. Absenta Nejustificata, Dezertarea Si Incalcarea de Consamant
CUPRINS
INTRODUCERE
Prin DREPT omul a căutat permanent exprimarea Adevărului, ocrotirea tuturor valorilor ce-1 înconjoară și care dau dimensiuni și coordonate existenței sale, un loc primordial în rândul acestor valori general-umane constituindu-1 întotdeauna propria sa existență și integritate.
O înțelegere complexă a protecției omului în societate conduce, neîndoielnic, la judecarea superiorității unei societăți în raport cu măsura în care atributele personalității sunt concepute ca drepturi firești și inalienabile ale persoanelor, în raport cu măsura în care sunt efectiv asigurate, garantate și înfăptuite.
Ocrotirea persoanei prin norme juridice corespunde, în primul rând, unui permanent interes, manifestat întotdeauna în drept, față de atributele persoanei, apărarea acesteia constituind o trăsătură comună și constantă a tuturor sistemelor juridice, indiferent de etapa istorică de dezvoltare sau de orânduire socială.
De asemenea, ocrotirea, prin drept, a tuturor cetățenilor unui stat, constituie unul din importantele elemente ce concură la menținerea și apărarea securității acelui stat, respectiv a capacității sale de apărare.
În lucrarea de față sunt prezentate cele mai frecvente infracțiuni cuprinse în secțiunea- Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare (Absența nejustificată- art. 331, Dezertare- art. 332, Călcarea de consemn – art. 333), secțiune care face parte din titlul rezervat infracțiunilor contra capacității de apărare a României.
Titlul lucrării este „Absența nejustificată, dezertarea și călcarea de consemn. Punerea în mișcare a acțiunii penale.”
Scopul lucrării este de a evidenția importanța ordinii și disciplinei mai ales într-un cadru cu specific militar și consecințele nerespectării acestora, ajungându-se până la încălcarea regulilor și săvârșirea de infracțiuni cum sunt cele care fac subiectul principal al lucrării: absența nejustificată, dezertarea și călcarea de consemn.
Conținutul lucrării este structurat în 4 capitole. În primul capitol: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE am realizat o introducere în subiectul analizat. În primul subcapitol- Constituția și probleme de apărare națională am prezentat câteva precedente constituționale privind statutul forțelor armate și ce dispoziții care vizează rolul armatei în condițiile aderării la NATO, sunt prezentate în constituție. De asemenea, am făcut câteva referiri cu privire la termenul de „disciplină miliară” (scop și caracteristici) și la calitatea de „militar”.
Capitolul doi DREPTUL PENAL ÎN APĂRAREA VALORILOR SOCIALE PRIVIND ORDINEA ȘI DISCIPLINA MILITARĂ abordează problematica infracțiunii în general, a infracțiunii săvârșite de militari și în special a infracțiunilor de lipsă nejustificată, dezertare și călcare de consemn.
Capitolul trei: INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI DISCIPLINEI MILITARE: ABSENȚA NEJUSTIFICATĂ, DEZERTAREA, CĂLCAREA DE CONSEMN este rezervat infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare și anume lipsă nejustificată, dezertare și călcare de consemn și reprezintă capitolul principal, care tratează problematica lucrării. În acest capitol fac o analiză amănunțită (obiect juridic, subiect, condiții preexistente, conținut juridic, forme, modalități, sancțiuni, aspecte procesuale) a acestor infracțiuni prezentate în articolele 331, 332 și 333 din Codul Penal, aducând în discuție, ca exemple și anumite cazuri din practica judiciară a Tribunalelor Militare din Cluj, București, Timișoara sau Brașov.
Subcapitolul patru este rezervat prezentării unor elemente de drept comparat. Am adus în discuție reglementări din dreptul Francez, al Statelor Unite ale Americii, din cel Spaniol și cel al Republicii Moldova.
În capitolul patru: CAZURI JUDECATE DE TRIBUNALELE MILITARE am prezentat exemple din practica judiciară cu privire la cele trei infracțiuni care fac obiectul lucrării, prezentând numărul sentinței și data la care a fost dată, situația de fapt, declarația învinuitului și hotărârea tribunalului. Acestea au fost luate din practica juridică a Tribunalelor Militare Cluj și București.
CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Constituția și probleme de apărare națională
Ca instituție publică de interes național, aflată sub autoritatea puterii politice, alături de alte servicii care asigură ordinea publică și siguranța națională, forțele armate și-au găsit în mod firesc și necesar consacrarea în cuprinsul Constituției României.
1.1.1. Precedente constituționale vizând statutul forțelor armate
O asemenea preocupare pentru definirea statutului forțelor armate se înscrie ca o constantă și în legile fundamentale ale României moderne, pentru că în toate Constituțiile adoptate înainte de 1989 s-au făcut referiri la rolul și statutul forțelor armate.
Indiferent de regimul politic sub care au fost elaborate, toate aceste legi fundamentale s-au referit mai mult la obligațiile ce revin cetățenilor români în legătură cu apărarea țării, instituind de regulă serviciul militar obligatoriu, fără o trimitere expresă la rolul și atribuțiile ce revin în mod concret Armatei Române, sau la statutul constituțional al acesteia. Singura Constituție care definește în mod complet rolul și poziția forțelor armate în societate, precum și misiunea ce revine acesteia în apărarea țării este cea în vigoare, adoptată la 8 decembrie 1991 și revizuită în 2003.
Pentru aceste considerente, apreciem concludentă și utilă o succintă prezentare a dispozițiilor constituționale anterioare, care au făcut referire la organismul militar și la îndatoririle ce revin cetățenilor români în acest sens.
– Constituția Principatelor Unite Române adoptată la 30 iunie 1866, după urcarea pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, în Titlul I- „Despre Teritoriul României", care cuprindea 4 articole, prevedea în art. 1 că: principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumire de România", iar potrivit art. 2 se stabilea că: „teritoriul României este nealienabil".
Titlul V intitulat „Despre puterea armată" cuprindea în art. 118 obligația tuturor cetățenilor de a apăra țara, acesta făcând parte fie „din armata regulată, din miliții", sau din garda civică, în condițiile prevăzute prin lege organică.
În același titlu (potrivit art. 123), forțele armate naționale nu pot fi constituite decât prin recrutare din rândul cetățenilor români, Constituția interzicând angajarea de trupe mercenare în serviciul Statului și nici tranzitarea teritoriului național de forțe militare străine, cu excepția cazurilor autorizate prin lege specială.
– Constituția din 1923 promulgată la 28 martie 1923, consacra în Titlul I – „Despre teritoriul României” – art. 1 și 2 caracterul de stat național, unitar, indivizibil și inalienabil al Regatului României pentru Titlul V intitulat „Despre puterea armată" prevedea în art. 119 alin (1) obligativitatea fiecărui cetățean român de a contribui la apărarea țării, prestând serviciu militar „într-unui din elementele puterii armate, care la data respectivă se compunea din armata activă și milițiile înființate prin lege specială.
Potrivit art. 122 din Constituție este înființat Consiliul superior al apărării țării, instituție preluată în legea fundamentală de după Decembrie 1989, căruia îi revenea atribuția de a coordona organizarea apărării naționale împotriva oricărei agresiuni externe și atentat la interesele naționale ale României.
– Constituția din 1938, promulgată la data de 27 februarie 1938 instaurează în fapt dictatura regală a regelui Carol al II-lea, care, potrivit Titlului III, art. 30, este denumit „capul statului", acesta având și prerogativa prevăzută în art. 46, de a declara starea de război și de a încheia pacea.
Titlul V, intitulat „Despre Oștire" cuprinde patru articole (art. 88-91) și stabilește obligația fundamentală a tuturor cetățenilor români de a contribui la apărarea țării, reluând în art. 91 interdicția de a admite în serviciul Statului a unor armate străine și interdicția ca acestea să tranziteze sau să pătrundă pe teritoriul național, în alte condiții decât cele prevăzute
prin lege .
După abolirea monarhiei și constituirea Republicii Populare Române, Constituția din 1948 a făcut o succintă referire doar la obligațiile ce revin cetățenilor români, prevăzând în art. 36 faptul că „apărarea patriei este o datorie de onoare" pentru fiecare dintre aceștia.
În conformitate cu prevederile art. 39, punctul 6 din Constituție, Marea Adunare Națională, în calitate de organ suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române avea competența asupra tuturor „chestiunilor războiului și ale păcii".
Potrivit articolului 94, punctul 12, Prezidiul Marii Adunări Naționale ca organ permanent al M.Ap, avea atribuția ca în intervalul dintre sesiuni, la propunerea guvernului să declare starea de război și mobilizarea generală pentru apărarea țării.
Guvernului României îi revenea îndatorirea, stabilită în art. 72, alineatul (4) din Constituție de a gestiona problemele curente ale forțelor armate și a le „organiza și înzestra".
Alineatul (2) al aceluiași articol stipula obligativitatea serviciului militar, care urma să fie prestat într-una din modalitățile stabilite prin lege.
– Constituția Republicii Populare Române din 1952 a menținut obligativitatea serviciului militar, art. 92, stabilind că „apărarea Patriei este datoria sfântă a fiecărui cetățean ", iar potrivit art. 91, serviciul militar era prestat „în rândurile Forețelor Armate ale R.P.R."
La fel ca și Constituția din 1948 în art. 24 lit. d se preciza că în calitate de organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Română, Marea Adunare Națională avea în competența sa directă „chestiunile războiului și ale păcii".
Prezidiul Marii Adunări Naționale stabilește gradele militare (art. 37 lit. h și k) și în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale, cu acordul Guvernului declară starea de război pentru apărarea țării în fața oricărei agresiuni externe și declară mobilizarea parțială sau generală.
Ultima dintre legile fundamentale ale regimului comunist: Constituția Republicii Socialiste România din 1965, în art. 40 și 41 a menținut integral conținutul art. 91 și 92 din Constituția anterioară, în ce privește obligativitatea serviciului militar, fără să facă vreo altă referire la forțele armate și rolul acestora privind apărarea țării.
1.1.2. Dispoziții constituționale în vigoare privind rolul armatei în condițiile aderării României la NATO
Actuala Constituție a României din 1991, definește în mod expres locul și rolul armatei în societatea românească de după Decembrie 1989, dar conține și alte precizări esențiale privitoare la apărarea națională și responsabilitățile concrete care revin tuturor puterilor statului în acest sens.
O abordare pertinentă a raporturilor constituționale dintre forțele armate și celelalte instituții fundamentale ale statului de drept pornește de la faptul că armata reprezintă o componentă majoră a puterii executive, la care Constituția face în mod expres referire în Capitolul V, intitulat Administrația publica.
Așezarea de către normele constituționale a acestui organism militar în sfera serviciilor publice administrative de interes național, alături de alte segmente, cum ar fi ordinea publică și siguranța națională este motivată de faptul că toate activitățile în domeniul apărării sunt conduse de un organ de specialitate al administrației publice centrale și anume Ministerul Apărării, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) ale Legii nr. 346 din 21 iulie 2006.
În conformitate cu art. 2 din această lege, sistemul de structuri centrale, alte structuri și forțe ale Ministerului Apărării constituie Armata României.
Reglementarea distinctă a statutului constituțional este pe deplin justificată, deoarece în calitate de autoritate publică de interes național, Armata română reprezintă componenta esențială a sistemului național de apărare.
Articolul nr. 118 din Constituție, denumit marginal „Forțele armate" definește rolul armatei și implicit locefinește rolul armatei și implicit locul acestui organism militar în raport cu celelalte instituții fundamentale ale statului de drept.
În alineatul (1) al acestui articol se precizează că Armata Română se subordonează exclusiv voinței poporului, având misiunea de a asigura și apăra suveranitatea, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și a democrației constituționale.
În redactarea textului la care s-a făcut referire se prevede fără niciun echivoc că armata este „subordonată exclusiv voinței poporului" și nu a națiunii române, aspect de natură a sublinia încă o dată că forțele armate române se află în serviciul întregii colectivități umane constituită între frontierele statului român.
Din coroborarea art. 118 alin. (1) cu art. 2 din Constituție rezultă că niciun organ reprezentativ nu poate pretinde Armatei Române decât să îndeplinească acțiuni de natură a garanta valorile supreme prevăzute în art. 1 alin. (1) din Constituție și pe cale de consecință, forțele armate, ca instituție publică nu poate fi aservită politic.
Echidistanța și neangajarea politică a armatei față de celelalte instituții ale statului și puterii politice, față de partide sau alte instituții sau organizații de natură politică îi conferă stabilitate și statul de forță militară pusă exclusiv în serviciul statului și poporului român și a intereselor naționale ale acestora.
Referitor la apărarea României, Constituția conferă responsabilități exprese președintelui țării care, potrivit art. 80 este șeful statului și al puterii executive și garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, dar în același timp el este, în virtutea responsabilităților ce-i sunt conferite prin art. 92 alin. (1) și comandantul forțelor armate.
În virtutea atribuțiilor constituționale înscrise în art. 92 alin. (2), Președintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Aceste prerogative majore pentru țară care au incidență directă și asupra armatei nu pot fi exercitate discreționar, ci cu acordul prealabil al Parlamentului, excepție făcând cazul de agresiune armată împotriva României când, potrivit art. 92 alin. (3) din Constituție, Președintele își asumă luarea măsurilor necesare pentru respingerea agresiunii, cu obligația de a informa ulterior Parlamentul în legătură cu acestea.
O altă prerogativă constituțională care are implicații directe și imediate asupra forțelor militare în general și a Armatei Române în special o reprezintă instituirea de către Președintele României a stării de asediu sau a stării de urgență, potrivit art. 93 alin. (1) din Constituția României.
Starea de asediu reprezintă, potrivit art. 2 din Ordonanța de Urgență nr. 1/1999 ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic și social, care se instituie în anumite zone sau pe întreg teritoriul țării, în scopul creșterii capacității de apărare a țării, în situația existenței unei acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva suveranității, independenței, unității statului sau a integrității teritoriale.
De precizat că în aceste situații excepționale, pentru a se reveni la o stare de normalitate prin lege se conferă puteri sporite autorităților militare, sunt extinse prerogativele poliției, sporește competența instanțelor militare și are loc o restrângere a drepturilor și libertăților cetățenești.
Starea de urgență, potrivit art. 3 din Ordonanța de Urgență, constituie ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social și de ordine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone, ori în unele unități administrativ-teritoriale.
Această măsură poate fi luată, potrivit art. 93 al. (1) din Constituție în cazul existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale și în vederea apărării instituțiilor de interes național și a statului de drept.
În toate aceste situații, Armata Română trebuie să intervină în limitele prevăzute de lege și a ordinelor primite, pentru a-și îndeplini prerogativele conferite de art. 118 alineatul (1) din Constituție, cu singura precizare că decizia folosirii armatei, în cazul stării de asediu sau a stării de urgență, revine puterii civile și nu comandanților militari, indiferent de gradul și funcția deținută în ierarhia militară, aspect de natură să sublinieze încă o dată controlul autorităților civile asupra organismului militar.
O altă problemă ce se impune a fi abordată se referă la faptul că statutul de garant al valorilor fundamentale ale poporului și statului român, precum și statutul de neutralitate politică al Armatei Române îi conferă acesteia alături de celelalte componente ale forțelor militare și atributul constituțional de unică forță abilitată pentru garantarea și apărarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.
În acest context, articolul 118 alineatul (4) interzice constituirea unor formațiuni militare sau paramilitare, precum și orice activități ale unor asemenea structuri militare sau militarizate, instituind implicit monopolul statului asupra armatei și a structurilor implicate în asigurarea ordinii publice și a securității naționale.
Tolerarea existenței unor structuri militare sau paramilitare paralele, situate în afara autorității statale și aservite altor interese decât cele naționale ar reprezenta o sursă reală de pericol și o vulnerabilitate pentru statul de drept.
Spre deosebire de celelalte legi fundamentale, actuala Constituție a României se referă și la organizarea forțelor armate, stabilind în același art. 118 alineatul (2) că structura sistemului de apărare, în cuprinsul căruia armata reprezintă componenta esențială, precum și statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică.
Un alt principiu fundamental, înscris în art. 54 alineatul (1) din Constituție este fidelitatea față de țară, îndatorire care are un conținut predominant moral, întrucât ea impune cetățenilor o atitudine de respect și prețuire față de trecutul istoric, devotament participativ la efortul întregii colectivități de a accede spre un viitor mai bun și prosper și situarea mai presus de toate în ierarhia valorilor, a intereselor României.
În mod deosebit fidelitatea față de țară reprezintă o îndatorire majoră și expresia unei înalte responsabilități civice pentru toți militarii forțelor armate, date fiind responsabilitățile majore ce le revin în îndeplinirea serviciului militar ca funcție publică.
Din acest considerent, potrivit alineatului (2) al art. 54 din Constituție, fidelitatea față de patrie este marcată prin depunerea de către toți militarii a unui jurământ de credință, prestat în forma cerută de lege.
Depunerea acestui jurământ implică asumarea conștientă de către fiecare militar a îndatoririi de fidelitate și credință față de patria și poporul român, precum și a tuturor responsabilităților și privațiunile pe care le presupune cariera militară. În același timp, din punct de vedere formal, depunerea jurământului reprezintă și o condiție obligatorie pentru ca un cetățean român să poată fi primit în rândul forțelor armate.
În considerarea tuturor acestor texte prevăzute în Constituția României, actuala lege fundamentală, mult mai amplu decât celelalte legiuiri precedente, a făcut referiri la forțele armate și responsabilitățile ce revin în special Armatei Române, în apărarea țării, a poporului român și a statului de drept.
1.2. Calitatea de militar
Prin termenul „militar” se înțelege cadru militar în activitate, cadru militar în retragere sau în rezervă, pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat (mobilizat); militar recrutat pe bază de voluntariat în activitate sau când este concentrat; student sau elev al instituțiilor militare de învățământ (cu excepția elevilor, colegiilor militare liceale).
Legea nr.80/11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare, modificată prin ordonanță de urgență și legi ulterioare acestei date, numește „cadre militare" pe cetățenii români cărora li s-au acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege, care sunt în serviciul națiunii și a căror enumerare și nominalizare începe de la sergent major până la general cu patru stele.
Din punct de vedere al dreptului penal, toți cei enumerați mai sus pot fi subiecți activi ai oricărei infracțiuni, mai puțin al celor tratate în prezenta lucrare – de „absență nejustificată" și „dezertare" – deoarece aici, așa cum prevede dispoziția de text, subiectul activ trebuie să fie calificat, adică militar concentrat. Ulterior apariției Codului penal și redactării textelor art.331 și 332 C. pen. a apărut în lege și termenul de militar angajat pe bază de contract, care, atribuit unei persoane, aceasta ar intra – în eventualitatea comiterii vreuneia din infracțiunile prevăzute de articolele menționate – sub incidența legii penale, datorită criteriilor de selecție și obligațiilor prevăzute de contractul-angajament al ei cu instituția angajatoare.
Conform art.4 din legea menționată mai sus, cadrele militare se pot afla în una din următoarele situații:
a) în activitate când ocupă o funcție militară, calitate ce se menține și pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcții pentru a urma diferite forme de pregătire în interesul serviciului precum și atunci când sunt puse la dispoziție în vederea încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere, pentru cazurile de boală stabilite prin hotărâre a Guvernului și pe timpul cât sunt în captivitate;
b) în rezervă când nu ocupă o funcție militară dar întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezerviști concentrați sau mobilizați, iar la nevoie, în calitate de cadre militare în activitate;
c) în retragere, când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar.
Dintre categoriile: militar concentrat, militar angajat pe bază de contract, militar în rezervă și militar în retragere, numai primelor doi li s-ar putea aplica dispozițiile referitoare la textele de lege ce se dezbat în prezenta lucrare, aceștia făcând parte dintre „militarii activi"; ceilalți, chiar dacă păstrează de drept calitatea de militar, o pierd pe cea de „activ" datorită cerințelor prevăzute de Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, printre care enumerăm: împlinirea vârstei și vechimii în serviciu, clasarea ca „inapt pentru serviciul militar", împlinirea limitei vârstei în grad, când comit abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale, au fost condamnați prin hotărâre judecătorească etc.
1.3. Ordinea și disciplina militară
1.3.1. Considerații generale
Apărarea patriei este obligația fiecărui cetățean al României, indiferent de naționalitate, convingeri politice sau religioase. În calitatea sa de apărător al patriei, militarul este dator să aplice în întreaga sa activitate legile țării și prevederile actelor normative specifice armatei.
Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare cetățean care are calitatea de militar.
Regulamentul de ordine interioară în unitate stabilește îndatoririle militarilor și cerințele care stau la baza relațiilor între militari.
Atribuțiile militarilor cu diferite funcții și cele ale compartimentelor se stabilesc prin acte normative specifice (ordin de zi pe unitate), în baza cărora comandanții își pot elabora regulamente proprii de ordine interioară.
Regulamentul de ordine interioară în unitate se aplică în toate structurile Academiei României, iar respectarea prevederilor acestuia este obligatorie.
1.3.2. Noțiunea de „ordinea și disciplina militară”
Disciplina militară este cel mai important factor al capacității de luptă a unei armate. Ea definește subordonarea, asigură autoritatea și este obligatorie pentru toți militarii, fără deosebire grad sau funcție.
Disciplina militară constă în respectarea și executarea cu strictețe și întocmai de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare și regulamentele militare. La temelia disciplinei militare ferme stau devotamentul față de cauza și interesele de stat ale României, hotărârea fiecărui militar de a lupta-la nevoie, până la sacrificiul suprem, pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României, a ordinii de drept, a hotarelor, a suveranității, independenței și integrității statului nostru, a păcii.
Disciplina militară presupune o subordonare completă și se bazează pe recunoașterea conștientă de către fiecare militar, a necesității îndeplinirii îndatoririlor sale militare și pe simțul răspunderii personale față de obligația ce-i revine de a se preocupa, permanent, de ridicarea pregătirii sale militare și de specialitate și de întărirea capacității de luptă a armatei.
1.3.3. Scopul ordinii și disciplinei militare
Disciplina militară obligă pe fiecare militar:
– să-și însușească temeinic toate cunoștințele militare necesare îndeplinirii îndatoririlor sale;
– să respecte, cu strictețe, prevederile legale și jurământul militar și să execute, întocmai și la timp, prevederile regulamentelor și instrucțiunilor militare, precum și ordinele și dispozițiile primite;
– să suporte cu tărie toate greutățile și privațiunile serviciului militar, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să-și cruțe chiar viața;
– să păstreze cu strictețe secretul;
– să stimeze pe comandanți (șefi) și superiori;
– să dea salutul militar și să respecte regulile de politețe;
– să aibă o conduită demnă în unitate și în afara acesteia, potrivit prevederilor regulamentare, tradițiilor ostășești și regulilor de conviețuire socială;
– în toate ocaziile să fie echipat regulamentar și să aibă o ținută corectă;
– să fie sobru și exigent cu sine însuși, să oprească pe cei din jurul lui de la încălcarea ordinii de drept și a celei militare și să contribuie activ la apărarea prestigiului armatei și a demnității cetățenilor;
– să fie cinstit, sincer și drept;
– să păstreze cu grijă bunurile din trezoreria armatei și ale poporului și să ia atitudine fermă împotriva risipei, abuzurilor și a încălcării ordinelor și dispozițiilor privind folosirea și întreținerea lor;
– să cunoască modul de funcționare și de întrebuințare a armamentului și tehnicii din înzestrare și să le mențină în permanent în stare de funcționare;
– să-și dea concursul în orice împrejurare s-ar afla, la menținerea ordinii de drept și disciplinei militare;
1.3.4. Caracteristici ale disciplinei militare
– Formarea și dezvoltarea la militari a unor înalte calități morale, politice și de luptă, precum și a deprinderilor necesare îndeplinirii îndatoririlor ce le revin;
– Menținerea ordinii regulamentare în unități, subunități și formațiuni, precum și desfășurarea tuturor activităților militarilor în strictă conformitate cu prevederile legilor, regulamentelor, instrucțiunilor și ordinelor;
– Exigența comandanților față de subordonați și folosirea justă a măsurilor de convingere și constrângere;
– Exemplu personal dat de comandanți și superiori;
Încălcarea jurământului militar , trădarea de patrie , trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacității de apărare a patriei, constituie infracțiunile cele mai grave față de și popor și sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea.
