ABREVIERI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………….. [605772]

1

ABREVIERI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 2
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 3
PSIHOLOGIA PENITENCIARĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 4
§1. Detenția penitenciară – Probleme juridice și psihologice ………………………….. …………………….. 4
1.1.Fenomene socio -psihologice ale privării de libertate și ale mediului privativ de libertate 8
1.2.Valențele social -juridice ale pedepselor privative de libertate ………………………….. ………. 11
§2. Factori socio -demografici și dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante ……… 15
PSIHOLOGIA PERSOANELOR DEȚINUTE ………………………….. ………………………….. ……………. 19
§1. Concepte și abordări cu privire la clasifica rea și tipologia deținuților ………………………….. . 19
§2. Periculozitatea unor conduite ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 24
2.1. Condamnatul -subiect de drept ………………………….. ………………………….. ………………………. 26
2.2.Condamnatul -subiect al represiunii penale ………………………….. ………………………….. …….. 27
§3.Întemnițarea sau prizonizarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 30
LIDERII NEGATIVI DIN MEDIUL CARCERAL ………………………….. ………………………….. ……… 31
§1. Influnțele detenției asupra personalității deținuților ………………………….. ……………………….. 31
1.2 Revoltele deținuților ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 34
§2. Personalitatea infractorului recidivist ………………………….. ………………………….. ………………… 36
2.1. Deținuți periculoși ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 38
2.2. Condamnați cu comportare rea și periculoasă ………………………….. ………………………….. .. 41
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 42

2

ABREVIERI

Dr.
Î.C.C.J.
C.E.
Pag.
Op.Cit.
Dr. pen. Revista Dreptul
Înalta Curte de Casație și Justiție
Curtea Europeană
Pagină
Operă Citată
Drept Penal

3

INTRODUCERE

În prezenta lucrare de disertație intitulată Condamnați – lideri nega tivi, cu influență
asupra conduitei individuale a celorlalți condamnați, voi încerca să demonstrez cum își pune
accentul fenomenul privării de lib ertate asupra persoanelor deținute și cum aceștia se
diferențiază prin prisma fenomenelor socio -psihologice.
Astfel, îmi voi îndrepta atenția asupra contactului pe care deținutul îl are odată ajuns în
închisoare, el reușind să -și implementeze o nouă strat egie de supraviețuire și să -și formeze o
viziune diferită asupra propriei persoane.
Această lucrare de disertație pornește de la conceptul de psihologie penitenciară și cum
acest fenomen își pune amprenta asupra personalității deținuților. Voi avea în vede re o
clasificare a deținuților plecând de la mai multe criterii, punând accentul pe influența liderului
negativ asupra personalității celorlalți indivizi din mediul carcelar și cum acesta prezintă o
amenințare gravă pentru societate ori pentru ordinea și s ecuritatea penitenciarului ca urmare a
comportamentului său ori a naturii infracțiunii comise.
De asemenea, voi încerca să răspund, aducând diferite explicații la întrebarea ,,ce este
un lider negativ în mediul carcelar și cum se identifică acesta? făcând apel la definiția
deținutului periculos și punând accentul pe comportamentul acestuia î n mediul privativ de
libertate.
Obiectivul inițial este acela de a pune în primă fază accentul pe termenii cheie precum :
“lider negativ”, “condamnat periculos”, “mediul privativ de libertate”, “m ăsuri de
constrangere ”, “comportament periculos”.
Principala motivație pe care am avut -o în redactarea prezentei lucrări constă în faptul că
avem de -a face cu un obiect de studiu și o temă printre cele mai actuale , în special în c eea ce
privește știința dreptului execuțional penal , întrucât putem vorbi de o realitate la care nu luăm
parte propriu zis, dar care ne poate influența datorită repercursiunilor pe care un comportament
deviant le poate avea asupra unui individ.

4

CAPITOL UL I
PSIHOLOGIA PENITENCIARĂ

§1. Detenția penitenciară – Probleme juridice și psihologice

Devierea comportamentelor de la valorile și normele sociale constituie un fenomen cu
totul obișnuit în societatea actuală, respectiv în orice societate. Acestea au t endința de a califica
comportamentul membrilor săi nu neapărat din punct de vedere al motivațiilor sale intriseci, cât
și în ceea ce privește confirmarea acestui comportament la valorile și normele sociale
recunoscute.
Așa cum este cunoscut, încălcarea no rmelor atrage impunerea unor măsuri de factură
atât coercitivă, cât și punitiv ă, societatea putând fi revizuită și prin intermediul sancțiunilor.
Este important ca atât măsurile adoptate, cât și sancțiunile existente să fie folosite înainte de
fenomenul pr ivării de libertate.
În societatea actuală, fenomenul privării de liber tate produce probleme deosebit de
complexe, deținând o importanță semnificativă în viața individului. Prin acest fenomen se
observă modul de adaptare al individului la normele și valori le specific e acestui cadru de viață
și evoluția ulterioară a personalității sale. Lipsa de libertate constituie o chestiune social ă a
mediului de detenție, chestiune ce prin natura sa frânează devianța sau inadaptarea în societatea
prezentă.
Fenomenul priv ării de liber tate necesită a respecta prevederile Constituției României,
care potrivit art. 22, alin 1, nimeni nu poate fi supus niciunui fel de pedeapsă sau tratament
inuman sau degradant , respectiv „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizi că și
psihică ale persoanei sunt garantate. ” 1
Potrivit articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi
supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, reglementându -se astfel
dreptul oricărei persoane la demnitate și integritate fizică.2

1 Marcel Ioan Rusu , Drept execuț ional penal , Editura Hamangiu, 2007, p. 52.

2 Convenția europeană a drepturilor omului, https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf ,
European Court of Human Rights, art.3

5
Consecințele încălcării legii penale se concretizează prin intermediul sancțiunilor ce
sunt a tât măsuri de constrângere cât și instrumente de realizare și restabilire a ordinii de drept.
Sancțiunile de drept penal au, de regulă, un caracter represiv sau retributiv, cuprinzând
anumite privațiuni sau restricții. Dintre sancțiunile de drept penal, cele ce prezintă în mod
evident un astfel de caracter sunt pedepsele, pe câtă vreme alte sancțiuni de drept p enal, cum ar
fi măsu rile educative și măsurile de si guranță, au caracter preponderen t preventiv. Concomitent,
sancțiunile de drept penal au un caracter necesar și inevitabil. De asemenea, ele caracterizează
prin faptul că acționează post delictum, avându -și cauză în săvârșire a unei fapte prevăzute de
legea penală.3

Sancțiunile penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise
și intensitatea avertismentului pe care legea penală îl adresează destinatarilor săi.

Hotărârile cu caracter penal prin ca re a fost aplicată o pedeapsă, o măsură de siguranță
sau o măsură preventivă emană de la organe le de stat (instanță de judecată, organ de urmărire
penală), statul având funcția și de a asigura punerea în exe cutare a hotărârilor respective și de a
executa n emijlocit sancțiunea penală sau măsura preventivă.
În vederea realiză rii acestei funcții de regulă su nt înființate instituții și organe
specializate.4Dintre sancțiunile penale , pedepsele privative de libertate sunt cele mai aspre. De
asemenea condam narea persoanelor care au săvârș it infracțiuni trebuie făcută în urma unui
proces penal, proces care are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor, astfel că
orice persoană care a săvârșit infracțiuni să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.
Viața în închisoare este grea, aici fiind anulată orice intimitate, acesta fiind un factor
important ce duce la certuri aprinse și cre area unor tensiuni printre deți nuți și, totodată, nu de
puține ori , chiar la violențe fizice. Mărirea sentimentului de frustr are cauzează și renunțarea
forțată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimțită. De asemenea,
deținutul este forțat să renunțe la cele mai multe din plăcerile pe care și le -a putut oferi în viața
liberă.
Mediul privativ , prin c aracteristicile sale, reprezintă o sursă permanentă și însemnată de
stări de stres resimțită la diferite niveluri, în funcție de particularitățile individului. De

3 Sancțiunile de drept penal: pedepsele, http://www.stiucum.com/drept/drept -penal/Sanctiunile -de-drept –
penal -ped85581.php

4 Ceban Vasile, Note de curs -Drept execuțional p enal , Ciclul 1, Chișinău, 2013.

6
asemenea , panica generează reacții dezordonate, de maximă intensitate ce pot merge până la
irațional.

O importanță aparte o ocupă grupurile de deținuți ce sunt grupuri eterogene. În
penite nciar apar relații de atracție sau respingere între deținuți, relații de indiferență sau de
subordonare între aceștia. Relațiile interpersonale sunt o golire, o risipă de sine, pentru că în
penitenciar nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, dar mai rău, posibilitățile
de schimbare aproape nu există. Detenția este o limitare a libertății persoanei, iar atunci când
limitarea de libertate reverb erează la nivelul interiorității umane, în psihicul individului se naște
nevoia de a acționa pentru redobândirea libertății pierdute. Comportamentul deținutului duce
de multe ori la producerea unui dezechilibru atât la nivelul psihicului individului dar, m ai ales,
la nivelul sistemului social din care face parte individul.5

Executarea acțiunii în limitele drepturilor consacrate de sistemul social poate să fie
interpretată ca o acțiune permisă, folositoare persoanei sau grupului social din care face parte.
Neacceptarea sau respingerea prealabilă, prin norme socio -juridice a unor acte, acțiuni,
activități umane și amenințarea cu aplicarea unor sancțiuni, califică activitatea comisă ca
fiind ilicită și condamnabilă. Acțiunea sau ina cțiunea individuală produce consecințe
admise sau prejudiciabile social care se reflectă în procesele psihice trăite de orice om, prin
raportare la trebuințele și interesele personale. 6

Cadrul specific al penitenciarului creaz ă un tip aparte de relații interpersonale cu un
conținut dinamic, deținutul fiind astfel constrâns juridic și material să supraviețuiască în
instituția penitenciară și fiind obligat să se conformeze regulamentelor de organizare și
funcționare a acesteia. În procesul refle ctării psihice a realității, a sistemului complex de
relații interumane, a proceselor naturale, sociale, economice , un rol distinct revine caracterului,
temperamentului și aptitudinilor individului.7

5 Marcel Ioan Rusu, Drept execuțional penal, Editura Hamangiu, 2007, p. 52.

6 Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în
psihologie , EdituraTehnică, București, 2002, p .4

7 Camil Tănăsescu , Psihologie judiciară , loc. Necunoscută, an. Necunoscut.

7
Timpul este cel mai important element în ev aluarea consecințelor psihologice ale
pedepsei privative de libertate fiind un criteriu esen țial pentru sistematizarea vieții omenești .
Atitudinea față de timp este diferită pentru fiecare individ în parte. Fiecare persoană
reacționează într -un mod perso nal față de privarea de libertate, în funcție de cum aceasta resimte
pierderea libertății și mai ales în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea
social ă și de nivelul său de cultură. Detenția determină modificarea caracteristicilor f iecărui
element al personalității8.

8Marcel Rusu Ioan, op-cit, pag. 52.

