneze este foarte dificilă. Ei sunt foarte timizi, mereu nesiguri, gata de retragere la cel mai mic reproș. Pentru a reduce defensivitatea, apărările exagerate, acești părinți trebuie tratați ca niște persoane importante, demne de atenție și de respect, ale căror opinii și suferințe trebuie ascultate cu cea mai mare atenție. Astfel, ei sunt propulsați către o poziție de egalitate, de parteneriat. Ei vor fi încurajați să revină ca persoane importante pentru instituție și pentru copil se va vorbi cu doamnă, domnișoară, domnule. Cu cât se va vorbi mai respectuos, cu atât se vor crea mai multe obligații pentru părinte. În cazul în care se vor lua decizii care îi privesc, ele vor trebui să fie discutate și negociate; pentru ca punctul lor de vedere să fie competent, ei trebuie să fie informați corect și complet.Pentru orice măsură importantă referitoare la copil este important consimțământul scris al părintelui, care va fi obținut prin implicarea sa cu rãbdare și deplin respect față de reținerile sale. Părintele va fi ajutat să mențină responsabilitatea asupra situației. Acțiunile brutale din trecut, deviziile adoptate și puse în aplicare fără consimțământul clientului(plasament, luarea copilului) au creat o intensă stare de neajutorare, de lipsă de control asupra situației. Pentru a menține poziția de părinte pentru cei care își abandonează copilul este de preferat să se spunã ,,Copilul este al tău, tu ești părintele lui. Noi te ajutăm să-l crești. Chiar dacă el trăiește în altă casă și este în mâinile altor persoane, el rămâne copilul tău. Tu hotărăști, iar el te iubește și te vrea, te așteaptă”. Trebuie diminuată impresia de putere, de respectabilitate exagerată a instituțiilor statului, iluzia că părinții abandonici lasă copilul pe mâna altor părinți care îi tratează ca pe copii fără minte. Mama și tatăl trebuie informați asupra serviciilor care pot fi oferite de către leagăn sau casa de copii și a limitelor acestora. Se va încerca trasmiterea către mamă, a unei părți din responsabilitățile educației și îngrijirii. În timpul întâlnirilor cu părinții, se va evita sublinierea muncii și sacrificiilor personalului (din contră, se va arăta ce bine arată copilul în brațele mamei,tatălui său chiar dacã acesta demonstrează contrariul și plânge).Orice evoluție a copilului va fi adusă la cunoștință părintelui(părinților) cărora li se pot solicita sugestii, păreri, accepta criticile și tot ce contribuie la o apropriere, inclusiv inițiativă de a intra în dormitorul copilului, să îi vadă pătuțul, să îl împodobească, să îl transforme într-un loc personal. Se va cere opinia asupra jucăriilor și hăinuțelor sale. În acest mod, pãrinții se vor simți angajați în creșterea copilului lor.Prin aceste atitudini, se va promova atitudinea de parteneriat, iar poziția de partener creează obligații și satisfacții. Dezvoltarea relației cu părintele se construiește în raport cu vizitele ulterioare la copil care trebuie exploatate la maximum, dar cu prudență.Abordarea problemelor părintelui însuși este o nouă etapă, foarte delicată care presupune așteptarea momentului potrivit și înaintarea lentă pe drumul relației terapeutice. Odată ce se manifestă o anumită bunăvoință din partea părintelui se poate trece la modelul sfăturii profesioniste cu următoarele etape: construirea relației terapeutice, ascultarea empatică,operaționalizarea problemelor, alegerea priorităților, punerea lor în practică și evaluarea.
5.5. Relația terapeutică Se naște din dorința părintelui de a primi ajutorul după ce a perceput deschiderea, atenția, căldura adresată de viitorul sfătuitor și simte că acesta îi poate oferi un sprijin sufletesc, este alături de el, este interesat de suferințele sale, vibrează la problemele sale. Ea este trăitã ca o alianță terapeutică din momentul în care părintele trăiește susținerea cuiva după principiul ,,Cineva,acolo sus,mă iubește.”o persoanã care îl poate călăuzi către mai bine. Sfătuitorul va adopta o atitudine de neutralitate bineovitoare. Nu este util ca el să adopte punctele de vedere ale părintelui.
5.6. Ascultarea empatică. Prima etapă a intervenției de sfătuire este ascultarea empatică ce se desfășoară după reguli bine stabilite. Se începe printr-o invitație prietenoasă de a lua loc și este preferabil să nu se stea la birou, care crează o barieră, ci în jurul unei mese sau alăturea pe scaune. O ceașcă de ceai face o excelentă impresie.Este important să ne prezentăm, să ne spunem numele pentru a se produce personalizarea. Părintele va trebui să știe cu cine are de a face, cine îngrijește copilul său. Persoana de îngrijire se va așeza și ea(preferabil într-o bună poziție laterală pentru a nu privi tot timpul părintele din față, ceea ce poate da impresia că îl examinează, îl judecă). Există poziții caracteristice de ascultare cu corpul plecat ușor înainte, zâmbet, privirea deschisă, brațele deschise sau pe lângă corp. Începerea sau continuarea unei discuții nu se fac sub presiune, se așteaptă cu răbdare ca atmosfera să se încălzească, să devinã favorabilă destăinuirii. De asemenea, nu se exprimă critici sau dezaprobări prin gesturi sau vorbe .Rezervarea unui timp suficient pentru ascultare, de la 20 de minute până la o oră este necesarã; mimica trebuie să fie destinsă, să se reflecte lipsa de grabă. Până în ultimul moment, este importană menținerea calmului, seninătății. Aceasta creează încredere și amănuntele interesante vor curge. 5.6.1 Eliberarea trăirilor negative. De obicei, ascultarea începe cu povestea tristă a vieții părintelui, moment în care apar o mulțime de sentimente, trăiri negative, de eșec, de tristețe, de neputință. Acestea îl blochează într-o poziție de victimă. De aceea, este importantă eliberarea de sub jugul lor prin exprimarea însoțită de multe ori de plânsete, regrete. Operațiunea terapetică presupune identificarea și denumirea lor de către cel care ascultă, fie că este vorba de tristețe, disperare, dezamăgire, neliniște, frică, rușine, indignare etc. Descărcarea furtunoasă a emoțiilor se numește catharsis și contribuie din plin la ușurarea subiectului, la înseninarea sufletească. O asemenea explozie produsă în prezența profesionistului nu este un timp pierdut. Ea va ajuta subiectul să vadă lucrurile mai clar, mai limpede, să înceapă să judece situația sa la rece.Important este să înțelegem punctul de vedere al persoanei, pornind dinăuntrul ei, nu este nevoie să se supunã unui baraj de întrebări. Drumul cel bun al construirii unei relații de ajutor este acela cu sprijinul ascultării empatice când subiectul va continua povestirea sa în aceeași direcție, va tinde să o aprofundeze, nu se va abate către alte subiecte. De aceea, pe cât posibil, nu se vor realiza întreruperi de natură a distrage atenția asupra problemei principale.