CAPITOLUL 2: DREPTUL PENAL ÎN
APĂRAREA VALORILOR SOCIALE PRIVIND
ORDINEA ȘI DICILINA MILITARĂ
2.1. Infracțiunea- instituție fundamentală a dreptului penal
2.1.1. Aspecte generale ale infracțiunii
Instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Caracterizarea-ca fundamentale- a acestor instituții este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparțin părții generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor.
Între cele trei instituții sus menționate există o strânsă legătură și condiționare, în sensul că instituția infracțiunii determină existența și funcționarea celorlalte două. Fără infracțiune nu poate exista răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârșirea oricărei infracțiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, pedeapsă implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.
Codul penal dă expresie acestei reacții în articolul 17 alin. 2, în care se arată că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În ipoteza în care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârșite este înlăturat, nu există nici răspundere penală și, desigur, nici pedeapsă.
De subliniat că, totuși, din cele trei instituții fundamentale, cea a infracțiunii este mai importantă pentru că, așa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.
Infracțiunea, ca instituție fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condițiile de existență și trăsăturile caracteristice comune tuturor infracțiunilor descrise în legea penală, și nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracțiuni, ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals, etc.
Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părții generale prevede reglementări care privesc infracțiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii .
Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul Penal este necesar să prezentăm câteva considerații generale asupra infracțiunii privită din punct de vedere material, social-politic și juridic.
Privită din punct de vedere material, infracțiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială, este activitate antisocială, neconvenabilă pentru relațiile sociale.
Unele dintre aceste activități antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate și apreciate ca activitate infracțională. Astfel, trecerea de partea dușmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violență, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăți materiale.
Într-o formă sau alta, astfel de activități, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmările lor.
Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariția sa, infracțiunea este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în societate, în viață de relațiile sociale. Infracțiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar și sunt posibile numai în societate, în relațiile sociale. În același timp infracțiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvotării societății, anume, atunci când s-au ivit cauze și condiții social-politice care au determinat și favorizat apariția ei. Infracțiunea constituie, uneori, un fel de protest individual împotriva condițiilor de viață, un semn al inadaptării la acele condiții sociale.
Odată cu schimbarea și dispariția acestor cauze și condiții, și fenomenul infracțional, ca fenomen frecvent, se schimbă și chiar dispare.
Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracțiune și sancționat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primește o nouă apreciere, o apreciere din partea statului și, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligație, aceea de răspundere penală.
Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acțiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial și reprobat de societate, dar nu este încă o infracțiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracțiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracțiune, ca un fenomen juridic, toți cetățenii și toate organele de stat trebuie să o considere și să o aprecieze așa cum este considerată și apreciată de lege, adică ca o infracțiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecințe juridice, anumite răspunderi.
Normele privitoare la infracțiune sunt numeroase, unele se referă la noțiunea de infracțiune privită în trăsăturile ei esențiale, altele la formele infracțiunii, etc.
Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituții juridice, instituția juridică a infracțiunii.
2.1.2. Definiția și aspecte generale ale infracțiunii
În viața socială se pot săvârși fapte (acțiuni, inacțiuni) neconvenabile care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societății, fie că aceste interese aparțin tuturor, adică colectivității în ansamblu, fie că ele aparțin numai unora dintre ei. Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracțiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală și sancționate cu o pedeapsă.
Pornindu-se de la caracteristica sus-menționată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracțiunea- ca fenomen juridic- a fost uneori definită ca o violare a legii penale.
În legătură cu această definiție este de observat că legea penală nu stabilește în mod expres respectarea vieții altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.
De asemenea, în loc de a defini infracțiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracțiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei- pedeapsa- spunându-se că infracțiunea este o faptă pedepsită de legea penală.
Considerarea infracțiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracție de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiție formală a infracțiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfățișarea juridică a faptei penale (incriminarea și pedeapsa), iar nu conținutul său real (o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).
În contrast cu definițiile formale ale infracțiunii, Codul Penal Român în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiție materială în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul social al infracțiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de apune în pericol valori esențiale pentru normala desfășurare a vieții sociale.
În Codul Penal noțiunea de infracțiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice (articolul 17), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii.
Dispoziția din articolul 17 prevede că este infracțiune „fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social, și este săvârșită cu vinovăție”.
În conținutul noțiunii de infracțiune în general găsim, deci, trei „trăsături esențiale” , trei esențe comune tuturor infracțiunilor și anume:
o faptă care prezintă „pericol social” (aspectul material-social);
o faptă săvârșită cu „vinovăție” (aspectul uman-moral);
o faptă prevăzută de legea penală (aspectul juridic-formal).
Prezența fiecăreia dintre aceste trăsături și deci a tuturor laolaltă este necesară pentru existența infracțiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu general, respectiv :
1) principiul că fără prezența unui pericol social nu există infracțiune și nici răspundere penală;
2) principiul că nu există infracțiune fără vinovăție și deci nu există răspundere penală obiectivă;
3) principiul că nu există infracțiune și nici răspundere penală dacă fapta nu este incriminată de lege.
Trăsăturile esențiale nu trebuie confundate cu elementele esențiale (constitutive) ale fiecărei infracțiuni în particular.
Trăsăturile esențiale sunt calități, însușiri care caracterizează infracțiunea în genere și deci, orice infracțiune aparte; ele nu intră în conținutul diferitelor fapte care constituie infracțiuni, își găsesc însă reflectarea în acest conținut și pun în lumină caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părți componente în conținutul fiecărei infracțiuni privită în special și particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.
Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură esențială ea pierde caracterul penal și nu poate constitui o infracțiune; dimpotrivă, când faptei îi lipsește un element constitutiv al unei anumite infracțiuni, acea faptă poate constitui eventual o altă infracțiune, păstrând astfel caracterul penal (ex.: în loc de omor, ucidere în culpă; în loc de tâlhărie, furt; în loc de ultraj, insultă).
a) Fapta să prezinte un pericol social.
Nu orice faptă a omului, chiar atunci când ar avea un caracter neconvenabil, poate constitui juridic o faptă ilicită, ci numai atunci când legea îl sancționează cu o constrângere juridică. În acest caz spunem că fapta prezintă un pericol social. Infracțiunile sunt fapte care prezintă pericol social încât împotriva lor constrângerea juridică trebuie să constea într-o sancțiune penală. Iată de ce, în dispoziția din articolul 17 Codul penal, s-a prevăzut, ca o trăsătură esențială a infracțiunii, pericolul social pe care îl prezintă fapta. Conținutul acestei trăsături esențiale a infracțiunii este precizat de articolul 18 Cod penal astfel: „Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în articolul 1 și pentru sancționarea căreia legea a prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse”.
Potrivit acestei reguli de drept, elementele care servesc la constatarea că fapta prezintă pericol social sunt:
– o acțiune sau inacțiune;
– care generează un pericol de ordin social, adică de natură să aducă atingere valorilor sociale arătate în articolul 1;
– pentru sancționarea căreia este necesar să se prevadă o pedeapsă.
b) Fapta să fie săvârșită cu vinovăție
Un act, o activitate, o manifestare pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală, nu este suficient ca ea să fi fost material săvârșită de un om, ci mai trebuie să poată fi atribuită acestuia, adică să fie a lui, să fi fost voită de el.
Ceea ce leagă un act, o activitate etc. de autorul ei material este voința acestuia; voința nu este privită însă ca existența, ca producătoare de consecințe penale, decât atunci când s-a manifestat liber, iar manifestarea liberă nu este posibilă fără o manifestare de conștiință. Așadar, fapta susceptibilă de a constitui o infracțiune în sensul legii penale, trebuie să fie săvârșită cu voință și conștiință, cu vinovăție. Omul, spre deosebire de animale, desfășoară activități care sunt inițiate și dinamizate de voința lui, voință care, la rândul ei, este dirijată și luminată de conștiința acestuia. Omul își propune anumite scopuri și desfășoară activități pentru realizarea lor. Aceasta explică de ce „fapta” în sensul legii penale nu poate fi decât fapta voită și conștientă. De aceea una din cele trei trăsături ale infracțiunii, potrivit dispoziției din articolul 17 Codul penal, este vinovăția. Această trăsătură esențială privește aspectul subiectiv al infracțiunii, iar fără vinovăție nu poate exista infracțiune.
Conform articolul 19: „Vinovăție există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă”.
Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârșită din culpă când infractorul :
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuie și putea să-l prevadă.
Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune, fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.
c) Fapta să fie prevăzută de legea penală
O faptă nu poate avea caracterizarea juridică de infracțiune dacă nu este prevăzută de legea penală, dacă nu este incriminată prin lege. Legal incriminată, este, acea faptă căreia i s-a atribuit pe cale de lege caracterul de faptă penală, de infracțiune.
Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta este sub sancțiunea unei pedepse. Sancționarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta prezintă un pericol social, pentru combaterea căruia sunt necesare sancțiunile penale. De aceea, în dispoziția din articolul 17 s-a prevăzut că trăsătura esențială a infracțiunii este cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Prin aceasta, Codul penal accentuează în mod deosebit principiul incriminării legalității. Prevederea în legea penală a faptelor care constituie infracțiuni (articolul 2 Codul penal) dă posibilitatea cetățenilor să cunoască care fapte sunt incriminate și sancționate, și deci oprite, așa încât atunci când aceste fapte sunt totuși săvârșite, făptuitorul nu va putea să se plângă de sancțiunea ce i se aplică, fiindcă a știut că fapta este incriminată și sancționată.
Incriminând unele fapte: de exemplu omorul (articolul 178 cod penal), furtul(articolul 249 Codul penal), ultrajul(articolul 323 Cod penal) etc., legea penală descrie in abstracto conținutul fiecăreia, prin indicarea atât a activității materiale ce le caracterizează, a rezultatului pe care ele trebuie să-l producă, cât și a unor cerințe indispensabile pentru considerarea lor ca infracțiuni. Atâta vreme cât legea este respectată, infracțiunea își păstrează acest caracter formal și ipotetic, dar când prevederile sale sunt încălcate, ieșim din sfera ilicitului abstract pentru a ne afla în fața unei infracțiuni concrete.
Dar, pentru ca în asemenea situații să se poată constata dacă într-adevăr s-a comis o infracțiune, este necesar ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să procedeze la o dublă verificare: să verifice mai întâi, dacă fapta concretă săvârșită corespunde descrierii pe care norma incriminatoare o face infracțiunii abstracte și apoi să verifice dacă acea faptă prezintă și trăsăturile esențiale caracteristice conceptului general de infracțiune, astfel cum sunt formulate în definiția cuprinsă în articolul 17 Cod penal, întrucât, s-ar putea ca fapta săvârșită, deși corespunzătoare, în materialitatea ei , descrierii din norma de incriminare, să nu prezinte pericol social ori să nu fi fost comisă cu vinovăție. Definiția legală a infracțiunii constituie astfel un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care, raportând faptele concrete săvârșite la conceptul legal de infracțiune, vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu caracter infracțional.
Definiția legală a infracțiunii are și alte semnificații pentru dreptul penal. Acestea reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal cum sunt: principiul legalității incriminării și principiul răspunderii subiective.
De asemenea, definiția generală de infracțiune are un rol primordial în delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal și servește drept ghid legiuitorul însuși în elaborarea de noi norme de drept penal prin care se incriminează anumite fapte ca infracțiuni, precum și-n scoaterea de sub incidența legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social.
2.2. Infracțiuni săvârșite de militari
2.2.1. Referințe istorice- incriminarea în decursul timpului a unor manifestări contra ordinii și disciplinei militare
Abordarea sistemică a problematicii care o ridică această categorie relativ distinctă de infracțiuni, numite în doctrina penală „infracțiuni militare”, are la bază câteva premise pe care le prezentăm succint.
Deși infracțiunile în totalitatea lor alcătuiesc un sistem unic de fapte ilicite care sunt sancționate în temeiul unor norme juridice extrapenale, ele pot fi grupate, clasificate în categorii distincte.
Distincția între infracțiunile militare în raport cu alte infracțiuni numite de drept comun datează din antichitate, fiind păstrată și în evul mediu. O particularitate evidențiată în aceste etape istorice în materia infracțiunilor militare a fost faptul că nu se făcea distincție între infracțiuni în sensul propriu al cuvântului și abaterile disciplinare de ordin militar.
Majoritatea regulilor specifice vieții militare urmăreau să asigure întărirea disciplinei militare prin toate mijloacele, inclusiv prin sancționarea cu cele mai aspre pedepse a faptelor de lașitate, dezertare, nesupunere la ordinele comandanților, etc., sancțiunile prevăzute pentru acest gen de fapte fiind aproape exclusiv corporale- de la corecția fizică (bătaia), până la suprimarea vieții. Pedepsele puteau fi colective, iar aplicarea lor era în toate situațiile atributul comandantului militar. Treptat, cele mai grave încălcări ale regulilor militare- infracțiunile- au fost puse sub jurisdicția instanțelor judecătorești.
Legile române prevedeau pedeapsa cu moartea pentru lașitate în timpul luptei sau pentru neexecutarea ordinelor comandantului. Dacă o unitate întreagă ar fi încercat să fugă din fața inamicului i se aplica pedeapsa decimării (era executat câte un soldat la fiecare zece soldați, iar ofițerii erau toți decapitați).
În Franța, spre sfârșitul Evului mediu, regulile ostășești cutumiare sunt înlocuite cu ordonanțe regale care prevedeau amănunțit norme de sancționare a faptelor contra disciplinei militare. Cele mai frecvente pedepse care se aplicau erau: închisoarea, munca la galere și pedeapsa cu moartea.
După Revoluția franceză din 1789 încep să apară legi penale specifice pentru viața militară, este incriminată dezertarea și atunci când este comisă de ofițeri; este adoptat primul Cod penal pentru timp de război (1793) și care cuprindea un număr de 50 articole, iar pedepsele cele mai frecvent aplicate erau cele cu moartea sau punerea în lanțuri. De asemenea, au fost înființate tribunale militare permanente (1796).
În Țările Române au existat, multă vreme, reguli tradiționale după care erau pedepsite faptele de indisciplină militară. De regulă, asemenea fapte erau judecate, după caz, de căpitani, ispravnici, vornici, pârcălabi sau hatmani, care, pe lângă atribuții administrative, aveau și funcții militare, precum și de judecată.
În Moldova și Muntenia jurisdicția militară era dată în competența marelui hatman al țării care judeca singur pe ostașii care încălcau regulile disciplinei militare. După reorganizarea armatelor în Muntenia și Moldova, potrivit Tratatului de la Adrianopol (1829), judecarea militarilor se făcea pe baza Codului rus de justiție militară din 1812.
Mai târziu, în Regulamentul organic au fost incluse și norme privind viața ostășească. După unirea Principatelor Române se va aplica și în Moldova dispozițiile din Condica penală ostășească elaborată în Muntenia, în timpul domniei lui Barbu Știrbei(1852).
Prin acest act normativ se încerca să se dea o reglementare proprie infracțiunilor militare, în conformitate cu tradițiile poporului nostru. În această legiuire, insubordonarea era pedepsită și în cazurile în care era săvârșită din neglijență ori lenevie.
Simpla intenție de a dezerta ori nedenunțarea celui care avea o astfel de intenție se pedepseau cu 25 lovituri cu bățul. De asemenea, mai erau incriminate: lovirea și ofensa superiorului; fapta comandantului de a nu se îngriji de oamenii din subordinea sa și altele.
Aceste reglementări s-au aplicat până-n anul 1873 când a fost adoptat Codul Justiției Militare (o copie fidelă a Codului francez de justiție militară din 1857). Acesta a fost în vigoare, cu mici modificări până-n anul 1937, când a fost adoptat un nou Cod al justiției militare. Acesta din urmă a fost republicat în anul 1948 și menținut în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a intrat în vigoare un nou Cod penal.
Prin Codul Penal din 1969 legiuitorul a renunțat la sistemul anterior care admitea funcționarea paralelă a Codului penal cu Codul justiției militare, cuprinzând în dispozițiile din partea speciala a celui dintâi și fapte care în legislația anterioară fuseseră incriminate prin legi speciale (Codul Justiției Militare). Sintagma „infracțiuni militare” nu a putut fi totuși eliminată din limbajul juridic, pentru că acoperă o realitate a fenomenului infracțional. Codul penal în vigoare incriminează faptele prin care se încalcă obligațiile de serviciu ale militarilor, ca și alte fapte care privesc obligațiile de ordin militar ce revin cetățenilor români, în Titlul X al Părții speciale, sub denumirea de „Infracțiuni contra capacității de apărare a României”. Derogările procedurale privind, în principal, competența de urmărire și judecată a infracțiunilor săvârșite de militari cuprinse anterior în Codul justiției militare au fost preluate, selectiv, în Codul de procedură penală.
2.2.2. Definire și caracteristici
Definirea conceptului de „infracțiuni militare” presupune utilizarea mai multor criterii în doctrina penală, cât și în dreptul pozitiv. În multe legislații penale sintagma „infracțiune militară” este definită în însuși cuprinsul legii care prevede această categorie de fapte penale. În acest sens, spre exemplu, în Legea germană privind infracțiunile săvârșite de militarii forțelor armate germane, în partea care cuprinde dispoziții generale- Precizări terminologice, se prevede la punctul 1 că „o infracțiune militară este o faptă pentru care, în partea a doua a acestei legi se prevede o pedeapsă”.
Din punct de vedere teoretic, dar și legislativ, conceptul de infracțiune săvârșită de militari implică o analiză nuanțată. Într-o accepțiune restrânsă, această infracțiune este o faptă comisă de o persoană care are statutul de militar și care, prin fapta respectivă, își încalcă atribuțiile de serviciu specifice domeniului militar. Doctrina, ca și dreptul pozitiv contemporan, extind acest concept și asupra unor fapte penale săvârșite de militari, dar care nu reprezintă o încălcare directă a regulilor serviciului militar, ori asupra unor fapte săvârșite de persoane care nu au calitatea de militar dacă prin aceste fapte se pune în pericol sau se aduce o vătămare efectivă sistemului militar ca o componentă esențială a capacității de apărare a unui stat sau a unei alianțe de state.
În acest sens, spre exemplu, în legea germană privind infracțiunile săvârșite de militari se precizează că ea se aplică și persoanelor care nu au calitatea de militari, dacă intr-o funcție care le conferă atribuții de conducere a forțelor armate își încalcă îndatoririle, precum și persoanelor care și-au pierdut calitatea de militar dar săvârșesc fapte de divulgare a unor secrete cunoscute în timpul cât au fost militari.
Codul penal român include, de asemenea în categoria infracțiunilor militare, chiar dacă nu în mod explicit, fapte săvârșite de persoane care nu au calitatea de militar- art. 353 Cod penal- Sustragerea de la recrutare și art. 354- Neprezentarea la încorporare sau concentrare, iar în Capitolul II din Titlul X include infracțiuni care pot fi săvârșite atât de militari cât și de civili.
În doctrina penală română veche, infracțiunile militare erau împărțite în subcategorii: infracțiuni militare propriu-zise, adică cele specifice serviciului militar și care nu puteau fi săvârșite decât de militari, fiind prevăzute în codurile penale militare (legi speciale); infracțiuni militare mixte care constau în fapte prevăzute și în Codul penal ori în alte legi obișnuite, dar pe care codurile militare le sancționau mai sever atunci când erau săvârșite de militari.
Din punct de vedere al dreptului penal substanțial, militarii care săvârșesc infracțiuni, asemănător cu persoanele care săvârșesc infracțiuni politice, nu pot fi, în principiu, extrădați, iar condamnarea nu constituie termen de recidivă.
Pentru infracțiunile comise de militari care constau în încălcarea regulilor serviciului militar și, uneori, chiar infracțiuni militare săvârșite de civili, acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului. Lipsa sesizării constituie o cauză care înlătură răspunderea penală.
În sistemul sancțiunilor complementare, degradarea militară este un tip de pedeapsă aplicabil, prin natura sa, numai persoanelor care au calitatea de militar și constă în pierderea gradului militar și a dreptului de a purta uniformă militară.
În ceea ce privește urmărirea penală și judecata, infracțiunile săvârșite de militari sunt de competența parchetelor militare și a instanțelor militare. Instanțele judecătorești militare sunt, potrivit legii: tribunalele militare, tribunalele militare teritoriale și Curtea Militară de Apel.
Competența de judecată a instanțelor militare este stabilită în art. 26, art. 28 și art. 282 din Codul de procedură penală. Pe lângă infracțiunile săvârșite de militari care intră în competența acestor instanțe, acestea sunt competente să judece infracțiunile comise de angajații civili din unitățile militare în legătură cu serviciul, precum și infracțiunile săvârșite de civili contra bunurilor care se află în proprietatea, administrarea sau folosința unor instituții militare, dacă aceste bunuri, prin natura sau destinația lor, au caracter militar ori interesează capacitatea de apărare sau siguranța statului.
Infracțiunile săvârșite de militari sunt prezentate în partea specială a Codului penal, Titlul X, capitolul 1, articolele de la 331 la 347. Acestea fac parte din categoria infracțiunilor contra capacității de apărare a țării și sunt împărțite în 3 secțiuni: Secțiunea I- Infracțiuni contra ordinii si disciplinei militare cu articolele: 331- Absenta nejustificatã, 332- Dezertarea, 333- Călcarea de consemn, 334- Insubordonarea, 335- Lovirea superiorului, 336- Lovirea inferiorului, 337- Punerea în mișcare a acțiunii penale; Secțiunea II- Infracțiuni pe câmpul de luptã cu articolele: 338- Capitularea și 339- Părăsirea câmpului de luptã și Secțiunea III- Infracțiuni specifice aviației si marinei militare cu articolele: 340- Zborul neautorizat, 341- Părăsirea navei, art. 342- Părăsirea comenzii, 343. – Neluarea măsurilor necesare în operațiile navale, 344– Coborârea pavilionului, 345- Coliziunea, 346- Sancționarea tentativei și art. 347- Infracțiuni privitoare la aeronave.
Locul infracțiunilor de absență nejustificată, dezertare și călcare de consemn în contextul infracțiunilor contra capacității de apărare a României
Capacitatea de apărare a unui stat presupune potențialul acestuia de a dispune în orice moment de toate resursele umane și materiale de natură a asigura și proteja securitatea teritoriului național și a populației, stabilitatea politică, socială și economică, ordinea constituțională și valorile democratice fundamentale, care definesc un stat de drept, împotriva oricăror acte de amenințare sau agresiune externă.
În esență, capacitatea de apărare a țării trebuie să asigure securitatea națională a României, pe care doctrina militară de apărare și regulamentele militare o definește ca fiind „starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a putea să se dezvolte liber și să acționeze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale țării”
Securitatea națională presupune în același timp nu numai măsurile și acțiunile realizate de statul român în plan militar, ci și în plan diplomatic, politico-economic, socio-cultural și nu în ultimul rând juridic, prin care acesta urmărește asigurarea și garantarea suveranității și independenței sale naționale, ordinea constituțională, propriul sistem de valori sociale de maximă importanță și a intereselor naționale fundamentale.
Lipsa sau ineficienta capacității de apărare determină un climat de insecuritate națională, concretizat prin risc, pericol, amenințare, sau agresiune față de statul respectiv.
FACTORUL DE RISC – în domeniul siguranței naționale
cuprinde „un ansamblu de stări tensionate active, sau latente, cărora nu li
s-au găsit o rezolvare, în măsură să determine eliminarea cauzelor care le
generează și care, dacă sunt menținute la un anumit nivel, care poate fi
controlat și gestionat, nu este de natură a afecta sistemul".
PERICOLUL extern reprezintă starea de fapt care pune sau
este de natură să pună în pericol siguranța și interesul național.
