ABREVIERI …………………………………………………………………………………………………….. 6 ARGUMENT… [601048]

1

CUPRINS

ABREVIERI …………………………………………………………………………………………………….. 6

ARGUMENT ………………………………………………………………………… …………………………. 7

1. DREPTUL DE PROPRI ETATE ………………………….. ………………………….. …………… 13

1.1. NOȚIUNE. CONSID ERAȚII PRIVIND DREPTUL DE P ROPRIETATE ..ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.
1.1.1. Noțiune. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 13
1.1.2. Scurt istoric al evoluției dreptului de proprietate ………………………….. ………… 19

1.2. DREPTUL DE PROP RIETATE ÎN CADRUL CO NVENȚIEI EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI ………………………….. ………………………….. …………………. 29
1.2.1. Locul dreptului de proprietate în cadrul C onvenției Europene a Drepturilor
Omului . ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 29
1.2.2. Noțiunea de ,,bunuriˮ în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 ………………. 31
1.2.3. Lipsirea de dreptul de proprietate ………………………….. ………………………….. …. 35
1.2.4. Reglementarea folosinței bunurilor ………………………….. ………………………….. . 37
1.2.5. Măsurile autorităților statale să nu aducă atingere însăși substanței
dreptului de proprietate ………………………….. ………………………….. ………………. 37
1.2.6. Controlul de proporționalitate ………………………….. ………………………….. ……… 38

2

1.3. DREPTUL DE PROP RIETATE ÎN DREPTUL U NIUNII EUROPENE …………….. 40
1.3.1. Evoluția protecției dreptului de proprietate în dreptul Uniunii ………………….. 40
1.3.2. Obiectul dreptului de proprietate în jurisprudența CJUE ………………………….. 45
1.3.2.1. Noțiunea de drept dobândit în jurisprudența CJUE ………………………. 47
a) Drepturile patrimoniale în jurisprudența CJUE ………………………….. …………… 47
b) Interesele economice în jurisprudența CJUE ………………………….. ……………… 50
1.3.2.2. Noțiunea de speranță legitimă în jurisprudența CJUE ………………… 544
a) Cerințe privind comportamentul reclamantului ………………………….. ……………….. 54
b) Cerințe privind comportamentul autorității în cauză ………………………….. ………… 56
1.3.3. Lipsirea de dreptul de proprietate și reglementarea folosinței bunurilor în
jurisprudența CJUE ………………………….. ………………………….. ……………………. 58
1.3.3.1. Lipsirea de dreptul de proprietate în jurisprudența CJUE ……………… 58
a) Condiția deposedării ………………………….. ………………………….. ………………………… 59
b) Condiția indemnizării ………………………….. ………………………….. ………………………. 62
1.3.3.2. Reglementarea folosinței bunurilor în jurisprudența CJUE …………… 65

1.4. CONSTITUȚIA ROM ÂNIEI DESPR E PROPRIETATE ………………………….. ……… 73

1.5. PROPRIETATEA ÎN NOUL COD CIVIL. FORM ELE DE PROPRIETATE. …….. 75

1.6. CONȚINUTUL JURI DIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE …………………….. 77
1.6.1. Posesia ( jus possidendi ) ………………………….. ………………………….. ……………… 77
1.6.2. Folosința ( jus utendi și jus fruendi ) ………………………….. ………………………….. . 78
1.6.3. Dispoziția (j us abutendi, abusus ) ………………………….. ………………………….. …. 80
1.6.3.1. Dispoziția materială ………………………….. ………………………….. ………… 80
1.6.3.2. Dispoziția juridică ……………………………………….. …………………… 81
1.7. CARACTERELE JUR IDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE ……………… 83
1.7.1. Caracterul absolut al dreptului de proprietate. ………………………….. ……………. 83
1.7.2. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate ………………………….. …………… 85
1.7.3. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate ………………………….. …………… 86

1.8. LIMITELE EXERCI TĂRII DREPTULUI DE P ROPRI ETATE PRIVATĂ ………… 88

1.9. LIMITELE EXERCI TĂRII DREPTULUI DE P ROPRIETATE PUBLICĂ ………… 92

3

2. LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PRO PRIETATE PRIVATĂ ….. 94

2.1. CONSIDERAȚII GE NERALE ………………………….. ………………………….. ……………… 94

2.2. LIMITELE LEGALE ALE DREPTULUI DE PRO PRIETATE PRIVATĂ …………. 98
2.2.1. Dispoziții comune privind limitele legale ale dreptului de proprietate ……….. 98
2.2.2. Limite legale impuse de protecția mediului și buna -vecinătate ……………….. 100
2.2.3. Limite legale impuse în modul de folosire a apelor ………………………….. …… 102
2.2.3.1. Apa – patrimoniu natural și valoare economică …………………………. 102
2.2.3.2. Folosirea apelor ………………………….. ………………………….. ……………. 103
a) Regulile privind curgerea firească a apelor ………………………….. ……………………. 104
b) Regulile privind curgerea provocată a apelor ………………………….. ……………. 107
c) Cheltuielile referitoare la irigații ………………………….. ………………………….. ……… 107
d) Obligația proprietarului căruia îi prisosește apa ………………………….. …………….. 108
e) Întrebuințarea izvoarelor ………………………….. ………………………….. ………………… 110
f) Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul …………… 110
2.2.3.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin
reglementări speciale privind protecția apelor ………………………….. 111
2.2.4. Limite legale privind fostele servituți stabilite de lege ………………………….. . 116
2.2.4.1. Picătura streșinii ………………………….. ………………………….. …………… 117
2.2.4.2. Distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții,
lucrări și plantații ………………………….. ………………………….. …………. 117
2.2.4.3. Vederea asupra proprietății vecinului ………………………….. …………… 120
2.2.5. Dreptul de trecere ………………………….. ………………………….. …………………….. 122
2.2.6. Alte limite legale – dreptul de trecere pentru utilități ………………………….. … 123
2.2.6.1. Dreptul de trecere pentru utilități ………………………….. ………………… 123
2.2.6.2. Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări ……………………….. 124
2.2.6.3. Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie ………………………….. . 125
2.2.6.4. Starea de necesitate ………………………….. ………………………….. ………. 125

2.3. LIMITE CONVENȚI ONALE. CLAUZA DE INA LIENABILITATE ………………. 127
2.3.1. Clauza de inalienabilitate – noțiune, condiții, domeniu de aplicare. ……… 12731
2.3.1.1. Noțiunea de clauză de inalienabilitate………………………………………. 131
2.3.1.2. Domeniul de aplicare a clauzei de inalienabilitate ……………………… 132
2.3.1.3. Condiții de valabilitate a clauzei de inalienabilitate ……………………. 134
2.3.2. Condițiile de opozabilitate ale clauzei de inalienabilitate ……………………….. 135
2.3.3. Sancțiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate ……………… …136

4

2.4. LIMITELE JUDICI ARE. DEPĂȘIREA INCON VENIENTELOR NORMALE
ALE VECINĂTĂȚII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 138

3. LI MITE ALE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIE TATE IMPUSE
DE EXIGENȚELE PROTEC ȚIEI MEDIULUI ………………………….. ……………. 139

3.1. DREPTUL DE PROP RIETATE ȘI EXIGENȚEL E PROTECȚIEI MEDIULU I.
RAPORTUL DINTRE DREP TUL DE PROPRIETATE Ș I DREPTUL LA
MEDIU. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 140

3.2. INCIDENȚA REGLE MENTĂRILOR DIN DREPT UL UNIUNII TRANSPUSE
ÎN DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE PRIV IND CREAREA
REȚELEI ECOLOGICE NA TURA 2000 ASUPRA EXE RCITĂ RII
DREPTULUI DE PROPRIE TATE ………………………….. ………………………….. ……… 144
3.2.1. Crearea rețelei ecologice NATURA 2000 – obiectiv de interes major al
politicii de mediu î n Uniunea Europeană ………………………….. …………………. 144
3.2.2. Raportul dintre dreptul de proprietate și protecția naturii în cadrul
constituirii rețelei NATURA 2000 ………………………….. ………………………….. 147
3.2.2.1. Principiul stabilirii unei ierarhii între drepturile și interesele în
cauză ………………………….. ………………………….. ………………………….. 149
a) Prevederile constituționale referitoare la dreptul de proprietate și la protecția
naturii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 149
b) Importanța C onvenției Europene a Drepturilor Omului și a dreptului primar al
Uniunii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 149
c) Exemple ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 150
3.2.2.2. Dreptul de proprietate în dreptul intern al statelor membre …………. 151
a) Definiția proprietății ………………………….. ………………………….. ………………………. 151
b) Ceea ce intră în dreptul de proprietate și ceea ce nu intră ………………………….. .. 151
c) Calificarea ingerinței ………………………….. ………………………….. ……………………… 155
d) Calificarea ca lipsire de proprietate sau ca limitare a folosinței bunului ………… 155
3.2.2.3. Principiul proporționalității ………………………….. ………………………… 156
a) Alegerea instrumentelor juridice sau mijloacelor de acțiune pentru
limitarea dreptului de proprietate în scopul protecției mediului ………………. 156
b) Respectarea principiilor proporționalității și subsidiarității în alegerea
instrumentelor juridice sau a mijloace lor de acțiune pentru limitarea
dreptului de proprietate în scopul protecției mediului ………………………….. … 159
c) Modalități de indemnizare în cazu l lipsirii de proprietate și în cazul limitărilor
aduse dreptului de proprietate în scopul protecției mediului …………………… 160
d) Garanții procedurale ………………………….. ………………………….. ………………….. 163
3.2.3. Raportul dintre dreptul de proprietate și regimul ariilor protejate prin
O.U.G. nr. 57/1997 ………………………….. ………………………….. …………………… 165

5

3.3. REGLEMENTĂRI LE GALE DE PROTECȚIE A MEDIULUI CU INCIDENȚ Ă
ASUPRA EXERCITĂRII D REPTULUI DE PROPRIET ATE ………………………… 173
3.3.1. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția solului și a terenurilor agricole ………………………….. ………. 175
3.3.2. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția subsolului ………………………….. ………………………….. ……….. 181
3.3.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția fondului fore stier………………………….. ………………………….. 184
3.3.4. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin
reglementări privind protecția spațiilor verzi din intravilanul localităților … 188
3.3.5. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția fondului cinegetic ………………………….. ………………………… 189
3.3.6. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția zonei costiere ………………………….. ………………………….. ….. 190
3.3.7. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse pri n reglementări
privind protecți a patrimoniului cultural și natural ………………………….. ……… 193
3.3.7.1. Considerații generale ………………………….. ………………………….. …….. 193
3.3.7.2. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse pri n
reglementări privind protecți a patrimoniului cultural ………………… 194
3.3.7.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse pri n
reglementări privind protecți a patrimoniului natural …………………. 202
3.3.8 . Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin măsurile de
amenajare a teritoriului și de urbanism ………………………….. ……………………. 203
3.3.8 .1. Considerații generale ………………………….. ………………………….. …….. 203
3.3.8 .2. Legătura dintre amenajarea teritoriului și protecția me diului …….. 2078
3.3.8 .3. Limitări aduse dreptului de proprietate prin măsurile de amenajare
a teritoriului și de urbanism care privesc protecția mediului ………. 210
3.3.8 .4. Instrumente juridice de protejare a mediului urban și de limitare a
dreptului de proprietate ………………………….. ………………………….. … 213
3.3.8 .5. Reguli privind modul de ocupare a terenurilor referitoare la
păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoni ului natural și
construit ………………………….. ………………………….. ……………………… 216
3.3.8 .6. Alte limitări privind exercițiul dreptului de proprietate prin
reglementări în interes edi litar, de estetică urbană, de salubritate și
sănătate publică ………………………….. ………………………….. …………… 226

4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA ………………………….. ………. 230

BIBLIOGRAF IE……………………………………………………………………….. 256

6

ABREVIERI

alin. – alineatul
art. – articol(ul)
B.O. – Buletinul Oficial
C.A. – Curtea de Apel
Carta – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
C. civ. – Cod(ul) civil
Cedh – Cour européenne des droits de l'homme (Curtea Europeană a Drepturilor Omului )
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CIJ – Curtea Internațională de Justiție
CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Com edh – Comisia Europeană a Drepturilor Omului
Dalloz – Recueil Dalloz de doctrine et jurisprudence
dcz. – decizia
H.G. – Hotărârea Guvernului
J.O. – Jurnalul oficial al Uniunii Europene
Jud. – Judecătoria
L. – Lege(a)
L.G.D.J. – Librairie général de droit et jurisprudence
lit. – litera
M.O. – Monitorul Oficial
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
parag. – paragraf
pct. – punct
TCE – Tratatul d e Instituire a Comunității Europene
TFUE – Tratatul privind Funcționarea Uniunii europene
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
t. – tom
urm. – următoarele
vol. – volum

7

ARGUMENT

Motto: You must treat the earth well. It was
not given to you by your parents. It is loaned
to you by your children.
(proverb african)

Suntem contemporani cu edificarea ,, Europei unite ˮ. Forma cea mai actuală a evoluției
comunitare o reprezintă Uniunea Europeană care a dobândit personalitate juridică odată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Pentru a ne făuri un
destin comun, un viitor pașnic întemeiat pe valori comune, noi, popoarele Eu ropei, avem
nevoie să parcurgem o nouă etapă în procesul de integrar e europeană, prin promovarea
progresului economic și social, ținând cont de principiile dezvoltării durabile1 și ale protecției
mediului. La aceasta se lucrează în prezent !
,,Unită în diversitateˮ, Europa oferă popoarel or ei cele mai bune șanse de a continua,
cu respectarea drepturilor fiecăruia și cu conștiința răspunderii față de generațiile viitoare ale
planetei, marea aventură care își găsește aici un spațiu privilegiat de speranță umană.

1Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este aceea dată de către Comisia Mondială a Națiunilor Unite
asupra Mediului și De zvoltării în raportul denumit „ Viitorul nostru comun" , cunoscut și sub numele de Raport ul
Brundtland: „Dezvoltarea care s atisface cerințele generațiilo r prezente, fără a compromite capacitatea
generațiilor viitoare de a -și satisface propriile necesități.ˮ . În literatura juridică, s -a evidențiat c aracterul
,,holistic” al dezvoltării durabile (V. Barral, Le développement durable en droit international: Ess ai sur les
incidences juridiques d’un concept évolutif , European University Institute – Département des Sciences
Juridiques, Florence, 2007, p. 9 și următoarele) , care îi conferă vocația de a se aplica unor numeroase domenii , în
mod deosebit , prin integrar ea unor considerații foarte diverse pe care le implică acest concep t. Cu siguranță,
natura polimorfă a dezvoltării durabile, flexibilitatea și variabilitatea care o caracterizează implică faptul că
aceasta ar putea avea trăsături specifice fiecărui domeniu în care este utilizată. Astfel, înțelesul noțiunii de
dezvoltare durabilă se adaptează, diferă, se pliază și se schimbă în funcție de particularitățile și specificul
obiectului la care se aplică, iar din acest motiv, domeniul său de aplicare este foarte d ivers.