5.6.2. Definirea personalității părintelui. În procesul de ascultare, pot fi identificate trăsăturile care au favorizat intrarea în încurcătură. Ele pot să reprezinte lipsa de afirmare; părintele nu are curajul să spună ceea ce gândește, să-și exprime opiniile, să se opună intereselor altora. El are grijã de a nu deranja pe alții în detrimentul propriilor interese, evită denumirea obstacolelor reale, visează fără vreo bază reală. Aceste trăsături negative nu se comunică imediat și direct persoanei respective. Ele sunt utile pentru a se întelege ce s-a întâmplat. Ele vor fi comunicate târziu, în mod gradat, altfel părintele s-ar simți jignit, atacat și ar putea să le nege. Dacă faptele relatate nu sunt cele adevărate, ele au meritul de a arăta felul în care părintelui i-ar place să trăiască, să se prezinte lumii. Datele pot fi completate și verificate prin ancheta socială și informațiile furnizate de alte persoane. În timpul ascultării se conturează o imagine a părintelui. Chiar dacă, pentru moment, ea poate să cuprindă trăsături nefavorabile, incapacitatea de a se conduce sau de a influența mersul vieții sale, concepția umanistă a lui Carl Rogers afirmă următoarele: 1) Orice persoană este bună în esența ei și are un fond sufletesc bun. 2) Fiecare persoană posedă un potențial pozitiv de dezvoltare care trebuie scos la lumină și prezentat lumii. Aceste afirmații orientează gândirea sfătuitorului către latura pozitivă a vieții și îl îndreaptă către găsirea de soluții. Ascultarea empatică poate să dureze câteva ședințe, ocupând tot timpul întâlnirilor cu părinții după care se poate trece la următoarea etapă.
5.7. Operaționalizarea problemelor Este o activitate care trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
– care sunt problemele subiectului? – care a fost contribuția subiectului însuși la apariția și menținrerea lor? – care sunt abilitățile subiectului de a ieși din dificultăți.?
5.7.1. Definirea problemelor. În procesul de evaluare, pe lângă datele uzuale de stare civilă referitoare la profesiune, situație materială și altele, caracteristice asistenței sociale, trebuie să distingem douã categorii de persoane care au nevoi de sprijin: a) cei cu o singură problemă: s-a creat o situație trecătoare care include apariția copilului față de care ei nu știu să se descurce, dar care vor reuși în viitor să o depășească, utilizând ajutorul oferit cu succes. O persoană care are o singură problemă este mai bine îngrijită, vorbește corect, poate să-și definească problema, situația în termeni clari, apare o logică în motivele sale. Ea are, deobicei, o oarecare educație, a avut o anumită încadrare în societate, școală, în familie, serviciu, iar nivelul său intelectual este ceva mai apropiat de normal. b) cei cu multe probleme se descurcã mai dificil în viață, nefiind în stare să se descurce în general cu soțul,soția, cu familia, datorită multor copiii, dintre care unii cu capacitate fizică sau deficiență mintală. Ei nu reușesc să câștige pâinea zilnică, pot să fie șomeri sau necalificați, au schimbat multe locuri de muncă. Sărăcia poate fi accentuată de consumul cronic de alcool, de lipsa de știință în planificarea bugetului familial, de incapacitatea de a echilibra existența. Ei au slabe cunoștințe generale despre sexualitate, o educație precară și sunt marginalizați în societate.Astfel, problemele datează de mai mult timp. Ele s-au acumulat în timp, persoana nu este în stare să definească limpede situațiile și să găsească soluții.O persoană cu multe probleme este mai puțin îngrijitã, este dezordonată, este foarte emotivă sau indiferentă, lipsită de stăpânirea de sine. Ea nu a reușit să-și păstreze soțul, iubitul, serviciul, locuința, are frecvente conflicte sau este neglijată de alții și nu știu cum să se afirme, să își apere drepturile. Ea nu are abilități sociale de prezentare, vorbește mai dificil, nu reușește să se concetreze asupra unei probleme, este haoticã, are o gândire negativă. Ea nu știe să vadă lucrurile clar, din aproape în aproape, pentru a găsi și prinde un fir, atât de necesar în adaptarea socială, datorită unui mulțimi de motive între care se întrevede lipsa de educație de bază, copilăria încărcată de lipsuri, umilințe, lipsa exemplelor pozitive și o concepție pesimistă asupra tuturor lucrurilor.Reprezintă o problemă majoră absența unor principii clare de conduită ( ce trebuie să facă, de ce, când trebuie să acționeze, unde și la ce reultat se așteaptă). Starea psihică a unor asemenea persoane este marcată, de multe ori, de consecințele unor afecțiuni mintale, psihoze.Persoanele respectiv au o problemă de personalitate,iar situațiile de stres apar în mod firesc. Ele rezultă din traiul zilnic în pasivitate, la marginea societății, fără planuri de viitor sau de încărcarea cu vise deșarte din care lipsesc termenii preciși sau resursele cu care să le împlinească și sã-și construiască o existență bună. Persoanele din acest grup au nevoie de un sprijin de durată prin care să-și reconstruiască propria personalitate.
5.7.2. Factori de menținere a problemelor familie. După stabilirea conținutului problemei lor, se va trece la identificarea factorilor personali care vor contribui la menținerea lor. La acea mamă care vine la leagăn cu un al doilea sau al treilea copil, nu mai este vorba de o greșeală. Vor trebui clarificate motivele comportamentului său sexual necontrolat, iar viitoarea intervenție se va concentra asupra învățării controlului prin însușirea tehnicilor anticoncepționale și combaterea temerilor, prejudecăților religioase –cultural- familiale.
Mama care ține copilul într-o stare de igienă precarã, cu boli de piele, indigestii repetate, are un deficit de abilități de igienă personală și de nutriție. De obicei, nici ea nu este îngrijitã;trebuie să învețe să se îngrijească pe sine, să gătească bine. Evaluarea abilităților pentru viață, cu o scală uzuală permite stabilirea precisă a obiectivelor pentru un program de abilitate. Conduita de asistență socială, acordarea numai de ajutoare bănești pentru cei în săăcie va scoate persoanele respective din circuitul social. Oricâți bani vor avea pe mână persoanele nepricepute prin viața haotică pe care o duc ei, îi vor risipi, fără a reuși să acopere nevoile familiei. Ei suferă de un minus de cunoștințe și abilități ce poate fi corectat .Este o știință a realiza un buget și a-l respecta, aducând echilibrul, chiar în condiții grele.
Toate aceste dizabilitîți sunt factori de menținere a eșecurilor părintelui cu efecte asupra copilului care devine o povară prea grea. Ele trebuie să devină ținta unor programe de corectare prin învățare ; ele sunt obiectivele de îndeplinit într-un program concret de sfătuire pentru ca părintele să reacționeze mai bine în viitor și să evite situațiile de disperare, dezintegrarea legăturilor sentimentale sau familiale.
