Abtinerea Si Recuzarea In Procesul Penal

ABȚINEREA ȘI RECUZAREA ÎN PROCESUL PENAL

Cuprins

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Justiția și realizarea ei

În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome.

O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără investigarea principiilor ce stau la baza constituirii și funcționării lor. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esențiale ale funcționării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiție.

În literatura de specialitate sunt prezentate principii diferite ale organizării judecătorești. Explicația rezidă în interconexiunea firească ce există între organizarea judecătorească și activitatea jurisdicțională. Așa se face că unele principii interesează mai degrabă fizionomia procesului civil (egalitatea în drepturi, gratuitatea justiției etc.) decât organizarea judecătorească propriu-zisă.

Secțiunea a II-a Principiile organizării judecătorești în România

1. Considerații prealabile.

Doctrina nu este unanimă în ceea ce privește determinarea principiilor de organizare a sistemului judiciar. Preocupările noastre sunt legate, în mod deosebit, de acele principii care stau la baza organizării sistemului judiciar democratic. Există însă și unele principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar, dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el civil sau penal.

Printre aceste din urmă principii, care sunt importante și pentru studiul organizării judecătorești, și pe care le vom înfățișa succint în această lucrare menționăm: accesul liber la justiție, independența judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției. Vom analiza mai întâi acele principii ce sunt legate de stricta organizare a sistemului judiciar.

2. Justiția constituie monopol de stat.

În dreptul vechi justiția era mult timp considerată ca o afacere particulară. Această constatare este valabilă nu numai pentru dreptul românesc, ci și pentru istoria universală a dreptului. În Franța, bunăoară, justiția a devenit un monopol al statului de-abia după Revoluția franceză din anul 1789, căci în Evul Mediu un asemenea monopol nu exista. Jurisdicția modernă este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice.

Dezlegarea neînțelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate civilizată exclusiv ca o afacere a persoanelor în cauză, înfăptuirea justiției excede interesele private, ea constituind și o îndatorire a organelor judiciare. De aceea, legislațiile moderne atribuie funcția jurisdicțională unor organe statale specializate.

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Textul constituțional menționat se regăsește, într-o formulare parțial diferită, și în unele dispoziții ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Textele menționate au semnificația recunoașterii deplinei competențe a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și în celelalte litigii pentru care legea nu stabilește o altă competență. În consecință, pentru ca un alt organ de stat să aibă căderea de a soluționa un litigiu concret, este necesar un text expres care să-i atribuie o atare competență.

Astfel cum s-a observat și cu prilejul studiului întreprins la alte discipline juridice (drept administrativ, drept constituțional etc), în sistemul nostru de drept există și alte organe cu atribuții jurisdicționale. Exemplul cel mai semnificativ al unor atare autorități îl reprezintă Curtea Constituțională. Ea constituie „unica autoritate de jurisdicție constituțională” [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992]. Evident că această autoritate nu face parte din categoria (sistemul) instanțelor judecătorești.

Documente internaționale importante confirmă caracterul universal al obligației statului de a distribui justiția. Avem în vedere în mod deosebit dispozițiile art. 6 din Declarația europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează accesul liber la justiție.

De la regula potrivit căreia justiția constituie monopol de stat există și o excepție, anume aceea a arbitrajului reglementat de Codul de procedură civilă. Arbitrajul se caracterizează prin alcătuirea sa din simpli particulari desemnați de către părți; arbitrii nu sunt învestiți cu autoritatea funcției statale de magistrat. De aceea se spune că ne aflăm, practic, în prezența unui mod de Jurisdicție particulară”. Această jurisdicție nu este însă lipsită de orice autoritate, căci legea îi recunoaște deciziei arbitrale efectele unei hotărâri judecătorești definitive. Mai mult, hotărârea arbitrală definitivă și învestită cu formulă executorie se poate aduce la îndeplinire întocmai ca și o hotărâre judecătorească. Formula executorie se acordă însă de către instanța de judecată. Prin urmare, arbitrii nu pot impune, fără concursul instanțelor judecătorești, executarea silită. De aceea, se apreciază că arbitrajul constituie o excepție parțială de la principiul conform căruia justiția este monopol de stat; arbitrilor legea le recunoaște numai jurisdictio, nu și imperium.

Principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției constituie monopol de stat implică și obligația organelor judiciare de a distribui justiția atunci când acest lucru le este solicitat. Într-adevăr, astfel cum dispune art. 3 C. civ. român, judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de dreptate. O dispoziție asemănătoare este statuată și în noua Lege privind statutul magistraților. Potrivit art. 5 alin. (2) din acest act normativ: „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. De aceea, profesorul francez Roger Perrot observa că este de neconceput ca statul să-și rezerve puterea de a distribui justiția și să nu o înfăptuiască atunci când acest lucru îi este cerut.

3. Autonomia instanțelor judecătorești.

Autonomia instanțelor judecătorești este un principiu organizatoric important ce decurge implicit din autonomia funcției jurisdicționale. O delimitare funcțională a atribuțiilor autorităților statale nu ar fi practic posibilă fără o autonomie organică.

Precizăm că legea nu folosește, expressis verbis, termenul de autonomie sau de independență a instanțelor judecătorești. Reamintim, în acest context, că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 statua doar că „puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului […]”. În prezent, astfel cum am arătat deja, principiul separației puterilor în stat este proclamat în mod expres de legea fundamentală. O normă deosebit de importantă se regăsește și în noua lege privind organizarea judiciară. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”.

Conceptul de independență se referă însă și la situația magistraților în cadrul activității ce le-a fost încredințată. De aceea folosim în acest context conceptul de autonomie, el referindu-se la relațiile dintre diferitele autorități publice, iar nu la persoanele ce le alcătuiesc.

Autonomia instanțelor judecătorești este garantată însă prin independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorilor, dar și printr-o riguroasă delimitare a atribuțiilor ce revin legislativului și executivului. Această delimitare de atribuții a rezultat și din dezvoltările precedente și este studiată aprofundat la alte discipline juridice. Ne limităm aici să reamintim că autonomia implică posibilitatea realizării efective a funcției jurisdicționale fără ingerințe din partea altor persoane sau autorități publice.

Problema independenței magistraturii este de un incontestabil interes universal și a fost tratată ca atare de diferite organisme internaționale. Ea a format obiect de reglementare și din partea Organizației Națiunilor Unite. Astfel, la cel de-al șaptelea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimelor și tratamentelor aplicate delicvenților, organizat la Milano între 26 august și 6 septembrie 1985, au fost inițiate două documente internaționale extrem de importante pentru problema abordată. Aceste documente au fost confirmate de Adunarea Generală ONU prin Rezoluțiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985.

Rezoluțiile amintite se referă la obligația statelor de a asigura independența magistraturii. Sub aspectul analizei noastre deosebit de semnificative sunt chiar prevederile primului text din aceste rezoluții, potrivit cărora: „Independența magistraturii este garantată de stat și enunțată în Constituție sau în legislația națională. Incumbă tuturor instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale să respecte independența magistraturii”. De asemenea, potrivit art. 4 din aceleași documente, „Justiția se exercită la adăpostul oricăror intervenții nejustificate sau ingerințe, iar deciziile tribunalelor nu sunt supuse revizuirii”. Textele citate impun obligații precise și ferme pentru statele membre ale ONU și ele reprezintă principii esențiale ce concură la garantarea autonomiei puterii judecătorești.

Pentru ca autonomia autorității judecătorești să fie reală și efectivă ea trebuie să mai beneficieze de structuri organizatorice funcționale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum și de un buget distinct. Dacă autoritatea judiciară beneficiază de structuri administrative adecvate și de o conducere proprie, nu același lucru se poate afirma în legătură cu bugetul acordat justiției.

Într-un sistem judiciar eficient autonomia financiară reprezintă o componentă esențială. Bugetul justiției nu trebuie să fie lăsat la discreția executivului sau al legislativului, pentru că altminteri s-ar crea o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat. O soluție optimă ar putea fi, după părerea noastră, formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul național.

Noua Lege privind organizarea judiciară a instituit norme juridice destinate să asigure autonomia financiară a instanțelor judecătorești. La unele din aceste dispoziții legale ne-am referit deja și ele permit curților de apel să elaboreze proiectele de buget anual pentru instanțele din circumscripția lor teritorială [art. 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. Este adevărat însă că și executivul este încă implicat în gestionarea bugetului alocat justiției. În acest sens, prin art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se dispune că bugetul instanțelor judecătorești este gestionat de către Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.

Cu toate acestea, puterea Ministerului Justiției în materie bugetară nu poate fi discreționară. De altfel, mai este de observat că proiectele de buget elaborate de curțile de apel, în condițiile art. 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „se supun avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii”. În atare condiții, rolul de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii este evident și de necontestat. Pe de altă parte, nu se poate ignora nici faptul că bugetul înaltei Curți de Casație și Justiție se aprobă de adunarea generală a judecătorilor acestei curți, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice [art. 119 ntru că altminteri s-ar crea o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat. O soluție optimă ar putea fi, după părerea noastră, formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul național.

Noua Lege privind organizarea judiciară a instituit norme juridice destinate să asigure autonomia financiară a instanțelor judecătorești. La unele din aceste dispoziții legale ne-am referit deja și ele permit curților de apel să elaboreze proiectele de buget anual pentru instanțele din circumscripția lor teritorială [art. 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. Este adevărat însă că și executivul este încă implicat în gestionarea bugetului alocat justiției. În acest sens, prin art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se dispune că bugetul instanțelor judecătorești este gestionat de către Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.

Cu toate acestea, puterea Ministerului Justiției în materie bugetară nu poate fi discreționară. De altfel, mai este de observat că proiectele de buget elaborate de curțile de apel, în condițiile art. 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „se supun avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii”. În atare condiții, rolul de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii este evident și de necontestat. Pe de altă parte, nu se poate ignora nici faptul că bugetul înaltei Curți de Casație și Justiție se aprobă de adunarea generală a judecătorilor acestei curți, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice [art. 119 alin. (5) din Legea nr. 304/2004].

Pentru o bună funcționare a autorității judiciare mai este necesar ca instanțele să fie încadrate și cu un număr suficient de magistrați. Se consideră uneori că un raport optim ar fi acela de un judecător la 7000 de locuitori. În practică acest raport diferă foarte mult de la o tară la alta.

Și în această privință, noile noastre reglementări au găsit soluții raționale. Potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și președinții curților de apel, împreună cu ministrul justiției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție analizează anual volumul de activitate al instanțelor și parchetelor și, în funcție de rezultatele analizei, iau măsuri pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

4. Principiul independenței judecătorilor.

Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție: „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Acest principiu este statornicit și în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților. Potrivit acestui din urmă text: „Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali”. Spre a înlătura liberul arbitru al judecătorului în soluționarea litigiilor, Constituția și Legea de organizare judiciară au consacrat, alături de principiul independenței judecătorului, și necesitatea supunerii lui numai față de lege.

Independența judecătorului implică cerința soluționării litigiilor fără nici o ingerință din partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independența este necesară pentru a asigura imparțialitatea judecătorului față de părțile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră față de poziția și interesele părților litigante. Se poate afirma chiar că imparțialitatea judecătorului reprezintă o caracteristică esențială a activității judiciare și însuși fundamentul funcției judiciare. Imparțialitatea este, în mod inevitabil, o consecință a principiului independenței judecătorilor și al supunerii lor numai față de lege.

Legea de revizuire a Constituției a introdus, în art. 124, un nou alineat [alin. (2)], potrivit căruia „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”. Imparțialitatea justiției implică și imparțialitatea membrilor care compun instanțele judecătorești.

Principiul independenței judecătorului își găsește aplicare numai în activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric și administrativ judecătorii se află sub autoritatea organelor de conducere judiciară.

Legea nu exclude exercitarea unui control asupra modului de îndeplinire a obligațiilor ce revin judecătorilor, dar acest control are un caracter particular și limitat. Într-adevăr, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești iau măsuri pentru organizarea și buna funcționare a instanțelor pe care le conduc și, după caz, a instanțelor din circumscripțiile acestora, asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători și personalul auxiliar de specialitate. Controlul menționat nu se răsfrânge însă asupra legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești. Spre a înlătura orice îndoială în această privință, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 dispune că: „Verificările efectuate personal de președinți și vicepreședinți ori, după caz, prin judecătorii inspectori trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat”.

Un rol deosebit de important în asigurarea independenței judecătorilor revine Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților cuprinde statuări importante în această privință. Astfel, potrivit art. 74 alin. (1) din acest act normativ, „Consiliul Superior al Magistraturii, garant al independenței justiției, are dreptul și obligația de a apăra corpul magistraților și pe membrii acestuia împotriva oricărui act care ar putea afecta independența sau imparțialitatea magistratului în înfăptuirea actului de justiție ori crea suspiciuni cu privire la acestea”. Legea îi conferă și magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a lua măsurile necesare, ori de câte ori consideră că „independența și imparțialitatea îi sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea judiciară sau de influențare a evoluției sale profesionale” [art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004].

5. Principiul inamovibilității judecătorilor.

Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante principii ale organizării justiției într-un stat democratic și de drept. Într-adevăr, imparțialitatea și independența judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care nu admite principiul inamovibilității.

Principiul inamovibilității constituie o cucerire relativ modernă a dreptului. La acest deziderat s-au gândit în trecut importanți filozofi ai dreptului. Astfel, de pildă Benjamin Constant aprecia, pe bună dreptate, că „orice numire temporară, fie de către guvern, fie de către popor, orice posibilitate de revocare, în absența unei judecăți concrete, aduc atingere puterii judecătorești”. Și tot Benjamin Constant, referindu-se la situația din timpul Revoluției franceze, spunea: „Aproape de-a lungul întregii revoluții, tribunalele, judecătorii, judecățile, nimic n-a fost liber. Diferitele partide au pus, rând pe rând, stăpânire pe instrumentele și formele legii. Ar fi avut nevoie, magistrații noștri, de curajul celor mai de ispravă războinici pentru a putea pronunța hotărârile în acord cu propria conștiință. Curajul acesta, care te face să înfrunți moartea, într-o bătălie, îți este mai ușor să-l ai, decât să profesezi public o opinie independentă în mijlocul-amenințărilor tiranilor sau opozanților. Un judecător amovibil sau revocabil este mai periculos decât un judecător care și-ar fi cumpărat funcția. A-ți fi cumpărat postul este ceva mai puțin corupător decât a sta în permanență cu teama de a nu-l pierde”. Legislațiile socialiste au abrogat normele juridice privitoare la inamovibilitate imediat după cucerirea puterii de către „proletariat”. Majoritatea legislațiilor moderne consacră principiul independenței judecătorilor.

Constituția României, fidelă principiilor statului de drept, dar în egală măsură și principiilor dreptului internațional, a consacrat în art. 125 alin. (1) inamovibilitatea judecătorilor. Potrivit textului constituțional amintit: „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii”.

