Abuz DE Incredere

cuprins

=== Abuz de încredere ===

cuprins

Capitolul I

CARACTERIZAREA ABUZULUI DE ÎNCREDERE

SECȚIUNEA I

Abuzul de încredere, infracțiune contra patrimoniului

§1. Noțiunea de abuz de încredere și caracterizarea acestuia

Abuzul de încredere este fapta persoanei care, deținând cu orice titlu un bun mobil al altuia, și-l însușește sau dispune de el pe nedrept ori refuză să-l restituie.

De esența abuzului de încredere este acea comportare incorectă, abuzivă și păgubitoare a celui care deține un bun ce i-a fost încredințat de altul pentru a-l păstra sau pentru a-i da o anumită întrebuințare, în disprețul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria stăpânire.

Abuzul de încredere constituie forma tipică de sustragere din avutul public sau privat a cărei caracteristică esențială rezidă din faptul că infractorul are deja bunul, în momentul săvârșirii infracțiunii, în posesie temporară sau deținere licită, în baza unui titlu ce exprimă un raport juridic stabilit anterior între el și persoana în cărei administrare operativă directă se află acel bun, pe care și-l însușește prin intervertirea ilicită a titlului, posesiunii temporare sau a detențiunii licită, într-o posesiune ilicită.

Însușindu-și bunul, infractorul se comportă și dispune de bunul respectiv ca de un bun propriu.

Așadar, pentru săvârșirea acestei infracțiuni este necesar în primul rând să existe un raport juridic între victimă și făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă, dobândește detenția bunului mobil,

și, în același timp, are îndatorirea să-l păstreze, să-l restituie la termenul și în condițiile stabilite ori să-i dea destinația indicată de cel de la care l-a primit. Un astfel de raport juridic poate lua naștere dintr-un contract de depozit, comodat, gaj, uzufruct, etc. Devenit detentor precar al bunului, făptuitorul intervertește în mod abuziv această destinație într-o stăpânire deplină și se comportă ca și cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând astfel de încrederea celui acre i l-a încredințat. Nu va fi săvârșită deci infracțiunea de abuz de încredere atunci când, în temeiul raportului juridic existent între părți, deținătorul bunului este îndreptățit să dispună de bun, să și-l însușească, ori să refuze restituirea acestuia. De asemenea, nu vor fi întrunite condițiile pentru existența abuzului de încredere și în situația în care raportul juridic existent nu este de natură să transmită detenția bunului celui căruia i s-a încredințat.

§2. Pericolul social și necesitatea incriminării și sancționării abuzului de încredere

Abuzul de încredere constituie o faptă care prezintă pericol pentru societate, deoarece lovește în acel minim de încredere și probitate care trebuie să existe în raporturile patrimoniale dintre membrii colectivității, încredere și probitate fără de care relațiile de ordin patrimonial nu s-ar putea forma, dezvolta și consolida în mod normal.

Se poate observa că la infracțiunea de abuz de încredere, ca de altfel la majoritatea infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului și nu poziția juridică a victimei. Deci, legea penală a considerat că pentru a ocroti patrimoniul și drepturile legate de acesta se impune, mai întâi, să fie apărate situațiile de fapt existente, în sensul că acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului întrucât orice modificarea a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.

Gradul de pericol social pe care îl prezintă această infracțiune poate fi micșorat prin diligența de care trebuie să facă dovadă cei care încredințează un bun al lor în mâna altuia, ocolind persoanele suspecte.

SECȚIUNEA A II-A

ABUZUL DE ÎNCREDERE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂNESC

§1. Abuzul de încredere în Codul penal de la 1864

Codul penal de la 1864 incrimina abuzul de încredere în secțiunea IV, articolele 322-331, sub denumirea de “abuz de încredere”, o serie de fapte cum ar fi : abuzul de slăbiciunea unui incapabil, abuzul de încredere propriu-zis, abuzul de încredere profesional, etc.

Astfel, în articolul 322 din Codul penal din 1864, infracțiunea de abuz de încredere are următoarea definiție:

“Oricari va specula asupra trebuințelor, slăbiciunilor sau patimelor unui minor ca să-l facă să subscrie, spre a sa pagubă obligațiuni, chitanțe, sau vreun înscris de răzuire pentru împrumutare de bani, ori de lucruri mișcătoare, ori de înscrisuri comerciale, sau de orice alte înscrisuri îndatoritoare, sub oricari formă se va fi făcut asemenea tocmeală se va pedepsi cu închisoare de la 2 luni la 2 ani și cu amendă care nu va putea trece peste a patra parte a sumei ori a prețului lucrurilor ce va urma a se întoarce înapoi vătămatului, nici să fie mai mică de 26 de lei.”

Infracțiunea propriu-zisă de abuz de încredere era prevăzută de Codul penal din 1864 în art. 323 care enumera limitativ raporturile patrimoniale în legătură cu care se poate comite infracțiunea: închiriere, depozit, mandat și locațiunea de servicii. Fapta respectivă era pedepsită cu închisoare și amendă. Astfel, art. 323 prevedea:

“Oricare va pune la o parte, sau va risipi, spre paguba proprietarilor, a posesorilor ori a detentorilor obligațiuni, bani, mărfuri, bilete, chitanțe sau orice alte acte cuprinzând vreo obligațiune, sau apărare și care i se vor fi dat cu titlul de închiriere, de depozit de mandat, sau pentru vreun lucru cu plată ori fără plată, cu datorire de a-l întoarce înapoi sau de a-l înfățișa, ori de a-l întrebuința într-un chip hotărât, se va pedepsi după cuprinderea art.322

Dacă abuzul de încredere, prevăzut prin paragraful de mai sus, se va săvârși de vrei slugă, ori cu simbrie, ucenic, calfă, grămatic, lucrător, ajutător, spre paguba stăpânului său, pedeapsa va fi închisoarea de la 6 luni până la 2 ani.

Toate acestea fără prejudiciul ce s-a zis la articolele 203, 204 și 205, pentru punerea la o parte sau ridicarea banilor, a obligațiunilor și a altor acte, ori lucruri aflate în depozite publice”

Art 324 – Advocatul care prin daruri, oferte sau promisiuni, se va îndupleca a se înțelege cu partea adversă și va vătăma, prin fapte pozitive, sau prin omisiuni doloase, cauza clientului său, va fi pedepsit cu închisoare până la 2 ani, prin suspendarea din exercițiul profesiunii de advocat, prin interdicțiune de la funcțiunile publice până la 15 ani, și prin amendă de la 150 până la 1500 lei.

Art. 325 – Când advocatul va vătăma, cu viclenie, prin fapte pozitive sau prin omisiuni, cauza unui cauzat sau a unui prevenit, se va pedepsi după cum urmează:

În caz de crimă, prin interdicțiune de la profesiunea de advocat și de la orice funcțiune publică și prin recluziune.

În caz de delict, prin interdicțiune de la profesiunea de advocat și de la orice funcțiune publică, la care pedeapsă se va putea adăugi și închisoarea până la 2 ani.

În caz de contravenție prin interdicțiune de la profesiunea de advocat și de la orice funcțiune publică, nu mai puțin de 6 luni, și prin amendă până la 150 lei.

Art.326 – Cel ce, după ce va produce vreun document înscris sau memorii la o judecătorie, pentru vreo prigonire, îl va sustrage în orice mod, se va pedepsi cu o amendă de la 26 la 150 lei.

Această pedeapsă se va hotărî de același tribunal în a cărui cercetare se află prigonirea.

Art. 327 – Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliță lucruri ce nu sunt ale sale, și întrebuințându-se de ele, le va tăgădui, se socotește că a comis abuz de încredere, și se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile la 3 luni.

Art. 328 – Cel ce va găsi într-o curte, grădină, în grajduri, ori în altă încăpere, bani ori lucruri ce nu sunt ale sale, și nu le va arăta stăpânului locului ori chiriașului se va pedepsi cu pedeapsa prevăzută la articolul precedent.

Art. 329 – Dispozițiunile art. 307 se vor aplica și în cazul de abuz de încredere urmat între persoanele acolo arătate .

Art. 330 – Se vor pedepsi cu închisoare de la 1 lună până la 1 an:

Tutorii, curatorii, executori testamentari, acei însărcinați cu paza lucrurilor sechestrate, administratorii de fundațiuni, care, cu rea credință, lucrează în vătămarea persoanelor sau lucrurilor încredințate direcțiunei sau administrațiunei lor;

Samsarii, agenții de schimb, expeditorii, comisionarii și alte persoane exercitând o profesiune cu cari sunt anume însărcinați de autoritate publică, dacă în afacerile cari le sunt încredințate aduc, cu rea credință, vătămarea acelora cari le-au încredințat afacerile.

Art. 331 – Cărăușii, vâslașii sau oamenii lor cari, prin amestecare de materii vătămătoare, vor fi preschimbat calitatea vinurilor, sau orice astfel de băuturi, ori de mărfuri al căror transport li s-a încredințat, se vor pedepsi cu închisoare de la 2 luni la 2 ani; iar dacă preschimbarea nu se va fi făcut prin materii vătămătoare, osânda va fi închisoare de la 1 lună până la 6 luni, sau amenda de la 26 până la 250 lei.

Vintilă Dongoroz, în lucrarea “Despre abuzul de încredere”, face diferența dintre abuzul de încredere și înșelăciune, considerând că ambele infracțiuni, ca atacuri în contra proprietății, aparțin sub raportul obiectivității juridice aceluiași gen de activitate anti-juridică: “însușirea pe nedrept a lucrului altuia”; ceea ce diferențiază însă aceste infracțiuni este obiectivitatea lor materială, adică modalitatea prin care se realizează însușirea lucrului altuia și anume:

La furt avem o sustragere frauduloasă, ceea ce implică că lucrul nu se găsește în mâna infractorului anterior însușirii lui, ci a intrat în mâinile sale prin luarea acelui lucru fără voia victimei; la abuzul de încredere avem o intervenție frauduloasă care dimpotrivă presupune că lucrul se găsea deja în mâinile infractorului și pe baza unui raport anterior în temeiul căruia lucrul continua totuși să fie al altuia, iar infractorul și l-a făcut al său; în fine la înșelăciune avem o achiziționare frauduloasă, adică o dobândire care implică de asemeni că lucrul nu se găsea în mâinile infractorului înainte de însușirea lui, ci a intrat în mâinile acestuia printr-o remitere voluntară obținută prin amăgirea victimei.

Deci, în esență, pentru a ajunge la calificarea faptului, trebuie să se țină seama de natura activității “inițiale” care a condus la săvârșirea atacului în contra proprietății, fiindcă în această activitate s-a exteriorizat intenția infractorului de a obține prin mijlocul acelei activități lucrul ce nu-i aparținea. Activitățile ulterioare nu sunt decât consecința celei dintâi, și dacă ele nu pot constitui un fapt distinct , vor putea fi socotite în practică ca o agravantă judiciară a faptului.

Pentru exemplificare se pot da câteva ipoteze:

– A cu titlu de mandat primește anumite lucruri de la B pe care apoi și le însușește; cu prilejul descoperirii acestui fapt B constată că de la început A l-a indus în eroare și numai prin amăgire a obținut mandatul de care a abuzat.

Astfel, în această ipoteză există înșelăciune și nu abuz de încredere

– X este mandatarul lui Y; în executarea acestui mandat își însușește anumite lucruri sau sume aparținând mandatarului; totuși X prin diferite manopere amăgește pe Y cu ocazia predării gestiunii sale, făcându-l să nu observe abuzul și obținând de la el cuvenita descărcare.

În acest caz avem de a face cu infracțiunea de abuz de încredere.

-X primește de la Y însărcinarea de a ridica din depozitul acestuia din urmă o cantitate de marfă cu o anumită destinație; X pe baza mandatului se duce la depozit și ridică o cantitate mai mare, însușindu-și diferența.

În această ipoteză există infracțiunea de furt.

§2. Abuzul de încredere în Codul penal de la 1936

I. În codul penal de la 1936 abuzul de încredere era prevăzut la art. 537, la titlul “Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”. Dispoziția incriminatorie nu conținea o enumerare a raporturilor juridice care puteau constitui situații premisă ale acțiunii abuzive; dimpotrivă, prevedea că posesiunea sau detențiunea avea la bază “orice titlu”.

Astfel, art. 537 avea următorul conținut:

“Acela care având în posesia sau deținerea un lucru mobil al altuia, și-l însușește sa dispune de el, pe nedrept, ori refuză de a-l restitui, comite delictul de abuz de încredere și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 3 ani, amendă de la 2000 la 5000 lei și interdicție corecțională de la 6 luni la 1 an.

Acțiunea penală se poate pune în mișcare numai prin plângerea prealabilă a părții vătămate.

În cazul când lucrurile sustrase sau sumele risipite vor fi restituite sau depuse, ori prejudiciul va fi integral reparat până la pronunțarea hotărârii definitive, acțiunea penală se stinge.”

Art. 537 incriminează faptul aceluia, care, având în posesia sau detențiunea sa, sub orice titlu, un lucru mobil al altuia, și-l însușește sau dispune de el pe nedrept , ori refuză de a-l restitui, și îl califică drept “abuz de încredere”.

Fiind o infracțiune parte înrudită cu furtul, după acesta, abuzul de încredere este cel mai des întâlnit din categoria infracțiunilor infracțiunilor contra patrimoniului.

După cum era incriminat în Codul penal din 1936, abuzul de încredere se situa între furt și înșelăciune.

Astfel, furtul, abuzul de încredere și înșelăciunea reprezentau “triumviratul” care sta în puterea infracțiunilor contra patrimoniului.

În ceea ce privește furtul și abuzul de încredere, criteriul distinctiv principal de diferențiere este că, la furt, agentul “ia sau sustrage bunul” din posesiunea sau detențiunea altuia, iar la abuzul de încredere agentul “deturnează” lucrul altuia, pe care i l-a dat proprietarul, cu obligația de a i-l restitui, adică îți însușește pe nedrept lucrul pe care i-l dăduse, de bunăvoie, proprietarul, dar sub alt titlu și în alt scop decât cel al însușirii, sau în general își însușește pe nedrept lucrul, pe care sub orice titlu îl avea în posesia sau detenția sa, cu o destinație determinată și cu obligația de a-l restitui.

Furtul se comite prin “intervertirea posesiunii” însăși, pe când abuzul de încredere se comite prin “intervertirea titlului posesiunii” (căci agentul era deja în posesiune).

Dacă obiectul juridic este reprezentat de dreptul de proprietate, posesiune și detențiune, la abuzul de încredere obiectul juridic îl constituie dreptul de proprietate. Prin incriminare se protejează inviolabilitatea dreptului de proprietate, întrucât posesorul sau detentorul unui bun asupra căruia altul are dreptul de proprietate, intervertește, însușindu-și lucrul, “titlul de posesor în acel de proprietar”.