Cunoștințele de bază pentru menținerea pe linia de plutire a vieții presupun:
-menținerea echilibrului bugetului prin controlul cheltuielilor;
-obținerea și menținerea într-un serviciu prespune multe deprinderi: să vii curat și ordonat, pieptănat, odihnit la serviciu, la timp, bine dispus, gata să cooperezi cu șefii,colegii, să fii politicos cu toată lumea, gata să faci ceea ce se cere sau poate chiar mai mult, să înveți toate sarcinile de serviciu, să ajuți colegii în momentele dificile, atunci când au nevoie de tine. Toate acestea se învață în familie și se transmit din generație în generație. Necesită îndrumări cei fără pregătire în familie sau în școală, provenind din familii dezorganizate, cu multă neglijare, cu părinți decăzuți din drepturi, cei care au trăit în locuri izolate, cei proveniți din case de copii sau cu stagii îndelungate de vagabondaj etc.
-știința conviețuirii cu soțul,soția: să le faci bucurii, să te împaci în cazul certurilor și diferenților de păreri, să asculți, să ții seama de punctul de vedere al altora, să fi flexibil și să poți să treci cu vederea unele lucruri neconvenabile ceea ce va reduce din numărul bătăilor, a plecărilor de acasă, a agresiunilor. Arta de a trăi într-un grup se învață în familie, numai că persoanele abandonice provin din familii disfuncționale în care au văzut mai multe certuri, bătăi și pot aduce experiența egoismului, a neglijării lor și a altora, obiectul rezolvării conflictelor prin violență. A învăța să trăiești cu un bărbat dificil pentru păstra familia si un taă pentru copii tăi prespune o mulțime de învățări.
5.8. Alcătuirea unui program de sfătuire. Creearea unui program de intervenție trece prin identificarea problemelor, operaționalizarea lor, descoperirea slăbiciunilor și factorilor ce susțin situația favorabilă, precizarea resurselor subiectului, alegerea problemei prioritare, definirea obiectivelor în rezolvarea ei, a căilor și mijloacelor necesare, a acțiunilor și alcătuirea unui plan care va fi pus în aplicare în etape cu sprijinul terapeutului până la ieșirea din situația nefericită și pe cât posibil obținerea unui echilibru al existenței.
A rezolva o problemă presupune a utiliza mijloace ce stau în puterea subiectului și țin de el. Aceasta înseamnă a cunoaște atât slăbiciunile cât și trăirile sale iar obiectivele vor ține de puterea sa și de acțiunile personale. Astfel,se va propune schimbarea atitudinii sale față de părinți pentru a le câștiga bunăvoința și nu să aștepte până la schimbarea atitudinii părinților față de sine. Pasivitatea va fi înlocuită cu propuneri de activitate pe care poate să o facă.
Obiectivele alese trebuie să stea în cercul său de posibilități, mai ușor de realizat. Subiectul va fi stimulat să se gândească la mai multe alternative, opțiuni chiar dacă la prima vedere ele nu pot fi realzate. Cu cât sunt mai multe alternative, cu atât subiectul gândește mai profund la problemele sale și să cresc șansele de a fi rezolvate.
Odată alcătuită lista obiectivelor și a soluțiilor propuse, se vor culege infromații suplimentare pentru fiecare dintre ele. Dacă persoana dorește sã se califice, se vor cuta informații despre școlile și cursurile din orașul respectiv, durata, costuri, posibilități de înscriere. În paralel, vor fi luate în atenție aptitudinile, preferințele, profesiunile practicate anterior. Abia după o bună documentare, se va face o trecere în revistă a opțiunilor cu argumente pro și contra. Această discuție presupune antrenare subiectului cu posibila participare din partea altui membru al familiei sau prieten.
După alegerea obiectivelor și căilor de abordare se vor schița acțiunile necesare, se vor stabili termene și etape pentru punerea lor în aplicare.
5.9. Punerea în practică a programului. Este o fază pretențioasă. Cei care au intrat în încurcătură sunt șovăielnici, sunt gata să se oprească în orice moment, să fugă, să se ocupe de alte lucruri.
Sfătuirea va continua până la reușita intervenției propuse prin ședințe ce pot să aibă loc odată la douã săptămâni sau la o lună. În condițiile de instituție, ele vor putea fi spațiate la intervale mai mari. Discuțiile se vor concetra asupra felului în care s-au desfășurat lucrurile între ședințe. Progresele vor fi răsplătite. Dacă nu s-a produs, nici unul înseamnă că sarcinile au fost prea grele. Părintele nu a reușit să le îndeplinească, a fugit, nu s-a mai implicat. Pentru prevenirea unei asemnea situații este necesar să sesizăm încă din perioada de alcătuire a programului îndoielile celui sfătuit..
Se vor revedea obiectivele și intervențiile propuse, obligațiile asumate și se vor reduce sarcinile. Ele se pot împărți în pași mai mic, mai ușor realizat. Pașii mici dau satisfacție și încredere: strângerea actelor pentru înscrierea la un curs de calificare, deplasarea la școală, la întreprindere, culegerea de informații, comunicarea hotărârilor luate către familie și altele asemănătoare sunt acțiuni cu mare valoare terapeutică. Ele trebuie tratate ca atare.
Printre momentele grele de trecut pentru un sfătuitor se enumeră și perioada în care se urnește părintele. Terapeutul trebuie să aibã răbdare până ce se mobilizează, până sarcina ca fiind a sa și începe să depună eforturi ,,investește” în acțiunile propuse.
În sfătuire, este esențială gândirea pozitivă care ia în considerație aspectele bune ale situației, chiar dacă ele sunt mai puțin evidente.
Sprijinul necondiționat pentru persoane slabe, neputincioase este tranzitorie. În caz de eșec, renunțarea la sprijin trebie temporizată .Planurile vor fi reevaluate fiind luate în vedere și obstacole interne: lipsa de curaj, timiditatea, lipsa de metodă. Orice analiză se va încheia pe un ton pozitiv, cu o continuarea a sprijinului.
În România, este neobișnuită stabilirea unor sarcini concrete sau foarte simple. Se crede că o acțiune terapeutică se concentrează asupra încurajărilor. În fapt, în sfătuire sunt importante datele, modul de realizare a activităților, urmărirea eforturilor clientului. Pe măsura atingerii unor scopuri: o calificare, găsirea unui serviciu, a unui locuințe, învățarea administrării banilor, a creăterii copiiilor și a formării unei familii subiectul va deveni mai încrezător în sine, mai sigur, poate chiar mai îmdrăzneț. Un program cu multe obiective poate să-l copleșească pe client. Ele atacă,pe rând, alegându-se cu cele mai mari șanse de succes. Subiectul va fi răsplătit tot timpul pentru micile sale realizări. Însăși menținerea legăturii sale cu sfătuitorul constituie o mare realizare. Ea semnealează dorința sa fermă de a face ceva pentru sine cu ajutorul unui profesionist, dorința de a ieși din încrucătură prin forțe prorpii.
