Abstract: Eminescu was an unknown professional musician and a passionate [627996]

Abstract: Eminescu was an unknown professional musician and a passionate
folklorist and music critic, especially an authentic interpreter of folk art. Starting from
„the poetry of music” of Eminescu’s soul, we will find easier his „music poetry” , song
with of longing lyricism and dramatic balad, with the rhythm of folk dance and color
of traditional tool.
Am început a cunoaște opera geniului prin cîntec de la profesoarea mea
de limbă și literatură, Alexandra Prisacaru, care avînd școala la români, ne fredona
mereu romanțe pe versuri de Eminescu…
Mare admirator al muzicii, Mihai Eminescu și-a descris singur capacitățile sale
muzicale într-o scrisoare către V. Micle „ Muzica întotdeauna mă predispune spre
o visare creatoare. Dar compozițiile lui Chopin m-au transformat cu desăvîrșire.
Credeam la un moment dat că plutesc în sferele divine ale nemuriirii dumnezeiești.
Era beția inteligenței care subjuga sufletul, îndemnîndu-l să armonizeze întreaga
mea ființă. Numai pianul tău, minunata perlare a degetelor albe, dădeau această
realizare. Clarul de lună în noaptea aceea sfîntă imi producea satisfacții pe care
nu le-am avut niciodată în blestemata mea viață. Regret amarnic că n-am învățat
muzica, căci din copilărie mama care avea un glas fermecător, întrecîndu-se cu tata
care cînta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine o ureche remarcabilă
de muzician. Ascultînd Nocturnele , m-am convins că Chopin ar fi scris poezii tot
atît de geniale ca aceste compoziții. Nu poți fi mare compozitor, dacă nu posezi
amîndouă insușirile. ” Nu ar fi putut nici El să scrie așa poezie, dacă nu cunoștea
muzica universului.
Eminescu stăpînea tehnica muzicală, dispunînd de însușiri naturale surprin-
zătoare în arta sunetelor (auz absolut, memorie muzicală excepțională).
Îl găsim mai întîi în perioada plecării la Cernăuți, colindînd din sat în sat cu
trupa de teatru, adunînd folclor din popor, așa cum culegătorii și-au dat seama că
patrimoniul spiritual oral al neamului constituie o avere inestimată ce nu trebuia
EMINESCU. DE LA MUZICA
POEZIEI LA POEZIA MUZICII

Eminescu. From music poetry to poetry music
Elena ȚURCAN
FILMUL COLECTIEI
34

să se risipească. Contemporanii au afirmat că Eminescu totuși nu a încercat să-și
publice culegerile de folclor, preferînd să topească în propria sa creațiune literară,
comoara populară notată cu migală, perseverență și har.
Eminescu a fost un necunoscut muzician profesionist și un pasionat fol-
clorist și critic muzical, dar mai ales, un interpret autentic al artei populare, avea un
repertoriu pe care îl stima și cînta cînd avea dorință, posibilitățile de înregistrare
a vocii au apărut doar la cîțiva ani. După spusele contemporanilor, dacă existau
mai devreme, am fi avut vocea celebră a poetului. Pornind de la „poezia muzicii”
din sufletul lui Eminescu, vom regăsi mai ușor „muzica poeziei” sale, cu lirismul
cîntecului de dor și dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular și culoarea
instrumentului tradițional.
Poezia eminesciană este o „artă a auzului” mai mult decît una a văzului, căci
la Eminescu rima este mai mult decît un simplu instrument: „efecte mari scoate
muzica din sufletul lui Eminescu în rimă” . Murmurul vocalelor latine, sunetul
buciumului, cîntecul greierului și al izvorului, glasul frunzișului sînt astfel, numai
sunete izolate și oarecum simbolice ale unei armonii mai ample, a muzicii lumii… ”
În poemul „Călin” , în care poetul aude un amplu registru de orgă, „farmecul rezultă
tocmai din amestecul și chiar contopirea sunetelor (glasuri, strune) cu zgomotele
(furtuna), întocmai ca la instrumentele muzicale preferate de Eminescu. „Muzica
sferelor răsună pînă tîrziu în poezia eminesciană, dar în momentul în care mo-
delul platonician e abandonat, armonia muzicală a lumilor își pierde sensul pita-
goreic. Cîntecul lumilor devine, în Glossă , cîntecul înșelător al lumii, cîntec de
sirenă, aducător de moarte” . Pînă și ființa cea mai iubită a eului liric eminescian,
femeia, compare uneori ca o notă rătăcită din muzica sferelor, cîntare întrupată;
așadar, în orice ipostază, femeia e și ea o „voce prin care se vestește armonia
divină a universului”(L. Olaru Nenati). Acest halou de descîntec al cîntecului-poem
Rugăciune în care Maria, „miraculoasa imagine mitică a feminității ce răscum-
pără păcatul Evei” , cumulînd funcțiile de „pururea fecioră” , de mamă divină și
de „goethean etern feminin” , este pentru Eminescu un mit central, simetric și
compensativ celui al „demonului” . Ca atare , Rugăciunea eminesciană e văzută a fi
mai mult decît o rugăciune, un descîntec de coborîre, precum cel al Cătălinei din
Luceafărul.
,,Cobori în jos Luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-mi inimă și în
gînd, Și viața-mi luminează” . Este ruga poetului de a începe a trăi din inimă și nu din
minte, care ne dă posibilitatea de iluminare spirituală, raza divină ne oferă această
șansă.
În poemul Luceafărul Eminescu vede un grandios simfonic a cărui uvertură
este compusă din cele 7 strofe de la început, care „așază măiestrit temele și te
prinde în ritmul întregului” la fel ca și în „Călin” . Avem aceleași cunoștințe divine ale
realității, 7 note muzicale sînt cunoscute în Univers, 7 culori trăiesc în Nemurire, 7
centre de energie are Omul. În Luceafărul găsim paralela de nemurire și moarte,
FILMUL COLECTIEI
C
B
35