AMENINȚAREA – ca factor al insecurității, ce vizează
siguranța națională, presupune atât existența factorului de risc cât și de
pericol, constituind o agresiune nonviolentă, care de cele mai multe ori
îmbracă forma amenințării cu recurgerea la forță, ca de exemplu
activitățile și desfășurările masive de trupe la frontiera altui stat, blocada
maritimă, sau propaganda de război.
d) AGRESIUNEA – reprezintă expresia cea mai gravă și de
maxim pericol a stării de insecuritate și presupune recurgerea la forța
militară, atât în mod direct – prin invadarea sau atacarea cu forțe armate a
unui alt stat, ocupație militară, chiar cu titlu provizoriu a teritoriului altui
stat, cât și în mod indirect – prin permisiunea acordată unui stat terț de a
folosi teritoriul național pentru amplasarea de baze logistice de unde să fie declanșate atacuri asupra statului agresat, sau trimiterea de forțe expediționare mercenare, sau ostile statului vecin, pentru a desfășura pe teritoriul acestuia, operațiuni militare violente.
La fel ca și alte state, România este esențial interesată de elaborarea unei concepții coerente și eficiente, ce constituie Doctrina de securitate și apărare națională, care să reflecte opțiunile sale în domeniul securității și apărării naționale, opțiuni a căror aplicare să confere țării noastre capacitatea de apărare în orice circumstanțe, a valorilor fundamentale consacrate de Constituție.
În contextul doctrinei de securitate, apărarea națională reprezintă „ansamblul de măsuri și acțiuni adoptate și desfășurate de statul român în scopul asigurării permanente a unității și integrității teritoriale, a suveranității naționale și independenței statului, a democrației constituționale, precum și a protecției populației împotriva oricărei forme de agresiune" .
Capacitatea de apărare a țării însemnează la rândul ei o multitudine de componente esențiale, care fiecare în parte prezintă o valoare socială de maximă importanță, dintre care se remarcă:
Existența unor forțe armate bine instruite și echipate;
Climatul de ordine și disciplină în rândul efectivelor militare;
Loialitatea față de țară și bravura militarilor pe câmpul de
luptă;
Patriotismul cetățenilor și rezistența acestora la situațiile de
criză, inclusiv de natură militară;
e) Atitudinea responsabilă a tuturor cetățenilor față de obligațiile ce le revin potrivit legii.
Alături de factorii de natură economico-financiară, toate aceste valori sociale, componente ale capacității de apărare a țării au constituit și din punct de vedere al legii penale un obiect de preocupare, fapt ce motivează includerea infracțiunilor îndreptate împotriva capacității de apărare a țării.
Codul penal a grupat această categorie de infracțiuni în trei capitole, folosind drept criteriu de departajare, în afara obiectului juridic special și calitatea subiectului activ al infracțiunii:
Capitolul I – Infracțiuni săvârșite de militari care cuprinde 3
secțiuni și anume:
Secțiunea I – Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare (art.
331-337), în care sunt incluse și infracțiunile care fac obiectul prezentei
analize, în următoarea redactare:
– Art. 331: ABSENȚA NEJUSTIFICATĂ.
absența nejustificată de la unitate sau serviciu, care a
depășit 24 ore, dar nu mai mult de 3 zile, a militarului în termen sau
concentrat, până la gradul de sergent inclusive, se pedepsește cu
închisoare de la 3 luni la 1 an.
pedeapsa aplicată militarului în termen se execută într-o
închisoare militară.
(3) în timp de război, absența nejustificată a oricărui
militar, de la unitate sau serviciu, care a depășit 4 ore, dar nu mai mult de
24 ore, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Art. 332: DEZERTAREA.
Absența nejustificată de la unitate sau serviciu, care
depășește 3 zile, a oricărui militar, se pedepsește cu închisoare de la 1 la
7 ani.
In timp de război, absența nejustificată a oricărui militar
de la unitate sau serviciu, care a depășit 24 ore, se pedepsește cu
închisoare de la 3 la 12 ani.
Art. 333: CĂLCAREA DE CONSEMN
(1) Călcarea regulilor serviciului de gardã, de pazã, de însoțire sau de securitate, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an.
(2) Cu aceeași pedeapsã se sancționează și părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar.
(3) Calarea consemnului de către santinela aflatã în serviciu de gardã sau de pazã pe lângă depozitele de armament, muniții sau materiale explozive, la frontierã ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat, ori dacã fapta ar fi putut avea urmări grave, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
(4) Faptele de mai sus săvârșite în timp de război se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani.
Secțiunea II – Infracțiuni pe câmpul de luptă (art. 338-339);
Secțiunea III – Infracțiuni specifice aviației și marinei militare (art.
340-347);
Capitolul II – Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili (art.
348-352);
– Capitolul III – Infracțiuni săvârșite de civili (art. 353-355).
Analizând infracțiunile îndreptate împotriva ORDINII ȘI DISCIPLINEI MILITARE se remarcă faptul că în codul penal sunt prevăzute și sancționate acele încălcări grave aduse îndatoririlor și obligațiilor pe care le presupune calitatea de militar, atât în raporturile sale de serviciu cu formațiunea militară în care este încadrat cât și în relațiile cu ceilalți militari.
Spre deosebire de celelalte infracțiuni prevăzute în Titlul X al codului penal, cele care vizează ordinea și disciplina militară au același obiect juridic special și anume valorile sociale care stau la baza raporturilor elementare pe care se bazează structura organismului militar- ordinea și disciplina.
Din acest considerent legiuitorul a inclus aceste infracțiuni la începutul Titlului X- Codul penal, pentru că ele sancționează acele încălcări de ordin general privind ordinea și disciplina militară, indiferent că se comit în unități ale trupelor de uscat, navale sau aeriene. În ultimă instanță toate celelalte infracțiuni săvârșite de către militari și prevăzute în Codul penal sunt variante de specie sau forme agravate ale infracțiunilor de bază stabilite de art.331-347, care însă se săvârșesc în alte circumstanțe și antrenează urmări cu un grad de pericol social substanțial sporit. Cu titlul de exemplu infracțiunile pe câmpul de luptă (capitularea sau părăsirea câmpului de luptă) sau cele specifice aviației și marinei militare (părăsirea navei, a comenzii, neluarea măsurilor necesare în operațiile navale) nu sunt în ultimă instanță decât forme agravate ale inacțiunilor care sancționează încălcarea ordinii și disciplinei militare (dezertarea, încălcarea consemnului sau insubordonarea).
Toate aceste infracțiuni îndreptate împotriva ordinii și disciplinei militare au ca element comun nerespectarea obligațiilor de serviciu ce derivă din calitatea de militar și a regulilor de comportament în relațiile dintre militari, riguros prevăzute de regulamentele militare și prin aceasta lezarea aceluiași obiect juridic special .
Cu intenția declarată de a nu relua aceleași considerații teoretice privind elementele constitutive ale infracțiunilor îndreptate împotriva ordinii și disciplinei militare (lipsa nejustificată, dezertarea, călcarea de consemn), care urmează a fi analizate ulterior, în detaliu, se impun totuși câteva precizări în legătură cu infracțiunile Titlului X referitoare la infracțiunile contra capacității de apărare a României.
A. Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic al ocrotirii penale, în cazul infracțiunilor contra capacității de apărare a țării îl constituie ansamblul relațiilor sociale, fiindcă într-un stat formarea, desfășurarea și dezvoltarea oricăror relații sociale sunt asigurate prin realizarea și menținerea capacității de apărare a țării. Ocrotirea acestui ansamblu de relații sociale implică deci apărarea valorii sociale necesare asigurării lor, adică a capacității de apărare a țării. Așadar, toate relațiile sociale fiind condiționate de existența și eficiența acestei valori sociale, ansamblul acestor relații constituie obiectul ocrotirii penale și deci obiectul juridic generic al infracțiunilor contra capacității de apărare a țării.
Capacitatea de apărare a țării, ca valoare socială de o importanță majoră, are anumite componente care, la rândul lor, au caracterul de valori sociale însumate în valoarea socială a capacității de apărare, componente de existența, natura și eficiența cărora depind calitatea și forța capacității de apărare a patriei. Aceste componente sunt: forțele armate ale țării, privite în existența lor fizică, în puterea lor de luptă, în ordinea și disciplina existentă în desfășurarea activității lor; loialitatea și comportarea vitejească a militarilor pe câmpul de luptă; unitatea moral-politică a populației și spiritul ei de rezistență; atitudinea respectuoasă a cetățenilor față de obligațiile privitoare la apărarea țării. Toate aceste valori sociale componente constituie- alături de factorii de ordin economic, industrial, financiar etc.- premise necesare pentru realizarea și întărirea capacității de apărare a țării, deci a obiectului ocrotirii penale în cazul tuturor infracțiunilor pe care le prevede titlul X al părții speciale a Codului penal.
B. Cadrul infracțiunilor
Infracțiunile contra capacității de apărare a României formează un grup distinct, caracterizat prin obiectul ocrotirii penale. Toate infracțiunile care prezintă pericol pentru capacitatea de apărare a țării formează deci, în Codul penal în vigoare, un grup omogen în raport cu obiectul ocrotirii penale dar având un cadru variat din punctul de vedere al faptelor incriminate. Această diversitate a incriminărilor a făcut necesară o sistematizare corespunzătoare în cadrul infracțiunilor contra capacității de apărare a țării.
Cadrul acestor infracțiuni cuprinde trei diviziuni care formează cele trei capitole ale titlului X din partea specială a Codului penal. Specificul principal al acestor diviziuni privește categoria persoanelor care pot fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor respective: substanțial, diviziunile sunt însă diferențiate prin obiectul juridic special al infracțiunilor care alcătuiesc fiecare diviziune și care se reflectă implicit în categoria căreia îi aparține autorul infracțiunii.
Așadar, cadrul și deci grupul infracțiunilor contra capacității de apărare a patriei este divizat în trei subgrupe, fiecare subgrup formând un capitol în cuprinsul titlului X, și anume: capitolul I cuprinde infracțiunile săvârșite de militari, capitolul II privește infracțiunile comise de militari sau civili, iar capitolul III infracțiunile săvârșite de civili.
Capitolul I, care conține subgrupul cel mai numeros al acestor infracțiuni, este subdivizat în trei secțiuni, subîmpărțirea fiind făcută în funcție de obiectul juridic special al infracțiunilor din fiecare subdiviziune. Astfel, obiectul juridic special al infracțiunilor din secțiunea I este asigurarea ordinii și disciplinei militare; al infracțiunilor din secțiunea a II-a este asigurarea loialității și vitejiei pe câmpul de luptă și, în sfârșit, obiectul juridic special al infracțiunilor din secțiunea a III-a este același ca și al infracțiunilor din primele două secțiuni, dar raportat la situația specială a aviației și marinei militare.
Celelalte două capitole, cuprinzând un număr relativ restrâns de infracțiuni, nu au fost subdivizate în secțiuni; de altfel, omogenitatea obiectului lor juridic special nu a făcut necesară o asemenea subdivizare.
C. Aspecte comune infracțiunilor contra capacității de apărare
Diferitele fapte care alcătuiesc cadrul infracțiunilor contra capacității de apărare a țării au, bineînțeles, anumite particularități, conținuturi specifice, care explică incriminarea lor distinctă, de sine stătătoare. Cu toate acestea, faptele incriminate în titlul X al părții speciale a Codului prezintă unele aspecte comune, a căror relevare este desigur necesară pentru caracterizarea de ansamblu a infracțiunilor contra capacității de apărare.
a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra capacității de apărare- obiect juridic comun întregului grup al acestor infracțiuni- îl constituie relațiile sociale a căror existență și dezvoltare depind de apărarea și asigurarea în mod corespunzător a capacității de apărare a țării noastre. Acest obiect juridic generic constituie un aspect comun deosebit de important pentru caracterizarea infracțiunilor care fac parte din acest grup ca și pentru scoaterea în evidență a pericolului social pe care îl prezintă aceste infracțiuni.
Alături de acest obiect juridic generic, comun tuturor infracțiunilor grupului, fiecare infracțiune are un obiect juridic special propriu care constituie o caracterizare sau un derivat al obiectului juridic generic.
Obiectul material. Existența unui obiect material nu constituie un aspect comun infracțiunilor contra capacității de apărare. La unele dintre aceste infracțiuni, după cum se arată în explicațiile privind diferitele infracțiuni, există un obiect material, iar la altele acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii se poate răsfrânge asupra unui lucru care devine astfel obiect material al infracțiunii.
Subiectul activ. Din punctul de vedere al subiectului activ nemijlocit (autor), infracțiunile contra capacității de apărare a țării au ca aspect comun cerința că acest subiect, cu puține excepții (art. 349-351 C. pen.), trebuie să fie o persoană având de îndeplinit îndatoriri cu privire la capacitatea de apărare a țării. Acestui aspect comun i se opune o întreită diferențiere a acestor infracțiuni sub raportul subiectului activ nemijlocit.
Astfel, la infracțiunile prevăzute în capitolul I al titlului X din partea specială a Codului penal, autor poate fi numai un militar. La unele dintre infracțiunile din acest capitol, autorul este calificat printr-o calitate care se adaugă la cea de militar, în sensul ca autorul să fie un militar care are un anumit grad (art. 331, 334 alin. (2) C. pen.) sau o anumită funcție sau însărcinare (art. 333, 335, 336, 338, 341, 342, 343 C. pen. etc).
La infracțiunile prevăzute în cap. II, autor poate fi atât un militar, cât și un civil, iar la infracțiunile din cap. III, autor poate fi numai un civil; în genere însă nu orice civil, ci un civil având îndatoriri cu privire la asigurarea capacității de apărare a țării.
Infracțiunile contra capacității de apărare sunt susceptibile de a fi săvârșite în participație – instigare, complicitate – dar numai unele dintre ele și în forma coautoratului.
d) Timpul săvârșirii infracțiunii. Pentru unele dintre infracțiunile din acest titlu, o condiție de existență a faptei constă în săvârșirea acesteia numai în timp de război. Așadar, la aceste infracțiuni, timpul de război constituie un aspect comun (de exemplu: la infracțiunile prevăzute în art. 349, 351 C. pen.). La alte infracțiuni, timpul de război este exprimat prin „câmp de luptă" (art. 338, 339, 350 C. pen.), care deși are o altă semnificație, dar în același timp are o deosebit de strânsă legătură cu termenul „timp de război", evident fiind că primul presupune preexistenta celui de al doilea.
La mai toate infracțiunile din acest titlu, săvârșirea în timp de război a faptei constituie o împrejurare agravantă, săvârșirea faptei în asemenea condiții fiind de natură să sporească în mod substanțial gradul de pericol social al infracțiunii respective.
e) Conținutul infracțiunilor. Infracțiunile contra capacității de apărare prezintă unele aspecte comune și cu privire la conținutul lor juridic și constitutiv.
I. Situația premisă. în structura și deci în conținutul juridic al tuturor acestor infracțiuni intră o condiție esențială cu caracter de situație premisă. Substanța acestei situații variază, în genere însă ea constă fie în neexistența unei îndatoriri cu caracter militar, fie în preexistenta timpului de război.
II. Latura obiectivă. Infracțiunile contra capacității de apărare sunt în genere infracțiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune care creează o stare de pericol sau eventual produce o vătămare capacității de apărare a statului nostru. Sunt însă și infracțiuni la care elementul material constă într-o omisiune (inacțiune) – art. 331, 332, 343 și 354 C. pen. Aceasta poate prezenta nu numai forma omisiunii simple, dar și a omisiunii prin acte comisive. Unele dintre aceste in
fracțiuni se caracterizează printr-o alternativitate în latura obiectivă, elementul lor material putând fi realizat printr-o acțiune (comisiune), fie printr-o omisiune (inacțiune) – art. 333, 334, 339, 348, 352, 353 C. pen.
Tot cu privire la latura obiectivă a infracțiunilor cuprinse în titlul X trebuie să semnalăm, ca un aspect comun, constatarea că la majoritatea acestora elementul material este caracterizat printr-o cerință esențială care variază de la o infracțiune la alta, dar care constituie o condiție pentru existența fiecărei infracțiuni.
în fine, un important aspect comun al infracțiunilor contra capacității de apărare constă în existența unei urmări imediate comune, și anume: crearea unei stări de pericol pentru capacitatea de apărare a țării. Așadar, existența nici uneia dintre aceste infracțiuni nu este condiționată de producerea unei vătămări, dar o atare urmare nu este însă exclusă.
III. Latura subiectivă. Cele mai multe dintre infracțiunile contra capacității de
apărare sunt infracțiuni intenționate. Intenția nefiind calificată printr-un scop special, aceasta poate fi atât directă, cât și indirectă. Dat fiind că unele dintre infracțiunile cuprinse în acest titlu sunt infracțiuni de inacțiune (omisiune), elementul lor subiectiv poate îmbrăca atât forma intenției, cât și cea a culpei.
f) Forme și modalități:
1) Acte de pregătire și tentativa. Majoritatea infracțiunilor contra capacității de apărare, fiind infracțiuni intenționate comisive, sunt
susceptibile de o desfășurare în timp și pe faze a activității prin care se realizează conținutul lor. Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă de activitate infracțională, ele pot căpăta însă relevanță penală, devenind acte de participație- acte de complicitate anterioară – atunci când este săvârșită fapta în vederea căreia au fost efectuate actele de pregătire, iar acestea au fost comise de o altă persoană decât autorul infracțiunii.
Tentativa, posibilă la majoritatea infracțiunilor comisive, este incriminată numai în privința celor mai grave dintre infracțiunile contra capacității de apărare [infracțiunile prevăzute prin art. 338, 339, 340, 341, 344 și art. 345 alin. (2) și (3) C. pen.].
2) Modalitățile normative. Infracțiunile contra capacității de apărare prezintă, în concret, două sau chiar mai multe modalități corespunzătoare variantelor din dispoziția incriminatoare.
Un aspect oarecum comun privind aceste modalități normative îl constituie modalitatea agravată în cazul infracțiunilor săvârșite în timp de război.
Infracțiunile contra capacității de apărare pot fi săvârșite și în diferite modalități faptice, în funcție de împrejurările concrete în care este săvârșită fapta sau în funcție de particularitățile pe care le poate prezenta conținutul concret al faptelor.
g) Sancțiuni. Corespunzător gradului diferit de pericol social pe care îl prezintă infracțiunile contra capacității de apărare, dispozițiile incriminatoare prevăd un sistem sancționator suplu și diferențiat, care cuprinde pedepse variate ca natură și ca limite speciale, începând de la pedeapsa alternativă a închisorii de la o lună la 3 luni sau cu amenda (art. 353 C. pen.), până la pedeapsa cu moartea, prevăzută alternativ cu închisoare de la 15 la 20 ani (art. 338, 339 și altele).
În ce privește pedepsele complimentare, potrivit sistemului adoptat în Codul penal în vigoare, asemenea pedepse sunt prevăzute numai la infracțiuni pedepsite cu moartea sau cu închisoarea de la 15 la 20 ani.
Pedepsele complimentare pot fi însă aplicate potrivit normelor cuprinse în partea generală a Codului penal (art. 65, respectiv art. 67 C. pen.), și în cazul celorlalte infracțiuni.
5. Sesizarea comandantului – condiție a tragerii la răspundere penală
Un aspect în bună parte comun infracțiunilor contra capacității de apărare îl constituie și modul în care este pusă în mișcare acțiunea penală.
Pentru unele dintre aceste infracțiuni, punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de sesizarea comandantului. Din această categorie fac parte infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare (art. 331-336 C. pen.), infracțiunea de sustragere de la serviciul militar (art. 348 C. pen.) și infracțiunile săvârșite numai de civili (art. 353 și 354 C. pen.).
La aceste infracțiuni, punerea în mișcare a acțiunii penale fiind condiționată de sesizarea comandantului, înseamnă că de această sesizare este condiționată, implicit, tragerea la răspundere penală a făptuitorului. în cazul în care, din motive de oportunitate sau din vreun alt motiv, sesizarea nu are loc, fapta săvârșită nu își pierde caracterul său infracțional și deci sesizarea poate avea Ioc oricând, până la expirarea termenului de prescripție a răspunderii penale.
Din punct de vedere procesual, instituția sesizării comandantului este reglementată prin dispozițiile din art. 225 și 226 C. proc. pen.
CAPITOLUL 3:
INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI
DISCIPLINEI MILITARE: ABSENȚA NEJUSTIFICATĂ, DEZERTAREA, ÎNCĂLCAREA CONSEMNULUI
3.1. Absența nejustificată
3.1.1. Aspecte generale
A. Concept și caracterizare
Potrivit legilor și regulamentelor militare toți militarii de toate gradele și de la toate armele sunt obligați să fie prezenți la serviciile lor, în timpul și în condițiile determinate de aceste legi. încălcarea acestei obligații legale atrage consecințe cu caracter sancționator în raport cu împrejurările în care s-a săvârșit.
Absența nejustificată este fapta militarului concentrat, până la gradul de sergent inclusiv, care absentează fără justificare de la unitate sau de la serviciu un interval de timp mai mare de 24 de ore, dar nu mai mult de 3 zile.
Capacitatea de apărare a țării, fiind scopul și rațiunea forțelor armate, nu ar putea fi asigurată, dacă nu s-ar baza pe un regim de ordine și disciplină caracterizat prin respectarea strictă de către militari a programului unității sau a serviciilor, din care fac parte, program întocmit pe baza legilor și regulamentelor militare. Absența nejustificată a militarilor din unitate este tocmai o dovadă evidentă de indisciplină, de încălcare a ordinelor și regulamentelor militare.
Una din îndatoririle principale ale militarilor este, fără îndoială, prezența acestora la timp și permanent în unitățile și formațiunile cărora le aparțin. Datorită sarcinilor și funcțiilor de importanță majoră ce revin armatei trebuie observat că ordinea și disciplina sunt respectate mai riguros decât în oricare alt domeniu.
Ori absența nejustificată de la unitate pe o perioadă de timp mai mică sau mai mare reprezintă o încălcare a ordinei și disciplinei specifice armatei, fapt care atrage răspunderea disciplinară sau penală, după caz.
În funcție de durata cât se prelungește lipsa nejustificată a militarului, poate fi vorba de o lipsă la apel, când absența nu depășește 24 de ore, iar fapta este numai o abatere disciplinară sau de o absență mai mare de 24 de ore, dar mai mică de 3 zile, iar fapta este infracțiune (absența nejustificată). Lipsa mai mult de 3 zile de la unitate sau serviciu a militarului, indiferent de grad, realizează conținutul infracțiunii de dezertare.
Spre deosebire de alte domenii ale vieții sociale unde lipsa de la program ar constitui o abatere de ordin disciplinar, având în vedere specificul instituției armatei, fapta prezintă un grad de pericol social mult mai mare, ceea ce face necesară combaterea unei asemenea conduite în mod mai riguros, prin recurgerea la mijloacele dreptului penal.
Pericolul social al faptei de absență nejustificată este dat de două aspecte: pe de o parte de o conduită care dovedește o slăbire a spiritului de disciplină, spirit de care trebuie să dea dovadă orice militar, iar pe de altă parte, fapta este de natură să tulbure activitatea unității sau a serviciului, activitate care trebuie să se desfășoare în condiții foarte bune.
Infracțiunea de absență nejustificată, așa după cum reiese din partea specială a Codului penal, este situată în fruntea grupului de infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare, art. 331 C. pen.
Ea reprezintă forma simplă (tipică) a faptei de absență nejustificată, în timp ce dezertarea denumește varianta mai gravă a absenței nejustificate, prin aceea că lipsa de la unitate se prelungește depășind durata de 3 zile.
Obiectul juridic al infracțiunii.
Obiectul juridic generic îl formează relațiile sociale a căror formare și dezvoltare depind de realizarea capacității de apărare a țării. Ocrotirea acestor relații sociale, deci apărarea valorii sociale necesară asigurării lor, adică capacitatea de apărare a țării.
Obiectul juridic specific este constituit din relațiile sociale cu privire la asigurarea unui climat normal de ordine și disciplină în unitățile militare, climat care nu poate fi realizat decât prin prezența militarului în unitatea din care face parte, prin respectarea ordinii și disciplinei militare.
Faptul că există o ordine și o disciplină în armată reprezintă o garanție că scopul pentru care a fost creată și există armata, acela de a asigura capacitatea de apărare a țării, poate fi realizat.