8

În acest context, sub presiunea realităților mondiale privind degradarea și poluarea
mediului, dar și a celor privind epuizarea resurselor naturale, încă din 1971, Uniunea
Europeană a formulat o politică proprie privind protecția mediului, dezvoltată sistematic prin
cele șapte programe de acțiune, adoptând treptat măsuri juridice. Până în 2050, europenii vor
duce o viață mai bună, respectând însă limitele ecologice ale planetei. Aceasta e ste viziunea
exprimată în cel de -Al șaptelea program de acțiune pentru mediu al Uniunii Euro pene, care a
fost adoptat în noiembrie 2013 și va orienta politica Uniunii până în anul 2020.
Astfel, atât în dreptul Uniunii, cât și în dreptul intern al statelor membre, protecția
mediului a devenit un deziderat al societății, un obiectiv de interes pub lic major.
Dreptul mediului cuprinde sute de tratate internaționale și acte ale organizațiilor
internaționale, s ute de reglementări în dreptul Uniunii și mii de acte normative de drept intern.
În contextul apartenenței la Uniunea Europeană, statele membre au obligația permanentă a
armonizării legislațiilor lor naționale cu dreptul Uniunii, reglementările de mediu
reprezentând astăzi circa 40% din totalul reglementărilor juridice din Uniunea Europeană.
Ideea acestei teme de cercetare s -a născut tocmai din necesita tea clarificării
raporturilor dintre, pe de o parte, clasicul și vechiul drept de proprietate, ca dreptul real cel
mai complet, cu caracter ,,absolutˮ, iar pe de altă parte, de afirmarea la nivel național a
protecției mediului ca obiectiv de intere s public major și, totodată, de necesitatea integrării ,l a
nivel european, a cerințelor de prote cție a mediului în definirea și punerea în aplicare a
politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru p romovarea dezvoltării durabile. Altfel spus,
ne-am p ropus a cerceta cum influențează cerințele protecției mediului exercițiul atributelor
dreptului de proprietate, supus unor limitări din ce în ce mai numeroase și variate. În acest
context, protecția dreptului de proprietate se traduce prin căutarea unui punct de echilibru
între apărarea proprietății, element ese nțial al societăților libere și democratice, pe de o parte,
și exigențele protecției mediului înconjurător care impun anumite limitări, pe de altă parte. O
cercetare științifică din acest punct de vedere se impune, deoarece echilibrul fragil care există
între om și mediul său poate genera grave încălcări ale drepturilor omului.
De ce dreptul de proprietate ?
În încercarea d e a justifica alegerea noastră, poate ar trebui să pornim de la ideea că
proprietatea a apărut odată cu însăși apariția omului pe pământ, a stat și stă la baza dezvoltării

9

societății omenești, fiind izvorul de bogăție, prosperitate și bunăstare socială. Prin urmare ,
proprietatea se impune ca o categorie fundamentală nu numai în științele juridice, ci și în
cadrul tuturor științelor sociale. Așa cum se afirmă în Marea Enciclopedie franceză2, ,,dacă ar
trebui să dăm proprietății o definiție generală, aplicabilă tuturor țărilor și epocilor, am spune
că proprietatea nu este doar un d rept exclusiv și absolut asupra bunurilor, ci că ea reprezintă
cel mai co mplex drept asupra bunurilorˮ. Totodată , din punctul de vedere al conținutului său
juridic, dreptul de proprietate este singurul drept real deplin, deoarece conferă titularului său
atributele poses iei, folosinței și dispoziției.
Totodată, o asemenea alegere este justificată și prin faptul că în doctrină se recunoaște
în caracterul absolut al dreptului de proprietate unul din fundamentele juridice responsabile
pentru declanșarea și ampl ificarea actualei crize ecologice. Din dispozițiile articolului 44
alineat ul 1 din Constituție rezultă înțelegerea acestui pericol, deoarece se prevede că limitele
și conținutul dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege. Într -o astfel de vi ziune,
dreptul de proprietate apare și ca o obligație, limitele acestuia constituind îndatoriri pentru
proprietar referitoare și la respectarea sarcinilor privind protecția mediului.
De ce dreptul la mediu?
Poluarea este un fenomen național , dar și internațional . Mai mult decât atât , astăzi se
poate vorbi chiar de mondializarea anumitor probleme ecologice, precum : diminuarea
stratului de ozon, efectul de seră, deșertificarea, sărăcirea patrimoniului genetic mondial, ș.a.
Așadar, este firesc ca orice cetățean al unui stat și oricare om de pe Terra să pretindă să
trăiască într -un mediu sănătos. Noua ordine mondială va fi ecologică sau nu va fi deloc !
Aceasta implică, însă, drepturi și responsabilități, mentalități și comportamente comune
pentru promovar ea unei dezvoltări durabile .
Astfel , realizarea obiectivelor dezvoltării durabile în domeniul protecției mediului
reprezintă, totodată, și îndeplinirea angajamentelor asumate de România în contextul
integrării europene prin armonizarea legislației naționa le cu dr eptul Uniunii în acest domeniu.
Astfel, în Constituție, dreptul la mediu sănătos este reglemen tat în articolul 35. Alineatul 1 al
acestui articol consacră dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat

2La Grande Encyclopédie : inventaire raisonné des sciences, des lettres, et des arts, par une société de savants et
de gens de lettres , vol. 27, p. 774. La Grande Encyclopédie este o enciclopedie în 31 volumes publicată în Franța
între 1886 și 1902 de către Henri Lamirault, și mai tîrziu de către Société anonyme de la grande encyclopédie.

10

ecologic. Potrivit a lineatului 2, statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept,
cadru care , în prezent, este stabilit prin Ordonanța de Urgență a Guvernul ui nr. 195 din 22
decembrie 2005 privind protecția mediului, ordonanță în baza căreia a fost și este adoptată
legislația subsecventă în domeniu. Corelativ d reptului fundamental recunoscut, în articolul 35
alineatul 3 din Constituție sunt stabilite îndatoririle tuturor persoanelor fizice și juridice de a
proteja și a ameliora mediul înconjurător.
Rezumând, dreptul la mediu sănătos și echilibrat ecologic este un nou drept al omului
recunoscut după deceniul al șaptelea al secolului trecut, cuprins în a treia generație de
drepturi, numite și drepturi de solidaritate , ,,având datoria sol emnă de a proteja și de a
ameliora mediu lpentru generațiile prezente și viitoareˮ (Declarația de la Stockholm adoptată
în 1972, de prima Conferință a O.N.U . privind mediul ). Ca nou drept fundamental, aflat în
plin proces de recunoaștere și consacrare, ind ividual și colectiv, acest drept exprimă cerința
asigurării unui mediu de calitate menit să garanteze bunăstarea și afirmarea multilaterală a
personalității umane,în condițiile unei dezvoltă ri durabile a societății.
Prin urmare, problematica ce se dorește a fi abordată în lucrarea de față este de o
incontestabilă actualitate, având în vedere consecințele protecției mediului, ca obiectiv de
interes public major asupra exercitării dreptului de proprietate.
Situându -se la fro ntiera dreptului civil, dreptului mediului, dreptului constituțional,
dreptului Uniunii Europene și dreptului europe an al drepturilor omului , lucrarea de față a
presupus o cercetare interdisciplinară la nivelul de analiză a dreptului pozitiv al dreptului d e
proprietate, fără a ne fi propus și o analiză filosofică, morală sau ideologică. Ca practicieni ai
dreptului, ne -am propus o analiză detaliată a aspectelor concrete ale exercițiulu i dreptului de
proprietate și a incidenței reglementărilor de mediu în ace astă privință, îndeosebi, în domeniul
dreptului Uniunii Europene , mai puțin explorat în doctrina românească.
În contextul în care se vorbește tot mai mult de o internaționalizare și de o
europenizare a dreptului, tema abordată în lucrarea de față este o te mă de frontieră. Iată de ce
am considerat necesară o analiză a dreptului de proprietate din perspectiva dreptului european
al drepturilor omului, insistând asupra relației dintre protecția drepturilor omului în cadrul
Consiliului Europei și al Uniunii Euro pene, având în vedere principalele coordonate ale
jurisprudenței celor două instanțe europene în domeniu.

11

Un accent deosebit am pus pe analiza dreptului de proprietate în cadrul dreptului
Uniunii Europene , protecția acestui drept fiind recunoscută inițial de jurisprudență, iar mai
târziu fiind formalizată și în tratate. Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, dreptul de proprietate ca drept fundamental este consacr at și garantat în dreptul
Uniunii prin articolul 17 din Carta Drepturilor Fu ndamentale a Uniunii Europene.
Unul dintre cele mai dificile aspecte ale abordării dreptului de proprietate în dreptul
Uniunii privește modalitățile de realiza re a protecției acestui drept. În acest sens, C urtea de
Justiție a Uniunii Europene a elaborat formule de compromis de natură a pune în balanță, pe
de o parte, dreptul individual de proprietate, iar, pe de altă parte, interesele generale ale
Uniunii Europene și, în mod deosebit obiectivul integrării , obiectiv care, de altfel, presupune
și respectarea cerințelor protecției mediului. Realizarea acestui obiectiv a făcut necesare și
justificate anumite limitări ale dreptului individual de proprietate. Totodată, mai trebuie
menționat că evaluarea acestor lim itări a fost făcută de către această instanță în lumina
dispozițiilor articolului 1 al primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasb ourg, jurisdicție cu care Curt ea de la
Luxembourg a dezvolt at încă de la începuturi un dialog, chiar dacă, uneori, au existat și opinii
divergente.
În ceea ce privește metodele de cercetare, am apelat la o serie de metode care sunt
adecvate investigării fenomenului juridic. Astfel, metoda logică, care presupune f olosirea
principiilor și legilor logicii, a fost folosită pentru a putea explica delimitările conceptuale,
sistematizarea și interpretarea normelor juridice, regulile raționamentului juridic, soluționarea
concursului sau conflictelor de norme. Metoda comparativă, procedând la comparații între
diversele instituții juridice, ramuri de drept, sisteme de drept aparținând unor țări diferite, a
fost utilizată pentru a putea evalua ceea ce este esențial sau specific în cadrul instituției
cercetate. Prin persp ectiva sociologică, care studiază realitatea juridică în postura de realitate
socială, ansamblul de structuri, relații, acte, fapte sociale cu caracter jurid ic, am încercat să
cuno aștem fenomenul juridic prin încadrarea sa în rea litatea socială.
Avându -se în vedere că știința juridică apelează tot mai frecvent la metodele analizei
sistemice, structurale și funcționale, în cursul cercetării noastre, nicio metodă nu a fost
respinsă pentru studierea temei abordate, utilitatea acestor metode de cercetare fiind
amplificată prin folosirea lor interdependentă și complementară.

12

Din scurta prezentare făcută se poate observa aportul de noutate și de originalitate al
lucrării de față, atât din punctul de vedere al temei abordate, cât și al structurii și al
conținutul ui său.
De asemenea, modul de abordare a problemelor științifice tratate în lucrare și
caracterul interdisciplinar; realizarea unor interferențe și delimitări conceptuale; analiza
noțiunii de ,,drept de proprietateˮ din punctul de vedere al apariției și dezvoltării bazei sale
legale la nivel național și european; clarificarea, prin interpretare, a conținutului dreptului de
proprietate și a atingerilorș i limitărilor ce i se pot aduce în considerarea interesului public, în
general, și a protecției mediului, în special, propunerile de lege ferenda făcute sunt tot atâtea
argumente care susțin necesitateași utilitatea lucrării de față.

13

1. DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1. NOȚIUNE. CONSIDERAȚII PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1.1. Noțiune.
Dreptul de proprietate este cel mai important și cel mai deplin dintre toate drepturile
reale. În dreptul nostru , noul Cod civil, la articolul 555 , fundamentează teoria gene rală a
dreptului de proprietate, definindu -l astfel: ,,(1) Proprietatea privată est e dreptul titularului de
a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite
de lege. (2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și de
dezmembrăminte, după caz.ˮ
În dreptul țărilor de tradiție juridică europeană , au ex istat un număr mare de teorii
doctrinare care au contribuit la fundamentarea și modelarea dreptului de proprietate. O tradiție
individualistă clarifică sensul termenilor și noțiunilor asociate acestui drept , în sensul că
atunci când se vorbește în mod generic despre proprietate, se prezumă că se face referire la
proprietatea privată3. Evident, este vorba despre o abordare simplistă a noțiunii d e proprietate,
iar o analiză aprofundată a acestui subiect se impune , analiză ce va face, de altfel, obiectu l
studiului ce urmează .
Doctrina juridică este unanimă în a recunoaște că dreptul de proprietate este ,, un
concept deosebit de complex, cu multiple semnificații de ordin istoric, sociologic și juridic,
aflat într -o permanentă evoluție.ˮ4
Noțiunea de proprietate a concentrat atenția multor oameni de știință, conturându -se
două mari doctrine, una economică și una juridică, la care s -ar putea adăuga optica filosofică
,,mult mai puțin încorsetată de coordonatele și cerințele unui domeniu sau altul”5.
După unii autori,6 se pot identifica și contura cel puțin trei mari curente de gândire și
anume: a.) curentul care susține că proprietatea este un raport natural; b.) curentul care susține

3F. Terr é, Ph. Simler, Droit civil. Les biens , 9ème édition, Dalloz, Paris, 2014, p. 95 -96.
4C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale , Ediția a III -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu,
București, 2008, p.27.
5Gh. Crețoiu, V. Cornescu, I. Bucur , Economie politică , Casa de editură și presă ,,Șansa” S.R.L., București,
1995, p. 20.
6Ibidem.

14

că proprietatea este un raport social de voință; c.) curentul care susține că proprietatea este un
raport sau un fapt economic.
Promotorii primului curent ( proprietatea ca raport natural )7 concep proprietatea ca o
simplă relație între om și lucru, cu caracter de instituție naturală, identificând proprietatea cu
posesiunea. ,,Ceea ce se posedă este proprietate”, se afirmă într -una din marile enciclopedii
ale lumii.8 Ei recunosc ideea de subiect și obiect al proprietății, r espectiv omul și natura,
susținând că obiectul proprietății, în forma sa inițială, ca natură, este gratuit și că acesta
trebuie să revină omului, numai prin muncă proprie9, în schimb, ignoră caracterul social –
istoric al relațiilor de proprietate, pe care le situează în afara relațiilor dintre oameni, deci, în
afara societății și a istoriei acesteia.
Promotorii celui de -al doilea curent ( proprietatea ca raport social de voință ) consideră
proprietatea ca o creație a societății și o definește ca un raport soc ial. Adepții lui s-au inspirat
din concepția lui J.J. Rouseau10 despre proprietate ca rezultat al ,,contractului social”,
fenomen care ar fi avut loc odată cu trecerea umanității de la ,,starea ei naturală” la ,,starea ei
de societate”. Despre proprietatea ca raport social de v oință, Jeremy Bentham, arăta că nu
există nici o proprietate naturală, proprietate a este exclusiv opera legii. ,, Ideea de proprietate
constă într -o înțelege prestabilită, în convingerea că s -ar putea extrage anumite avantaje, după
natura cazului. Or, această convingere, această înțeleger e nu poat e fi decât opera legii.
Înlăturați legile și orice proprietate încetează”.11 Ideile despre proprietate , ca raport social de
voință , sunt susținute și astăzi, în diferite variante și nuanțe, fiind ilustrate în marile lucrări de
sinteză științifică, cum sunt enciclopediile, care se bucură de o largă audiență.12 Într-adevăr,
afirmația că omul nu este un element izolat, ci unul legat prin numeroase relații cu ceilalți
semeni ai lui și că numai prin aceste relații (raporturi), el își poate însuși (apropria) condiț iile
obiective ale existenței sale, este una adevărată. Acest curent are meritul de a recunoaște

7Cu privire la acest curent, a se vedea pe larg N. Belli, Proprietatea în teoria și practica economică (abordări
conceptuale) , în Studii și cercetări economice nr 11/1994 , Academia Română, Centrul de Informare și
Documentare Ec onomică, București, 1994, http://www.ince.ro/tezaur%20XXXI.pdf .
8International Encyclopedia of the Social Sciences , The MacMillan Company and the Free Press, New York,
1968, Tom. 12, p. 589.
9N. Belli, Proprietatea … , op. cit., p. 409 . Autorul subliniază că această idee s -a consti tuit ca ,,principiu de
valoare etică și justiție socială, a constituit una din armele ideologice cele mai puternice folosite de revoluțiile
burgheze împotriva feudalilor, ale căror proprietăți și privilegii nu se bazau pe m uncă proprie (op. cit., p. 10).
10J.J. Rousseau (1712 – 1778), Contractul social , Editura Științifică, București, 1957, p. 107 -114.
11J. Bentham (1748 -1832), Tratat de legislație , Ediția B ruxelles, T. II, p. 33, citat după N. Belli,
Proprietatea ….., op.cit., p. 412.
12 A se vedea N. Belli, Proprietatea… , op. cit., p. 413 .

15

proprietății calitatea de raport social, în schimb, o consideră ca rezultat al voinței și nu al
realităților economice obiective, în funcție de care se formeaz ă și voința însăși.
Promotorii celui de -al treilea curent ( proprietatea ca raport economic ) sunt de părere
că proprietatea apare mai întâi în sfera economică și numai după ce se formează aici , se
reflectă în mod necesar și în celelalte laturi ale existențe i societății. Ei arată că, înainte de a fi
fenomen juridic, proprietatea este un fapt economic, având acest caracter prin însăși
constituirea ei originară. În opinia lor, proprietatea este aceea care repartizează anumiți
indivizi să participe ei înșiși la producția bogățiilor, ea asigură repartiția și permite
consumarea acestora.13 Acest mod de abordare reflectă un adevăr, în sensul că proprietatea are
rolul unei condiții hotărâtoare pentru viața omului, deci, ea nu este un fapt economic oarecare,
ci un fapt economic fundamental, deoarece include în sfera sa întregul ciclu al activității
economice din societate (producția, repartiția și consumul). În cadrul acestui curent, se
remarcă Charles Gide14 care, evidențiind esența economică a proprietății, analizează dreptul
de proprietate ca fenomen economic și același drept ca fenomen juridic, promovând ideea că
folosința lucrurilor implică aproape întotdeauna posesia, iar posesiunea nu înseamnă decât
uneori proprietate, deoarece poți folosi și poseda un lucru, fără să fii proprietar. Concepția lui
Gide despre esența proprietății a fost rezumată astfel: proprietatea, indiferent de formele sale
istorice, este în mod primordial un fapt economic; numai munca este cea care creează
proprietatea și tot ea legitimează dreptu l de dobândire a acestei proprietăți; dreptul juridic al
proprietății derivă din cel economic, fiind o reflectare a acestuia pe planul voinței publice,
legiferate.15
În devenirea ei istorică, proprietatea cunoaște o succesiune de trepte, caracterizate
fieca re în parte prin anumite determinări calitative.
Potrivit literaturii de specialitate16, se impune să distingem conceptul de ,,tip de
proprietate”17 de cel de ,,formă de proprietate”18.

13F. Challaye, Histoire de la Propriété , Presses Universitaires de France, Paris, 1958, p. 5 -6, citat după N. Belli,
Proprietatea … ., op.cit., p. 414 .
14 Ch. Gide, Curs de economie politică , vol. I, Tipografiile române unite, București, 1921 , vol. II, p. 180 -196;
253-343; citat după N. Belli, Proprietatea ….., op. cit., p. 415.
15 A se vedea, N. Belli, Proprietatea în teoria și practica…, op. cit., p. 416.
16 Pentru amănunte, a se vedea N. Belli, Proprietatea… , op. cit., p . 421 -426.
17Tipul de proprietate exprimă ,,pe planul generalizării un grad de esențializare mai cuprinzător decât forma; el
concentrează în cadrul său, toate formele de proprietate care au esență comună” (N. Belli, Proprietatea… , op.
cit., p. 422 ).
18Forma de proprietate exprimă ,,un grad de generalizare mai redus, cuprinzând în cadrul ei subformele care au și
ele, la rândul lor, o caracteri stică esențială comună” (N. Belli, Proprietatea… , op. cit., p. 422 ).