În dezvoltarea unei atitudini îndrăznețe, este valoroasă legătura prietenească, umană cu personalul leagănului. De aceea, leagănul trebuie să fie din ce în ce mai primitor: să apară zâmbete,vorbe plăcute, încurajări , împărtășirea de impresii.
6.Relația părinte-copil
Marele pedagog, John Dewey, afirma că pentru o familie ideală, cuvântul de ordine îl reprezintă comunicarea cu cel mic. Într-o conversație se comunică vești, se discută probleme, există puncte care îl interesează pe copil și din care acesta învață în mod continuu. Părinții nu-și pot revendica atotputernicia și promova statul de autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil o persoană ce poate îndeplini sarcini. Ion Ionescu sublinia o idee extrem de importantă, cea a formării identității persoanale și sociale a tinerilor, realizată prin experimentare și nu numai prin identificare. Pe lângă modelul oferit de adult, copilul încearcă să își construiască un altul, plecând de la propriile lui resurse, de la reușitele în relații, de la dorința de a ști. Din acest punct de vedere, mediul interactiv, ludic, se dovedește a fi absolut necesar în formarea copilului.Există părinți care oferă celui mic posibilitatea de a juca diferite roluri, sporind în el sentimentul responsabilități individuale. Când are o ,, misiune de încredere”, copilul se simte respectat, se simte tratat ca un egal. Copilul care nu a exersat mai multe roluri în familie se află în conflict cu sine și cu ceilalți. Părinții pot oferi sprijin copiilor, dar și școlii. Nu este vorba de taxe sau de ajutor material, ci de faptul că părinții sunt cei mai buni cunoscători ai copilului din majoritatea punctelor de vedere. În plus, părinții sunt și o sursă de sprijin prin modul în care se relaționează cu ceilalți copii, cu școala, prin profesiile lor.
Dimensiunea relației părinte-copil vizează:
Controlul frecvenței al rezultatelor școlare, al temelor;
Ajutor acordat de părinți la rezolvarea temelor, în general în îndeplinirea sarcinilor;
Suportul, susținerea morală și materială a activității școlare a copilului.
Majoritatea părinților sunt dornici să comunice informații despre copiii lor și sunt capabili să contribuie într-una din modalitățile următoare la formarea propriului copil:
să-și ajute copiii la anumite activități;
să urmărească, în mod regulat, progresult micuților lor;
să ajute la realizarea temelor efectuate acasă;
să vorbească unor grupuri de copii despre preocupările și de deprinderile proprii.
La toate vârstele și în majoritatea situațiilor, copilul are nevoie de încredere și valorizare, îi este necesară afecțiunea și sprijinul parental. Relațiile în familie sunt pentru acesta, exercițiul socializării primare prin modelul viitorului. Mai mult ca în orice alt mediu, la nivelul familiei, copilul poate avea încredere în ceilalți, dar și în sine, în propriile forțe. El poate deveni un partener la acțiunile și deciziile familiei, toate acestea rezultând în cunoașterea și respectul reciproc. Între membrii mediului familial putem vorbi de un parteneriat, dar acesta este determinat de factorul economic, de pregătirea părinților, de educația pe care au primit-o.Părinții trebuie să fie ajutați să găsească echilibrul între impunere și libertatea de alegere, între sprijin și presiune, protejare și independeță, drepturi și responsabilități. Cerințele complexe ale lumii moderne ne determină să regândim modul în care îi învatăm pe copii cu responsabilitatea și cu rezolvarea propriilor lor probleme. Prevenirea situațiilor dificile și a conflictelor care pot afecta dezvoltarea copiilor și tinerilor, impune regândirea sistemului general de pregătire a oricărui tânăr. O soluție optimă este respectul identității copilului ca o persoană importantă și acceptată în fiecare familie.
CAPITOLUL IV
EDUCAȚIA MORALĂ A COPIILOR
În Vechiul Testament, părinții erau răspunzători de educația morală și religioasă pe care trebuiau să o dea copiilor lor. Cei mici erau considerați un dar și o moștenire de la Dumnezeu. Părinții erau obligați moral și nu numai în ceea ce consta îndatoririle pe care le aveau asupra micuților. Părinții sunt nu numai cei care dau naștere copiilor, ci și educatori, îndrumatori. Grija părinților pentru educarea propriilor copii trebuie să fie o preocupare majoră a lor : ,, fiecare să aibă grijă de cei din casa lui și fiecare să socotească drept cel mai mare câștig, folosul pe care îl aduce aproapelui său”. Educația creștină trebuie să se facă cât mai devreme, în momentul în care persoana umană este ușor de educat. Sfântul Ioan recomandă că, încă de la naștere,, părinții să dea copiilor nume creștine după cele a lor care au avut multă îndrăznire înaintea Domnului. Părintele este un exemplu pentru cel mic ,, Negreșit- scrie Alain- grupul familia, cei mici și cei mari la olaltă și cu acea distribuire naturală a puterilor și a îndatoririlor, este un lucru frumos pe care nimeni nu-l poate înlocui. Aici este școala sentimentului, aici se crează devotamentul, încrederea, ambiția; băieții imită pe tată, fetele imită pe mamă, fiecare fiind tot odată și protector și protejat, venerat și venerată ” . Factorii implicații în dezvoltarea copilului sunt următorii: -atmosfera în care crește copilul. Există medii familiale destul de liniștite sau, din contră, foarte agitate, climate de armonie sau climate de discordanțe, dar care depenid în principiul de modul în care părinții o spun. -climatul de fond este acela care determină formarea personalității copilului, care echilibrează capacitățile intelectuale, afective, toate acestea ducând la individualizarea individului. Un mediu familial în care întâlnim adesea tensiuni, lipsă de afecțiune, defecte ale părinților, certuri, acte de violență, reprezintă un cadru traumatizant pentru conștiința copiilor. Traumele care rezultă sunt adesea ireversibile și sunt rezultante dintr-o structură disemetrică a familiei, părinte absent, copil unic, etc. Trebuie să subliniem cu această ocazie marea sensibilitate pe care o păstrează cei mici față de opiniile părinților. Pentru copil această încredere în forțele părinților constituie un suport esențial despre lume și despre relațiile care se stabilesc între indivizi. Lipsa acestui suport, certurile frecvente, produc o gravă dezorientare în gândirea copilului. ,, Educația trebuie să se desfășoare într-o atmosferă de bucurie”. Regimul de viață ordonat este o condiție temeinică pentru o dezvoltare fizică și spirituală optimă, dar și de formare a unui sistem de valori. Un copil care nu s-a bucurat de îngrijirea ambilor părinți va întâmpina piedici în dezvoltarea unei personalități armonioase. Se consideră că, acel copil care este lăsat să se dezvolte la voia întâmplării, este un individ cu o comportare defectuoasă, dar aceasta este masca unor dezechilibre mai vechi.