Ordinea și disciplina militară este valoarea socială componentă a capacității de apărare ca valoare socială generală, iar apărarea ei asigură o normală formare și desfășurare a relațiilor sociale ocrotite.
Dacă prezența în unitate a militarului contribuie la întărirea capacității de apărare a unității, lipsa nejustificată are ca urmare scăderea capacității de luptă, fapt care implicit aduce atingere capacității de apărare a țării.
Obiectul material al infracțiunii. Întrucât absența nejustificată este o infracțiune care aduce atingere ordinii și disciplinei (valoare imaterială), nu are, în majoritatea cazurilor, un obiect material.
Dar, dacă prin săvârșirea faptei se cauzează unității sau serviciului și o daună materială, bunul asupra căruia se repercutează dauna trebuie considerat ca fiind obiectul material al infracțiunii.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este circumstanțiat de lege, el nu poate fi decât o persoană care are calitatea de militar angajat voluntar sau militar concentrat, până la gradul de sergent inclusiv.
Aceste două condiții pe care subiectul activ al infracțiunii trebuie să îl îndeplinească- să fie militar și să aibă un anumit grad- face ca subiectul activ să fie un subiect calificat.
Absența nejustificată de la unitate sau de la serviciu, în timp de pace, a altor militari decât cei în termen sau concentrați, până la gradul de sergent, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind apreciată de legiuitor ca fiind doar o abatere disciplinară.
În cazul în care fapta este săvârșită de mai mulți militari angajați sau concentrați, până la gradul de sergent inclusiv, fiecare dintre aceștia răspunde pentru fapta sa, în calitate de autor, chiar dacă acțiunea lor a fost concertată, existând o înțelegere privitoare la comiterea infracțiunilor (infracțiuni conexe).
Absența nejustificată este o infracțiune cu subiect activ unic și pe cale de consecință nu este posibilă participația sub formă de coautorat. Fapta poate fi săvârșită însă în celelalte forme de participație (instigare sau complicitate), iar instigatorii sau complicii pot fi militari (de același grad ori de grade diferite), cât și civili.
Subiectul pasiv al infracțiunii de absență nejustificată este unitatea militară din care face parte militarul în termen sau concentrat, pentru că fapta sa aduce atingere (periclitează) activității unității.
Locul și timpul săvârșirii infracțiunii
Orice faptă penală se înscrie în spațiu și se desfășoară în timp.
Locul și timpul reprezintă coordonatele în care se săvârșește fapta, acestea dând posibilitatea de a cunoaște particularitățile și specificul acesteia și deci posibilitatea unei juste soluționări a conflictului de drept.
Locul. Absența nejustificată a militarului trebuie să se producă de la unitatea sau serviciul din care acesta face parte. Locul săvârșirii corespunde deci cu locul unde se află unitatea sau serviciul. Deci "unitatea" sau serviciul înseamnă locul unde se găsește sediul permanent (cazarma, fortificația, nava militară) sau temporar al acestora și unde militarul execută în fapt serviciul militar (ex.: zona în care se desfășoară exercițiile programate cu ocazia unui cantonament sau tabere). Cerința legală este îndeplinită și în cazul absentării militarului de la unitățile sau serviciile auxiliare ori de la unitățile sau serviciile la care a fost trimis în misiune, fie că acestea sunt în aceeași localitate sau în altă localitate.
Timpul trebuie analizat sub două aspecte: pe de o parte ca scurgere obiectivă a timpului, în funcție de aceasta stabilindu-se durata lipsei militarului de la unitate sau serviciu, iar pe de altă parte sub aspect politico-militar- adică stare de pace sau stare de război- în contextul căruia este săvârșită fapta.
Dacă absența durează mai mult de 24 de ore, dar nu mai mult de 3 zile, fapta militarului constituie infracțiunea de absență nejustificată. Atunci când fapta se produce pe timp de război, circumstanța legată de timp îi dă o gravitate sporită de care legea a ținut seama prevăzând-o ca modalitate agravantă a infracțiunii de absență nejustificată.
3.1.2. Structura și conținutul juridic al infracțiunii
Situația premisă în cazul infracțiunii de absență nejustificată constă în apartenența făptuitorului, ca militar angajat sau concentrat la o anumită unitate militară sau la un anumit serviciu militar.
Deci situația premisă constă în preexistenta raportului de serviciu militar; este necesar să fie un militar angajat sau concentrat, având gradul până la sergent inclusiv, care efectuează serviciul militar.
Conținutul constitutiv al infracțiunii
Ca orice faptă penală, absența nejustificată are o latură obiectivă și una subiectivă.
Latura obiectivă a infracțiunii de absență nejustificată este alcătuită din elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.
Elementul material constă în absența (lipsa) nejustificată de la unitate sau serviciu. Absența nejustificată este deci în raport cu elementul material, o infracțiune omisivă, întrucât prin neîndeplinirea obligație) de a fi prezent la unitate.
Absența nejustificată se produce fie prin părăsirea unității sau serviciului, urmată de neîntoarcere (omisiune sau comisiune), fie prin neprezentarea acestuia (omisiune simplă) atunci când militarul s-a aflat justificat în afara unității, dar nu s-a prezentat (înapoiat) la timpul cuvenit.
Cerințe esențiale
Pentru a exista elementul material al infracțiunii trebuiesc îndeplinite trei cerințe esențiale:
• O primă cerință este aceea ca fapta să fie comisă de un militar concentrat sau angajat pe bază de contract.
• Cea de-a doua cerință constă în faptul că absența nejustificată de la unitate sau serviciu să dureze un anumit timp și anume să depășească 24 de ore, dar să nu dureze mai mult de 3 zile. Acest termen, fiind de drept substanțial, trebuie calculat după regula "zilelor pline" și deci lipsa militarului va constitui elementul material al faptei numai după împlinirea efectivă a celor 24 de ore și până la împlinirea efectivă a 3 zile, indiferent dacă cea de-a treia zi va fi o sărbătoare legală sau o zi obișnuită de lucru.
La calcularea timpului cât militarul lipsește nejustificat din unitate sau de la serviciu, se stabilește ora când militarul a părăsit unitatea (sau ora când trebuia să revină) și ora când militarul s-a întors de bună-voie sau a fost adus silit prin intervenția autorităților.
În practică au fost situații când ora la care a încetat situația de absent nejustificat a fost apreciată ca fiind ora când militarul a fost adus în unitate. Situația de absent nejustificat încetează la ora la care militarul s-a prezentat de bună-voie sau a fost reținut de organele de poliție și nu ora când a fost condus la unitate.
• A treia cerință esențială se referă la caracterul nejustificat (fără drept) al absenței. Absența este nejustificată numai dacă depășește 24 de ore.
Există situații când un militar, aflat în executarea unui ordin, nu se poate prezenta la unitate la termenul stabilit de șeful său, din motive independente, datorită unor împrejurări neprevăzute. În acest caz militarul nu va fi apreciat ca fiind în situație de absență nejustificată, pentru că executarea ordinului nu a fost obiectiv posibilă, datorită greutăților survenite.
De exemplu: sold. S. F. a părăsit unitatea fără aprobare la data de 20.02.2005 orele 12,00 și a lipsit nemotivat până în 21.02.2005 orele 15,20 când s-a prezentat de bună-voie la sediul unității militare din Brașov. Cu toate că acesta a lipsit nemotivat mai mult de 24 de ore din unitate, în sarcina lui nu a fost reținută infracțiunea de absență nejustificată prevăzută. de art. 331 al. 1 C. pen., întrucât lipsa s-a datorat unei cauze independente de voința militarului, mai precis în perioada respectivă a fost internat în Spitalul Militar Brașov.
Se mai poate întâmpla ca datorită primirii unor ordine succesive de la șefii săi, ultimul ordin revocând pe celelalte, anterioare, absența să fie justificată, dacă a fost determinată de acest din urmă ordin.
Absența este considerată justificată și atunci când este determinată de realizarea unor drepturi ale militarului: plecarea într-o învoire aprobată, susținerea unui examen prin care își dobândește o calificare, acordarea unei asistențe medicale într-un spital când este suferind etc.
De asemenea, absența este justificată și atunci când în vreo împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei (constrângere fizică, caz fortuit, stare de necesitate).
În practica judiciară s-a statuat că nu poate răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de absență nejustificată, militarul care săvârșește fapta fără discernământ.
De exemplu: "sold. C. Ghe. a primit o permisie din care nu s-a întors la data și ora când expira permisia intrând în poziția de absent nejustificat. În cea de-a treia zi a absenței, militarul s-a întors de bună-voie la unitate. A fost internat în Spitalul Militar Brașov unde a fost expertizat medico-militar, stabilindu-se ca C. Ghe. prezintă un intelect la limită cu tulburări de comportament si nu are discernământul faptei comise".
În speță s-a dispus neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 228 al. 6 C.p.p., art. 10 lit. e C.p.p. cu referire la art. 48 C. Pen.
Urmarea imediată se produce atunci când lipsa de la unitate a militarului a depășit 24 de ore. Aceasta are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol, stare care decurge din nesocotirea ordinii și disciplinei de către cei cărora le revenea ca o îndatorire fundamentală, respectarea lor.
Legătura de cauzalitate. Infracțiunea de absență nejustificată, săvârșindu-se prin inacțiune, elementul subiectiv poate avea fie forma intenției, fie pe cea a culpei (art. 19 al. ultim C. pen.).
În cazul intenției, aceasta poate fi atât directă cât și indirectă, iar autorul infracțiunii prevede consecințele faptei sale, pentru că este suficient ca subiectul activ să fi acceptat producerea urmărilor și anume că prin plecarea lui nejustificată nu va fi prezent în unitate, așa cum era obligat și deci urmărește și acceptă posibilitatea producerii acestor urmări.
În cazul culpei, autorul speră cu ușurință că aceste urmări nu se vor produce ori i se poate imputa faptul că putea și trebuia să prevadă consecințele pe care le va produce prin absența sa nejustificată din unitate.
3.1.3. Forme, modalități, sancțiuni
Formele infracțiunii
În cazul absenței nejustificate, actele premergătoare, efectuate în vederea săvârșirii infracțiunii, nu sunt incriminate de legea penală. Fiind o infracțiune omisivă, tentativa nici nu este posibilă.
Totuși actele preparatorii capătă relevanță penală atunci când prin natura lor constituie o faptă prevăzută de legea penală (ex.: sustragerea unei foi de drum, necesară deplasării militarului, reprezintă un act preparatoriu al faptei de absență nejustificată, dar în același timp și un furt. De asemenea, actele preparatorii cad sub incidența legii penale atunci când absența nejustificată a fost săvârșită în urma unor înlesniri sau ajutoare obținute de autor din partea altor persoane, contribuțiile acestor persoane devin acte de complicitate la fapta comisă (participație).
Tentativa, la fel ca la toate infracțiunile de omisiune, și la absența nejustificată tentativa nu este posibilă și deci nu este incriminată. Astfel plecarea militarului de la unitate și înapoierea sa înainte ori după împlinirea termenului de 24 de ore, nu echivalează cu un început de executare, deoarece în prima situație întreruperea absenței s-a făcut când fapta nu constituia o încălcare a legii penale, deci este exclusă posibilitatea tentativei, iar în cea de-a doua situație fapta este consumată, deci există mai mult decât o tentativă.
Consumare. Fapta de absență nejustificată se consumă după momentul când s-au împlinit 24 de ore de când militarul lipsește nejustificat de la serviciu.
Absența nejustificată este o infracțiune de consumare momentană, însă odată consumată, infracțiunea cunoaște forme continue, adică elementul material se prelungește în timp.
Epuizare. După momentul consumării, daca absența se prelungește, fapta capătă caracterul de infracțiune continuă.
Epuizarea are loc în momentul în care încetează absența de la unitate sau de la serviciu.
Absențele succesive, săvârșite chiar la intervale scurte de timp de către militar, trebuie considerate fapte distincte, concurente, supuse regulilor concursului de infracțiuni și celor privind infracțiunea continuată, pentru că fiind activități materiale succesive nu pot fi considerate ca fiind săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale.
Modalitățile infracțiunii. De regulă dispoziția incriminatoare stabilește forma tipică (simplă) a unei fapte.
Infracțiunea de absență nejustificată are o singură modalitate normativă pentru forma simplă și de asemenea o singură modalitate normativă pentru forma agravată prevăzută. de art. 331 al. 3 C.pen.
Modalitatea normativă simplă (fapta tipică) este săvârșită prin omisiune.
Modalitatea normativă agravată are în vederea împrejurările excepționale ocazionate de ducerea unui război, ordinea și disciplina militară în care se duce un război, se are în vedere ordinea și disciplina care trebuie respectate cu mai mare rigurozitate, iar încălcarea acestora sub forma lipsei militarului de la unitate sau de la serviciu sunt mult mai periculoase pentru buna activitate a unității respective.
În ceea ce privește durata lipsei, aceasta este mult mai scurtă pe timp de război și este stabilită de la 4 ore la 24 de ore. Deci lipsa nejustificată de la unitate sau serviciu a oricărui militar, pe timp de război, care depășește 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, constituie fapta de absență nejustificată.
Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate mai mare de modalități faptice.
Astfel, săvârșirea faptei poate fi precedată de comportări deosebite: plecarea de la unitate, prelungirea abuzivă a unei însărcinări, simularea unei boli a cărei îngrijire depășește concediul etc, constituie modalități de fapt ale infracțiunii.
Fiecare dintre aceste modalități faptice are un anumit specific, anumite particularități determinate de comportarea făptuitorului, de felul în care au fost executate și de ambianța în care a fost săvârșită.
Toate aceste modalități trebuie cercetate în scopul unei cunoașteri complete și concrete a faptei, a gradului de pericol social pe care îl prezintă.
Sancțiuni.
În formă simplă, infracțiunea de absență nejustificată este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an (art. 331 al. 1 C. pen.).
În forma agravată prevăzută de art. 331 al. 3 C.pen. (absența nejustificată în timp de război a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depășit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore) se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Pedepsele se pot executa într-o închisoare militară. Specificul acestei executări constă în aceea că acești condamnați militari în loc să execute pedeapsa într-un loc de deținere, împreună cu condamnați de drept comun, o execută într-o unitate specială, unde regimul de executare a pedepsei închisorii este înlocuit cu un regim de disciplină militară și de instrucție militară intensă și severă. Prin acest mod de executare se evită de către condamnatul militar mediul penitenciar comun, mediu care, oricât de bine ar fi organizat, tot crează pericolul unei contaminări și poate dăuna militarului.
Potrivit art. 62 al. 1 C. pen., instanța dispune executarea pedepsei într-o unitate penitenciară militară în două situații: când legea prevede aceasta explicit (art. 62 al. 1 C. pen.) și este obligatorie; a doua situație, facultativ în cazurile când instanța judecătorească, ținând seama de împrejurările cauzei și de persoana condamnatului, dispune aceasta.
Executarea pedepsei se dispune în mod obligatoriu de către instanța de judecată pentru infracțiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod (de ex.: absența nejustificată, art. 331 C. pen., și în mod facultativ pentru celelalte infracțiuni, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege).
3.1.4. Explicații complementare
Aspecte procesuale
Pentru infracțiunea de absență nejustificată acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită de către procuror numai la sesizarea comandantului (art. 337 C. pen. și art. 226 al. 1 C.p.p.).
Urmărirea penală se efectuează de către comandantul unității militare din care face parte militarul angajat sau concentrat. Actele de cercetare penală pot fi efectuate și de ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare (art. 208 C.p.p.).
Procesul penal se desfășoară cu respectarea dispozițiilor procesuale privind administrarea probelor cât și a mijloacelor de probă în scopul stabilirii adevărului în cauză.
Competența de judecare a cauzei revine tribunalului militar (art. 26 C.p.p.), iar în cazul în care absența nejustificată este săvârșită în timp de război de către un ofițer superior, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine tribunalului militar teritorial (art. 28 pct. 1 lit. a C.p.p.).
Disciplina militară, adică respectarea strictă de către militari a ordinii și regulilor stabilite prin legile și regulamentele militare, cere fiecărui militar să fie în permanență la unitate sau serviciu pentru a-și putea îndeplini întocmai sarcinile decurgând din programul pregătirii de luptă. Absența nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu, chiar dacă nu are o durată mare, constituie, față de sarcinile și funcțiile deosebit de importante ale armatei, o faptă de pericol social pe care legea penală o incriminează.
Incriminarea în decursul timpului a infracțiunii de absență nejustificată
Codul justiției militare de la 1881 incrimina lipsa ilegală de la serviciul militar prin dispoziția din art. 225 al. 1 și prevedea o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 6 luni (art. 226).
Codul justiției militare din 1937 avea înscrisă la art. 519, infracțiunea de absență nejustificată a oricărui militar, iar fapta era pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. La aliniatul 2 era prevăzută circumstanța agravantă determinată de săvârșirea faptei în timp de război, pedeapsa fiind închisoarea de la 5 la 10 ani. În art. 521 era prevăzută absența nejustificată săvârșită în fața inamicului pedepsită cu muncă silnică pe viață și confiscarea averii. O incriminare asemănătoare faptei de absență nejustificată era cea de la art. 508 (neprezentarea militarului care s-a rătăcit de unitatea sa, în timp de război), faptă pedepsită cu închisoarea de la 5 la 10 ani.
Codul justiției militare prevedea și o circumstanță atenuantă atunci când militarul se prezenta de bună-voie.
Trebuie observat faptul că legea militară anterioară conținea o pluralitate de texte, cu reglementări adeseori asemănătoare, situație care nu mai apare în noul Cod penal care prin dispozițiile art. 331 înglobează toate modalitățile incriminate în Codul justiției militare.
În ceea ce privește atenuanta legală a prezentării de bună-voie din art. 523 al Codului de justiție militară, aceasta va opera ca atenuantă judecătorească în raport cu sancțiunile din noul Cod penal.
3.2. Dezertarea
3.2.1. Aspecte generale
A. Concept și caracterizare.
Dezertarea este fapta militarului de orice grad care absentează de la unitate sau serviciu un interval de timp care depășește 3 zile.
În fapt, prin conținutul său juridic infracțiunea de dezertare constituie o variantă agravată a infracțiunii de absență nejustificată.
Diferența dintre cele două infracțiuni constă în limita de timp peste care se prelungește lipsa militarului, în cazul dezertării, absența depășind 3 zile.
Dezertarea se deosebește de absența nejustificată prin gradul de pericol social mai ridicat pe care îl prezintă și totodată prin sfera mai largă a subiecților activi, în care sunt cuprinși, și de această dată, toți militarii.
Atunci când legiuitorul a prevăzut incriminarea faptelor de absență nejustificată, a avut în vedere necesitatea asigurării respectului obligației militarilor de a fi prezenți la datorie. S-a apreciat că activitatea unităților militare și a serviciilor nu se poate realiza decât prin prezenta regulată și la timp a tuturor militarilor care aparțin unei unități sau care sunt afectați unui serviciu. Activitatea unităților și serviciilor militare nu se poate realiza decât prin prezența regulată și la timp a tuturor militarilor care aparțin unei unități sau care sunt afectați unui serviciu.
În literatura juridică dezertarea a fost definită ca fapta unui militar care abandonează în mod ilegal corpul și serviciul său pentru o perioadă mai lungă decât timpul de grație prevăzut de legiuitor.
Art. 332 C. pen. prevede că "Absența nejustificată de la unitate sau serviciu, care depășește 3 zile, a oricărui militar, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 7ani.”
În timp de război, absența nejustificată a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depășit 24 de ore, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.
Față de prevederile de la art 332 C. pen., unii autori consideră că dezertarea se poate defini ca fiind absentarea în mod nejustificat de la unitate sau serviciu a unui militar, mai mult de 3 zile, fie prin neprezentarea din învoire, detașare, delegare, concentrare sau dintr-o instituție sanitară, în care a fost internat, prin neprezentarea la noua unitate în caz de mutare, numire sau transferare.
Această definire a infracțiunii de dezertare face în fapt referire la modalitățile de săvârșire a infracțiunii, fapt ce rezultă din expunerea de motive în argumentarea acestei definiții.
Prin faptul că absența nejustificată de la unitate sau serviciu are loc pe o perioadă mai lungă de timp, se aduce o atingere mai gravă ordinii și disciplinei și deci prezintă un grad de pericol social sporit. Pericolul social al faptei de dezertare își găsește deci aceleași surse ca și fapta de absență nejustificată și anume slăbirea disciplinei manifestată de militar, tulburarea ordinii în activitatea unității și, ca un corolar, diminuarea capacității de apărare a unității.
Obiectul juridic al infracțiunii
Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra capacității de apărare a României și constată în ocrotirea ansamblului de relații sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate de existența unei reale și eficiente capacități de apărare a țării.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la ordinea și disciplina militară care implică prezența în permanență a oricărui militar la unitate sau serviciu.
Prin aceeași faptă de dezertare este posibil să aducă atingere ordinii și disciplinei militare și prin altă încălcare decât absența militarului de la unitate sau de la serviciul său și anume când plecarea nejustificată a militarului este însoțită de călcarea consemnului (art. 333 C. pen.), situație în care vor fi aplicate regulile concursului de infracțiuni, obiectul juridic rămânând același.
Obiectul material al infracțiunii
Fiind o faptă de pericol, dezertarea nu are în mod obișnuit un obiect material propriu. În situația în care, datorită lipsei militarului, unitatea suferă o pagubă, obiectul asupra căruia se repercutează paguba (prin degradarea sau distrugerea sa) va forma obiectul material al infracțiunii.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii de dezertare nu poate fi decât un militar (subiect activ calificat) indiferent de categoria și arma din care face parte sau de gradul pe care îl are: militarii angajați, elevii școlilor militare și ai instituțiilor militare de învățământ superior, cadrele active permanente, ale armatei, precum și cei care sunt concentrați sau mobilizați.
Participația penală sub forma coautoratului nu este posibilă, dezertarea fiind ca și absența nejustificată, o infracțiune cu subiect unic. Este posibilă însă participația penală sub celelalte forme, instigare sau complicitate, iar instigator sau complice poate fi orice persoană fizică (subiect activ necalificat).
Subiectul pasiv al infracțiunii de dezertare este unitatea militară în care își desfășoară activitatea militarul care a dezertat.
Locul și timpul săvârșirii infracțiunii
Infracțiunea de dezertare implică îndeplinirea unor condiții de spațiu și de timp. Astfel pentru existența infracțiunii trebuie să existe o absentare dintr-un anumit loc și să dureze un anumit timp (mai mult de 3 zile).
În ceea ce privește factorul timp, acesta este de natură să imprime faptei un grad de pericol social diferit, după cum este vorba de săvârșirea faptei în timp de pace sau în timp de război.
Astfel, varianta simplă prevede că fapta este săvârșită în timp de pace, pe când varianta agravată prevede că fapta este săvârșită în timp de război.
3.2.2. Structura și conținutul juridic al infracțiunii
Conținutul juridic al infracțiunii de dezertare este alcătuit dintr-o situație premisă care prevede săvârșirea faptei și un conținut constitutiv care este realizat integral de autorul faptei.
Situația premisă constă în existența unui serviciu militar, în baza căruia autorul faptei face parte dintr-o unitate sau serviciu militar.
În cazul infracțiunii de dezertare situația premisă este realizată față de orice persoană care face parte din armată, față de orice militar, indiferent de gradul acesteia.
Conținutul constitutiv al infracțiunii de dezertare, ca la orice infracțiune, înseamnă totalitatea de elemente constitutive, caracteristice, obiective și subiective potrivit cărora fapta este arătată de lege ca infracțiune.
Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de dezertare se realizează prin absentarea nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu pe o durată mai mare de 3 zile.
În cazul în care starea de dezertare se prelungește de-a lungul mai multor luni, durata absenței nejustificate va fi calculată pe zile pline.
La calcularea zilelor absentate din unitate se iau în considerare și sărbătorile legale. Sărbătorile legale se includ în calculul celor 3 zile, întrucât lipsa nejustificată de la unitate sau serviciu începe să curgă din momentul părăsirii (neprezentării) serviciului sau unității și durează până în momentul în care militarul se reîntoarce la unitate sau la serviciu.