16

Societatea cunoaște două tipuri fundamentale de proprietate: proprietatea comună19 și
proprietatea privată20, prima se evidențiază prin caracterul comun al însușirii, adică prin
stăpânirea și folosirea mijloacelor de producție și a rezultatelor producție de către toți membrii
societății, iar cea de -a doua are ca esenț ă caracterul individual al însușirii avuției create în
societate de către membrii acesteia. Mai exact, în cadrul celui de-al doilea tip de proprietate,
aproprierea (însușirea) bunurilor materiale este înfăptuită de către subiecții proprietății,
indiferent dacă sunt sau nu și producători, și indiferent de caracterul muncii: individuală sau
colectivă, proprie sau străină.21
Pe o anumită treaptă de evoluție a societății umane, o dată cu apariția statului și
dreptului, relația economică de proprietate se ,,inter vertește” în ,,drept de proprietate”, în
temeiul căruia ,,însușirea”, ,,aproprierea” bunurilor materiale și spirituale a devenit un ,,drept
de însușire”, un ,,drept de apropriere”, sancționat și întărit prin puterea de constrângere a
statului.
O dată cu a pariția lui, statul determină relația socială de apropriere care va căpăta
forma unui raport juridic, și, tot el, va determina bunurile ce formează obiectul acestei
,,aproprieri”, stabilind, funcție de importanța pe care o au în sistemul de producție, și r egimul
lor juridic.22
Dreptul de proprietate se înfățișează ca un ,,complex de atribute juridicește ocrotite, în
virtutea cărora titularul lui își poate satisface interesele legate de aproprierea unui lucru,
interese care sunt determinate și condiționate de existența proprietății în sens economic,
corespunzătoare stadiului istoric de dezvoltare al unei societăți date”,23 cu alte cuvinte, dreptul
de proprietate este formula juridică instituită de autoritatea statală, prin intermediul căreia
raportul social -economic de proprietate devine un raport juridic. Grație acestei formule,
anumite raporturi social -economice de proprietate se transpun în plan juridic, în cadrul căruia
ele îmbracă forma dreptului de proprietate. În acest plan, proprietatea, ca entitate socială și
economică, are corespondent în dreptul de proprietate, iar pe cale de consecință, însușirea,

19Cele mai semnificative forme de manifestare a pro prietății comune, în istoria civilizației noastre de tip
european sunt: proprietatea primitivă, de tip tribal sau gentilic, cea obștească de tip comunal, de regulă a unei
comunități rurale sau urbane, și cea colectivă de grup, stata lă centralizată sau desc entralizată (N. Belli,
Proprietatea …, op. cit., p. 421)
20Proprietatea privată cunoaște în istorie următoarele forme: proprietate privată bazată pe munca proprie a
subiectului (cunoscută și sub denumirea proprietate individuală sau proprietate de muncă) și proprietate privată
bazată pe muncă străină : proprietatea sclavagistă, feudală și capitalistă, fiecare la rândul său putând cunoaște mai
multe subforme (N. Belli, Proprietatea… , op. cit., p. 421).
21 A se vedea, N. Belli, Proprietatea …, op. cit., p. 422.
22Ibidem, p. 408.
23C. Bîrsan, M. Gaiță, M. M. Pivniceru , Drepturile reale , Institutul European, Iași, 1997, p. 23.

17

aproprierea bunurilor devine un drept de însușire, un drept de apropriere, sancționat și întărit
prin forța de constrângere a statului.
În literatura jurid ică24, s-a arătat că , deși în limbajul obișnuit noțiunile de drept de
proprietate și de proprietate se confundă, nu s -ar putea pune totuși semnul egalității între
proprietate, ca relație social ă, și dreptul de proprietate, ca raport juridic. Proprietatea este o
relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice, ea
a devenit raport juridic , și anume , drept de proprietate.
Dreptul de proprietate este un drept real prin excelență, pentru că îi permite titularului
să exercite asupra lucrului său toate prerogativele pe care le poate exercita o persoană asupra
unui lucru, mai exact plena in re potestas . Așadar, se poate afirma că dreptul de proprietate
este prototipul drepturilor subiective, așa încât, dacă ne limită m numai la drepturile reale,
toate celelalte drepturi reale nu reprezintă decât dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Prin urmare, literatura juridică este unanimă în a afirma că dreptul de proprietate este definit
prin cele trei atribute pe care ac est drept le conferă titularului său: pos esia, folos ința și
dispozi ția.
S-a considerat25, însă, că ,,o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență și
conținutul social -economic al dreptului analizatˮ, adică ,,modul în care sunt exercitate
atributele conferite de acest dreptˮ26. Prin urmare, ,,simpla întrunire a atributelor prin care se
exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci
trebuie precizată poziția specifică a celui căruia el îi aparține sau a celui care exercită aceste
atribute. Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul
exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și în interes
propriuˮ27. Potrivit aceleiași opinii28, ,,proprietarul exercită atributele dreptului său în putere
proprie, deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul,
exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar și
în con formitate nu numai cu legea, dar și cu voința proprietarului care, recunoscându -i-le
altuia asupra unui bun ce îi aparține, i le concretizează și le fixează limitele de exercitareˮ29.

24A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale , Tipografia Universității
din București, 1988, p.27.
25A se vedea în acest sens, C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale , Ediția a III -a, revăzută și
adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 30.
26Ibidem, p. 30.
27Ibidem, p. 30.
28C. Bârsan, Drept civil…., op. cit., p. 31 .
29Ibidem, p. 30-31.

18

Cealaltă particularitate a dreptului de proprietate constă în exercitare a atributelor
acestui drept de către proprietar în interesul său propriu. ,,Chiar dacă titularii altor drepturi
subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor
interese proprii, proprietarul este însă singurul subiect de drept care exercită, direct sau
indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietății, în cele din urmă, în propriul
interesˮ30.
În doctrina românească , s-au formulat mai multe definiții generale ale dreptului de
proprietate. Astfel, autorii consideră că dreptul de proprietate este: – acel drept ce ,,dă expresie
aproprierii într -o anumită formă socială a unor bunuri materiale, formă istoricește
determinat ă, care permite individului sau colectivității să posede, să folosească și să dispună
de aceste bunuri, în putere proprie și în interesul său propriu, în cadrul și cu respectarea
legislației existente”;31 – acel drept real ,,care conferă titularului său atr ibutele de posesie,
folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în
plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice
în vigoare”;32 – un drept real ,,care conferă titul arului său posibilitatea de a întrebuința lucrul
potrivit naturii ori destinației sale, de a -l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și
perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale”;33 – un drept real ,,potrivit cărui a
titularul se poa te bucura și poate dispune de lucrul său în condițiile legii , cu respectarea
drepturilor omului”;34 – un drept subiectiv ,,care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care
permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în p utere proprie și
în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației în vigoare”;35 – un drept subiectiv care
,,permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească și să dispună
liber de un lucru, care se află supus în mo d exclusiv și perpetuu în puterea proprie a titularului
său”;36 – acel drept subiectiv asupra unui lucru, în virt utea căruia lucrul se află în mod
exclusiv și perpetuu în puterea unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, și care se
manifestă prin facultatea de a se servi, a se bucura și a dispune în mod liber de acel lucru, în

30Ibidem, p. 30.
31C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1970, p. 528.
32L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat (ediție revăzută), Editura Fundației ,,Chemarea”,
Iași, 1994, p. 35 -36; L. Pop, L. -M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic,
București, 2006, p. 83.
33I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , Editura ACTAMI, București, 1998,
p. 78.
34P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație , Editura ,,A.L.L.”, București, 1996, p. 17.
35C. Bârsan, M. Gaiță, M. M. Pivniceru, Drepturile… , op. cit., p. 25.
36E. Safta -Romano , Dreptul de proprietate privată și publică în România , Editura ,,Graphis”, Iași, 1993, p. 21.

19

limitele determinate de lege ;37 – acel drept real care conferă titularului său, persoană fizică sau
juridică, atributele de posesie, de folosință și de dispoziție asupra unui lucru, pe care le
exercită în mod exclusiv și absolut din putere proprie și în interes propriu”.38
Observăm că toate aceste definiții se reduc, în esență, la definiția clasică din dreptul
roman, chiar dacă unii autori o modifică amplificându -i sfera, iar al ții tind să o contureze doar
prin enumerarea tuturor prerogativelor conferite proprietarului de ordinea de drept. Deși între
aceste definiții nu există mari deosebiri, totuși asemănarea dintre ele nu le diminuează în nici
un caz conținutul științific, cont ribuția lor în teoria și practica dreptului fiind de necontestat.
Sintetizând elementele anterior prezentate, putem defini dreptul de proprietate ca fiind ,,acel
drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posed e,
să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și în
limitele determinate de lege.

1.1.2. Scurt istoric al evoluției dreptului de proprietate .
Datele oferite de cercetarea științifică ne arată că istoria a cunoscut și cunoaște mai
multe tipuri de proprietate și nu un unic fel de proprietate, întrucât proprietatea nu s -a
manifestat identic, ruptă de contextul social în care a apărut, în care exist ă și se dezvoltă.
Realitatea istorică relevă că proprietatea s -a dezvoltat în mod diferit și în cadrul unor relații
sociale diferite, corespunzător unor grade diferite de dezvoltare a forțelor materiale de
producție din fiecare epocă istorică. În sensul să u cel mai general, proprietatea apare ca relație
socială fundamentală, determinată istoric, ce se naște în legătură cu însușirea și stăpânirea de
către oameni a bunurilor materiale în general, în primul rând a mijloacelor necesare
producției, reprezentând o condiție fundamentală de desfășurare a oricărei producții și implicit
o condiție sine qua non de existență a oricărei societăți.
În istoria omenirii, proprietatea apare ca o realitate socială și economică, care l -a
însoțit pe om din zorile civilizației . Ca relație economică, ea a apărut odată cu societatea,
existen ța celor două entități fiind în interdependenț ă, în sensul că nu se poate concepe
societate fără proprietate și nici proprietate fără societate.
În concluzie, cu ajutorul unor contribuții doc trinare indicate în bibliografie, am putea
afirma că determinările calitative distinctive ce deosebesc o societate de alta sunt date tocmai

37D. Florescu, Dreptul de proprietate , Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2002, p. 72.
38I. R. Urs, S. Angheni , Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor, v ol. II, Ediția a III -a, Editura
Oscar P rint, București, 2000, p. 24 -25.

20

de relațiile de proprietate, care, cunoscând propria lor dinamică și transformare calitativă,
cuprind, în același ti mp, schema transformărilor imane nte ale întregii societăți de -a lungul
întregii sale istorii.
Așa fiind, putem înțelege, pe de o parte, faptul că societatea umană nu a cunoscut ,,un
unic fel de proprietate și de drept de proprietate, rupt de contextul soc ial în care există și se
dezvoltă”,39 iar pe de altă parte, faptul că importantele modificări pe care proprietatea le -a
suferit atât sub aspectul conținutului economic, cât și al conținutului său juridic, au fost
întotdeauna consecințele imperativelor de or din economic, politic, juridic, moral, religios etc.
ale fiecărei epoci istorice, care s -au constituit drept premisă și finalitate ale manifestării
personalității umane, ale progresului social -istoric.
Proprietatea individuală reprezintă baza organizării economice a popoarelor civilizate
de multe secole40. Cu toate acestea, istoria și evoluția „proprietății ˮ își are sorgintea în
antichitatea neromană, unde proprietatea individuală nu exista decât pentru bunurile nemobile
(de exemplu, pământul aparținea trib ului, familiei sau, mai precis, nimănui) .
Odată cu folosirea îngrășămintelor sau practicarea asolamentelor pe aceleași parcele și
de către același grup de persoane, iar mai târziu de către aceeași persoană, respectivele parcele
devin în mod natural obiect al proprietății familiale și apoi al proprietății in dividuale.
La romani, această transformare s -a realizat începând cu epoca celor XII Table. Inițial
se pare că a fost un simplu partaj de folosință: fiecare persoană primea o anumită parcelă, pe
care treb uia să o cultive și de pe care trebuia să culeagă produsele; î nsă, după recoltarea
produselor, terenul devenea proprietate comună. Cu timpul, s -a încetățenit obiceiul de a lăsa
mereu terenurile la aceleași persoane; cultivându -le în fiecare an, oamenii au începu t să-și
construiască case pe aceste terenuri. Astfel, s -a ajuns la proprietatea individuală și la
proprietatea perpetuă, al cărei singur titular era pater familias ; regimul modern al proprietății
individuale descinde direct din dominium ex jure quiritium organizat de Legea celor XII
Table. Acest dominium conferea celui căruia îi era repartizat un drept exclusiv, suveran,
perpetuu asupra lucrurilor cu cele trei elemente indicate: jus utendi, fruendi, abutendi .
Trebuie, însă, remarcat că orice rest ricție a dreptului de proprietate afecta însăși natura acestui

39C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. ,…op. cit., p. 526. Î ntr-adevăr, dacă avem în vedere evoluția generală
a modului de apropriere, observăm că, în esență, s -a pornit de la comunitatea tribală, s -a trecu t printr -o etapă mai
avansată – etapa familială (în care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, privit ca universalitate) – și s-a
ajuns la proprietatea individuală, pe care o întâlnim la popoarele mai înaintate în cult ură în care fiecare individ
este titularulu unui patrimoniu (format d in drepturi și obligații cu conț inut economic).
40A se vedea Fr. Terré, P. Simler, Droit civil… , op.cit., p. 96.

21

drept, și anume servitutea suportată de fondul aservit în folosul fondului dominant fiind
similar ă unui sclav ( servus ). Absolutismul dreptu lui de proprietate se manifesta în sensul că în
exerci tarea dreptului pe care îl av ea, un proprietar era întotdeauna stăpân pe proprietatea sa,
putând să facă ce dorește cu lucrul său. Totuși, dreptul roman a impus o serie de limitări
acestui absolut ism: în perioada clasică, se admitea posibilitatea unei exer citări abuzive a
dreptului de proprietate; câteva texte din Digeste sancționau tulburăr ile pe care un proprietar
le pu tea provoca vecinilor prin exercitarea dreptului său. Nu este mai puțin adevărat că, în
viziunea romană a dreptului de proprietat e, elemen tul individual ocupa locul cel mai
important, iar elementul social aproape că era absent . Așadar, elementele fundamentale ale
conținutului dreptului de proprietate au fost stabilite încă din dreptul roman și se regăsesc și
astăzi în reglementările în vigoa re, mai cu seamă în ceea ce privește atributele dreptului de
proprietate usus, fructus și abusus , adevărate constante ale acestuia41.
În Evul mediu , regimul proprietății era foarte diferit42. Cutumele prevedeau regimuri
distincte pentru proprietatea mobiliară și proprietatea imobiliară .
Bunurile mobile corporale sunt , în esență, destinate consumului și cel mai ades ea
dispar sau se deteriorează în urma utilizării lor. De aceea bunurile mobile erau considerate ca
având o valoare neînsemnată și, deci, nu suscitau interes: res mobilis, res vilis . Dreptul de
proprietate asupra lor era indiv idual și absolut: fiecare proprietar era stăpânul mobilelor care îi
aparțineau, putând să le fo losească, să beneficieze de ele sau să le distrugă. Considerat e ca
mărfuri , aceste bunuri mobile au fost, prin excelență, un instrument de schimb: ci rculația lo r
nu întâlnea obstacole, facilitând tranzacții le. Astfel, î ncepând cu secolul al XVI-lea, a fost
acceptată celebra maximă „în materie de bunuri mobile, posesi a valorează titlu ”.
Sistemul proprietății imobiliare era diferit și mult mai complex. Drepturile
proprietarului nu erau absolute. Ca o consecință a regimului feudal, seniorii erau proprietari
de terenuri întinse, pe care le valorificau cu greu; astfel, ei concesionau folosința acestora
unor mici arendași. Aceștia din urmă aveau proprietatea de fapt, sub denumirea de domeniu
util, însă trebuiau să plătească redevențe substanțiale suzera nului, care avea în continuare
asupra acestor terenuri domeniul eminent și drepturi speciale . Acest ansamblu forma ceea ce
se numea complexum feudale . Proprietarul de fapt nu putea să înstrăine ze terenurile fără
acordul suzeranului sau, cel puțin, fără a -i plăti o taxă de transmitere a bunului.

41M. Uliescu, ,, TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art.5 55-562)ˮ, în NOUL
COD CIVIL, Studii și comentarii , Volumul II , coordonator M. Uliescu, Universul juridic, București, 2013, p. 39.
42A se vedea în acest sens Fr. Terr é, P. Simler, Droit civil. .., op. cit., p. 97-99.