8

1.1.Fenomene socio -psihologice ale privării de libertate și ale mediului
privativ de libertate

Fenomenele socio -psihologice ale privării de libertate și ale mediului privativ de
libertate sunt înțelese numai în contextul în care este analizat grupul de oameni privați de
libertate.
Penitenciarul crează cadrul priel nic deținuților de a construi relații de atracție sau de
respingere, de indiferență sau de subordonare între aceștia.

Potrivit cărț ii lui Rusu, termenul de mediu închis(închisoare) a fost propus de către
Gottman în 1961, pentru a descrie locuința unde indivizii își petrec tot timpul(odihnă, muncă).
Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este un laborator natural, de
exempl u:închisoarea, spitalul, azilul, internetul, ca zarma militară, toate reprezentând medii
totale sau medii iz olate și restrânse.

Pedeapsa privativă de libertate asupra individului nu este cunoscută drept o pedeapsă ca
urmare a unui act propriu de voință sa u a unei obligații cetățenești ci venirea individului în
penitenciar constituie acea formă prin care individu l este san cționat de către societate pentru că
nu a respectat normele sociale și juridice.
Tulburarea cauzată de ajungerea într -un penitenciar crea ză la nivelul individului
frământări ale acestuia, ce se manifestă sub diferite forme, precum criza de detenție manifestată
de la închiderea în carapacea tăcerii, până la comportamentele agresive și de autoagresiune
(sinucideri, autoflagelări).
Prin conta ctul pe care acesta îl are odată cu ajungerea în închisoare, respectiv contactul
cu subcultura carcelară, el reușește să -și implementeze o nouă strategie de supraviețuire,
formându -și o viziune diferită asupra propriei persoane. Toate acestea constau într -un
comportament de consimțire -integrare, numit în psihologia judiciară “conformare pasivă. ”9

Percepția deținutului asupra pedepsei și a mediului privativ este determinat de cele mai
multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deținut problema ispășirii, cân d pedeapsa este

9 Concinnity Concepts, Fenomene psihosociologice ale mediului privativ de libertate , 20 septembrie
2012, http://www.e -psiho.ro/articole/fenomene -psihosociologice -ale-mediului -privativ -de-libertate

9
aprecia tă ca fiind măsura faptei sau câ nd pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât
infracțiunea comisă. Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpacat, revendicativ și ostil
administrației locului de deținere, dominat de sentimente de victim izare.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile
de mediu este mai mare, chiar dacă în această situație problema incompatibilității între deținuți
ca urmare a istoriilor individuale și particularitățilo r de personalitate, rămâne cronic
nesoluționată.

Penitenciarul crează cadrul prielnic de realizare a unei ierarhii între deținuți, conferindu –
le astfel un anumit statut.

În cadrul mediului privativ , unii deținuți beneficiază de mici avantaje, datorită u nor
activități pe care le desfășoară, iar în acest caz statutul lor crește ș i astfel se crează o ierarhie
informală. Carierele infracționale mai deosebite ale unora dintre ei conferă aura unor lideri
capabili de orice sau, în rare cazuri, având aptitudini socio -afective, o audiență mărită în masa
deținuților obișnuiți. Între deținuți există un procent mare de indivizi cu un ego slab, cu o
imaginație precară asupra propriei persoane, cu o mare nevoie de dependență și o schiță neclară
și întunecată asupra vii torului. Cu toate acestea, din motive administrative o serie de
condamnați dețin "funcții„ de responsabilitate: „sef de departament” , etc. Aceste
responsabilități sunt acordate unor deținuți care corespund unui anumit profil, dar de multe ori
sunt descope riți lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor
numiți oficial. În mod obișnuit sunt preferați cei care sunt mediocri, dar care știu să se poarte,
care reprezintă constant un anumi t stil în relațiile cu ceilalți.
În frun tea ierarhiei informale se află șmecherii . Statutul acestora se obține odată cu
creșterea experienței de penitenciar, cu creșterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de
îndrăzneală și de inventariere implicate în actul infracțional.

Statutul de șmecher poate fi dobândit și cu protecția unui prieten sau a unor rude
aflate în penitenciar, dacă aceasta din urmă are o poziție ierarhică superioară. Urmează apoi în
ierarhie indivizii care afișează și pretind un statut ridicat, fără a fi capabili s ă-l mențină un timp
îndelungat. În a treia linie ierarhică sunt nepoții , cei care îndeplinesc muncile de curațenie și
ordine, aflați la discreția celor cu rang superior.

10
Rolurile sociale sunt însă mai diversificate. Personalitățile deosebite, cu un stat ut
foarte ridicat sunt numite jupâni , iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de ierarhie
este cel de fraier .
Există însă și lideri formali, al căror statut se datorează pregătirii lor profesionale sau
intelectuale. Statutul poate evolua r apid, în funcție de avantajele de care cei din dispozițiile
superioare pot beneficia.
Subcultura de penitenciar susține instalarea unei asemenea ierarhii. Sistemul
deținuților de culegere a informațiilor se focalizează asupra noilor veniți, pentru a afla
infracțiunile pentru care au fost condamnați, statutul social exterior, probabilitatea de a fi căutat.
Totodată, există la nivelul deținuților o notă depreciativă a infracțiunilor pe care le -au
săvârșit. Statutul de paria este dobândit ca urmare a a cesteia, fiind îndepărtați de către grup.
Atacarea și terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul părinților sau al
bătrânilor sunt considerate neacceptate de către cei din închisoare. Cea mai vehement ă reacție
o au față de violatori, î n special când victimele sunt minori și anume reacția trece de la izolare
în unele cazuri până la agresarea zilnică.10

10Marcel Ioan Rusu , op-cit, pag. 56 -57

11
1.2.V alențe le social -juridice ale pedepselor privative de libertate

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate asigură respectarea și
protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor condamnate, a drepturilor și libertăților
acestora, fără să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnată.11

Executarea pedepselor privative de lib ertate ridic ă o serie de probleme și anume faptul
că executarea acestora necesită a fi observate, îndrumate și supravegheate pe întreaga perioadă,
desfășurându -se într -un anumit interval de timp.

Spațiul este foarte important în executarea pedepsei fiind numit penitenciar, respectiv
locul de deținere -instituție complexă, cu regim special care trebuie să asigure baza material
(construcții și menajări special, echipa mente specifice, alimente, etc. ) paza și securitatea
condamnaților și a angajaților, pr ecum și toate condițiile necesare reformării și resocializării
deținuților.
Administrația Națională a Penitenciarelor stabilește locul de detenție, ținând cont să fie
situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, luând în
consi derare regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de
reintegrare socială identificate, sex și vârstă.

Din 2013 penitenciarele au fost profilate pe deținerea anumitor categorii de persoane
private de libertate, în raport de regi murile de executare.12

Pedeapsa privativă de libertate poate constitui o suferință pentru cel ce o execută întrucât
condamnatul cu închisoarea este obligat să suporte a supraviețui alături de oameni atinși de
aceeași infracționalitate într -un mediu viciat în care infractorii au tendința de a impune propriile
principii și a -i controla pe ceilalți.
Un alt argument pentru faptul că pedeapsa privativă de libertate este un rău se referă la
mediul carceral care constituie un loc propice perpetuării mentalității i nfracționale și care poate

11Administrația Națională a Penitenciarelor, Regimuri de executare a pedepselor privative de libertate ,
http://anp.gov.ro/penitenciarul -satu-mare/informatii -de-interes-public/regimurile -de-executare –
pedepselor -privative -de-libertate/

12 Informatii despre sistemul penitenciar in Romania , https://www.europris.org/wp –
content/uploads/Romania -RO-prisoner -information -sheet.pdf .

12
fi fatală e ntității umane, cu efecte ce se instalează în comportamentul, mintea și sufletul
deținutului pentru mult timp, chiar și după liberare.

„Odată intrați în spațiul carcelar , deținuții trebuie să -și atribuie identități s pecifice: o
identitate comună, o identitate socială individuală și o identitate personală specifică. Aceste trei
tipuri de identitate se sprijină pe integrarea (totală sau relativă) a valorilor morale specifice.
Pentru atribuirea unei identități comune necesare ca re să trăiască împreună și să existe în fața
celor care i -au respins, deținuții trebuie să -și acorde, adică să împărtășească (sau să aibă aerul
că o fac) valori morale specifice. Din poziția lor de excluși, ei prezintă valori morale aparent
opuse c elor avute de cetățeni obișnuiți, ceea ce le -ar permite să -și regăsea scă o identitate
onorabilă – ,,noi suntem pur și simplu diferiți de voi” – spun ei.”13

Într-un asemenea mediu, instinctele infracționale, pe lângă cele deja aparținătoare
persoanei condam nate, se dobândesc imediat. O suferință ce decurge din condițiile
supraaglomerării, pe care deținutul este nevoit să le suporte, într -o lume de infractori în care
trăiește în anonimat, în care servituți de tot felul apasă asupra celui vulnerabil, iar nepăs area
amenință să pună stăpânire asupra sufletului său. Suferința se naște din brutalul dezechilibru
intervenit între rațiune și afectivitate, într -un mediu în care elemental intelectiv nu contează și
sub amenințarea agresivității subculturii penitenciare, reprezentarea deținutului asupra vieții
sociale retrăgându -se la îngustul spațiu de luptă sufocant al viciilor infracționale unde începi
să te risipești ca om și începi să te uniformizezi ca om într -o lume a nimănui în care suferi
pentru că acolo nu te poa te feri nimeni de nimic, n -are cum.

Sunt două tipuri de necesităț i pentru persoanele care execută în mediul carceral o
pedeapsă privativă de libertate și anume: adaptarea la normele și valorile specifice acestui cadru
de viață și de evoluție ulterioară a personalității.

Principalul scop al detenției este reeducarea , dar în ciuda eforturilor depuse de către
administrațiile locurilor de deținere, cei cu pedepse mari, dar mai ales recidiv iști, au o
reorganizare negativă a valorilor personale, fapt ce condu ce la deturnarea acestui scop.