Au fost însă și instanțe care au considerat că zilele de sărbătoare nu trebuie incluse.
Absentarea nejustificată de la unitate sau serviciu poate fi săvârșită prin acțiune, atunci când militarul părăsește sau pleacă din unitate sau serviciu, fără just temei, adică fără permisiunea comandantului sau șefului său și rămâne în această situație peste termenul de 3 zile prevăzut de lege (respectiv 24 de ore în cazul formei agravate a infracțiunii), fie prin inacțiune atunci când militarul învoit, delegat, detașat, concediu etc. sau când este transferat sau numit la o altă unitate sau serviciu, nu se prezintă după trecerea timpului prevăzut de lege.
Trăsăturile caracteristice ale acestei infracțiuni sunt realizate în momentul în care termenul de 3 zile (respectiv 24 de ore în timp de război) a expirat, lipsa nemotivată de la unitate sau serviciu durând în timp până la înapoierea de bunăvoie sau până la prinderea făptuitorului de către autorități.
Prezentarea de bună-voie a făptuitorului la unitate sau serviciu sau în fața autorităților echivalează cu încetarea stării de dezertare. De asemenea prinderea făptuitorului de către autorități va fi considerat momentul încetării stării de dezertare.
Nu are importanță când militarul va fi predat efectiv la unitate.
Infracțiunea de dezertare presupune o absență din unitate sau de la serviciu prelungită peste termenul stabilit de lege și numai dacă militarul a acționat în mod liber, având posibilitatea de a opta între revenirea la unitate sau rămânerea în poziția de dezertor.
Dacă însă un militar este arestat, în momentul în care mai avea posibilitatea să se întoarcă de bună-voie în unitate înainte de expirarea termenului, el nu va mai răspunde pentru infracțiunea de dezertare întrucât se află la dispoziția organelor care au dispus arestarea.
Nu săvârșește infracțiunea de dezertare militarul care se găsește arestat preventiv în faza urmăririi penale sau a judecății, sau care execută o pedeapsă mai mare de 2 ani, deoarece el se află la dispoziția organelor care au dispus arestarea, iar absența este justificată.
O soluție discutabilă a fost pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, care a condamnat, în mod greșit, la o pedeapsă privativă de libertate pe sg. maj. R.P., pentru infracțiunea de dezertare.
Instanța a reținut că în ziua de 13.09.2004 militarul a părăsit fără voie unitatea din care făcea parte și, înainte de împlinirea celor 24 de ore de la plecarea din cazarmă, a fost arestat pentru infracțiunea de furt și condamnat la un an închisoare de către o instanță civilă. Inculpatul a executat pedeapsa până la 21.04.2005, când s-a dispus eliberarea sa în mod condiționat.
S-a considerat de către instanța militară din Timișoara că perioada de la 22.04.2005 (a doua zi după punerea acestuia în libertate) până la 16.05.2005 (când a fost reținut) constituie infracțiunea de dezertare.
În recurs, militarul a fost achitat pentru această faptă, considerându-se că nu sunt temeiuri legale care să impună unei persoane condamnate la o pedeapsă cu executarea în locuri de deținere comune, ca imediat după expirarea sancțiunii aplicate să se prezinte la unitatea militară din care a făcut parte.
De asemenea, nu săvârșește infracțiunea de dezertare militarul care (evadează în timpul cât se găsește reținut sau arestat preventiv și nici militarul condamnat care evadează din penitenciar, chiar dacă absența depășește termenul stabilit de art. 332 al. 1 C. pen., deoarece în asemenea cazuri se aduce atingere numai relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției nu și celor referitoare la ordinea și disciplina militară, fapta constituind numai infracțiunea de evadare.
Într-o altă opinie, față de militarul care se găsea în executarea unei sancțiuni penale într-o închisoare militară și lipsește nejustificat mai mult de 3 zile, răspunderea sa penală se stabilește atât pentru infracțiunea de evadare cât și pentru infracțiunea de dezertare.
Astfel, militarul care a executat pedeapsa într-un loc de deținere nu are obligația, după executare, să se prezinte la unitatea de origine în vederea continuării serviciului.
Elementul material al dezertării este înfăptuit atunci când un militar, care execută în unitate o sancțiune disciplinară sau care execută o pedeapsă de până la 2 ani închisoare într-o unitate militară disciplinară, se sustrage de la executare, absentând nejustificat mai mult de 3 zile.
Militarii aflați în executarea unor (sancțiuni disciplinare pentru fapte care lezează ordinea și disciplina militară, în cazul în care părăsesc fără voie arestul, lipsind mai mult de 3 zile, vor răspunde pentru comiterea infracțiunii de dezertare.
Părăsirea fără învoire a arestului unității pentru mai puțin de 3 zile nu poate fi considerată evadare în sensul art. 269 C. pen., ci doar absență nejustificată dacă sunt îndeplinite condițiile de la art. 331 C. pen., iar dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, constituie doar o abatere disciplinară.
Dacă sunt depășite cele 3 zile de absență nejustificată și sunt îndeplinite condițiile de la art. 332 C. pen., fapta constituie infracțiunea de dezertare.
Comite infracțiunea de dezertare și militarul care, trecând fraudulos frontiera, este arestat de autoritățile străine la mai puțin de 3 zile de la părăsirea unității și ca urmare a arestării și sancționării sale, de către autoritățile statului în care a intrat ilegal, lipsește din unitate mai mult de 3 zile. Este evident că orice persoană care trece fraudulos frontiera, indiferent în ce scop, prevede și, implicit, acceptă posibilitatea de a fi arestată și pedepsită de autoritățile statului pe teritoriul căruia a ajuns, prin încălcarea legilor acelui stat; astfel fiind, trebuie să se considere că inculpatul a lipsit nejustificat din unitate în tot timpul cât a fost deținut în executarea pedepsei și până la predarea sa de către autoritățile statului străin celor române, iar nu numai în intervalul de timp de la părăsirea unității și până la arestarea sa de către autoritățile străine.
Împotriva acestei soluții s-ar putea susține că reținerea militarului în termen de către organele statului străin constituie o cauză de întrerupere forțată a continuității infracțiunii prin intervenția unui organ de stat competent. În această ipoteză ar trebui luată în considerare durata până la arestare și aceasta ar putea constitui o absență propriu-zisă nejustificată din unitate, care, fiind mai redusă decât cea prevăzută de art. 332 C. pen., militarul ar putea răspunde numai pentru infracțiunea prevăzută de art. 331 C. pen.
Este de observat faptul că odată cu aplicarea pedepsei militarului i se deduce din durată perioada cât a fost reținut de organele statului străin (art. 89 C. pen.), fapt ce vine în contradicție cu concluzia că în această perioadă militarul a continuat să comită fapta imputată. Considerăm că nu are nicio relevanță că în cugetul inculpatului a existat reprezentarea că va lipsi din unitate o perioadă mai lungă și că ar putea fi reținut de organele statului străin dacă în fapt a intervenit o întrerupere forțată a continuității infracțiunii. În acest caz este esențială durata efectivă de absență din unitate și nu modul cum a conceput inculpatul executarea infracțiunii.
Acordarea de permisii, învoiri sau concedii de către alte persoane decât cele care au calitatea de a le aproba, nu poate constitui pentru militarii care au beneficiat de ele, infracțiunea de dezertare sau, după caz, de absență nejustificată, dacă beneficiarii lor au fost de bună-credință.
Dacă acordarea s-a făcut în baza unei înțelegeri incorecte între militari și șefii lor suntem în prezența faptei de dezertare sau absență nejustificată.
În unele situații infracțiunea de dezertare se realizează în concurs cu alte infracțiuni. Astfel, dacă militarul în termen a părăsit fără aprobare unitatea, în timp ce se afla în gardă ori de pază, acesta va răspunde atât pentru infracțiunea de dezertare, cât și pentru cea de călcare de consemn (art. 333 C. pen.).
Astfel, prin rechizitoriul Parchetului Militar Teritorial București inculpatul sg. maj. C. D. din U.M. 02246 Caracal a fost trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor de evadare prevăzută de art. 269 al. 1 C. pen. și dezertare prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen., cu reținerea stării de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a C. pen. În sarcina inculpatului s-a reținut că aflându-se în executarea pedepsei cu 8 luni închisoare aplicate prin sentința definitivă nr. 11/2005 a Tribunalului Militar București pentru infracțiunea de absență nejustificată prevăzută de art. 331 al. 1 C. pen., a evadat din starea legală de deținere, deplasându-se la domiciliul său în orașul Simeria, jud. Hunedoara, de unde apoi a revenit la unitate din proprie inițiativă. Inculpatul a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 al. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. pe care în baza art. 269 al. 3 C. pen., a adăugat-o la restul de 4 luni și 28 de zile închisoare rămase neexecutate din pedeapsa de 8 luni aplicate inculpatului prin sentința nr. 11/2005 a Tribunalului Militar București. De asemenea a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dezertare prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., iar în baza art. 33 lit. a C. pen. și art. 34 lit. a C. pen. inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
În practica judiciară s-a decis că există concurs de infracțiuni și în cazul în care militarul în termen, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate într-o închisoare militară (în condițiile prevăzute de art. 62 C. pen.) și părăsește, fără drept, acea unitate, lipsind nejustificat peste limitele stabilite de art. 332 C. pen., va fi tras la răspundere penală atât pentru infracțiunea de evadare cât și pentru cea de dezertare.
În timp ce se afla în executarea unei pedepse de 1 an și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de dezertare, pedeapsă ce era executată în U.M. 02246 Caracal, condamnatul C. A. a evadat la data de 26.09.2005, după o înțelegere prealabilă, împreună cu un alt militar condamnat. Fiind prins în data de 13.07.2005 inculpatul C. A. a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 al. 2 C. pen. în condițiile recidivei postexecutorii prevăzute. de art. 37 lit. a C. pen.
Conform art. 269 al. 3 C. pen. pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare a fost adăugată la zilele de închisoare rămase neexecutate din pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de dezertare săvârșită anterior, rămasă definitivă prin neapelare.
De asemenea condamnatului i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dezertare prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen. în condițiile recidivei postcondamnatorii prevăzută de art. 37 lit. a C. pen.
Există opinii diferite și în legătură cu situația acelor militari care absentează de mai multe ori din unitate, dar de fiecare dată săvârșește o nouă infracțiune de dezertare. În doctrină s-a motivat că în asemenea situații nu poate exista decât o pluralitate de dezertări și nu o infracțiune unică continuă, deoarece fapta de dezertare presupune, de regulă, o nouă rezoluție infracțională, determinată de împrejurări și situații noi.
Nu în toate cazurile însă ar putea fi înlăturate prevederile art. 41 al. 2 C. pen.: de exemplu în situația în care militarul și-a propus să lipsească în mod repetat de la unitate, de fiecare dată mai mult de 3 zile, pentru a se duce să-și vadă familia. În această situație evident sunt aplicabile dispozițiile referitoare la infracțiunea continuă și respectiv infracțiunea continuată.
În practica judiciară s-a decis că acțiunile repetate de dezertare realizate la intervale scurte de timp constituie o singură infracțiune (continuată) deoarece ar avea la bază aceeași rezoluție infracțională.
În situația în care în timpul absentării din unitate militarul se întoarce pentru câteva ore în scopul rezolvării unor probleme, exclusiv personale, fără a se înfățișa la organul competent a lua act de prezentarea sa și a fi oficializată această reîntoarcere prin ordin pe unitate, în practică s-a statuat că nu are loc încetarea stării de dezertare, deoarece din conduita militarului nu a rezultat că a luat hotărârea de a curma această stare.
Într-o opinie contrară acestei soluții s-ar putea susține că pe perioada în care militarul s-a aflat în unitate, chiar fără să se prezinte la organul competent să constate reîntoarcerea din dezertare, nu poate fi considerat absent nejustificat din unitate sau serviciu; ar fi o ficțiune juridică deoarece în fapt militarul se găsea în unitate. Unitatea era aceea care avea datoria să ia măsurile care se impuneau pentru a-1 determina pe militar să se prezinte imediat la organele competente. Nu este necesar ca pentru încetarea stării de dezertare militarul să acționeze cu această intenție pentru că încetarea infracțiunii poate fi și silită prin intervenția autorității interesate să restabilească legalitatea.
În această opinie prezența în unitate de bună-voie a militarului a întrerupt continuitatea infracțiunii de dezertare, iar plecarea, ulterioară, și absența pe o durată mai mare de 3 zile ar putea echivala cu săvârșirea unei noi infracțiuni de dezertare în concurs cu cea anterioară.
În ce ne privește achiesăm la prima opinie, în sensul că prezența în unitate a militarului se datorează nu intenției acestuia de a reveni de bună-voie la unitate, revenirea fiind făcută în scopul rezolvării problemelor personale și nicidecum întoarcerii și prezentării de bună-voie în unitate. Or infracțiunea de dezertare este o faptă săvârșită cu intenție prin comisiune sau omisiune, iar simpla prezență în unitate a militarului nu denotă intenția acestuia de a întrerupe starea de absență nejustificată din unitate. Este drept că unitatea este în măsură să acționeze pentru a restabili legalitatea, iar faptul că nu a acționat nu i se datorează în niciun caz militarului, ci neluării măsurilor corespunzătoare de către unitate.
Urmarea imediată în cazul infracțiunii de dezertare, se produce odată cu absentarea militarului din unitate pe o durată mai mare de 3 zile. Ea constă în starea de pericol accentuat pe care o produce prin lipsa nejustificată și prelungită a militarului de la unitate.
Legătura de cauzalitate se produce în momentul împlinirii celor 3 zile de absență nejustificată, iar legătura de la cauză la efect nu are nevoie să fie dovedită.
Latura subiectivă. Întrucât este o infracțiune ce se comite prin inacțiune, dezertarea poate fi săvârșită atât cu intenție (directă sau indirectă), cât și din culpă (simplă sau cu prevedere).
Fapta este săvârșită cu intenție atunci când elementul material se realizează printr-o acțiune (omisiune prin acțiune), iar din culpă este atunci când fapta de dezertare este săvârșită printr-o simplă inacțiune.
În literatura juridică a fost exprimată opinia că infracțiunea de dezertare poate fi săvârșită numai cu intenție directă, aceasta rezultând din împrejurarea că orice militar care absentează de la unitate sau serviciu mai mult de 3 zile (24 de ore în timp de război) prevede urmările socialmente periculoase ale faptei sale și urmărește producerea lor.
În ceea ce privește scopul urmărit de făptuitor, acesta deși nu are relevanță juridică, de el se ține seama la individualizarea pedepsei.
Scopul urmărit de făptuitor în cazul dezertării constă în faptul că militarul urmărește să se sustragă de la unele activități pe timp nelimitat, spre deosebire de scopul pe care-1 urmărește făptuitorul în cazul absenței nejustificate, unde făptuitorul urmărește să se înapoieze la unitate sau serviciu.
Motivele comiterii faptei pot fi variate, iar atunci când sunt cunoscute, de ele se poate ține seama la stabilirea gravității faptei și la aplicarea pedepsei.
3.2.3. Forme, modalități, sancțiuni
Forme
Dezertarea, ca și absența nejustificată, este o infracțiune ce se realizează prin omisiune (inacțiune), ea nefiind susceptibilă de forme imperfecte (acte pregătitoare sau tentativă).
Din acest motiv, ca și în cazul absenței nejustificate, în cazul dezertării nu se poate vorbi de acte preparatorii sau tentativă.
Este posibil însă în cazul în care dezertarea se realizează printr-o acțiune (părăsirea unității, trecerea frauduloasă a frontierei), infracțiunea să poată fi susceptibilă de acte de pregătire, acestea căpătând un caracter penal (ex.: sustragerea unei foi de drum, necesară deplasării militarului; înlesniri sau ajutoare obținute de autor din partea altor persoane în scopul săvârșirii infracțiunii).
Consumare
Infracțiunea de dezertare, ca și infracțiunea de absență nejustificată, fiind o infracțiune continuă, se consumă atunci când durata absenței nejustificate de la unitate sau serviciu a depășit 3 zile și se epuizează atunci când această absență încetează.
Potrivit art. 331 al. 1 C. pen., subiect al infracțiunii de dezertare poate fi numai persoana care are calitatea de militar, inclusiv militar concentrat, iar fapta constă în absența nejustificată a autorului de la unitate sau serviciu o perioadă care depășește 3 zile. Din cuprinsul textului rezultă că dezertarea este o infracțiune continuă, a cărei săvârșire începe în momentul părăsirii nejustificate a unității sau serviciului și ia sfârșit când absența nejustificată este curmată (militarul se prezintă de bună voie la unitate sau serviciu, ori în fața autorității competente, sau este prins de organele forței publice) ori în momentul în care autorul își pierde calitatea de militar în condițiile prevăzute de lege.
Cât timp, în speță, absența nejustificată din unitate a inculpatului- militar concentrat – a fost curmată abia după 1 an și 3 luni de la părăsirea unității, fără ca între timp el să-și fi pierdut calitatea de militar în condițiile prevăzute de lege, urmează a se conchide că în toată această perioadă inculpatul s-a aflat în poziția de dezertor, indiferent de durata de timp pentru care putea fi concentrat.
Faptul că absența nejustificată se prelungește în timp, ceea ce produce o amplificare a urmării imediate, nu modifică caracterul de unitate al infracțiunii, în cazul în care în timpul continuării se produc și alte urmări care constituie prin ele însele o altă faptă penală, atunci va exista un concurs de infracțiuni.
Infracțiunea de dezertare se epuizează când absența, care constituie elementul material al faptei, ia sfârșit fie prin predarea făptuitorului, fie prin prinderea și aducerea la unitate.
Modalitățile infracțiunii
Infracțiunea de dezertare are două modalități: o modalitate simplă (tipică), prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen., și o modalitate agravată, prevăzută de art. 332 al. 2 C. pen.
Modalitatea simplă există atunci când fapta este comisă în timp de pace și potrivit al. 1 absența militarului trebuie să depășească 3 zile: „Absenta nejustificatã de la unitate sau serviciu, care depășește 3 zile, a oricărui militar, se pedepsește cu închisoare de la unu la 7 ani.”
Modalitatea agravată prevăzută de al. 2 conține două elemente de circumstanțiere și anume: fapta să fie săvârșită în timp de război, iar absența nejustificată să fi depășit 24 de ore. Circumstanța agravantă a stării de război se explică prin aceea că fapta prezintă în acest caz un pericol social mult mai mare: „În timp de război, absenta nejustificatã a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depășit 24 ore, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.”
Faptul că timpul avut în vedere este mult mai scurt, 24 de ore când fapta este săvârșită pe timp de război, evidențiază pericolul social sporit.
În situația în care fapta s-a consumat pe timp de pace, dar a continuat și după începerea războiului, ea va fi încadrată în modalitatea agravată. Dacă a început în timpul războiului și s-a continuat pe timp de pace, fapta rămâne ca fiind săvârșită în modalitatea agravată.
Sancțiuni. Infracțiunea de dezertare în forma simplă, prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen., se pedepsește cu închisoare de la 1 la 7 ani. Dacă fapta este săvârșită în timp de război (art. 332 al. 2 C. pen.) pedeapsa prevăzută de lege este de la 3 la 12 ani.
La stabilirea pedepsei vor fi avute în vedere prevederile art. 72 C. pen., referitoare la criteriile generale de individualizare.
Atunci când există circumstanțe atenuante (militarul s-a întors de bună-voie după o absență de scurtă durată) pedeapsa va fi coborâtă până la minimul general (art. 76 lit. d), iar în cazul circumstanțelor agravante se va aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător se va adăuga un spor de 2 ani și 4 luni (art. 78).
În caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare pedeapsa se stabilește ținându-se cont de circumstanțele agravante, de circumstanțele atenuante și de starea de recidivă (art. 80 al. 1 C. pen.). Dacă există concurs între circumstanțele agravante și atenuante coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.
În cazul aplicării concomitente a dispozițiilor cu privire la circumstanțele agravante, recidivă și concurs de infracțiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăși 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracțiune este de 10 ani sau mai mic, și de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puțin una dintre infracțiuni este mai mare de 10 ani.
Fapta de dezertare săvârșită în timp de război se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.
În cazul în care există circumstanțe atenuante, pedeapsa se coboară sub 3 ani, dar nu mai jos de 3 luni (art. 76 lit. c), iar dacă există circumstanțe agravante, pedeapsa aplicată va urca până la maximul special, la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani (art. 78), când este considerată neîndestulătoare.
Dacă pedeapsa pronunțată este mai mare de 2 ani, în afară de pedeapsa principală se poate aplica și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi până la 10 ani și degradarea militară.
Pedeapsa complimentară a degradării militare este obligatorie atunci când pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani (art. 67 al. 2 C. pen.).
Cercetarea penală se efectuează personal de către comandant, de ofițeri anume desemnați de către comandantul unității sau de procurorul militar (art. 208 lit. a, art. 209 al. 3 C. p. p.).
Procurorul militar este cel care pune în mișcare și exercită acțiunea penală, dar numai la sesizarea comandantului (art. 337 C. pen. și art. 226 al. 2 C.p.p.).
Refuzul comandantului de a sesiza organul de urmărire penală pentru săvârșirea faptei de dezertare de către un militar subordonat este susceptibil de a fi atacat la comandantul unității superioare și, în mod succesiv, până la ministrul Apărării Naționale.
Competența judecării cauzei în primă instanță revine tribunalului militar (art. 26 pct. 1 C.p.p.) și tribunalului militar teritorial (art. 28 pct. 1 C.p.p.).
3.2.4. Scurt istoric
În cadrul justiției militare de la 1881, dezertarea era incriminată în articolele 225- 233. Pedeapsa prevăzută varia după gravitatea dezertării (închisoare de 2 până la 6 luni pentru dezertare pe timp de pace în țară și de 2 până la 5 ani în timp de război). Pentru dezertări în străinătate sau la inamic erau prevăzute pedepse mai grave.
Codul justiției militare de la 1937 incrimina dezertarea la art. 520. Pedeapsa era închisoarea corecțională de la 3 la 10 ani, iar când fapta era săvârșită pe timp de război, pedeapsa era munca silnică de la 5 la 25 de ani.
Dezertarea la inamic era reglementată de același cod la art. 522 și era pedepsită cu pedeapsa capitală și confiscarea averii.
În actualul cod penal dezertarea la inamic este considerată infracțiune contra securității statului și este reglementată de art. 156 lit. d C. pen.
Art. 555 al aceluiași cod al justiției militare din 1937, incrimina fapta oricărui militar sau marinar, care, fiind îmbarcat, părăsește fără autorizație nava.
De asemenea art. 589 incrimina dezertarea săvârșită de militarii din aviație, iar art. 590 incrimina dezertarea militarilor din aviație, săvârșită în timp de război. Și în reglementările menționate, pedepsele prevăzute pentru faptele săvârșite pe timp de pace erau mai reduse față de cele săvârșite pe timp de război.
Noul Cod penal are un conținut cuprinzător, în care sunt încadrate toate variantele din abrogatul Cod al justiției militare, fiind evitate incriminări paralele pentru aceeași faptă comisă însă de militari din arme diferite.
3.3. Călcarea de consemn
3.3.1. Aspecte generale.
Concept și caracterizare
Călcarea de consemn este fapta militarului care încalcă regulile serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate. Călcarea de consemn, din punctul de vedere al legii penale, este și fapta de părăsire a comenzii sau a ori cărui alt post de către un militar.
a) În organizarea unităților și formațiunilor militare funcționează servicii speciale, a căror sarcină (misiune) este aceea de a asigura paza unor obiective militare (de exemplu: paza și apărarea sediului unității), a transportului militar, când ar fi necesară paza acestuia sau pentru a asigura escorta și securitatea, în cazurile în care persoane sau situații anumite justifică luarea unor măsuri de escortare și securitate.
Aceste diferite servicii își desfășoară întreaga activitate în conformitate cu dispozițiile regulamentare speciale care stabilesc amănunțit modul de organizare și funcționare, precum și îndatoririle militarilor ce le compun.