Infracțiunea poartă numele de abuz de încredere fiindcă agentul a abuzat de încrederea proprietarului, care îi încredințase lucrul său cu o destinație determinată, transformându-se pe nedrept din detentor sau posesor în proprietar.

În ceea ce privește “subiectul activ”, acesta putea fi orice persoană.

Dacă subiectul activ este un funcționar public, care își însușește sau deturnează bani sau alte bunuri mobile ce îi sunt date spre păstrare sau în alt scop, dar nu în virtutea funcției sale, atunci va exista abuz de încredere. De exemplu, există abuz de încredere comun și nu delapidare, în cazul în care omul de serviciu, din încredințarea superiorului său, ridică de la percepție salariul acestuia pe care și-l însușește pe nedrept (deoarece omul de serviciu nu a avut calitate oficială, ci a fost un simplu mandatar); sau în cazul când agentul de urmărire , cu ocazia unui sechestru sau licitații, primește bani pentru achitarea impozitelor restante, pe care apoi îi însușește (fiindcă nu avea dreptul la primire de plăți).

“Obiectul juridic” este un lucru mobil al altuia.

Lucrul mobil al altuia trebuie să se găsească în posesia sau detenția agentului în momentul săvârșirii infracțiunii. Agentul poate ajunge, sub orice titlu, în posesia sau detenția lucrului, adică a putut deveni posesor sau detentor, sub orice titlu. Titlul posesor reprezintă rațiunea juridică în baza căreia agentul posedă lucrul și poate deriva din lege, dintr-un act al autorității, dintr-un contract sau quasi-contract, dar și din orice altă obligație de fapt, în baza căreia are stăpânirea lucrului, cu obligația de a-l restitui sau de a-i da un uz determinat.

Sintagma “sub orice titlu” are sensul unui titlu achizitiv de posesiune sau detențiune. Titlul derivă dintr-un act juridic sau un fapt juridic. Astfel de titluri sunt: chiria, depozitul, gajul, comodatul, mandatul, uzufructul.

Titlul poate fi și precar, iar detențiunea chiar ilegitimă; adică chiar și acela care deține, stăpânește lucrul în mod nelegal, ajungând în stăpânirea lui pe nedrept, poate comite abuz de încredere, prin însușirea lucrului; de exemplu: cineva ia, fără consimțământul proprietarului, în folosință, un bun pe care apoi și-l însușește.

Nu se poate comite abuz de încredere asupra bunului găsit, asupra “res nullius”, asupra bunurilor pe care anumite persoane le au în grijă sau pază, în temeiul relațiilor de serviciu sau de încredere.

Sunt susceptibile de abuz de încredere bunurile fungibile. Dacă bunul fungibil s-a dat în proprietatea altuia, acesta nu poate comite asupra bunului respectiv abuz de încredere.

În acest caz trebuie să se constate existența condițiilor “animus transferandi dominii” și “animus acquirendi domini”.

Dacă există îndoială asupra acestor condiții, existența lor se constată prin fapte concludente (raportul dintre persoane, împrejurările faptului și valoarea bunului furgibil).

Nu comite abuz de încredere acela care primește o sumă de bani de la altul, pentru a achita o factură a acestuia, dar banii folosiți îi folosește la altceva iar factura o plătește mai târziu, dacă acesta avusese intenția de a îndeplini însărcinarea, precum și capacitatea materială de a putea înlocui oricând banii primiți și cheltuiți”.

Dacă s-a dat un lucru individualizat prin natura lui sau prin stipulațiune spre păstrare, întrebuințarea sau însușirea acelui lucru constituie abuz de încredere, deoarece acesta nu mai poate fi înlocuit.

De asemenea sunt susceptibile de abuz de încredere și lucrurile “neevaluabile”.

Lucrul primit în comision este susceptibil de abuz de încredere. Comisionul este un fapt de comerț în baza căruia comisionarul face operațiunea comercială în numele său, dar pe seama comitentului. Comisionarul nu dobândește dreptul de proprietate asupra bunului primit în comision.

Așadar comisionarul nu-și poate însuși sau dispune de lucrul în comision, sau prețul de vânzare al acestuia fără a comite abuz de încredere.

Când obiectul comisionului sunt cambii, obligațiuni sau efecte le Statului ori alte titluri de credit , circulând în comerț, sau mărfuri , având preț la bursă, dacă comitentul nu a dispus altfel, le poate reține ca și cumpărător sau i le poate procura ca vânzător însuși comisionarului de unde urmează că, în acest caz, lucrul dat în comision trece în proprietatea comisionarului și deci acesta nu poate comite asupra bunului abuz de încredere.

Asupra lucrului cumpărat pe credit, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate și, prin urmare, prin dispunerea de acel bun nu poate comite abuz de încredere.

În caz de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate (pactum reservati dominii), vânzătorul rămâne proprietarul bunului vândut, până la împlinirea condiției suspensive, și astfel cumpărătorul, înainte de îndeplinirea acestei condiții sau înainte de acest timp, nu poate dispune oricum de lucru.

Prin urmare cumpărătorul comite abuz de încredere, dacă înstrăinează sau pune în gaj acel lucru. Totuși, prevalează în doctrină și în jurisprudență teza că în acest caz nu există “abuz de încredere”, în cazul în care cumpărătorul nu a avut intenția de a viola dreptul de proprietate ce era rezervat vânzătorului, ci, din contră, de a îndeplini îndatorirea datorată față de acesta.

Nu este susceptibil de abuz de încredere lucrul asupra căruia este controversat între părți dreptul de proprietate .

Tot în baza acestui temei, de regulă, nu se constituie abuz de încredere între părțile care sunt “în raport de socoteli”; acest raport există atunci când agentul are față de proprietarul lucrului o contra pretențiune, susceptibilă de compensațiune.

De asemenea, dacă asupra unui lucru pe care cineva îl are în posesie, dar asupra lucrului respectiv este numai coproprietar, față de celălalt coproprietar (neposesor în cazul de față), poate comite “abuz de încredere” (prin înstrăinare sau amanetare) și anume asupra lucrului indivizibil, în general, iar asupra lucrului divizibil, numai în privința plusului, care depășește cota sa de parte, care i se cuvine din dreptul de proprietate.

Acela care reține marfa care i s-a transmis spre “vedere” sau “alegere”, prin aceasta dobândește asupra ei dreptul de proprietate și, astfel, nu poate comite abuz de încredere, nici chiar în situația în care nu achită prețul mărfii și nici nu anunță pe cel în drept despre reținerea produsului.

Lucrul cumpărat, dar lăsat provizoriu la vânzător, aparține cumpărătorului, și deci vânzarea din nou a bunului sau punerea în gaj a acestui bun de către vânzător, constituie abuz de încredere.

Arvuna sau lucrul primit ca arvună, aparține primitorului și, deci, în cazul în care acesta ar reține lucrul respectiv nu este susceptibil de abuz de încredere.

Averea unei societăți în nume colectiv, aparținând societății, ca unitate cu personalitate juridică, iar nu membrilor săi, urmează că depunerea, însușirea ori refuzul de a restitui un bun ce aparține unei astfel de societăți de către un membru sau membrii ai acestei societăți, poate constitui abuz de încredere.

Lucrul dat cu titlu de “cauțiune” este susceptibil de abuz de încredere din partea deținătorului aceluia, afară de cazul când acesta, deși a întrebuințat cauțiunea spre scopurile sale, are acoperirea materială necesară și are intenția de a restitui cauțiunea celui în drept.

În ceea ce privește comiterea infracțiunii de abuz de încredere, actul de executare constă în faptul agentului de a-și însuși lucrul altuia, sau de a dispune de el, pe nedrept, ori de a refuza de a-l restitui.

În acest fel actul de executare poate fi de trei feluri:

însușire

dispunere

refuzarea restituirii

Prin oricare din aceste acțiuni se poate executa abuzul de încredere, având în vedere că toate aceste acțiuni sunt prevăzute în mod alternativ.

Totuși, aceste acte trebuie săvârșite în mod efectiv, deoarece, spre deosebire de furt, nu este suficientă săvârșirea unui act, în scop de însușire, dispunere, etc; în cazul furtului se cere însușirea lucrului pe nedrept. Trebuie, deci, ca agentul să-și însușească lucrul sau să dispună de el, să refuze restituirea lui, în mod veritabil real.

Prin aceste acte de execuție (oricare dintre ele), posesorul sau detentorul, schimbă acest titlu , “invito domino”, în titlul de proprietar, se transformă , fără voința proprietarului, în proprietar. Săvârșește asupra lucrului, pe care era dator să-l restituie și până atunci să-i dea destinația determinată, “acte de proprietar”.

Aceste acte de proprietate sunt incompatibile cu “titlul”, în virtutea căruia agentul avea în posesia sau detenția sa bunul respectiv. Deci, acesta săvârșește o schimbare, inversiune ilegitimă a posesiunii sau detențiunii.

“A dispune” de un lucru înseamnă a dispune de un lucru ca de al său, a săvârși asupra lui acte de proprietate.

“Înstrăinarea” lucrului presupune efectuarea asupra acestuia de acte de dispoziție: vânzare, schimb, donație.

“Consumarea” lucrului, înseamnă dispunerea de acesta.

De asemenea, intră în noțiunea dispunerii, folosirea unu lucru fungibil.

Distrugerea sau degradarea lucrului, dacă nu este inerentă folosirii lui, sau dispunerii de el, constituie o acțiune-scop, și nu constituie abuz de încredere.

Atât însușirea lucrului, cât și dispunerea de acesta trebuie să se facă pe “nedrept”.

Sintagma “pe nedrept” se referă atât la însușire, cât și la dispunere. Ceea ce este însă legitim nu poate însă constitui infracțiune.

“Refuzul de a restitui lucrul” constituie a treia formă a actului de executare. Refuzul trebuie să derive din intenția agentului de a deturna lucrul, de a și-l însuși. Refuzul, fără intenție, nu constituie abuz de încredere. Refuzul poate fi expres, categoric, dar poate fi și indirect, învelit într-un pretext sau neadevăr, care arată clar intenția agentului de a nu mai restitui lucrul.

“Dolul” reprezintă elementul subiectiv sau moral al infracțiunii de abuz de încredere. Articolul 537 nu prevede săvârșirea acestei infracțiuni din culpă, rezultând neîndoios că abuzul de încredere se comite numai cu dol sau intenție.

Tentativa de abuz de încredere este incriminată și deci se pedepsește. În realitate însă este forte dificilă constatarea ei, uneori chiar nici nu este posibilă.

Unitate și concurs: abuzul de încredere se poate prezenta uneori ca unitate continuantă, deci ca unitate legală.

Când pentru săvârșirea sau acoperirea abuzului de încredere se comite vreun fals în acte vom avea concurs de infracțiuni.

Urmărirea. În sensul alin. 2 al art. 537, acțiunea penală se poate pune în mișcare prin “plângerea prealabilă”. Dat fiind raportul dintre părți și în special încrederea pe care a avut-o partea vătămată în agent, considerând apoi, că abuzul de încredere se poate comite numai contra voinței victimei, este indicată urmărirea la plângerea prealabilă.

Cauza specială de stingere a acțiunii penale, conform alin. 3 al art. 537 Cod penal, există atunci:

când lucrurile sustrase au risipite vor fi restituite sau depuse;

când prejudiciul va fi integral reparat.

Aceste cauze sunt “alternative”, adică sau una sau alta. Dar ambele au condiția să se producă până la “pronunțarea hotărârii” definitive. Producerea lor trebuie să fie anterioară hotărârii. Prin hotărârea definitivă se are în vedere hotărârea instanței judecătorești, care are autoritatea lucrului judecat și deci contra căreia poate avea loc numai revizuirea sau recursul extraordinar.

Abuzul de încredere, ca delict, este de competența tribunalului.

Pedeapsa este închisoare corecțională de la 6 luni la 3 ani, amendă de la 2000 la 5000 lei și interdicție corecțională de la 6 luni la 1 an.

Deosebirea dintre abuz de încredere, înșelăciune și furt

Pentru a se face distincția între aceste trei tipuri de infracțiuni, s-au avut în vedere atât considerente de ordin civil, cât și considerente de ordin penal.

Datorită acestor considerente, există furt ori de câte ori cineva și-a însușit un bun al altuia pe nedrept, din orbita unde stătea la dispoziția victimei.

Există abuz de încredere ori de câte ori cineva și-a însușit pe nedrept, deturnând lucrul altuia ce se găseau deja în mâinile sale în baza unui raport juridic (intervertire frauduloasă).

Există înșelăciunea ori de câte ori cineva și-a însușit pe nedrept lucrul altuia a cărui remitere voluntară a obținut-o prin amăgire (achiziționare frauduloasă).

Așadar, furtul, abuzul de încredere și înșelăciunea, ca atacuri contra proprietății aparțin sub raportul obiectivității juridice aceluiași gen de activitate antijuridice: “însușirea pe nedrept a lucrului altuia”; ceea ce diferențiază însă aceste infracțiuni este obiectivitatea lor materială, adică modalitatea prin care se realizează însușirea lucrului altuia, și anume: la furt avem o sustragere frauduloasă, ceea ce implică că lucrul nu se găsea în mâna infractorului anterior însușiri lui, ce a intra în posesia sa prin luarea acelui lucru fără voia victimei; la abuzul de încredere avem o intervertire frauduloasă care, dimpotrivă, presupune că lucrul se găsea deja în mâinile factorului, și pe baza unui raport anterior în temeiul căruia lucrul continua totuși de a rămâne al altuia, iar infractorul și l-a făcut al său; în fine, la înșelăciune avem o achiziționare frauduloasă, adică o dobândire care implică, de asemenea, că lucrul nu se găsea în mâinile infractorului înainte de însușirea lui, ci a intrat în posesia acestuia printr-o remitere voluntară obținută prin amăgirea victimei.

Acest criteriu diferențial este suficient și sigur pentru a distinge în practică cele trei tipuri de infracțiuni: furtul, abuzul de încredere și înșelăciunea.

“Refuzul de a restitui obiectul primit”

Pentru existența abuzului de încredere nu este suficient a se constatat refuzul inculpatului de a restitui un lucru, o marfă, etc., ci trebuie să se constate intenția infractorului de a converti în propriul folos acele bunuri.

Jurisprudența

1.”Cas. II , No 869/937 – în fapt: T.I. pe când era grefier la judecătoria Zalău, a încasat de la I.R. și de la alții, în contul amenzilor la care erau condamnați, respectiv câte 300, 300, 200 lei, pe care le-a depus la percepția fiscală abia după ce s-a deschis asupra lui cercetări disciplinare, iar de la M.N. care avea mai multe condamnări pentru delicte silnice a încasat sume de 600 lei, din care a depus la percepție în cursul lunii ianuarie 1935, numai 200 lei, restul amenzilor căzând sub prevederile grațierii.