13 Ioan Mihai Micle, Deținuții și relațiile în mediul carcelar -studii de caz , http://criminologie.org.ro/wp –
content/uploads/2015/08/Detinutii -si-relatiile -in-mediul -carceral -Rezumat.pdf

13
Pentru orice individ, executarea unei pedepse într -un penitenciar, constituie o situație
complexă cu implicații ample în modul său de viață, atât pe durata executării pedepsei, cât și
după executarea pedepsei, în libertate. Pe perioada în care persoana condamnată se află într -un
penitenciar, printre alți deținuți care au comis la rândul lor fapte respinse de societate,
dificultățile cele mai mari sunt localizate la cei din jur, deoarece în contact cu ceilalți colegi de
detenț ie, pentru rațiuni de desculpabilizare și justificări pentru faptele comise, deținutul din
cauza remușcărilor, a autoacuzărilor declarative ba chiar sincere din timpul procesului penal,
sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise „fabricate” î n penitenciar. Modificarea
atitudinii față de pedeaspsă, diminuează subiectiv grad ul de vinovăție, care aparent uș urează
conștiința deținutului, iar dacă în pri mă fază este de acord că pedeapsa este pe măsura faptei
săvârșite, destul de repede ajunge sa cr eadă că de fapt este mult prea aspră pentru infracțiunea
comisă de el. Iar dacă la început avea un comportament supus, de penitență, la fel de repede
ajunge la unul activ în care primează fără reserve egoismul, interesul personal și bineînțeles
autoconserv area.14
Factorii care determină relațiile deținuților în mediul carceral pot fi grupați în trei tipuri de
factorii: factori ce țin de remodelarea identitară a deținuților/telor, factori care determină
structurarea identității viitorului/viitoarei deținut/tă , cu influențe asupra modului de comitere a
infracțiunii – țin de istoria personală a fiecărui deținut/ă și factori post act/exteriori
deținuților/telor. Acești factori exercită influențe asupra deținuților/telor după intrarea în
închisoare.15
Conduita deți nutului, de la morala conformistă bazat ă pe recunoașterea vinovăției, trece
la morala frustrării, bazată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunii „soarta” omului
în societate, comportamentul său f ață de muncă, față de familie, lege și viitor și implicit modul
de viață în mediul carceral. Valorile morale, cu toate acestea, nu sunt anulate în mediul
penitenciar, ele există , doar că se realizează într -un mediu social diferit.

Astfel, în mediul privativ de libertate, existența zilnică a oricărui d eținut este în mijlocul
unei colectivități umane, caracterizată prin devieri comportamentale, colectivitate care nu de
puține ori sancționează sau îl respinge pe cel care adoptă o conduită morală.

14 Marcel Ioan Rusu, Drept execuț ional penal , Editura Hamangiu, 2007, pag. 56 -57

15 Ioan Mihai Micle, Deținuții și relațiile în mediul carcelar -studii de caz , http://criminologie.org.ro/wp –
content/uploads/2015/08/Detinutii -si-relatiile -in-mediul -carceral -Rezumat.pdf

14
Raporturile interumane ce se stabilesc între deținuți sunt foarte marcate de frustr area
afectivă și informațional ă, mediul penitenciar nepermițând de cele mai multe ori o exteriorizare
autonomă și autentică a moralității din partea m ajorității deținuților deoarece relevă o
contradicție între conștiința lor mor ală și manifestările lor morale. E i cunosc ce e bine și
totodată, criteriile după care este apreciat binele, dar obiectivele urmărite, mijloacele folosite și
timpul acordat realizării acestora nu se încadrează în limitele acceptate social. Din aceste
consider ente, în raporturile dintre ei face să primeze interesele materiale, care denaturează
condițiile moralității în mediul colectivului de deținuți. Așadar, este dificil dăinuirea și
perpetuarea de condamnați cu purtări ireproș abile, exemplare pentru restul de ținuților16.

16Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Șerban, Drept execuțional penal, Editura All Beck, 2005, pag. 29 -31.

15
§2. Factori socio -demografici și dezvoltarea comportamentelor și
conduitelor deviante

Devianța constituie abaterea de la normele societății având drept urmare violarea
sistemului de reguli și valori considerate esențiale pentru un sistem social.
În încercarea de a clasifica devianța trebuie să se țină cont de unele criterii expresive,
cum ar fi: caracterul normal sau patologic al actului, forma devianței și formele de manifestare,
factori personali cât și factori sociali , etc.

Primele încercări de a găsi o explicație științifică devianței se pot identifica în cercetările
înterprinse asupra personalităț ii « patologice » care acordă individului rolul determinant î n
producerea actelor devia nte. Majoritatea acestor cercetă ri ajung la concluzia unilate rală că
violarea normelor sociale este săvârșită, cel mai adesea, de că tre indivizi «defic ienți»,
caracterizați prin tulbură ri de com portament sau de personalitate și a căror incapacitate funciară
de a se adapta la ceri nțele sociale îi face să adopte fr ecvent comportamente deviante și
antisociale. Intreaga evoluție a cercetării etiologice clasice a devianței a fost orientată către o
descriere complexă a «tipului constitutional» care este înclinat să săvârșească acte devi ante.17
Așa cum preciza Montesquieu, „Nu trebuie să -i conducem pe oameni cu ajutorul unor
măsuri extreme. Trebuie să fim cumpătați în folosirea mijloacelor pe care natura ni le pune
la dispoziție pentru a -i conduce. „

Devianța, prin complexitatea cauzală pe care o reclamă, a fost privi tă drept o asociere a
unor factori favorizanți, un conflict cultural, sau este văzută drept rezultat al învățării negative
sau al subculturii dezechilibrate.

Devianța nu se limitează doar la normele legale, ci se referă la înc ălcarea normelor
sociale, înglobând toate deviațiile posibile, fenomen ce poate fi înțeles doar într -un context
social. Potrivit lui Emile Durkheim, poate fi uneori și un fenomen regulator al vieții sociale.18

17Crima și criminalitatea ca forme speciale de devianță ,
http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Crima -si-criminalitatea -ca-for75.php

18 Mihaela Chelariu, Psihologie judiciară , 20. Mai 2014, http://negraru.blogspo t.ro/2014/05/devianta –
si-delincventa.html

16
Devianța și manifestarea acesteia este influe nțată de cele mai multe ori de gradul de
dezvoltare psiho -somatică a persoanei, precum și de nivelul de maturizare afectiv -volativă, de
unele însușiri de individualitate, de calitatea de pregătire a individului, cât și extinderea
anumitor tulburări psihopa tologice.

Un comportament poate fi considerat antisocial începând cu vârsta adolescenței, pentru
că doar începând cu adolescența se pot remarca anumite predispoziții ale tânărului.
Comportamentele ce au efecte negative asupra altor indivizi sunt considera te comportamente
antisociale.19

Tânărul exteriorizează o puternică aspirație de integrare în „gașcă”, astfel el acordă un
timp însemnat acestor activități. Adolescența reprezintă etapa primelor experiențe sexuale,
acestea schimbă suficient de mult optica ș i valorile sociale agreate de tânăr. Primii ani ai
adolescenței, presupun o anumită maturitate socio -morală a individului, se acordă, în această
perioadă o atenție însemnată satisfacerii trebuințelor ( de la cele primare până la cele
superioare), astfel el decurge la o serie de manife stări antisociale, cum ar fi: delapidările,
afacerile frau duloase, etc .

Actele antisociale sunt mai puțin frecvente odată cu înaintarea în vârstă, dar se constată
o orientare nuanțată spre acele comportamente îndreptate împotr iva propriei persoane:
pensionarea, pierderea partenerului de viață, izolarea, etc.

„Conform criminologilor francezi, impulsurile și instinctele antisociale ale unui individ
coexistă cu cele sociale. În lucrarea lui Pinatel, numită “ Teoria personalității criminale ”, se
susține că diferența dintre personalitatea unui delincvent și unui nondelicvent constă în gradul
diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice, aceste comportamente datorându -se
anumitor trăsături ce caracterizează persona litatea ac estuia, și anume: egocentrismul,
agresivitatea, labilitatea, indiferența, afectivă, indiferența morală.20

19 Comportamente pro și antisociale ,
http://www.referatele.com/referate/noi/psihologie/comportamente -pro-si17179 15919.php

20 Oxana Rotari , Delincvența Juvenilă:probleme actuale și căi de soluționare , Universitatea Liberă
Internațională din Moldova, http://cj.md/uploads/Delincventa_juvenila.pdf .

17
Aceste comportamente diferă foarte mult din punct de vedere calitativ, dar si cantitativ,
în funcție de genul infractorului. Totodată în funcție de ni velul de ș colarizare al infractorului se
pot găsi diferențe majore în tipul de infracțiune săvârșită, pentru că în g eneral din cauza unui
nivel de ș colarizare precar, individul comite infracțiuni predominante de violență. Astfel se
afirmă că există un nive l invers proporțional între nivelul de educație școlară și gradul de
violență specifică actului infracțional. De asemenea este cunoscut faptul că numărul
infractorilor slab ș colarizați este net superior celor absolvenți de studii superioare.

Diferențele semnificative apar și prin evaluarea prin prisma stării civile, pentru că o
tendință accentuată spre infracționalitate se contată în rândul celo necăsătoriți, în schimb acei
infractori care au familie dar nu au copii sunt mai orientați spre acte antisocial e decât cei care
au copii, deoarece apariția unui copil implică creșterea responsabilității, orientarea spre acte
care să confere un anumit nivel de stabilitate afectivă și economică a acestuia.

Actele care se abat de la regulile de conviețuire în societ ate, pot fi explicate printr -o
serie de caracteristici psihice ale personalității individului, cum ar fi, gradul de maturitate
intelectuală, care presupune capacitatea de a prognoza pe termen lung consecințele acțiunilor
sau inacțiunilor sale. La fel de im portantă este evoluția aspectelor emoționale. Toate acestea
explică tendința expresivă a infractorului de a apela la conduite puerile, crize de plâns și de
furie, pentru a obține micile plăceri nedispunând de capacitatea de autocritică, fiind nerealist și
instabil afectiv. Anumiți factori, stări de criză, autocontrol de deficitar și reacții dezorganizate,
facilitează apariția unor comportări agresive.

O anumită formă de devianță, prin prisma afectării semnificativ a relațiilor și valorilor
interumane, este cea privind delicvența, deoarece încalcă regulile și normele socio -juridice, de
bază ale societății, ea fiind și cea mai dezaprobată de către masă. Aceasta reprezintă drept o
inadaptare la sistemul juridic și moral al unui macrogrup și are drept urmare o violentă încalcare
a normelor de conviețuire socială, integritatea persoanei, drepturile și libertățile acesteia.

La baza delincvenței, specialiștii descriu un trio conceptual: mediul de for mare a
individului , care permit dezvoltarea unor conduite viciate și carențe morale, personalitate
delicventă, insensibilitate asociată unor valori negative, predispunere spre impulsivitate, situații
favorizante pentru săvârșirea actului infracțional cum ar fi: consumul de bauturi alcoolice sau
de droguri, intoleranță l a frustrare, incapacitate de manifestare afectivă, etc. Toate aceastea

18
favorizează apariția unor comportamente delicvențiale. O analiză a comportamentului
delicvențial ține seamă, printre altele, de însușirile intelectuale, cognitive și volitive
răspunzăto are cu menținerea unui anumit echilibru între satisfacerea nevoilor și mijloacele
utilizate în vederea realizării lor. Pentru prevenirea actelor de devianță și de delincvență,
societatea instituie controlul social asupra comportamentului indivizilor și gru purilor, precum
și asupra structurilor instituționale. Controlul social este acțiunea de reglementare a
comportamentelor ce se manifestă într -o societate pentru conformarea lor la norme, principii și
valori, comune tuturor membrilor societății. Există un c ontrol social coercitiv realizat de
instituțiile și agenții sociali desemnați să asigure ordinea, stabilitatea și funcționarea structurilor
sociale, prin mijloace de forță sau prin amenințare cu forța față de persoanele sau grupurile care
încalcă legile și normele vieții sociale. Controlul social instituțional constă în acțiunea prin
mijloace și mecanisme sociale prin care se stabilesc interdicții și constrângeri cu privire la
respectarea normelor și valorilor, și comportamentele permise între anumite limit e juridice,
morale, culturale sau religioase21.