22

La origine, domeniul eminent a constituit proprietatea veritabilă, dreptul de a beneficia
de toate atributele aferente, cu excepția celor concesionate. Î nsă, aceste concesiuni au sfârșit
prin a atribui dom eniului util atribute esențiale ale lucrului, în timp ce domeniul eminent
devenea un simplu atribut de suv eranitate și de seniorie . Astfel, de la finalul Evului mediu ,
domeniul util a devenit adevărata pr oprietate, iar drepturile feudale au sfârșit prin a fi
considerate atingeri intolerabile la proprietate.
Pe măsură ce domeniul eminent al proprietarului feudal se transforma în drept de
seniorie, se năștea, sub oblăduirea atentă a legiuitorilor oficiali, principiul unui domeniu
eminent al puterii regale, în baza vechii formule: „Regele este stăpân în regatul său”. Ideea
unei proprietăți superioare în beneficiul puterii regale se află la originea tezei care susține
putere a de intervenție a Statului în regle mentarea proprietății private, în afara oricărei
preocupări de interes gen eral sau de utilitate publică care ar impune intervenția Statului și
pentru motivul că proprietățile private ar fi , înainte de toate, proprietate a Statului .
Revoluția franceză din 1789 a proclamat în premieră proprietatea individuală ca un
drept al omului indispensabil dreptului la libertate. Declarația drepturilor omului și
cetățeanului de la 1789 conținea două articole celebre. Articolul 2 prevedea că: „Scopul
oricărei asociaț ii politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului.
Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune”. Dreptul de
proprietate, conceput ca un drept natural, este definit în articolul 17, care p revedea că
„proprietatea, fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de aceasta, decât în
cazul în care necesitatea publică, consta tată în mo d legal, o cere și cu condiția acordării unei
compensații prealabile echitabile”. Astfel, libert atea și proprietatea sunt puse pe același plan.
Eforturile legiuitorilor revoluționari în domeniul dreptului civil au fost îndreptate spre
consacrarea atât a libertății pe rsoanelor, cât și a proprietăților .43
Pe cale de consecință, cuceri rile Re voluției de la 1789 au fost desăvârș ite prin
codificarea legislației civile , care a consacrat atât dreptul de proprietate ca drept natural44, cât
și principiul proprietății individuale. Dreptul de proprietate, conceput ca un drept natural, a
fost afirmat prin Declarați a drepturilor omului și cetățeanului . Astfel, î n Codurile civile,
proprietatea individuală rămâne baza organizării sociale , un drept cvasi suveran, exclusiv și
perpetuu . Un proprietar nu poate, prin acte juridice, să accepte nici un fel de limitări ale

43A se vedea în acest sens Fr. Terr é, P. Simler, Droit civil… , op. cit., p. 99.
44Portalis, în discursul său, «Dis cours préliminaire» proclamă: « que le droit de propriété , en soi, est une
institution de la nature », citat după M. Uliescu, ,,TITLUL II – Proprieta tea privată.…..ˮ , în Noul Cod…. , op. cit.,
M. Uliescu (coordonator), p. 40.

23

dreptului său de proprietate. Acesta nu poate consimte decât la limitările care au fost
prevăzute de Codurile civile și anume, drepturile reale, numite și dezmembrăminte ale
proprietății. Toate drepturile patrimoniale (drepturi reale, drepturi personale), mod urile de
dobândire și stingere a acestora (succesiuni, contracte etc.) sunt studiate și reglementate în
funcție de dreptul de proprietate.
Codul civil francez a confirmat repudierea oricărei idei a domeniului eminent al
Statului asupra proprietății individuale. Astfel, dacă Statul, în virtutea suveranității de care se
bucură, trebuie să exproprieze persoane fizice în interes public, nu va putea face acest lucru
decât cu con diția acordării unei despăgubiri prealabile proprietarilor expropriați.
În Codul civil italian din 1865, articol ul 436, care definește proprietatea, s-a inspirat
foarte mult din celebrul articol 544 din Codul civil francez; viziunea asupra proprietății fi ind
în mod clar individualistă, liberală, „absolutistă”. În să, începând cu această epocă, se
manifestă curentul opus, mai ales în m aterie imobiliară, ajungându -se, în primii ani ai
secolului al XX -lea, la recunoașterea unor limitări importante ale dreptulu i de proprietate .
Considerațiile de ordin soc ial își măresc influența în legislație , iar limitările inerente ale
proprietății fac cor p comun cu definiția acesteia. Astfel, c u toate că dreptul de proprietate
rămâne o putere , o prerogativă completă, exclusiv ă, individuală, articolul 836 al Codului civil
italian obligă proprietarii să folosească bunurile pe care le dețin conform funcționalității lor
economice și cerințelor producției naționale45.
Istoria dreptului dovedește că sistemele juridice care au adoptat curentul germanic
prezintă caracteristici destul de originale în ceea ce privește noțiunea de bunuri . În dreptul
german, stabilirea prerogativelor atașate proprietății se realizează într -o manieră destul de
asemănătoare cu cea din dreptul francez . Totuși, trebuie menționate o serie de diferențe mai
mult sau mai puțin importante. Dreptul german nu conține referințe privind caracterul absolut
al dreptului de proprietate; în plus, legiuitorul insistă pe restricțiile legale aduse exercitării
acestui drept. Dreptul de proprietate își păstrează , însă, caracterul individualist accentuat,
care, începând cu sfârșitul secolului trecut, a fost criticat de o parte a doctrinei, inclusiv de o
serie de autori care nu puteau fi suspectați de simpatii marxiste, iar acest l ucru nu a rămas fără
efecte asupra jurisprudenței. Ulterior, în 1919, Constituția Republicii lui W eimar a prevăzut
că „proprietatea obligă” (art. 153). Ulterior, după cel de -al Doilea Război Mondial,
Constituția Republicii Federale Germania stipula că prop rietarul era obligat să își exercite

45A se vedea în acest sens Fr. Terr é, P. Simler, Droit civil…, op. cit., p. 109.

24

dreptul conform naturii bunului care îi aparține și cu respectarea interesului general al
societății46.
În dreptul elvețian , dreptul de proprie tate este dreptul cel mai deplin care se poate avea
asupra unui lucru, însă anumite obligații se impun tot atât de clar titularului acestu i drept în
raport cu celelalte subiecte de drept , nu numai în privința vecinilor , ci, într -un sens mai larg,
în privința tuturor membrilor societății. Grație acestei coexistențe a drepturilor și obligațiilor
se manifestă ideea de cooperare , care inspiră Constituția elvetică și care corespundea perfect
concepțiilor morale și juridice ale principalului autor al Codului civil elvețian, Eugè ne Huber.
Dreptul englez, conform common -law-ului său, prezi ntă, în materie de bunur i, o foarte
mare originalitate, iar c onceptele și cadrele obișnuite care permit înțelegerea drepturilor
Europei continentale nu sunt suficiente într -o astfel de analiză. Cea mai obișnuită abordare
constă în luarea în considerare a f aptului că lucrurile, la fel ca persoanele, au diferite stat ute,
care sunt determin ate de activitatea juridică. Mai mult decât distincțiile dintre bunurile
corporale și cele necorporale, dintre bunurile mobile ș i imobile, contează distincția dintre
persona l property și real property . În limba engleză, cuvântul ownership corespunde cel mai
bine expresiei de drept de proprietate; trebuie , însă, să remarcăm că acest termen este
inadecvat când vine vorba de real property . Ar trebuie să subliniem că, deș i dreptul englez al
bunuri lor este , de asemenea , marcat de o dominantă individualistă și liberală, caracterul unitar
al dreptul de proprietate unitar nu se află în linia întâi a efortului juridic , deoarece
dezmembrămintele dreptului de proprietate ocupă locu l central . În istoria Angliei, s -a obișnuit
să se considere că dezmembrămintele proprietății corespund unei situații considerate mult mai
normală și naturală, mai ales în ceea ce privește prerogativele care privesc terenurile . Această
perspectivă ne permite să observăm realismul acestei abordări concrete și utilitatea extrasă de
dreptul englez din analiza diferitelor situații sau relații, în special cu ajutorul noțiunii de estate
(avere, bunuri ), care conține ideea interesului juridic care leagă o persoană de un lucru .
În România, evoluția dreptului de proprietate este marcată de C odul c ivil din 1864 ,
elaborat după modelul Codului Civil Napoleonian din 180447.
În literatura juridică străină48, s-a arătat că, d upă adoptarea codurilor civile , evoluția
dreptului de proprietate poate fi analizată dintr -o triplă perspectivă: a) extinderea noțiunii; b)

46Ibidem, p 110.
47În vigoare până la 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare un nou Cod Civil inspirat după Codul Civil din
provincia Quebec, Canada.
48A se vedea în acest sens Fr. Terr é, P. Simler, Droit civil …., op. cit., p . 103.

25

reducerea prerogativelor atașate dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară; c)
consolidarea constituțională și inte rnațională a dreptului de proprietate privată.
a) În ceea ce privește extinderea noțiunii de proprietate , plecând de la conceptul
definit în timpul Revoluției de la 1789, în dreptul țărilor de tradiție juridică europeană, s-a
manifestat tendința de a extinde noțiunea de proprietate dincolo de semnificația sa tehnică
precisă49. Astfel, e xtinderea noțiunii de proprietate s -a manifestat în domeniul drepturilor de
proprietate intelectual ă50. Fiind vorba despre creații ale m inții, în domeniul proprietății
literare și artistic e, s-a dezvoltat protecția drepturilor de autor și drepturile artiștilor , iar în
domeniul proprietății industrial e, s-a dezvoltat protecția drepturilor asupra brevetelor ,
mărcilor, desenelor și modele lor industriale , denumirile de origine, obținerea de noi spec ii
vegetale. Astfel , noțiunea de proprietate s -a dovedit suficient de cuprinzătoare și de nuanțată
pentru a se adapta atât modurilor diverse de stăpânire a obiectului acesteia, cât și relațiilor
dintre ele. Așa fiind , creațiile minții se concretizează într -o apropriere exclusivă și opozabilă
tuturor, deci , într-un fel de proprietate. Totuși, chiar dacă din anumite puncte de vedere
drepturile de proprietate intelectuală se aseamănă cu dreptul clasic de proprietate, din alte
puncte de ve dere, acestea sunt diferite, ceea ce explică existența unor reguli specifice
privitoare la dobândi rea, durata și transmiterea acestora .
b) În ceea ce privește evoluția proprietății imobiliare , în special din a doua jumătate a
secolului al XIX -lea, s -au manifestat o serie de curente de gândire ostile proprietății private,
mai ales în ceea ce privește ter enurile, clădirile și mijloac ele de producție. În contextul
dezvoltării capitalismului industrial și a concentrării capitalurilor și a mâinii de lucru, pentru a
asigura mai bine nevoile tuturor și pentru a combate exploatarea omului (proletar) de către om
(capitalist), un curent de gândire a pledat, în special sub influența marxismului, pentru
dispariția proprietății p rivate a supra mijlo acelor de producție și pentru colectivizarea acestora.
Totodată, activitatea unui număr din ce în ce mai mare de întreprinderi moderne a început să
necesite acumularea de capitaluri ce depășeau , în imensa majoritate a cazurilor, capacită țile
unei persoane sau chiar ale unei familii, formându -se astfel grupuri sau grupări de
întreprinderi sau de trusturi. În timpul acestei evoluții economice , s-a conștientizat din ce în ce
mai mult, din punct de vedere politic , faptul că proprietățile asup ra unor mijloace de producție

49Ibidem, p. 100.
50Ibidem, p. 101.

26

ale căror venituri depășesc cu mult nevoile proprietarului sau care prezintă un interes
primordial pentru colectivitate necesită controlul statului asupra acestora51.
La întrebarea cum a u influențat aceste curente de gândire evoluția proprietății
imobiliare, se conturează două serii de reflecții.
Pe de o parte, fiind vorba de restricțiile aduse proprietăț ii private, este de observat că
începând cu Codul civil francez din 1804, existența acestora fusese d eja luată în calcul de
redactorii codurilor civile din țările de tradiție juridică europeană. Într-adevăr, potrivit
articolul ui 480 din Codul civil român din 1864 , proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Prin urmare , o astfel de interdicție era deja cunoscută .
Totuși, limitările astfel recunoscute erau inspirate , în principal , de dorința de a asigura
protecția vecinilor. În urma progreselor industriale înregistrate, a înmulțirii invențiilor , dar și a
bulversărilor din societățile contemporane, restricțiile aplicate proprietății private s-au
înmulțit, însă nu îndeosebi doar sub influența curentului politic al socialismului. În acest sens,
intervenționismul etatic s -a man ifestat, în principal, prin intermediul servituților de utilitate
publică.
Pe de altă parte, ideea transferurilor de proprietate căt re colectivitatea publică nu a
fost străină gândirii redactorilor codurilor civile din țările de tradiție juridică europeană .
Astfel, artico lul 481 din Codul civil român de la 1864 prevede a că: „Nimeni nu poate fi silit a
ceda proprieta tea sa, afară numai pentru cauză de utilit ate publică și primind o dreaptă și
prealabilă despăgubire. ”
După cel de -al Doilea Război Mondial, mișcarea favorabilă naționalizărilor s-a
amplificat în Europa .
Ca și în alte țări în care s -au instaurat regimuri comuniste, în România, prin Legea nr.
119 din 11 iunie 1948 au fost naționalizate toate bogățiile subsolului care nu se găseau î n
propri etatea Statului, precum și î ntreprinderile individuale, societățile de orice fel și
asociaț iunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și
telecomunicaț ii, proprietatea privată fiind astfel desființată. A fost instaurată proprie tatea
socialistă cu cele două forme ale sale, de stat și cooperatistă. După căderea comunismului,
,,restaurarea proprietății private și desființarea proprietății socialiste cooperatiste au fost
marcate prin Legea fo ndului funciar nr. 18 din 1991 (am putea spune pentru proprietatea

51Y. Gaudemet, «L’avenir du droit des propriétés publiques », în Mélanges en hommage à François Terré ,
DALLOZ – Puf – Editions du Jurisclasseur, Paris, 1999, p. 567-576.

27

funciară) , chiar înainte de consfințirea sa prin Constituția României din 1991. Legea nr.
15/1990 a pus capăt proprietății socialiste de statˮ52.
În privința proprietății mobiliare , codurile civile de tradiție juridică europeană au
rămas fidele tradiției v echiului drept, care nu se preocupase decât de imobile: res mobilis, res
vilis.
Însă, odată cu trecerea timpul ui, evoluția societății a demonstrat importanța din ce în
ce mai mare a proprietății mobiliare : bunuri le mobile supuse înmatriculării ( autovehicule ,
vapoare, ambarcațiuni de râuri, avioane ); fondul de comerț ; impo rtanța economică
recunoscută anumitor bunuri sau anumitor mase de bunuri, de exemplu echipamente sau
stocuri de mărfuri; recunoaș terea bunurilor ne corporale, etc. .
c) Consolidarea c onstituțională a dreptului de proprietate privată . Așa cum am
menț ionat deja, proprietatea are o importanță vitală pentru existența individului. În toate
societățile, dreptul de a poseda bunuri a fost și este legat de independența personală,
influențând viața socială a individului , libertatea sa, dreptul de proprietate fiind proclamat ca
un drept fundamental al omului . Totodată, dintotdeauna a exist at, în orice societate ,
permanenta tendință de a face noi și noi reparti zări a bunurilor existente , iar aceste schimbări
au fost întotdeauna legate de funcția proprietății în societate . Cel mai adesea, asemenea
schimbări sunt reflectate în textele constituționale.
În țările de tradiț ie juridică europeană, la nivel constituțion al, există , în principiu, două
concepții privind dreptul de proprietate. O primă concepție, de altfel, predominantă, consideră
dreptul de proprietate ca parte integrantă a drepturilor fundamentale; cea de -a doua concepție
pune accentul pe funcția socială a acestui drept.
În țările care au optat pentru prima concepție, dreptul de proprietate este cel mai
adesea consa crat ca drept fundamental prin c onstituție (Constituția belgiană din 1831,
Constituția federală a Elveției din 1874) sau prin alte documente con siderate ca făcând corp
comun cu Constituția (Declarația franceză din 1789) . Totodată, aceste sisteme constituționale
reglementează deopotrivă condițiile limitării sau privării d e acest drept, considerând că a cest
drept fundamental trebuie garantat pe depl in împotriva ingerințelor arbitrare din partea
Statului. De cele mai multe ori, c onstituțiile prevăd că aceste limitări sunt reglementate prin
lege.

52M. Uliescu, ,,TITLUL II –…..ˮ, în Noul Cod…. , op. cit., p. 40.

28

Statel e care au optat pentru a doua concepție despre proprietate au accentuat legătura
dintre dreptul de p roprietate și societate. Astfel, funcția socială a proprietății a fost consacrată
în Constituția germană din 1919, care consideră proprietatea nu numai un drept, dar, în același
timp, și o obligație a proprietarul de a folosi bunul său ,,pentru binele publ icˮ (articolul 153).
Actuala lege fundamentală germană53 continuă aceeași linie de gândire, stipulând că
proprietatea obligă și că utilizarea acesteia trebuie să fie în același timp benefică pentru
societate. Această concepție nu examinează proprietatea ca un drept care garantează libertatea
umană , ci ca având un rol important în dezvoltarea societății, dând astfel prioritat e interese lor
economice ale societ ății față de interesele individuale.
O poziție asemănătoare este dezvoltată în Constituția Republicii italiene54. Articolul
42 prevede că proprietatea privată este recunoscută și garantată prin lege , care stabilește
modurile de dobândire, exercițiul său și limitele sale , în scopul asigurării funcției sociale a
proprietății și de a o face accesibilă tuturor.
A doua concepție despre proprietate fundamentată pe funcția socială a acesteia conferă
statelor o mult mai largă marjă de apreciere în privința folosirii bunurilor și restricțiilor aduse
acestui drept decât prima concepție care consideră dreptul de propri etate ca fiind un drept
fundamental al omului. Teza funcției sociale a dreptului de proprietate permite, astfel, statelor
de a adopta mult mai ușor măsuri de limitare a liberei dispoziții asupra bunurilor, în mod
deosebit în cazurile de reforme sau dificul tăți sociale. Pornind de la ideea pozitivă a asigurării
echilibrului social, în cazul în care nu există un mecanism eficient de control democratic a
unor astfel de măsuri, acestea pot deveni o amenințare la adresa libertății și independenței
omului. Exempl ul cel mai elocvent îl constituie constituțiile statelor ex -socialiste care
proclamau numai rolul social al proprietății și pentru care proprietatea privată nu putea , în
gener al, exista decât pentru a servi nevoile personale ale individului.
Analiza sistem elor constituționale europene arată că dreptul de proprietate ocupă un
rol fund amental ca drept al omului, însă reglementar ea sa prezintă o importanță deosebită atât
pentru sistemul economic și social, cât și pentru regimul politic.
Totodată, acestei baze constituționale a dreptului de proprietate privată i se adaugă o
bază internațională.
Pe plan universal, d reptul de proprietate figurează în Declarația universală a
drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Naț iunilor Unite la 10 de

53Legea fundamentală din 23.09.1949, BGB ( Jurnalul oficial federal).
54Constituția Republicii italiene din 27.12.1947, Jurnalul oficial.