Spre a intra în detalii asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi că prin inamovibilitate se înțelege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcție: judecătorii, o dată învestiți în funcție, nu mai pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în condiții excepționale.

Modul de învestire în funcție – alegere sau numire – nu este prin el însuși de natură să asigure imparțialitatea judecătorilor. Mai este necesar, în același timp, ca magistrații să fie constituiți într-un corp profesional și avansați pe criterii de competență, iar răspunderea lor disciplinară să intervină numai în condiții care justifică declanșarea unei atari proceduri. O temeinică pregătire profesională și imparțialitatea judecătorilor sunt cerințe esențiale ale bunei funcționări a autorității judecătorești într-un stat de drept. Fără îndeplinirea acestor condiții nu se poate vorbi de o reformă reală a justiției, așa cum fără profesori nu pot exista nici planuri adecvate de învățământ.

Inamovibilitatea este consacrată și în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Legea privind organizarea judiciară reia în parte dispozițiile art. 125 alin. (1) din Constituție. Beneficiul inamovibilității nu este recunoscut însă și procurorilor. Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate, astfel cum dispune în mod expres art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Numirea magistraților de Președintele României nu aduce însă atingere autonomiei sistemului judiciar și independenței judecătorilor.

Legea privind statutul magistraților determină, în art. 97-98, abaterile disciplinare și sancțiunile ce pot fi aplicate judecătorilor și procurorilor. Constatăm că și sub acest aspect statutul juridic al magistraților -judecători și procurori – este identic. De aceea, apreciem că distincția dintre inamovibilitate și stabilitate este totuși artificială.

Pe de altă parte, remarcăm poziția particulară pe care au avut-o judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că aceștia se bucurau de o inamovibilitate limitată în timp. Într-adevăr, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție și art. 12 din Legea Curții Supreme de Justiție, judecătorii acestei instanțe erau numiți pe o perioadă de 6 ani. Legea de revizuire a Constituției nu a mai menținut această soluție pentru judecătorii de la instanța supremă, astfel că, în prezent, și ei se bucură de inamovibilitate în condițiile dreptului comun.

Deputatul Valeriu Stoica a susținut propunerea de modificare a Constituției. El arăta că „[…] la terminarea mandatului de 6 ani, judecătorii sunt tentați să-și abandoneze independența numai pentru a putea fi reînvestiți în funcție.

Prin soluția propusă de Comisia de revizuire nu facem altceva decât să dăm, într-adevăr, un statut de independență real magistraților de la Curtea Supremă de Justiție, nu facem altceva decât să consolidăm această independență și să intrăm în normalitate”.

Opțiunea legiuitorului constituțional este una care poate forma obiectul unor controverse inepuizabile, căci ceea ce este esențial, în ultimă instanță, este promovarea unui proces riguros de selecționare a judecătorilor de la instanța supremă. Soluția actuală ignoră totuși un lucru important, anume faptul că judecătorii de la instanța supremă au statutul de demnitari. Poate că un mandat cu o durată mai mare, cum este cel al judecătorilor de la Curtea Constituțională, ar fi fost o soluție de compromis, demnă de luat în considerare. Poate că, în acest context, merită să fie semnalată și opinia exprimată de ministrul de justiție Rodica Stănoiu, deși aceasta s-a pronunțat în favoarea actualei soluții. Aceasta remarca: „în România, după Revoluție, s-a socotit că în cazul nici uneia dintre demnitățile publice nu este bine să fie un mandat nelimitat. Așa-l aveți și dumneavoastră, așa-l are și Președintele țării, așa s-a socotit, la momentul respectiv, să fie și mandatul de judecător la Curtea Supremă de Justiție.

Judecătorii care au fost numiți acolo, și unii sunt aici, printre dumneavoastră, au știut că au acest mandat. Coloana verticală este o chestiune care ține numai de tine. O ai sau n-o ai, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul tău. A specula pe durata mandatului, că s-ar putea să nu ai o poziție imparțială și independentă, nu este cea mai bună soluție”.

6. Permanența și caracterul sedentar al organelor judiciare.

Jurisdicțiile sunt permanente în sensul că justiția se înfăptuiește fără întrerupere, cu excepția zilelor declarate nelucrătoare și a vacanțelor judecătorești. Acest mod de funcționare a instanțelor judecătorești contribuie și la realizarea principiului continuității în procesul civil și penal.

Vacanța judecătorească nu constituie o veritabilă întrerupere a cursului justiției întrucât și în această perioadă se soluționează anumite cauze civile și penale.

Menționăm că vacanța judecătorească este de două luni și are loc în perioada 1 iulie – 31 august al fiecărui an calendaristic. În perioada vacanței judecătorești președintele instanței are obligația de a desemna, împreună cu președinții de secții acolo unde este cazul, judecătorii care vor constitui complete de judecată.

Potrivit art. 146 din Legea nr. 92/1992 „activitatea de judecată a instanțelor va continua:

În materie penală, pentru cauzele cu arestați;

În alte materii, pentru cauzele privind obligațiile de întreținere de orice fel, asigurarea dovezilor, cererile de ordonanță președințială, precum și în alte cauze considerate urgente, potrivit legii, sau apreciate ca atare de instanță”.

La Curtea Supremă de Justiție, în perioada vacanței judecătorești se soluționează:

În materie penală, cauzele cu arestați;

În toate materiile, cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Curtea Supremă de Justiție (art. 52 din Legea nr. 56/1993).

Principiul analizat este dominant în dreptul judiciar actual, fără a lipsi însă și unele excepții. Astfel, de pildă, în Franța, unele jurisdicții care nu sunt alcătuite numai din magistrați de profesie, își desfășoară activitatea de judecată numai în sesiuni. Așa este cazul curților cu juri, tribunalelor paritare pentru bunurile rurale și tribunalelor pentru afaceri de securitate socială. De asemenea, în Anglia tribunalele lucrează, de regulă, în Jurisdicțiile sunt sedentare în sensul că toate instanțele funcționează într-o localitate determinată prin lege unde au un sediu stabil și cunoscut.

În trecut, de la regula potrivit căreia tribunalele sunt sedentare legea făcea excepție în privința judecătoriilor de ocoale rurale, care erau obligate ca în unele materii să judece la sediile primăriilor. În dreptul modern sistemul judecătorilor ambulanți a fost, în principiu, abandonat.

Caracterul sedentar al jurisdicției nu înseamnă că instanța este lipsită de posibilitatea efectuării unor activități procesuale în afara sediului, cum ar fi în cadrul cercetării la fața locului. Mai trebuie adăugat la cele de mai sus că principiul enunțat își are aplicație nu numai în privința jurisdicției ordinare, ci și a jurisdicțiilor speciale.

Secțiunea a III-a Caracterele activității de înfăptuire a justiției

1. Accesul liber la justiție.

Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el prezintă semnificații deosebite și pentru dreptul procesual, dar și pentru dreptul constituțional.

Principiul enunțat este consacrat chiar și în art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel că vocația universală a acestui drept este incontestabilă. Potrivit acestui text: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege”.

Accesul liber la justiție este considerat și în dreptul european ca un principiu și chiar un drept fundamental. În acest sens, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale statuează că: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Dreptul de a accede la o instanță judecătorească nu are numai o valoare convențională, ci reprezintă un drept fundamental consacrat în cele mai recente legi fundamentale și în diferite alte acte normative.

În România accesul liber la justiție își găsește o consacrare constituțională în art. 21 alin. (1) din legea fundamentală, text potrivit căruia: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”. Forța și semnificația acestui principiu este subliniată și în cel de-al doilea alineat al textului menționat, întrucât legiuitorul constituțional precizează, într-o formulă imperativă, că: „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

De altfel, orice condiționare a accesului liber la justiție ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale în orice democrație reală.

Accesul liber la justiție implică în mod necesar și unele obligații importante în sarcina statului, toate destinate a garanta acest important principiu de drept. În primul rând, statul este obligat să asigure în mod efectiv și liber accesul la un tribunal imparțial. În dreptul românesc, accesul liber la un tribunal decurge nu numai din documentele internaționale prezentate mai sus, ci și din prevederile constituționale consacrate în art. 21 din Constituție. Este adevărat că acest text nu conține o formulă expresă privitoare la accesul la un tribunal. Referirea acestui text la posibilitatea oricărei persoane de a se „adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” implică și dreptul la un tribunal. Totuși, noua lege privitoare la organizarea judiciară conține și o formulă corespunzătoare și acoperitoare în legătură cu accesul la un tribunal imparțial. Într-adevăr, potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004: „Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”.

Accesul liber la justiție implică existența unor structuri judiciare corespunzătoare. Este esențial ca tribunalul la care are acces cetățeanul să aibă competență în plină jurisdicție, în sensul de a i se recunoaște dreptul de a examina cauza în fond, respectiv atât în privința problemelor de fapt, cât și a celor de drept.

O altă exigență importantă este aceea ca tribunalul să fie organizat potrivit legii. Termenul de lege a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-un sens mai larg și în conformitate cu dreptul intern al fiecărei țări.

Tribunalul trebuie să fie independent și imparțial pentru a garanta o judecată echitabilă, cerință prevăzută, în mod expres, astfel cum am arătat, și de art. 10 din Legea nr. 304/2004. În acest scop, tribunalul trebuie să țină seama și de alte exigențe de ordin procesual, cum sunt cele privitoare la prezumția de nevinovăție, la publicitatea dezbaterilor, egalitatea părților în fața justiției, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garantarea contradictorialității etc. Dreptul la un proces echitabil este considerat de Curtea de Ia Strasbourg ca un element esențial al ordinii publice europene.

2. Egalitatea în fața justiției.

Principiul egalității părților în fața justiției are o consacrare internațională implicită. Astfel, potrivit art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „Toții oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare”.

O consacrare deosebit de importantă a acestui principiu se regăsește în Rezoluția nr. 34/169 din 17 decembrie 1979, adoptată de Adunarea Generală a ONU. Rezoluția menționată a adoptat Codul de conduită a persoanelor responsabile în procesul de aplicare a legilor. Potrivit primului articol din acest cod: „Persoanele responsabile cu aplicarea legii trebuie să-și îndeplinească în permanență obligațiile impuse de lege servind colectivitatea și protejând toate persoanele împotriva actelor ilegale, în conformitate cu înaltul grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesiunea lor”.

De asemenea, ideea egalității în fața justiției este implicată și în dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, text ce impune exigența ca fiecare persoană să fie judecată în mod echitabil. Din aceste dispoziții unii autori trag concluzia că egalitatea în fața legii implică și egalitatea în fața justiției, respectiv că aceasta din urmă nu este altceva decât o componentă a celei dintâi.

În dreptul românesc, principiul egalității este consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituție, text potrivit căruia: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Observăm că acest text din legislația românească se referă la egalitatea cetățenilor în raport cu legislația statului, dar și în raporturile lor cu autoritățile publice. Prin urmare, în mod incontestabil, legea constituțională are în vedere egalitatea cetățenilor în fața tuturor autorităților publice, inclusiv în fața autorității judiciare. Această idee este clar formulată însă în art. 124 din Constituție, text introdus prin Legea de revizuire a Constituției din anul 2003. Potrivit acestui text: „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”. Acest text este reluat în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 concretizează, într-o manieră mult mai semnificativă, principiul enunțat, statuând că: „Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.

Egalitatea părților în fața justiției implică respectarea următoarelor exigențe procedurale:

Judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe și în conformitate cu aceleași reguli de drept procesual. Această exigență nu are un caracter absolut, căci însăși legea instituie uneori reguli particulare, din rațiuni adeseori diferite dar pe deplin justificate. De aceea, în principiu, existența unor organe speciale de jurisdicție nu exclude egalitatea părților, întrucât atare „instanțe” soluționează toate litigiile date în competența lor fără nici o discriminare față de persoanele implicate în proces. Nici existența unor reguli procedurale speciale nu transgresează principiul egalității părților în fața autorității judiciare sau a altor autorități publice.

Numai prin respectarea exigențelor menționate se poate înfăptui egalitatea șanselor în fața justiției prin egalitatea „armelor”.

Totuși, de la aceste exigențe se admit și unele excepții, care sunt justificate din rațiuni legate, în ultimă instanță, de necesitatea garantării unei mai bune independențe și imparțialități a justiției. Avem în vedere cauzele penale (infracțiunile săvârșite de senatori și deputați, membrii Guvernului, membrii Curții Constituționale, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi și de președintele Consiliului Legislativ etc.) care, potrivit art. 29 C.proc.pen., sunt date în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceleași drepturi procedurale trebuie acordate tuturor părților, fără nici o deosebire. Legislațiile procesuale moderne nu instituie și nici nu pot institui restricții sau privilegii față de unele dintre părțile din proces. Această exigență este consacrată în mod expres, astfel cum am remarcat deja, și în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților. Ea este obligată să încunoștințeze părțile despre termenelor de judecată, să comunice actele de procedură prevăzute de lege, să lămurească părțile asupra drepturilor lor, să dea îndrumări părților cu privire la drepturile și obligațiile ce le revin în proces, atunci când nu sunt reprezentate de avocat sau de mandatarii prevăzuți de art. 68 alin. (5) C.proc. civ. [art. 129 alin. (3) C.proc.civ.] și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei și prin aplicarea corectă a legii.

Într-un stat de drept și social autoritățile publice trebuie să depună eforturi pentru ca egalitatea în fața justiției să fie efectivă, iar nu formală. Nu arareori, inegalitatea economică poate crea dificultăți în afirmarea și valorificarea efectivă a drepturilor subiective. Un asemenea obstacol îl poate constitui lipsa resurselor economice necesare pentru asigurarea unei apărări eficiente. De aceea, în majoritatea sistemelor de drept, este organizată și asistența judiciară.

3. Gratuitatea justiției.

Accesul la justiție a fost condiționat în trecut de existența unor resurse financiare corespunzătoare. Înainte de Revoluția franceză, în timpul Monarhiei, venalitatea oamenilor legii avea drept corolar remunerarea judecătorilor de către împricinați, ceea ce i-a făcut pe mulți romancieri să critice cu asprime pe cei care înfăptuiau justiția judecători – sau pe cei care concurau la realizarea ei (avocați și notari).

Înfăptuirea justiției implică, în mod inevitabil, unele cheltuieli importante din partea statului, dar și din partea justițiabiIilor. Statul : este obligat să organizeze serviciul public destinat a înfăptui justiția, ceea ce înseamnă asigurarea unor condiții de muncă corespunzătoare pentru organele de justiție (sedii pentru instanțe, mijloace materiale necesare pentru desfășurarea judecăților în materie civilă și penală etc.) și remunerarea adecvată a judecătorilor și a funcționarilor judecătorești (grefieri, aprozi, arhivari etc).