21Lăcrăm ioara Mocanu, Teză de doctorat, Demersurile psihologice de reconfigurare a personalității
infractorului în scopul reintegrării sociale, Universitatea București, an 2009.

19

CAPITOLUL II

PSIHOLOGIA PERSOANELOR DEȚINUTE

§1. Concepte și abordări cu privire la clasificarea și tipologia deținuților

Încă în anii 40 ai sec. al XX -lea, crimino logul canadian D. Clemmer în lucrarea The
prison community , a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca „socializare” la cultura
deținuților, prin care deținutul ajunge să adopte și să împărtășească punctul de vedere al
încarceraților și, ceea ce este chiar mai grav, să se supună liderilor negativi din penitenciar.22

Ruperea unui individ de mediul din care provine reprezintă unul dintre aspectele
principale ce caracterizează viața unui deținut comparativ cu viața unei persoane aflate în
libertate. Cel î nchis este îndepărtat de societate, fiind nevoit să ia contactul cu închisoarea și
totodată fiind nevoit să respecte un anumit regulament de ordine ce conține prevederi pentru
cei aflați în detenție. Astfel, lipsa lui de autonomie este aproape totală.

Filosoful și psihiatrul austriac S. Freud, laureat al premiului Nobel, în celebra operă
Eseuri de psihanaliză aplicată , susține că sinele a fost folosit ca termenul care descrie marele
rezervor de mișcări biologice și psihologice, adică acei stimuli și acele impulsuri care stau la
baza tuturor comportamentelor.23

Conduitele devin specifice . Printre primele probleme ale deținuților este intrarea în
penitenciar, deoarece șocul depunerii determină o gamă complex ă de frământări psihice și
psihosociale. Relațiile i nterpersonale, lipsa de informații, regimul autoritar, sunt resimțite drept
atingeri ale integrității sale ca ființă umană. La toate acestea se adaugă și contactul cu subcultura
carcerală, care în scurtă vreme îl face pe deținut să -și formeze o nouă viziun e asupra propriei
persoane și să -și elaboreze o strategie de supraviețuire constând într -un comportament de

22 Ionela Cerasela Zeca , Personalitatea infractorului -aspecte crimonologice , Universita tea Liberă
Internațională din Moldova, Chișinău, 2015, p. 29

23 Ibidem, p.29

20
confirmare pasivă. Spațiul de viață în timpul detenției se reduce, având loc regresiunea
satisfacțiilor, recentrarea intereselor pe lucruri mărunte, alterarea comunicării, supunerea totală,
precum și manifestarea procesului real al penitenciariz ării prin intensificarea unor gâ ndiri
specifice, un nivel de aspirații scăzut, lipsa preocupărilor pentru viitor, exprimarea convingerii
că este etichetat defi nitiv, dar nu în ultimul rând, o imagine negativă despre sine .24
Prima experiență a deținutului la intrarea în penitenciar va debuta cu familiarizarea
mediului carceral, obligat fiind apoi să deprindă elementele de argou indispensabile adaptării,
în timp ce procesul de „uitare” a celor de afară va lasa urme adânci, ce vor conduce la o
puternică interiorizare. Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i -au fost
construite noi sensuri simbolice. Între colegii de celulă, dialogul legat de vinovăție se poate
transforma inevitabil în culpabilitate, iar vulnerabilitatea personalității, trebuința exagerată de
stimă, învățările patologie, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța, pot fi sursa
dificultăților de relaționare cu personalul di n penitenciar dar si cu ceilalți deținuți.

Deținuții au o puternică necesitate de a fi observați ca provocând simpatie, atribuindu –
și aptitudini admirabile și se prezintă ca victimele unor împrejurări de neevitat. Confesiunile au
diverse motivații, printr e care, nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia
de eliberare dintr -o tensiune, nevoia de a impresiona sau de a epata, de a suprinde.

Factorul care se afirmă cu brutalitate având repercursiunile cele mai cuprinzătoare
asupra deți nuților din noul lot, este alcătuit din supraaglomerarea penitenciarului. Un loc de
detenție este supraaglomerat când a fost depășită capacitatea sa de cazare, și evident afectează
condițiile de viață a condamnaților. Această problemă a majorităților peni tenciarelor, îi
afectează vizibil pe deținuți, se dezvoltă convingeri negative, starea de depresie și furia, sunt
doar unele dintre efectele supraaglomerării, se pierde controlul situațiilor, scade anticiparea
comportamentelor colegilor de celulă, nu au li bertate de mișcare, crește stimularea
interpersonală, iar cu toate acestea se completează cu o prăbușire psihosocială, pentru ca
ierarhiile dintre deținuți sunt bulversante și din această cauză crește agresivitatea, scade
serviabilitatea, iar judecățile de valoare devin riguroase.

Destul de repede se instalează la îndeajuns de multi deținuți, neîngăduința cu privire la
mediul înconjurător din penitenciar. Intoleranța față de condițiile fizice ale spațiului de detenție,

24Gheorghe Florian, Psihologie Penitenciară, studii și cercetări, Editura Oscar Print, București, 1996,
pag.49 -51.

21
mirosurile respingătoare, somnul difi cil, odihna anevoioasă, baie posibilă doar când este
programat, zgomot constant, violențe verb ale, opinii divergente, practici anormale la vedere în
sfera sexualității, și multe alte obsecviozit ăți, care intensifică sentimentu l singurătații.
Deziluzionat d e ce s e află în jurul său, deținutul cade într -o depresie profundă, consideră că a
devenit un „ nimeni ” , demnitatea îi pare un lux redundant, apar autorănirile, greva foamei,
ingerarea de obiecte „ cuie, ace, sârme, bare de la pat” , iar din pricina „comp lexului zidurilor”
este dezamăgit de tot ce se află în jurul său și se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găsește
nimic se afundă tot în condiția de deținut.

În acest interval de apatie în care totul este devalorizat, se fac denu nțuri, se deschid
procese de divorț, nu se răspunde la scrisori, se refuză vizita familiei, a celor apropiați. Această
perioadă durează aproape doi ani, iar în cazurile cele mai nefericite se poate prelungi până la
ani buni.

După o vreme în care deținutul se obișnuiește și în ciuda judecăților pesimiste solicită
să iasă la muncă sau conti nuă cursurile ș colare ori se califică într -o nouă meserie, ia parte la
bucuriile și necazurile celorlalți deținuți, pentru că cu cât adaptarea la viața de penitenciar este
mai bună și într -un timp mai scurt, cu atât toleranța față de con dițiile de mediu este mai mare.

Potrivit administrației penitenciarului, există anumite categorii de deținuți, respectiv:
 Cei ce se consideră vinovați;
 Cei care neagă orice urmă de culpa;
 Cei cu studii;
 Cei care muncesc și cei care nu muncesc;
Atitudinea deținutului față de fapta comisă este un factor psihologic deosebit de
important, atât pentru administrația locului de deținere, cât și pentru deținut.
De cele mai multe ori, deținutul impută responsabilita tea actului comis celor din jur,
dând astfel un sens ispășirii pedepsei, ori învinovățește societatea sau evocă destinul în așa fel
încât să scape de culpabilitatea lor.
Interpretarea lui deresponsabilizantă prezintă mari contradicții, deoarece își recunoa ște
fapta comisă când caută să o justifice, apoi evocă o viață cu totul integră când dem onstrează
persecuția a cărei victim e a fost. Potrivit unei teorii, indi vizii furnizează explicații neaș teptate
privind motivarea comportamentului lor, responsabilizând factori interni sau externi. Astfel

22
pentru atribuirile interne, explicația comportamentului este reflectată de calitățile lui personale,
iar pentru atribuirile externe, explicația comportamentului rezidă în factori sociali și de mediu .25

Ilustrul pedagog englez А. Аdler în lucrarea Parentajul, Interacțiunea dintre sexe,
remarcă faptul că instruirea și educația minorului în spiritul respectării normelo r morale și
legale joacă rolul de bază în formarea sa ca personalitate umană. Tendința spre superioritate ș i
simțul de inferioritate predomină în fiecare dintre noi. Însă pentru reglarea mecanismului dat
este necesară o apreciere justă a posibilităților și necesităților sale și aprecierea adecvată a sa ca
personalitate umană, bine crescută și educată.26

Nivelul cultural este un factor determinant, deoarece cei cu studii sunt mai socializați,
compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menține la
un nivel acceptabil de civilizație prin vorbire elegantă, îmbrăcăminte curat ă, politețe cu cei din
jur, legături strânse cu familia și cei apropiați, deschiși la dialog, etc.

La polul opus se află cei fără o ș colarizare cel puțin de bază, iar ei sunt marcați de
eșecurile înregistrat e în viața lor, pentru ei viața nu mai este o co nstrucție permanent ă, ci o
supraviețuire, ei ar putea fi numiți „cei care nu au ce pierde” , pentru că nu au „carte” , nu au o
calificare, nu au o familie, o casă, nu au sănătate, nu au prieteni.

O remarcă însemnată are în vedere dinamica stării de sănăta te mintală pe d urata
execută rii pedepsei: sunt cei care își păstrează echilibru sufletesc datorită unor caracteristici de
forță al eului și cei care intră în penitenciar cu dizarmonii ale personalității, care se accentuează.
Mai sunt cei care au căderi dep resive , în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod
calificat.

O altă categorie de deținuți sunt cei care muncesc și cei care nu muncesc . Pentru
societate există o dificultate pentru a înțeleg e ce înseamnă „ieșirea la muncă” . Este un ritual pe
care condamnaț ii îl parcurg, prin părăs irea penitenciarului în fiecare dimineață, schimbarea
echipamentului penal cu cel de muncă, fixarea normelor pentru ziua respectivă , controlul

25Mihai Ioan Micle, Teză de doctorat -Deținuții și relațiile în med iul carceral -Interviu -Studii de
caz,București,2004.

26 Ionela Cerasela Zeca, Personalitatea infractorului -aspecte crimonologice , Universitatea Liberă
Internațională din Moldova, Chișinău, 2015, p. 44

23
calității operațiilor, probleme legate de protecția muncii, lucru în echi pă, întreținerea utiliajelor,
subordonarea în fața unor deținuți cu studii care conduc operațiile, pauza de masa, îmbarcarea
în mașini la sfârșitul programului, apelul, baia.

Implicațiile muncii pentru un deținut sunt imense, cei care pot munc i sunt puț ini, pentru
că nu au ce, fie nu au o calificare necesară. Pentru ei viața în penitenciar este un calvar27.

În manualul Criminologie , se efectuează o analiză a personalității infractorilor care au
comis infracțiuni ca rezultat al circumstanțelor întâmplătoa re, chiar pe neașteptate pentru sine
însuși. În aceste ipoteze s -ar cere de a aprecia faptul că pentru aceasta el este un iresponsabil ș i
nu răspunde penal .