pentru un sărut Luceafărul (Divinul) este gata să coboare, el se jertvește, trăiește
iubirea total și necondiționat, pe cînd Cătălina (Omul) mereu pune condiții, deși
are în mediu 65-70 de ani de trai. Însemnătatea reactivului erotic, este asimilat
cu cel muzical, în concentrarea puterii de cunoaștere a poetului asupra propriei
ființe, căci „prin trăirea dulcelui, acest reactiv îl face să atingă un plan de adîncă
armonie lăuntrică, în a cărui rădăcină se topesc contrastele și contradicțiile. Poetul
se descrie personal – a ales singurătatea. Nimeni nu poate determina momentul de
naștere și tot singur omul va trebui să treacă în nemurire, nimeni și nimic (avere,
putere socială, prieteni) nu te poate ajuta. Pe lîngă plopii fără soț …Anume suferința îl
face să înțeleagă multe lucruri sau realitatea divină. Sărac lipit pămîntul, neînțeles,
socotit nebun în societate, Eminescu reapare geniu cu bogăția sa totală spirituală,
ce rămîne aceeași și peste 160 de ani, pentru că poetul trăiește clipa (timpul devine
întregul, nu este trecut și nici viitor), doar prezentul.
Eminescu manifestă o mare admirație față de muzica clasică și mărturie
e referirea la piesa „La danse macabre” în „Visul unei nopți de iarnă” , ca dovadă
a cunoașterii lui Saint-Saens, la „Norma” și la „Somnambula” de Belini punînd
preferințele sale în seama eroului din romanul „Geniu pustiu” , alături de Pablo de
Sarasate și pentru Palestrina în „Sărmanul Dionis” .
Beethoven este invocat în „Archaeus” , geniul muzical este reprezentantul
marei arte și dincolo de anume infirmități fizice. Acesta este cazul lui Beethoven,
care după ce își pierde auzul, compune „Fidelio” , una din capodoperele sale.
Taina farmecului dureros ce impregnează poezia eminesciană se produce
la Eminescu „cu prilegul muzicii” – Scrisoarea III – în care viitura căilor și zgomotul
armelor de luptă sugerează instrumentele orchestrate special ca un compozitor
ce stăpînește știința efectelor sonore și a armonizării. Găsim apropierea dintre
Eminescu și Wagner manifestată în „Odă”( în metru antic) în care se evocă apariția
zeului Wuotan ca în „Amurgul zeilor” a lui Wagner.
,,Mai am un singur dor,/ În liniștea serii, /Să mă lăsați să mor/ La marginea
mării./ Și nime în urma mea,/ Nu-mi plîngă la creștet… ” Din vechime a fost cunoscut
un concept referitor la ideea că de unde venim acolo ne întoarcem. Astfel, omul
poartă în adîncul ființei sale tezaurul perfecțiunii, ordinii, armoniei, proporției și
simetriei divine. M. Eminescu cuprinde toate aceste capacități.
FILMUL COLECTIEI
36