Militarii aflați în servicii de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate sunt considerați în misiune și au datoria, cât timp se găsesc în executarea acesteia, să îndeplinească cu strictețe îndatoririle cu caracter general și permanent, stabilite de prevederile guvernamentale, cât și de îndatoririle speciale, stabilite prin ordinele primite de la șefi, ordine care imprimă o notă specifică (particulară) misiunii încredințate.
Prin urmare, misiunea este adusă la îndeplinire numai atunci când militarii din respectivele servicii execută întocmai atât obligațiile generale, cu caracter permanent, ce sunt prevăzute în regulament, cât și cele particulare, trasate de șefi, obligații cunoscute în armată sub denumirea de consemn general și consemn particular.
b) Nerespectarea cu atenție și întocmai al consemnului general sau al celui particular este de natură să pericliteze asigurarea pazei și apărării necesare; această situație poate expune unitatea sau formațiunea la consecințe din cele mai grave, ceea ce justifică incriminarea și sancționarea de legea penală a unor atare conduite din partea militarului aflat în vreunul din serviciile mai sus menționate.
Dacă la infracțiunile de absență nejustificată și dezertare raportul de serviciu militar este nesocotit prin lipsa nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu, la călcarea de consemn raportul de serviciu militar este nesocotit sub aspectul neîndeplinirii unor îndatoriri (obligații) specifice unuia dintre serviciile care asigură paza și apărarea necesare obiectivelor și operațiilor interesând capacitatea de apărare a țării.
La toate aceste fapte este incriminată atitudinea omisivă a militarului față de ceea ce legea îi impune: să fie prezent la locul unde efectuează serviciul militar (absența nejustificată, dezertarea), să execute întocmai obligațiile specifice misiunii încredințate în serviciile de pază și apărare a unității (călcarea de consemn).
c) Nu orice nerespectare a îndatoririlor care revin, în general, militarilor constituie o călcare de consemn, ci numai nerespectarea obligațiilor referitoare la serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, îndatoriri circumscrise deci la executarea acestor servicii.
Prin săvârșirea infracțiunii de călcarea a consemnului se încalcă unele îndatoriri specifice prevăzute în regulamentele militare (R.G.-2 -Regulamentul serviciului interior).
Privite prin prisma exigenței îndeplinirii îndatoririlor militare, serviciile prevăzute în art. 333 C. pen. sunt importante puncte în care se realizează pregătirea pentru luptă a militarilor care asigură paza și apărarea bunurilor militare, a tehnicii de luptă, ca și a oricăror obiective ale armatei, inclusiv asigurarea exercitării comenzii unei unități sau a oricărui alt post de interes deosebit încredințat unui militar.
Executarea serviciului de pază, gardă, de însoțire sau de securitate generează pentru militari misiuni care impun îndeplinirea cu strictețe a unor îndatoriri speciale care de regulă, sunt concretizate într-un consemn general și unul particular.
Cu privire la noțiunea de consemn subliniem că aceasta nu a fost definită nici de codul justiției militare, abrogat și nici de codul penal actual. Lămurirea conceptului acestei noțiuni este făcută însă de regulamentul R.G.-2, în ale cărui dispozițiuni se precizează că prin consemn general se înțeleg toate îndatoririle cu caracter permanent prevăzute de acest regulament, ce revin militarilor cu prilejul executării unei misiuni, care se referă la serviciul de gardă, de pază, însoțire, precum și orice dispoziție scrisă ori verbală transmisă în îndeplinirea acestor misiuni. La articolul 42 se prevăd următoarele:
„Santinelele din serviciul de gardă au același consemn general. În afară de acesta, fiecare santinelă are și un consemn particular specific postului său."
Art. 43: „Consemnul general cuprinde îndatoririle santinelei, indiferent de postul încredințat, care sunt următoarele:
ia în primire de la santinela care a ieșit din serviciu tot ce se
prevede în consemnul particular; dacă constată nereguli, le raportează comandantului gărzii sau ajutorului acestuia;
veghează permanent sectorul terestru, cercetează și observă
continuu spațiul aerian stabilit prin consemnul particular, păzește și apără postul încredințat, folosind după caz, orice procedeu de acțiune;
nu părăsește postul chiar dacă viața îi este în pericol, până când
nu este ridicată de către una din persoanele care au acest drept;
nu permite nimănui apropierea de post la o distanță mai mică decât cea fixată prin consemnul particular, cu excepția persoanelor cărora se subordonează sau a celor însoțite de acestea și nu se depărtează de post mai mult decât distanța stabilită;
este permanent în măsură să facă uz de armamentul din dotare,
pe care-l ține numai asupra sa, nu-l dă nimănui, nici chiar
persoanelor cărora le este subordonată, și nu-l îndreaptă împotriva
altei persoane decât în condițiile prevederilor Art. 47 referitoare la
uzul de armă;
când în zona obiectivului de păzit și apărat intră anumite persoane
suspecte și autovehicule cu numere de înmatriculare străine, care fac investigații, înregistrează sub diferite forme, fotografiază sau filmează obiectivul, le oprește, fără a face uz de armă, iar dacă acestea nu se supun, reține semnalmentele și numerele de înmatriculare, raportând imediat comandantului gărzii;
– somează, identifică și reține persoanele care intră (ies) în (din)
raza postului său, conform Art. 49, 50 și face uz de armă potrivit
reglementărilor;
– se adăpostește în gheretă sau sub umbrela- ciupercă, numai pe
timp nefavorabil, fără a întrerupe supravegherea postului;
– cheamă imediat comandantul gărzii, ori de câte ori constată încălcarea regulilor stabilite prin consemnul particular;
– nu vorbește cu nicio persoană decât în prezența comandantului
gărzii, ajutorului acestuia; la întrebările comandanților sau superiorilor în grad aflați în control răspunde scurt, fără a întrerupe supravegherea postului;
– dă onorul din locul în care se află, poartă și păstrează armamentul
în condițiile prevăzute în prezentul regulament;
– cunoaște comportamentul câinilor de pază, acolo unde paza se
execută cu câini, luând măsuri pentru chemarea comandantului gărzii atunci când situația o impune;
– este în măsură să mânuiască mijloacele tehnice de pază și
alarmare, legătură, iluminare, stins incendii pe care le are în primire;
– nu-și acoperă ochii și urechile cu coifura, nu ține gulerul mantalei
ridicat;
– nu consumă băuturi alcoolice sau de altă natură, în afară de apă
potabilă din bidonul aflat asupra sa, nu stă rezemat, nu se așează, nu fumează, nu mănâncă, nu scrie, nu citește, nu cântă, nu joacă, nu face înscrisuri pe amenajările existente la postul său, nu primește sau transmite obiecte, nu se preocupă de alte activități care să sustragă de la îndeplinirea misiunii;
– la izbucnirea unui incendiu sau în caz de calamitate naturală
cheamă comandantul gărzii și fără a întrerupe supravegherea postului, ia măsuri de limitare a urmărilor, folosind în acest scop mijloacele aflate la post;
– dacă se îmbolnăvește sau este rănit, cheamă prin orice mijloace comandantul gărzii, continuând să-și îndeplinească misiunea până la sosirea acestuia;
– la schimbarea sa, predă paza și apărarea postului fără nereguli.
În ceea ce privește consemnul particular, acesta se referă la îndatoririle specifice care au determinat înființarea postului, a serviciilor menționate și care sunt cuprinse în ordinul de înființare a postului.
Consemnul particular variază, sub raportul conținutului, de la post la post și în funcție de diferitele obiective militare.
În art. 44 din același regulament se prevăd următoarele: „Consemnul particular al santinelei cuprinde îndatoririle specifice postului pe care îl are în primire. El se stabilește, în detaliu, de șeful de stat major al unității (comandantul comenduirii garnizoanei, cu acordul scris al șefilor de armă- similari- pentru posturile care îl interesează nemijlocit, precum și cel al comandantului obiectivului de păzit și apărat) și este scris în tabelul posturilor. La subunitățile izolate consemnul particular se stabilește de comandanții acestora.
De regulă consemnul particular cuprinde următoarele prevederi:
Denumirea postului și locul de dispunere al acestuia;
Ce are în pază și apărare;
Cu ce armament și muniție execută serviciul;
Locul unde se dispune santinela;
Sectorul de observare și de tragere;
Procedeele prin care își îndeplinește consemnul;
Cum se face accesul în raza postului;
Limitele de patrulare;
Modul cum acționează când este atacată, în caz de incendiu sau calamități naturale;
10. Mijloacele prin care ține legătura cu corpul de gardă, regulile care trebuie respectate când execută convorbiri cu acestea.
În consemnul particular al santinelei de la drapelul de luptă, depozitele de armament, muniție, carburanți-lubrifianți sau alte materiale periculoase, arest și de la intrarea în corpul de gardă, pe lângă îndatoririle specifice se mai includ:
a) Santinela de la drapelul de luptă al unității stă în poziția „Drepți", lateral față de acesta, ține pistolul-mitralieră în poziția „la piept", carabina sau pușca la picior, având voie să îndoaie genunchiul piciorului drept sau stâng, când ia în primire postul, santinele este obligată să verifice starea husei (vitrinei) și a sigiliului, permite scoaterea drapelului numai la ordinul și în prezența comandantului gărzii; dacă postul său este în primejdie din cauza unui incendiu sau a unei calamități naturale, santinela duce drapelul de luptă într-un loc aflat în afara oricărui pericol și cheamă comandantul gărzii;
b) Santinela de la depozit, magazie de armament, muniție, carburanți- lubrifianți ori alte materiale periculoase precum și cea care face paza transportului acestora nu permite: să se fumeze, să se aprindă focul, să se tragă cu armament, să se folosească exploziv, mijloace de iluminare cu foc deschis, în apropierea sau în interiorul obiectivului păzit, la o distanță mai mică decât cea prevăzută în consemnul particular; să se intre în depozit (magazie) cu armament sau fără încălțăminte sau îmbrăcăminte specială- prevăzută în consemnul particular al postului;
c) Santinela de la intrarea în corpul de gardă nu permite să se intre în corpul de gardă numai personalului gărzii; la apropierea persoanelor care au dreptul să controleze garda (art. 86) ori a celor însoțite de ofițerul de serviciu sau ajutorul acestuia, santinela anunță comandantul gărzii prin semnalul stabilit; oprește pe celelalte persoane la distanța stabilită și cheamă pe comandantul gărzii; este atentă la semnalele pe care le dau santinelele din celelalte posturi și le raportează imediat comandantului gărzii; ține legătura permanent cu plantonul din corpul de gardă; raportează imediat comandantului gărzii cazurile de dezordine și indisciplina observată în apropierea corpului de gardă.
Prin „uz de armă” în sensul prevederilor Legii 17/1996 (privind regimul armelor de foc și al munițiilor)se înțelege executarea tragerii cu arme de foc asupra persoanelor sau bunurilor. (Art. 46 ).
La Art. 47 se prevăd următoarele:
„Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare în următoarele situații:
împotriva acelora care atacă militarii aflați în serviciul de gardă,
pază, escortă, protecție, menținerea și restabilirea ordinii de drept
precum și împotriva celor care, prin actul săvârșit prin surprindere
pun în pericol obiectivul păzit.
împotriva celor care atacă persoanele investite cu exercițiul
autorității publice sau cărora potrivit legii li se asigură protecție.
împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă sau să iasă în
mod ilegal în sau din unitățile, subunitățile militare ori din perimetrele
sau zonele păzite- vizibil delimitate- stabilite prin consemn.
Pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârșirea unor
infracțiuni încearcă să fugă.
împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele
prevăzute la litera a) și c) precum și împotriva conducătorilor
acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale
organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârșit o
infracțiune ori că este iminentă săvârșirea unei infracțiuni.
Pentru imobilizarea sau reținerea persoanelor cu privire la care
sunt probe ori indicii temeinice că au săvârșit o infracțiune și care
ripostează ori încearcă să riposteze cu arma, cu alte obiecte pot
pune în pericol viața ori integritatea corporală a persoanei.
Pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor
aflați în stare legală de reținere.
h) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităților și instituțiilor publice.
i) împotriva celora care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de luptă.
j) în executarea intervenției antiteroriste asupra obiectivelor
atacate sau capturate de teroriști, în scopul reținerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii publice. Persoanele autorizate să dețină, să poarte și să folosească arme pentru pază sau autoapărare pot face uz de armă, în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit legii.
Din punctul de vedere al materialității lor, faptele de călcare de consemn sunt foarte variate; cu toată diversitatea pe care o prezintă (explicabilă prin faptul că fiecare serviciu, având îndatoriri specifice, și faptele de încălcare vor avea un anumit specific, care le diferențiază), aceste fapte își găsesc, totuși, încadrarea în aceeași dispoziție incriminatoare, deoarece există un element de omogenitate și anume, fiecare dintre aceste fapte reprezintă încălcarea unui consemn (general sau particular) și aduce atingere ordinii și disciplinei militare.
Este asimilată faptei de călcare de consemn părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar, deoarece acela care deține comanda sau se găsește în post execută o misiune, având deci un consemn, de care este dator să țină seama, executându-l astfel cum a fost dat.
Părăsirea comenzii sau a postului, fiind o variantă a încălcării de consemn, aduce implicit atingere ordinii și disciplinei militare și este explicabil ca fapta să fie incriminată prin dispozițiile privitoare la infracțiunile privind ordinea și disciplina militară.
În aliniatul 3 al articolului 333 este prevăzută o formă agravată a infracțiunii și anume: călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciu de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armament, muniții sau alte materiale explozive, la frontieră și în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat ori dacă fapta ar fi putut avea urmări grave.
Ca și la alte infracțiuni din această categorie și în cazul călcării de consemn (în articolul 333 aliniatul 4 Cod penal) se prevede o formă agravată care privește săvârșirea faptelor arătate mai sus în timp de război.
B. Obiectul juridic al infracțiunii
– Obiectul juridic generic al ocrotirii instituite prin incriminarea faptei de călcare de consemn îl formează relațiile sociale a căror existență și dezvoltare sunt asigurate prin buna organizare și funcționare a unităților și serviciilor militare, prin care se realizează valoarea socială a capacității de apărare a țării.
– Obiectul juridic special al ocrotirii asigurate prin incriminarea faptei de călcare de consemn îl formează grupul de relații sociale a căror normală formare și desfășurare sunt condiționate de existența și menținerea ordinii și disciplinei militare. Acest grup restrâns de relații sociale își găsesc o convenabilă dezvoltare numai dacă regulile statornicite pentru serviciile de gardă, pază, însoțire sau securitate sunt îndeplinite întocmai, iar militarii nu părăsesc comanda sau postul încredințat.
Prin incriminarea faptelor care constituie atingeri ale acestor reguli se asigură disciplină și odinea militară și- în ultimă analiză- capacitatea de apărare a țării.
Dacă fapta săvârșită aduce adiacent atingeri diferite în cadrul aceleiași valori sociale (de exemplu, militarul care calcă consemnul și insultă superiorul prin aceeași faptă) sau în cadrul unei alte valori sociale (de exemplu, militarul care înlesnește evadarea, unui deținut, călcând consemnul), existând mai multe urmări periculoase, produse prin comiterea aceleași fapte, va exista un concurs de infracțiuni.
Deci, obiectul juridic special al infracțiunii este constituit din relațiile sociale referitoare la ordinea și disciplina militară, relații a căror normală dezvoltare este asigurată numai prin respectarea de către militar a regulilor desfășurării serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau securitate.
– Obiectul material al infracțiunii
Observațiile făcute la infracțiunile de absență nejustificată și dezertare își au aplicație și la călcarea de consemn, care de regulă nu are un obiect material. Cu toate acestea, în fapt nu este exclusă posibilitatea ca sancțiunea de călcare de consemn să se răsfrângă asupra unui lucru care devine obiectul material al infracțiunii (de exemplu: bunul asupra căruia se efectuează serviciul de pază, bun care a suferit degradări din cauza nerespectării consemnului).
C. Subiecții infracțiunii
– Subiect activ. Infracțiunea de călcare de consemn are ca subiect activ nemijlocit (autor) pe militarul care face parte din serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, sau pe militarul care are comanda sau orice alt post, militari care și-au încălcat misiunea (obligațiile) ce le revine.
Subiectul activ nemijlocit este deci calificat, trebuind să îndeplinească pe lângă calitatea de militar și cerința de a face parte dintr-unul din serviciile arătate ori să aibă comanda sau oricare alt post.
Participațiunea este posibilă sub forma complicității sau a instigării nu și sub forma coautoratului, deoarece fapta nu poate avea decât un singur subiect nemijlocit (infracțiune cu subiect activ unic).
Chiar și în cazul în care misiunea încredințată este aceeași pentru mai mulți militari, iar între ei a existat o înțelegere, răspunderea pentru încălcarea consemnului va fi pentru fiecare ca autor al faptei, întrucât obligațiunea este personală pentru fiecare dintre ei. Se va ține însă seama de conexitatea cu faptele celorlalți militari.
– Subiectul special al infracțiunii de călcare de consemn nu poate fi orice militar, ci numai acela care în momentul săvârșirii faptei face parte din personalul gărzii sau din serviciul de pază, însoțire sau securitate, ori acela căruia i s-a încredințat o comandă sau orice alt post, pentru care poartă răspunderea consemnului primit.
Subiectul activ special este așadar, de două ori calificat, trebuind să aibă calitatea de militar și să îndeplinească cerința de a avea una dintre îndatoririle arătate mai sus.
Legiuitorul actual, ca și cel anterior, nu a definit noțiunile de post și de comandă. În legătură cu lămurirea acestor noțiuni subliniem că, potrivit regulamentelor militare în vigoare, prin post se înțelege locul ori porțiunea de teren în care santinela, orice alt militar de paza sau o unitate constituită își îndeplinește sarcinile, misiunile sau orice obligații ce-i revin pentru pază ori apărare, iar prin comandă se înțelege funcția care conferă unui militar conducerea unei trupe sau unități constituite (inclusiv garda), în unele situații chiar conducerea unei subunități trimise în executarea unei misiuni.
În ceea ce privește expresia „oricărui alt post” sau „ori în alte posturi" din cuprinsul Art. 333 alin. 2 și 3 C. pen. este firesc a se înțelege că în conținutul acestora se include și postul de santinelă.
Autor al infracțiunii de călcare de consemn poate fi și militarul care face parte din personalul serviciului interior de zi pe unitate (ofițer de serviciu, ajutorul acestuia, sergent de serviciu pe subunitate, gradat de serviciu pe punctul de control, etc.) care are obligații speciale (menținerea ordinii interioare, paza tehnicii de luptă, paza încăperilor, a localului, etc.) deoarece asemenea sarcini reprezintă în înțelesul art. 333 C. pen. adevărate consemne generale și particulare ce trebuie să fie executate întocmai.
Aceeași situație, adică subiect activ al infracțiunii de călcare de consemn, prevăzută însă de art. 333 alin 3 C. pen. poate fi și militarul care are misiunea de a asigura paza frontierei în orice post, chiar dacă nu îndeplinește serviciul în denumirea de santinelă.
În ceea ce privește fapta plantonului, de a părăsi postul încredințat, practica a confirmat punctul de vedere că acesta nu are calitățile cerute de lege ca să poată săvârși o călcare de consemn, deoarece nu face parte din serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau securitate, astfel încât în asemenea situații ne găsim în fața unei simple abateri disciplinare. Plantonul are numai atribuții pe linie gospodărească și acestea nu echivalează cu cele menționate de art. 333 alin. 1 C. pen.
O problemă ivită în practica judiciară a fost cea referitoare la încadrarea juridică a faptei unei santinele care a fost găsită dormind în post, în sensul de a ști dacă există infracțiunea de călcare de consemn sau o simplă abatere disciplinară. Opinia justă, credem, este aceea că, în asemenea situații există infracțiunea de călcare de consemn, deoarece militarul în cadrul consemnului său general, avea obligația să fie vigilent pe tot timpul cât se găsește în post. Nu se poate susține că păzirea postului respectiv- prin supraveghere vizuală permanentă în jurul postului- nu este o îndatorire generală a santinelei. În astfel de cazuri este vorba de săvârșirea unei infracțiuni momentane iar nu continue.
Santinela ca subiect activ calificat al infracțiunii reiese din calitatea acestui militar de a executa în momentul săvârșirii infracțiunii serviciul de gardă în postul de santinelă, care atrage realizarea conținutului calificat (agravat) al acestei infracțiuni.
Ca și la infracțiunile de absență nejustificată și dezertare, la călcarea de consemn participația penală sub forma coautoratului nu este posibilă, fapta neputând avea decât un subiect activ unic. Este posibilă participația sub forma complicității sau a instigării. Nu are relevanță faptul că misiunea a fost încredințată concomitent mai multor militari; fiecare va răspunde ca autor al infracțiunii de călcare de consemn, chiar dacă în timpul misiunii s-au abătut în comun de la îndatoririle prevăzute în consemnul primit.
Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de către un militar aflat în post sau serviciu ordonat este demnă de reținut fapta săvârșită de către plt.( r) L.T. în luna ianuarie 2001, pedepsită prin Sentința nr. 65 din 12 aprilie 2001 a Tribunalului Militar Cluj. Militarul a intrat în serviciu, după care a părăsit raza postului, s-a întâlnit cu coinculpatul, au jefuit sub amenințarea armei casa de schimb valutar din Cluj-Napoca de pe strada Napoca. Pentru realizarea rezoluției infracționale a implicat în comiterea faptei un prieten- coinculpat pe care l-a pus să sune și să îl cheme de la serviciu. Instanța, în urma materialului probator prezentat a constatat săvârșirea în concurs a infracțiunilor de tâlhărie în formă agravată și călcare de consemn. Tâlhăria ca infracțiune complexă se evidențiază mai ales sub aspectul laturii obiective, mai exact în privința elementului material al acestuia. Pentru pericolul social al faptei, inculpatului i s-a aplicat și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, alături de pedeapsa privativă de libertate.
– Subiect pasiv este unitatea din care face parte militarul care a încălcat consemnul.
D. Locul și timpul comiterii faptei
Infracțiunea de călcare a consemnului nu se poate săvârși decât în locul și în timpul cât militarul se află sub incidența consensului.
Uneori, factorii lor și timpul circumstanțiază legal fapta de călcare de consemn, agravând-o. Astfel, din punct de vedere al locului, constituie o circumstanță agravantă a faptei, când călcarea de consemn este comisă de o santinelă aflată în serviciu pe lângă un depozit de armament, de muniții sau de materiale explozive, ori de santinela de la post de frontieră, ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat (aliniatul 3, articolul333).
3.3.2. Structura și conținutul juridic al infracțiunii
În structura infracțiunii de călcare de consemn intră- ca părți componente- o situație premisă și un conținut constitutiv, amândouă alcătuind conținutul juridic al faptei.
A. Situația premisă
Realitatea preexistentă, care face posibilă comiterea infracțiunii, este apartenența militarului la un serviciu de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, sau aflarea militarului într-un post de comandă sau orice alt post.
Condiția prealabilă și indispensabilă este deci ca autorul faptei să fie un militar care execută o misiune intr-unul din serviciile menționate sau care deține o comandă, ori i s-a încredințat un post oarecare.
Pentru existența situației premisă nu are importanță dacă militarul este însărcinat cu serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, pe timp nedeterminat sau numai temporar, ori dacă deține comanda în mod permanent sau în mod provizoriu. De asemene, nu importă pentru existența situației premisă numărul militarilor afectați unui serviciu sau cât de mare este formațiunea militară de sub comandă.
În privința postului nu există nicio restricție, din redactarea textului reieșind explicit că poate fi oricare post în cadrul organizării armatei.
B. Conținutul constitutiv
Conținutul constitutiv al infracțiunii este alcătuit din fapta incriminată, adică latura obiectivă, și, în raport cu aceasta, din atitudinea subiectivă a autorului, adică latura subiectivă.
Acest conținut este prevăzut în dispozițiile din aliniatul 1 și 2 al articolului 333 Cod penal : “Călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar”.