D-l procuror general, în concluziuni, arată, că după noul cod penal – care creează o situație mai favorabilă inculpatului – în ce privește primele trei infracțiuni, care se clasifică delict de abuz de încredere, conform art. 537, inculpatul depunând sumele însușite, este cazul a se aplica dispozițiile ultimului alineat ale art. 537, stingându-se acțiunea publică, iar în ce privește ultimul fapt, instanțele de fond urmează să arate în motivația hotărârii ce au dat, ce s-a întâmplat cu diferența de 400 lei, pentru a se vedea dacă nu est cazul să fie aici menționate aici dispozițiile mai sus menționate.

În drept: În conformitate ci dispozițiile art. 537 din codul penal de la 1936, infracțiunile săvârșite de inculpatul recurent în modul stabilit din partea instanțelor de fond, se califica ca delicte de abuz de încredere, deoarece, după cum este constatat, însușirea sumelor nu a avut loc în calitatea acestuia de funcționar public, primirea și plata amenzilor penale neintrând în atribuțiunile funcției sale de grefier al judecătoriei respective.

În conformitate cu dispozițiile ultimului alineat al art. 537 care creează o situație mai ușoară inculpatului, dacă până la darea hotărârii definitive în cauză, sumele sunt depuse, ceea ce se constată a fi cazul în speță cu primele trei infracțiuni, acțiunea publică se stinge.

Din motivarea deciziei Curții de fond, în ce privește cea din urmă infracțiune nu rezultă ce anume a făcut inculpatul cu diferența de 400 de lei ce a încasat de la M.N. și, astfel, în această situație, omisiunea trebuie considerată ca o nemotivare, decizia supusă recursului urmând a fi casată cu trimitere (în această privință se procedează la o nouă judecată).

În ceea ce privește cele trei infracțiuni (primele) săvârșite în dauna statului cu privire la amenzile penale ale condamnaților N.I. și alții, în urma constatării că aceste amenzi au fost depuse de inculpat, acțiunea penală urmează a fi stinsă”.

Cu privire la primele trei infracțiuni, consider că decizia Judecătoriei a fost corectă și în conformitate cu ultimul alineat al art. 537 din Codul penal de la 1936.

Conform acestui alineat: “În cazul când lucrurile sustrase vor fi restituite sau depuse, ori prejudiciul va fi recuperat integral până la pronunțarea hotărârii definitive, acțiunea penală se stinge.”

După cum reiese, în fapt, inculpatul a depus la percepția locală sumele respective înainte de a se pronunța hotărârea definitivă, ci în timpul cercetării disciplinare. Deci conform dispozițiilor art.537, după cum reiese și din concluziile domnului procuror, se creează o situație mai favorabilă inculpatului, care a depus sumele însușite înainte de pronunțarea hotărârii definitive.

În ceea ce privește cea de-a patra infracțiune, ultima, de asemenea consider justă decizia Curții de fond de a trimite spre rejudecare cauza în ce privește infracțiunea, întrucât, așa cum reiese și din decizie, nu rezultă ce anume a făcut inculpatul cu diferența de 400 lei.

“Cas. II No 604/937. În fapt: Recurentul a fost condamnat de Curtea de Apel din Timișoara, secția I la 3 luni închisoare corecțională pentru faptul de abuz de încredere pedepsit de art. 388 cod penal ardelean.

În drept: Potrivit art. 537 ultimul alineat din Codul Penal Carol al II-lea, în cazul când lucrurile sustrase vor fi restituite ori prejudiciul integral reparat până la pronunțarea hotărârii definitive, acțiunea penală se stinge.

Prin urmare, inculpatul reparând integral prejudiciul acuzat reclamanților, urmează că acțiunea penală este stinsă și conform art. 488 alin. 1Cod procedură penală Carol II, a se casa decizia instanței de fond fără trimitere.”

Așa după cum reiese și din exemplul precedent, “în cazul în care lucrurile sustrase sau depuse vor fi înlocuite, restituite sau depuse, ori prejudiciul integral reparat până la pronunțarea hotărârii definitive, acțiunea penală se stinge”.

După cum reiese din recurs, recurentul a depus declarație autentificată că reclamanții au fost îndestulați, așa că este justificată soluția prin care urmează a se stinge acțiunea penală și casarea deciziei instanței de fond fără trimitere.

3. Curtea de Apel București:

“Tribunalul a achitat pe inculpat dat în judecată pentru abuz de încredere pe considerațiunea că actul juridic încheiat între reclamant și inculpat este un contract de comodat, deoarece sticlele au fost încredințate inculpatului pentru folosința acestuia iar contractul de comodat nu este prevăzut în enumerarea limitativă din art. 323 a Cod penal de la 1864.

Faptul că sticlele au fost date în depozitul inculpatului, cu permisiunea acestuia cu permisiunea acestuia de a se folosi de ele (actul este intitulat “Act de depozit” și mai departe “declar că de a mea bunăvoie și nesilit de nimeni am primit în depozit de la … care e și proprietarul lor, înțelegând a se aplica prezentul act de depozit prescripțiile codului civil.

Declar de asemenea că acest depozit fiind constituit spre folosința mea, nu pretind de la reclamant nici un fel de speze, pe tot timpul cât aceste sticle vor sta la mine, precum și că mă oblig, în cazul în care ele îmi vor fi cerute de către reclamant a le înapoia imediat, fără somație, etc.”), nu transformă contractul de depozit, pe care părțile au înțeles să-l încheie, în contract de comodat, deoarece după cum se prevede prin art. 1600 și 1602 cod civil “contract de depozit există și atunci când deponentul dă voie depozitarului de a se folosi de lucrul dat în depozit”.

Tribunalul greșește atunci când din clauza de folosirea sticlelor trage concluzia existenței unui contract de comodat și când, pe această singură considerație, îl achită pe inculpat.

Ceea ce arată că între părți s-a încheiat un contract de depozit și nu de comodat, e nu numai clauza din act prin care părțile arătând în termeni formali că încheie un contract de depozit, încheie un contract de depozit, declară că înțeleg să se supună prescripțiunilor din codul civil privitoare la depozit, dar și împrejurarea că inculpatul ca depozitar, s-a obligat să restituie sticlele la cererea deponentului, “fiindcă în contractul de depozit – unde depozitarul primind lucrul face un serviciu deponentului – depozitarul, potrivit art. 1616 Cod civil, trebuie să restituie lucrul îndată ce i s-a cerut, pe când în contractul de comodat, unde comodantul dând lucrul face un serviciu comodatarului – acesta, potrivit art. 1572 cod civil nu poate să ia lucrul înapoi, în lipsa unui termen stipulat, înainte de a fi servit comodatarului la trebuința pentru care lucrul a fost stipulat cu împrumut”, că doar aceste considerațiuni trebuiau să ducă la condamnare, nu la achitarea inculpatului.

În tot cazul, faptul că inculpatul era, la data primirii sticlelor, în serviciul reclamantului ca distribuitor și împrejurarea că inculpatul a primit sticlele, în această calitate, spre a fi distribuite la clienți, tot trebuia să ducă la pedepsirea inculpatului, fiindcă art. 323 cod penal 1864 pedepsește pentru abuz de încredere și pe omul cu simbrie care a pus la o parte sau a risipit, spre paguba stăpânului, lucrurile ce – ca speță – i-au fost încredințate în timpul și pentru îndeplinirea serviciului”.

§3. Abuzul de încredere în paguba avutului obștesc

Abuzul de încredere în paguba avutului obștesc a fost introdus în Codul penal de la 1936 prin decretul nr. 202 din 14 mai 1955, la art. 536 5a, constituind un nou mijloc de apărare penală a avutului obștesc împotriva violărilor dreptului de proprietate asupra bunurilor din avutul obștesc, săvârșită de cei ce au în detențiunea lor licită astfel de bunuri.

Prin decretul nr. 318 din 1958, abuzul de încredere, ca și celelalte infracțiuni contra avutului obștesc, a fost incriminat la art. 5361 cod penal.

Abuzul de încredere contra avutului obștesc constituia forma tipică a sustragerilor din avutul de stat sau obștesc a cărei caracteristică esențială rezidă în faptul că infractorul are deja, în momentul săvârșirii, în posesiune temporară sau detențiune licită, în baza unui titlu care exprimă un raport juridic stabilit anterior între el și organizația obștească în a cărei administrare operativă directă se află acel bun, pe care și-l însușește prin intervertirea ilicită a titlului posesiunii temporare sau detențiunii licite, într-o posesiune ilicită, infractorul comportându-se față de bunul respectiv și dispunând de el ca de un lucru propriu.

Nici art. 5365a și nici art. 5361 cod penal nu dau o definiție a conținutului acestei infracțiuni, ci incriminează fapta prin simpla indicare a numelui infracțiunii.

De aceea, pentru determinarea noțiunii și a conținutului infracțiunii de abuz de încredere în paguba avutului obștesc este necesar să se facă referire la art. 537.

Ținând seama de dispozițiile art. 5361 combinat cu art. 537 alin. 1, se poate spune că abuzul de încredere în paguba avutului obștesc constă în “însușirea prin dispunerea pe nedrept, sau refuzul de a restitui un bun mobil aparținând avutului obștesc, aflat sub orice titlu în posesiunea temporară sau detențiune licită a celui vinovat”.

A. Obiectul juridic al abuzului de încredere în paguba avutului obștesc îl constituie raporturile social-socialiste de proprietate manifestate atât sub forma proprietății socialiste, de stat, cât și sub forma proprietății socialiste cooperatist colectiviste.

Determinarea obiectului juridic al infracțiunii prezintă o deosebită importanță, deoarece prin determinarea acestuia se face deosebirea între abuzul de încredere prevăzut la art. 5361 cod penal și abuzul de încredere prevăzut la art. 537.

B. Obiectul material , potrivit art. 5361 combinat cu art. 537, poate fi “orice bun mobil, aparținând avutului obștesc, aflat în posesiunea temporară sau detențiunea infractorului, sub orice titlu”. De aici rezultă, că obiectul material al abuzului de încredere în paguba avutului obștesc prezintă anumite trăsături specifice esențiale, care constituie condiții de incriminare a faptei.

a) obiectul material al infracțiunii trebuie să fie un bun mobil. Aceasta înseamnă că bunurile imobile nu pot forma obiectul acestei infracțiuni.

Este important a se preciza că pot forma obiectul material al abuzului de încredere în paguba avutului obștesc numai “bunurile mobile prin natura lor”, iar nu și cele prin determinarea legii. Potrivit dreptului civil, bunurile mobile prin natura lor pot consta fie în “bunuri certe” sau “nefungibile” (determinate sau individualizate prin caractere proprii și specifice, datorită cărora nu pot fi înlocuite cu altele), fie în “bunuri generice sau fungibile” (determinate numai prin gen și cantitate, care se individualizează prin măsurare, cântărire sau numărare, putând fi înlocuite unele cu altele, până în momentul predării, cu obligația de a se preda sau restitui bunuri în aceeași cantitate și de aceeași calitate.

Această clasificare a bunurilor mobile în bunuri fungibile și nefungibile are importanță nu numai din punct de vedere civil, ci și din punct de vedere penal în privința determinării modului de săvârșire și a momentului consumării infracțiunii.

Bunurile mobile, ca obiect material al infracțiunii de abuz de încredere în paguba avutului obștesc, pot consta în mijloace de producție, produse sau mărfuri, care prezintă o anumită valoare materială. Nu contează dacă, din acest punct de vedere, bunurile mobile pot fi folosite potrivit destinației lor directe, inițiale, sau sunt utilizate sub o altă formă; astfel, pot constitui obiect material al acestei infracțiuni și deșeurile rezultate din procesul de producție, care nu și-au pierdut orice valoare de întrebuințare și pot fi folosite într-o altă calitate.

În noțiunea de “bun mobil” se cuprind și banii, precum și titlurile de valoare sau înscrisurile de valoare ale unităților de stat sau obștești. Din contră, drepturile patrimoniale, precum și înscrisurile care nu au caracterul unor titluri de valoare, nu pot fi considerate ca bunuri, în sensul de valori materiale concrete, și, deci, nu pot constitui obiectul material al acestei infracțiuni.

b)Obiect material al abuzului de încredere în dauna avutului obștesc pot fi numai bunurile mobile care fac parte din avutul obștesc, adică acele bunuri proprietate socialistă de stat, cooperatist-colectivistă sau alte bunuri obștești, ori care sunt considerate că fac parte din avutul obștesc.

Prin urmare, nu pot fi obiect al infracțiunii, bunurile proprietate personală sau particulară, bunurile fără stăpân, precum și cele al căror drept de proprietate este contestat de către părți.

c) De asemenea, obiectul material al infracțiunii trebuie să fie un bun mobil care se află în momentul săvârșirii infracțiunii în posesiunea sau detențiunea infractorului.

Posesiunea sau detențiunea bunului de către infractor în momentul săvârșirii infracțiunii constituie o cerință esențială și caracteristică, dar și o condiție prealabilă și indispensabilă pentru existența infracțiunii de abuz de încredere, care o deosebește de celelalte forme de sustragere de bunuri, cum ar fi furtul sau înșelăciunea. Dacă bunul obștesc nu se află în “posesiunea sau detențiunea” infractorului în momentul săvârșirii infracțiunii, ci în posesia sau detenția unităților de stat sau obștești, ori chiar a altor persoane (dacă însă infractorul știa că bunul aparține avutului obștesc, fapta nu va putea fi calificată ca abuz de încredere, ci va constitui, după caz, furt sau înșelăciune în dauna avutului obștesc).

Totuși, se pune problema determinării înțelesului formulei “în posesiunea sau detențiunea sa”.

Dreptul civil face distincție între acești doi termeni. Astfel, prin “posesiune” se înțelege stăpânirea de fapt a bunului în sine (animus sibi habendi), pe când “detențiunea” presupune stăpânirea de fapt a bunului în numele altuia (homine alieno) exercitată fie în folosul sau interesul altuia, fie în interesul propriu al detentorului. Prin urmare, detențiunea derivă din dreptul de proprietate al proprietarului, care, în exercițiul atribuțiilor ce i le conferă acest drept (de a poseda, folosi și dispune de bun), el poate ceda o parte din aceste atribuții detentorului, fără a înceta de a fi proprietar, adică fără a pierde dreptul de proprietate în totalitatea lui; în schimb, detentorul dobândește numai dreptul de a stăpâni în fapt și nemijlocit bunul proprietarului, fără a dobândi prin aceasta și dreptul de proprietate care continuă să aparțină proprietarului bunului.