Oficiul Documente Muzicale dispune de culegerile adunate de Serghei
Pojar „La steaua” , Chișinău, editura Literatura artistică din 1989 și „Ah, cerutam de
la zodii” , editura Princeps, din 2001 : romanțe pe versuri de M. Eminescu. ,,Astfel,
spune autorul „ori de cîte ori te apropii de poezia Lui, ea emană armonii muzicale,
care vin fără să le forțezi, El s-a apropiat de natură, învățînd nu numai s-o înțeleagă,
ci și s-o asculte” .
În diferite perioade ale receptării, eminescologii au constatat, în deplin
consens, că enigma fascinației eminesciene stă în muzicalitatea de fond a creației
sale lirice.
Dispunem de „Lieduri pe versuri de M. Eminescu” de Nicolae Bretan, editura
Octopodium, București, ediție bilingvă română-engleză, din 1993. Baritonul său
poate fi înțeles doar prin trăirea creațiilor sale muzicale. Tot ceea ce a creat este
impregnat de o măiestrie de înaltă calitate, de o grijă aproape părintească pentru
sănătatea și puritatea de comunicare a vocii umane, și – ca aspect suprem, probabil
– o profundă conștiință a naturii și misiunii poeziei și cîntecului…în mod deosebit
atunci cînd poezia este generată de necesitatea de a celebra marile ritualuri ale
existenței umane : nașterea, iubirea, maternitatea, bătrînețea, neființa și nemurirea.
Lucrarea lui Emil Gavriș „Cînd amintirile… ” pentru voce și pian, editura
Muzicală, București, 1984 susține că poezia mare, poezia autentică s-a născut în
leagănul cîntecului. Înainte de a spune versurile, omul de la începuturile culturii și
ale civilizației, le-a cîntat. Poezia și muzica erau totuna. Ulterior, poezia s-a despărțit
de cîntec, dar mereu a tins să păstreze în structura ei ceva din farmecul muzicii.
Printre compozitorii contemporani îl avem în bibliotecă pe Pavel Anton cu
„Te caut, iubire” /romanțe/ : „Povestea lăcrămioarelor” – Veronica Micle și „La steaua”
M. Eminescu; „Sărut lacrima ta” : romanțe; „Mînat de credință și dor” Chișinău, 2002,
2005-2006. Dincolo de fiecare vers, totdeauna rămîne ceva nelămurit, inexplicabil,
care este completat de fantezia melodiei. În acest dialog interpretul se adresează
interlocutorului și sieși. El e în postură de dublă dimensiune a intimității sale și
a lumii și aceleași versuri și melodii îi reușesc pentru a se adînci în propriile
simțăminte pe care le deschide tuturor.
FILMUL COLECTIEI
C
B
37

Nu putem trece cu vederea interpreții. „Așa cum ființa lui Dumnezeu s-a
topit în nemărginirea Universului, iar întrega suferință a neamului a vibrat și mai
vibrează și astăzi pe cele patru corzi ale rebelei balade eminesciene, tot astfel
cele două ființe, Doina și Ion, devenite legendare, s-au topit în suferințele acestui
pămînt, iar noi, la rîndul nostru, ne vedem și mai clar propria ființă
rănită în oglinda neasămuitului lor har. Artistul nu poate inventa
bucuriile, nici durerile poporului său. Aceasta au înțeles-o Doina
și Ion Aldea-Teodorovici. Ei n-au inventat nimic, ei, pur și simplu,
au ars în cîntecul lor” afirma G. Vieru, precum M. Eminescu a ars în
poezia Sa, Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea
noastră – cîntecul Eminescu!
Gheorge Sărac, interpret român, și-a alcătuit un repertoriu din
romanțele pe versurile eminesciene. El
„aduce omagiul unui muritor de rînd
geniului nemuritor al Luceafărului” prin
cele două discuri de vinil și 4 audio-casete, prezente și
la noi în Oficiu, prezentînd o primă antologie. Romanțe
pe versuri de M. Eminescu : Gheorghe Să rac : Din valurile
vremii, Dintre sute de catarge, Pe lîngă plopii fără soț, S-a
dus amorul – 4 audio-casete.
Discurile cuprind 21 de titluri, mici „ștampe”
muzicale, concepute cu bun gust și cu respectul cu-
venit versurilor; sînt delectări îndrăgite de ascultători.
Trece peste ele, nu o dată, suflul generos al cîntecului nostru popular, unda
emoției pe care G. Sărac izbutește s-o împărtășească,
cu sinceritate, auditorului, năzuind să dea, în
interpretările sale, o și mai profundă rezonanță
sufletului românesc.
„Cezara” M. Eminescu , dramatizare de Georgeta
Răboj și prezentată de Roxana Sorescu este titlul unui
alt disc de vinil aflat în colecția Documente Muzicale.
Nuvela „Cezara” concentrează toate temele și mo-
tivele pe care tinerețea scriitorului le-a descoperit, iar
maturitatea lui artistică le-a desăvîrșit.
Așadar, prin intermediul trăirii atît de profunde a voluptății muzicale, veș-
nic zbuciumatul poet cunoaște momente indicibile de armonie paradisiacă, deoa-
rece „opusele sensuri dinamice ale rezistenței și abandonării, ale zgomotelor și
sunetului, ale furtunii și susurului, se împacă în apele subiacente ale unui fericit
echilibru intim pe care-l încearcă poetul” . Revenim la opera poetului pentru a
aspira către tot ceea ce este bun, frumos, sublim, înălțător, Universal valabil, Divin,
Cosmic!
FILMUL COLECTIEI
38