Părinții comozi, nesiguri, sceptici nu pot asigura o educație adecvată. Oricât de ocupat ar fi un părinte, acesta trebuie să găsească și cea mică posibilitate de a dedica familiei o bună parte din timpul petrecut acasă: să ia masa cu cei mici, să stea în preajma lor și să-i ajute, să se joace împreună cu ei. -prezența ambilor părinți, atât mama, cât și tatăl au o importanță majoră în dezvoltarea și în viața copilului. Societatea este alcătuită din bărbați și femei, iar mediul familial trebuie să imprime în viziunea copilului o imagine exactă a ordonării de sexe în societate. Prestația educativă părintească are un esențial caracter și, de aceea, cel mic, care este crescut numai de tată se dezvoltă în forme asimetrice ca și copilul crescut numai de mamă. -respingerea copilului: ,,tatăl sau mama nu acordă copilului îngrijirea de care are nevoie, protecție, afecțiune sau manifestă preferințe pentru alți copii din familie, cel în cauză fiind astfel neglijat”. Ca particularități legate de respingere enumerăm lipsa de încredere în sine, apatia rezultată din acel sentiment profund de incapacitate față de acel univers căruia copiii sunt lăsați în voia sorții, fără niciun fel de sprijin. Modelul părintelui format pe ideea de respingere împiedică dorința copilului de a se maturiza, de a se regăsi în adult și de a adopta valorile sale morale, sociale. Alte două mari probleme sunt:răsfățarea copilului și dominarea lui excesivă. În cazul în care copilul este supraprotejat, presiunile externe sunt atenuate. Copilul, ținut ca într-un labirint, apărat pe toate căile de orice contact neplăcut cu realitatea, se adaptează unui univers facil, ireal, condiționat de cerințele pe care acesta le solictiă. Acest univers superficial, imaginar, nu există decât în funcție de intervenția adultului. Răsfățat și ocrotit deoarece este considerat ca fiind slab și neputincios, cel mic rămâne la fel deoarece i se acordă prea multă importanță și protecție. Dacă anturajul îi valorizează la maximum drepturile, atunci copilul ajunge să se bucure de atotputernicie (cum este în cazul Domnului Goe, al lui Ion Luca Caragiale). Statistica descoperă la copiii supraprotejați o predispunere mai mare a îmbolnăvirilor, o scăzută înclinare spre viața de grup. Cei care au fost supuși unui regim autoritar sunt liniștiți, conformiști, însă lipsiți de imaginație și de curiozitate. ,,Educația este cea mai mare artă deoarece adevărata moștenire pe care trebuie să o lase părinții nu este una materială, ci spirituală și constă în bunătate, blândețe, milostenie, dragoste și curățenie”.
CAPITOLUL V
STUDIU APLICATIV ASUPRA ABUZULUI COPIILOR ÎN CADRUL FAMILIEI Abuzul asupra copiilor capătă o varietate de forme și este influențat de o gamă largă de factori, de la caracteristicile individuale ale victimei și abuzatorului, la mediul cultural și fizic în care trăiesc cei mici. În România, în special după anul 1996, în urma impactului avut de dezvăluirile unor cazuri mult mediatizate de copii abuzați, neglijați, abandonați, închiși în instituții reci, insalubre, cercetătorii și specialiștii din domeniul protecției copilului, sociologii, psihologii și asistenții sociali, specialiștii în educație și sănătate își îndreaptă atenția asupra acestui deja fenomen, după incidența cazurilor, încercând să analizeze cauzele care-l determină, pentru a identifica și propune măsuri, acțiuni relevante pentru diminuarea lui.
5.1. Obiectivele cercetării:
Prin realizarea acestei cercetări, mi-am propus:
-să investighez tipurile de abuz ce se întâlnesc în cadrul familiei;
-să surprind cauzele car determină un comportament inadecvat în relația copil-părinte;
-să identific modalitățile de prevenire a abuzului, intervențiile și metodele de prevenire ale abuzului.
5.2. Ipotezele cercetării
Ipoteza 1. Consumul de alcool în familie determină manifestarea comportamentelor abuzive asupra copiilor, în sensul că, cu cât consumul de alcool este mai ridicat, cu atât comportamerntele abuzive sunt mai intense și mai frecvente.
Ipoteza 2. Pentru mediul rural, există o corelație negativă între comportamentul abuziv al familiei/persoanei de îngrijire a copilului și nivelul de trai, în sensul că, cu cât nivelul de trai este mai scăzut, cu atât este mai mare frecvența de manifestare a neglijării nevoilor de dezvoltare ale copilului. Ipoteza 3. Dacă comportamentele abuzive și de neglijare ale copiilor sunt perpetuate prin transmiterea intergenerațională, atunci are impact asupra acestora și transmiterea interfamilială a pattern-urilor (autogospodărire defectuoasă, risipirea resurselor, neasumarea rolurilor parentale, lipsa valorizării copilului). 5.3.Lotul de cercetare ( eșantionul) Pentru acest experiment, a fost luat în studiu un lot format din 30 de elevi ai claselor VII-VIII din cadrul școlii nr. 8 din Câmpina, dar și din părinții acestora, tot în număr de 30, cu vârste cuprinse între 33 și 45 de ani. Lotul de subiecți este omogen, fiind alcătuit din 15 fete și 15 băieți. Toți provin din medii familiale normale. Majoritatea părinților intervievați nu au un loc de muncă, nu au surse stabile de venituri, nu au terenuri sau animale care să le asigure sursa de existență, toate acestea constituindu-se în surse de stres și factori de risc ai maltratării copiilor. 5.4. Metode utilizate Pentru colectarea datelor referitoare la abuzul copiilor, în cercetare au fost utilizate următoarele metode: -chestionarul (unul adresat pãrinților, iar altul întocmit pentru elevi); – convorbirile individuale și de grup cu pãrinții, cadrele didactice și elevii. În realizarea acestei cercetări, am utilizat ca instrument de cercetare chestionarul. Am întocmit două formulare de acest tip, unul pentru elevi, iar altul pentru copii. Chestionarul pentru elevi cuprinde 10 de întrebări, iar cel pentru părinți 7 întrebări, întrebările fiind diversificate, dar care conduc la rezultatul dorit.
5.6. Interpretarea rezultatelor chestionarelor
A. 5.6.1. Interpretarea rezultatelor chestionarului adresat copiilor:
La întrebarea cu numărul 1, 15 din 30 de persoane au răspuns „Da”, adică sunt certați în momentul în care sunt notați cu un calificativ slab, iar restul sunt înțeleși de către părinți.
•figura nr. 1, întrebarea nr.1
La întrebarea cu numărul 2, 16 persoane au confirmat că sunt certați în momentul în care lipsesc nemotivat de la ore, iar restul de 14 au parte de o mai mare înțelegere din partea părinților.