De aceea, detențiunea, prin natura ei, are un caracter temporar, în sensul că detentorul este legat față de proprietarul bunului care i l-a remis în detențiune, printr-un raport juridic, care, deși îi conferă anumite puteri de fapt asupra bunului, îi impune în același timp obligația de a-l păstra sau conserva și de a-i da o anumită utilizare, sau de a-l restitui proprietarului.

d) O altă condiție în ce privește obiectul material este ca bunul să se afle în posesiunea temporară sau detențiunea licită a infractorului “sub orice titlu”.

Prin titlu se înțelege îndrituirea, îndreptățirea legală sau temeiul juridic (justa casa) în baza căreia o persoană a dobândit detențiunea sau posesiunea unu bun. Astfel, titlul indică felul și natura raportului juridic cuprins în actul care justifică obținerea posesiunii sau detențiunii; ceea ce înseamnă că atât posesiunea cât și detențiunea trebuie să se sprijine pe un titlu juridic strict determinat.

Dreptul civil distinge două categorii de titluri juridice:

1.Titluri juridice translative de proprietate

2.Titluri juridice netranslative de proprietate, ci numai de posesiune temporară sau detențiune.

Expresia “sub orice titlu” se referă numai la acele titluri juridice care conferă unei persoane detențiunea sau posesiunea temporară a bunului obștesc, fie în baza unui raport juridic de muncă, fie în baza unui raport juridic de drept civil.

Titluri juridice translative de posesiune temporară sau detențiune a bunurilor obștești în baza unui raport juridic de muncă, fie în baza unui raport juridic de drept civil.

Titluri juridice translative de posesiune temporară sau detențiune a bunurilor obștești în baza unui raport juridic de muncă sunt acelea prin care, în baza legii sau a contractului de muncă, i se încredințează angajatului anumite bunuri obștești spre a le folosi în cadrul prestării muncii în întreprinderea sau organizația obștească.

Titluri juridice translative de posesiune temporară sau detențiune a bunurilor obștești în baza unui raport juridic de drept civil sunt acelea care conferă unei persoane detențiunea asupra bunurilor obștești într-un anumit scop, cu obligația de a le da o destinație determinată, sau de ale restitui. În această categorie de titluri juridice intră contractele civile privitoare la: locațiunea de bunuri, comodat, depozit, transport, antrepriză, etc.

e) Bunul obștesc, obiect al infracțiunii, trebuie să se afle în detențiunea licită, legală a persoanei vinovate.

Detențiunea bunului obștesc pe baza unui titlu juridic valabil, legal trebuie deosebită de simpla deținere materială, fizică de fapt, a bunului obștesc, de așa numita detențiunea de fapt fără temei juridic.

Cu toate că de obicei dreptul de posesiune sau detențiune coincide cu deținerea de fapt a bunului, totuși, în anumite cazuri și în mod temporar, dreptul de posesiune poate exista fără o deținere nemijlocită în fapt a bunului.

De aici rezultă că poate comite infracțiunea de abuz de încredere și persoana care are numai detențiunea juridică, fără a avea în același timp și detențiunea materială a bunului obștesc.

În schimb, în cazul în care o persoană are numai detențiunea, pur materială, fizică a bunului obștesc, fără a avea și detențiunea juridică, constituind un simplu instrument al posesiunii sau detențiuni juridice a altuia, prin intermediul căruia posesorul sau detentorul legal exercită acte materiale de deplasar, transportare, mișcare fizică a bunului dintr-un loc în altul, în caz că își însușește din bunurile deținute în acest mod, nu comite abuz de încredere și nici delapidare, ci furt în dauna avutului obștesc.

Cu atât mai mult, nu comite abuz de încredere, ci furt, persoana căreia bunul i-a fost lăsat în pază, deoarece în această situație ea nu are detențiunea, ci numai atribuții tehnice de a veghea asupra bunului.

c.Latura obiectivă a infracțiunii de abuz de încredere în paguba avutului obștesc constă, în esență, în activitatea materială a detentorului bunului obștesc în care se concretizează și exteriorizează schimbarea sau intervertirea caracterului juridic al detențiunii acelui bun, dintr-o detențiune temporară licită, într-o posesiune ilicită, prin încălcarea sau nesocotirea obligației juridice de păstrare, conservare și restituire a bunului obștesc ca față de un bun propriu.

Prin comportarea ilicită a deținătorului legal al bunului obștesc constând în uzurparea dreptului de proprietate, se realizează trecerea bunului obștesc din detențiunea licită în posesiunea ilicită a infractorului.

Pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere nu este suficient ca deținătorul bunului obștesc să săvârșească doar acte abuzive de folosință temporară – aceasta necunoscând o uzurpare a dreptului de proprietate de natură a produce o pagubă avutului obștesc – ci este necesar să săvârșească acte de dispunere sau însușire a bunului, care exprimă o comportarea față de acesta ca față de bunurile proprii.

Principala trăsătură specifică a laturii obiective a abuzului de încredere în dauna avutului obștesc constă , conform art. 537 cod penal, în săvârșirea de acte materiale specifice în care se exteriorizează transformarea ilicită a titlului detențiunii bunului obștesc. Potrivit textului citat, această activitate specifică se poate realiza prin trei modalități și anume:

însușirea ilicită a bunului obștesc;

dispunerea pe nedrept de acel bun;

refuzul de a restitui bunul obștesc respectiv.

a) Însușirea ilicită a bunului obștesc constă în apropierea sau trecerea ilicită a bunului în patrimoniul infractorului, care îl consideră ca pe un bun propriu, îl transformă în bun propriu, pune stăpânire pe el și îl consideră ca al său. Aceasta presupune efectuarea unor acte materiale de trecere ilegală a acelui bun în patrimoniul infractorului, prin care acesta își asumă în mod arbitrar puteri care depășesc pe cele care derivau din titlul juridic în baza căruia se obține posesiunea temporară licită asupra acelor bunuri.

b.) Dispunerea de bunul obștesc constituie modalitatea de manifestare categorică a atitudinii abuzive și ilegale a detentorului bunului obștesc prin săvârșirea unor acte de dispoziție pe care nu le poate face decât proprietarul .

Dispunerea de bunul obștesc înseamnă a săvârși asupra lui acte de dispoziție ca față de un bun propriu.

Dispunerea poate consta în acte de înstrăinare, consumare, folosire, ori alte acte de dispoziție pe care nu le poate face decât proprietarul, ca atribut esențial al dreptului de proprietate.

“Înstrăinarea” constituie forma tipică de manifestare a dispunerii de un bun, care se poate concretiza în diferite acte juridice translative de proprietate (vânzare, schimb, etc.)

“Consumarea” este modul specific de manifestare a dispunerii cu privire la bunurile fungibile și consumptibile, aflate în detențiunea licită a infractorului, a căror substanță se consumă sau epuizează la prima întrebuințare. Caracterul ilicit, infracțional al consumației apare numai în cazurile care infractorul obținuse în baza raportului juridic respectiv numai detențiunea licită, iar nu și dreptul de folosință asupra acelor bunuri. Această formă a infracțiunii se realizează îndeosebi cu ocazia deținerii bunurilor consumptibile în baza unei convenții de transport sau de depozit.

“Folosirea” bunului constă în întrebuințarea temporară abuzivă a bunurilor obștești care duce în mod inerent la alterarea sau deprecierea exagerată și vizibilă a valorii lor, în cazurile în care prin titlul juridic nu i se conferise deținătorului și dreptul de folosință asupra bunului.

Cazuri care nu constituie abuz de încredere în dauna avutului obștesc:

folosirea bunului când a fost dat în detențiunea licită a unei persoane tocmai în acest scop, chiar dacă prin aceasta se produce o uzură a bunului

folosirea sau întrebuințarea temporară a bunului obștesc încredințat detentorului care nu produce o uzură remarcabilă, chiar dacă odată cu detențiunea nu i s-a transmis și folosința; în acest caz poate avea loc o tragere la răspundere civilă.

Pierderea bunului obștesc de către persoana care-l obținuse în posesiune temporară licită; acest fapt poate atrage însă răspundere civilă.

Alterarea sau deprecierea substanței bunului ca rezultat al unei activități directe și voite de distrugere du degradare a bunului de către infractor; în acest caz fapta va constitui infracțiunea de distrugere sau degradare a avutului obștesc.

c) Refuzul de a restitui bunul obștesc constă într-un act de voință prin care se exprimă hotărârea deținătorului temporar al bunului de a nu-l restitui și de a-l reține pentru a-l trece în patrimoniul său.

Pentru aceasta nu este necesar ca refuzul nejustificat de restituire să fie însoțit de un act de dispoziție asupra bunului în care să se exprime intenția inculpatului de a-și apropia lucrul.

Pentru ca refuzul ilegal de restituire a bunului să poată duce la realizarea infracțiunii este necesar ca infractorul să aibă posibilitatea obiectivă de restituire a bunului.

Refuzul de restituire poate fi expres, direct și categoric, dar poate fi și tacit, indirect (implicit), exprimat într-o formulă imprecisă, într-o disimulare, în afirmarea unui neadevăr sau invocarea unor motive care nu pot constitui o justificare valabilă, legată (de exemplu se afirmă că bunul a fost furat, că a fost predat altuia spre a-l restitui, etc.)

În practica judiciară se consideră că nu se comite abuz de încredere, dacă refuzul inculpatului de a restitui bunul aflat în detențiunea sa în baza unui titlu n-a fost precedat de cererea sau somația de restituire formulată de partea vătămată, simpla omisiune de a restitui bunul neavând caracter delictos; sau dacă refuzul de restituire este determinat de unele litigii nerezolvate între părți.

Pentru existența laturii obiective a abuzului de încredere în paguba avutului obștesc sunt necesare două condiții:

Actul de executare, adică însușirea sau dispunerea pe nedrept ori refuzul de a restitui, “să fie săvârșit în mod efectiv”, în mod real, căci numai în acest fel se poate stabili în mod neîndoielnic comportarea infracțională a infractorului.

Însușirea sau dispunerea este făcută “pe nedrept” atunci când infractorul nu poate să justifice că acțiunea, fapta sa se bazează pe vreun drept derivat din raportul juridic în baza căruia a dobândit detențiunea licită a bunului; când actele materiale în care se concretizează însușirea sau dispunerea sunt incompatibile cu titlu juridic al detențiunii licite.

O altă trăsătură esențială a laturii obiective a abuzului de încredere în dauna avutului obștesc o constituie “producerea unei pagube avutului obștesc”.

Consumarea infracțiunii:

În cazul însușirii sau dispunerii pe nedrept de “bunuri certe”, “nefungibile, infracțiunea se consideră consumată din momentul săvârșirii actelor de însușire, înstrăinare, consumare sau folosire a bunului obștesc de către cel ce îl avea în detenția sa licită;

În cazul însușirii sau dispunerii pe nedrept de “bunuri generice, nedeterminate, fungibile” infracțiunea se consideră consumată din momentul restituirii sau predării lor de către cel ce le avusese în detențiunea sa licită, dacă nu restituie bunurile în întreaga cantitate sau de aceeași calitate.

În cazul refuzului de a restitui bunurile obștești de către cel ce le avea în detențiune sau posesiune temporară licită, infracțiunea se consumă “în momentul în care împlinit termenul stabilit de restituire” (dacă a existat o astfel de stipulație expresă) sau de la “data când s-a produs refuzul nejustificat în urma cererii sau somației de restituire”.

D. Latura subiectivă a abuzului de încredere în paguba avutului obștesc constă în intenția directă, în reaua credință a infractorului. Reaua credință se manifestă prin aceea că infractorul știe că are în detențiunea sa un bun ce aparține avutului obștesc cu obligația de a-l restitui organului de stat sau obștesc, și totuși voiește să și-l însușească sau să dispună de el ca de un bun propriu.

E. Subiectul infracțiunii de abuz de încredere în paguba avutului obștesc este un “subiect calificat”.

Subiect al infracțiunii nu poate fi decât persoana care în baza unui anumit raport juridic a dobândit în prealabil detențiunea sau posesiunea temporară licită asupra bunului obștesc.

Deci, subiect al abuzului de încredere în paguba avutului obștesc “ este orice persoană, particular sau funcționar, care, în baza unui raport juridic de drept civil sau raport juridic de muncă, are calitatea de detentor legal al bunului obștesc”.

F. Pedeapsa pentru abuzul de încredere în paguba avutului obștesc conform art. 5361 cod penal de la 1936, se stabilește în raport de valoarea pagubei cauzate.

G. Urmărirea . Abuzul de încredere în paguba avutului obștesc este o infracțiune care se urmărește “din oficiu”, iar împăcarea părților nu este posibilă, deoarece urmărirea la plângerea prealabilă și împăcarea părților sunt posibile numai la infracțiunile la care partea vătămată este persoană fizică.

§4. ABUZUL DE ÎNCREDERE ÎN CODUL PENAL DE LA 1968

În Codul penal de la 1968 abuzul de încredere este prevăzut la art. 213, în conformitate cu care:

“Însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Așa cum am arătat, abuzul de încredere, ca și furtul este o infracțiune contra patrimoniului, deoarece prin săvârșirea acestei infracțiuni, un bun mobil este scos din patrimoniul unei persoane și trecut în stăpânirea făptuitorului, aducându-se astfel o vătămare a raporturilor sociale de ordin patrimoniale. Ceea ce caracterizează abuzul de încredere și prin aceasta îl deosebește esențial de furt, este modul în care operează acest transfer patrimonial ilicit. Prin săvârșirea infracțiunii de furt, făptuitorul obține ilicit detenția bunului pe acre îl ia din posesia altei persoane fără, consimțământul acesteia, pe când cel ce comite infracțiunea de abuz de încredere dobândește în mod licit detenția, în temeiul unui raport juridic, dar ulterior, în mod abuziv, prin singura sa voință, transformă, intervertește, această simplă detenție într-o stăpânire deplină.

Dispozițiile din art. 213 cod penal incriminează sub denumirea de abuz de încredere fapta aceluia care, deținând cu orice titlu un bun mobil aparținând altuia, și-l însușește sau dispune pe nedrept de el, ori refuză să-l restituie. Așadar, pentru săvârșirea acestei infracțiuni este necesar în primul rând să existe un raport juridic între subiectul pasiv (victima) și subiectul activ (făptuitorul) în temeiul căruia acesta din urmă dobândește detenția bunului mobil și totodată are datoria să-l păstreze, să-l restituie la termenul și în condițiile stabilite ori să-i dea destinația indicată de cel de la care l-a primit.

Un astfel de raport juridic poate lua naștere din depozit, comodat, gaj, uzufruct, etc. Devenit detentor al bunului, făptuitorul intervertește în mod abuziv această detenție într-o stăpânire deplină, comportându-se ca și cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând astfel de încrederea celui ce i l-a predat.