29

septembrie 1948. Articolul 17 prevede că: ,, Orice persoană are drep tul la proprietate, atât
singură, cât și î n asociaț ie cu alț ii. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea
sa.ˮ55
Pe plan european, d iversitate a concepțiilor constituționale despre proprietate au
influențat atât Consiliul Europei, cât și Uniunea Europeană care au dezvoltat propriile lor
mecanisme de garantare a d reptului de proprietate , inspirân du-se din tradițiile constituționale
ale statelor memb re.

1.2. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN CADRUL CONVENȚIEI EUROPENE
A DREPTURILOR OMULUI.
1.2.1. Locul dreptul ui de proprietate în cadrul Convenției Europene a
Drepturilor Omului .
Tratat internațional de o importanță deosebită, Convenția europe ană a drepturilor
omului (denumită în continuare ,,Convenția ˮ) adoptată de țările membre ale Consiliului
Europei la Roma în anul 195056, intrată în vigoare în anul 1953, nu enunță, la origine, dreptul
de proprietate printre drepturile garantate.
Concepțiile politice contradictorii privitoare la dreptul de proprietate, considerat fie
drept individual, fie drept având îndeosebi o funcție socială, precum și dorința statelor de a
avea deplina libertate de acțiune în acest domeniu care influențează esențial intere sele
economice specifice fiecărui stat au făcut ca d reptul de proprietate, însoțit de restricții de
folosință c are țin de interesul general, să fie recunoscut d e primul Protocol adițional la
Convenție într-o formulare extrem de laconică57. Astfel, dreptul de proprietate a fost
,,exilatˮ58 într-un protocol adițional, inițial, pentru a nu întârzia și mai mult semnarea

55Declarația a fost adoptată de 58 de state membre ale Adunării Generale a ONU și cuprinde un set de „reguli”,
care stabilesc anumite drepturi și libertăți universal valabile și recunoscute. Deși are doar o valoare declaratorie,
neexistând un instrument juridic care s ă îi controleze aplicarea, aceasta a constituit o necesitate a acelei perioade,
după ororile celui de -al doilea război mondial și ale holocaustului. Declarația a fost redactată, într -o oarecare
măsură, după modelul Declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 și a Declarației de
independență a Statelor Unite din 1776. Considerată încă de mulți un text mai degrabă idealist, Declarația
trasează niște coordonate clare, stabilește drepturi și libertăți (care converg spre un „ideal comun” t uturor statelor
și națiunilor, așa cum se menționează și în textul Declarației ).
56Pentru țara noastră, Convenția a intrat în vigoare la 20 iunie 1994.
57F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului , Editura Polirom, Iași, 2006, p. 375.
58Termenul a fost utilizat de profesorul L. Condorelli, «Article 1 Protocole 1», în La Convention européenne des
droits de l’homme, commentaire article par article, Economica éd., Paris, 1995, p. 971 .

30

Convenției și, apoi, pentru a nu descuraja ratificarea ulterioară în fiecare stat59, lăsându -se
statelor posibilitatea de a ratifica Co nvenția, fără a -și asuma și obligația de a proteja
proprietatea. Însă, oricare ar fi locul ocupat, menționarea acestui drept demonstrează că
protecția proprietății private este una dintre valorile esențiale care caracterizează „un regim
politic cu adevărat democratic”60 și care figurează în „patrimoniul comun de idealuri și de
tradiții politice”61 al statelor semnatare.
Dispoziția cuprinsă în articolul 1 al primului Protocol adițional al Convenției rămâne
principala dispoziție europeană care protejează dreptul de proprietate ca drep t al omului, fiind,
de altfel, singurul drept cu conținut economic protejat de ace st instrument juridic european.
Dispozițiile articolul 1 al primului Protocol adițional consacră dreptul de proprietate ,
ca drept fundamental al omului, în următorii termeni:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional .
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a aplica
legile pe care le consideră necesare în scopul reglementării folosinței bunurilor, în
conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau a altor
contribuții sau amenzi. ”
Așa cum s -a arătat în doctrina juridică străină62, printr -o jurisprudență substanțială
inițiată de decizia Sporrong și Lönnroth contra Suediei , din 23 septembrie 1982, Curtea de la
Strasbourg a asigura t locul dreptului de proprietate în ansamblul drepturilor ga rantate de
Convenție.
Principiile și tendințele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind
protecția dreptului de proprietate prezintă o importanță deosebită atât pentru dreptul național
al statelor membre ale Convenției, cât și pentru dreptul Uniunii Europene . În acest sens,
referindu -se la forța obligator ie a hotărârilor Curții de la Strasbourg , prof. M. Voicu arăta că
,,modul cum au fost receptate și aplicate efectele acestor hotărâ ri de către statele membre ale
Consiliului E uropei, prin executarea lor obligatorie și voluntară, este relevat de adaptările

59J. de Meyer, «Le droit de propriété dans la jurisprudenc e de la Cour européenne des droits de l’homme», în Le
droit de propriété en Europe occidentale et orientale , Presses de l’Université Catholique de Louvain, 1995, p.
69.
60Conform Par agrafului 4 al preambulului Convenției .
61Conform P aragrafului 5 al preambul ului Convenției .
62F. Sudre, Drept european…., op. cit ., p. 375.

31

legislative și ale jurisprudenței constituționale și judiciare din aceste țări. În majoritatea
cazurilor nu numai statele împ otriva cărora s -au pronunțat hotărâ ri de CEDO au efectuat
schimbări legislative sau jurisprudențiale, ci și celel alte state supuse jurisdicției C urții de la
Strasbourg.ˮ63

1.2.2. Noțiunea de ,,bunuriˮ în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 .
Așa cum a m precizat, introducerea dreptului de proprietate în Convenția Europeană a
Drepturilor Omului a reprezentat o adevărată problemă. Negocierile referitoare la articolul 1
al Primului protocol la Convenția Europeană au fost dure și au condus la elaborarea unui text
de compromis a cărui caracteristică esențială a fost că nu vizează dreptul de proprietate ci,
într-un mod mult mai imprecis, dreptul la respectarea bunurilor proprii . Totuși, conștientă
fiind de caracterul „complex și dificil”64 al materiei, deoarece aceasta aduce în discuție
„chestiuni politice, economice și sociale în legătură cu care pot apărea profunde divergențe de
opinie, ceea este absolut logic într -un stat democratic”65, Curtea de la Strasbourg a consi derat
de la bun început că „prin recunoașterea dreptului fiecăruia la respectarea bunurilor sale,
articolul 1 garantează, în esență, dreptul de proprietate. Termenii bunuri, proprietate, folosirea
bunurilor, în engleză possessions și use of property , susți n această afirmație; la rândul lor,
lucrările preliminare confirmă acest lucru fără echivoc”66. Curtea Europeană , prin hotărâ rile
sale, a reformulat dreptul de proprietate protejat de articolul 1 al primului Protocol și a
asigurat locul acestuia în ansambl ul drepturilor garantate de Convenție, cu scopul de a putea fi
asimilat de dreptul național al țărilor membre67.
Invocând caracterul „slab, imprecis și neobligatoriu”68 al acestei dispoziții cuprinse în
primul Protocol, Curtea Europeană a recurs la un „proce s de dilatare”69 a noțiunii de bun,
înainte de a consolida locul ocupat de dreptul de proprietate în cadrul ansamblului de drepturi
garantate de Convenție. Definiția dată noțiunii de bun seamănă, de fapt, cu cea de

63M. Voicu, Dreptul de proprietate, Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului , Editura
Lumina Lex, București, 2003, p. 38.
64Cedh, Hotărârea Sporrong și Lönnroth din 23 septembrie 1982, parag. 69.
65Idem.
66Cedh, Hotărârea Mackx din 13 iunie 1979 , paragraful 63.
67C. Pelissier, La protection des droits économiques et sociaux fondamentaux dans la Communauté européenne,
Diffusion ANRT – Atelier national de reproduction des thèses, Cedex, Lille, 2001, p. 234.
68L. Condorelli, «Article 1 Protocole 1», în La Convention européenne des droits de l’homme,…., op. cit., p. 972.
69Ibidem, p. 975.

32

patrimoniu70, adică „ansamblul intereselor ce decurg din raporturile de natură economică pe
care o persoană le -a putut obține efectiv și licit”71 sau „orice drept privat ce se concretizează
într-o valoare patrimonială”72. În hotărârea Mackx , Curtea precizează următoarele:
recunoscând fiecărei persoane dreptul de a -i fi respectate bunurile, art. 1 garantează, în esență,
,,proprietatea”, ,,folosința bunurilor”. Bunurile vizate de art. 1 sunt bunuri mobile și imobile,
mișcătoare sau nemișcătoare, creanțe, părți sociale, drepturi de creație intelec tuală și alte
asemenea cu valoare patrimonială.73
În hotărârea Gasus Dosier din 23 februarie 1995 , Curtea de la Strasbourg a sintetizat
cel mai bine jurisprudența sa referitoare la noțiunea de bun, respectiv de obiect al dreptului de
proprietate la nivel european. Prezentăm, mai jos, paragraful 53:
„Curtea reamintește că noțiunea de „bunuri” (în engleză, possessions) din articolul 1
al Primului protocol are o semnificație autonomă, ce nu se limitează, cu siguranță, la
proprietatea de bunuri corporale: alte drepturi și interese anumite constituie active, ce ar
putea fi considerate drepturi de proprietate și, deci, bunuri , în sensul acestei dispoziții”.
Rezultă, deci, în mod clar, din analiza jurisprudenței Curții de la Strasbourg, că această
jurisdicție s -a demarcat în mod constant de definițiile naționale, deoarece, în opinia sa,
termenul de bunuri înglobează orice valoare patrimonială . Astfel, într -o speță, în timp ce
toate părțile implicate erau de acord că bunul în cauză era o betonieră, problema fiind
stabilirea proprietarului legitim al acesteia, Curtea a considerat că, în cazul oricărei ipoteze,
reclamantul dispunea de un bun, în baza unei clauze a rezervei de proprietate74. În acest sens,
prof. M. Uliescu a subliniat că ,,De esența reglementării dreptul ui de proprietate este
precizarea obiectului dreptului de proprietate și anume bunurile […]. Termenul „bunuri”
răspunde unor accepțiuni diferite. Cuvântul „bunuri” evocă ideea unei valori de care o
persoană profită. Acest sens a fost reținut și în ordine a europeană, de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.ˮ75

70A se vedea îndeosebi hotărârea Gaygusuz din 16 septembrie 1996, parag. 41, hotărâre în ca re este considerată
ca intrând în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul 1 a CEDO, o alocație de urgență acordată unui șomer ajuns
la sfârșitul perioadei de șomaj, avându -se în vedere considerentul unic că în joc e un drept patrimonial.
71L. Condorelli, «Article 1 Protocole 1», în La Convention européenne des droits de l’homme,…., op. cit., p. 975.
72Cedh, Hotărârea Van der Marle din 26 iunie 1986, paragraful 53.
73A se vedea: M. Voicu, Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență , Lumi na Lex, 2001,
p. 287.
74C. Pelissier, La protection des droits économiques …., op. cit., p. 235.
75M. Uliescu , ,,Noțiunea de bun. Accepțiuni posibile ”, p. 4, în Știință și codificare în România, Comunicări
prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 2012 , Academia Română, București, 2012.

33

Astfel, dincolo de bunurile corporale76, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
considerat drept bunuri o serie întreagă de bunuri incorporale , precum: părți sociale77; o
servitute78; o emfiteoză79; o succesiune80; o alocație de urgență (prestație socială) acordată
unui șomer ajuns la sfârșitul perioadei de șomaj81; interesele economice legate de clientela
unei profesii liberale82, de exploatarea unei autorizații de funcționare a unui distribuitor de
băutu ri alcoolice83, de autorizația de exploatare a pietrișului unei proprietăți funciare84 sau de
realizarea unui proiect imobiliar85; o creanță constituită86 sau nu, din momentul în care
reclamantul are o speranță legitimă de concretizare a creanței sale87. Noțiun ea de speranță
legitimă este totuși limitată, întrucât articolul 1 din Protocolul 1 nu se referă decât la ,,bunurile
actualeˮ și nu garantează un drept de a deveni proprietarul unui bun (Ma ckx, precit.). Astfel,
nici ,,speranța de a i se recunoaște subzist ența unui vechi drept de proprietate pe care titularul
fusese multă vreme în imposibilitatea de a -l exercita efectivˮ, nici ,,o creanță sub condiție
stinsă dată fiind nerealizarea condițieiˮ nu pot să fie considerate ,,bunu riˮ în sensul articolului
1 al P rotocolului 1 ( decizia din 13 decembrie 2000, Marea cameră, Malhous contra Republica
Cehă ; Moșteanu și alții contra R omânia , 26 noiembrie 2002: acțiune în restituirea bunurilor
confiscate). Prin urmare, trebuie precizat că CEDO nu garantează dreptul de dob ândire a unui
bun.
În alte hotărâri , Curtea de la Strasbourg a statuat că Convenția are drept scop protecția
drepturilor fundamental e, nu teoretică și iluzorie , ci concretă și efectivă a dreptului de
proprietate, iar câm pul ei de aplicare tinde spre o protecție reală și efectivă a individului.88
De asemenea, având în vedere că, atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional,
garantarea efectivă a dreptului de proprietate este însoțită de un drept la indemnizare, absența
din textul european a oricăre i dispoziții privitoare la indemnizare făcea ca protejarea dreptului
de proprietate, în cazul încălcării sale, să fie iluzorie ( Hotărârea James contra Marea Britanie ,
21 februarie 1986). Curtea de la Strasbourg a completat textul articolului 1, incluzând în

76Immobile sau mobile, Cedh, Hotărârea Chassagnou, 29 aprilie 1999.
77Com.edh, Hotărârea Bramelied și Malmströd, 12 octombrie 1982.
78Com.edh, Hotărârea S.C/Royaume -Uni, 13 decembrie 1984.
79Cedh, Hotărârea James și alții , 21 februarie 1986 .
80Cedh, Hotărârea Marck x din 13 iunie 1979.
81Cedh Hotărârea Gaygusuz din 16 septembrie 1996, paragraful 41.
82Cedh, Hotărârea Van der Marle din 26 iunie 1986 , paragraful 53.
83Cedh, Hotărârea Tre Traktörer AB , din 7 iulie 1989 .
84Cedh, Hotărârea Fredin , din 18 februarie 1991 .
85Cedh, Hotărârea Pine Valley , 29 noiembrie 1991 .
86Cedh, Hotărârea Raffineries grecques , 9 decembrie 1994 .
87Com.edh, Hotărârea C V/France , 15 iulie 1988; Cedh, Pressos Compania Naviera SA , 20 noiembrie 1995 .
88M. Voicu, Dreptul de proprietate, Doctrină ……, op. cit., p. 39.

34

dreptul de proprietate dreptul la indemnizare: ,,obligația de indemnizare decurge implicit din
articolul 1 al protocolului 1, înțeles în ansambluˮ ( Hotărârea Lithgow contra marea Britanie ,
8 iulie 1986) .
Prin urmare , definiția europeană a noțiunii de bun acoperă toate drepturile și interesele
constituind active, obținute în mod legal , precum și speranțele legitime care ar putea lua
naștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului pozitiv. Aceste două tipuri de calificare
se regăsesc și în jurisprud ența Curții de la Luxembourg în noțiunile de drept concret și efectiv
89 și de speranță legitimă90 utilizate , după cum vom vedea mai târziu, și de această din urmă
jurisdicție în cu prinsul hotărârilor sale.
Însă, această definiție depășește cu mult concepția clasică națională a proprietății,
chiar dacă toate statele membre au cunoscut o evoluție de netăgăduit a dreptului de
proprietate91.
Totodată, CEDO nu a afirmat că articolul 1 garantează numai dreptul de proprietate, ci
că îl garantează „în fond”. Mesajul transmis a fost în mod clar că proprietatea privată
constituie nucleul central al drepturilor protejate, dar că există, de asemenea, o „periferie” ale
cărei contururi sunt vagi și care poate cădea sub incidența articolului 1 din primul Protocol92.
Se pare, deci, că diferența de interpretare a noțiunii de proprietate dintre statele membre ale
Uniunii Europene considerate în ansamblul lor și Curtea de la Strasbourg se bazează pe o
ambiguitate formală. Dreptul recunoscut în mod explicit de articolul 1 al Protocolului 1 al
Convenției Europene nu este atât dreptul de proprietate, cât mai degrabă dreptul la respectarea
bunurilor proprii, dreptul de proprietate nereprezentând decât una din expresiile sale
particulare. Astfel, dacă a vorbi despre dreptul de proprietate consacrat de articolul 1 al
Protocolului 1 prezintă avantajul de a fixa această dispoziție legală într -o formulare cu sens
larg pentru persoanele fizice și juridice, această abordare are marele inconvenient de a
introduce noțiunea de bun în cla sificări juridice naționale restrictive. Din acest motiv, Curtea

89A se vedea C -59/83, Biovilac , Hotărârea din 6 decembrie 1984, pct. 21-23.
90A se vedea cauza T -336/94, Efisol , Hotărârea din 16 octombrie 1996, pct. 31-34.
91H. Batifoll, «Probl èmes contemporains de la notion de bien», Les biens et les choses, Archives de philosophie
du droit, tome 24, Sirey, Paris, 1979, p. 9.
92L. Condorelli, «Article 1 Protocole 1 », în La Convention européenne des droits de l’homme,…., op. cit ., p. 975.