În principiu, aceste cheltuieli sunt avansate de stat și suportate în ultimă instanță de contribuabili, iar nu în mod direct de cei implicați în cadrul unei proceduri judiciare. Este o componentă importantă a solidarității sociale care trebuie să funcționeze într-un stat democratic și social. În România, o parte din aceste cheltuieli sunt recuperate de stat prin mecanismul taxelor judiciare de timbru iar o atare soluție este considerată, cel puțin parțial, firească, căci cheltuielile cu judecățile trebuie să constituie pentru cei aflați în culpă pentru declanșarea judecății și o stavilă în calea unei procesivități excesive.

La rândul lor, justițiabilii sunt și ei în situația de a avansa unele cheltuieli necesare pentru desfășurarea judecăților. Asemenea cheltuieli sunt necesare pentru deplasarea justițiabililor la sediul instanțelor, pentru efectuarea unor expertize, pentru plata avocaților etc.

Principiul gratuității justiției nu-și găsește o consacrare expresă la nivelul unor documente internaționale importante și, adeseori, nici la nivelul legislațiilor interne. Cu toate acestea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a dedus acest principiu din dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Principiul gratuității justiției a fost contestat, recent, în literatura noastră de specialitate, datorită caracterului excesiv al taxelor judiciare de timbru. În România, ca și în celelalte țări democratice, nu se poate vorbi despre o gratuitate totală a justiției, iar o atare perspectivă nu este actuală și nici dezirabilă, căci ar încuraja procesivitatea excesivă a unor persoane. Principiul gratuității justiției trebuie menținut și consolidat, ca o garanție a unui acces liber, real și efectiv al cetățeanului la organele de justiție. O atare soluție este imperios necesară într-o țară în care legea fundamentală garantează accesul liber la justiție [art. 21 alin. (1) din Constituție] și în care sunt afirmate valorile statului de drept. De asemenea, nu poate fi ignorat nici faptul că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este un stat social.

Un rol important în asigurarea principiului pe care-l analizăm revine asistenței judiciare, care este organizată în cele mai multe state democratice și care nu este de dată foarte recentă.

În România, asistența judiciară este reglementată prin dispozițiile art. 74-81 C.proc.civ. Asistența judiciară constă în apărarea și asistența gratuită a părții de către un avocat delegat de barou. Dispozițiile Codului de procedură civilă se completează în mod corespunzător cu prevederile cuprinse în art. 68-69 din Legea nr. 51/1995.

Asistența judiciară se acordă numai la cererea instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală sau a organelor administrației publice locale, în cazurile în care acestea apreciază că părțile se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul. Potrivit art. 68 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, barourile organizează servicii de asistență judiciară la sediile tuturor instanțelor judecătorești din județ și la organele de urmărire penală; ele sunt conduse de un avocat definitiv, numit de consiliul baroului respectiv și coordonate de un membru al consiliului.

Asistența judiciară are următoarele componente: acordarea de scutiri, reduceri sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar; asistența gratuită printr-un avocat. În prezent, scutirile și eșalonările menționate de art. 75 C.proc.civ. se pot acorda numai de către Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 75 C.proc.civ., asistența judiciară poate fi încuviințată „oricând în cursul judecății”. Aceasta înseamnă că cererea de acordare a asistenței judiciare poate fi formulată atât în fața instanțelor de fond, cât și în fața instanțelor care exercită controlul judiciar.

Instanța este îndreptățită să aprecieze asupra asistenței judiciare solicitate, încuviințând-o în întregime sau numai în parte. Aprecierea se face de către instanță în funcție de situația materială a solicitantului, astfel cum dispune în mod expres și art. 74 C.proc.civ.

Cererea de asistență judiciară trebuie să îmbrace forma scrisă, indiferent de gradul instanței căreia i se adresează. Ea trebuie să cuprindă precizări privitoare la pricina la care se referă și la starea materială a solicitantului. În toate cazurile, cererea va fi însoțită de dovezi scrise cu privire la veniturile și sarcinile părții solicitante.

Instanța are dreptul de a dispune investigații mai ample cu privire la temeinicia cererii de asistență judiciară. Ea poate ordona din oficiu alte dovezi și poate cerere informații autorităților locale cu privire la situația materială a solicitantului. Cererea se soluționează fără dezbateri contradictorii și în camera de consiliu. Instanța se pronunță printr-o încheiere.

Încheierea pronunțată de instanță poate fi revocată de către aceasta la cererea părții adverse. Revocarea se poate dispune doar dacă partea adversă prezintă „instanței dovezi cu privire la starea adevărată a celui căruia i s-a încuviințat cererea”, adică la o altă stare materială decât cea invocată de solicitant. Asistența nu se suspendă în cursul noilor cercetări privitoare la starea materială a părții, ceea ce înseamnă că încheierea prin care s-a încuviințat asistența judiciară este executorie. O particularitate importantă a încheierii de încuviințare a asistenței judiciare este aceea că ea nu este supusă nici unei căi legale de atac. Același regim procedural este recunoscut și încheierii prin care se revine asupra asistenței judiciare acordate.

Dacă instanța constată că cererea de asistență judiciară a fost făcută cu rea-credință, prin ascunderea adevărului, ea poate, revenind asupra cererii încuviințate, să condamne partea la o amendă egală cu sumele de plata cărora a fost scutită.

Codul de procedură civilă consacră, în art. 80, două cazuri de încetare a asistenței judiciare: moartea părții solicitante și îmbunătățirea stării sale materiale. În primul caz, al morții părții, se va proceda la introducerea moștenitorilor în cauză în condițiile art. 243 C.proc.civ. sau se va dispune suspendarea procesului civil. Moștenitorii introduși în cauză nu vor mai beneficia de asistența acordată, aceasta având un caracter personal. Ei vor putea solicita însă asistență în nume propriu dacă lac dovada îndeplinirii exigențelor statornicite în art. 74 C.proc.civ. În cea de-a doua situație, se impune o statuare a instanței cu privire la îmbunătățirea stării materiale a părții care a solicitat asistență judiciară.

Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea asistenței judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale, și vor fi urmărite potrivit legii. Este ceea ce dispune în mod expres art. 81 alin. (1) C.proc.civ. Prin urmare, în concepția legii, cheltuielile implicate prin acordarea asistenței judiciare gratuite vor fi puse în finalul judecății în sarcina părții adverse dacă aceasta a căzut în pretenții.

Potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în cazurile în care asistența judiciară a fost acordată din oficiu la cererea instanțelor judecătorești sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiției. Textul vizează, așadar, doar situația în care asistența judiciară a fost acordată din oficiu, iar nu și aceea în care ea a fost solicitată de partea lipsită de resurse materiale, în cazurile în care asistența judiciară a fost solicitată de organele administrației publice locale, plata onorariilor se face din fondurile acestor organe.

Dispozițiile procedurale privitoare la acordarea asistenței judiciare sunt de natură să asigure și în dreptul nostru o apărare adecvată a persoanelor lipsite de resurse materiale. În perspectiva unei viitoare reglementări în materie ar trebui reflectat, după părerea noastră, și la posibilitatea unui sistem de asigurare după modelul legislației din alte țări democratice. Avem în vedere îndeosebi reglementarea cuprinsă în art. 5 și 6 din Legea franceză nr. 89-1014 din 13 decembrie 1989 privind adoptarea Codului de asigurări. Potrivit acestei reglementări, orice persoană poate cumpăra o asigurare de „protecție juridică”.

CAPITOLUL II INCOMPATIBILITATEA

Secțiunea I Considerații generale

Desfășurarea în bune condiții a procesului penal presupune – alături de necesitatea reglementării normelor de competență a organelor judiciare – ca membrii unui organ judiciar să își exercite atribuțiile temeinic și legal, în condițiile stabilite prin lege.

Exercitarea temeinică și legală a acestor atribuții implică îndeplinirea unor condiții privitoare la obiectivitatea și imparțialitatea organului judiciar, probitatea lor social-morală (încrederea cetățenilor în organele judiciare care înfăptuiesc justiția) și calificarea profesională (suficienta pregătire teoretică și practică) a acestora.

Din momentul începerii unui proces penal, pot apărea situații sau împrejurări de natură să provoace neîncredere, suspiciune cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea organelor judiciare care își exercită atribuțiile în acea cauză penală.

Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situații sau cauze de suspiciune, în care prezumția de obiectivitate și imparțialitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut mai multe remedii procesuale, cum sunt: incompatibilitatea, abținerea, recuzarea și strămutarea.

Incompatibilitatea este situația în care se poate afla un subiect procesual, atunci când într-o anumită cauză, la care participă, este susceptibil de a fi bănuit, pentru anumite cauze expres prevăzute de lege, de imparțialitate sau lipsă de obiectivitate.

În aceste situații, subiectul procesual incompatibil nu își mai poate exercita atribuțiile în cauza respectivă, fiind împiedicat să mai participe la desfășurarea activității procesuale din acel proces.

În reglementarea actuală a Codului de procedură penală după modificările aduse prin O.U.G. nr. 109/2003 și Legea nr. 281/2003, dispozițiile referitoare la incompatibilitate sunt incidente în cazul următorilor subiecți procesuali: judecătorul, procurorul, organul de cercetare penală, magistratul-asistent, grefierul, expertul și interpretul.

Secțiunea a II-a Incompatibilitatea judecătorilor

Potrivit art. 46-48 C.proc.pen., judecătorii sunt incompatibili în următoarele cazuri:

1. Rudenia.

Judecătorii care sunt soți sau rude apropiate între ei nu pot face parte din același complet de judecată. Rațiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în influența pe care ar putea să o exercite un soț sau o rudă apropiată, asupra celuilalt soț sau, respectiv, rudă apropiată, cu privire la modul de soluționare a cauzei.

Înțelesul expresiei „rude apropiate” este cel prevăzut în art. 149 C. pen.

Cauza de incompatibilitate este incidență în orice stadiu al procesului și la orice instanță, indiferent de gradul sau categoria ei.

Incompatibilitatea există chiar dacă soții sunt în proces de divorț, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț.

2. Judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară, sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

Pentru a fi incident acest caz, de incompatibilitate, este necesar ca judecătorul să fi luat parte la soluționarea cauzei, ceea ce înseamnă că, în calitate de membru al completului de judecată a participat la dezbaterile cauzei, la deliberare și a semnat minuta care constată rezultatul deliberării, pronunțându-se asupra existenței infracțiunii, a vinovăției inculpatului, a răspunderii sale penale și a aplicării sancțiunilor.

În practica judiciară, s-a admis că nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul a participat doar la unele termene la care s-a dispus amânarea; s-a pronunțat asupra unor chestiuni prealabile sau a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi.

De asemenea, s-a decis că nu este incompatibil judecătorul care a judecat o cerere de liberare condiționată, în fond ori în recurs, atunci când judecă o, nouă cerere cu același obiect, pentru că această nouă cerere are la bază alte împrejurări și temeiuri.

Tot așa, s-a admis că nu este incompatibil să judece cauza judecătorul care a soluționat în primă instanță o cerere de revizuire ori o contestație în anulare.

3. Judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

Părerea exprimată anterior trebuie să privească soluția care ar putea fi dată în cauză (cu privire la vinovăția inculpatului sau existența infracțiunii), iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de ex., luarea unor măsuri asigurătorii; extinderea din oficiu a acțiunii penale sau a procesului penal; constatarea unei infracțiuni de audiență).

De asemenea s-a decis că există antepronunțare și, deci, incompatibilitate de a judeca cauza, dacă judecătorul a dispus anterior, în aceeași cauză, arestarea preventivă, iar, în motivarea încheierii, a reținut sau a lăsat să se înțeleagă că învinuitul sau inculpatul arestat este autorul faptei imputate.

Exprimarea părerii poate avea loc în cursul desfășurării procesului (de ex., respingând o excepție, judecătorul își exprimă părerea indirect, și cu privire la vinovăția inculpatului) sau în afara desfășurării procesului penal (cu ocazia unei convorbiri particulare).

Indiferent dacă este în cursul sau în afara desfășurării procesului penal, părerea trebuie să fie exprimată anterior dezbaterilor judiciare și pronunțării hotărârii.

4. Alte cauze de incompatibilitate.

Judecătorul care a pus în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanța de judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale.

Noua reglementare a textului art. 48 alin. 1 lit.a C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, răspunde necesității armonizării dispozițiilor legislației noastre procesual penale cu principiul european al separației funcțiilor de urmărire penală de cele de judecată în cadrul autorităților procesului penal, principiu care decurge din art. 6 par. 1 din Convenția europeană și din art. 14 par. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Pentru prima oară reglementat în sistemul nostru, acest caz de incompatibilitate referitor la „judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale” delimitează funcția de urmărire de cea de judecată, dând satisfacție unui principiu european menit să asigure imparțialitatea membrilor organelor judiciare.

Sub acest aspect, Codul nostru de procedură penală este în consens cu recentele reglementări din legislația procesuală franceză care în art. 137-1 C.proc.pen. introdus prin Legea din 15 ianuarie 2000 prevede expres că judecătorul libertăților și detenției „nu poate, sub sancțiunea nulității, să participe la judecarea cauzelor penale pe care Ie-a cunoscut”.

Rațiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în faptul că procurorul, care pune în mișcare acțiunea penală, dispune trimiterea în judecată sau pune concluzii în fond în fața instanței își exprimă prin aceste activități procesuale o părere anticipată asupra soluției care ar putea fi dată în cauză.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că există incompatibilitate și atunci când procurorul pune în mișcare acțiunea penală, la instanță, în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte sau persoane.

Punerea de concluzii în fond trebuie înțeleasă în sensul că procurorul s-a pronunțat asupra existenței faptei, a vinovăției inculpatului și asupra aplicării legii penale, nu și atunci când pune concluzii în chestiuni incidente sau în cereri privind desfășurarea judecății.

Prin rechizitoriul nr. 737/P/1998, la data de 31 iulie 1998 Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a sesizat instanța de fond cu judecarea celor doi inculpați, între altele și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 și 5 C. pen.

    În al treilea teren de judecată, respectiv 16 septembrie 1998, prin apărătorii lor, în condițiile art. 334 C. pr. pen., aceștia au solicitat punerea în discuție a încadrării juridice date activității infracționale, susținând că trebuie schimbată în evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

    Cererea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată, după care s-a trecut la ascultarea acestora.

    În aceeași ședință, ei au recuzat completul de judecată cu motivația că judecătorul s-a pronunțat asupra soluției ce urmează să fie dată în cauză.

    Prin încheierea din 13 octombrie 1998, dată în camera de consiliu în dosarul nr. 4658/1998, s-au respins ca neîntemeiate cererile de recuzare, susținându-se că nu sunt realizate condițiile prev. de art. 47 alin. 2 C. pr. pen., deoarece schimbarea încadrării juridice s-ar fi solicitat prematur, înainte de începerea cercetării Judecătorești și respectiv interogarea inculpaților.

    Soluția este nelegală.

    În sensul textului de lege citat, procedura penală interzice participarea la judecarea cauzei pentru magistratul judecător care și-a exprimat în vreun mod părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză.