Totodată, Iu. Zubok în articolul “Dezvoltarea socială a tinerilor în strategiile de
modernizare a le societății ruse ”, remarcă faptul că adolescenții nu reprezintă un sistem care se
dezvoltă de sinestătător. Făcând parte din societate, ei sunt incluși în totalitatea relațiilor și
legăturilor, realizând, simultan, funcțiile sale specifice și anume – de reproducție, de inovare și
de transmitere. Reieșind din aceasta , dezvoltarea socială a tineretului și influența lui asupra
dezvoltării normale într -un stat au un rol preponderent.28

27Gheorghe Florian, op-cit, pag.52

28 Ionela Cerasela Zeca , op-cit, 2015, p ag.32

24
§2. Periculozitatea unor conduite

Printre trăsăturile de perso nalitate a condamnatului, este evaluată periculozitatea
acestuia, riscul de recidivă sau săvârșirea unei noi infracțiuni, riscul de evadare și cel de suicid
sau automutilare, sunt cele mai frecvente în cazul unor conduite periculoase. Astfel sunt
identifi cați deținuț ii cu compo rtamente negative, de la care se aș teaptă posibile acțiuni de
violență sau abateri disciplinare, lideri, persoane ușor influențabile, impulsive sau agresive.29

După cum formele pluralității de infracțiuni conform legislației în vigoa re sunt
concursul, recidiva și pluralitatea intermediară, unii autori consideră că recidivistul nu trebuie
considerat mai periculos pentru societate decât autorul unui concurs de infracțiuni deoarece și
în cazul acestuia din urmă s -ar putea constata o tend ință permanentă spre săvârșirea de
infracțiuni, ceea ce face ca o persoană să fie realmente periculoasă pentru societate.30

Periculozitatea provine, adesea, din exteriorizarea comportamentului individual, din
împrejurări interne, ca o reacție a unei persoa ne vulnerabile, în permanent antagonism cu
ceilalți, rezultatul unor motivații socio -politice.

Acest comportament al deținutului, poate conduce la vătămări împotriva societății,
lumii exterioare ori a unor persoane, instituții sau obiecte, din afara activ ităților de penitenciar,
de asemenea ea poate fi îndreptată și împotriva deținutului însuși, iar prin această acțiune, el
întrerupe buna funcționare a penitenciarului, ori distruge bunuri, instalații care produc
autorăniri, ori încercări de intimidare prin variate mijloace.

Dacă atât concursul de infracțiuni cât și recidiva relevă o perseverență infracțională a
autorului, periculozitatea socială a lui este diferită în cele două situații. Dacă autorul unui
concurs de infracțiuni nu a primit nici un avertisment din partea societății înainte de comiterea
celei de -a doua fapte, recidivistul a primit un avertisment solemn și irevocabil, concretizat în
hotărârea definitivă de condamnare, pe care 1 -a nesocotit continuându -și activitatea
infracțională. Aceasta relevă că sancțiunea pronunțată a fost insuficientă pentru atingerea

29 Marcel Ioan Rusu, op-cit, pag. 56 -57

30 Ionela Cerasela Zeca, op-cit, pag. 45

25
scopului vizat – reeducarea infractorului – și că, pe cale de consecință, se impune aplicarea unui
tratament sancționator mai sev er în cazul recidivei .

Prin urmare, periculozității pe care i -o conferă făptuitorului activitatea infracțională în
materialitatea ei i se adaugă, în cazul recidivistului, pericolul relevat de nesocotirea
avertismentului dat de societate și concretizat în hotărârea de condamnare.31

Formele de periculozitate manifestate în timp de o mulțime de persoane care au trecut
prin așezămintele de detenție, au întregit tabloul unor circumstanțe care se găsesc cu frecvență
mai mare la aceast ă categorie de condamnați, cum ar fi: purtarea rea în orice împrejurare,
conduita trecută și experiența infracțională dată de frecvența și periculozitatea modului de
comitere a faptelor infracționale, cuantumul pedepsei, cazierul judiciar, dificultatea de adaptare
la viața de penitenciar, comiterea de abateri disciplinare cu un spor grad de pericol,
manifestarea permanentă a unor tulburări de personalitate32.

31Ibidem, p ag. 82

32Ioan Chiș, Dragoș Răzvan Niță, Frundamente de drept execuțional penal, Editura A N I, București,
2004.

26

2.1. Condamnatul -subiect de drept

Infractorul găsit vinovat și responsabil pentru fapta comisă trebuie supus ordinului legii
în direcția în care a încălcat conținutul sancționator al acestuia. În acest sens societatea cere ca
judecata să se pronunțe promp t cu sentimentul de apartenență la valorile sociale ocrotite de
lege. De asemenea pentru intracțiunea comisă trebuie să se constate că ideea de justiție
progresează, dar nu într -un singur sens, ci într -o gradualitate de dominare conștientă a ilicitului
penal, în fața completului de judecată. În hotărârea de condamnare, pedeapsa aplicată trebuie
să reflecte reprimarea ei, nu reeducarea condamnatului33.

Din perspectiva teoriei dreptului înțelegem, că deținutul condamnat, este o persoană
fizică al cărei comportament infracțional a determinat organele judiciare să -i aplice pedepsa cu
închiso area34. Odată ajuns în mediul de detenție, comunitatea penitenciară apelează la toate
resursele și mijloacele necesare pentru atingerea obiectivului și anume reclasarea deținutului.

În acest sens, el nu trebuie lipsit de libertatea și drepturile, cu excepț ia acelora firești și
care derivă în mod esențial din privarea de libertate. Prin condamnarea lui, societatea prin
mijloacele sale legale, tinde să atingă mai multe obiective, printre care: protecția populației,
prevenția generală și individuală, intimidar ea, retribuția sau pedeapsa meritată, apărarea
socială sau punerea în imposibilitatea de a mai comite și alte infracțiuni, readaptarea
socială35. De asemenea, comunitatea penitenciară îi pune la dispoziție, în cadrul executării
pedepsei, dreptul la tratamen t, asta înseamnă tratamente medicale, psihologice și sociale de
bază, precum și dreptul de a refuza tratamentul , prin care se afirmă o dispoziție legală a
drepturilor omului, aceia că deținutul nu poate fi forțat sau constrâns la tratamente speciale.

33Petrache Zitaru, Drept Peni tenciar, Editu ra Universul Juridic, București, 2001,pag. 22.

34Ibidem, pag. 114

35Ibidem, p ag. 115

27
2.2.Condamnatul -subiect al represiunii penale

În descifrarea fenomenului infracțional, un loc important îl ocupă explicarea cauzală a
acestuia. Printre altele, cauzele criminalității rezidă în esență în mizeria economică a societății,
în sărăcie, în lips ă de cultură a indivizilor, consumul frecvent de băuturi alcoolice și droguri,
șomajul, deficiențele în organizarea social -politică, funcționarea defectoasă a justiției penale,
tulburările sociale, stresul determinat de nesiguranța socială și lipsa de pers pectivă mai ales a
tinerilor, apariția unor interese și mize în sfera relațiilor de afaceri mai ales în prima perioadă a
tranziției din țara noastră.

Aplicarea pedepselor a avut o evoluție complexă de -a lungul istoriei, căutându -se în
permanență identif icarea celei mai eficiente modalități de intervenție pentru atingerea
obiectivelor majore ale justiției penale, pentru prevenirea dezvoltării fenomenului infracțional
și resocializarea persoanelor condamnate36.

Cu toate că închisoarea s -a dovedit a fi, în general, cel mai eficient mijloc de pedepsire
dintre cele utilizate până acum, impactul puternic desocializant al acesteia nu poate fi ascuns
sau ignorat, iar tot mai puține rezultate poz itive, și în special creșterea recidivei, obligă la
concluzia că și acest mijloc de pedepsire, în forma utilizată în perioada actuală, manifestă riscul
de a se îndrepta încet dar sigur pe eșec.
În domeniul dreptului execuțional penal, deținutul este persoana fizică și care
trebuie să facă în mod pasiv, obiectul unui trata ment.

Durata de execu tare a pedepsei închisorii poate fi folosită pentru aplicarea tratamentului
tuturor deținuților condamnați care sunt potriviți și care doresc, în acord cu recomandările C.E. ,
să urmeze tratamentul. Tratamentul va fi aplicat doar atu nci când, sub raportul educatorului, va
selecta dintre reacțiile condamnatului numai pe acelea care par ca rezultat al corelației dintre el
și mediul penitenciar. Regimul penitenciar face parte din substanța executării pedepsei
închisorii impusă prin legea penală, astfel tratamentul penitenciar devine creația teoriei
penitenciare unde normele de conformare lipsesc, lipsind sancțiunea înseamnă că nu se reține

36Anghela Mihaela Ene, Teză de doctorat, Tipuri de activități psiho -sociale și implicațiile lor educative
privind persoanele privative de libertate, Universit atea București, Facultatea de Sociologie și Asistență
Socială, 2009

28
obligativitatea participării la tratament. Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni nu poate fi
realizată numai cu strădania tratamentului penitenciar, deoarece pentru a asigura succesul
pedepsei închisorii, tratamentul aplicat condamnaților îndeplinește doar rolul de a încuraja
formarea unei atitudini corecte față de muncă, de ordinea de drept, de socie tate, precum și față
de regulile de conviețuire socială.

Printre premisele tratamentului penitenciar se află schimbarea mediului social, această
schimbare comportă anumite modificări din punct de vedere psihologic, deoarece condamnatul
cu executarea pedep sei închisorii, intră într -un raport de determinări directe și fără interval
specifice mediului penitenciar. Este o schimbare care îl conduce pe deținut într -o lume fără
modele și valori culturale și fără teme de reflecție, pur și simplu el este obligat s ă se lase condus
după principiul realității, realitate care este compromisă și care produce dereglări
psihopatologice ale personalității condamnatului. O altă premisă a tratamentului din penitenciar
a deținuților este munca. La început, munca sub formă de „muncă grea„ era privită ca o
pedeapsă eficientă și adițională la privarea de libertate, mult mai târziu, munca a fost privită și
acceptată ca element benefic și principal în regimurile penitenciare.