35

Europeană a trebuit să reamintească semnificația autonomă93 a noțiunii de bun, în sensul
aplicării Convenției94.

1.2.3. Lipsirea de dreptul de proprietate
În doctrină95, s-a arătat că jurisprudența Curții de la Strsbourg a stabilit că textul citat
conține ,,trei norme distincteˮ: prima, de ,,ordin generalˮ, enunță principiul respectării
proprietății ( Hotărârea James contra Marea Britanie , 21 februarie 1986), a doua privește
privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiții (art.1 alineatul 1) , iar a treia se
referă la reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând
statelor dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest sc op (art. 1 alineatul
2).
Prin urmare, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, dispozițiile articolului 1
din primul protocol adițional permițând, după cum am văz ut, două tipuri de limite: lipsi rea de
proprietate și reglementarea exercitării dreptu lui de proprietate. Fr. Sudre arată că acestor
limite textuale li se adaugă o limit ă ,,descoperităˮ de CEDO în hotărârea sa de principiu
Sporrong și Lönnroth contra Suediei , respectiv atingerea dreptului de proprietate în
,,substanța ˮ sa. Conform acestei reformulări a textului, Curtea a subliniat că cele trei norme
sunt distincte, dar, în același timp, complementare, deoarece prima normă privește garantarea
generală a dreptului de proprietate, la care celelalte două norme vin să aducă o calificare sau o
limitare, ele urmând a fi interpretate și aplicate numai în funcție de primul principiu .96
Condițiile lipsirii de proprietate sunt strict reglementate în articolul 1 alineatul 1 și se
referă la cazurile de transfer sau de privare de prop rietate în urma unei exproprieri sau
naționalizări.
Pentru a fi conformă cu criteriile impuse de articolul 1 al primului Protocol al
Convenției , privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să
respecte condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Noțiunea de utilitate publică este înțeleasă în mod larg de CEDO : orice ,,politică legitimă de
ordin social, economic sau de altă naturăˮ – și în special o politică de ,,justiție socialăˮ
(Hotărârea James , 21 februarie 1986 ), o politică de comasare a terenurilor având drept scop

93Expresie utilitată de Curtea Europeană în hotărârea Gasus Dosier din 23 februarie 1995.
94C. Pelissier, La protection des droits économiqu es et sociaux fondamentaux….., op. cit., p. 236.
95M. Voicu, Dreptul de proprietate, Doctrină……, op. cit ., p. 38.
96Ibide m, p. 38.

36

raționalizarea agriculturii ( Hotărârea Haranksson și St uresson contra Suedia, 21 februarie
1990) sau o politică de prevenire a fraudei fiscale instituind dreptul de preemțiune al
Administrației fiscale ( Hentrich contra Franța , 22 septembrie 1994).97 Privarea de proprietate
atrage, după sine, în mod imper ativ, o bligația de despăgubire.
Conformitatea cu utilitatea publică este elementul esențial care legitimează
ingerința în drept ul de proprietate, CEDO dând statelor contractante o marjă de apreciere
rezonabilă, prin lăsarea în sarcina legiuitorului național definirea imperativelor de utilitate
publică care stabilesc necesitatea privării de proprietate.98
Potrivit jurisprudenței Curții, dispozițiile articolului 1 cer să existe o legătură
rezonabilă de proporționalitate î ntre, pe de o parte, măsura deroga torie a privării de
proprietate de la dreptul protejat , iar pe de altă parte, scopul urmărit, funcționând eficace un
control minim asupra cauzei de utilitate publică invocată de stat , în special în domeniul
naționalizării, pe ba za unor criterii politice, economice și sociale foarte diverse.99
În doctrină100, s-a subliniat că trimiterea la lege și la principiile de drept internațional
presupune, în primul rând, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise
și previzibile și implică , deci, ca legea internă s ă definească cu sufici entă precizie procedura,
condițiile și modalitățile privării de proprietate. Prin urmare, conformitatea cu legea
presupune nu numai ca legea să definească dreptul de proprietate, dar și condițiile în care se
exercită privarea de proprietate și despăgubirea, cu un grad de precizie rezonabil, pe baza
unor criterii conforme cu conven ția și nu arbitrare.101
Curtea a statuat că dreptul la despăgubire rezultă din articolul 1 și că în sistemele
juridice ale statelor contractante, o privare de proprietate pe motiv de utilitate publică nu se
justifică fără plata unei indemnizații102. Nu este su ficient ca o privare de proprietate să
urmărească un obiectiv legitim de utilitate publică, ci trebuie să existe un raport de
proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Astfel, în cazul James contra
Regatul ui Unit , Curtea a conchis că , ,fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea

97Fr. Sudre, Drept european…., op. cit. , p. 380.
98M. Voicu, Dreptul de proprietate, Doctrină……, op. cit., p. 40.
99Ibidem.
100Fr. Sudre, Drept european…., op. cit., p. 380.
101M.Voicu, Dreptul de proprietate, Doctrină……, op. cit., p. 40.
102În acest sens, în practica judiciară națională, s -a statuat că ,,orice atingere adusă dreptului de proprietate
trebuie să aducă în patrimoniul proprietarului o valoare economică proporțională cu atingerea suferităˮ și că
statul poate ,,limita exercițiul dreptului de pro prietate privată atunci când limitarea este justificată de un interes
general, dar cu condiția acordării unei indemnizații pentru prejudiciul adus proprietarului, în scopul menținerii
unui just echilibru între interesul general și cel particular.ˮ (Trib. Olt, publicat în portal.just.ro din 14.06.2012).

37

bunului, o privare de proprietate constituie o gravă atingere ce nuse poate justifica pe temeiul
articolului 1.ˮ
În jurisprudența CEDO, conformitatea cu principiile generale ale dreptului
internațional nu constituie un criteriu imperativ în privința exproprierii propriilor cetățeni de
către stat.103

1.2.4 . Reglementarea folosinței bunurilor în temeiul articolului 1 alineatul 2 din
primul Protocol la Convenție trebuie să corespundă unui scop de interes ge neral, lăsând u-se la
latitudinea statelor să definească ,,ceea ce consideră necesarˮ pentru această reglementare.
Astfel, se acordă statelor puteri foarte mari , respectiv largi marje de apreciere, în definirea
,,interesului generalˮ și ,,utilității publice ˮ. De asemenea, întotdeauna trebuie să existe ,,o
bază legală, în scopul de a evita o ingerință arbitrară în dreptul de proprietate , iar Curtea va
trebui să v erifice dacă dreptul intern a fost corect aplicat. În plus, însăși legea și măsurile ei de
aplicare nu trebuie să fie contrare altor principii stabilite de Convenție, cum ar fi restricțiile
folosirii bunurilor impuse de art. 14, 17 și 18.ˮ104
Potrivit doctrinei105, ca principiu, astfel de limitări ale dreptului de proprietate
recunoscute de Convenți e nu sunt de natură a conduce la lipsirea de însuși dreptul ce aparține
titularului său; ca urmare a adoptării măsurilor permise de paragraful 2 al art. 1 din P rotocolul
nr. 1, proprietarul își vede limitată numai exercitarea atributului folosinței asupra bunului care
formează obiectul dreptului, deși, cel puțin uneori, distincția este mai puțin evidentă.

1.2.5. Măsurile autorităților statale să nu aducă atingere însăși substanței
dreptului de proprietate
În interpretarea articolului 1, Curtea recurge la o ,,normă vagăˮ, respectiv la
,,principiul respectării proprietățiiˮ. Aceasta îi permite să controleze toate atingerile aduse
dreptului de proprietate care nu sunt susceptibile să fie considerate ca privare de proprietate
sau reglementare a folosinței bunur ilor, dar afectează ,,substanțaˮ dreptului de proprietate ; în
fapt proprietarii sunt privați de această substanță a dreptului lor .106 În jurisprudența Curții, s -a

103Ibidem.
104Fr. Sudre, Drept european…., op. cit., p. 381.
105C. Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți ,
Editura C.H. Beck, București, 2005, p. 10 35.
106Fr. Sudre, Drept european…., op. cit., p. 382.

38

considerat că a fost adusă o atingere substanței dreptului de proprietate atunci când acesta,
deși intact din punct de vedere juridic, a devenit ,,precar ”, date fiind limitările care l -au
afectat, și a fost, într -un fel, golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce
caracterizează situația juridică a bunului . În situația dată, dreptul nu a dispărut din patrimoniul
celor intere sați, dar a pierdut din substanț a sa. (Sporrong și Lönnroth contra Suediei , din 23
septembrie 1982).
În cauz a Loizidou contra Turciei , Curtea a statuat că refuzul de care s -a lovit
reclamanta în a avea acces la bunuri le sale, începând cu 1974, când nordul Ciprului a fost
ocupat de armate turcești, a condus la pierderea în fapt a stăpânirii bunurilor sale, a
posibilității de a exercita atributele dreptului ei de proprietate asupra acestora. O asemenea
ingerință este ,,o privare de substanță a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu.”107
De asemenea, Curtea europeană a considerat că neexecutarea unei hotărâri
judecătorești constituie o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, fiind contrară
principiului preeminenței dreptului, care implică obligația statului sau a unei autorități publice
de a se conforma unei decizii judecătorești pronunțate în defavoarea sa. O asemenea ingerință
este lipsită de orice caracter legal ș i constituie o î ncălcare a a rticolului 1 din Protocolul 1
(Katsaros contra Greciei , 6 iunie 2002).

1.2.6 . Controlu l de p roporționalitate
În scopul asigurării unor garanții reale, practice și efective ale dreptului de proprietate ,
Curtea de la Strasbourg a enunțat o cerință generală de proporționalitate în domeniul limitării
dreptului de proprietate108. Astfel, s-a admis ca s tatele s ă își poată reglementa folosința
bunurilor în funcție de interesul general, însă cu respectarea articolului 1 din Protocolul
adițional nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, statele având obligația de a
„stabili dacă s -a resp ectat un just echilibru între exigenț ele interesului general al comunității și
imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului” (Sporrong și Lönnroth contra
Suediei , din 23 septembrie 1982). Prin urmare, ,,orice măsură care reprezintă o ingerin ță în
exercițiul dreptului de proprietate trebuie să asigure ,,un just echilibruˮ între exigențele
interesului general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale

107C. Bârsan, Convenția Europeană a Dr epturilor Omului.. .., op. cit., p. 1041 -1042.
108În acest sens, în ceea ce privește cerința generală de proporționalitate, în practica judiciară națională, s-a arătat
că instanța trebuie să verifice dacă ,,în cauză este păstrat justul echilibru care trrebuie să predomine în materie de
reglementare a folosirii bunurilor între interesul publ ic și interesul privatˮ. (C. A. Alba -Iulia, decizia civilă nr.
145/15 martie 2012, pu blicat ă în portal.just.ro din 15/03.2012).

39

individuluiˮ109. De asemenea, aprecierea acestui echilibru are în v edere și condițiile de
acordare a despăgubirilor, deoarece dreptul la indemnizare este un element constitutiv al
dreptului de proprietate .110
În doctrină,111 s-a precizat că , potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, această
instanță își adaptează controlul pe care îl exercită asupra proporționalității în funcție de natura
atingerii aduse dreptului de proprietate. Astfel:
1. Curtea exercită controlul cel mai riguros atunci când a fost atinsă însăși substanța
dreptului de proprietate; aici se înscriu majoritatea încălcărilor articolului 1. În acest caz,
Curtea își recunoa ște competența de a aprecia interesele în cauză, substituind aprecierea
acestora de către autoritățile naționale și ajungând astfel să exercite un control de
oportunita te.112
2. În materie de lipsi re de proprietate (expropriere sau naționalizare), Curtea manifestă
mai multă flexibilitate în aprecierea cerinței ,,justului echilibruˮ, în sensul că raportul de
proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat trebui e să fie doar rezonabil ( James ).
Curtea aplică acest criteriu în materie de indemnizare, considerând că în lipsa unei
indemnizări rezonabile, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă adusă dreptului
de proprietate. Pentru a fi rezonabilă, des păgubirea trebuie să fie într -un just raport cu
valoarea bunului și să s urvină într-un termen rezonabil ( Vasilescu , Hotărâ rea din 22 mai 1998,
Beyeler , 5.01.2000 , Tsirikakis contra Grecia , 17 ianuarie 2002 , SA Dangeville contra Franța ,
16 aprilie 2002 ).
3. În ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, controlul de proporționalitate
,,pare a priori ireconciliabil cu Protocolul 1 (art. 1 alin. 2), care stipulează că numai statul
evaluează necesitatea măsurii. În fapt, exigența proporționalității a rămas mult timp pur
formal ă, […] iar controlul proporționalității redus la zero de importanta marjă de apreciere

109C. Bârsan, Drept civil…., op. cit ., p. 37.
110Fr. Sudre, Drept european…., op. cit ., p. 383.
111A se vedea în acest sens Fr. Sudre, Drept european…., op. cit ., p. 383 -387.
112Sensibilă la "rigiditatea" legislației naționale, care împiedică modificarea operațiunilor angajate, Curtea
consideră că justul echilibru este perturbat și că reclamanții au suportat o ,,sarcină specială și exorbitantăˮ sau
,,disproporționatăˮ ( Sporrong și Lönnroth ;Erkner și Hofauer ). Jurispru dența Curții nu este totuși constantă, unele
decizii evidențiind o îmblânzire a controlului ( Katte Klitsche de la Grange ; Phocas; Cooperative La Laurentina ),
iar altele o revenire la un control sever (a se vedea Vasilescu ; Beyeler ; Tsirikakis ; SA Dangevill e). În aceasta
ultimă horărâre, Curtea se pronunță in sensul unei atingeri disproporționate aduse principiului general al
respectării proprietății, în virtutea ,,refuzului Consiliului de Stat de a desprinde consecințele unei norme de drept
comunitar direct aplicabileˮ și, în același timp, a lipsei intervenției legiuitorului în scopul de a realiza
conformitatea dreptului intern cu o directivă comunitară, a se vedea în acest sens Fr. Sudre, Drept european….,
op. cit., p. 383 -384.

40

recunoscută statelor.ˮ113 Cu toate acestea, începând cu hotărârea Chassagnou contra F ranța
din 29 aprilie 1999, Curtea de la Strabourg supune reglementarea folosinței bunurilor
controlului în ceea ce privește respectarea principiului proporționalității . Ca și în cazul privării
de proprietate, Curtea verifică ca aprecierea legiuitorului național să nu fie în mod evident
lipsită de bază rezonabilă. Prin urmare, începând cu această decizie, Curtea europeană verifică
dacă reglementarea folosinței bunurilor într -un scop de interes general poate antrena o violare
a articolului 1 din P rotocolul 1, caz în care se consideră a fi disproporționată raportat la scopul
urmărit .