    Pe de altă parte, din conținutul art. 343 – 350 C. pr. pen. se determină concluzia și asupra chestiunilor de fapt și de drept ce formează obiectul cauzei, astfel cum este definit în art. 317 C. pr. pen., deci, și a încadrării juridice dată activității infracționale descrisă prin actul de trimitere în judecată, completul de judecată se pronunță numai după terminarea cercetării judecătorești și dezbaterilor în fond, în faza deliberării, când va dispune una din soluțiile arătate sub art. 344 și respectiv 345 C. pr. pen.

    Și, în fine, potrivit dispozițiilor art. 334 și același cod, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei de procuror urmează a fi schimbată, atribuțiile judecătorilor sunt limitate la a pune în discuția părților noua încadrare și asigurarea exercitării dreptului lor la apărare, luând act despre susținerile făcute, după caz, prin încheiere interlocutorie ori în partea introductivă a hotărâri, părerea urmând a și-o exprima exclusiv cu ocazia deliberării.

    Cum, în speță, pronunțându-se printr-o încheiere în cursul judecății asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, în sensul respingerii ca neîntemeiată, chiar dacă nu fuseseră interogați inculpații, este cert că respectivul complet de judecată și-a spus părerea în legătură cu rezolvarea normelor de drept substanțial aplicabile faptelor ce formau obiectul judecății, înainte de închiderea dezbaterilor, ceea ce contravine principiilor esențiale care garantează dreptul părților la un proces imparțial.

    Prin urmare, cererea de recuzare a acestuia este pe deplin justificată, fiind întrunite condițiile arătate sub art. 47 alin. 2 C. pr. pen.

    De aceea, se vor admite recursurile declarate și conform art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen., se va casa încheierea dată în camera de consiliu la 13 octombrie 1998, iar pe fond se va admite, urmând ca dosarul penal nr. 4658/1998 să fie soluționat de un alt complet de judecată, legal constituit.

Secția penală a Curții de apel

Decizie nr. 2078/1998 din 27/10/1998

În cazul admiterii apelului inculpatului și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare, pentru motivul că inculpatul a lipsit de la judecată, nefiind legal citat, judecătorul care a participat la soluționarea cauzei în apel poate participa la judecarea apelului declarat contra sentinței date în urma rejudecării, deoarece el nu se află în una din situațiile prevăzute în art. 47 alin. 1 C. proc. pen., și nici nu și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

    Prin sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000, Tribunalul Bihor, rejudecând cauza în urma admiterii apelului inculpatului R. R. împotriva sentinței penale nr. 88/1999 a aceleiași instanțe, a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunile prevăzute în art. 215 alin. 1, 2 și 3 și în art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 C. pen.

    Prin decizia penală nr. 132/A din 29 iunie 2000, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

    Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs, susținând că inculpatul a fost greșit achitat și există cazul de incompatibilitate al judecătorului P. N. care a făcut parte din cele două complete care au judecat cauza în apel.

    Recursul este fondat în ceea ce privește achitarea inculpatului, din probe rezultând că acesta a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

    În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, se constată că, în adevăr, judecătorul P. N. a participat la judecarea apelului declarat de inculpat împotriva sentinței penale nr. 88/1999 a Tribunalului Bihor, cât și la judecarea apelului împotriva sentinței penale nr. 39/2000 a aceleiași instanțe.

    Din decizia penală nr. 231/A din 15 octombrie 1999 a Curții de Apel Oradea rezultă însă că apelul declarat de inculpat a fost admis, s-a dispus desființarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei de către prima instanță, deoarece la data soluționării cauzei inculpatul nu a fost legal citat și nu s-a putut prezenta în instanță.

    Așadar, judecătorul P. N., deși a făcut parte din completul de judecată, nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, în apel fiind soluționat numai aspectul privind citarea legală a inculpatului.

    În consecință, judecătorul nu și-a exprimat părerea cu privire la soluția care putea fi dată în cauză, astfel că nu era incompatibil să participe la judecarea aceleiași cauze din nou în apel, cum greșit se susține în recursul procurorului.

Secția penală a Curții supreme de justiție.

Decizie nr. 2690/2001 din 25/05/2001.

Fost reprezentant sau apărător

Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți nu poate participa în aceeași cauză ca judecător.

Incompatibilitatea există chiar dacă judecătorul, în calitate de apărător ai vreuneia dintre părți, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, fiind suficient să fi fost angajat sau desemnat ca apărător (nu are importanță durata acestei calități).

Rațiunea acestei incompatibilități se bazează pe realitatea că cele două poziții, de judecător și apărător, sunt de neconciliat.

Această incompatibilitate garantează respectarea principiului separației funcțiilor de judecare de cele de apărare.

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu mai poate participa la judecarea cauzei, judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

    Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale.

    În dosarul nr. 310/1993 al Judecătoriei Galați, la cercetarea judecătorească și la dezbateri a participat ca procuror de ședință L.D.S., care la acea dată funcționa la Procuratura locală Galați.

    Între timp, procurorul a fost transferat în funcția de judecător la Tribunalul Galați și a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia penală nr. 240/27.02.1998, recurată de Parchet.

    În aceste condiții, decizia este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Secția penală a Curții de apel.

Decizie nr. 1088/1998 in 09/11/1998.

Fost expert sau martor

Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care a fost expert sau martor în cauza respectivă.

Acest caz de incompatibilitate se bazează pe ideea că judecătorul care trebuie să efectueze operațiunea de apreciere a probelor, nu poate fi persoana care a procurat vreo probă (în calitate de expert) sau a servit ca mijloc de probă (declarația în calitate de martor).

Pentru existența acestui caz de incompatibilitate nu interesează conținutul declarațiilor făcute de martor sau al concluziilor înfățișate de expert.

Judecătorul care este interesat în cauză

Potrivit art. 48 lit.d C.proc.pen., judecătorul este incompatibil a judeca dacă în cauza respectivă, există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată.

Formularea generică a textului, în sensul folosirii expresiilor „există împrejurări”, „sub orice formă”, lasă să se înțeleagă ca interesul poate fi de orice natură (material, dar și psihic) și că, ori de câte ori o persoană invocă și face dovada unor asemenea împrejurări, există incompatibilitate.

Interesul poate fi direct (când judecătorul, soțul acestuia ori o rudă apropiată figurează ca parte în cauza respectivă) sau indirect (când soțul sau o rudă apropiată figurează ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părți).

În privința împrejurărilor din care ar rezulta interesul, acestea pot fi diverse: are un proces similar la o altă instanță; are calitatea de tutore al uneia din părți; este debitorul sau creditorul uneia din părți etc.

Potrivit art. 51 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată. Conform alin. (3) al aceluiași articol, nerespectarea condițiilor prevăzute în alin. (2) atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Prin urmare, cerere de recuzare care privește judecătorii întregii instanțe, iar nu numai pe acei judecători care compun completul de judecată, este inadmisibilă.

I.C.C.J., Completul de 9 judecători, încheierea nr. 204 din 5 martie 2007

La 19 februarie 2007, petentul C.B. a înaintat prin registratura instanței o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată în dosarul nr. 15435/1/2006 al Secției penale a acestei instanțe, invocând drept temei dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. d) și art. 51 C. proc. pen.

Examinând cererea de recuzare, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție Curtea constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen.: „Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat și a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată.”

În alin. (3) al aceluiași articol, se prevede: „Nerespectarea condițiilor prevăzute în alin. (2) sau recuzarea aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate și pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare (…).”

Or, în cauză, nu numai că petentul nu indică pentru fiecare magistrat în parte cazul de incompatibilitate în care se află, dar prin cererea pe care o formulează acesta recuză, contrar dispozițiilor art. 51 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., întregul corp de judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și nicidecum pe aceia care au compus completul de judecată.

Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 51 alin. (3) C. proc. pen., cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă.

Secțiunea a III-a Incompatibilitatea procurorului, grefierului, a organului de cercetare penală și a magistratului asistent

Potrivit art. 49 alin. 1 raportat la art. 46 C.proc.pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, procurorul, magistratul-asistent sau grefierul de ședință nu pot participa la judecarea unei cauze dacă sunt soți sau rude apropiate între ei sau cu vreunul dintre membrii completului de judecată.

Art. 49 alin. 2 C.proc.pen. stabilește, prin referire la art. 48 lit.b-d, și alte cazuri de incompatibilitate pentru procuror, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul-asistent și grefierul de ședință:

au avut calitatea de reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți;

au avut calitatea de expert sau martor;

există împrejurări din care rezultă că sunt interesați sub orice formă, ei, soțul sau vreo rudă apropiată.

Alin. 3 și 4 al art. 49 C.proc.pen. reglementează încă două cazuri de incompatibilitate, pentru procuror și persoana care efectuează urmărirea penală:

procurorul care a participat ca judecător la soluționarea cauzei în primă instanță nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac;

persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de către instanță.

Prin sentința penală nr. 43 din 4 octombrie 1978 a Tribunalului județean Vâlcea, inculpatul B. Gh. a fost condamnat la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor menționate în art. 64 lit. a și b Cod penal, pentru infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 74 Cod penal.

    Prin aceeași sentință, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile G.V. suma de 7425 lei despăgubiri și 1600 lei cheltuieli judiciare.

    În fapt, s-au reținut următoarele:

    În ziua de 13 aprilie 1978, în comuna Lădești, județul Vâlcea a fost întreprinsă o acțiune de constituire a unor perimetre de teren agricol pentru C.A.P. Lădești din suprafețele de teren deținute în plus de unii membri cooperatori. Printre membrii cooperatori ale căror terenuri trebuiau limitate era și victima C.I. Inculpatul B.Gh., tehnician cadastral al O.C.O.T. Vâlcea, a fost delegat de conducerea acestui oficiu să sprijine efectuarea acestei acțiuni.

    Acțiunea s-a desfășurat în mod normal până în jurul orei 13, când tractorul condus de numitul G.C. a ajuns pe terenul deținut de victima C.I., în vederea efectuării operațiunii de discuire. Victima a apărut în fața tractorului, având într-o mână un baston. Văzând că victima se postase în fața tractorului pentru a nu i se lua terenul, G.C. a oprit tractorul, lăsând motorul să funcționeze cu turația redusă.

    Inculpatul, care împreună cu membrii comisiei se afla la o distanță de aproximativ 20-25 m văzând tractorul oprit iar victima în fața tractorului, a sărit peste liziera de mărăcini ce delimita terenul respectiv și apropiindu-se în grabă de tractor, l-a împins jos pe tractorist peste discurile tractate de vehicul și apoi urcându-se a pornit cu viteză, tractorul trecând cu roțile și apoi cu discurile peste victimă.

    În urma leziunilor grave suferite, victima a încetat din viață pe loc.

    Inculpatul s-a deplasat au tractorul pe o distanță de aproximativ 15 m, după care, de teamă, a fugit.

    Împotriva sentinței menționate a declarat recurs Procuratura județeană Vâlcea, susținând, printre altele, că sentința pronunțată este nelegală întrucât au fost încălcate dispozițiile privind compunerea instanței de judecată în sensul că în completul de judecată care a pronunțat condamnarea inculpatului a participat un judecător care se pronunțase anterior cu privire la încadrarea juridică ce trebuie să fie dată faptei săvârșite de inculpat, fiind deci incomipatibil în sensul art. 47 alin. 2 Cod de procedură penală.

    Motivul invocat, nesusținut de procuror în ședință, nu este întemeiat.

    În cauza de față, inițial, fiind sesizată Judecătoria Râmnicu Vâlcea cu soluționarea pricinii, această instanță și-a declinat competența în favoarea tribunalului județean Vâlcea, considerând că fapta săvârșită de inculpat constituie infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal și nu cea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal, cum s-a reținut prin rechizitoriu. La rândul său, Tribunalul județean Vâlcea, prin sentința penală nr. 31/1ț978 a dispus trimiterea cauzei la Procuratura județeană Vâlcea pentru efectuarea urmăririi penale, conform art. 209 alin. 3 Cod de procedură penală. Din completul de judecată a făcut parte un judecător care a participat și la judecarea cauzei, pronunțând sentința penală supusă recursului.

    Din cele arătate rezultă că nu există cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 Cod de procedură penală, deoarece examinarea, în cuprinsul hotărârii de restituire a cauzei la procuror, a faptelor imputate inculpatului sub aspectul încadrării lor, nu constituie, evident, exprimarea unei păreri cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză.

Secția penală a Tribunalului Suprem.

Decizie nr. 489/1979 din 09/03/1979.

Secțiunea a IV-a Incompatibilitatea experților și interpreților

Dispozițiile privitoare la incompatibilitate prevăzute de art. 48 C.proc.pen., se aplică în mod corespunzător, expertului și interpretului.

Face excepție cauza de incompatibilitate prevăzută de art. 48 lit. c C.proc.pen., în cazul experților, în sensul că un expert sau interpret poate participa în această calitate, de mai multe ori în aceeași cauză (art. 54 alin. 3 C.proc.pen.).

Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeași cauză, legea acordând întâietate calității de martor.

Secțiunea a V-a Procedura de soluționarea a incidentului incompatibilității

Cauza de incompatibilitate poate fi adusă la cunoștința președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, fie prin încunoștiințarea făcută de persoana incompatibilă (abținere), fie prin denunțarea cauzei de incompatibilitate de către vreuna din părți (recuzare).

Ambele mijloace de invocare a excepției de incompatibilitate au în vedere obținerea aceluiași rezultat: înlăturarea persoanei incompatibile.

CAPITOLUL III ABȚINEREA ȘI RECUZAREA

Secțiunea I Abținerea

Abținerea presupune cunoașterea, de către persoana incompatibilă, a cauzei de incompatibilitate în care se află.

Potrivit art. 50 alin. 1 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abținerii.

Secțiunea a II-a Recuzarea

Recuzarea reprezintă un mod subsidiar de invocare a excepției de incompatibilitate, deoarece intervine atunci când persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere.

Prin recuzare, oricare dintre părți își manifestă voința printr-o cerere ca persoana incompatibilă să fie înlăturată de la judecarea cauzei.

Cererea de recuzare poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății și se poate formula oral sau scris.

Procedura de soluționare diferă, în funcție de faza procesuală în care a intervenit abținerea sau recuzarea.

În cursul judecății, declarația de abținere sau cererea de recuzare se soluționează de instanța care judecă cauza respectivă.

    Recuzarea judecătorului cu ocazia acordării cuvântului pe fondul cauzei determină pe acesta să nu treacă la judecarea ei, întrucât din momentul recuzării, el nu mai avea competența de a se pronunța, până când cererea de recuzare nu era soluționată de un alt complet, fără participarea celui recuzat.

    Prin sentința penală nr. 129/4.06.2003 a Tribunalului Hunedoara, a fost condamnat inculpatul B.C. la 8 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzut de articolul 20 raportat la art. 174, 175 lit. i Cod penal cu art. 37 lit. b Cod penal.