În comunitatea penitenciară sunt oferite o varietate de posibilități de muncă, iar tipul de
ocupație afectează statutul individual al condamnatului, deoarece din punct de vedere al
integrării sociale, deținuții sunt inadecvați, absenți la normele sociale și nu sunt utili la o muncă
cu caracter de regularitate. De aceea, este primordial pentru reabilitatea lor să dezvolte o
atitudine pozitivă față de muncă și caracterul ei de împlinire. Contribuția lor la producția unui
atelier, la construirea unei clădiri sau la culturile agricole este măsurată în termenii bene ficiilor
personale, a utilității și al respectului propriu. În toate aceste aspecte munca este importantă
pentru dezvoltarea personalității sociale și readaptarea pentru viața din afara penitenciarului .37

Este greu de crezut că deținuții care nu muncesc în timpul executării pedepsei cu
închisoarea vor refuza oferta de programe pe care comunitatea penitenciară le pune la dispoziție
pentru întreruperea monotoniei zilnice, aflarea unor lucruri noi, contactele cu alte persoane
decât angajații î nchisorii, mențin erea activă și posibilitatea de a progresa par suficiente motive
pentru a considera că deținuții vor primi cu bucurie includerea lor în cât mai multe programe și
activități. În ciuda acestor argumente, mulți dintre ei refuză cu desăvârșire să participe inv ocând

37Petrache Zidaru, op-cit, pag.35

29
diferite motive. Unul dintre motive poate fi acela, de a -i lipsi dorința de a se schimba și de cele
mai multe ori mulțumirea de sine și convingere a că nu au ce să -și reproșeze. În multe cazuri,
nivelul de cultură al deținuților este atât de precar în cât nu pot percepe conceptele de bază ale
expunerilor care li se prezintă, fapt care le subliniază încă o dată in adecvarea la o lume
dominantă de simboluri și semnificații.

Pedeapsa penală nu are nimic de -a face cu educația, ea nu face nimic altceva decât să
fixeze individul într -un loc o anumită perioadă de timp . Dar în tot acest timp sunt atâtea de făcut
în registru uman, încât nu reușești să faci într -adevăr folositor decât pentru puțini deținuți38.

38Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Editur a Oscar Print, 2003, pag.81 -82.

30

§3.Întemnițarea sau prizonizare a

Deținutul, în mediul carceral, dintr -o puternică motivație desemnată prin necesitatea de
a aparține unui grup, adoptă norme carcerale , atât de caracteristice subculturii mediului
penitenciar, încât adoptă o atitudine ostilă față de personalul închisori i, față de lumea „din
afară”, și concomitent o atitudine loială față de ceilalți deținuți și totodată sprijină interesele
reale sau imaginare ale celorlalți deținuți intrând în conflict cu dispozițiile autorităților.

Primul pas psihologic și eventual și logic al deținutului, va fi strădania lui de a se integra
într-un grup informal de deținuți, își dezvoltă comportamente neconforme cu regulile
penitenciare, se supune necondiționat liderului formal, chiar dacă riscă să fie prost văzuți de
către administraț ia penitenciară. Acest fenoment de prizonizare, de integrare în grupul
deținuților, de identificare în grupul deținuților, reprezintă prima fază în evoluția deținutului în
mediul penitenciar, a doua fază reprezintă fenomenul opus primei și anume deprizoniz area.

Prizonizarea, rezultă ca este un rezultat al „presiunii sociale” exercitate de grupul
infomal, dar mai ales de liderii acestui grup de deținuți și reprezintă o forță în contra eforturilor
educativ -terapeutice ale cadrelor specializate din penitencia re. În grupurile informale pot fi
identificate statusuri și roluri formale sau informale în care apar lideri forma li și informali, care
au un cuvâ nt greu de spus în existența și manifestările întregului grup. Membrii acestui grup se
supun unor reguli și no rme care sunt total opuse celor dorite de către conducerea așezământului
de detenție, cum tot așa există și tradiții care se transmit de la o generație la alta de deținuți.
Între ei se formează un limbaj specific, folosit cu precădere în scopul comunicării dintre
deținuți, spre a -și ascunde intențiile sau acțiunile. Apar destul de des în sânul grupului fenomene
socioafective, exemplu: de retragere, de respingere -izolare, sau de ignorare neutralizare, între
deținuți, aceste fenomene apar cu deosebită virulen ță, atât prieteniile cât și ostilitățile sunt pe
viață și pe moarte, fapt care nu o dată afectează atât climatul organizațional, cât și starea de
disciplină a deținuților39.

39Petrache Zidaru, op-cit, pag.40

31
CAPITOLUL III

LIDERII NEGATIVI DIN MEDIUL CARCERAL

§1. I nflunțele detenției asupra personalității deținuților

Mediul penitenciar înregistrează o nouă formă de personalitate a deținutului, iar
modificarea sesizării asupra gradului incontestabil de vinovăție alină conștiința condamnatului
și de cele mai multe ori atitudinea față de pedeapsă se modifică, astfel, inițial , deținutul este de
părere că pedeapsa aplicată de către instanța de judecată este proporțional cu fapta comisă de
el, ulterior considerând -o mult prea severă.

Frecvent se constantă o adaptare p asivă la condițiile vieții din penitenciar prin adoptarea
unei atitudini filosofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme incomode. Chiar dacă
mulți deținuți au avut înainte de a veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul
executării ped epsei privative de libertate se instalează o sensibilitate progresivă la mediu, o
intoleranță emoțională, agravată de lipsa posibilității de a se sutrage realității prin imaginar .40

Frustrările afective reprezintă elemente semnificative în evaluarea și în țelegerea
anumitor comportamente ale deținuților, justif icările infracționale reprezintă mijlocul de
adaptare a personalității în mediul penitenciar, separarea bruscă de familie, casă, obiecte
familiale, va face pe deținut să compenseze pierderile prin div erse conduite de apărare.
Atitudinea deținutului este influențată foarte mult de către poziția lui față de pedeapsa pe care
trebuie să o execute, dacă pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, atunci conduita lui
de zi cu zi, exprimă o acceptare t acită asupra tuturor rigorilor, dar în sens opus, când pedeapsa
este văzută mai aspră decât fapta comisă, deținutul consideră că i s -a făcut o nedreptate și suferă
o sancțiune nemeritată. De aici rezultă că de cele mai multe ori deținutul poate deveni
revendicativ și ostil administrației penitenciarului, dominat de s entimentu l de victimizare,
pentru că fapta comisă de el este de cele mai multe ori atribuită unor factori exterior, alcoolul
anturajul, și că oricine ar fi fost în locul lui ar fi procedat la fe l. El simte nevoia să justifice în

40Lăcrămioara Mocanu, op-cit.

32
proprii ochi acțiunea antisocială, legimitatea atribuită de el actulu i, îl susține în pregătirea și
executarea infracțiunii, iar la un moment dat îl va apara de remușcări.

Percepția condamnatului asupra spațiului de det enție este nepersonalizată și
neinterpretată ca o prioritate, pe ntru că deși există supraaglomerarea penitenciarelor, spațiul
fiecărui deținut nu este marcat cu obiecte personale, în acest sens există chiar și o interdicție
formală de a nu marca spațiul pr in fotografii sau lucruri personale. Comportamentul agresiv al
deținuților rezultă în principal din stricta supraveghere. Viața socială în mediul carceral este
întreținută mai ales prin zvonuri . Zvonul în penitenciare deține în primul rând funcția
informat ivă, în sensul că mesajul cuprinde mai degrabă stări particulare inedite și aspect e noi
ale evenimentelor cunoscute, în al doilea rând are un control social pentru că are ca finalitate
autorizarea unui anumit punct de vedere, o manieră aparte de interpreta re și în ultimul rând
funcția de evaziune, deoarece compensează sărăcia calitativă și cantitativă a aspectului
informațional și afectiv.

Mediul carcer al are particularitatea de a -și pune amprenta într -un mod însemnat asupra
deținuților prin stări de tens iune, teamă nivel crescut al stresului, frustrări. Cum majoritatea
condamnaților sunt frustrați, la aceștia este deschisă calea agresiunii de orice fel. Stresul
reprezintă o sursă permanentă, resimțită la diferite niveluri, în funcție de particularitățile
individului dar și de sursele stresului specifice mediului penitenciar. O sursă poate fi poziția în
care este privit mediul de detenție, pentru că dacă este privit ierarhic, majoritatea deținuților se
poziționează pe ultima treaptă ori asupra lor acționeaz ă raporturile de putere și inegalitate,
discrepanță care provoacă o permanent ă sursă de stres. O altă sursă de stres poate fi atitudinea
administrației penitenciarului față de deținut, pentru că deținutul nu are nicio putere și nu are
nimic de spus pentru propriul destin. Intoleranța față de individualitate este greu de tolerat și
stresantă, dacă un deținut vrea să fie în „echipă” el trebuie să se a lăture nu numai fizic ci și
emoț ional, ceea ce înseamnă conformarea și supunerea tuturor sentimentelor și apti tudinilor.
Panica este un proces psihosocial cu întindere dramatică, care generează manifestări
dezordonate, de maximă intensitate ce pot merge până la irațional, deoarece grupurile formate
în mediul penitenciar sunt alcătuite pe criterii legale, fără a ți ne cont de criteriile psiho –
sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului este redus, iar reacția în cazul apariției
unui pericol este redusă și dezordonată iar acțiunile de salvare vor fi individuale, pe principiul
„scapă cine poate”.

33
Violența colectivă este un fenomen psihosocial, condiționat întotdeauna de cumularea
unor tensiuni în interiorul unui grup de deținuți, având cauze diferite.

Violența colectivă prezintă o desfășurare treptată în mediul carceral. În primă fază are
loc apariț ia un or incidente între deți nuți ce poate stârni o oarecare agitație, incident cunoscut
destul de repede în rândul deținuților, iar detaliile și exagerările sunt de nelipsit. Violența
colectivă se sfârșește în momentul în care grupul deține suficient e informați i și resurse pentru
a comite acte de violență, iar orice formă de intervenție sau control este inutilă. Reacțiile față
de încarcerare produc o serie de tulburări psihice, mediul penitenciar fiind un mediu social cu
o cultură specifică, întreținută și dezvo ltată prin îmbinarea diferitelor tipuri de personalități, pot
conduce la amplificarea comportamentelor simulative, favorizate de condiții restrictive,
generatoare de frustrări însemnate și contagiuni comportamentale.

Tulburările psihice apărute în mediul penitenciar poartă denumirea de psihoze de
detenție, ce le diferențiază de celelalte tulburări. Homosexualitatea reprezintă un fenomen, din
prisma mediului privativ și destul de des întâlnită în rândul deținuților, homosexualitatea
ocazională este cel mai frecvent întâlnită. Din punct de vedere al periculozității,
homosexualitatea poate constitui un element de recunoaștere, racolare și coeziune a grupurilor
de deținuți. Automutilarea, reprezintă fără nicio îndoială forma cea mai brutală dintre
agresiunile întâlnite la deținuți, putând fi o cale către suicid. Diferite cauze psihice sau stări de
melancolie îi pot conduce pe deținuți la diferite forme de automutilare, cum ar fi: automutilarea
majoră (amputarea unui membru sau a organelor genitale), automutila rea stereotipică ( implică
acte repetative, uneori ritmice, forma cea mai comună fiind lovirea la cap), automutilarea
superficială.

O altă formă autoagresivă răspândită printre deținuți este refuzul de hrană , aceasta are
formă simbolică pentru condamnat, el vrea să arate că e gata pentru orice sacrificiu, dacă nu i
se satisfac anumite cerințe, de asemenea este și un răspuns la mediul carceral, la evenimente
frustrante și traumatizate trăite de către el acolo. Suicidul, este o reacție catastrofală a
condam natului, exprimând neputința de a se adapta la mediul carceral, ultimul eșec al existenței
se transformă în eșecul vieții, constituind un moment de ruptură, gestul suicidal nefiind o
alegere, ci mai degrabă negarea totală a variantelor de a avea o opțiune41.