De altfel, în aceasta constă în esența abuzului de încredere prin care acesta se deosebește de toate celelalte infracțiuni contra patrimoniului.

Nu va fi deci săvârșită infracțiunea de abuz de încredere atunci când, în temeiul raportului juridic existent între părți, deținătorul bunului este îndreptățit să dispună de bun, să și-l însușească ori să refuze restituirea. De asemenea nu vor fi întocmite condițiile pentru existența abuzului de încredere și în situația în care raportul juridic existent nu este de natură de a transmite detenția bunului celui căruia i s-a încredințat.

Uneori, chiar dacă bunul se află în mâna unei persoane, această situație de fapt nu poate avea semnificația unei detenții. De exemplu, meseriașul care efectuează niște reparații la domiciliu și i se predă materialul necesar, cel căruia i se încredințează de către un călător bagajele pentru a i le urca în tren. Din aceste exemple rezultă că raportul juridic în baza căruia bunul a ajuns în mâna unei persoane menționate mai sus, n-a putut avea ca efect transmiterea detenției acelui bun, ci a crea doar posibilitatea contactului material al acestor persoane cu bunul respectiv, detenția rămânând tot aceluia care o avea și înainte de a fi luat naștere raportul juridic. Însușirea bunului în aceste condiții constituie furt, iar nu abuz de încredere.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de abuz de încredere îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gaful general al creditorilor chirografi.

Obiectul juridic special . Prin incriminarea abuzului de încredere legiuitorul a urmărit să asigure încrederea pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale un caracter patrimonial, și prin aceasta, să apere proprietatea asupra bunurilor mobile.

Astfel, obiectul juridic special al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale privind avutul personal sau particular, relații care se statornicesc pe baza încrederii ce și-o acordă persoanele între care se stabilesc raporturi juridice patrimoniale privind transmiterea detenției unor bunuri mobile. Abuzul de încredere prezintă pericol social, deoarece prin săvârșirea unei astfel de infracțiuni se subminează tocmai această încredere, fără de care nu s-ar putea stabili între membrii societății relații de natură patrimonială, deși viața irederează necesitatea statornicirii unor astfel de raporturi.

Obiectul material . Bunul mobil aflat în detenția făptuitorului și pe care aceasta, prin intervertirea detenției, și l-a însușit ori a dispus de el pe nedrept sau refuză să-l restituie, constituie obiect material al infracțiunii de abuz de încredere.

Obiectul material se caracterizează, în primul rând, prin aceea că nu poate fi decât un bun mobil. Bunul mobil, potrivit dispozițiilor din art. 213 cod penal, trebuie să fie al unei alte persoane decât făptuitorul. Aceasta nu înseamnă însă că bunul trebuie să aparțină, să fie proprietatea celui care l-a încredințat făptuitorului.

Sunt asimilate bunurilor mobile, putând constitui obiect material al infracțiunii, bunurile imobile prin destinația lor, precum și cele care sunt considerate astfel, datorită bunului la care sunt atașate. Sunt asimilate bunului mobil și înscrisurile de orice fel. Poate constitui obiect material al abuzului de încredere atât bunul cât și roadele acestuia, iar dacă bunul a fost încredințat făptuitorului pentru a fi vândut, banii obținuți prin vânzarea acestuia.

Bunul mobil trebuie să aparțină altuia. Dacă până în momentul săvârșirii faptei bunul trecuse în proprietatea făptuitorului, existența infracțiunii este exclusă.

De aceea, de cea mai mare însemnătate este stabilirea împrejurării dacă transferul de proprietate a avut loc sau nu.

Sub acest aspect, apare greșită, de exemplu, soluția potrivit căreia nu constituie infracțiunea de abuz de încredere fapta aceluia care, cumpărând un autoturism, l-a înstrăinat, deși prin convenția de vânzare – cumpărare se stipulase că până la plata integrală a prețului, cumpărătorul ia în păstrare autovehiculul, fără a avea dreptul de a circula cu el. Întrucât, în speță, transferul de proprietate nu avusese loc, până în momentul înstrăinării vehiculului de către cumpărător, fapta constituie infracțiune de abuz de încredere.

Poate constitui obiect material al abuzului de încredere și bunul asupra căruia făptuitorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil, sau plusul care depășește cota sa parte, în cazul unui bun divizibil.

Bunul mobil aparținând altuia, trebuie să fie deținut de făptuitor sub orice titlu. Dacă bunul nu este deținut de făptuitor, ci se află în deținerea altuia ori este un bun ieșit fără voie din deținerea unei persoane, faptul nu constituie infracțiunea de abuz de încredere, ci infracțiunea de furt și respectiv, infracțiunea de însușire a bunului găsit.

Deținerea cu orice titlu a bunului presupune existența unui raport juridic patrimonial în baza căruia se transmite detenția acelui bun cu obligația restituirii sau a unei anumite folosiri: de exemplu, bunul a fost dat făptuitorului în depozit, în gaj, i-a fost încredințat pentru transport, i-a fost împrumutat, etc.

Subiectul infracțiunii de abuz de încredere

a)”Subiectul activ” al infracțiunii de abuz de încredere poate fi orice persoană care, deținând un bun mobil al altuia, în temeiul unui raport juridic, schimbă această detenție și se comportă ca și cum ar fi proprietarul acelui bun.

b)”Subiectul pasiv” al acestei infracțiuni este persoana care a încredințat bunul făptuitorului. Dacă această persoană nu este chiar proprietarul bunului, ci numai un posesor precar, el este subiect pasiv direct al infracțiunii de abuz de încredere, iar proprietarul este subiect pasiv indirect.

Subiect pasiv poate fi și o persoană juridică, chiar o organizație obștească, dacă bunul aparținând unei astfel de organizații a fost încredințat de către o persoană particulară făptuitorului, iar acesta nu a cunoscut această împrejurare privind apartenența bunului.

Latura obiectivă

Dispozițiile cuprinse în art. 213 cod penal pedepsind însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui, incriminează conduita abuzivă a făptuitorului care se realizează în aceste trei forme enumerate.

Deci, abuzul de încredere este o infracțiune comisivă, cu conținuturi alternative și care se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin una din cele trei acțiuni menționate:

însușirea bunului;

dispunerea pe nedrept de acel bun;

refuzul de a-l restitui.

Conduita abuzivă a făptuitorului reflectă tocmai intervertirea unei simple dețineri a bunului într-o stăpânire deplină pe care făptuitorul în mod ilicit și-o atribuie. Abuzul de încredere este săvârșit dacă elementul material al infracțiunii (acțiunea incriminată) se realizează prin una din aceste forme.

“A însuși” un bun înseamnă de a-l face al său . Însușirea se realizează prin trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului care se erijează ca proprietar al acestuia. Cu alte cuvinte, în cazul însușirii, făptuitorului deși este numai detentor al bunului, se comportă față de acesta ca și cum ar avea calitatea de proprietar.

Este necesar ca făptuitorului să-și însușească în mod efectiv bunul; dacă în cazul furtului, însușirea bunului constituie scopul urmărit de făptuitor prin săvârșirea acțiunii, în cazul abuzului de încredere însușirea bunului constituie chiar acțiunea prin care se realizează infracțiunea.

“A dispune” de un bun înseamnă a face cu privire la acel bun acte pe care numai proprietarul bunului are dreptul să le efectueze (de exemplu acte de dispoziție: vânzare, donație, împrumut, etc.). Potrivit dispozițiilor art. 213 cod penal, actele prin care făptuitorul dispune de un bun mobil ce i s-a încredințat trebuie să fie făcute “pe nedrept”, cu alte cuvinte raportul juridic în temeiul căruia făptuitorul deține bunul să mu-l fi îndreptățit la efectuarea lor. Un act de dispoziție se consideră efectuat pe nedrept atunci când efectuarea sa nu rezultă din titlul pe baza căruia era deținut bunul sau atunci când făptuitorul nu a avut în acest sens încuviințarea ulterioară a persoanei care i-a încredințat acel bun (de exemplu, proprietarul a încredințat făptuitorului bunul pentru a-l transporta, iar acesta îl vinde).

Textul legii cuprinde această prevedere, întrucât deținătorul unui bun poate face astfel de acte atunci când raportul juridic existent între el și cel care i-a încredințat bunul îi conferă un atare drept (de exemplu, să folosească bunul, să-l consume, să-i aducă anumite transformări).

“Refuzul” de a restitui bunul poate rezulta în mod direct din declarația făcută în acest sens de către deținătorul bunului, ori în mod indirect de invocarea unor motive care în realitatea disimulează refuzul nejustificat de restituire al făptuitorului.

Acțiunea privitoare la refuzul de a restitui trebuie să fie certă; o simplă întârziere, o amânare de scurtă durată, invocarea unei obiecții serioase nu echivalează cu un refuz.

Refuzul poate rezulta fie din rămânerea fără urmare a punerii în întârziere formal făcute posesorului sau detentorului, fie din orice altă manifestare a acestuia care ar exprima voința de a nu restitui. Oferirea unei restituiri parțiale sau numai a bunului fără fructele cuvenite va constitui un refuz de a restitui ceea ce privește diferența obținută pe nedrept. Imposibilitatea nejustificată de a restitui, echivalează cu un refuz și constituie în același timp o serioasă prezumpție că posesorul sau detentorul a dispus anterior de bunul respectiv.”

Așa cum am menționat, refuzul de restituire constă în manifestarea de voință a făptuitorului de a nu înapoia bunul care o-a fost încredințat; refuzul poate fi expres sau tacit.

În cazul refuzului expres, făptuitorul declară explicit că nu înțelege să restituie bunul, iar în cazul refuzului tacit, făptuitorul nu face o asemenea declarație, dar refuzul rezultă explicit din manifestarea acestuia (de exemplu susține că bunul a fost furat, distrus, etc.). Refuzul de restituire a bunului trebuie să se întemeieze pe intenția făptuitorului de a și-l însuși. Nu este necesar ca acest refuz să fie însoțit de un act de dispoziție asupra bunului, deoarece simplul refuz nejustificat de restituire a bunului este suficient pentru existența infracțiunii.

Refuzul de restituire, ca act subsecvent, implică o cerere de restituire. În consecință, dacă refuzul făptuitorului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate vorbi de un abuz de încredere. Este necesar ca refuzul de restituire a bunului să aibă loc față de proprietarul bunului, de mandatarul acestuia sau față de acela de la care a fost primit, nu și față de orice altă persoană care pretinde un drept asupra bunului respectiv.

“Urmarea imediată”. Rezultatul conduitei abuzive a făptuitorului constă în trecerea bunului în sfera sa de stăpânire, privind astfel subiectul pasiv, prin crearea acestei situații de fapt, de posibilitatea exercitării drepturilor pe care le avea în legătură cu bunul respectiv.

“Legătura de cauzalitate” între acțiunea infractorului și rezultatul acesteia este întrunită atunci când urmarea imediată (situația de fapt creată prin acțiunea abuzivă) este consecința acțiunii infractorului.

“Latura subiectivă”. Acțiunea făptuitorului, realizată în oricare din cele trei forme prevăzute de articolul 213 cod penal, adică însușirea, dispunerea pe nedrept de bunul încredințat ori refuzul de a-l restitui, pentru a constitui element material al infracțiunii de abuz de încredere, trebuie să fie săvârșită cu intenție, directă sau indirectă. Este necesar deci ca făptuitorul să fi avut reprezentarea faptelor sale, și anume că prin însușirea bunului ce i-a fost încredințat, ori dispunerea de acel bun sau refuzul de a-l restitui a creat o situație de fapt în totală neconcordanță cu drepturile și cu obligațiile decurgând din raportul juridic în temeiul căruia a obținut detenția acelui bun, punându-l pe proprietarul acestuia în imposibilitatea de a-și exercita drepturile sale cu privire la acel bun și că îi produce astfel o pagubă, urmare a cărei survenire o dorește. În lipsa intenției fapta nu constituie infracțiune.

De aceea, nu va fi infracțiune de abuz de încredere refuzul de restituire care este determinat de existența între părți a unor neînțelegeri a căror rezolvare ar ține de dreptul civil.

În cazul refuzului va trebui să se dovedească existența intenției frauduloase cu care se face intervertirea titlului în conformitate cu care se deținea bunul, căci nerestituirea s-ar putea datora altor cauze decât intenției agentului de a trece bunul în stăpânirea sa. În acest din urmă caz, se poate iniția un proces civil, dar nu unul pentru abuz de încredere.

În acest sens, în practica judiciară, s-a decis – de exemplu – că nu constituie abuz de încredere refuzul de restituire determinat nu de intenția de a-și însuși bunul, ci de faptul că între părți sunt nerezolvate anumite neînțelegeri cu caracter civil. De asemenea, s-a decis că nu comite un abuz de încredere, soția care refuză să restituie bunurile soțului ei, plecat de la domiciliu, dar nu pentru că nu le-ar deține în baza unui titlu, așa cum s-a motivat decizia, ci datorită lipsei intenției.

Într-adevăr, refuzul soției se explică prin aceea că nu l-a considerat pe soțul ei ca proprietar unic al bunurilor, crezând că ele fac parte din averea lor comună.

“Formele infracțiunii”

Tentativa, deși posibilă în cazul abuzului de încredere, nu este pedepsită de lege. Oricum, tentativa abuzului de încredere ar fi greu de stabilit, deoarece făptuitorul, având în detenția sa bunul, poate efectua în ascuns acte de executare și se poate defista oricând de el.

Consumarea Indiferent de modalitatea în care săvârșește – însușire, dispunere pe nedrept ori refuz de restituire – abuzul de încredere este o infracțiune instantanee.

Stabilirea momentului consumării infracțiunii de abuz de încredere prezintă interes și pentru determinarea persoanei vătămate, de a cărei plângere este condiționată punerea în mișcare a acțiunii penale. Astfel, persoana vătămată, în cazul abuzului de încredere, este persoana în al cărei patrimoniu se află bunul în momentul consumării infracțiunii, chiar dacă o altă persoană a încredințat acel bun făptuitorului.

“Sancțiunea” . Abuzul de încredere se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară o plângere prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Termenul pentru introducerea plângerii prealabile se calculează din momentul în care partea vătămată a luat cunoștință de materializarea intenției detentorului de a nu restitui bunul conform convenției.

SOLUȚII DIN PRACTICA JUDICIARĂ

Constituie abuz de încredere:

1.” Fapta unuia dintre soți de a-și însuși sau de a dispune pe nedrept de un bun comun aflat în detenția sa exclusivă sau fapta unui concubin de a-și însuși din domiciliul comun un bun coproprietate a concubinilor”

Titlul ce stă la baza detenției, în sensul art. 213, putând proveni nu numai dintr-un contract, cum se întâmplă cel mai adesea, dar și dintr-o dispoziție a legii, dintr-un act al unei autorități sau chiar dintr-o situație de fapt în baza căreia se transmite stăpânirea bunului, soțul, despărțit în fapt, în a cărei stăpânire exclusivă se află bunurile comune, poate fi socotit detentor precar, cu toate consecințele ce decurg din această calitate, în caz de însușire a unora dintre ele.