    S-a reținut în fapt că la 10.01.2002, inculpatul B.C., deranjat fiind de refuzul părții vătămate de a reînnoda relațiile de prietenie cu el, i-a aplicat acestuia lovituri cu cuțitul în zona toraco-abdominală, punându-i viața în pericol, pentru salvarea ei fiind necesară intervenția chirurgicală.

    Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul B.C., aducându-i critici pentru nelegalitate și netemeinicie, primul sub aspectul nepronunțării asupra instituirii tratamentului medical (art. 113 Cod penal) iar cel de-al doilea, în ce privește încadrarea juridică a faptei pe care o consideră greșită.

    Apelul este fondat.

    Examinarea din oficiu a actelor și lucrărilor dosarului, atestă că soluția a fost pronunțată de o instanță necompetentă, iar prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei. Se observă din actele dosarului (fila 613 verso) faptul că, în speță, cu ocazia acordării ultimului cuvânt, inculpatul a declarat că recuză completul de judecată.

    Potrivit art. 52 Cod pr. penală, recuzarea judecătorilor determină pe acesta să nu treacă la judecarea cauzei, întrucât din momentul formulării cererii, el nu mai avea competența de a se pronunța în cauză, până când cererea de recuzare se judecă de un alt complet, fără participarea celui recuzat.

    După judecarea cererii de recuzare, dacă aceasta ar fi fost respinsă, judecarea cauzei ar fi putut continua, iar în cazul în care cererea ar fi fost admisă, judecata se continuă de un alt judecător.

    Această cerere de recuzare nu a fost soluționată în nici un fel, instanța fondului neurmând procedura legală în astfel de cazuri.

    Nesoluționarea cererii și judecarea cauzei de către judecătorul recuzat circumscrie hotărârea instanței fondului cazului de nulitate absolută prev. de art. 197 al. 2 Cod penal, nulitate ce nu poate fi înlăturată în nici un mod.

    Ca atare, apelul a fost admis, iar hotărârea desființată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Decizie nr. 22/2004 din 29/01/2004

(Alba Iulia). Cerere de recuzare. Pronunțare asupra fondului cauzei. Efecte.

Potrivit art. 52 alin. 1 C.proc.pen., abținerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluționează de un alt complet, în ședință secretă, fără participarea celui ce declară că se abține sau care este recuzat. Prin folosirea expresiei „un alt complet”, legiuitorul nu a avut în vedere modificarea iui totală, ci doar înlocuirea judecătorului incompatibil, ceilalți membri ai completului rămânând aceiași.

Examinarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanță, iar, dacă se găsește necesar, și părțile, precum și persoana care se abține sau a cărei recuzare se cere.

Urgența soluționării este motivată de scopul reluării judecății cât mai curând posibil.

Când abținerea sau recuzarea privește cazul prevăzut în art. 46 și 49 alin. 1, instanța, admițând recuzarea, stabilește care dintre persoanele arătate, nu va lua parte la judecarea cauzei.

În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

În ipoteza în care abținerea sau recuzarea privește întreaga instanță, modificările aduse textului art. 52 alin. 5 și introducerea alin. 51 C.proc.pen., prin Legea nr. 281/2003 rezolvă, pe de o parte, problemele ivite în practica judiciară în cazul în care se recuză toți judecătorii unei instanțe, iar inculpații sunt arestați, iar, pe de altă parte, se dă satisfacție principiului european al dreptului la un al doilea judecător (art. 14 part. 5 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).

Astfel, conform art. 52 alin. 5 C.proc.pen., abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, condiție care în reglementarea anterioară nu era prevăzută.

Abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță se soluționează de instanța ierarhic superioară care, în cazul în care găsește întemeiată abținerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a produs abținerea sau recuzarea.

Răspunzând unor cerințe constituționale și europene, textul art. 51 se constituie într-o altă garanție menită să asigure prioritatea cu care instanța trebuie să dispună asupra situațiilor în care există inculpați arestați preventiv.

Sub acest aspect, când se recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege, înainte de a se pronunța asupra recuzării.

După examinarea, în ședință secretă, a declarației de abținere sau a cererii de recuzare, instanța se pronunță printr-o încheiere, fie în sensul admiterii, fie al respingerii abținerii sau recuzării.

În cazul admiterii abținerii sau recuzării, persoana incompatibilă va fi înlăturată definitiv de la judecarea cauzei, iar, în cazul respingerii, persoana respectivă va participa, în continuare la judecarea cauzei.

Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

În acest sens, interpretând per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă căii de atac odată cu fondul cauzei, dacă acesta este supus unei căi de atac, iar conform art. 392 alin. (4) C. proc. pen., decizia prin care se soluționează contestația în anulare împotriva unei decizii pronunțate în recurs este definitivă și, în consecință, nu este supusă niciunei căi de atac. Prin urmare, încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, în cadrul unei contestații în anulare introduse împotriva unei decizii pronunțate în recurs, nu este supusă niciunei căi de atac, orice cale de atac exercitată împotriva unei astfel de încheieri fiind inadmisibilă.

  I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 374 din 30 ianuarie 2008

Pe rolul Curții de Apel lași se află dosarul nr. 4060/45/2006, având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva deciziei penale nr. 21 din 21 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel lași, ca instanță de recurs.

La termenul din 17 aprilie 2007, apărătorul contestatorului a formulat oral cerere de recuzare a judecătorilor Curții de Apel lași, cu excepția judecătorilor S.O. și C.M., acordându-se termen la 8 mai 2007, dată până la care urma să se soluționeze cererea de recuzare, după indicarea motivului de recuzare pentru fiecare judecător recuzat.

La acest termen, s-a constatat că nu a fost motivată cererea de recuzare, iar apărătorul contestatorului a precizat cererea în sensul că îl recuză numai pe președintele completului de judecată, judecătorul D.A., pentru că, în calitatea sa de președinte al completului de judecată, deși avea obligația să asigure un tratament egal părților, i-a aplicat procurorului un tratament privilegiat față de apărător și parte.

La acest termen a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., care contravin dispozițiilor art. 16 și art. 21 din Constituție.

Prin încheierea din 29 mai 2007, în baza art. 52 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului D.A.

După soluționarea cererii de recuzare, completul de judecată constituit cu participarea judecătorului D.A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a dispus suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l pct. 158 și art. l pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, și a art. 52 alin. (2) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 1073 din 20 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a respins această excepție de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din 29 mai 2007, prin care s-a soluționat cererea de recuzare, contestatorul C.D. a declarat recursul de față, pe care nu l-a motivat.

Recursul este inadmisibil.

În cursul urmăririi penale, abținerea sau recuzarea persoanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se soluționează de către procurorul care supraveghează cercetarea penală sau de procurorul ierarhic superior.

Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. Atunci când cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale.

Procurorul este obligat să soluționeze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanță.

Cererea de recuzare care privește pe procuror se soluționează în același termen și în aceleași condiții de procurorul ierarhic superior.

Abținerea se soluționează potrivit dispozițiilor din alin. 3 și 4, care se aplică în mod corespunzător.

Cererea de recuzare sau declarația de abținere a expertului sau interpretului se soluționează în aceleași condiții, sus-menționate, funcție de faza procesuală în care intervine abținerea sau recuzarea.

Cererea prin care se recuză întreaga instanță este inadmisibilă.

    Asupra recursului de față;

    În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

    Prin încheierea nr. 622 din 9 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală:

   – a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului T.N., formulată în dosarul nr. 6261/2005 al Judecătoriei sectorului 4 București, privind recuzarea magistraților Tribunalului București și a Curții de Apel București;

   – a trimis cauza la Tribunalul București, secția a II-a penală, pentru soluționarea cererii aceluiași petent privind recuzarea tuturor magistraților de la Judecătoria sectorului 4 București.

    Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la data de 21 octombrie 2005, petentul T.N. a formulat cerere privind recuzarea tuturor magistraților din cadrul Judecătoriei sectorului 4 București.

    Cererea menționată a fost înaintată Tribunalului București, unde a fost înregistrată sub nr. 6330/2005.

    Prin încheierea din 26 octombrie 2005, pronunțată în dosarul menționat, Tribunalul București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

    Cu privire la recuzarea judecătorilor Tribunalului București și Curții de Apel București, se constată că la data formulării acesteia, pe rolul Tribunalului București nu se aflau cauze în care petentul să fie parte.

    Prin urmare, acesta nu putea cere recuzarea magistraților unei instanțe care nu soluționa cauze privindu-l pe petent.

    În consecință, în mod greșit cererea privind recuzarea judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București, a fost trimisă, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

    Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs, criticile privind necitarea acestuia la termenul fixat pentru judecarea cererilor de recuzare.

    Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

    Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

    În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petentul T.N., împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București.

    Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

    Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

    În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs.

    O altă interpretare, cu referire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, prin exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. civ., este exclusă.

    Este de reținut în acest sens intenția legiuitorului, la care nu se poate adăuga, rezultând fără echivoc din preambulul O.U.G. nr. 55/2004, potrivit căreia motivul abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., consistă în "necesitatea eliminării neîntârziate a posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează asupra desfășurării normale a procesului penal și poate conduce la punerea în libertate a unor infractori periculoși".

    Ori, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

    Este de reținut că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 3851 C. proc. pen.

    Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual-penală.

    În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N.

    Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

    PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

    Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N. împotriva încheierii nr. 622 din 9 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 6518/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

    Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.

Decizia nr. 107/2006. Dosar nr. 1827/1/2005 (Nr. în format vechi: 354/2005)

    Ședința publică de la 6 martie 2006

Secțiunea a III-a Efectele incompatibilității, abținerii și recuzării

Codul actual de procedură penală nu prevede expres, nici o sancțiune a incompatibilității sau pentru partea care a făcut cererea de recuzare cu rea-credință (în scopul tergiversării cauzei sau în scop șicanator).

În ipoteza în care cauza a fost soluționată, cu participarea unei persoane incompatibile, opiniile exprimate, în literatura juridică, în legătură cu sancțiunea care se impune au fost diferite.

Într-o primă opinie, s-a considerat că sancțiunea trebuie să fie nulitatea absolută, întrucât au fost încălcate dispoziții care reglementează compunerea instanței (art. 197 alin. 2 C.proc.pen.).

Într-o altă opinie, pornind de la motivarea că incompatibilitatea este o instituție diferită de compunerea instanței, s-a apreciat că sancțiunea care se impune este nulitatea relativă (art. 197 alin. 1 și 4 C.proc.pen.).

În acord cu această ultimă opinie, la care ne raliem, considerăm că sunt și dispozițiile art. 52 alin. 4 C.pr.pen., care prevăd că, atunci când se admite abținerea sau recuzarea, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se mențin. Desigur, aceasta înseamnă că menținerea sau desființarea actelor îndeplinite și măsurilor dispuse depinde de o verificare și apreciere a acestor acte, sub aspectul dacă legalitatea și corectitudinea lor a fost sau nu afectată de prezența în complet a persoanei incompatibile.

CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ

Într-o cauză, Tribunalul Vrancea a admis recursurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani și inculpatului P.L. declarate împotriva sentinței penale nr. 2883/2001 a Judecătoriei Focșani și drept consecință a casat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut că la judecata fondului același judecător, prin încheierea din 29 iunie 2001, s-a pronunțat în soluționarea excepției invocate în sensul că exista plângere prealabilă semnată de partea vătămată, pentru ca apoi în aceeași cauză prin hotărâre să dispună în baza art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. f din Codul de procedură penală încetarea procesului penal, întrucât lipsește plângerea prealabilă deoarece nu este semnată de parte.

În această situație s-a constatat existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că nu mai poate participa la judecata cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în aceeași cauză.

Speța rezumată ridică mai multe probleme, pe care le vom analiza în cele ce urmează:

1. Potrivit art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză.

Considerăm că părerea exprimată anterior care duce la existența acestui caz de incompatibilitate trebuie să privească soluționarea cauzei pe fond, iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia. În acest sens în practica judiciară și literatura juridică s-a arătat că nu există incompatibilitate atunci când judecătorul s-a pronunțat asupra prelungirii arestării preventive, asupra respingerii unor probe în cursul cercetării judecătorești și luării unor măsuri asigurătorii4 ori a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice conform art. 334 din Codul de procedură penală. De asemenea, instanța nu se antepronunță în situația în care își exprimă „opinia" în cadrul procedurii se sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 320 alin. 2 din Codul de procedură penală, președintele completului de judecată are obligația să întrebe procurorul și părțile dacă au de formulat excepții sau cereri. Potrivit art. 302 din Codul de procedură penală toate acestea constituie „chestiuni incidente" asupra cărora instanța este obligată să se pronunțe prin încheiere motivată după ce le-a pus în discuția părților. Abia după rezolvarea acestor aspecte, întrucât cauza se află în stare de judecată, instanța poate începe cercetarea judecătorească.

Or, în speță a fost invocată, ca o chestiune incidență, lipsa plângerii prealabile, întrucât aceasta nu conține semnătura persoanei vătămate. Conformându-se procedurii prescrise de lege, președintele completului a pus în discuția contradictorie a părților excepția invocată după care, prin încheiere motivată, s-a pronunțat asupra acesteia. Instanța nu putea proceda în alt mod întrucât, pe de o parte, dispozițiile legale citate o obligă să se pronunțe prin încheiere și, pe de altă parte, Codul de procedură penală nu conține vreo dispoziție similară celor prevăzute în art. 137 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care să permită unirea excepției cu fondul atunci când pentru soluționarea ei este necesară administrarea acelorași probe.

Astfel fiind, dacă soluționarea excepției a echivalat în fapt cu o antepronunțare, întrucât președintele completului și-a exprimat anticipat părerea asupra soluției ce putea fi dată în cauză, cel puțin în ceea ce privește aspectul particular al existenței plângerii prealabile, ea s-a făcut într-un cadru legal, cu respectarea întocmai a formelor cerute de legea procedurală. Or, așa cum în mod corect s-a decis în practica judiciară, aplicarea de către judecător a unei proceduri prevăzute de lege nu poate duce la incompatibilitatea de a participa la judecata în continuare a acelei cauze.

2. Judecătoria Focșani, în soluționarea pe fond a cauzei, a revenit asupra celor stabilite prin încheierea din 29 iunie 2001 și a încetat procesul penal întemeiat tocmai pe lipsa plângerii prealabile întrucât aceasta nu este semnată de persoana vătămată, caz prevăzut de art. 10 lit. f din Codul de procedură penală. Considerăm că în acest mod au fost încălcate mai multe dispoziții legale care reglementează desfășurarea procesului penal.