În aliniatul 1 este prevăzută varianta tip a infracțiunii de călcare a consemnului, iar în aliniatul 2 varianta asimilată.
1. Latura obiectivă este formată din elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată.
a) Elementul material constă, în cazul variantei tip, din nerespectarea (călcarea) de către militarul din serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau securitate a regulilor stabilite pentru executarea acestor servicii.
Acest element material se înfăptuiește fie printr-o comportare comisivă, acțiune (de exemplu, fiind în misiune militarul dintr-un serviciu de pază își descarcă arma; militarul care divulgă parola etc.), fie printr-o atitudine omisivă, inacțiune (militarul manifestă o atitudine pasivă, de exemplu nu acționează în caz de incendiu sau atac întreprins asupra obiectivului păzit, adoarme în timpul executării misiunii, lasă ca persoane străine să se apropie de obiectivul unde efectuează paza deși acest lucru fusese interzis prin consemnul particular pe care îl primise etc.).
Pentru varianta asimilată din aliniatul 2 elementul material constă în acțiunea de părăsire a comenzi sau a postului. Este suficient ca militarul să părăsească comanda sau postul încredințat. Pentru existența elementului material nu importă la ce interval s-a produs părăsirea postului și cât timp a durat aceasta. Contează, așadar, acțiunea de părăsire și nu cât lipsește militarul. Se realizează o astfel de modalitate a elementului material, de exemplu, de către militarul care, având sub comandă o grupă de militari, după executarea unei misiuni, și-a întrerupt deplasarea spre unitate, a părăsit pe militari și a mers acasă să-și viziteze familia; militarul era obligat să urmeze cu strictețe itinerarul stabilit și nu avea voie să se abată de la consemnul primit și anume, acela de a nu pune în pericol subunitatea pe care o comandă.
b) Cerințe esențiale.
Pentru realizarea elementului material trebuie să fie îndeplinite două cerințe esențiale, și anume:
– autorul acțiunii sau inacțiunii de călcare a îndatoririi să fie un militar însărcinat cu serviciul de gardă, de pază, etc., sau un militar având un post de comandă sau aflat în orice alt post;
– iar a doua cerință este ca acțiunea sau inacțiunea de încălcare a misiunii să privească un consemn.
Aceste cerințe reprezintă reflectarea situației permisă în conținutul constitutiv al infracțiunii. S-a arătat că nu orice nesocotire a obligațiilor care- de regulă, revin unui militar este o călcare de consemn, și doar a obligațiilor derivând din consemnul general sau particular.
Obligațiile derivând din consemnul general sau particular, variind în funcție de serviciul executat, este firesc ca elementul material să varieze la rândul său, fiind foarte diferit la fapta de călcare de consemn.
c) Urmarea imediată
Acțiunea sau inacțiunea, prin care militarul din serviciile de pază și apărare încalcă consemnul primit în vederea executării misiunii sale, are ca urmare imediată producerea unei stări de pericol, constând în aceea că unitatea este lipsită de pază și apărarea necesară, care se realizează în condiții nesatisfăcătoare datorită încălcării obligațiilor specifice serviciului respectiv.
Urmarea imediată se produce în momentul când este comisă acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei, adică atunci când militarul a călcat consemnul general sau particular, când a părăsit comanda sau postul.
d) Legătura de cauzalitate
Urmarea imediată constând dintr-o stare inerentă săvârșirii faptei, legătura dintre elementul material și urmarea imediată este implicit dovedită prin însuși faptul comiterii elementului material al infracțiunii.
2. Latura subiectivă constă în atitudinea psihică pe care trebuie să o aibă autorul în raport cu fapta săvârșită.
Elementul subiectiv trebuie verificat sub dublu aspect: dacă a existat voința neconstrânsă de a săvârși acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei (aspectul volițional); dacă a existat prevederea urmărilor acțiunii sau inacțiunii, ori dacă această prevedere a urmărilor, deși a lipsit, totuși, în condițiile concrete, puteau și trebuiau să fie prevăzute.
Formele de vinovăție la infracțiunea de călcare de consemn sunt intenția (directă sau indirectă), pentru fapta constând într-o acțiune (comisiune), și intenția (directă sau indirectă) ori culpa (simplă sau cu previziune), atunci când fapta constă într-o inacțiune (omisiune).
Fapta constând într-o acțiune (comisiune), săvârșită din culpă, nu constituie infracțiune, deoarece norma legală nu prevede explicit posibilitatea comiterii din culpă a faptei de călcare de consemn, materializată în acte comisive.
Mobilul sau scopul nu circumstanțiază legal fapta, dar la evaluarea periculozității sociale a făptuitorului stabilirea mobilului sau scopului urmărit are o mare însemnătate.
3.3.3. Forme , modalități , sancțiuni
I. Formele infracțiunii
a) Actele preparatorii nu au relevanță penală, nefiind incriminate. Chiar dacă ar fi înfăptuite, aceste acte nu vor atrage pedepsirea făptuitorului, întrucât nu constituie o formă a infracțiunii de călcare de consemn.
Totuși, atunci când călcarea de consemn a fost comisă, actele de pregătire pot dezvălui mobilul care a determinat pe militar să execute infracțiunea (mobilul și scopul urmărit influențează atitudinea psihică în mod hotărâtor, iar cunoașterea acestora contribuie la justa încadrare a faptei și corecta individualizare a pedepsei).
De asemenea, actele pregătitoare, efectuate de alte persoane decât autorul, conduc la stabilirea eventualei participațiuni prin contribuții anterioare, care l-au determinat pe autor sau l-au ajutat la săvârșirea faptei (instigatori sau complici la infracțiunea de călcare de consemn).
Când actele preparatorii formează elementul material al unei alte infracțiuni, ele vor fi urmărite și pedepsite potrivit dispozițiilor care incriminează respectiva faptă.
b) Tentativa
Practic nu este posibilă tentativa de călcare de consemn varianta tip, care este o infracțiune omisivă (neîndeplinirea unor obligații determinate, impuse de legile militare); de vreme ce tentativa nu este posibilă, căci nerespectarea obligațiilor privind serviciile de pază și apărarea echivalează cu consemnarea faptei, apare de înțeles faptul că tentativa nu a făcut obiectul incriminării, dispoziția legală neprevăzând-o ca formă a infracțiunii.
La varianta asimilată a părăsirii postului, tentativa este posibilă, dar legea nu o incriminează.
c) Consumare
Infracțiunea de călcare de consemn varianta tip se consumă în momentul în care militarul, prin comportarea sa comisivă sau omisivă, încalcă consemnul general sau special, iar varianta asimilată- în momentul când militarul părăsește comanda sau postul ce-l avea.
Dacă militarul încalcă obligațiuni multiple derivând din consemnul general sau particular, răspunderea sa va fi pentru săvârșirea unei singure infracțiuni. Împrejurarea că a nesocotit mai multe obligațiuni se cuvine să fie avută în vedere însă la individualizarea pedepsei.
d) Epuizare
Uneori, acțiunea și, în mod frecvent, inacțiunea, prin care este realizat elementul material al faptei, se pot prelungi în timp după consumarea faptei care imprimă acesteia caracterul de infracțiune continuă (de exemplu, militarul care adoarme în post, comite o călcare de consemn în momentul când a adormit; dacă însă lipsa de veghe durează mai mult timp, fapta capătă o formă continuă). Prin repetare pe baza aceleiași rezoluții, fapta poate de asemenea căpăta caracterul de infracțiune continuată (de exemplu, santinela îngăduie în mod repetat unui prieten să pătrundă într-un depozit în care accesul era interzis prin consemn).
În situațiile de prelungire în timp, infracțiunea se epuizează în momentul în care acțiunea sau omisiunea au încetat.
II. Modalități
S-a explicat mai sus că infracțiunea de călcare de consemn are două variante, una tip și alta asimilată.
a) Modalități normative
Fiecare variantă prezintă normativ o modalitate simplă privind faptele comise în timp de pace, și o altă modalitate agravată (referitoare la faptele săvârșite în timp de război).
Atât varianta tip, cât și cea asimilată, au și o a doua modalitate normativă agravată, privind călcarea de consemn, săvârșită de către o santinelă aflată în serviciul de gardă sau de pază, pe lângă anumite obiective sau posturi de un deosebit interes militar sau de stat, precum și călcarea de consemn care a avut urmări grave. Deci conform articolului 333 alineatul 3: „Călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciul de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armament, muniții sau materiale explozive, la frontieră ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat, ori dacă fapta ar fi putut avea urmări grave, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Această modalitate normativă agravată își găsește justificarea în interesul militar deosebit pe care îl au obiectivele unde se execută serviciul de gardă sau de pază.
Călcarea de consemn săvârșită de santinela ce execută serviciul de gardă sau de pază la depozitele de armament, de muniții sau de materiale explozive este desigur mult mai periculoasă decât dacă aceeași faptă ar fi săvârșită la un obiectiv militar mai puțin important.
De altfel, enumerarea din textul de lege nu epuizează locurile care prin importanța lor fac ca fapta de călcare de consemn să fie încadrată în modalitatea agravată, în această modalitate încadrându-se orice călcare de consemn privind orice serviciu de pază la frontieră sau în vreun alt post de un deosebit interes militar sau de stat, ori indiferent de importanța obiectivului, dacă fapta ar fi putut avea urmări grave.
Așadar modalitatea agravată poate privi posturi de un deosebit interes fie militar, fie pentru stat (de exemplu, paza unor obiective industriale de o mare importanță pentru o ramură economică, efectuată de militari din serviciul de pază sau de gardă).
În ceea ce privește urmările grave, este suficient pentru încadrarea agravată ca urmările să fi fost posibile, legea necerând efectiva lor producere.
În evaluarea urmărilor grave posibile se vor avea în vedere atât urmările imediate cât și consecințele care ar fi fost ulterior posibile.
Aprecierea caracterului grav al urmărilor posibile aparține organelor penale chemate a soluționa cauza.
În sfârșit, în aliniatul 4, după cum s-a arătat mai sus, este prevăzută agravarea determinată de comiterea faptei simple sau agravate (din aliniat 3) în timp de război.
b) Modalități faptice
Ca și în dispozițiile care prevăd modalitățile simple, și în dispoziția privitoare la modalitatea agravată sunt incluse situații alternative (echivalente); realizarea în concret a uneia sau a mai multora dintre aceste situații reprezintă modalitățile faptice ale infracțiunii.
În raport cu împrejurările concrete, modalitățile de fapt se deosebesc în primul rând prin conținutul activității infracționale (exemplu, încălcări diferite ale unor obligații diferite, toate privind însă consemnul), apoi prin particularitățile factorilor exteriori (timpul și locul săvârșirii, calitatea militarului, urmările subsecvente ale faptei etc.), care modifică gradul de pericol al faptei în sensul măririi sau micșorării acestuia.
Cunoașterea diferitelor modalități faptice are importanță și în evaluarea stării de periculozitate a făptuitorului (în special cu privire la forma de vinovăție, la mobilul și scopul urmărit, precum și la eventuala participațiune). Constatarea modalităților de fapt este deci indispensabilă pentru justa soluționare a cauzei.
III. Sancțiuni
Infracțiunea de călcare de consemn, săvârșită în una din modalitățile simple ale celor două variante arătate în primele două aliniate ale articolului 333 Cod penal, este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an.
Pentru modalitatea agravată din aliniatul 3 pedeapsa este închisoarea de la un an la 5 ani.
Dacă fapta de călcare de consemn (simplă sau agravată) este săvârșită în timp de război, pedeapsa este de la 3 la 12 ani. Între fapta simplă și fapta real agravată, săvârșită în timp de război, nu s-a mai făcut deosebire sub raportul sancțiunii, deoarece limitele pedepsei fiind suficient distanțate, instanța are posibilitatea să facă o justă aplicare a sancțiunii în raport cu specificul faptei.
La stabilirea și aplicarea pedepselor, se va ține seama de criteriile generale de individualizare prinse în articolul 72.
Potrivit dispozițiilor din articolul 65 și 67 Cod penal, instanța va aplica, când va fi cazul, ca pedepse complementare, interzicerea unor drepturi și degradarea militară.
3.3.4. Aspecte procesuale
Urmărirea penală și judecarea faptei de călcare de consemn se fac în aceleași condiții ca și infracțiunea de dezertare.
Așa dar, acțiunea penală este pusă în mișcare și exercitată de către procurorul militar la sesizarea comandantului unității. Fără această sesizare, nu poate fi declanșată urmărirea penală și nici nu se face trimiterea în judecată a unui militar care a comis o călcare de consemn.
Actele de urmărire sunt efectuate fie de ofițerii cu atribuții speciale de a face cercetarea, desemnați de comandantul unității militare, fie de comandantul personal (articol 208 Cod procesual penal), sau de către procurorul militar (articol 209, aliniatul 3, Cod procesual penal).
Competent a soluționa cauza este Tribunalul militar de mare unitate.
3.4. Elemente de drept comparat
În Codul Justiției militare franceze, în Titlul II- Infracțiuni de ordin militar, Secțiunea II sunt prevăzute reglementările cu privire la dezertare. Sunt prevăzute mai multe modalități ale acestei infracțiuni: 1. Dezertarea în interiorul țării, 2. Dezertarea în străinătate, 3. Dezertarea în bandă înarmată și 4. Dezertarea la inamic sau în prezența inamicului. În Secțiunea III sunt reglementate provocarea la dezertare și ascunderea dezertorului.
Infracțiunea de dezertare în interiorul țării poate fi săvârșită prin:
părăsirea neautorizată a corpului, detașamentului, formației, navei etc. a oricărui militar (se consideră infracțiune la 6 zile după constatarea absenței);
neprezentarea la timp din misiune, concediu sau permisie (se consideră infracțiune la 15 zile după termenul fixat pentru prezentarea la unitate);
neprezentarea la timp la nava sau aeronava militară la plecarea în afara teritoriului țării.
Se mai precizează că militarul care nu are trei luni de serviciu militar nu poate fi considerat dezertor decât după o lună de absență și că pe timp de război, toate termenele sunt reduse cu două treimi.
Sancțiunile acordate sunt de închisoare între șase luni și trei ani pe timp de pace și până la 10 ani în timp de război, stare de urgență sau de asediu. Sunt prevăzute și pedepse complementare în cazul în care fapta este săvârșită de un ofițer sau în complot.
Dezertarea în străinătate are aceleași posibilități de săvârșire ca și infracțiunea de dezertare în interiorul țării, cu precizarea că militarul nu absentează nejustificat doar de la unitatea din care aparține ci părăsește și țara, iar termenele absenței prevăzute la dezertarea în țară sunt înjumătățite și pedepsele mărite. Varianta agravată a acestei infracțiuni constă în săvârșirea ei pe timp de război sau pe timp de pace dar vinovatul are asupra lui o armă sau un material al statului, a dezertat fiind de serviciu sau a dezertat printr-un complot.
Dezertarea în bandă înarmată este sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani. Dacă vinovatul este ofițer va primi maximul pedepsei. Pedeapsa este de închisoare pe viață dacă fapta e săvârșită în complot sau dacă vinovații iau cu ei o armă sau muniții.
Dezertarea la inamic este pedepsită cu închisoare pe viață dacă e săvârșită de orice militar sau civil care face parte din echipajul unei nave sau aeronave militare sau al unei nave de comerț escortate. Cu pedeapsa de închisoare de la 10 la 20 de ani este sancționat dezertorul în prezența inamicului. Dacă infracțiunea este săvârșită de un ofițer sau în complot, pedeapsa este de închisoare pe viață.
În același Cod francez, în Capitolul IV- Infracțiuni contra consemnelor sunt prevăzute o serie de variante ale infracțiunii de încălcare a consemnului. Pe lângă infracțiunea săvârșită în varianta tip, sunt stipulate si o serie de variante: infracțiunea săvârșită pe timp de război, din cauza neglijenței, dacă vinovatul a fost surprins de inamic, dacă adoarme în post, dacă părăsește nava sau aeronava aflată în pericol sau în prezența inamicului, dacă comandantul navei nu acordă asistență unui alt vas aflat în pericol etc.
În funcție de gravitate și de gradul militarului care săvârșește infracțiunea, pedepsele pot ajunge până la închisoare pe viață.
Manualul pentru Curțile Marțiale ale Statelor Unite ale Americii reglementează în articolul 9 infracțiunea de dezertare. Conform acestui articol, este dezertor:
a) orice membru al forțelor armate care
fără autorizație pleacă sau absentează de la unitate sau de la locul datoriei cu intenția de a nu se mai întoarce;
părăsește unitatea sau locul datoriei cu intenția de a se sustrage de la misiuni riscante sau îndatoriri de serviciu importante;
fără a figura în evidențe ca aflat în retragere din forțele armate se înrolează sau acceptă o funcție în aceeași sau în altă unitate a forțelor armate fără a aduce la cunoștință faptul că nu a fost înregistrat ca retras ori acceptă o misiune armată străină cu excepția cazului când există o autorizație din partea Statelor Unite.
b) orice ofițer aflat în exercițiul funcțiunii în cadrul forțelor armate care, după prezentarea demisiei și înainte de a fi notificat despre primirea acesteia, își părăsește postul sau îndatoririle specifice fără permisiune, cu intenția de a face acest lucru definitiv.
Un element de noutate, pe care nu îl întâlnim în dreptul român se referă la sancțiune, aceasta nefiind reglementată ci lăsată la latitudinea Curții Marțiale, cu precizarea că în cazul săvârșirii infracțiunii pe timp de război, pedeapsa poate fi cu moartea. Pedepsele complementare pot fi de destituire sau de pierderea drepturilor salariale și a indemnizațiilor.
Articolul 86 al aceluiași manual prezintă infracțiunea de absență neautorizată: „Orice membru al forțelor armate care fără permisiune: omite să se prezinte în postul numit la un moment dat, părăsește respectivul loc sau absentează de la unitate sau de la locul unde ar fi trebuit să fie la un moment dat, va fi pedepsit după cum decide Curtea Marțială.” Acest articol prezintă varietăți ale infracțiunii de absență neautorizată, varietăți cu atât mai importante cu cât reprezintă circumstanțe agravante: durata absenței, o anumită îndatorire de la care se sustrage și o anumită intenție ce însoțește absența. În aceste condiții și pedepsele vor fi diferențiate. Astfel, omisiunea de prezentare la post sau părăsirea acestuia se pedepsește cu închisoare de până la o lună și confiscarea a două treimi din salariul lunar timp de o lună. Absența din unitate sau alt loc de desfășurare a activității pentru maximum 3 zile se pedepsește cu maximum o lună de închisoare și confiscarea a două treimi din salariul lunar pentru o lună; pentru mai mult de 3 zile dar nu mai mult de 30, cu închisoare de până la 6 luni și confiscarea a două treimi din salariul lunar pentru 6 luni; pentru mai mult de 30 de zile- destituirea disciplinară din funcție, confiscarea tuturor drepturilor salariale și a primelor și închisoare până la un an, absența de la pază și protecție, cu închisoare până la 3 luni și confiscarea a două treimi din drepturile salariale pentru trei luni, de la pază și protecție cu intenția de abandon, cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă și confiscarea tuturor drepturilor salariale și a primelor și închisoare până la 6 luni.
În legislația spaniolă, infracțiunile care fac tema acestei lucrări, sunt reglementate în Capitolul III- Infracțiuni la obligațiile de prezență și prestare a serviciului militar, Secțiunea I- Abandonarea destinației sau a domiciliului, reglementează în art. 119: „Militarul profesionist care ar absenta în mod nejustificat de la unitatea sa, de la destinație sau de la domiciliu pentru o perioada mai mare de trei zile sau dacă nu s-ar prezenta, putând să o facă, fiind expirat termenul din momentul în care ar ti trebuit să se înapoieze, va fi pedepsit cu condamnarea la închisoare de la trei luni și o zi la trei ani. Pe timp de război, absența pe o perioadă mai mare de douăzeci și patru de ore, va fi pedepsită cu condamnarea la închisoare de la trei la zece ani.” și art. 119 bis: „Militarul în rezervă care ar absenta în mod nejustificat de la unitatea sa, de la destinație sau de la domiciliu pentru o perioada mai mare de cincisprezece zile sau dacă nu s-ar prezenta, putând să o facă, fiind expirat termenul din momentul în care ar fi trebuit să se incorporeze, va fi pedepsit cu condamnarea la închisoare de la trei luni și o zi la trei ani. Pe timp de război, absența pe o perioadă mai mare de douăzeci și patru de ore, va fi pedepsită cu condamnarea la închisoare de la trei la zece ani.”. Infracțiunea de dezertare este reglementată în art. 120: „Comite dezertare acel militar care, cu scopul de a se sustrage permanent de la îndeplinirea obligațiilor militare lipsește de la Unitatea sa, de la destinație sau de la domiciliu. Va fi pedepsit cu condamnarea la închisoare de la doi ani și patru luni la șase ani. Pe timp de război, va fi pedepsit cu condamnarea la închisoare de la șase la cincisprezece ani.”
Reglementările din legislația italiană, tratează în Codul penal italian infracțiunea de încălcare a consemnului în trei articole: „art. 118: abandonarea postului și încălcarea consemnului de către un militar sau santinelă, observator sau gardă.
Militarul care fiind de pază ca santinelă, observator sau gardă abandonează postul consemnat este pedepsit cu închisoarea pană la 3 ani. Închisoarea militară este de la 1 la 5 ani dacă fapta a fost comisă:
în gardă au rămas aeronave sau magazii sau depozite cu muniții sau materiale inflamabile sau explozibile;
la bordul unei nave sau aeronave
în orice circumstanță de pericol grav.
În flecare caz, dacă în urma producerii faptei a rezultat o daună gravă pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.”, „art. 119: Militarii ca santinelă, observator sau gardă, care adoarme.
Militarul care fiind santinelă, observator sau gardă, în vreuna din circumstanțele din alineatul a 2-lea al articolului precedent, adoarme, este pedepsit cu închisoarea militară de până la 1 an.
Dacă în urma săvârșirii faptei a rezultat o daună gravă, pedeapsa este închisoarea militară de până la 1 an”, „art. 120: Abandonarea postului sau încălcarea consemnului aflat de gardă sau de serviciu.
În afara cazurilor enumerate în cele 2 articole precedente, militarul care abandonează postul în care se află de gardă sau de serviciu sau încalcă un consemn primit, este pedepsit cu închisoarea militară de până la 1 an.
Dacă este vinovat comandantul corpului de armată sau militarul ales de serviciu sau șeful de post sau este vorba de un serviciu sub arme, pedeapsa este majorată.”
Legislația Moldovei reglementată în Codul penal, „art. 371. Dezertarea:
(1) Dezertarea, adică părăsirea unității militare, a centrului de instrucție sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, precum și neprezentarea din aceleași motive la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucție, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituție curativă, săvârșită de un militar, de o persoană care trece pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Aceeași acțiune săvârșită:
cu armă;
de două sau mai multe persoane, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acțiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârșite:
pe timp de război;
în condiții de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani.
(4) Acțiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), săvârșite de un militar care își execută pedeapsa într-o unitate militară disciplinară, se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(5) Militarul care pentru prima dată a dezertat în condițiile alin.(1) se liberează de răspundere penală dacă dezertarea a fost săvârșită în urma unui concurs de împrejurări grele.”
CAPITOLUL 4: CAZURI JUDECATE DE
TRIBUNALELE MILITARE
De-a lungul timpului, au fost aduși în fața instanței militari care au încălcat legile țării. Doar într-un singur an, au loc aproximativ 300 de procese în care sunt implicați militari care încalcă ordinea și disciplina militară. Încălcarea acestor reglementări are în multe cazuri urmări grave cu privire la capacitatea de apărare a țării.
Infracțiunile care fac subiectul acestei lucrări: absența nejustificată, dezertarea, călcarea de consemn, sunt cele mai frecvente infracțiuni din domeniul ordinii și disciplinei militare și prezintă un grad ridicat de pericol social, prin urmarea socialmente periculoasă.