O asemenea faptă va fi caracterizată ca abuz de încredere dacă, bineînțeles, nu există vreo împrejurare care să excludă negarea dreptului celuilalt soț asupra bunului 8de exemplu, necesitatea satisfacerii unor nevoi imediate).

Sub acest aspect este discutabilă soluția citată. Refuzul soțului, detentor precar, în sensul de mai sus, de a restitui bunul aflat la domiciliul comun (și care putea să constituie fie un bun al soțului solicitant, fie un bun comun) ar fi putut întocmi elementele infracțiunii de abuz de încredere.

Mai greu este de a da aceeași caracterizare juridică faptei unuia dintre concubini de a-și însuși unele bunuri asupra cărora el și celălalt concubin au un drept de coproprietate și aflate în domiciliul în care ei locuiesc împreună.

În acest caz, atâta vreme cât bunurile respective se află, în egală măsură, și în stăpânirea de fapt a persoanei vătămate, iar autorul nu are un titlu în sensul art. 213, nu s-ar putea recunoaște acestuia calitatea de detentor precar pentru ca fapta sa să constituie abuz de încredere.

Fapta comisă în speță nu pare a avea caracter penal, fiind de natură civilă.

2.” Vânzarea unui apartament care constituia obiectul promisiunii de vânzare anterioare, către o altă persoană, de la care făptuitorul a încasat prețul”.

Soluția că din această faptă reies elementele infracțiunii de abuz de încredere este greșită, pentru că obiectul material al abuzului de încredere poate fi numai un bun mobil al altuia, aflat cu orice titlu în detenția făptuitorului, iar acțiunea constitutivă poate consta numai în însușirea, în dispunerea pe nedrept sau refuzul de restituire al acelui bun. În speță, însă, nimic din toate acestea; activitatea inculpatului a purtat asupra unui bun imobil, și nu s-a concretizat în nici una din acțiunile menționate mai sus (însușire, dispunere pe nedrept ori refuz de a înapoia).

Deci, prin simpla promisiune de vânzare inițială, chiar urmată de încasarea prețului, inculpatul nu a putut transmite însuși dreptul de proprietate asupra imobilului; astfel, că prin înstrăinarea ulterioară a acestuia el nu a dispus de un bun al altuia, ci de propriul său bun.

3.” Însușirea unui animal pe care făptuitorul îl avea în pază în baza unei convenții încheiate cu C.A.P. , ori pe care îl deținea în baza unui contract pentru îngrășare; sau folosirea în interesul propriu și fără autorizarea proprietarului, de către un meseriaș particular, a autovehiculului persoanei vătămate, care îi fusese adus pentru vopsit.”

Soluția este susceptibilă de obiecții. Din conținutul deciziei nu rezultă căreia din modalitățile normative ale abuzului de încredere i-a subsumat instanța fapta inculpatului, de a fi folosit, în interes propriu , fără autorizația proprietarului, autovehiculul ce-i fusese încredințat de acesta pentru a-l vopsi. Este clar, însă, că fapta n-a putut și decât aceea de dispunere pe nedrept.

A dispune de un bun pe nedrept înseamnă a efectua, cu privire la acel bun, acte de dispoziție (înstrăinare, gajare, transformare, distrugere, consumare, etc) pe care, potrivit titlului aflat la baza detenției și a însărcinării primite de la proprietar sau posesor, detentorul nu era îndrituit să le efectueze. Simpla folosire a bunului – atunci când nu s-a convenit interzicerea folosirii – nu constituie un act de dispunere pe nedrept. Întrucât, în speță, părțile nu s-au înțeles asupra unei asemenea interdicții, folosirea autoturismului de către inculpat nu realizează conținutul infracțiunii de abuz de încredere, ci, în măsura în care a produs o daună, constituie o simplă faptă generatoare de răspundere civilă.

Este de adăugat că simpla absență a autorizării, de către proprietar, ca inculpatul să folosească autoturismul nu echivalează cu interzicerea autorizării – care implică o manifestare de voință expresă și neechivocă – și nu poate produce efectul acesteia, de a atribui folosirii caracterul unui act de dispoziție.

4.”Dacă în urma solicitării bunului împrumutat părțile au convenit asupra unei date de restituire, consumarea are loc la expirarea termenului astfel stabilit”.

În cazul din speță, nu era nevoie, într-adevăr de o nouă cerere formală a bunului pentru ca infracțiunea să se consume. Din moment ce detentorul a fost “somat” să restituie bunul, și numai ca urmare a acestei somații a obținut o nouă amânare în ce privește predarea lui, consumarea infracțiunii are loc automat la expirarea termenului acordat.

Detentorul a fost pus o dată în întârziere, astfel că neîndeplinirea obligației de restituire la împlinirea noului termen apare, în mod neechivoc, cu un refuz de a o executa.

5.” Fapta unui funcționar de a-și însuși sume de bani pe care le-a ridicat cu titlu de remunerație a muncii pentru alte persoane,

cu care era coleg de serviciu, în temeiul unor împuterniciri primite din partea acestor persoane, nu întrunește elementele infracțiunii de abuz de încredere în paguba avutului particular.”

În situația de mai sus, inculpatul nu poate fi considerat ca gestionarul sumelor pe care le-a însușit, ci este doar un simplu mandatar al colegilor săi de muncă.

6.”Însușirea unei persoane a unei sume de bani ce i-a fost încredințată de o altă persoană, care la rândul său o împrumutase, de la Casa de Ajutor Reciproc, pentru a face diverse cumpărături pentru funcționarii instituției, unde cele două persoane funcționau, nu constituie infracțiunea de delapidare, ci aceea de abuz de încredere în paguba avutului personal. Aceasta pentru că, din momentul ridicării de la Casa de ajutor reciproc, suma respectivă nu mai aparținea avutului obștesc.

7. Nu există infracțiunea prevăzută de art. 213 dacă inculpatul avea față de proprietar o obligație alternativă, stabilită judecătorește – de a preda bunul în natură ori contravaloarea lui – și, pentru a se libera, el a ales cea de-a doua modalitate, refuzând restituirea bunului, sau dacă refuzul de restituire se referă la un bun aflat la o altă persoană decât cea căreia persoana vătămată i-a predat bunul.

În speță, instanța a constatat că bunul (un libret CEC) se află nu la fiul persoanei vătămate, căruia îi fusese încredințat de către acesta, ci la soția lui; or, întrucât între deținătoarea libretului și persoana vătămată nu exista un raport juridic în sensul art. 213 – inculpata primind libretul de la soțul său, – ea nu ar putea fi trasă la răspundere penală în baza acestui text.

Aceasta nu va putea împiedica, desigur, tragerea la răspunderea penală a detentorului inițial al libretului (fiul persoanei vătămate) dacă se va dovedi că el a predat soției sale libretul spre a înlătura răspunderea penală de care era susceptibil în cazul în care ar fi refuzat el însuși restituirea, fapta sa va avea, în acest caz, caracterul unui act de dispoziție, pe nedrept, asupra libretului care nu-i aparținea, infracțiunea de abuz de încredere consumându-se în această modalitate.

8.”Dacă acțiunea constitutivă poartă asupra unor bunuri pe care persoana vătămată pretinde că le-a încredințat în depozit făptuitorului, fără însă a fi încheiat un contract de depozit în formă scrisă (în acest caz instanța urmând a pronunța achitarea pentru inexistența faptei)”.

În speță, inculpatul refuză să restituie părții vătămate unele bunuri despre care ea pretinde că i le-a încredințat în depozit – fără însă a fi încheiat în formă scrisă – iar el susține că ar fi un dar manual. Soluția de achitare se bazează pe argumentul că, în lipsa unui contract scris de depozit, situația premisă a abuzului de încredere – aflarea bunului, cu un titlu, în detenția făptuitorului – “nu este dovedită”.

În combaterea soluției s-a arătat că dispozițiile art. 1597 cod civil, care cer – “ad probationem” – ca contractul de depozit să fie încheiat în scris, nu fac inaplicabile celelalte reguli ale dreptului comun în materie de probe; ca atare, chiar și depozitul voluntar nu numai cel necesar, poate fi dovedit cu martori și prezumpții când “creditorului nu i-a fost cu putință a procura o dovadă scrisă pentru obligația ce pretinde…” (art. 1198 Cod civil).Este tocmai situația din speță, date fiind relațiile personale dintre inculpat și partea vătămată (aceasta din urmă este mătușa inculpatului și întreținută de el).

În aceste condiții, instanța nu se putea limita la constatarea că între părți nu s-a încheiat un contract scris, ci trebuia să se preocupe de administrarea altor probe.

În cazul în care nu s-ar fi putut dovedi existența contractului de depozit, achitarea nu se putea pronunța pentru inexistența faptei (fapta, refuzul de restituire, există), ci pentru temeiul că aceasta nu este prevăzută de legea penală (art. 10, litera b, Cod de procedură penală); în această ipoteză instanța trebuia să lase nesoluționată acțiunea civilă (art. 346 Cod de procedură penală), în timp ce achitarea pentru motivul că fapta nu există (art. 10 cod procedură penală) implică pronunțarea instanței asupra laturii civile (art. 346 alineat 3 Cod de procedură penală) și deci respingerea pretențiilor civile.

CAPITOLUL II

ASPECTE GENERALE ALE ABUZULUI DE ÎNCREDERE ÎN DREPTUL PENAL ÎN VIGOARE

§1. Conceptul și caracterizarea infracțiunii

Formarea și buna desfășurare a relațiilor sociale cu caracter patrimonial implică o anumită încredere, pe care cei ce intră în aceste relații trebuie să și-o acorde unii altora. Numai în măsura în care este îndeplinită această condiție, persoanele încredințează, lasă în posesia sau detenția altora, diferite bunuri pentru a fi păstrate, transportate, etc. fără teama că ele ar putea fi însușite ori că s-ar putea refuza restituirea lor. Dacă persoanele nu și-ar acorda această încredere ele s-ar abține să intre în astfel de relații, ceea ce ar putea produce grave tulburări în cadrul Societății. De aceea, urmărind să asigure încrederea necesară formării și bunei desfășurări a relațiilor sociale cu caracter patrimonial, Codul penal încriminează sub denumirea de “abuz de încredere” în dispozițiile art. 213, “însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea pe nedrept de acel bun, ori refuzul de a-l restitui

Abuz de încredere este deci comportarea necorectă, abuzivă și păgubitoare a celui ce deținând un bun ce i-a fost încredințat de altul pentru a-l păstra sau pentru a-i da o anumită întrebuințare, în disprețul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria sa stăpânire. Infracțiunea a primit denumirea de “abuz de încredere”, deoarece făptuitorul abuzează de încrederea celui ce i-a lăsat bunul în detenție, transformându-se din detentor al bunului în pretins proprietar al acestuia.

De altfel, în aceasta constă și esența abuzului de încredere prin care acesta se deosebește de toate celelalte infracțiuni ale patrimoniului.

Abuzul de încredere fiind o faptă prin care se aduce o vătămare a relațiilor sociale de ordin patrimonial face parte, sub raportul clasificării de grup, din categoria infracțiunilor contra patrimoniului.

Ceea ce formează specificul infracțiunii de abuz de încredere este “intervertirea abuzivă”, deci fără drept de către făptuitor a calității sale de simplu detentor al unui bun al altuia în calitatea de pretins proprietar al bunului.

Abuzul de încredere constituie o faptă care prezintă pericol pentru societate, fiindcă lovește în acel minim de încredere și de probitate care trebuie să existe în raporturile patrimoniale dintre membrii societății, încredere și probitate față de care relațiile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea forma, dezvolta și consolida în mod normal.

Așadar, din grupul infracțiunilor contra patrimoniului, abuzul de încredere face parte din subgrupul infracțiunilor prin săvârșirea cărora se încalcă încrederea ce trebuie să stea la baza relației sociale privitoare la patrimoniu.

Gradul de pericol social pe care îl prezintă această infracțiune poate fi micșorat prin diligența de care trebuie să facă dovada cei care încredințează un bun al lor în mâna altuia, ocolind persoanele suspecte.

Abuzul de încredere, în dreptul penal în vigoare, privește avutul personal sau particular, atunci când este săvârșit în paguba persoanelor particulare.

§2. Obiectul juridic și obiectul material

a.Obiectul juridic al infracțiunii de abuz de încredere este de două feluri: generic și special.

I. Obiectul juridic generic al infracțiunii constă, ca la orice infracțiune din grupul infracțiunilor contra patrimoniului, în relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografiei.

Trebuie menționat aici că, în terminologia legii penale, noțiunea de patrimoniu nu are același înțeles ca și în dreptul civil.

Sub aspectul civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații al unei persoane, privită ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat; patrimoniu, fie ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drept există obligatoriu la orice subiect de drepturi; el nu poate fi înstrăinat niciodată, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul în care voința acestuia care îi dă caracterul de unitate se stinge.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii, etc.

În dreptul penal noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca o universalitate, ci la individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

II. Obiectul juridic special al ocrotirii penale în cazul infracțiunii de abuz de încredere contra avutului personal sau particular îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial pentru a căror formare, desfășurare și dezvoltare este necesar un minim de încredere; încredere pe care subiecții raporturilor juridice patrimoniale trebuie să și-o acorde și să o respecte. Acest minim de încredere constituie un atribut pentru valoarea socială a avutului, fără o atare încredere această valoare nemaiputând genera relații sociale normale.

Prin incriminarea și sancționarea penală a abuzului de încredere se creează un mijloc de apărare a încrederii și implicit a avutului personal sau particular, contribuind astfel la dezvoltarea și consolidarea relațiilor sociale de ordin patrimonial bazate pe încredere.

b.Obiectul material.

Infracțiunea de abuz de încredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, care se găsea în deținerea celui care prin intervertirea titlului deținerii și-a însușit sau a dispus de acel bun.

Obiectul material al abuzului de încredere se caracterizează așadar, în primul rând, prin aceea că nu poate fi decât un bun mobil.

Conform dreptului civil, există trei categorii de bunuri mobile și anume:

1. Bunuri mobile prin natura lor. Conform art. 473 Cod civil:

“Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mișcă de la sine, precum sunt animalele, precum și cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsuflețite”.

2. Bunuri mobile prin determinarea legii; art. 474 Cod civil:

“Sunt mobile prin determinarea legii obligațiile și acțiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare (adică bunuri mobile prin natura lor), acțiunile sau interesele în companii de finanțe, de comerț sau de industrie, chiar și când capitalul acestor companii constă în imobile. Aceste acțiuni sau interese se socot ca mobile numai în privința fiecărui dintre asociați și pe cât timp ține asociația.

Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viață asupra statului sau asupra particularilor”.

3. Bunuri mobile prin anticipație. Aceste bunuri nu sunt prevăzute în codul civil, dar în doctrină se admite că mobilele prin anticipație sunt “acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părțile unui act juridic le consideră mobile în considerarea a ceea ce vor deveni (fructele și recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipație)”.

Trebuie menționat că bunurile imobile prin natura lor nu pot forma obiectul material al abuzului de încredere; cele asimilate imobilelor prin destinația lor sau prin obiectul la care sunt atașate pot, dimpotrivă, constitui obiect material al unui abuz de încredere.

Bunurile imobile prin natura lor, conform art. 462- 465 sunt: art. 463 “Fondurile de pământ și clădirile sunt imobile prin natura lor.”; art. 464: “morile de vânt, sau de apă, așezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”; art. 465, alineat 1: “Recoltele care încă se țin în rădăcini, și fructele de pe arbori, neculese încă, sunt asemenea imobile”.

Bunurile imobile prin destinație, enumerate în art. 468-470 din Codul civil sunt, conform art. 468: “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinație. Astfel: animalele afectate la cultură, instrumentele arătoare, porumbii din porumbărie, lapinii ținuți pe lângă casă, stupii cu roi, peștele din iaz, etc.”

Art. 469 precede că “Proprietarul se presupune că a așezat către fond în perpetuu efecte mobiliare, când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt așezate. Oglinzile unui apartament se presupun așezate în perpetuu, când parchetul pe care stau este una cu braseria camerei.

Aceasta se aplică și la tablouri și alte ornamente”.

O altă caracteristică a bunului mobil este că acesta trebuie să aparțină altuia. Când o persoană deține mai multe bunuri ale altuia, infracțiunea va avea ca obiect material bunurile asupra cărora s-a comis acțiunea abuzivă.

Dacă până în momentul săvârșirii faptei bunul trecuse în proprietatea făptuitorului, existența infracțiunii este exclusă.

Roadele bunului deținut, aflate la făptuitor și însușite de acesta vor face parte și ele din obiectul material al infracțiunii. Poate constitui obiect material al abuzului de încredere și bunul asupra căruia făptuitorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil, sau plusul care depășește cota sa parte, în cazul unui bun divizibil.

Bunul mobil aparținând altuia, trebuie să fie deținut de făptuitor sub orice titlu. Dacă bunul nu este deținut de făptuitor, ci se află în deținerea altuia ori este un bun ieșit fără voie din deținerea unei persoane, faptul însușirii acestuia nu constituie infracțiunea de abuz de încredere, ci infracțiunea de furt și respectiv, infracțiunea de însușire a bunului găsit.

Deținerea cu orice titlu a bunului presupune existența unui raport juridic patrimonial în baza căruia se transmite detenția acelui bun cu obligația restituirii sau a unei anumite folosiri. Când bunul a fost încredințat pentru a fi vândut și a se achiziționa un alt bun, vor constitui obiect material al infracțiunii banii obținuți din vânzare sau lucrul achiziționat cu acești bani, în cazul în care abuzul de încredere s-a săvârșit cu privire la acestea.

§3. Subiecții infracțiunii de abuz de încredere

Infracțiunea de abuz de încredere, ca orice infracțiune, este susceptibilă de o pluralitate ocazională de subiecți activi, adică participanți: coautori, instigatori, complici.

b). Subiect pasiv direct este persoana de la care subiectul activ a primit pentru a păstra sau pentru a-i da o anumită destinație bunul pe care și l-a însușit, iar subiectul pasiv indirect este persoana căreia îi aparține bunul în cazul în care cel ce a predat făptuitorului bunul era și el un simplu detentor.

§4. Situația premisă. Aceasta constă în raportul juridic patrimonial existent între persoana care deține un bun mobil al altuia și persoana de la care a primit acel bun sau altfel spus, situația premisă constă în titlul în baza căruia făptuitorul deține acel bun. În temeiul acestui raport juridic persoana care deține bunul are obligația fie de a-l păstra și restitui în momentul convenit, fie de a da o anumită întrebuințare acelui bun.

Situația premisă este deci o relație juridică de ordin patrimonial, care conferă celui ce primește bunul poziția juridică a detentorului precar.

Potrivit art. 213 Cod penal : “însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui…”; deci situația premisă constă în deținerea cu orice titlu a unui bun al altuia. Acest titlu derivă dintr-un raport juridic de drept civil, în baza căruia bunul este încredințat agentului în gaj, pentru transport, în depozit, mandat, împrumut de folosință, etc.

Situația premisă nu este îndeplinită în cazul care raportul juridic existent nu conferă deținerea bunului, ci pune numai pe o persoană în situația de a efectua diferite operații materiale asupra bunului sau de a veghea la paza unui bun (de exemplu, lucrătorul care lucrează la domiciliul clientului și căruia i se pun la dispoziție anumite materiale sau femeia de serviciu căreia i se lasă la dispoziție lucrurile din casă), fiindcă în aceste condiții bunul continuă să fie deținut de cel căruia îi aparține și, deci, în caz de însușire a bunului de către cel ce avea numai contact material cu bunul va comite furt, iar nu abuz de încredere.

Bunul deținut, după cum am mai arătat, trebuie să fie mobil. Bunul trebuie să fie al altuia decât cel care îl deține; prin a fi al altuia se înțelege că o altă persoană decât cea care deține bunul are în timpul cât durează acea deținere un drept ocrotit cu precădere de către lege.

În cazurile în care legea îngăduia ca un bun dat în gaj să rămână la debitor, acesta este socotit că deține un bun al altuia, deși este proprietarul bunului, și va săvârși un abuz de încredere dacă îl va înstrăina. De asemenea, săvârșește abuz de încredere cumpărătorul unui bun cu plata în rate care înstrăinează bunul înainte de a achita întregul preț atunci când legea prevede că vânzătorul păstrează dreptul de proprietate până la plata integrală a bunului.

Expresia “cu orice titlu” indică sursa titlului, adică se arată că titlul poate proveni dintr-un contract, dintr-un act al unei autorități sau din orice situație de fapt în baza căreia se transmite detenția bunului cu obligația restituirii sau a unei anumite folosiri.

Contractul este cel mai adesea întâlnit în această materia. Dar el nu este translativ de proprietate căci în acest caz nu se mai pune problema existenței abuzului de încredere. Ulterior dobândirii proprietății, subiectul acestuia nu mai are cum să înșele buna credință a fostului proprietar. Situația premisă există și în cazul convenției care îi conferă unei persoane dreptul de uzufruct asupra unui bun mobil corporal. Dreptul de uzufruct este un drept temporar care conservă pentru titularul său inclusiv obligații a căror nerespectare ar putea atrage incidența art. 213 Cod penal (spre exemplu obligația de predarea bunului la termen este încălcată prin refuzul uzufructuarului de a restitui mobilul).

Revine organului judiciar obligația de a cerceta dacă între făptuitor și subiectul pasiv a existat sau nu un raport juridic civil al cărui conținut să se refere la bunul mobil asupra căruia poartă acțiunea sau inacțiunea infracțională.

Nu prezintă trăsăturile unei situații premisă a abuzului de încredere acea întrebuințare a bunului care nu înseamnă un “transfer” – în sens juridic – “al detenției”.

Practic, ca situație premisă poate sat orice contract care se referă la transmiterea detenției bunului mobil între părți.

Remiterea materială a bunului este efectivă, aceasta însemnând că în momentul săvârșirii faptei bunul se află la făptuitor. Acesta are cu bunul un contract obiectiv care concretizează obligațiile și drepturile ce i s-au oferit prin convenție.

CAPITOLUL III

CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE

ABUZ DEÎNCREDERE

SECȚIUNE I

LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

Abuzul de încredere fiind o infracțiune comisivă și materială (de rezultat), latura obiectivă a conținutului său este formată dintr-un element material, din anumite cerințe esențiale, dintr-o urmare imediată și din legătura de cauzalitate dintre elementul material și această urmare.

§1. Elementul material: A. însușirea; B. Dispunerea pe nedrept; C. Refuzul de restituire a bunului altuia

Elementul material constă în acțiunea abuzivă a persoanei ce deține bunul altuia. Această acțiune, potrivit alineatului 1 al art. 213 se poate realiza printr-unul din următoarele acte: însușirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun și refuzul de a-l restitui.

Pentru realizarea elementului material este suficientă săvârșirea unuia din aceste acte. Deci, nu este suficient ca deținătorul bunului altei persoane să săvârșească doar acte abuzive de folosință temporară, ci este necesar să săvârșească acte de dispunere sau însușire a bunului, care exprimă o comportarea față de el ca față de bunurile proprii.

Așadar “însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice preț” sau “dispunerea de acel bun pe nedrept” ori “refuzul de a-l restitui”, incriminează conduita abuzivă a făptuitorului care se realizează în aceste trei forme menționate. Această conduită abuzivă reflectă tocmai intervertirea unei simple dețineri a bunului într-o stăpânire deplină pe care făptuitorul în mod ilicit și-o atribuie.

Abuzul de încredere este săvârșit dacă elementul material al infracțiunii se realizează prin una din formele enumerate și care au caracter limitativ, dar, în același timp, și alternativ.

Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului se raportează totdeauna la conținutul convenției din care a rezultat translația detenției. Făptuitorul are anumite obligații pe care și le-a asumat în legătură cu bunul și, în conexiune cu acesta, are și drepturi. Astfel, bunul se poate încredința detentorului pentru a-l folosi, situație în care nu putem vorbi de o dispunere pe nedrept dacă detentorul își limitează actele la simpla folosință îngăduită de proprietar.

Ceea ce este comun tuturor ipostazelor elementului material al faptei constă în intervertirea frauduloasă a titlului cu care agentul posedă bunul. Detentorul precar începe să se comporte față de bun ca un adevărat proprietar.

A. “Însușirea” reprezintă luarea în stăpânire a bunului mobil de către cel care, de drept, nu avea decât detenția acestuia. Făptuitorul consideră că bunul este al său și implicit nu recunoaște dreptul persoanei care ar pretinde că bunul îi aparține.

Pe lângă “corpus”, făptuitorul își arogă în mod fraudulos și “animus” comportându-se cu bunul ca un adevărat proprietar. El înțelege deci să-l excludă de la posesia bunului pe proprietar, căruia, în fapt, i se anulează această calitate.

Sunt abuzuri de încredere, săvârșite în această modalitate al elementului material al faptei: sustragerea unui bun mobil încredințat făptuitorului pentru transport, ori a unor sume de bani pe care deținătorul lor avea obligația să le depună la CEC pe numele proprietarului lor, ori însușirea sumelor de bani înmânați agentului pentru a procura plătitorilor anumite servicii (excursii, spectacole, etc.)

În comparație cu infracțiunea de furt, la care însușirea bunului este scopul acțiunii, la infracțiunea de abuz de încredere acțiunea este un mod de realizare a elementului material.

B. “Dispunerea pe nedrept” presupune efectuarea de acte de dispoziție pe care, potrivit titlului detenției, nu avea dreptul să le facă asupra bunului mobil, altele decât cele care se regăseau în conținutul juridic al convenției în baza căreia subzista detenția. Spre exemplu, făptuitorului îi este încredințat bunul pentru a-l transporta, iar acesta l-a vândut fără încuviințarea persoanei care i-a încredințat acel bun. Dimpotrivă, efectuarea unui act de dispoziție asupra bunului are un caracter licit și, în consecință, exclude existența abuzului de încredere, atunci când făptuitorul urma să-l efectueze în temeiul titlului cu care a primit bunul în detenție (de exemplu, făptuitorul a primit o sumă de bani pentru a cumpăra un bun), sau atunci când a avut încuviințarea persoanei care i-a încredințat bunul (făptuitorul a avut îngăduința de a vinde bunul pe care l-a avut în gaj.).

Simpla folosire a bunului deținut, atunci când s-a convenit interzicerea folosirii, nu constituie un act de dispunere pe nedrept. Astfel, de exemplu, nu constituie infracțiunea de abuz de încredere fapta unui meseriaș care, primind în baza unei convenții autovehiculul unei persoane pentru a-l repara, folosește pentru sine acel autovehicul, câtă vreme nu a fost stipulată o asemenea interdicție în convenția încheiată între părți.

Această dispunere de bun constituie modalitatea de manifestare categorică a atitudinii abuzive și ilegale a detentorului bunului altuia, prin săvârșirea unor acte de dispoziție pe care nu le poate face decât proprietarul, acte de dispoziție ce pot consta în acte de înstrăinare, consumare, folosire, ori în acte de dispoziție pe care nu le poate face decât proprietarul, ca atribut esențial al dreptului de proprietate.

“Înstrăinarea” constituie forma tipică de manifestare a dispunerii de un bun, care s poate concretiza în acte juridice translative de proprietate.

“Consumarea” este modul specific de manifestare a dispunerii cu privire la bunurile fungibile și consumptibile (alimente, fructe, combustibil, etc.), aflate în detențiunea licită a infractorului, a căror substanță se consumă sau epuizează la prima întrebuințare.

Caracterul ilicit , infracțional, al consumării apare numai în cazurile în care infractorul obținuse în baza raportului juridic, respectiv numai detențiunea licită, iar nu și dreptul de folosință asupra acelor bunuri.

“Folosirea” bunului constă în întrebuințarea temporară abuzivă a bunurilor altuia care duce în mod inerent la alterarea sau deprecierea exagerată și vizibilă a valorii lor, în cazurile în care prin titlul juridic nu i se conferise deținătorului și dreptul de folosință asupra bunului.

Nu constituie abuz de încredere:

a) folosirea bunului când a fost dat în detențiunea licită a unei persoane tocmai în acest scop, chiar dacă prin aceasta se produce o uzură bunului (cazul împrumutului de echipament sportiv);

b) folosirea sau întrebuințarea temporară a bunului ce a fost încredințat detentorului care nu produce o uzură remarcabilă, chiar dacă odată cu detențiunea nu i s-a transmis și folosința; în acest caz poate avea loc o răspundere civilă;

c) pierderea bunului de către persoana care-l obținuse în posesiunea temporară licită; de asemenea, și în această situație poate opera răspunderea civilă;

C. “Refuzul de a restitui” bunul constă într-un act de voință prin care se exprimă hotărârea deținătorului temporar al bunului de a nu-l restitui și de a-l reține pentru a-l trece în patrimoniul său.