Cum se știe, literatura de specialitate distinge patru etape distincte ale ședinței de judecată: începutul judecății, cercetarea judecătorească, dezbaterile și ultimul cuvânt al inculpatului. Din interpretarea dispozițiilor art. 320 și art. 321 din Codul de procedură penală, citate anterior, rezultă că, în principiu, soluționarea oricăror cereri și excepții se face în prima etapă și înainte de citirea actului de sesizare a instanței. Or, în speță, odată rezolvată chestiunea incidență, nu se mai putea reveni asupra ei, momentul procesual în care aceasta putea fi invocată fiind depășit.

În al doilea rând, ori de câte ori legiuitorul a înțeles să permită instanței să revină asupra măsurilor luate anterior a prevăzut acest lucru în mod expres. Acesta este cazul măsurilor luate cu privire la admiterea martorilor sau a altor probe, asupra cărora se poate reveni în condițiile art. 329 din Codul de procedură penală, ori al revenirii asupra extinderii procesului penal, potrivit art. 336 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală. Aplicând argumentul de interpretare logică per a contrario, în celelalte cazuri instanța nu poate reveni asupra a ceea ce a decis, fiind ținută de rezolvarea dată prin încheierile ce premerg hotărârea.

În sfârșit, la aceeași concluzie ajungem și din interpretarea principiului legalității procesului penal, potrivit cu care acesta se desfășoară doar potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

Încălcarea acestor dispoziții atrage în opinia noastră nulitatea relativă prevăzută de art. 197 alin. 1 și 4 din Codul de procedură penală. Cum actul lovit de nulitate era chiar hotărârea pronunțată, ea putea fi invocată prin cererea de recurs, dar, în condițiile art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală, întrucât anularea hotărârii era în mod evident necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, putea fi invocată și din oficiu de instanța de control. Casarea sentinței pronunțate de Judecătoria Focșani se impunea, însă nu pentru motivul prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală, care prevede un caz de nulitate absolută, ci în baza art. 3856 din Codul de procedură penală, care permite examinarea cauzei sub toate aspectele în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor care nu pot fi atacate cu apel.

3. O ultimă problemă interesantă ridicată de speța discutată o privește chestiunea dacă lipsa semnăturii persoanei vătămate pe plângerea prealabilă echivalează cu lipsa plângerii prealabile.

Deși în literatură s-a exprimat și opinia afirmativă, suntem de părere că nesemnarea plângerii de către persoana vătămată nu echivalează cu lipsa plângerii prealabile. în acest sens, art. 300 din Codul de procedură penală oferă calea de remediere a neregularității actului de sesizare, arătând că aceasta poate fi făcută de îndată, deci în chiar ședința de judecată, prin acordarea unui termen în acest sens, sau prin restituire. De asemenea, art. 283 din Codul de procedură penală nu prevede printre elementele pe care trebuie să le conțină plângerea prealabilă și semnătură, astfel încât lipsa acesteia nu constituie o nerespectare a dispozițiilor privind subiectul îndrituit să o formuleze. Ca atare nesemnarea plângerii prealabile de către persoana vătămată nu poate fi asimilată lipsei plângerii prealabile, cauză de înlăturare a răspunderii penale, omisiunea putând fi complinită oricând pe parcursul judecății.

Bibliografie

A. Cotuțiu, Considerații referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în Dreptul nr. 1/2003;

A. Spir, Principes de justice sociale, edition de Mont Blanc, Geneve, 1945;

A. Boar, Judecătorul – putere și răspundere, în Dreptul nr. 1/1998;

B. Constant, Despre libertate la antici si la moderni, Institutul European, lași, 1996;

C. Alexe, Răspunderea judecătorilor, garanție a independenței justiției, în P.R. nr. 1/2004;

C. Turianu, Contribuții jurisprudențiale la clarificarea conținutului prevederilor art. 6 paragraful 1 fraza 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la cerința soluționării litigiilor „într-un termen rezonabil", în Dreptul nr. 9/2000;

G. Antoniu, Articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Implicații asupra legislației române, în Studii de drept românesc nr. 3/1993;

Ioan Griga, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Oscar Print, București, 2004;

I.G. Chiuzbaian, Sistemul puterii judecătorești, Ed. Continent XXI, București, 2002;

I. Leș, Garanții ale respectării drepturilor omului în legislația românească, în revista Drepturile Omului, Anul I, nr. 1-4, 1991;

I. Leș, Considerații privind statutul judecătorilor și perspectiva unei noi organizări a Consiliului Superior al Magistraturii, în lumina Legii nr. 161/2003, în C.J. nr. 6/2003;

Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar românesc, Ed. All Beck, București, 2004;

I. Leș, Statul de drept și răspunderea civilă a judecătorilor, în Dreptul nr. 5/1997;

I. Vida, Constituția României. Texte și comentarii, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992;

I. Vida, Puterea executiva și administrația publică, Tipografia Monitorul Oficial. București, 1994;

M. Voicu, Controlul activității profesionale a judecătorului, în Dreptul nr. 1/1996;

M. Voicu, Accesul liber la justiție, în Dreptul nr. 4/1997;

M. Voicu, Convenția europeană a drepturilor omului. Dreptul la un proces echitabil și la un tribunal imparțial, în R.D.C. nr. 9/2001;

N. Cochinescu, Exercitarea Ministerului Public pe lângă jurisdicția financiară, în Dreptul nr. 4/1994;

N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, Buc, 1972;

N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

T. Drăganu, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București. 2003;

V. Baez Finol, El Poder Judicial en Venezuela, în Boletin de la Academia de Ciencias Politicas y Sociales, nr. 121, julio-diciembre 1990, Caracas;

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997;

V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, București, 2003;

V. Palulea, Natura și regimul juridic ale taxei judiciare de timbru, raportate la principiul constituțional al legalității în fața justiției, în Dreptul nr. 3/2004;

45.V. Pop, Răspunderea disciplinară a magistraților, în Studii de drept românesc nr. 1- 2/1996;

=== Decizi incompatibilitate recuzare ===

Încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare. Căi de atac

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Incompatibilitatea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

– încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare

– căi de atac

C. proc. pen., art. 52

Potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă căii de atac odată cu fondul cauzei, dacă acesta este supus unei căi de atac, iar conform art. 392 alin. (4) C. proc. pen., decizia prin care se soluționează contestația în anulare împotriva unei decizii pronunțate în recurs este definitivă și, în consecință, nu este supusă niciunei căi de atac. Prin urmare, încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, în cadrul unei contestații în anulare introduse împotriva unei decizii pronunțate în recurs, nu este supusă niciunei căi de atac, orice cale de atac exercitată împotriva unei astfel de încheieri fiind inadmisibilă.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 374 din 30 ianuarie 2008

Pe rolul Curții de Apel lași se află dosarul nr. 4060/45/2006, având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva deciziei penale nr. 21 din 21 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel lași, ca instanță de recurs.

La termenul din 17 aprilie 2007, apărătorul contestatorului a formulat oral cerere de recuzare a judecătorilor Curții de Apel lași, cu excepția judecătorilor S.O. și C.M., acordându-se termen la 8 mai 2007, dată până la care urma să se soluționeze cererea de recuzare, după indicarea motivului de recuzare pentru fiecare judecător recuzat.

La acest termen, s-a constatat că nu a fost motivată cererea de recuzare, iar apărătorul contestatorului a precizat cererea în sensul că îl recuză numai pe președintele completului de judecată, judecătorul D.A., pentru că, în calitatea sa de președinte al completului de judecată, deși avea obligația să asigure un tratament egal părților, i-a aplicat procurorului un tratament privilegiat față de apărător și parte.

La acest termen a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., care contravin dispozițiilor art. 16 și art. 21 din Constituție.

Prin încheierea din 29 mai 2007, în baza art. 52 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului D.A.

După soluționarea cererii de recuzare, completul de judecată constituit cu participarea judecătorului D.A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a dispus suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l pct. 158 și art. l pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, și a art. 52 alin. (2) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 1073 din 20 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a respins această excepție de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din 29 mai 2007, prin care s-a soluționat cererea de recuzare, contestatorul C.D. a declarat recursul de față, pe care nu l-a motivat.

Recursul este inadmisibil.

Potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă căii de atac odată cu fondul cauzei, dacă acesta este supus unei căi de atac.

Potrivit art. 392 alin. (4) C. proc. pen., decizia prin care se soluționează contestația în anulare împotriva unei decizii pronunțată în recurs este definitivă, la fel ca și decizia din recurs.

Cum încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare a fost pronunțată în cadrul unei contestații în anulare care nu este supusă niciunei căi de atac, rezultă că nici această încheiere nu este supusă vreunei căi de atac, orice cale de atac exercitată împotriva unei asemenea încheieri fiind inadmisibilă.

Față de aceste considerente și față de dispozițiile art. 29 pct. 2 C. proc. pen., recursul a fost respins ca inadmisibil, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Cerere de recuzare. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Incompatibilitatea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

– cerere de recuzare

– inadmisibilitate

C. proc. pen., art. 51

Potrivit art. 51 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată. Conform alin. (3) al aceluiași articol, nerespectarea condițiilor prevăzute în alin. (2) atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Prin urmare, cerere de recuzare care privește judecătorii întregii instanțe, iar nu numai pe acei judecători care compun completul de judecată, este inadmisibilă.

I.C.C.J., Completul de 9 judecători, încheierea nr. 204 din 5 martie 2007

La 19 februarie 2007, petentul C.B. a înaintat prin registratura instanței o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată în dosarul nr. 15435/1/2006 al Secției penale a acestei instanțe, invocând drept temei dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. d) și art. 51 C. proc. pen.

Examinând cererea de recuzare, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție Curtea constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen.: „Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat și a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată.”

În alin. (3) al aceluiași articol, se prevede: „Nerespectarea condițiilor prevăzute în alin. (2) sau recuzarea aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate și pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare (…).”

Or, în cauză, nu numai că petentul nu indică pentru fiecare magistrat în parte cazul de incompatibilitate în care se află, dar prin cererea pe care o formulează acesta recuză, contrar dispozițiilor art. 51 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., întregul corp de judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și nicidecum pe aceia care au compus completul de judecată.

Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 51 alin. (3) C. proc. pen., cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă.

    Recuzarea judecătorului cu ocazia acordării cuvântului pe fondul cauzei determină pe acesta să nu treacă la judecarea ei, întrucât din momentul recuzării, el nu mai avea competența de a se pronunța, până când cererea de recuzare nu era soluționată de un alt complet, fără participarea celui recuzat.

    Prin sentința penală nr. 129/4.06.2003 a Tribunalului Hunedoara, a fost condamnat inculpatul B.C. la 8 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i Cod penal cu art. 37 lit. b Cod penal.

    S-a reținut în fapt că la 10.01.2002, inculpatul B.C., deranjat fiind de refuzul părții vătămate de a reînnoda relațiile de prietenie cu el, i-a aplicat acestuia lovituri cu cuțitul în zona toraco-abdominală, punându-i viața în pericol, pentru salvarea ei fiind necesară intervenția chirurgicală.

    Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul B.C., aducându-i critici pentru nelegalitate și netemeinicie, primul sub aspectul nepronunțării asupra instituirii tratamentului medical (art. 113 Cod penal) iar cel de-al doilea, în ce privește încadrarea juridică a faptei pe care o consideră greșită.

    Apelul este fondat.

    Examinarea din oficiu a actelor și lucrărilor dosarului, atestă că soluția a fost pronunțată de o instanță necompetentă, iar prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei. Se observă din actele dosarului (fila 613 verso) faptul că, în speță, cu ocazia acordării ultimului cuvânt, inculpatul a declarat că recuză completul de judecată.

    Potrivit art. 52 Cod pr. penală, recuzarea judecătorilor determină pe acesta să nu treacă la judecarea cauzei, întrucât din momentul formulării cererii, el nu mai avea competența de a se pronunța în cauză, până când cererea de recuzare se judecă de un alt complet, fără participarea celui recuzat.

    După judecarea cererii de recuzare, dacă aceasta ar fi fost respinsă, judecarea cauzei ar fi putut continua, iar în cazul în care cererea ar fi fost admisă, judecata se continuă de un alt judecător.

    Această cerere de recuzare nu a fost soluționată în nici un fel, instanța fondului neurmând procedura legală în astfel de cazuri.

    Nesoluționarea cererii și judecarea cauzei de către judecătorul recuzat circumscrie hotărârea instanței fondului cazului de nulitate absolută prev. de art. 197 al. 2 Cod penal, nulitate ce nu poate fi înlăturată în nici un mod.

    Ca atare, apelul a fost admis, iar hotărârea desființată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Secția penală a Curții de apel

    Prin rechizitoriul nr. 737/P/1998, la data de 31 iulie 1998 Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a sesizat instanța de fond cu judecarea celor doi inculpați, între altele și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 și 5 C. pen.

    La al treilea teren de judecată, respectiv 16 septembrie 1998, prin apărătorii lor, în condițiile art. 334 C. pr. pen., aceștia au solicitat punerea în discuție a încadrării juridice date activității infracționale, susținând că trebuie schimbată în evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

    Cererea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată, după care s-a trecut la ascultarea acestora.

    În aceeași ședință, ei au recuzat completul de judecată cu motivația că judecătorul s-a pronunțat asupra soluției ce urmează să fie dată în cauză.

    Prin încheierea din 13 octombrie 1998, dată în camera de consiliu în dosarul nr. 4658/1998, s-au respins ca neîntemeiate cererile de recuzare, susținându-se că nu sunt realizate condițiile prev. de art. 47 alin. 2 C. pr. pen., deoarece schimbarea încadrării juridice s-ar fi solicitat prematur, înainte de începerea cercetării Judecătorești și respectiv interogarea inculpaților.

    Soluția este nelegală.

    În sensul textului de lege citat, procedura penală interzice participarea la judecarea cauzei pentru magistratul judecător care și-a exprimat în vreun mod părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză.

    Pe de altă parte, din conținutul art. 343 – 350 C. pr. pen. se determină concluzia și asupra chestiunilor de fapt și de drept ce formează obiectul cauzei, astfel cum este definit în art. 317 C. pr. pen., deci, și a încadrării juridice dată activității infracționale descrisă prin actul de trimitere în judecată, completul de judecată se pronunță numai după terminarea cercetării judecătorești și dezbaterilor în fond, în faza deliberării, când va dispune una din soluțiile arătate sub art. 344 și respectiv 345 C. pr. pen.

    Și, în fine, potrivit dispozițiilor art. 334 și același cod, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei de procuror urmează a fi schimbată, atribuțiile judecătorilor sunt limitate la a pune în discuția părților noua încadrare și asigurarea exercitării dreptului lor la apărare, luând act despre susținerile făcute, după caz, prin încheiere interlocutorie ori în partea introductivă a hotărâri, părerea urmând a și-o exprima exclusiv cu ocazia deliberării.

    Cum, în speță, pronunțându-se printr-o încheiere în cursul judecății asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, în sensul respingerii ca neîntemeiată, chiar dacă nu fuseseră interogați inculpații, este cert că respectivul complet de judecată și-a spus părerea în legătură cu rezolvarea normelor de drept substanțial aplicabile faptelor ce formau obiectul judecății, înainte de închiderea dezbaterilor, ceea ce contravine principiilor esențiale care garantează dreptul părților la un proces imparțial.