•figura nr. 2, întrebarea nr.2
La întrebarea numărul 3, 27 dintre copii sunt forțați să mărturisească cauza schimbării comportamentale, ceilalți 3 fiind lăsați în pace.
•figura nr. 3, întrebarea nr.3
La întrebarea numărul 4, 18 dintre cei intervievați spun părinților celor întâmplate, însă restul preferă să păstreze tăcerea.
•figura nr. 4, întrebarea nr.4
La întrebarea numărul 5, jumătate dintre cei mici ar riposta în cazul unei molestări verbale, iar cealaltă parte s-ar abține de la orice fapt.
•figura nr. 5, întrebarea nr.5
La întrebarea numărul 6, 26 dintre cei prezenți susțin ideea că „ bătaia apără mândria”,iar ceilalți 4 infirmă ideea.
•figura nr. 6, întrebarea nr.6
La întrebarea numărul 7, 15 dintre copii ar purta o discuție, iar cealaltă jumătate ar riposte în mod direct.
•figura nr.7 , întrebarea nr.7
La întrebarea numărul 8, 21 dintre copii au asistat la astfel de scene, iar ceilalți 9 nu au întâmpinat astfel de probleme până în momentul de față.
•figura nr.8 , întrebarea nr.8
La întrebarea numărul 9, toți elevii au răspuns afirmativ, adesea având loc astfel de situații.
•figura nr.9 , întrebarea nr.9
La întrebarea numărul 10, jumătate din numărul de elevi sar în ajutorul celor implicați.
•figura nr.10 , întrebarea nr.10
B. 5.6.2 Interpretarea rezultatelor chestionarului adresat părinților:
La întrebarea numărul 1, constatăm că majoritatea părinților, 27 la număr nu reușesc să ducă la bun sfârșit îndatoririle pe care le are față de toți membrii familiei. Doar 3 părinți sunt capabili să îndeplinească cu succes sarcinile.
•figura nr. 1c, întrebarea nr.1
La întrebarea numărul, 2 remarcăm faptul că, 24 dintre părinți s-ar afișa în fata copiilor după consumul de băuturi alcoolice, iar restul ar ieși la o mică plimbare.
•figura nr. 2c, întrebarea nr.2
La întrebarea numărul 3, constatăm faptul că, din cauza lipsei locurilor de muncă pe care majoritatea părinților o întâmpină, părinții nu sunt mulțumiți în ceea ce privește situația lor financiară. Astfel, 27 de părinți ar dori îmbunătățirea situației, iar ceilalți 3 sunt oarecum împăcați cu ceea ce au în posesie.
•figura nr. 3c, întrebarea nr.3
La întrebarea numărul 4, doar 2 persoane nu au întâmpinat cazuri de violență domestică în copilărie.Violența domestică este o serie repatată de comportamante corective, de atac fizic, psihic, sexual pe care o persoană le exercită față de partener în scopul controlării acestuia, utilizând incapacitatea victimei de a se proteja.
•figura nr. 4c, întrebarea nr. 4
La întrebarea numărul 5, 15 persoane consideră că sunt părinți buni, iar cealaltă jumătate viceversa. Mulți dintre aceștia se desconsideră deoarece nu au un loc adecvat de muncă sau chiar deloc, neavând posibilitatea de a oferi toate condițiile celor mici. Părinții spun că adevărată dezvolatare a copilului decurge din acordarea tuturor resurselor de care cel mic are nevoie în timpul progresului său.
•figura nr. 5c, întrebarea nr. 5
La întrebarea numărul 6, 14 indivizi ar trece cu vederea situația aceea, iar restul de 16 persoane ar crea dintr-un lucru teoretic simplu un adevărat haos, un lucru extrem de complicat.
•figura nr. 6c, întrebarea nr. 6
La întrebarea numărul 7, 30 de părinți ar face tot ceea ce le stă în putință pentru a-și îndepărta copilul de zona „rău famată”.
•figura nr. 7c, întrebarea nr. 7
5.7.Concluziile cercetării
În acestă cercetare, am formulat trei ipoteze pe care le-am testat prin intermediul chestionarului cu ajutorul părinților și al elevilor din clasele a-VII-a și a-VIII-a. Acesteasunt: -dacă consumul de alcool este mai ridicat, cu atât comportamentele abuzive sunt mai des întâlnite; – cu cât nivelul de trai este mai scăzut, cu atât este mai mare frecvența de manifestare a neglijării nevoilor de dezvoltare ale copilului; – dacă comportamentele abuzive și de neglijare ale copiilor sunt perpetuate prin transmiterea intergenerațională, atunci are impact asupra acestora și transmiterea interfamilială a pattern-urilor. În studiul de față s-a conturat ideea că un factor de risc în maltratarea copilului este consumul exagerat de alcool în familie. În aproape 70% dintre cazurile analizate, maltratarea s-a produs pe fondul abuzului de alcool, situații în care scad cenzurile, scade controlul emoțional, sunt afectate relațiile interpersonale, sunt afectate nevoile de dezvoltare ale copiiilor. Consumul de alcool poate conduce la pierderea locului de muncă, pierderea locuinței, la divorț., afirma chiar unii dintre părinții prezenți. De asemenea, în urma analizelor efectuate s-a concluzionat că cea mai mare parte a abuzatorilor sunt bărbații (67,7%). Aceștia se pare că pot fi mai ușor afectați de pierderea locului de muncă, de dificultățile în obținerea unui loc de muncă nou și în asigurarea veniturilor familiei. Cea mai mare parte a cazurilor de maltratare se produc în mediul rural (aproape 60% din numărul total de cazuri), iar cei mai predispuși maltratării sunt copiii cu vârste cuprinse între 3-6 ani și cei cu vârste cuprinse între 14-16 ani ( cum este și în cazul nostru). Condițiile defavorizante de locuire, de venit, de acces la servicii sociale acționează ca factori de stres social, generatori de insatisfacții și nemulțumiri, nemulțumiri care deteriorează relațiile intrafamiliale. Majoritatea părinților intervievați nu au un loc de muncă, nu au surse stabile de venituri, nu au terenuri sau animale care să le asigure sursa de existență, toate acestea constituindu-se în surse de stres și factori de risc ai maltratării copiilor. Având în vedere caracterul închis, „sacrosanct” al familiei, cercetarea modului de relaționare între