41Lăcrăm ioara Mocanu, op-cit.

34
1.2 Revoltele deținuților

În așezămintele de detenție, printre deținuți se resimte și se menține o stare cronică de
nemulțumire, care poate exploda oricând, astfel ieșind la suprafață ostilități de mare intensitate,
acțiunile sunt greu de anticipat, vi ctimele sunt multiple iar beneficiile și avantajele lipsesc.
Indiferent de eforturile administrației penitenciare, care asigură un nivel satisfăcut de condiții
materiale și spirituale, pentru a menține o pace în interiorul penitenciarului42.

În istoria p enitenciarelor noastre, revoltele de la începutul anului 1990, constituie un
element al cărei consecințe nu pot fi încă evaluate. O societate în schimbare implică o
dezorganizare și o criză de sens la nivelul unora din subsistemele ei. În acest cadru conf uz și
frustrant apar de multe ori conflicte interumane, paralizând orice fel de disciplină.

Actele de nesupunere ale deținuților, trebuie înțelese ca având efect al acumulării în
timp al unor probleme care au afectat atât condițiile de viață ale condamn aților cât și ale
cadrelor. D in acest motiv, explozia de ostilitate a deținuților a fost îndreptată mai mult împotriva
instituției penitenciare în ansamblu și mai puțin contra administrației unei unități sau alteia.
În timpul revoltelor apar anumite aspe cte, de exemplu, după fiecare manifestare de
amploare a condamnaților, ajunge la luarea de ostatici din rândul cadrelor, ocuparea unor spații,
începerea acțiunii preliminare în vederea evadării și altercațiile fiind de nelipsit.

În așezămintele de detenț ie unde au avut loc revolte ale deținuților s -a constatat, că în
cazul în care se intervine prin forțe militare străine de unitate, condamnații se reorientează
destul de repede spre cadrele penitenciarului investite cu capacități de protecție, deoarece
forțele necunoscute, le provoacă o stare de teamă, în comparație cu cele din unitate studiați
îndelung de către deținuți.
Apariția dezordinelor într -un penitenciar, în principiu este determinată de două
elemente, printre care, tensiunea rezultată de frusta re, intensitatea sentimentului de străin în
cadrul colectivității și lipsa de comunicare.

Revoltele deținuților au avut un efect dramatic asupra personalului în țara noastră,
potrivit unor statistici, rata îmbolnăvirilor a avut o creștere majoră după pe rioada ianuare –

42Călin -Petrică Ardeleanu, Teză de doctorat, Coordonatele psihologice ale periulozității în mediul
penitenciar, Universitatea Babeș -Bolyai, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, 2010.

35
martie 1990. Imediat după revolte, gardienii îmbolnăviți din prisma atacurilor iar problemele
lor psihologice au atins un apogeu la aproximativ un an după revolte. În cazul unor cadre care
au participat la eveniment, acuzau simptome ale str esului postraumatic prin insomnii,
coșmaruri, retrăirea traumei, evitarea activităților care pot readuce retrăirea traumei, pierderea
marcantă a activităților importante, sentimente de detașare sau întrăinare față de ceilalți,
creșterea consumului de alcoo l, teama de a se reîntoarce în penitenciar și chiar evitarea unor
locuri public e. După trecere unui an, manife stările cadrelor au luat alte forme: iritabilitate
extremă față de familie, ex agerarea stării de vigilență.

Cu toate aceste dificultăți s -au imp lementat o serie de tehnici terapeutice folositoare
pentru cadre, pr in relaxare, restructurarea conș tientă în analiza emoțiilor legate de evenimente,
astfel în urma acestor practici terapeutice, aceștia au avut posibilitatea de a povesti despre ce s –
a întâ mplat, iar în timp restabilirea lor43.

Existența conflictelor este înțeles ca ținând de log ica funcționării sociale și
instituționale, având roluri evidente în stabilirea ș i menținerea identității și fro ntierelor dintre
grupuri și scoțând la iveală proc esele de dominare și supunere specifice anumitor structuri. În
contextul psihosocia l al revoltelor care au avut loc în penitenciarele românești, s -au imp rimat
anumiți factori, cum sunt: climatul penitenciar, gradul integrării grupurilor umane, intensitatea
patologiei penitenciare, factura liderilor și tipul strategiilor de securitate penitenciară.

De câte ori se vorbește despre conflicte în așezămintele de detenție, nu se poate evita
dificultatea liderilor, pentru că indubitabil ei au o foarte mare influe nță în penitenciar. Printre
deținuții lideri, rar sunt cei carismatici, care sunt respectați de către ceilalți deținuți, pentru că
în special promovează relații socio – afective, ajutându -i să traverseze perioade dificile. Liderii
autoritari sunt cei mai mu lți, adevărați despoți care ins piră teamă în rândul deținuților și îi
folosește pe ceilalți în scopuri personale și sfârșesc prin a fi urâți de toată lumea. În unele
situații ei par să domine, dar în realitate poziția lor fiind destul de fragilă și sunt v ulnerabili în
fața altora care au sprijinul unor grupuri mai mari de deț inuți. Astfel sunt întreținuți numeroși
factori de disociere între cei care execută pedepse privative de libertate, cum sunt: ura, invidia,

43Florin Gheorghe , op-cit.

36
privilegiile nejustificate, tratamentul ine gal, iar de aici pînă la apariția unui conflict este doar
un pas44.

§2. Personalitatea infractorului recidivist

Prin diferite studii, s -a arătat că nu se poate vorbi de existența unui tip de criminal așa
cum credea Lombroso, deoarece infractorul nu este un astfel de om, ci un om altfel format.
Din punct de vedere al tezei dezvoltării asincrone a diferitelor compenente ale personalității și
cumulul nefericit al unor împrejurări ambientale negative, se va crea cadrul cel mai general în
care se înscrie pe rsonalitate infractorului din obișnuință sau a criminalului recidivist. Din acest
punct de vedere nu se neagă importanța factorilor temperamentali, mai ales în comiterea
infracțiunilor, unde violența joacă un rol important. Printre altele, sunt avute în ve dere și
devenirea sau istoria individului prin influențele care s -au exercitat a supra lui. Willlard W.
Hartup ( 1977), arată că erupțiile de mânie, apar foarte devreme la sugari, dar aceste manifestări,
deși pun în discuție forme notorii înnăscute, sunt foa rte sensibile la retroacțiune. În acest sens
părinți i acționează prompt la aceste manifestări, iar prin acest răspuns, îl învață pe sugar, fie la
o acțiune agresivă, fie la inhibare, înfrângerea agresiunii eficiente, căci astfel se evită
eventualele neplă ceri. De aici se desprinde teoria conform căreia, copii care în etapa de suga r,
dacă au fost condiționați să -și inhibe reacțiile agresive, devin mult mai puțin agresivi decât
covârstnicii lor.
În cazul multirecidiviștilor se arată o conjugare de deficienț e sociale sau individuale, ia r
prin cumulul acestor deficienț e de ordin sanitar, biologic și chiar intelectual, îi fac marginali
față de comunitatea în care trăiesc. Respingerea socială, pentru el, este un motiv puternic de
acțiune, iar comportamentul va f i direcționat antisocial, dar impactul va fi mult mai agresiv cu
cât individul este mai puternic condus de agentul frustrator, iar alături de egocentrism marcant,
caracteristicile personalității individului sunt caracterizate și printr -o imaturitate persis tentă.
Însăși actele antisociale sunt semne evidente ale unei imaturități, ale faptului că infractorul e
imatur, fie pe plan intelectual, fie pe plac afectiv45.

44Florin Ghe orghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 2003, pag.183.

45Tiberiu Bogdan, Ioan Sântea, Psihologie Judiciară, Editura Themis Cart, București 2010, pag. 148 –
149.

37
Investigarea comportamentului este concentrată pe aspe cte importante ale infracțiunii ,
deoare ce aceste aspec te încurajează infractorul în a -și analiza propria conduită delictuală,
cercetând antecedentele comportamentale și hotărârile luate în actul infracțional. Aceasta poate
stabili un ciclu de infracționalitate, înglobând situații și modalități de gândire care desemnează
un risc pentru el, astfel poate indica diferite direcții de evitare a acestor situații pe viitor.
Procesul de evaluare a riscului comportamental desemnează identificarea comportamentelor și
aspectelor situaționale care au contrib uit la infracțiunea inițială, nominalizând apoi
comportamentul deținutului în timpul detenției, pentru a putea vedea dacă apar din nou conduite
similare cu cele asociate actului infracțional. De exemplu, un deținut a cărei infracțiune a
implicat o agresiun e cu un înalt grad de spontaneitate, va avea incidente diferite, dar la fel de
frustrante și în mediul penitenciar. Pedofilul care spune că nu -l mai interesează copii, dar în
mediul penitenciar colecționează reviste pentru copii, un infractor sexual care s usține că
atitudinile sale s -au schimbat complet, se referă la femei în diferite co nversații prin remarci
insinuant e la adresa personalului feminin46.
În cazul unor studii despre recidiviști, acestea au relevat faptul că au o conjugare de
deficiențe indiv iduale și sociale, ce îi fac marginali de comunitatea în care trăiesc și astfel față
de ceilalți, recidivișt ii arată o tendinț ă marcată de a „merge cu banda ” dau semn de inadaptare,
sunt vanit oși și egocentrici. Egocentrismul este o caracteristică fundamen tală a infractorului din
obișnuință.
S-a arătat că un mare numar de comportamente deviante sunt asociate cu o persistență
gândire egocentrică, care este însoțită de o slabă capacitate de adaptare socială. De asemenea
au tendința de a percepe realitatea în tr-un mod neobișnuit și deformat, în sensul că toți cei din
jurul său nu le poate oferi ajutorul, iar în viață totul se petrece conform legilor norocului sau a
ghinionului, de multe ori ei prezintă manifestări de indecizie și incertitudine interioară.

46Florian Gheorghe, op-cit.

38

2.1. Deținuți periculoși

Deținutul periculos este acela care prezintă o amenințare gravă pentru societate ori
pentru ordinea și securitatea penitenciarului ca urmare a comportamentului său ori a naturii
infracțiunii comise .47
Situația de periculozi tate condiționează sistematizarea gradului de siguranță a
așezămintelor de deținere pentru a putea face față gravității eventualelor fapte ale deținuților,
ori impulsivităților exteriorizate de către cei cu un grad ridicat de risc pentru ceilalți deținuți ori
pentru personal.

Gradul de pericol al asezământului de deținere se estimează în funcție de pericolul în
care se află personalul și ceilalți deținuți, pentru că din momentul încarcerării, condamnații
introduc în penitenciare pericolul faptei lor, astf el nesiguranța locului de deținere s e mărește iar
pentru a preveni trebuie să fie implementate măsuri de siguranță și securitate.