    Prin urmare, cererea de recuzare a acestuia este pe deplin justificată, fiind întrunite condițiile arătate sub art. 47 alin. 2 C. pr. pen.

    De aceea, se vor admite recursurile declarate și conform art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen., se va casa încheierea dată în camera de consiliu la 13 octombrie 1998, iar pe fond se va admite, urmând ca dosarul penal nr. 4658/1998 să fie soluționat de un alt complet de judecată, legal constituit.

Secția penală a Curții de apel

    Potrivit art. 52 alin. (1), (2) C. pr. pen. examinarea cererii de recuzare se face în ședință secretă, ascultându-se procurorul când este prezent în instanță, iar dacă se găsește necesar și părțile, precum și persoana a cărei recuzare se cere. (art. 52 Cod procedură penală).

    Prin încheierea penală nr. 151 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Sălaj, a fost respinsă ca nefondată cererea de recuzare a tuturor judecătorilor de la Judecătoria Zalău, formulată de partea vătămată C.A. în dosarul nr. 4318/2003 al Judecătoriei Zalău, având ca obiect tulburare în posesie.

    Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2003, în dosar nr. 4318/2003 al Judecătoriei Zalău, partea vătămată C.A. a solicitat recuzarea judecătorului N.G. și a celorlalți judecători de la Judecătoria Zalău.

    Arată că pe magistratul N.G. l-a recuzat pentru comiterea unor fapte infracționale și atât el cât și ceilalți judecători nu-i pot asigura o judecată dreaptă.

    Fiind vorba despre recuzarea tuturor judecătorilor unei instanțe, cererea a fost transmisă spre soluționare Tribunalului Sălaj, făcând obiectul dosarului nr. 4168/2003 cu termen fixat pentru judecată la 18 decembrie 2003.

    Cu ocazia judecării cererii, tribunalul a constatat că în adevăr, partea interesată poate formula oral sau în scris, cerere de recuzare în condițiile art. 151 și următoarele C. pr. pen.

    Cererea de recuzare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu arătarea cazului de incompatibilitate, care constituie motivul recuzării.

    Or, petiționarul nu a arătat vreun caz concret de incompatibilitate în privința judecătorului N.G. sau altui magistrat de la Judecătoria Zalău.

    El are o "speranță pesimistă" că la această instanță nu se poate face sub nici o formă o judecată dreaptă.

    Aceste afirmații sunt doar simple supoziții, fără relevanță juridică în cauză, judecătorul având obligația profesională ca în cauzele ce le judecă, să afle adevărul și să pronunțe o hotărâre legală și dreaptă, asigurând prin tot ce face, supremația legii.

    În caz de nemulțumire, partea interesată va putea uza de căile legale de atac, la instanțele superioare, orice judecător urmărind ca soluția sa să fie menținută cu ocazia controlului judiciar.

    Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termenul legal partea vătămată C.A. solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii penale nr. 51/2003 a Tribunalului Sălaj, cu motivarea că această încheiere a fost pronunțată în lipsa părților, care nu au fost citate, astfel că nu a avut posibilitatea să depună actele aferente pentru a dovedi temeinicia cererii de recuzare, pe care a formulat-o împotriva tuturor judecătorilor de la Judecătoria Zalău.

    Recursul declarat în cauză este fondat.

    În dosarul instanței de fond nr. 4318/2003 al Judecătoriei Zalău – având ca obiect tulburarea de posesie – a depus o cerere înregistrată la data de 8 decembrie 2003, prin care recuză toți judecătorii de la Judecătoria Zalău, fără însă a expune în scris și motivele pe care se fundamentează această cerere, dar a solicitat să fie citat, pentru a depune acte justificative, în vederea susținerii cererii formulate.

    Cererea de recuzare a format obiectul dosarului nr. 4168/2003 a Tribunalului Sălaj, cu termen de judecată la data de 18 decembrie 2003, iar rezoluția președintelui secției penale de pe dispozitivul de citare fiind "fără citarea părților".

    În practicaua încheierii din 18 decembrie 2003 este consemnat că procedura de citare, este îndeplinită "fără citarea părților" și s-a procedat la judecarea cauzei.

    Potrivit art. 52 alin. (1) și (2) C. pr. pen., examinarea cererii de recuzare se face în ședință secretă, ascultându-se procurorul când este prezent în instanță, iar dacă se găsește necesar și părțile, precum și persoana a cărei recuzare se cere.

    Sintagma că "se ascultă părțile dacă se găsește necesar", relevă că prezența părților nu este obligatorie, însă nu exclude citarea părților – inclusiv a celei care a formulat cererea de recuzare – tocmai pentru a oferi posibilitatea de a depune acte și memorii, care să reflecte poziția acestora, raportat la recuzarea formulată.

    În speță, se impunea citarea părții vătămate C.A. în contextul în care aceasta nu a indicat – în cererea de recuzare a tuturor judecătorilor de la Judecătoria Zalău – în mod concret cazul sau cazurile de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, așa cum prevede art. 52 alin. (5) C. pr. pen.

Secția penală a Curții supreme de justiție

    Potrivit art. 52 alin. final C. proc. pen., încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac; aceasta nu înseamnă că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată separat cu recurs.

    Cu privire la cea din urmă încheiere, din textul menționat rezultă că aceasta este supusă căilor de atac, dar nu separat de calea de atac folosită împotriva sentinței sau deciziei, ci numai odată cu fondul, potrivit art. 361 alin. 2, respectiv art. 3851 alin. 2 C. proc. pen.

    Atacarea încheierii separat cu recurs este inadmisibilă, deoarece nu există nici un text de lege care să prevadă, expres, că aceasta poate fi atacată separat cu recurs, așa cum se prevede în art. 3851 alin. 2 teza finală.

    Prin încheierea din 6 decembrie 2000, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondată cererea de recuzare, formulată de inculpat.

    Împotriva încheierii inculpatul a declarat recurs.

    Recursul este inadmisibil.

    Potrivit art. 3851 alin. 2 C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

    Cu privire la recursul împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea, legea nu prevede excepția de a putea fi atacată separat cu recurs.

    Recursul fiind așadar, inadmisibil, a fost respins ca atare.

    __________

    Publicată în SET nr. 5/2001 al C.S.J.

    Judecătorul care, în considerentele respingerii cererii de restituire a cauzei la procuror formulată de inculpatul trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, motivează că mituitorul a fost sincer când a denunțat autorității fapta inculpatului, este incompatibil de a judeca în continuare cauza, deoarece prin considerentul menționat și-a exprimat părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în cauză.

    Inculpații M.T. și P.A. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de favorizare a infractorului.

    Inculpații au formulat cereri de recuzare a judecătorilor M.A.G. și M.G. care au constituit completul de judecată al ședinței din 16 septembrie 2003, cu motivarea că, prin considerentele pentru care au respins excepția de nelegalitate a sesizării instanței și cererea de restituire a cauzei la procuror judecătorii au devenit incompatibili potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

    Curtea de Apel Cluj, prin încheierea nr. 5 din 16 februarie 2004, a respins cererile de recuzare.

    Recursurile declarate de inculpați contra acestei încheieri sunt fondate.

    Prin considerentele avute în vedere la soluționarea prin respingere a excepției de nelegalitate a sesizării instanței precum și a cererii de restituire a cauzei la procuror, judecătorii și-au exprimat indirect părerea și cu privire la vinovăția inculpaților, în sensul că denunțătorul faptelor imputate inculpaților a fost sincer în demersul său.

    Astfel cerințele art. 47 alin. (2) C. proc. pen. fiind îndeplinite, recursul a fost admis, fiind admise, totodată, cererile de recuzare formulate de inculpați.

Secția penală a Curții de apel

    Prin decizia penală nr. 151/R/25.02.2002 a Curții de Apel Galați s-a admis recursul declarat de revizuientul S.Gh.

    S-a casat decizia penală nr. 27/15.01.2002 a Tribunalului Brăila și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

    Pentru a decide astfel, s-au avut în vedere următoarele:

    Conform disp. art. 407 Cod proc. pen. sentințele instanței de revizuire date potrivit art. 407 alin. 3 și art. 406 alin. 1 Cod proc. pen. sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.

    Astfel sentința penală nr. 42/R/30.10.2001 pronunțată de Judecătoria Brăila a fost pronunțată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

    Tribunalul Brăila, prin decizia penală nr. 27/15.01.2002 a judecat cauza în apel într-o compunere de 2 judecători și nu în recurs într-un complet de 3 judecători.

    Instanța de apel a încălcat prevederile art. 3859 pct. 3 Cod proc. pen. care prevede că sunt supuse casării hotărârile pronunțate de instanța care nu a fost compusă potrivit legii.

    Față de cele de mai sus, văzând și disp. art. 38515 pct. 2 lit. c Cod proc. pen. s-a admis recursul declarat de revizuientul S. Gh. și în consecință:

    A casat decizia penală nr. 27/15.01.2002 pronunțată de Tribunalul Brăila și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu recomandarea ca în rejudecare să se respecte dispozițiile privind calea de atac și compunerea instanței.

Secția penală a Curții de apel

    Nu poate participa la judecarea unei cauze disjunse dintr-o cauză anterioară, judecătorul care, în acea cauză s-a pronunțat implicit și asupra existenței infracțiunii ce formează obiectul judecății.

    Prin sentința penală nr. 202/15 martie 2000 au fost achitați inculpații B.S., F.P. și C.S.B. pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni (art. 323 C. pen.). Totodată s-a dispus disjungerea cauzei în privința inculpatului P.E.N., care, la data judecății era arestat în Ungaria pentru altă infracțiune.

    Prin sentința penală nr. 254/2 aprilie 2001, același judecător a dispus condamnarea inculpatului P.E.N. la 2 ani închisoare, în baza art. 67 alin. 2 din Legea nr. 56/1992, și a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută în art. 323 C. pen.

    Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și inculpatul P.E.N. În motivare s-a invocat nelegalitatea, în sensul că judecătorul cauzei s-a pronunțat anterior cu privire la existența infracțiunii de asociere, pentru care, inițial, fusese trimis în judecată întregul lot de inculpați, inclusiv P.E.N.

    Curtea de Apel Timișoara, a admis apelul parchetului și pe cel al inculpatului, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului Timiș.

    În cauză există motivul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. 2 C. pr. pen. Judecătorul s-a pronunțat anterior cu privire la inexistența infracțiunii de asociere. Cum din pluralitatea constituită de autori făcea parte și inculpatul P.E.N., instanța s-a pronunțat asupra unei chestiuni ce ține de însăși natura acestei infracțiuni, pronunțându-se implicit și cu privire la inculpatul P.E.N.

    În aceste condiții, în compunerea instanței nu mai putea face parte același judecător care a pronunțat sentința anterioară. În cauză operează o nulitate absolută prevăzută în art. 197 alin. 2 C. pr. pen., astfel că se apreciază că instanța nu a rezolvat fondul cauzei.

    (rezumată de domnul judecător Mancas Ramiro Virgil)

    __________

    Publicată în SET nr. 4/2001 al Curții de Apel Timișoara.

Secția penală a Curții supreme de justiție

    În cazul admiterii apelului inculpatului și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare, pentru motivul că inculpatul a lipsit de la judecată, nefiind legal citat, judecătorul care a participat la soluționarea cauzei în apel poate participa la judecarea apelului declarat contra sentinței date în urma rejudecării, deoarece el nu se află în una din situațiile prevăzute în art. 47 alin. 1 C. proc. pen., și nici nu și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

    Prin sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000, Tribunalul Bihor, rejudecând cauza în urma admiterii apelului inculpatului R. R. împotriva sentinței penale nr. 88/1999 a aceleiași instanțe, a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunile prevăzute în art. 215 alin. 1, 2 și 3 și în art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 C. pen.

    Prin decizia penală nr. 132/A din 29 iunie 2000, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

    împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs, susținând că inculpatul a fost greșit achitat și există cazul de incompatibilitate al judecătorului P. N. care a făcut parte din cele două complete care au judecat cauza în apel.

    Recursul este fondat în ceea ce privește achitarea inculpatului, din probe rezultând că acesta a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

    În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, se constată că, în adevăr, judecătorul P. N. a participat la judecarea apelului declarat de inculpat împotriva sentinței penale nr. 88/1999 a Tribunalului Bihor, cât și la judecarea apelului împotriva sentinței penale nr. 39/2000 a aceleiași instanțe.

    Din decizia penală nr. 231/A din 15 octombrie 1999 a Curții de Apel Oradea rezultă însă că apelul declarat de inculpat a fost admis, s-a dispus desființarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei de către prima instanță, deoarece la data soluționării cauzei inculpatul nu a fost legal citat și nu s-a putut prezenta în instanță.

    Așadar, judecătorul P. N., deși a făcut parte din completul de judecată, nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, în apel fiind soluționat numai aspectul privind citarea legală a inculpatului.

    În consecință, judecătorul nu și-a exprimat părerea cu privire la soluția care putea fi dată în cauză, astfel că nu era incompatibil să participe la judecarea aceleiași cauze din nou în apel, cum greșit se susține în recursul procurorului.

    __________

    Publicată în SET nr. 3/2001 al C.S.J.

Secția comercială a Curții supreme de justiție

    Potrivit art. 24 Cod procedură civilă, judecătorul care a pronunțat în apel o hotărâre de desființare a sentinței, cu trimitere spre rejudecare, nu poate lua parte la rejudecare în ipoteza în care instanța investită cu rejudecarea și-a declinat competența în favoarea instanței de apel.

    Judecătoria Satu Mare, prin sentința civilă nr. 9809 din 23 decembrie 1993, a admis acțiunea și a disjuns cererea reconvențională pentru a fi judecată separat.

    Tribunalul Satu Mare prin decizia civilă nr. 403 din 27 aprilie 1994 a admis apelul pârâtei și, desființând sentința, a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare, soluție confirmată în recurs, prin decizia nr. 59 din 10 noiembrie 1994 a Curții de Apel Oradea.

    Judecătoria Satu Mare, ca instanță de trimitere, prin sentința civilă nr. 6858 din 1 octombrie 1996 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Satu Mare, care, prin sentința civilă nr. 43 din 29 martie 1999, a respins, ca fără obiect, acțiunea și a admis, în parte, cererea reconvențională.

    Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 409 din 12 noiembrie 1999, a admis apelul reclamantei și schimbând în parte sentința, a respins, ca nefondată cererea reconvențională.

    Pârâta a declarat recurs, susținând că prima instanță nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

    Recursul este întemeiat.

    Potrivit art. 24 Cod procedură civilă judecătorul care a pronunțat o hotărârea într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.