membri acesteia nu este o întreprindere facilă. De aceea, am ales și o abordare indirectă a problemei, focus-grupurile cu copiii, discuțiile fiind purtate în jurul situațiilor conflictuale, a momentelor de decizie, a situațiilor concrete apărute în familie. Pentru facilitarea comunicării, am utilizat jocurile de rol, acestea fiind mai ușor acceptate de către copii. În toate grupurile, în jocul de rol cu familia, decizia a fost acceptată de toți participanții, aceștia având același sistem de ierarhizare a trebuințelor (au prioritate nevoile primare-hrană, îmbrăcăminte, în fața celor de socializare, de petrecere a timpului liber). Pentru copiii de clasa a VIII (14 ani), apar factori noi care trebuie luați în calcul în momentul deciziei: vârsta copiilor și sexul acestora. Grupul de colegi sau prieteni este mediul în care copiii pot deprinde o parte din comportamentele agresive. În toate grupurile analizate, principala modalitate de rezolvare a conflictelor între copii includea diverse forme de violență. Întrebați dacă se întâmplă ca unii colegi să se bată la școală, toți au răspuns afirmativ, minimalizând în același timp importanța acestui fapt („era doar în joacă”, „doar l-am împins”). Încă din primele clase, grupul de copii adoptă jocuri violente și limbaje agresive și depreciative. Cei care nu adoptă astfel de comportament riscă să fie excluși din grup. Copiii de clasele a VII-a și a VIII-a consideră că bătaia apără mândria.Din discuțiile purtate cu aceștia ,numai cei care adoptă comportamente agresive pentru a-i apăra pe ceilalți, indiferent ce cred despre ei, sunt apărați de către clasă. Cei „buni la carte nu se bat”, așa încât nu sunt apărați de „gașcă”, chiar dacă ar cere ajutorul. Relațiile dintre elevi se bazează pe sprijin reciproc și pe împărtășirea aceluiași set de valori. La copiii mai mici, violența este doar o formă de joc, ludică, pe când la cei mai mari devine normă. În timpul jocului de rol a cărui acțiune ce se desfășoară în cadrul grupului de colegi, se poate observa că adolescenții apelează la violență ca mijloc de pedepsire a celui care a comis o faptă reprobabilă. Așa cum am întâlnit într-unul din chestionare( cel adresat elevilor), la întrebarea numărul 7, majoritatea copiilor ar prefera cearta, directa catalogare a celui implicat, fără a i se acorda însă dreptul la replică.Deși la această vârstă, ideea de dreptate este legată de grup, adolescenții nu ar apela la adulți (părinți, profesori, poliție) pentu a restabili ordinea socială. Pedeapsa pentru vinovat diferă: dacă este perceput ca inferior din punctul de veder al forței fizice, atunci va fi agresat verbal, jignit, umilit. Pentru adolescenți este foarte important să știe să se bată (apere), în timp ce copiii mai mici privesc totul ca pe un joc. Referitor la aspectul utilizării violenței ca formă de apărare, la adolescenți diferențele de gen tind să se estompeze. Atât fetele, cât și băieții împărtășesc aceleași valori și chiar relatează situații când din perspectiva lor a fost justificată violența. Comportamentele agresive sunt deprinse în grupul de prieteni de la cei mai mari. Violența verbală sau fizică devine atât un mijloc de rezolvare a conflictelor, cât și un mod de comunicare, de exprimare a poziției într-o relație. Se poate vorbi de o subcultură în care copiii și adolescenții sunt inițiați de la vârste mici. Copilul se inițiază pe măsură ce învață să se apere, să răspundă la lovitură cu alte lovituri, să își depășească frica, să deprindă tehnici de „inițiere”. Consecințele abuzurilor la care sunt supuși copiii în familie se referă în principal la activitatea școlară sau la modul de relaționare al copilului cu școala („randament școlar scăzut”, „izolare de colectiv”, „timiditate excesivă”, „absențe nemotivate”).
ANEXE
Anexa nr. 1
Chesionar adresat elevilor
1.Sunteți certați în momentul în care luați o notă mică la școală?
a) Da;
b) Nu.
2. Lipsiți nemotivat de la școală pentru o zi. Sunteți mustrați de către părinți din această cauză?
a) Da;
b) Nu.
3. Treci printr-un moment neplăcut: cel mai bun prieten al tău renunță la școală din cauza anturajului din care face parte. Ești forțat (obligat) de către părinți să spui adevărul?
a) Da;
b) Nu.
4.Unul dintre colegi vă molestează pentru că nu i-ați făcut tema. Spuneți vreunuia dintre părinți?
a) Da;
b) Nu.
5.Un copil te jignește verbal. Te revolți în vreun anume fel ?
a) Da;
b) Nu.
6. Consideri că „bătaia apără mândria?”
a) Da;
b) Nu.
7.Sora ta ia o carte de a ta, fără să-ți ceară permisunea și afli lucrul acesta. Preferi să o întrebi sau o cerți fără niciun drept de replică?
a) Da;
b) Nu.
8.Ați asistat la discuții între părinți cauzate de consumul de alcool?
a) Da;
b) Nu.
9. Se întâmplă ca unii colegi să se bată la școală?
a) Da;
b) Nu.
10. Ați asistat, în cadrul școlii, la o scenă de violență în rândul colegilor?
a) Da;
b) Nu.
Anexa nr. 2
Chesionar adresat părinților
1. Considerați că îndepliniți cu succes sarcinile gospodărești?
a) Da;
b) Nu.
2. În cazul consumului de excesiv de alcool, cum ați proceda:v-ați afișa astfel în fața copilului dumneavoastr sau nu?
a) Da;
b) Nu.
3. Sunteți mulțumiți de situația dumneavoastră financiară?
a) Da;
b) Nu.
4. Ați întâmpinat în copilăria dumneavoastră cazuri de violență?
a) Da;
b) Nu.
5. Vă considerați un bun părinte care-și ajută copil ori de câte ori are nevoie?
a) Da;
b) Nu.
6. În cazul în care copilul dumneavostră ar lua o notă mică,l-ați certa sau l-ați consola?
a) Da;
b) Nu.
7. Dacă copilul dumneavostră de ar face parte dintr-un anturaj nu tocmai potrivit, ați încerca să-l scoateți din acel mediu, utilizând forța?