Pentru acest lucru nu este necesar ca refuzul nejustificat de restituire să fie însoțit de un act de dispoziție asupra bunului în care să se exprime intenția făptuitorului de a-și apropia lucrul, simpla abținere de a restitui bunul la epuizarea termenului până la care subzistă detenția nu constituie “refuz de restituire”. De aceea, pentru a înlătura această neechivocitate a conduitei detentorului este necesar a refuzul să constituie un răspuns la o cerere fermă, indubitabilă a celui care a transferat detenția, în sensul că dorește să i se restituie bunul.

Refuzul se adresează nu oricărei persoane (chiar dacă aceasta are un drept asupra bunului), ci acelui care a încredințat bunul în detenție, mandatarului acestuia ori proprietarului bunului.

Pentru ca refuzul ilegal de restituire a bunului să poată duce la realizarea infracțiunii este necesar ca infractorul să aibă posibilitatea obiectivă de restituire a bunului.

Refuzul de restituire poate fi expres, direct și categoric dar poate fi și tacit, indirect (implicit), exprimat într-o formulă imprecisă, într-o disimulare, prin afirmarea unui neadevăr sau prin invocarea unor motive care nu pot constitui o justificare valabilă, legală (de exemplu, afirmă că bunul a fost furat, predat altuia pentru a-l restitui, etc).

§2. Cerințe esențiale atașate elementului material

Pentru existența laturii obiective a infracțiunii de abuz de încredere, acțiunea care constituie elementul material în cuprinsul acestei laturi trebuie să îndeplinească anumite cerințe.

În primul rând, această acțiune trebuie să privească raportul juridic patrimonial care formează obiectul situației premisă. Așadar, acțiunea de însușire, de dispunere pe nedrept sau de refuz de a restitui trebuie să aibă ca obiect un bun mobil al altuia, deținut de către autorul acțiunii cu orice titlu.

În al doilea rând, fiecare dintre modalitățile acțiunii, adică însușirea, dispunerea pe nedrept sau refuzul de restituire trebuie să aibă un caracter abuziv. Pentru modalitățile de însușire și refuz de a restitui, caracterul abuziv este inerent naturii lor: “însușirea” este un act unilateral care, atunci când este efectuată asupra bunului altuia, implică abuz; de asemenea “refuzul” de a restitui bunul altuia implică un act abuziv. Pentru modalitatea “dispune” de bunul altuia, legea cere ca această dispunere să fie făcută pe nedrept.

Bineînțeles, în cazul însușirii sau refuzului făptuitorul are dreptul să dovedească că aceste acțiuni nu au fost efectuate abuziv sau că s-au produs ca urmare a unor erori de fapt. În cazul dispunerii trebuie, dimpotrivă, ca cel care reclamă bunul să facă dovada că dispunerea s-a făcut pe nedrept.

§3. Urmarea imediată

Acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii de abuz de încredere trebuie să aibă ca urmare imediată modificarea situației bunului și crearea unei situații contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului. Subiectul pasiv nu mai poate să-și exercite drepturile asupra bunului care îi aparține, în privința căruia s-a săvârșit infracțiunea, cauzându-i-se în acest fel un gol în sfera patrimoniului său și, pe cale de consecință, un prejudiciu material.

Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt, nu trebuie confundată cu prejudiciul material, care este subsecvent producerii consecințelor menționate, adică schimbarea bunurilor materiale. Pentru existența infracțiunii este suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare după consumarea infracțiunii, iar infracțiunea nu este înlăturată prin acoperirea ulterioară a prejudiciului.

De asemenea, nu are relevanță pentru existența infracțiunii dacă făptuitorul a tras sau nu vreun profit din comiterea infracțiunii.

§4. Legătura de cauzalitate

Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt în caz de săvârșire a acțiunilor abuzive de însușire, de dispunere ne nedrept sau de refuz de restituire a bunului altuia, fiind o consecință inevitabilă a acestor acțiuni, legătura de cauzalitate dintre ele și urmarea imediată rezultă de la sine din însăși aptitudinea cauzală a acțiunilor menționate.

Pentru a exclude deci existența urmării imediate și a legăturii de cauzalitate, va trebui să se dovedească că nu a fost săvârșită nici una dintre acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii sau că acele acțiuni nu au fost săvârșite în mod abuziv.

De exemplu, proprietarul bunului deținut de către făptuitor vânzând acel bun a suferit daune din cauză că nu a putut preda la timp cumpărătorului bunul vândut și aceasta datorită faptului că deținătorul a refuzat să restituie bunul; legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt și acțiunea de refuz va fi înlăturată dacă făptuitorul va dovedi că avea legal un drept de retenție și deci refuzul său nu a fost abuziv.

SECȚIUNEA A II-A

Latura subiectivă a infracțiunii

§1. Specificul elementului subiectiv

Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunea de abuz de încredere trebuie săvârșită cu voință și intenție. Elementul subiectiv al infracțiunii de abuz de încredere îl formează “intenția” sub ambele modalități, directă și indirectă; făptuitorul prevede, urmărește sau acceptă că prin acțiunile sale abuzive, să-l pună pe proprietarul bunului în imposibilitatea de a-și exercita drepturile privitoare la acel bun și să-i producă în acest mod o pagubă.

Culpa nu poate deci constitui elementul subiectiv al infracțiunii de abuz de încredere.

Voința de a efectua vreuna din acțiunile abuzive prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii (însușire, dispunere pe nedrept, refuz de a restitui) trebuie să fie însoțită de intenție, adică făptuitorul să-și fi dat seama că aceste acțiuni sunt efectuate în mod abuziv și că prin săvârșirea lor se creează, cu privire la bunul altuia, o situație de fapt contrarie situației de fapt, cauzându-se astfel prejudicii patrimoniale.

În Conform celor menționate, în lipsa intenției, fapta nu constituie infracțiune. Astfel, simpla întârziere în restituirea bunului, sau neputința de a restitui bunul, datorită pierderii din neglijență, a sustragerii lui de către altul, etc., fără constatarea intenției făptuitorului de a-și însuși bunul, nu constituie infracțiunea de abuz de încredere.

De aceea, în practica judiciară s-a arătat că pentru existența abuzului de încredere nu este suficient să se constate refuzul sau neputința inculpatului de a restitui bunul încredințat, ci trebuie să se constate și intenția lui de a și-l însuși pe nedrept . De exemplu, nu comite abuz de încredere, soția care refuză să restituie lucrurile soțului ei, plecat de la domiciliu, dar nu pentru că nu le-ar deține în baza unui titlu, ci datorită lipsei intenției. Refuzul soției se explică prin aceea că ea nu l-a considerat pe soțul ei ca proprietar unic al bunurilor, crezând că ele fac parte din averea lor comună.

§2. Mobilul și scopul

Legea nu condiționează existența elementului subiectiv de vreo cerință privind scopul sau mobilul faptei.

Totuși, scopul și mobilul, atunci când sunt cunoscute, acestea vor putea servi nu numai la individualizarea pedepsei, ci și la constatarea caracterului abuziv sau legitim al acțiunii săvârșite de făptuitor și deci existența vinovăției. De exemplu, făptuitorul și-a însușit bunul în scopul de a asigura compensarea cu o creanță pe care o avea față de proprietarul bunului; în acest caz, chiar dacă făptuitorul a crezut eronat că poate opera compensația, vinovăția lui va putea.

Cu toate acestea, se poate întâlni situația dreptului de relație, în virtutea căruia “cel ce deține un bun mobil sau imobil al altuia, pe car trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.”

În această situație, interesează bunul mobil, deoarece bunurile imobile (prin natura lor) nu pot forma obiectul material al abuzului de încredere.

Condiția esențială spre a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria pe care deținătorului lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul.

Pentru ca dreptul de retenție să fie aplicabil, se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie “proprietatea exclusivă” a celui ce este debitorul deținătorului, cât privește cheltuielile pretinse.

Astfel, dreptul hotelierului și cel al cărăușului de a reține lucrurile călătorului până la plata cazării ori, după caz, a transportului (art. 1730 punctul 7, Cod civil).

Ar mai fi de menționat că dreptul de retenție conferă o simplă detenție precară, deci nu o posesie; detentorul nu are dreptul la fructe, iar în cazul dispunerii pe nedrept de bun (săvârșirea unor acte de dispoziție), săvârșește infracțiunea de abuz de încredere.

CAPITOLUL IV

FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI ȘI ASPECTE PROCESUALE

§1. Formele infracțiunii

Deși activitatea infracțională prin care se realizează fapta de abuz de încredere nu necesită neapărat o desfășurare în timp, totuși ea poate, eventual, parcurge toate fazele acestei desfășurări.

a) Actele preparatorii: Deținătorul unui bun al altuia simte uneori nevoia de a pregăti din timp acțiunea sa abuzivă, fie transportând bunul în alt loc, fie încredințându-l unei terțe persoane, fie aducându-i modificări de natură a-l face de nerecunoscut, etc. Cu toate acestea, actele preparatorii nu sunt incriminate de lege; dar atunci când s-a trecut la acte de executare, adică săvârșirea infracțiunii și aceasta s-a consumat, actele preparatorii efectuate de terți pot deveni acte de complicitate anterioară.

b). Tentativa

Efectuarea actelor de executare a infracțiunii de abuz de încredere poate fi material întreruptă și rămâne deci în stare de tentativă. Începerea executării este foarte greu de stabilit, fiindcă bunul se află la deținător, iar acesta poate efectua în taină acte de executare, putându-se oricând dezista de ele.

Datorită acestei dificultăți practice legea nu incriminează tentativa infracțiunii de abuz de încredere.

c)Consumarea. Indiferent de modalitatea în care se săvârșește – însușire, dispunere pe nedrept, refuz de restituire – abuzul de încredere este o infracțiune instantanee.

Consumarea are loc în momentul în care a fost săvârșită prin ducerea până la capăt a executării vreunuia dintre acțiunile abuzive care constituie elementul material al infracțiunii de abuz de încredere.

În cazul în care au fost efectuate mai multe dintre aceste acțiuni abuzive (de exemplu, făptuitorul și-a însușit bunul, apoi a dispus asupra lui și în cele din urmă a refuzat restituirea), infracțiunea se consideră consumată de la prima acțiune. Dar, aceste acte trebuiesc săvârșite în “mod efectiv”; făptuitorul trebuie să-și însușească lucrul, să dispună ori să refuze restituirea lui în mod veritabil, real. Numai în acest caz se consumă infracțiunea.

Când făptuitorul deținea mai multe bunuri ale aceluiași persoane sau primite de la aceeași persoană și dacă privitor la aceste bunuri a săvârșit succesiv acțiuni abuzive înainte de a se fi produs o tragere la răspundere penală, toate acțiunile vor constitui o singură infracțiune (continuată); va exista însă concurs de infracțiuni în raport de acțiunile săvârșite ulterior sesizării organelor competente.

d) Epuizarea. Când abuzul de încredere capătă forma continuată, latura obiectivă a infracțiunii se va epuiza o dată cu săvârșirea ultimei acțiuni abuzive, pe care făptuitorul a avut posibilitatea să o comită.

§2. Modalități.

Infracțiunea de abuz de încredere putându-se realiza, sub raportul laturii obiective, prin trei feluri de acțiuni abuzive: “însușire” a bunului altuia, “dispunere “ pe nedrept de un astfel de bun și “refuzul” de a-l restitui, implicit apar trei modalități normative ale acestei infracțiuni.

În afară de aceste modalități privind latura obiectivă, abuzul de încredere poate prezenta faptic și alte modalități determinate de natura relațiilor juridice dintre deținătorul bunului și persoana care i l-a încredințat; de specificul bunului deținut; de sarcinile care revin celui căruia i s-a încredințat bunul altuia; de dreptul pe care îl are asupra bunului persoana care a încredințat acel bun deținătorului, etc.

§3. Sancțiuni

Infracțiunea de abuz de încredere este sancționată prin dispoziția alineatului 1 al art. 213 Cod penal cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

La stabilirea pedepsei, instanța va ține seama de natura raportului juridic care formează situația premisă, de gradul de încredere existent la data intervenirii acestui raport, de modalitatea abuzului, etc.

În cazul când sunt constatate circumstanțe atenuate, instanța va alege întâi pedeapsa de aplicat, închisoarea sau amenda, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al art. 72 Cod penal și în cazul când a ales pedeapsa închisorii va coborî, potrivit dispozițiilor din articolul 76 litera e, cuantumul acesteia sub minimul special de 3 luni, sau amenda care nu poate fi mai mică de 100000 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 75000 lei.

În cazul când s-ar constata existența unor circumstanțe agravante, instanța va trebui să opteze pentru pedeapsa închisorii, putând aplica această pedeapsă până la maximul special de 4 ani, iar atunci când ar considera față de gravitatea faptei că acest maxim nu este suficient, va putea adăuga un spor până la 5 ani, conform alineatului 1 , art. 78 Cod penal.

În ipoteza că instanța ar stabili o pedeapsă mai mare de 4 ani, va putea aplica, dacă este cazul, și pedeapsa complementară, a interzicerii unor drepturi.

Potrivit art. 90 Cod penal, dacă prin comiterea infracțiunii de abuz de încredere s-a produs o pagubă ce nu depășește 50000 lei și sunt îndeplinite și celelalte condiții, instanța de judecată poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ.

§4. Aspecte procesuale

Infracțiunea de abuz de încredere în contra avutului personal sau particular face parte din grupul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 213 alineatul 2 Cod penal).

De asemenea, sunt aplicabile dispozițiile art. 131 Cod penal : “În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală”.

În cazul abuzului de încredere, plângerea prealabilă este o condiție indispensabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Termenul pentru introducerea plângerii prealabile se calculează din momentul în care partea vătămată a luat la cunoștință de materializarea intenției detentorului de a nu mai restitui, conform convenției, bunul.

BIBLIOGRAFIE

C. Burlai, A. Filipaș, C. Mitrache – Drept penal român. Curs selectiv pentru licență, Ed. Press Mihaela SRL, București, 1997

Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Ioan Molnov, I. Pascu, A. Boroi, V. Lazăr – Drept penal, partea specială, Ed. Continent XXI, București, 1995

Octavian Loghin, Avram Filipaș – Drept penal – special, Ed. Șansa SRL

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kuhane, Ioan Oancea, Iosif Fedor, Nicoleta Iliescu, Constantin Burlai, Rodica Stănoiu, Victor Roșca – Explicații teoretice ale codului penal român, vol. III, Partea specială, București, Editura Academiei, RSR 1971

T. Vasiliu, D. Pavel, G.Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu – Codul penal al RSR comentat și adnotat, partea specială, vol. II – Editura Științifică

C. Burlai – Curs de drept penal special, vol. I, Ediția a II-a , Tipografia Universității din București, 1976

Codul penal Carol al II-lea, adnotat de C. G. Rătescu, I. Ionescu Dolj, I. G. Perițeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, T. Pop, M. I. Papadopolu, H. Pavelescu, vol. III, partea specială, Editura Librăriei SOCEC et CO SA București, 1937