1.3. D REPTUL DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL UNIUNII EUROPENE
1.3.1. Evoluția protecției dreptului de proprietate în dreptul Uniunii114
La începuturile integrării comunitare, tratatele nu conțineau nicio dispoziție referitoare
la protecția drepturilor fundamentale, respectiv la protecția dreptului de proprietate, dat fiind
considerentele de ordin economic care au determinat înființarea Comunității Europene. Prin
urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare ,,CJUEˮ), sesizată cu
această chestiune, nu a recunoscut existența acestor drepturi în dreptul comunitar .
Deși inițial, dreptul comunitar nu recunoștea drepturile fundamentale, totuși, dreptul
de proprietate figur a în Tratatul de instituire a Comunității Europene (denumit în continuare
,,TCEˮ) la articolele 295 (articolul 345 din TFUE115) și 30 din TCE (articolul 36 TFUE). Însă,
în acest context, dreptul de proprietate nu era considerat ca un drept individual, ci ca o limită
negativă a competenței Comunității, ca o excepție de la aplicarea dispozițiilor de drept
comunitar116. Prin urmare, reglementarea dreptului de proprietate (publică sau privată) a fost

113Fr. Sudre, Drept european…., op. cit., p. 386.
114De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona , la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are
personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității Europene. Prin urmare, dreptul
comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene și include, de aseme nea, toate dispozițiile adoptate în trecut în
temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. În pr ezentarea
care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este vorba despre jurisprudența Curții de
Justiție anterioară intrării în vigo are a Tratatului de la Lisabona.
115Tratatul pr ivind F uncționarea Uniunii Europene denumit în conti nuare ,,TFUEˮ.
116Articolul 345 din TFUE ( ex -articolul 296 TCE) prevede că: ,,Tratatele nu aduc atingere regimului proprietății
în statele membre.ˮ Articolul 36 din TFUE ( ex -articolul 30 TCE) prevede că: ,, Dispozițiile articolelor 34 și 35
nu se opun int erdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală
publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau
de conservare a plantelor, de protejar e a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul
dintre statele membre.ˮ

41

lăsată în competența statelor membre, excluzându -se, în principiu , posibilitatea de intervenție
a Uniunii în acest domeniu.
O dată cu trecerea timpului, protecția drepturilor fundamentale a devenit necesară ca
urmare a presiunii jurisdicțiilor naționale, îndeosebi a curților constituționale germane și
italiene, care a r fi pus sub semnul întrebării supremația dreptului comunitar în cazul în care
acesta nu ar fi respectat drepturile fundamentale garantate la nivel național.117 Astfel,
începând cu hotărârea pronunțată în cauza Stauder (cauza C -29/69) și continuând cu
hotărâ rile Internationale Handelsgesellschaft (cauza C -11/70), Nold (cauza C -4/73), CJUE a
recunoscut importanța acestor drepturi fundamentale, arătând că acestea sunt parte integrantă
a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către C urte. În acest scop,
CJUE a subliniat că se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel
încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale
recunoscute de constituțiile acestor state. Instrumentele internaționale privind protecția
drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de
asemenea, indicații de care ar trebui să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. În această
privință, CEDO are o semnificație parti culară.
Cu privire la dreptul de proprietate ca principiu general de drept , în hotărârea Hauer
(cauza C -44/79), CJUE arată că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile
generale ale dreptului, a căror respectare o asigură; că, protejând aceste drepturi, Curtea este
obligată să se inspire din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât nu pot
fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de
constituțiile acestor state; că instrument ele internaționale privind protecția drepturilor omului,
la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de asemenea, indicații de care
trebuie să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. Această concepție a fost ulterior
recunoscută pri n Declarația comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei,
din 5 aprilie 1977, care, după ce a amintit jurisprudența Curții, se referă, pe de o parte, la
drepturile garantate de constituțiile statelor membre și, pe de altă parte, la Convenț ia
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale d in 4 noiembrie
1950 (JO 1977, C 103, p. 1)118.

117M. Jaeger, «La protection du droit de propriété dans l’ordre juridique de l’Union européenne à la lumière de
l’article 17 de la Charte des droits fondamentaux », p. 160 -161, în De Rome à Lisbonne: les juridictions de
l'Union européenne à la croisée des chemins, Mélanges en l'honneur de Paolo Mengozzi , coordonateurs Vincent
Kronenberger, Maria Teresa D’Alesio, Valerio Placco, Bruylant, Bruxelles, 2013.
118Cauza C -44/79, Hauer , Hotărârea din 13 decembrie 1979, punctul 15 , www.curia.europa.eu .

42

De atunci, CJUE a făcut în mod constant referire la articolul 1 din primul Protocol la
Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totuși,
această convergență nu a însemnat că dreptul de proprietate a primit în dreptul Uniunii o
interpretare analogă celei existente în sistem ul Convenției Europene a Drepturil or Omului . În
această privință, se impune a se face precizarea că această Curte face mereu referire în
hotărârile sal e la Protocolul 1 al acestei Convenții ca sursă de inspirație, revendicându -și,
totodată, autonomia în privința normelor juridice din drept ul Uniunii. Această autonomie de
interpretare a determinat CJUE să dezvolte o jurisprud ență diferităde cea a Curții de la
Strasbourg în ceea ce privește noțiunea de bunuri și controlul folosinței sau utilizării lor.119

Recunoașterea de către CJUE a drepturi lor fundamentale ca principii generale ale
dreptului Uniunii a reprezentat o etapă de importanță crucială în îmbunătățirea funcționării
Uniunii Europene, reprezentând, totodată, și o ocazie de reafirmare a supremației dreptului
Uniunii asupra dreptului naț ional.
Mai târziu, protecția drepturilor fundamentale recunoscută inițial de jurisprudență a
fost formalizată în tratate. Prima referire la drepturile fundamentale a fost făcută în Tratatul de
la Maastricht, la articolul F, alineatul (2)120. Apoi, o dată cu Tratatul de la Nisa, a fost
adoptată și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare
,,Cartaˮ), fără a avea, însă, forță juridică.
Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană
recunoaște toate drepturile, libertățile și principiile înscrise în Cartă cărora le atribuie aceeași
valoare juridică ca și tratatelor constitutive.
Dreptul de proprietate ca drept fundamental este consacrat și garantat dreptul Uniunii
Europene prin articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care
prevede că:
,,(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și
de a lăsa moștenire bunurile pe care le -a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de
bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de

119M. Jaeger, « La protection du droit de propriété …», în De Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union
européenne à la croisée …, op. cit., p.162.
120«L'Union respecte les droits fondamentaux, tels qu'ils sont garantis par la Convention européenne de
sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales, signée à Rome le 4 novembre 1950, et tels qu'ils
résultent des traditions constitutionne lles communes aux États membres, en tant que principes généraux du droit
communautaire. » (Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, J .O. C 191,
29.7.1992).

43

lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a
suferit -o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în li mitele impuse de interesul
general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată.ˮ
Odată cu intrarea sa în vigoare, Carta a devenit pentru CJUE un punct de plecare în
evaluarea drepturilor fundamentale, acest instrument fiind citat în peste o sută de hotăr âri ale
acestei instanțe. Dacă în anumite cauze CJUE s -a limitat doar la o menționare a Cartei, în alte
cauze, această jurisdicție a invocat Carta ca instrument juridic obligatoriu.121
Redactarea articolului 17 care reglementează dreptul de proprietate a fos t inspirată de
conținutul artico lului 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului . Prin
urmare, având în vedere asemănarea te xtului din Cartă cu cel din Convenție , în principiu, nu
ar trebui să existe dificultăți în ceea ce privește interpretarea dreptului de proprietate
reglementat de Cartă în lumina dreptului de proprietate regle mentat prin Protocolul 1 al
Convenției .
Articolul 52 alineatul 3 din Cartă prevede că: ,,(3) În măsura în care prezenta cartă
conține drepturi ce corespun d unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt
aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul
Uniunii să confere o protecție mai largă.ˮ
Referitor la acest aspect, avocatul general Bot, în concluziile sale din cauza Sky
Österreich GmbH (C-283/11 , punctul 28), a subliniat că explicațiile aferente articolului
menționat arată că acesta corespunde articolului 1 din Pr otocolul adițional nr. 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Cartă,
rezultă că dreptul de proprietate protejat prin articolul 17 din aceasta are același înțeles și
același domeniu de aplicar e ca și cel garantat prin Convenție.
Totodată, același principiu se aplică și în privința relațiilor dintre dreptul de proprietate
reglementat de Cartă și drepturile fundamentale consacrate în constituțiile statelor membre.
În acest sens, alineatul (4) al aceluiași articol 52 prevede că: ,,În măsura în care prezenta cartă
recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale
comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conform itate cu tradițiile
menționate .ˮ

121M. Jaeger, « La protection du droit de propriété ….», în De Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union
européenne à la croisée…, op. cit., p. 166.

44

În doctrină, au început deja să apară studii și articole cu privire la relația dintre
conținutul articolului 17 din Cartă și cel al articolului 1 din Pr otocolul adițional nr. 1 la
Convenție , precum și cu privire la caracterul dreptului de proprietate co nsacrat de Cartă. Unii
autori au susținut caracterul individualist și absolut al dreptului de proprietate care ar decurge
din însăși conținutul dispoziției.122 Cu toate acestea, a doua și a treia frază din primul paragraf
al articolului 17 par mai degrabă să constituie punctul de convergență între o viziune
individualistă și o viziune socială privind dreptul de proprietate.123 Acest drept nu este absolut
în măsura în care o autoritate publică, în cazul în care este necesar, poate să dispună cu privire
la un bun , cu condiția ca o despăgubire adecvată să fie acordată și ca măsura privării de
proprietate să fie dispusă în interes public.124
De asemenea, trebuie precizat că articolul 54 din Cartă referitor la abuzul de drept,
impune o limitare a exercițiului tuturor drepturilor prevăzute de Cartă, deci, inclusiv a
dreptului de proprietate, dispunând că: ,,Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu trebuie
să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini
orice act înd reptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin prezenta
cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.ˮ
Prin urmare, în afară de limitările impuse de obiectivele de interes general, dr eptului
de proprietate i se pot aduce limitări necesare pentru a asigura justul echilibru între diferitele
drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii. Această interpretare a fost confirmată de
altfel de către CJUE, care, în Hotărârea Promusicae (C-275/06), a statuat că protecția
dreptului fundamental de proprietate nu trebuie să intre în conflict cu protecția altor drepturi
fundamentale sau cu alte principii generale ale dreptului comunitar, fiind necesară asigurarea
unui just echilibru între diferi tele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii.
Cât privește sfera subiectelor obligate să respecte dreptul de proprietate reglementat la
articolul 17 din Cartă, articolul 51 prevede că: ,,1) Dispozițiile prezentei carte se adresează
instituțiilo r, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului
subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare
dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează apli carea

122M. Comporti, ,,La proprieta europea e la proprieta italianaˮ, Rivista di diritto civile , 2008, p. 108, citat după
Marc Jaeger, «La protection du droit de propriété ….», în De Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union
européenne à la croisée…, op. cit ., p. 166.
123A se vedea M. Jaeger, «La protection du droit de propriété ….», în De Rome à Lisbonne: les juridictions de
l'Union européenne à la croisée…, op. cit., p . 167.
124A se vedea în acest sens cauza C -275/06, Promusicae, Hotărârea din 29 ianuarie 2008, www.curia.europa.eu .

45

lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor
competențelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare
a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează n ici o competență sau sarcină
nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.ˮ
În acest sens, menționăm Hotărârea J.c. Parlamentului european (Cauza T -160/10) ,
având ca obiect o petiție referitoare la o pretinsă încălcare de către un stat membru a dreptului
de proprietate consacrat de articolul 17 din Cartă, Tribunalul a reamintit domeniul de aplicare
al Cartei în lumina dispozițiilor articolului 51 și a apreciat că petiția nu are legătură cu
aplicarea dreptului Uniunii, d eoarece pretinsa încălcare a dreptului de proprietate ar rezulta
dintr -o acțiune a autorităților austrice ,,fără legătură cu aplicarea dreptului Uniuniiˮ. Prin
urmare, în absența unei astfel de legături strânse cu legislația Uniunii, eventuala încălcare a
drepturilor de proprietate de către un stat membru nu are legătură cu aplicarea dreptului
Uniunii și, deci, nu se referă la domeniile de competență ale Uniunii.

1.3.2. Obiectul dreptului de proprie tate în jurisprudența CJUE
Spre deosebire de dreptul la li bera exercitare a activităților economice, în literatura
juridică străină125, s-a subliniat că jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg,
referitoare la dreptul de proprietate „se caracterizează în special prin ceea ce nu este spus”,
această jurisdic ție abținându -se, cel mai adesea, de la a se pronunța asupra naturii reale a
obiectului drep tului d e proprietate protejat.
Totuși, nu este nici o îndoială că „dreptul de proprietate este garantat în dreptul
comunitar, în conformitate cu tradițiile comune constituțiilor statelor membre, reflectate și în
primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”126, protocol care
consacră dreptul la respectarea bunurilor proprii127. Prin urmare, CJUE interpretează dreptul
de proprietate în lumina arti colului 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului , așa încât pentr u a evidenția ce înțelege CJUE prin obiectul dreptului de proprietate,

125G. Alberton -Heffner, «Le droit de propriété dans la jurisprudence communautaire» , în Réalités et perspectives
du droit communautaire des droits fondamentaux, F. Sudre, H. Labayle (dir.), Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 339.
126Cauza 44/79, punctul 17, deja citată.
127Articolul 1 Protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenția Europe ană a Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale prevede că: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzut e
de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului
Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigur a plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

46

ar trebui să amintim că în jurisprudența Curții de la Strasbourg. noțiunea de bunuri acoperă
toate drepturile și interesele constituind active, obținute în mod legal , precum și speranțele
legitime care ar putea lua n aștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului pozitiv. Aceste
două tipuri de calificare se regăsesc și în jurisprudența dreptului Uniunii în noțiunile de drept
concret și efectiv128 și de speranță legitimă129 utilizate de Curtea de Justiție de la
Luxem bourg.
Conștientă fiind că protecția articolului 1 al Primului Protocol al Convenției Europene
depășește cu mult simplul drept de proprietate clasică , vizând respectarea proiectării
personalității umane în domeniul intereselor materiale130, și pentru a evit a conflictele de
calificare cu care Curtea Europeană este familiară, CJUE utilizează alternativ sau cumulativ,
în funcție de condițiile fiecărei spețe, noțiunile de proprietate, drept concret și efectiv și
speranță legitimă , noțiuni ce decurg toate din ace astă idee generală de protecție a proprietății.
Legătura pe care această din urmă curte o stabilește între aceste trei noțiuni reiese, de altfel,
cu claritate, din jurisprudența sa. De fapt, în cazul unei eventuale încălcări a dreptului de
proprietate, Cur tea de Justiție nu ezită să afirme că „o întreprindere nu ar putea invoca un
drept concret și efectiv de menținere a unui avantaj care rezultă, în cazul acestei întreprinderi,
din organizarea comună a piețelor și de care s -a bucurat la un moment dat. În ac este condiții,
reducerea unui astfel de avantaj nu ar putea fi considerată o atingere a unui drept
fundamental”131. Legătura strânsă dintre noțiunea de drepturi concrete și efective și protecția
proprietății este, astfel, evidentă. În plus, deși jurisprudenț a comunitară nu face referire la nici
un fel de legătură atât de directă între noțiunea de speranță legitimă și sfera dreptului de
proprietate132, în schimb, se poate observa că, în numeroase cazuri de pretinsă încălcare a unei
speranțe legitime, Curtea s -a referit de mai multe ori la noțiunea de drepturi concrete și
efective133, ceea ce subliniază, indubitabil, strânsa legătură ce există între aceste trei noțiuni.
Prin urmare, a vând în vedere că CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina
articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene, s -ar putea susține, în opinia noastră, că
noțiunile de drepturi concrete și efective și de speranță legitimă constituie cele două el emente

128A se vedea cauza C -59/83, Biovilac , Hotărârea din 6 decembrie 1984, punctul 21 -23, www.curia.europa.eu .
129A se vedea cauza T -336/94, Efisol , Hotărârea din 16 octombrie 1996, punctul 31 -34, www.curia.europa.eu .
130Expresie utilizată de F. Térre, « Variation contemporaines de la notion de biens», în Les biens et les choses en
droit, Arch ives de philosophie du droit et de sociologie juridique , France, 1979 , p. 17.
131Cauza C-230/78, Eridania, Hotărârea din 27 septem brie 1979, punctul 22; C 59/83 , punctul 23 , deja citată .
132C. Pelissier, La protection des droits économiques et sociaux .……., op. cit., p. 238.
133Cauza C-350/88, Delacre , Hotărârea din 14 februarie 1990, punctul 34, unde Curtea face trimiteri, de manieră
semnificativă, la j urisprudența sa anterior citată, www.curia.europa.eu .

47

care conturează obiectul dreptului de proprietate protejat de CJUE. Nu ne rămâne, așadar,
decât să analizăm sensul pe care -l atribuie Curtea de Justiție noțiunilor de drept concret și
efectiv (drept dobândit) și de speranță legitimă .

1.3.2.1. Noți unea de drept dobândit în jurisprudența CJUE
Noțiunea de drept dobândit a fost invocată în fața Curții de Justiție într -una dintre
primele sale cauze, respectiv în Hotărârea Algera din 12 iulie 1957134. În această speță,
reclamanții, funcționari europeni, susțineau că prin modificarea hotărârilor din 1955 care
reglementau statutul personalului, Adunarea încălcase drepturile dobândite, concrete și
efective pe care le câștigaseră în virtutea respectivelor hotărâri și care nu puteau fi, așadar,
modificate sau revocate decât cu acordul lor. Curtea a recunoscut existența acestei reguli în
ordinea juridică comunitară, însă, așa cum bine subliniază prof. J. Boulouis135, această
hotărâre are un caracter excepțional în sensul că decide în materia funcțiilor publice, ad ică
într-un domeniu reglementat de dispoziții speciale. De altfel, Curtea însăși a subliniat că speța
care o avea spre judecare reprezenta o problemă de drept administrativ . Așadar, prima
invocare a noțiunii de drept dobândit s-a situat în cadrul special a l activității norm ative
interne a administrației.
Noțiunea de drept dobândit a depășit, însă, acest cadru special și a mai fost utilizată cu
ocazia soluționării a două mari tipuri de recursuri formulate de persoane fizice: pe de o parte,
cele legate de ap licarea regulilor de liberă circulație, iar, pe de altă parte, cele legate de
înființarea organizațiilor comune ale piețelor. O primă serie de recursuri a permis Curții să
precizeze drepturile patrimoniale pe care consideră că trebuie să le protejeze cu ti tlu de drept
de proprietate. O a doua serie de cereri i -a permis să definească interesele economice care, în
opinia sa, aparțin dreptului privat.
a) Drepturile patrimoniale în jurisprudența CJUE
Am semnalat deja existența articolului 345 TFUE care stipulează că „prezentul tratat
nu prejudiciază cu nimic regimul proprietății în statele membre”. Am remarcat, cu această
ocazie, că această dispoziție susține neutralitatea dreptului comunitar în materia reglementării

134Cauza C -7/56, Algera, Hotărârea din 12 iulie 1957, www.curia.europa.eu .
135J. Boulouis, Les grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés européennes, Tome I, Dalloz, 4 -ème
édition, 1997, p. 81.