Lucrarea a fost structurată pe două părți: una teoretică, în care am analizat în detaliu infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare: Absența nejustificată, Dezertarea și Călcarea de consemn, prezentate în Codul penal la articolele 331, 332 respectiv 333; și o parte practică. Aceasta am realizat-o în două maniere: pe parcursul analizei făcute asupra fiecărei infracțiuni în parte și una la finalul lucrării, în prezentul capitol, în care am prezentat câteva cazuri din practica juridică, în care am arătat numărul sentinței și data la care a fost dată, situația de fapt, declarația învinuitului și hotărârea tribunalului. Prima modalitate de realizare a părții practice am considerat a fi foarte importantă deoarece teoria prezintă o mai mare importanță și poate fi mai bine valorificată și înțeleasă dacă este însoțită de exemple concrete care să evidențieze aspectele aduse în discuție.
Pentru o mai bună înțelegere a modului în care Tribunalul Militar ia decizii în legătură cu gravitatea unor fapte aduse în fața instanței, consider oportună prezentarea câtorva cazuri judecate la Tribunalele Militare Cluj și București.
Sentința penală nr. 66 din 12 ianuarie 2007
La data de 12 ianuarie 2006 Tribunalul Militar București a pronunțat o hotărâre definitivă împotriva plt. S. D. privitoare la încălcarea prevederilor art. 331 (Absență nejustificată) Cod penal.
Situația de fapt:
Plt. maj. S. D., angajat la U.M. 0838 Buzău, a avut din data de 13 noiembrie până în 15 noiembrie 2006 ora 07.00 liber după efectuarea serviciului de permanență. Subofițerul s-a prezentat la unitate în data de 17 noiembrie 2006 ora 09.30.
Declarația învinuitului:
În data de 13 noiembrie, după terminarea serviciului, învinuitul S. D. s-a hotărât să plece pentru 2 zile în comuna Vânători, județul Vrancea pentru a-și vizita rudele.
În data de 14 noiembrie, a intenționat să se deplaseze spre domiciliul personal din localitatea Buzău.
Inculpatul afirmă că din cauza ninsorilor abundente din ultimele 24 de ore, trenul cu care trebuia să se întoarcă nu a mai circulat. Mai susține că acesta era singurul tren cu care putea ajunge la destinație și că nu ar fi avut cu ce ajunge mai repede la unitate.
Hotărârea Tribunalului:
Tribunalul Militar București a hotărât că inculpatul S. D. a încălcat art. 331 C. pen., lit. a privind respectarea ordinii și disciplinei militare. Inculpatul a primit 2 ani și 5 luni de închisoare pentru infracțiunea de absență nejustificată.
Lipsa nejustificată de la serviciu sau unitate, în funcție de durata ei, poate reprezenta o abatere disciplinară, infracțiunea de absență nejustificată (prezentată în cazul expus mai sus) sau ca un caz agravat al acestei infracțiuni, este infracțiunea de dezertare, faptă ce o voi prezenta în continuare.
Sentința penală nr. 121 din 9 decembrie 2006
La data de 12 decembrie 2006 Tribunalul Militar Cluj a pronunțat o hotărâre definitivă împotriva plt. P.I.M. privitoare la încălcarea prevederilor art. 332 (Dezertare) Cod penal.
Situația de fapt:
Plt. P.I.M., angajat la U.M. 01336 Zalău, a avut din data de 19 septembrie până în 21 septembrie 2006 ora 07.00 liber după efectuarea serviciului de permanență. Subofițerul s-a prezentat la unitate în data de 26 septembrie 2006 ora 09.00.
În data de 09 octombrie 2006, militarul a intrat în concediu, până în data de 26 octombrie 2006 ora 07.00 când trebuia să se prezinte la unitate. Acesta s-a prezentat în data de 03 noiembrie 2007 orele 09.30.
Declarația învinuitului:
În data de 19 septembrie, după părăsirea unității învinuitul s-a hotărât să se deplaseze cu automobilul proprietate personală în localitatea Arad de unde trebuia să aducă 100 de litri de vin din producția părinților săi. În data de 20 septembrie în jurul orelor 19.00 P.I.M. s-a pregătit să se întoarcă în localitatea Zalău dar observând că este obosit, a hotărât să doarmă până la 22.00, oră la care trebuia să se pornească spre localitatea de destinație. Fiind prea obosit, nu a auzit alarma ceasului și s-a trezit abia a doua zi la ora 08.30, iar la ora 09.30 s-a pornit spre Zalău.
După aproximativ 100 de km. de la pornire, s-a defectat mașina, rămânând în câmp deschis fără posibilitatea de a anunța pe cineva de incident sau de a ajunge la un service auto.
Învinuitul a încercat să obțină ajutorul celorlalți șoferi care erau în trecere prin acea zonă, însă fără succes, fiind nevoit să efectueze reparațiile survenite singur. În noapte zilei de 21 septembrie a dormit în mașina proprie, în locul în care a avut loc defectarea.
În dimineața zilei de 22 septembrie, învinuitul se hotărăște să pornească pe jos până în cea mai apropiată localitate pentru a căuta ajutor. Ajuns în comuna Salonta, inculpatul a căutat un service auto. A găsit în final în jurul orelor 17.00 un cetățean care efectua reparații auto în gospodăria proprie. Acesta neavând posibilități de tractare a automobilului stricat, se hotărăsc să efectueze reparațiile la locul incidentului, însă doar a doua zi.
În data de 23 septembrie, în jurul orelor 09.30, inculpatul, împreună cu cetățeanul care efectua reparația automobilului se pornesc spre locul unde rămăsese mașina defectată.
Repararea mașinii a durat întreaga zi, fiind necesare mai multe drumuri până la domiciliul reparatorului auto pentru a aduce scule necesare. Mașina a devenit funcțională în seara zilei de 23 septembrie. P.I.M. a hotărât ca în acea noapte să rămână în localitatea Salonta pentru a evita un accident care putea să apară din cauza oboselii acumulate de-a lungul celor 2 zile în care se afla pe drum.
În data de 24 septembrie în jurul orei 09.00 inculpatul P.I.M. se pornește spre localitatea Zalău, unde ajunge în jurul orei 16.00.
Acuzând probleme de sănătate, inculpatul în data de 25 septembrie face un control medical la spitalul Zalău, prezentându-se la unitate abia în data de 26 septembrie 2006 ora 09.00.
Învinuitul P.I.M. pleacă în data de 09 octombrie în concediu, urmând să revină la serviciu în data de 26 octombrie 2006 orele 07.00.
În data de 20 octombrie inculpatul susține că s-a accidentat și și-a rupt piciorul.
S-a prezentat la unitate în data de 03 noiembrie 2007 orele 09.30.
Nu există acte medicale pentru a dovedi afirmațiile lui P.I.M.
Comandantul U.M. 01336 Zalău a sesizat Tribunalul Militar Cluj asupra cazului.
Astfel, este vorba de săvârșirea a două infracțiuni de dezertare. În primul caz, lipsa a fost de 5 zile și 2 ore, iar în al doilea, inculpatul a lipsit 8 zile, 2 ore și 30 minute.
Inculpatul, fiind motivat de faptul că după săvârșirea primei infracțiuni nu a fost pedepsit decât disciplinar, a considerat că săvârșirea și celei de-a doua, nu-i va aduce o altă pedeapsă.
Hotărârea Tribunalului:
Tribunalul Militar a hotărât că inculpatul P.I.M. a încălcat în ambele cazuri art. 332 C. pen., lit. a privind respectarea ordinii și disciplinei militare. Inculpatul a primit două pedepse a câte 1 an și 6 luni de închisoare.
Tribunalul a considerat că este vorba despre fapte concurente și în temeiul art. 33 lit. a C. pen. și art. 34 alin. 1 lit. b, dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea pe care o sporește cu 2 luni, în final ajungându-se la 1 an și 8 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dezertare.
În rezolvarea acestui caz, s-a pus problema dacă ne găsim în prezența unui concurs de infracțiuni sau a unei infracțiuni unice continuate. Unii au considerat că săvârșirea a două sau mai multe dezertări de către același militar, în mod repetat și la intervale scurte de timp una de cealaltă, chiar dacă militarul s-a întors de bună voie constituie o infracțiune unică, o infracțiune continuată.
Considerăm ca neîntemeiat acest punct de vedere, pentru că simpla afirmație sau presupunere că infractorul a luat hotărârea de a dezerta nu pune în evidență unitatea de rezoluție pentru întreaga activitate infracțională atâta vreme cit nu se stabilește că militarul a avut reprezentarea concretă a faptului ce-1 va săvârși prin dezertări repetate (adică nu a avut pentru fiecare dezertare în parte imaginea concretă a modalităților și procedeelor de folosit).
Ar fi și foarte greu, dacă nu imposibil, să se stabilească unitatea de rezoluție pentru că, în general, militarul infractor, chiar dacă intenționează să dezerteze din nou după fiecare înapoiere de bună voie, această „hotărâre" este o simplă idee infracțională, ce urmează a fi realizată în fapt printr-o rezoluție infracțională, în raport cu condițiile concrete în care va acționa autorul de fiecare dată.
În afară de aceasta, doctrina și practica au admis că infracțiunile continuate cuprind fapte repetate legate printr-o atitudine psihică unică, printr-o hotărâre infracțională unică și concretă, dar între care nu se interpune renunțarea de bună voie. Faptul că hotărârea nouă este aidoma celei vechi nu înseamnă că militarul nu a deliberat, nu a hotărât dacă și cum să comită infracțiunea.
Așadar, în situația în care s-au săvârșit două sau mai multe dezertări consecutive, repetate la intervale de timp relativ scurte una de cealaltă, chiar dacă militarul s-a întors de bună voie după fiecare dezertare, apreciem că ne găsim în prezența unui concurs de infracțiuni și nu a unei infracțiuni unice, continuate.
O altă încălcare a ordinii și disciplinei militare se referă la încălcarea consemnului dat unui militar căruia i s-a încredințat o misiune (de pază, gardă, însoțire sau securitate, de comandă). În cele ce urmează, voi expune un caz din practica judiciară a Tribunalului Militar Cluj.
Sentința penală nr. 10 din 2 noiembrie 2006
În data de 2 noiembrie 2006, Tribunalul Militar Cluj a pronunțat o hotărâre definitivă împotriva plt. B. A. privitoare la încălcarea prevederilor art. 333 alin.3 (Încălcare de consemn a santinelei aflatã în serviciu de pazã pe lângă depozitele de armament) Cod penal.
Situația de fapt:
Plt. B. A., angajat la U.M. 01455 Sintereag, în data de 28 septembrie 2006 a fost numit în serviciul de pază la postul 2 lângă depozitul de armament, la U.M. 01455 Sintereag. În timpul serviciului, acesta trebuia să îndeplinească îndatoririle santinelei și să respecte consemnul general și particular care i-a fost dat.
După instalarea s-a în post, acesta a răspuns la telefoanele de verificare date din 30 în 30 de minute, până la ora 04.00, când nu a mai răspuns nimeni la telefonul din postul 2. A doua zi la ora 06.00 la schimbarea gărzii, în postul 2 nu a fost găsit plt. B. A. care trebuia să efectueze serviciul de pază în acest post. A fost căutat de colegii săi și găsit la aproximativ 250 de metri de post, într-o construcție care nu mai era în funcțiune, având alături o sticlă de Vodkă și una de bere.
Declarația învinuitului:
În data de 28 septembrie 2006 a fost numit în serviciul de pază la postul 2 al UM 01455 Sintereag. A intrat în serviciu la ora 20.00, urmând să-și încheie serviciul a doua zi la ora 06.00. A răspuns la primul apel de verificare, știind că următoarele se vor efectua din jumătate în jumătate de oră.
„Când am intrat în garda eram deja zdrențe, că o ținusem toata ziua pe băutură. În beția mea, mi-a venit gândul ăla prost să-mi mai cumpăr ceva de băut.”
Așa că, inculpatul a părăsit zona unității lăsând arma în interiorul gheretei pentru adăpost și îndreptându-se spre un magazin de unde și-a cumpărat o sticlă de jumătate de litru de Vodkă și o sticlă de bere, după care s-a înapoiat în post. A răspuns la următorul apel de verificare după care a părăsit postul, mergând să se adăpostească în interiorul construcției dezafectate. Inculpatul a mai declarat că a revenit la post la fiecare jumătate de oră pentru a răspunde la apelurile de verificare, până în jurul orei 04.00, când a adormit și nu s-a mai trezit decât a doua zi, când și-a auzit colegii care îl căutau, strigându-l.
„Când a apărut comandantul pazei, io uitasem și de somație și de consemn. A-nceput să zbiere: Bă, ești beat! Io, mai al dracu': C-ești nebun? Da' abia mă mai țineam pe picioare. A ieșit scandal: io înjuram, comandantul pazei și ăilalți din gardă trăgeau de mine, să mă ducă la comandantul ăl mare. Am dat o sută de declarații, am răspuns la mii de întrebări și când să zic c-am scăpat, m-am trezit în Tribunalul Militar și apoi aici, la bulău.”
Hotărârea Tribunalului:
Tribunalul Militar Cluj a hotărât că inculpatul plt. B. A. a încălcat art. 333 C. pen., lit. c privind respectarea consemnului de către santinela aflată în serviciul de pază pe lângă depozitul de armament.
Inculpatul a primit 2 ani și 5 luni de închisoare pentru infracțiunea de încălcare de consemn de către santinela aflatã în serviciu de pazã pe lângă depozitul de armament .
CONCLUZII
În această lucrare am încercat să scot în evidență importanța disciplinei militare și consecințele ce apar în cazul nerespectării acesteia.
Tema a fost abordată datorită importanței sale, fiind prezentate în această lucrare cele mai frecvente infracțiuni din domeniul ordinii și disciplinei militare. Aceste infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, prin urmarea socialmente periculoasă. Prevenirea acestora se realizează prin asigurarea ordinii și disciplinei.
Disciplina militară este cel mai important factor al capacității de luptă a unei armate. Ea definește subordonarea, asigură autoritatea și este obligatorie pentru toți militarii, fără deosebire grad sau funcție.
Disciplina militară constă în respectarea și executarea cu strictețe și întocmai de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare și regulamentele militare. Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare cetățean care are calitatea de militar.
Disciplina militară presupune o subordonare completă și se bazează pe recunoașterea conștientă de către fiecare militar, a necesității îndeplinirii îndatoririlor sale militare și pe simțul răspunderii personale față de obligația ce-i revine de a se preocupa, permanent, de ridicarea pregătirii sale militare și de specialitate și de întărirea capacității de luptă a armatei.
Infracțiunile îndreptate împotriva ordinii și disciplinei militare sunt de o mare importanță și necesită o atenție deosebită deoarece reprezintă încălcări grave aduse îndatoririlor și obligațiilor pe care le presupune calitatea de militar, atât în raporturile sale de serviciu cu formațiunea militară în care este încadrat cât și în relațiile cu ceilalți militari.
Prin analizarea amănunțită a infracțiunilor care fac obiectul acestei lucrări, am descoperit unele neajunsuri ale legislației în vigoare. Astfel, fac unele propuneri:
să se ia exemplul reglementărilor franceze, astfel încât în cazul sancțiunilor aplicate să fie prevăzute doar limitele maxime, lăsând la latitudinea judecătorului minimul sancțiunii.
în cazul infracțiunii de lipsă nejustificată: să nu mai fie reglementată această infracțiune pe timp de pace, ci numai în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență; în timp de pace lipsa de la unitate sau serviciu care nu depășește trei zile să fie considerată doar o abatere disciplinară. Mai mult, să nu mai existe reglementarea cu privire la subiectul infracțiunii, nemaifiind făcută restricția ca acesta să fie un militar până la gradul de sergent inclusiv, ci să poată fi orice militar.
în Codul penal să fie reglementate mai multe variante ale infracțiunilor de lipsă nejustificată, dezertare sau călcare de consemn pentru a fi mai ușor pentru instanță să clasifice fapta săvârșită. Un alt motiv ar fi acela că astfel se poate înlătura subiectivismul unor judecători care ar putea încadra diferit două fapte asemănătoare, așa cum s-a întâlnit în practica juridică.
Un exemplu poate fi sentința numărul 114 din 2006 a Tribunalului Militar Iași în care inculpatul S. A. a părăsit postul în care își executa serviciul de pază pentru a cumpăra de la un magazin băutură. Acesta a fost încadrat în articolul 333 aliniatul 2 care se referă la părăsirea comenzii sau a oricărui post, cum este de exemplu părăsirea comenzii unui pluton, a unei grupe sau părăsirea de către un militar a postului încredințat privind dirijarea circulației într-un anumit punct, a mașinilor aparținând unei unități militare. Această încadrare nu este corespunzătoare cu fapta comisă, inculpatul încălcând art. 333 alin. 1 care se referă la încălcarea regulilor serviciului de pază.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
V. Dongoroz – Drept penal, reeditarea ediției din 1939 –
Asociația română de științe penale, București, 2000
M. Basarab – Drept penal – partea generală, vol. I – ediția a –
III-a revizuită și adăugită – Ed. "Lumina Lex", București, 2001
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu –
Constituția României revizuită -Comentarii și explicații –
Ed."ALL BECK", 2004
C. Bulai – Manual de drept penal – partea generală – Ed.
"ALL" , Timișoara, 1997
Col. Magistrat lector drd. Tiberiu Ban, Constituția României și problemele apărării naționale, Revista: Integrarea Europeană- Economia de piață și statutul de drept, Secțiunea Științifică internațională, Cluj- Napoca, mai 2007, ed. Dacia
F. Streteanu – Drept penal – partea generală -vol. I – "Ed.
Rosetti", București, 2003
F. Streteanu – Concursul de infracțiuni, Ed. "Lumina Lex",
București, 1999
I. Vasiu- Drept penal – partea specială, vol.II – Ed. "Albastră",
Cluj-Napoca, 1997
I. Mircea – Vinovăția în dreptul penal român – Editura
"Lumina Lex", București, 1998
I. N. Sava, Ghe. Tibil și M. Zulean – Armata și societatea – Ed.
"Info-Team", București, 1998
S. P. Hutington – "The soldier and the State" – The Theoty and
Politics of Civil Military Relation – Harvard University Press,
Cambridge Mass, 1957, apud I. N. Sava – "Armata și
societatea", op.cit.
M. D. Feld – The Structure of Violence Armed Forces and
Social System, Sage Publications, B.H. London, 1977
Organizația Tratatului Nord-Atlantic – Manualul N.A.T.O. –
Office of Information and Press – N.A.T.O. 1110, Brussels,
Belgium
Gh. N. Anghel și Gh.Gh.Anghel – Componentele securității în
condițiile actuale – Fundația Colegiului Național de Apărare –
Editura Societății "Tempus", București, 1996
D.Cioflină- Doctrina militară de apărare a României –
Principii și orientări pentru asigurarea apărării armate a țării,
"Gândirea militară românească" nr. 4/1993- Editura Militară,
București, 1995
Franz von Liszt – Trăite de droit penal allemand – Tome
premier, Paris, 1991, apud F. Streteanu
F. Antolisei- Manuale de diritto penale -parte generale, apud
F. Streteanu
J. Cerezo Mir- Curso de derecho penal espanol, vol.II, apud F.
Streteanu
D. Popescu- Privire istorică asupra Justiției militare din
România – Ed. Militară, București, 1977
C-tin Olteanu – Evoluția structurilor ostășești la romani – Ed.
Militară, București, 1986
M. Manea și B. Teodorescu – Istoria românilor de la 1821 până
în 1989 – Ed. Didactică și Pedagogică – București, 1997
C. Manolache, T. Tomiță și I. Nistor Codul Justiției Militare și
legile speciale aferente — Tipografia "Tirajul", București, 1936
M. C-tin Cobuz – Interesul național – considerații conceptuale
în volumul "Interesul național și politica de securitate" –
Institutul Român de Studii Internaționale, București, 1995
E. Bădălan- Securitatea națională și unele structuri militare
românești la cumpăna dintre milenii- Riscuri, pericole, amenințări și agresiuni la adresa securității României, București, 1999
G. Topoloveanu – Justiția Militară. Studiu istoric comparativ și
jurisprudență – Tipografia "Mihai Lazăr și fiul", Pitești, 1907
26. N. Spiroiu – Armata română în procesul reformei democratice în Gândirea Militară Românească, Ed.Militară
27. V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, A. Boroi, V. Lazăr – Drept penal – partea generală, ediție revăzută și adăugită, Ed. "Europa Nova", București, 1997
28. V. Dobrinoiu și V. Lazăr- Infracțiunile contra capacității de
apărare a României, Ed. Militară, București, 2004
29. V. Dobrinoiu și N. Conea – Drept penal – partea specială, vol.II
– Teorie și practică judiciară, Editura "Lumina Lex", 2000
30. O. Loghin, T. Toader- Drept penal român- partea specială,
Ediția a IV-a, revizuită și adăugită, Casa de editură și presă
"ȘANSA" S.R.L., București, 2001
31. F. Gianitti- Uoggeto materiale del reato- Milano, 1966- apud F. Streteanu
32. T. S. Vives Anto'n- Derecho penal, Parte General- apud F. Streteanu
33. C. Fiore- Dritto penale. Parte generale- apud F. Streteanu
34. N. Giurgiu- Drept penal general- doctrină, legislație, jurisprudența -Ed. "Sunset", Iași, 1997
35. N. Giurgiu – Răspunderea și sancțiunile de drept penal – Ed.
"Neuron", Iași, 2005
36. N. Giurgiu- Legea penală și infracțiunea- (ediție revizuită și adăugită) – Ed. "Gama", Iași
37. C-tin Mitrache și C. Mitrache- Drept penal român- partea
generală – Casa de editură și presă "Șansa", București, 2002
38. I. Retca – înțelesul termenului de „militar" în legea penală –
Revista Dreptul nr. 9/1998, pag. 97-100
39. I. Retca – Din nou despre calitatea de militar – Revista Dreptul
nr. 3/2000, pag . 98 – 102
40. D. Cimpoieru – Condițiile în care o persoană poate executa
pedeapsa într-o închisoare militară – Revista Dreptul nr. 11/1998, pag. 87- 112
Manual for Courts Marțial M. CM. United States of America –
U. S. Government Printing Office- 1998- Chapter IV – Punitive articles
F. Mantovani- Dritto penale- parte generale- apud F. Streteanu
G. Ștefani et G. Levasseur- Droit Penal General- Ed. "Dalloz", 1975, Paris, apud F. Streteanu
44. V. Siserman – Justiția Militară în România. Tradiție și actualitate,
Ed. Militară, București, 2004
V. Păvăleanu – Drept procesual penal – partea specială, Editura
„Lumina Lex", București, 2002
Dicționar militar – Editura Militară, București, 1972, pag. 67
Dicționar cu termeni tehnici utilizați de militari – Editura
Militară, București, 1992
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicționar de procedură
penală. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
R.G.l – Regulamentul de ordine interioară în unitate- aprobat
prin Ordinul nr. M – 42 al ministrului apărării naționale din
27.04.2000, care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2000 și a
abrogat Regulamentul serviciului interior- aprobat prin Ordinul
General nr. 58/1988, Tipografia Militară, București, 2000
R.G.2- Regulamentul serviciului interior aprobat prin Ordinul
nr. M.-l din 08.01.2002 al ministrului apărării naționale, Tipografia Militară, București, 2002
R.G.3 – Regulamentul disciplinei militare – aprobat prin
Ordinul nr. M-42 din 27.04.2000 al ministrului apărării
naționale, Tipografia Militară, București, 2000
R.G.4 – Regulamentul onorurilor și ceremoniilor militare –
aprobat prin Ordinul nr.M.-119 din 27 septembrie 2000 al
ministrului apărării naționale, Tipografia Militară, București,
2000
R.G.5 – Regulamentul instrucției de front – aprobat prin
Ordinul nr. M.-178 din 15.11.2001 al ministrului apărării
naționale, Tipografia Militară, București, 2001
53. R.G.6 – Regulamentul privind îndeplinirea serviciului militar
cu termen redus în instituțiile militare de învățământ – aprobat prin ordinul ministrului apărării naționale din 05.12.1997, Tipografia Militară, București, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Absenta Nejustificata, Dezertarea Si Incalcarea de Consamant (ID: 125668)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.