a) Da;
b) Nu
CONCLUZII
Școala reprezintă un mediu cu potențial abuziv ridicat, abuzurile fiind săvârșite de alți copii sau de către unele cadre didactice. Drept cauză a abuzurilor fizice se identifică carența educativă a familiei, care nu transmite copilului mijloace de interacțiune non-violente. De asemenea, se mai identifică sărăcia drept cauză a comportamentelor agresive (furtul pachețelelor, al banilor, al unor obiecte). Au fost identificate de către cadrele didactice și o serie de măsuri pentru diminuarea acestor acțiuni: -colaborarea mai bună între profesori și părinți, astfel încât copilul să fie supravegheat permanent; -apelarea la alte instituții, în special la poliție; -sancționarea școlară a copiilor care se fac vinovați de acte de violență; -îmbunătățirea comunicării între profesor și elev, în special prin stimularea discuțiilor pe tema problemelor pe care acesta din urmă le întâmpină în viața de zi cu zi. Violența în mediul școlar, dar și în cel familial, poate fi redusă prin programe specifice care încurajează dezvoltarea de abilități, cum sunt abordările non-violente ale rezolvării conflictelor, implementarea unor politici care să prevină abuzul și să promoveze respectul pentru toți membrii comunității școlare. Factorii care pot diminua riscul abuzului și violenței în școală includ politici specifice la nivelul acesteia și un curriculum eficient, care să susțină dezvoltarea unor atitudini și comportamente non-violente și non-discriminatorii. În perioada actuală mai mult decât oricând, orice activitate de prevenire trebuie să fie bine justificată și din punct de vedere financiar. Există puține informații disponibile despre costurile economice la nivel mondial ale violenței asupra copiilor, în special din țările în curs de dezvoltare. Totuși, varietatea consecințelor pe termen scurt și lung asociate cu violența asupra copiilor sugerează că există costuri economice semnificative pentru societate. Astfel, în SUA, costul abuzului și neglijării a fost de aproximativ 103.8 miliarde dolari în 2007, incluzând aici, atât costurile directe legate de intervenția primară, tratamentul medical și psihologic asociat, cât și cele indirecte legate de consecințele pe termen lung ale maltratării de la nivel individual și societal. Asemenea acțiuni sunt extrem de costisitoare din punct de vedere economic: pe de-o parte, identificarea grupurilor țintă este dificilă (numărul cazurilor cunoscute respectă modelul iceberg-ului), procesele de reabilitare, suport, consiliere sunt anevoiase și costisitoare, iar pe de altă parte intervențiile centrate pe persoană, chiar dacă sunt eficiente, nu au efecte pozitive de lungă durată în toate situațiile (copilul se reîntoarce, de regulă, în același mediu care a inițiat și susținut comportamentul abuziv). Una din modalitățile de prevenire a abuzului este aceea de a răspunde nevoilor familiilor ce experimentează astfel de probleme. Intervențiile familiale ar trebui orientate înspre îmbunătățirea abilităților de rezolvare de probleme și pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale. Majoritatea acțiunilor de prevenire se bazează, în România, pe identificarea indiviziilor/familiilor/grupurilor aflate în situații de risc și îmbunătățirea abilităților parentale astfel încât adulții să fie capabili a gestiona mai bine situațiile ce pot genera astfel de comportamente. Asemenea acțiuni sunt extreme de costisitoare din punct de vedere economic: pe de-o parte identificarea grupurilor țintă este dificilă (numărul cazurilor cunoscute respectă modelul iceberg-ului), procesele de reabilitare, suport, consiliere sunt anevoiase și costisitoare, iar pe de altă parte intervențiile centrate pe persoană, chiar dacă sunt eficiente, nu au efecte pozitive de lungă durată în toate situațiile (copilul se reîntoarce, de regulă, în același mediu care a inițiat și susținut comportamentul abuziv). Din această perspectivă, intervențiile care reușesc să modifice condițiile structurale, care capacitează și resursele comunitare, au șanse mai mari de reușită pe termen lung prin crearea unui mediu suportiv pentru copil. Activitățile de prevenire universală (campanii, programe de educație a părinților) trebuie să vizeze modificarea atitudinilor membrilor comunității care trec cu vederea sau normalizează abuzul asupra copiilor, inclusiv rolurile de gen stereotipe și discriminarea, acceptarea pedepselor corporale și a practicilor tradiționale dăunătoare (toleranță „zero” a maltratării copilului). Campaniile de informare comunitară își manifestă utilitatea în sensibilizarea publicului cu privire la efectele vătămătoare pe care le are violența, abuzul asupra copiilor. Datorită necesității imperioase a acțiunilor de conștientizare și de prevenire a fenomenului abuzului asupra copilului, ziua de 5 iunie a fost declarată ca „Ziua împotriva violenței asupra copilului în România”. Intervențiile și metodele de prevenire în mediul familial ar trebui orientate înspre îmbunătățirea abilităților de rezolvare de probleme și pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale. Metodele de prevenire și tehnicile de intervenție cu cazurile de abuz și neglijare acordă prioritate abordărilor care se concentrează pe îmbunătățirea legăturilor și funcțiilor familiale, pe participare și pe suport, pe rețele sociale în cadrul și între diferite grupuri ale comunității, îndeplinind astfel funcția de susținere a familiilor în risc de maltratare a copiilor. Programele și metodele de prevenire trebuie să promoveze o relație sănătoasă părinte-copil și să orienteze părinții spre forme pozitive și constructive de disciplinare și de abordare a dezvoltării copilului, luând în considerare capacitățile în plină dezvoltare ale copiilor și importanța respectării opiniilor lor. Familia trebuie ajutată în a deveni sau redeveni protectivă, părinții pot „învăța”, deprinde calitatea de a fi un „ părinte suficient de bun”, prin utilizarea unor metode și tehnici de disciplinare pozitivă, non-violentă a copiilor. Mass-media portretizează uneori violența ca fiind normală sau o glorifică, inclusiv violența asupra copiilor, în presa scrisă sau în audio-vizual, prin intermediul programelor de televiziune și a filmelor. Ea poate să aibă și un rol important în prevenirea maltratării copiilor, pe de o parte putând să ofere informații despre acest fenomen, iar pe de altă parte, să reducă expunerea copiilor la imagini și mesaje violente, generatoare de comportamente agresive. De asemenea, mass-media trebuie încurajată să promoveze valorile non-violenței și să aplice principii care să asigure respectarea deplină a drepturilor copiilor și a confidențialității în relatarea unor cazuri de maltratare. Un rol deosebit de important în activitatea de prevenire a abuzului și neglijării copilului trebuie să-l aibă în continuare organizațiile nonguvernamentale și profesioniste ce activează în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, atât cele internaționale („Save the Cildren”, Médecins du Monde, ISPCAN – International Society for Prevention of Child Abuse and Neglect, ECPAT – End Child Prostitution, Child Pornography and Trafficking of Cildren for Sexual Purposes, UNICEF, WHO – Organizația Mondială a Sănătății, CCFC- Christian Children Fund of Canada, ILO-IPEC – International Labour Organization – International Programme on the Elimination of Child Labour), cît și cele ce activează în România („Salvați Copiii” România, FICF – Fundația Internațională pentru Copil și Familie, FONCP – Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Copilului, FICE România – Federația Internațională a Comunităților Educative, SNCAN – Societatea Națională pentru Copilul Abuzat și Neglijat), dacă ar fi să enumerăm doar câteva dintre cele care au dezvoltat, susținut programe eficiente de intervenție și prevenire a maltratării, de-a lungul anilor. Protecția copiilor împotriva maltratării este o problemă urgență. Copiii au suportat abuzurile adulților fără să fie văzuți și auziți timp de secole întregi. Acum, deoarece dimensiunea și impactul tuturor formelor de abuz asupra copiilor sunt mai bine cunoscute, copiii trebuie să beneficieze de o prevenire și o protecție eficientă, la care au dreptul necondiționat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Abuzul Copiilor In Familie (ID: 164535)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.