    Or, așa după cum rezultă din verificarea hotărârilor date în cauză, judecătorul I.D. a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia nr. 403 din 17 aprilie 1994 a Tribunalului Satu Mare, prin care apelul pârâtei a fost admis și trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Satu Mare. Același judecător a luat parte și la judecarea pricinii, după trimitere, soluționată prin sentința civilă nr. 43 din 29 martie 1999 a Tribunalului Satu Mare, aflându-se astfel, conform dispozițiilor art. 24 (reproduse separat), în incompatibilitate.

    Cum incompatibilitatea este reglementată de norme de organizare judecătorească, imperative, neobservate însă în apel, se impune admiterea recursului și casarea deciziei atacate, precum și a sentinței civile nr. 43 din 29 martie 1999 a Tribunalului Satu Mare, cu trimiterea cauzei la această din urmă instanță, pentru o nouă judecată.

    Instanța de trimitere va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate în fața instanței de recurs.

    __________

    Publicată în SET nr. 5/2000 al C.S.J.

Secția penală a Curții de apel

    Potrivit dispozițiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu mai poate participa la judecarea cauzei, judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

    Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale.

    În dosarul nr. 310/1993 al Judecătoriei Galați, la cercetarea judecătorească și la dezbateri a participat ca procuror de ședință L.D.S., care la acea dată funcționa la Procuratura locală Galați.

    Între timp, procurorul a fost transferat în funcția de judecător la Tribunalul Galați și a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia penală nr. 240/27.02.1998, recurată de Parchet.

    În aceste condiții, decizia este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Secția penală a Curții de apel

    Tribunalul Prahova, prin încheierea din 25 martie 1998, pronunțată în dosarul penal nr. 1212/1998, admițând propunerea parchetului, în condițiile art. 155 Cod procedură penală, a dispus prelungirea arestării prevenite pe o perioadă de 30 zile pentru cei doi inculpați cercetați sub aspectul infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 al. 2 Cod penal.

    Împotriva acesteia, au declarat recurs inculpații, invocând între altele, ca motiv de casare și împrejurarea că soluția s-a pronunțat de către un complet de judecată incompatibil, deoarece judecătorul și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză, prin judecarea și admiterea propunerii de prelungire a măsurii preventive, formulată pentru perioada ce expiră.

    Critica este neîntemeiată.

    Într-adevăr, potrivit art. 47 al. 2 Cod procedură penală, nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză.

    Așadar, părerea exprimată trebuie să privească soluționarea cauzei pe fond, iar nu aspecte procesuale ale acesteia, cum este cazul măsurilor preventive luate de procuror, respectiv pronunțarea asupra prelungirii arestării preventive, luarea unor măsuri asiguratorii, respingerea unor probe în cursul cercetării judecătorești etc.

    De altfel, în raport de prevederile art. 155 Cod procedură penală, nici nu se poate susține că ar exista identitate de obiect între propunerile de prelungire succesive, de fiecare dată completele de judecată fiind chemate să examineze necesitatea menținerii măsurilor preventive față de împrejurările nou apărute, în cursul desfășurării urmăririi penale și care nu existau în momentul când au pronunțat prima hotărâre, prin care s-a admis sesizarea parchetelor.

    Ca atare, faptul că prin încheierea anterioară, același complet a admis propunerea organului de urmărire penală și a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 zile, nu constituie caz de incompatibilitate a judecătorului, în sensul art. 47 al. 2 Cod procedură penală, cât timp nu s-a făcut o referire la vinovăția inculpaților pentru săvârșirea faptei ce formează obiectul cercetărilor, ci numai s-a motivat că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică și subzistă temeiurile ce au stat la baza luării măsurii preventive.

    Concluzionând, și sub aspectul analizat, încheierea atacată este dreaptă și conformă prevederilor legii, considerente pentru care recursurile declarate se vor respinge ca nefondate în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Secția penală a Tribunalului Suprem

    Prin sentința penală nr. 43 din 4 octombrie 1978 a Tribunalului județean Vâlcea, inculpatul B. Gh. a fost condamnat la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor menționate în art. 64 lit. a și b Cod penal, pentru infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 74 Cod penal.

    Prin aceeași sentință, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile G.V. suma de 7425 lei despăgubiri și 1600 lei cheltuieli judiciare.

    În fapt, s-au reținut următoarele:

    În ziua de 13 aprilie 1978, în comuna Lădești, județul Vâlcea a fost întreprinsă o acțiune de constituire a unor perimetre de teren agricol pentru C.A.P. Lădești din suprafețele de teren deținute în plus de unii membri cooperatori. Printre membrii cooperatori ale căror terenuri trebuiau limitate era și victima C.I. Inculpatul B.Gh., tehnician cadastral al O.C.O.T. Vâlcea, a fost delegat de conducerea acestui oficiu să sprijine efectuarea acestei acțiuni.

    Acțiunea s-a desfășurat în mod normal până în jurul orei 13, când tractorul condus de numitul G.C. a ajuns pe terenul deținut de victima C.I., în vederea efectuării operațiunii de discuire. Victima a apărut în fața tractorului, având într-o mână un baston. Văzând că victima se postase în fața tractorului pentru a nu i se lua terenul, G.C. a oprit tractorul, lăsând motorul să funcționeze cu turația redusă.

    Inculpatul, care împreună cu membrii comisiei se afla la o distanță de aproximativ 20-25 m văzând tractorul oprit iar victima în fața tractorului, a sărit peste liziera de mărăcini ce delimita terenul respectiv și apropiindu-se în grabă de tractor, l-a împins jos pe tractorist peste discurile tractate de vehicul și apoi urcându-se a pornit cu viteză, tractorul trecând cu roțile și apoi cu discurile peste victimă.

    În urma leziunilor grave suferite, victima a încetat din viață pe loc.

    Inculpatul s-a deplasat au tractorul pe o distanță de aproximativ 15 m, după care, de teamă, a fugit.

    Împotriva sentinței menționate a declarat recurs Procuratura județeană Vâlcea, susținând, printre altele, că sentința pronunțată este nelegală întrucât au fost încălcate dispozițiile privind compunerea instanței de judecată în sensul că în completul de judecată care a pronunțat condamnarea inculpatului a participat un judecător care se pronunțase anterior cu privire la încadrarea juridică ce trebuie să fie dată faptei săvârșite de inculpat, fiind deci incomipatibil în sensul art. 47 alin. 2 Cod de procedură penală.

    Motivul invocat, nesusținut de procuror în ședință, nu este întemeiat.

    În cauza de față, inițial, fiind sesizată Judecătoria Râmnicu Vâlcea cu soluționarea pricinii, această instanță și-a declinat competența în favoarea tribunalului județean Vâlcea, considerând că fapta săvârșită de inculpat constituie infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal și nu cea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal, cum s-a reținut prin rechizitoriu. La rândul său, Tribunalul județean Vâlcea, prin sentința penală nr. 31/1ț978 a dispus trimiterea cauzei la Procuratura județeană Vâlcea pentru efectuarea urmăririi penale, conform art. 209 alin. 3 Cod de procedură penală. Din completul de judecată a făcut parte un judecător care a participat și la judecarea cauzei, pronunțând sentința penală supusă recursului.

    Din cele arătate rezultă că nu există cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 Cod de procedură penală, deoarece examinarea, în cuprinsul hotărârii de restituire a cauzei la procuror, a faptelor imputate inculpatului sub aspectul încadrării lor, nu constituie, evident, exprimarea unei păreri cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză.

Secția penală a Tribunalului Suprem

    Tribunalul județean Teleorman, a condamnat prin sentința penală nr. 26 din 23 iunie 1976 pe inculpatul V. N., la 7 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b Cod penal pe timp de 4 ani pentru tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal.

    Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile M. A. cu titlu de despăgubiri suma de 3225 lei, precum și câte 622,50 lei lunar cu începere de la 1 aprilie 1976 până la încetarea incapacității de muncă.

    În fapt, s-a reținut că în seara zilei de 2 noiembrie 1975, inculpatul a lovit puternic, cu un țăruș metalic în cap, pe victima M.A., provocându-i leziuni ce au necesitat 150 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, leziuni ce puteau duce la deces, în lipsa unui tratament medico-chirurgical prompt și adecvat.

    Tribunalul Suprem, prin decizia penală nr. 2671 din 20 noiembrie 1976, admițând recursurile declarate de inculpat și de partea civilă, a casat sentința și a dispus restituirea cauzei la Procuratura județeană Teleorman pentru completarea urmăririi penale.

    După completarea urmăririi penale, prin rechizitoriul din 31 ianuarie 1977 s-a dispus din nou trimiterea în judecată a inculpatului V.N. pentru tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal.

    Prin sentința penală nr. 6 din 23 februarie 1977 Tribunalul județean Teleorman a restituit iarăși dosarul la procuratură în vederea refacerii urmăririi penale, întrucât la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul arestat, nu a fost asistat de apărător.

    După aducerea la îndeplinire a ultimei îndrumări, prin rechizitoriul din 16 aprilie 1977 al aceleiași procuraturi, inculpatul V. N. a fost trimis pentru a treia oară în judecată pentru aceeași infracțiune.

    Tribunalul județean Teleorman, prin sentința penală nr. 15 din 11 mai 1977 a restituit încă odată cauza Procuraturii județene Teleorman, în baza art. 332 Cod de procedură penală pentru ca urmărirea penală să fie efectuată de un organ competent, deoarece procurorul care a refăcut urmărirea penală dispusă anterior era incompatibil, de vreme ce tot el efectuase anterior urmărirea penală și a dispus trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriul din 31 ianuarie 1977.

    Împotriva ultimei sentințe a declarat recurs inculpatul, susținând că în mod greșit este trimis dosarul pentru a treia oară la procuratură.

    Motivul de recurs este neîntemeiat.

    Potrivit prevederilor art. 49 alin. 4 Cod de procedură penală, procurorul care a efectuat urmărirea penală este incompatibil să procedeze la completarea sau refacerea acesteia când completarea sau refacerea este dispusă de instanță.

    În cauză, se constată, așa cum corect a reținut și prima instanță că același procuror care a efectuat urmărirea penală și a dispus trimiterea în judecată a inculpatului a procedat ulterior la completarea urmăririi penale și trimiterea aceluiași inculpat în judecată, deși potrivit textului sus-citat era incompatibil.

    Incompatibilitatea fiind invocată încă de la primul termen fixat pentru soluționarea cauzei, prima instanță, conformându-se prevederilor art. 332 Cod de procedură penală, a procedat legal desesizându-se și restituind cauza procurorului pentru a proceda potrivit prevederilor art. 268 alin. 1 Cod de procedură penală.

    Față de cele sus-arătate, se constată că prima instanță în mod justificat a restituit cauza la procuratura, pentru ca urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de urmărire penală, competent.

    De subliniat că în cauză este vorba de efectuarea de către procuror a urmăririi penale, iar nu de supravegherea acesteia și de sesizarea instanței prin rechizitoriu, când, într-adevăr, acesta nu desfășoară o activitate de urmărire penală, iar dispozițiile art. 49 alin. 4 sunt inoperante.

    Așa fiind, motivul de casare este neîntemeiat și urmează a fi respins.

    ROMÂNIA

    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

    COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

    ___________

    Decizia nr. 107/2006. Dosar nr. 1827/1/2005

    (Nr. în format vechi: 354/2005)

    Ședința publică de la 6 martie 2006

    Asupra recursului de față;

    În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

    Prin încheierea nr. 622 din 9 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală:

   – a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului T.N., formulată în dosarul nr. 6261/2005 al Judecătoriei sectorului 4 București, privind recuzarea magistraților Tribunalului București și a Curții de Apel București;

   – a trimis cauza la Tribunalul București, secția a II-a penală, pentru soluționarea cererii aceluiași petent privind recuzarea tuturor magistraților de la Judecătoria sectorului 4 București.

    Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la data de 21 octombrie 2005, petentul T.N. a formulat cerere privind recuzarea tuturor magistraților din cadrul Judecătoriei sectorului 4 București.

    Cererea menționată a fost înaintată Tribunalului București, unde a fost înregistrată sub nr. 6330/2005.

    Prin încheierea din 26 octombrie 2005, pronunțată în dosarul menționat, Tribunalul București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

    Cu privire la recuzarea judecătorilor Tribunalului București și Curții de Apel București, se constată că la data formulării acesteia, pe rolul Tribunalului București nu se aflau cauze în care petentul să fie parte.

    Prin urmare, acesta nu putea cere recuzarea magistraților unei instanțe care nu soluționa cauze privindu-l pe petent.

    În consecință, în mod greșit cererea privind recuzarea judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București, a fost trimisă, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

    Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs, criticile privind necitarea acestuia la termenul fixat pentru judecarea cererilor de recuzare.

    Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

    Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

    În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petentul T.N., împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București.

    Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

    Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

    În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs.

    O altă interpretare, cu referire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, prin exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. civ., este exclusă.

    Este de reținut în acest sens intenția legiuitorului, la care nu se poate adăuga, rezultând fără echivoc din preambulul O.U.G. nr. 55/2004, potrivit căreia motivul abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., consistă în "necesitatea eliminării neîntârziate a posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează asupra desfășurării normale a procesului penal și poate conduce la punerea în libertate a unor infractori periculoși".

    Ori, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

    Este de reținut că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 3851 C. proc. pen.

    Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual-penală.

    În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N.

    Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

    PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

    Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N. împotriva încheierii nr. 622 din 9 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 6518/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

    Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.

Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

    Judecătorul care, în considerentele respingerii cererii de restituire a cauzei la procuror formulată de inculpatul trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, motivează că mituitorul a fost sincer când a denunțat autorității fapta inculpatului, este incompatibil de a judeca în continuare cauza, deoarece prin considerentul menționat și-a exprimat părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în cauză.

   I. C.C.J., secția penală, decizia nr. 1.164 din 27 februarie 2004.

    Inculpații M.T. și P.A. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de favorizare a infractorului.

    Inculpații au formulat cereri de recuzare a judecătorilor M.A.G. și M.G. care au constituit completul de judecată al ședinței din 16 septembrie 2003, cu motivarea că, prin considerentele pentru care au respins excepția de nelegalitate a sesizării instanței și cererea de restituire a cauzei la procuror judecătorii au devenit incompatibili potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

    Curtea de Apel Cluj, prin încheierea nr. 5 din 16 februarie 2004, a respins cererile de recuzare.

    Recursurile declarate de inculpați contra acestei încheieri sunt fondate.

    Prin considerentele avute în vedere la soluționarea prin respingere a excepției de nelegalitate a sesizării instanței precum și a cererii de restituire a cauzei la procuror, judecătorii și-au exprimat indirect părerea și cu privire la vinovăția inculpaților, în sensul că denunțătorul faptelor imputate inculpaților a fost sincer în demersul său.

    Astfel cerințele art. 47 alin. (2) C. proc. pen. fiind îndeplinite, recursul a fost admis, fiind admise, totodată, cererile de recuzare formulate de inculpați.