Criminologii americani F. Alexander și H. Stoub au utilizat entitățile psihice propuse de
S. Freud pentru analiza diferitelor tipologii infracționale. Astfel, în cazul infractorilor din
obișnuință nu ar exista un conflict între „Eu” și „Sine”, întrucât ei aparțin unui mediu antisocial
iar conduita lor este conformă normelor care guvernează mediul. În cazul criminalilor
ocazional i, Sinele lor își suspendă funcția morală pentru o perioadă de timp, eul fiind incapabil
să mai realizeze echilibrul.

Psihanalistul A. Aichorn a utilizat noțiunile referitoare la nevroze și psihoze pentru a
explica anumite comportamente antisociale. El c onsideră că, deși mediul social (factorii
exogeni) îl influențează pe individ, acesta nu trece la săvârșirea faptei penale decât dacă este
predispus în această direcție. Aichorn a numit această predi spoziție „delincventă latentă” .

O altă teorie care desc rie stările afective ale individului, este teoria psiho -morală
concepută de Etienne de Greef, care consideră că structurile afective ale individului sunt
determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare și simpatie. În cursul

47Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Editura Universul Juridic, București, 2013, pag.325.

39
copilăriei ac este instincte se pot altera, determinând un sentiment de injustiție, o stare de
inhibiție și indiferență afectivă. În opinia lui, personalitatea infractorului se structurează de -a
lungul unui proces lent de degradare morală, denumit proces criminogen, car e îl conduce la
comiterea actului infracțional. În evoluția acestui proces se disting trei etape. În prima etapă ,
„faza asentimentului temperat”, individul normal suferă o degradare progresivă a personalității
ca urmare a unor frustrări repetate. Convins d e injustiția mediului social în care trăiește, el nu
mai găsește nici o rațiune pentru a respecta codul moral. În cea de -a doua etapă , denumită
„asentimentului formulat”, individul acceptă comiterea crimei, își caută justificări, caută un
mediu mai toleran t. În cea de -a treia etapă apare „criza” în decursul căreia este acceptată
eliminarea victimei, așteptându -se ocazia favorabilă pentru trecerea la act, iar individul trece
printr -o stare psihică periculoasă, care prefigurează trecerea la act.48

Una dintre măsurile de siguranță și securitate este metoda concentrării prin care sunt
repartizați acei deținuți cu un grad sporit de periculozitate, astfel li se vor aplica proceduri de
pază maximale, cu supraveghere continuă și un număr sporit de personal, în așa s ens încât
costurile și resursele din sistem vor fi diminuate pentru a putea fi repartizate și folosite pentru
realizarea de programe condamnaților mai puțini periculoși. O altă măsură de siguranță și
securitate este metoda dispersării , această metodă dimin uează însemnat de mult gradul de
pericol al unor deținuți, deoarece pe acei condamnați îi repartizează în categorii mici în toate
așezămintele de detenție, unde există secții specializate pentru aceștia, dar în această condiție
paza și securitatea penitenc iarelor va trebui să se realizeze la nivel maxim evident și pentru cei
mai puțin periculoși pentru a prevenii evadarea ori tulburatrea ordinii sau chiar coruperea de
către ceilalți spre astfel de activități.

Metoda concentrării ar fi mai eficientă, sistem ul românesc nu a adoptat -o ca urmare a
necesităților impuse de sistemul judiciar , de organizare a instanțelor ( judecătorii, tribunale,
Curți de apel, ÎCCJ) care solicită prezentarea condamnaților în diferite afaceri judiciare
neținând cont de categoria de periculozitate din care face parte condamnatul. De asemenea, ca
urma re a aplicării principiului uma nismului executării pedepsei, se acordă condamnaților
facilitate a de a executa pedeapsa cât mai aproape de domiciliul familiei. Există o profilare a
unor pe nitenciare pe diferite categorii de deținuți, profilare mai mult tradițională și în raport de
necesitățile productive, dar care nu înseamnă concretizarea ideii de concentrare a deținuților

48 Ionela Cerasela Zeca, op-cit, pag. 45

40
periculoși. O anumită concentrare a condamnaților la detențiunea pe viață nu reprezintă, de fapt,
decât un început de problemă, alte categorii de condamnați periculoși fiind răspândite mai mult
sau mai puțin peste tot.49
Există mai multe criterii de clasificare a deținuților. În literatura de specialitate există
diverse de finiții ale conceptului de personalitate a infractorului care pot fi grupate, în opinia
noastră, în definiții generale ce nu stabilesc anumite calități distincte ale personalității
infractorului și definiții pri n care se încearcă a deosebi personalitate a infractorului de cea a non –
infractorului. O definiție generală ar fi: „personalitatea infractorului este o sinteză a trăsăturilor
bio-psiho -sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o
infracțiune”50

Unul dintre crite riile de clasificare care a constituit o preocupare constantă și anume
clasificarea ca deținut periculos. Regimul de detenție al unui astfel de deținut diferă de cel
obișnuit sub aspectul unei supravegheri mai severe, al încătușării în scoaterea din perime trul
penitenciar (dar și în interior). Decizia de clasificare se revizuiește în fiecare lună, iar
menținerea sau scoaterea unui deținut de la periculoși este exclusiv de competența
administrației fiecărui penitenciar.

Motivele cele mai frecvente pentru cl asificarea unor deținuți ca periculoși sunt: evadarea
sau intenția de a evada și instigarea deținuților la încălcarea disciplinei. Și nu în ultimul rând,
natura faptei comise. Deținuții periculoși pot fi separați de ceilalți sau pot rămâne pe secțiile
lor. În ambele cazuri, ei sunt supuși unei supravegheri sporite, primesc vizite la cabine izolate
iar când sunt scoși în afara perimetrului penitenciarului, sunt încătușați .51

La polul opus se află cealaltă categorie de condamnați, cei mai puțini periculoși, c are nu
prezintă vreo periclitare nemijlocită la adresa societății ori a ordinelor interioare a
penitenciarelor și care de fapt ei formează marea majoritate de condamnați din penitenciarele
din România. Lor li se conferă potențialitatea de îndreptare mult m ai rapidă și reinserția în

49Ioan Chiș, op-cit.

50 Ionela Cerasela Zeca, op-cit, pag. 45

51Sistemul penitenciar din România, 1995 -2004, http://www.apador.org/publicatii/10%20ani_ro –
2005.pdf

41
societate prin toate mijloacele și programele legale puse la dispoziție de către administrația
penitenciară.

2.2. Condamnați cu comportare rea și periculoasă

În proiectul de lege pentru executarea pedepselor, se face m ențiune despre o categorie
de condamnați după criteriul comportării și al receptivității la acțiunea de reeducare desfășurată
în penitenciar52.

Prin comportarea condamnatului se înțelege purtarea lui, atitudinea față de autorități, de
oamenii cu care el v ine în contact, de atitudinea lui înaintea judecății, în timpul judecății și în
timpul executării pedepsei. Clasificarea este urmatoarea: condamnați cu comportare negativă
și condamnați cu comportare rea , asta înseamnă că nu sunt stăruitori în muncă, nu su nt
disciplinați, manifestă lipsă de respect față de personalul penitenciarului, au o atitudine
necorespunzătoare față de ceilalți deținuți și nu respect ă normele de disciplină și ordine în
penitenciar. Din aceste comportări rezultă în scurt timp agresivita tea, violența, periculozitatea,
impulsivitate, înverșunare, nestăpânire, duritate, brutalitate, nu au o atitudine pozitivă față de
procesul de reeducare ori au o atitudine de indiferență și rea voință. Bineînțeles aceste
comportări, potrivit unor studii, a u o cauză din prisma deficiențelor psihice, un slab nivel
mental, structură caracteristică deficitară.

52Ion Oancea, Drept executional penal, Editura All Education SA, pag 57 -58.

42
BIBLIOGRAFIE

Surse primare
 European Court of Human Rights,
https://www. echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf .
 Administrația Națională a Penitenciarelor, http://anp.gov.ro/

Surse secundare
a. Lucrări generale

 Bogdan Tiberiu, Ioan Sântea, Psihologie judiciară, Editur a Themis Cart,
Bucure ști, 2010.
 Ceban Vasile, Note de curs -Drept execuțional penal , Ciclul 1, Chișinău,
2013.
 Diana Nastasă, Dincolo de gratii – Impactul executării pedepsei asupra
foștilor condamnați, Editura Universității „ Alexandru Ioan Cuza„ Iași,
2013
 Florin Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print,
București, 2003
 Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Șerban, Drept execuțional penal, Editura
All BECK, București, 2005, pag. 29 -32
 Gheorghe Florian, Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, București,
1996
 Ioan Chiș, Dragoș Răzvan Niță, Fundamente de drept execuțional penal

43
 Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Editura Universul Juridic, București,
2013
 Ioan Mihai Micle, Deținuții și relațiile în mediul carcelar -studii de caz ,
http://criminologie.org.ro/wp -content/uploads/2015/08/Detinutii -si-
relatiile -in-mediul -carceral -Rezumat.pdf
 Ion Oancea, Drept execuțional penal, Edidur a All Educatio n S.A.
 Lăcrămioara Mocanu, Teză de doctorat -Demersurile psihologice de
reconfigurare a personalității infractorului în scopul reintegrării sociale,
Universitatea București, Facultatea de Psihologie și științe ale Educației,
București, 2003
 Mircea Ioan Rusu , Drept execuțional penal, Ediția a II -a revăzută și
completată, Editura Hama ngiu, București, 2007.
 Oxana Rotari, Delincvența Juvenilă:probleme actuale și căi de
soluționare , Universitatea Liberă Internațională din Moldova,
http://cj.md/uploads/Delincventa_juvenila.pdf
 Petrache Zitaru, Drept execuțional penal, curs universitar, Ediția a II -a,
Editura All BECK, an 2001.
 Sistemul penitenciar din România, 1995 -2004.

b. Lucrări speciale

 Anghela Mihae la Ene, Tipuri de activități psiho -sociale și implicațiile lor
educative privind persoanele privative de libertate, Universitatea
București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, 2009
 Călin -Petrică Ardeleanu, Coordonatele psihologice ale periculoz ității în
mediul penitenciar, Universitatea Babeș -Bolyai, Facultatea de Psihologie
și Științe ale Educației, 2010

44
Surse web

 Cecilia Stroe, După gratii, în mintea deținuților,
http://www.descopera.ro/cultura/4232136 -dupa -gratii -in-mintea –
detinutilor
 Concin nity Concepts, Fenomene psihosociologice ale mediului privativ de
libertate , 20 septembrie 2012, http://www.e -psiho.ro/articole/fenomene –
psihosociolo gice-ale-mediului -privativ -de-libertate
 Comportamente pro și antisociale ,
http://www.referatele.com/referate/noi/psihologie/comportamente -pro-
si1717915919. php

 Crima și criminalitatea ca forme speciale de devianță ,
http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Crima -si-
criminalitatea -ca-for75.php
 Informatii despre sistemul penitenciar in Romania ,
https://www.europris.org/wp -content/uploads/Romania -RO-prisoner –
information -sheet.pdf .

 Mihaela Chelariu, Psihologie judiciară , 20. Mai 2014,
http://negraru.blogspot.ro/2014/05/devianta -si-delincventa.html

45