48

proprietății. În literatura juridică străină136 s-a subliniat că acesta este motivul pentru care
Curtea se abține în marea majoritate a cazurilor de la a se pronunța asupra naturii juridice a
drepturilor litigioase. În măsura în care părțile prezente nu contestă că revendicarea se referă
la un obiect al dreptului de proprietate, Curtea nu are nici un motiv de a reveni asupra acestui
chestiuni aceasta procedează imediat la verificarea respectării marjei de apreciere de care
dispune orice autoritate în materie economică și socială și/sau respectării interdi cției de
discriminare.
Există două mari tipuri de drepturi pe care CJUE le -a inclus în sfera drepturilor
patrimoniale: creanțele și dreptul la prestații de securitate socială.
i) Creanțe le
Un exemplu concludent al poziției Curții de Justiție față de sensul noțiunii de creanțe
este Hotărârea Dorsch consult Ingenieurgesellschaft137. O întreprindere germană de
consultanță în inginerie a încheiat, în 1975, cu ministerul irakian de resort, un contr act în baza
căruia s -a angajat să presteze servicii referitoare la organizarea și supravegherea lucrărilor de
construcție a autostrăzii Irak Express Way Nr. 1 din Irak. În 1990, Consiliul de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite a instituit un embar gou comercial împotriva Irakului. În acest
sens, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un regulament ce interzicea schimburile
comerciale dintre aceasta și Irak. Reacția guvernului irakian a fost adoptarea unei legi cu efect
retroactiv prin care a înghețat toate bunurile și toate activele, precum și veniturile guvernelor,
întreprinderilor, societăților și băncilor statelor care au adoptat respectivele „decizii arbitrare”
împotriva Irakului. Astfel, creanța de care dispunea întreprinderea germană față de stat ul
irakian a devenit irecuperabilă. Firma germană s -a adresat deci Consiliului Uniunii Europene
solicitându -i despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Confruntată cu un refuz, întreprinderea a
sesizat Tribunalul de primă instanță, solicitând despăgubiri pen tru prejudiciul pe care
pretindea că l -a suferit în privi nța dreptului de proprietate.
I s-a reproșat Tribunalului că nu a făcut nici un moment referire, în decizia pronunțată,
la un eventual drept de proprietate.138 Însă, cum Consiliul, partea pârâtă, admitea în
concluziile prezentate că era, în mod evident vorba, în această speță, de dreptul de proprietate

136C. Pelissier, La protection des droits économiques et sociaux fondamentaux….., op. cit., p. 241.
137Cauza T -184/95, Dorsch consult Ingenieurgesellschaft , Hotărârea din 28 aprilie 1998, care a făcut obiectul
unui recurs înregistrat sub denumirea C -237/98 P, www.curia.europa.eu .
138A se vedea în acest sens G. Alberton -Heffner, «Le droit de propriété dans la jurisprudence communautaire », în
Réalité et perspectives du droit communautaire des droit…, op.cit., p. 339.

49

al reclamantei (,,bunˮ sau ,,activˮ aparținând reclamantei139), nu era de datoria Tribunalului să
se pronunțe asu pra acestui aspect, iar acesta și -a îndreptat în mod logic atenția spre verificarea
veridicității prejudiciului suferit, care făcea obiectul litigiului. Având în vedere această
concluzie, nu se poate constata „vreo divergență între jurisprudențele comunita ră și
europeană”140. Dimpotrivă, chiar dacă nu putem anticipa poziția pe care jurisdicția comunitară
o va adopta în momentul în care va fi întrebată în mod clar dacă noțiunea de proprietate
cuprinde creanțele, putem concluziona că, atât timp cât nici Tribuna lul, nici Curtea, în decizia
sa din recurs, nu s -au opus în mod explicit acestei eventualități, această jurisprudență poate
servi drept argument în favoarea unei astfel de ipoteze. O asemenea ipoteză se impune cu atât
mai mult cu cât rezultă, din jurisprud ența comunitară, că principala caracteristică a unui drept
dobândit este cea legată de natura sa definitivă față de reglementarea în vigoare aplicabilă
situației deduse judecății în momentul în care dreptul devine litigios.141 De pildă, conform
unei astfel d e jurisprudențe constante, aprobarea unei cereri de finanțare comunitară pe termen
mediu oferite de Comisie nu conferă, prin ea însăși, un drept dobândit de plată integrală a
finanțării pe termen mediu, deoarece acest drept este subordonat respectării cond ițiilor impuse
pentru acordarea ajutorului comunitar142. Această jurisprudență este în perfect acord cu
elementele oferite de Curtea Europeană, conform cărora trebuie ca creanțele să aibă o sursă
precisă și să fie definite în totalitatea lor; cu alte cuvinte , acestea trebuie să fie necondiționate,
trebuie să se poată vorbi de o creanță actuală sau „perfectă” și nu doar de una potenț ială sau
condițională143.
Așa fiind, d in jurisprudența dreptului Uniunii rezultă că principala caracteristică a unui
drept dobândit este cea legată de natura sa definitivă față de reglementarea în vigoare
aplicabilă situației deduse judecății în momentul în care dreptul devine litigios.144
ii) Prestații le de securitate socială
În Hotărârea Testa145, Curtea de Justiție a acceptat să verifice existența unei eventuale
prejudicieri a dreptului la prestații de șomaj, ca drept de proprietate. În pofida formulei finale,
conform căreia: ,,Este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că, presupunând chiar că

139Cauza T -184/95, p unctul 45, deja citată.
140Idem.
141A se vedea cauzele: C-92/77, An Bord Bainne Cooperative, Hotărârea din 23 februarie 1978; C -227/89,
Rönfeld, Hotărârea din 7 februarie 1991; C-475/93, Thévenon, Hotărârea din 9 noiembrie 1995,
www.curia.europa.eu .
142Cauza T -81/95, Interhotel, Hotărârea din 14 iulie 1997, www.curia.europa.eu .
143L. Sermet, La CEDH et le droit de propriété , Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1991, p. 12.
144A se vedea cauzele: C- 92/77; C -227/89; C-475/93, deja citate, www.curia.europa.eu .
145Cauzele conexate 41/79, 121/79, 796/79, Testa, Hotărârea din 19 iunie 1980, www.curia.europa.eu .

50

dreptul la prestațiile de securi tate socială în cauză poate fi considerat ca intrând în domeniul
protecției dreptului de proprietate, astfel cum este garantat î n ordinea juridică comunitară –
chestiune care nu pare necesar să fie soluționată în cadrul prezentei proceduri – normele
instit uite de articolul 69 din Regulamentul nr. 1408/71, interpretate în sensul indicat anterior,
nu conțin nicio limitare necorespunzătoare păstrării dreptului la prestațiile în cauză.ˮ146,
Curtea și -a început argumentația subliniind că: ,,Printre drepturile fund amentale ale căror
protecție este astfel garantată în dreptul comunitar, conform concepțiilor constituționale
comune statelor membre și având în vedere instrumentele internaționale care privesc protecția
drepturilor omului la care statele membre au coopera t sau au aderat, se numără dreptul de
proprietate, astfel cum a fost recunoscut de Curte, în special în Hotărârea din 13 decembrie
1979, Cauza 44/79, Hauer.”147. Prin urmare, această jurisdicție, în verificările întreprinse, are
în vedere respec tarea dreptul ui de proprietate.
b) Interesele economice în jurisprudența CJUE
Având în vedere numărul mare de decizii nefavorabile ale CJUE referitoare la
interesele economice care pot fi protejate cu titlul de drept de proprietate, am putea afirma că
această jurisdicție are o concepție mult mai restrictivă decât Curtea de la Strasbourg în această
materie.
Trebuie, totuși, remarcat că în jurisprudența CJUE, s -a constatat că „o reglementare
comunitară care ar avea drept efect privarea, fără compensații, a concesionarului, la expirarea
contractului de concesionare, de fructul muncii sale și de investițiile realizate de către acesta
în exploatarea concesionată, ar fi incompatibilă cu cerințele ce decurg din protecția drepturilor
fundamentale în ordinea juridică comunitară”148. Trebuie, de asemenea să menționăm că
această jurisdicție a statuat că dreptul de proprietate garantat în ordinea juridică comunitară se
aplică drepturilor provenite din activitatea profesională a părții interesate.149
În schimb, este indubitabil faptul că ac eastă jurisdicție respinge ideea că garanția
dreptului de proprietate s -ar putea extinde „la protecția simplelor interese sau șanselor de
ordin comercial, al căror caracter este inerent esenței însăși a activității economice”150. Astfel,
în Hotărârea Nold , Curtea a statuat că deși protecția dreptului de proprietate este garantată

146Hotărârea din 19 iunie 1980, p ct. 22, cau zele conexate 41, 121 și 796/79, deja citate.
147Hotărârea din 19 iunie 1980, p ct. 18, cauzele conexate 41, 121 și 796/79 , deja citate.
148Cauza C -5/88, Wachauf , Hotărârea din 13 iulie 1989 , www.curia.europa.eu .
149Cauza C -44/89, Von Deetzen II, Hotărârea din 22 octombrie 1991 , www.curia.europa.eu .
150Cauza C -4/73, Nold, Hotărârea din 11.01.1977, www.curia.europa.eu .

51

prin constituțiile statelor membre, dreptul astfel garantat, departe de a reprezenta o
prerogativă absolută, trebuie să fie considerat în lumina funcției sociale a bunurilor protejat e.
De asemenea, în cadrul ordinii juridice comunitare este legitim ca aceste drepturi să fie
supuse, în cazul în care este necesar, anumitor limitări justificate de obiectivele de interes
general urmărite de Comunitate, cu condiția să nu se aducă atingere substanței acestor
drepturi151. În o rice caz, Curtea a stabilit că limitele acestor drepturi protejate nu pot în nici un
caz să fie extinse pentru a apăra simple interese sau posibilități comerciale, al căror caracter
aleatoriu este inerent însăși esenței activității economice. Acest principiu conform căruia
garanția dreptului de proprietate nu se poate extinde la protecția simplelor interese sau șanse
de ordin comercial a fost în mod constant aplicat de către CJUE, reprezentând o abordare
restrictivă noțiu nii de bunuri față de interpretarea mult mai largă dată de CEDO aceleiași
noțiuni. Însă, în această privință, instanța nu face decât să urmeze o concepție bine
înrădăcinată la nivel mondial. Curtea Internațională de Justiție152 a afirmat, într -adevăr, foarte
devreme, că „nici o întreprindere, mai ales una comercială sau de transport, al cărei succes
depinde de cursul oscilant al prețurilor și tarifelor, nu este la adăpost de eventualele riscuri
legate de condițiile economice generale. Anumite ramuri industria le pot face profituri mari
într-o perioadă de prosperitate generală sau profitând de un tratat de comerț sau de o
modificare a drepturilor vamale; însă acestea riscă, de asemenea, să se ruineze și să dispară
într-o situație diferită. În astfel de cazuri, n u poate fi vorba de încălcarea de către stat a unor
drepturi concrete și efective…”153. Într -adevăr, în măsura în care scopul autorităților publice
este chiar cel de a asigura „o adaptare constantă [a reglementărilor în vigoare] în funcție de
fluctuațiile si tuației economice”154, protecția drepturilor concrete și efective nu poate avea
drept efect direct și general limitarea libertății acestor autorități de a -și adapta politicile în
funcție de evoluția datelor privitoare la piețe și de obiectivele urmărite155. De aceea, apreciem
că Curtea de Justiție adoptă o interpretare divergentă de cea a Curții Europene atunci când

151A se vedea în acest sens cauzele C -44/89, deja citată; C -177/90, Kühn, Hotărârea din 10.01.1992; C -44/94,
The Queen, Hotărârea din 17.10.1995; C -22/94 , The Irish Farmers Association e.a., Hotărârea din 15.04.1997,
www.curia.europa.eu .
152Curtea Internațională de Justiție (cunoscută și drept Curtea Mondială sau CIJ, (în franceză Cour internationale
de justice ) este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite . Ea are sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de
Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele membre și de a da
avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător internaționale,
agențiilor și a Adunării Generale a ONU.
153Curtea Internațională de Justiție (CIJ), cauza Oscar Chinn .
154Cauza 84/78, Tomadini , Hotărârea din 16 mai 1979, www.curia.europa.eu .
155A se vedea cauzele conexe de la 63 la 69/72, Werhahn, Hotărârea din 13 noiembr ie 1973,
www.curia.europa.eu .

52

consideră „că nici un operator economic nu poate revendica un drept de proprietate asupra
unei cote a pieței, pe care o deținea într -un moment ante rior înființării unei organizări comune
a piețelor, acea cotă neconstituind decât o poziție economică temporară expusă hazardului
schimbării împrejurărilor”156. În același mod, dacă reținem că „contingentele impuse nu
limitau activitatea economică a întrepri nderilor interesate, ci fixau cantitățile de produse
pentru care întreprinderile beneficiau de garantarea prețului și a desfacerii, oferite
producătorilor, în cadrul organizării comune a pieței, al cărei scop era protejarea și încurajarea
producției în Com unitate”, înțelegem că „o întreprindere nu poate invoca un drept
incontestabil de menținere a unui avantaj, care rezultă, în cazul acestei întreprinderi, din
organizarea comună a piețelor și de care s -a bucurat la un moment dat”157. În aceste cazuri, nu
atât fructul activității depuse de persoanele fizice este vizat, cât mai ales însăși existența
puterii de intervenție a instituțiilor comunitare în domeniul economic. Altfel spus, este vorba
de percepția pe care o au întreprinzătorii independenți în legătură c u remunerația lor. Prin
urmare, nu există nici o îndoială că remunerația muncii depuse constituie un obiect al
dreptului de proprietate pentru Curtea de Justiție158. Însă, trebuie să admitem că, dacă
remunerarea activității salarizate poate constitui o crean ță bine determinată în baza
contractului de muncă, activitățile independente comportă, prin definiție, o remunerație
aleatorie, care poate varia, așa cum a subliniat Curtea Internațională de Justiție, de la profituri
foarte mari, la faliment; acest tip de remunerație nu poate fi, în nici un caz, considerată
sigură, fiind, prin însăși natura sa, potențială și condiționată159.
Putem concluziona că legislația Uniunii Europene prevede o paletă largă de
contingente. Astfel, există cele care, după cum am menționa t deja, sunt menite a favoriza o
anumită ramură de producție, care acordă, deci, anumite avantaje temporare întreprinderilor
care activează în respectivul sector și care sunt, așadar, în mod clar excluse de la dreptul de
proprietate. Însă, există și contin gentele al căror scop este remedierea excedentului de pe o
anume piață, precum cotele de lapte. În acest caz, situația întreprinderilor interesate nu poate
fi asimilată primului caz, deoarece nu li se oferă nici un avantaj. Dimpotrivă, se instituie un
sistem de „taxare suplimentară” a tuturor cantităților de produse ce depășesc cantitatea de
referință (contingentul). Or, pentru acest tip de contingent, jurisprudența Curții de Justiție este

156Cauza C -280/93, RFA c/Conseil , Hotărârea din 5 octombrie 1994, www.curia.europa.eu .
157Cauza C-230/78, Eridania , Hotărârea din 27 septembrie 1979, www.curia.europa.eu .
158Cauza C -76/93 P, Scaramuzza , Hotărârea din 20 octombrie 1994 , www.curia.europa.eu .
159A se vedea în acest sens cauza C -280/93, deja citată ; cauza T – 521/93, Atlanta , Hotărârea din 11 decembrie
1996, www.curia.europa.eu .

53

mai detaliată. Cât despre fixarea nivelului contingentului, Curtea a acceptat să verifice
modalitățile de stabilire a acestuia raportându -se la dreptul de proprietate160. În schimb, în
ceea ce privește transferul acestora, instanța exclude posibilitatea ca aceste contingente să aibă
vreo legătură cu vreun drept de proprietat e care să dea dreptul la acordarea de plăți sau
compensări161. Spre deosebire de avocatul său general F. G. Jacobs, Curtea nu pare, așadar, să
considere că acestea posedă „vreo valoare economică autonomă”162. Dacă aceasta le
recunoaște, totuși, un anume „carac ter patrimonial”163, acesta este legat direct de acțiunile în
cauză. Rezultă, deci, că instanța nu le consideră ca fiind „adevărate imobilizări
necorporale”164, ci doar măsuri de putere publică ce pot afecta utilizarea proprietății. Cu alte
cuvinte, deși este indubitabil faptul că aceste contingente limitează utilizarea fermelor
deoarece, dacă depășește cantitatea de referință acordată, fermierul nu poate continua să
producă decât dacă acceptă să suporte o taxă suplimentară, de aici și până la a considera că
faptul de a putea produce fără taxă suplimentară poate constitui un drept este un pas pe care
Curtea nu pare pregătită să -l facă. Posibilitatea ca aceste contingente să dobândească o
valoare de piață nu are nimic de -a face cu activitatea desfășurată de fermă , ci cu condițiile
pieței: această valoare nu există decât atât timp cât persistă excedentul de producție de lapte,
în general. Dacă excedentul se estompează sau dispare, acesta fiind și scopul reglementării
comunitare, valoarea de piață a acestor continge nte se va estompa sau va dispărea în aceeași
măsură165.
Concluzionând, ceea ce reiese din aceste considerații este faptul că Curtea de Justiție
păstrează permanent contactul cu realitatea. Aceasta înțelege noțiunea de bun propriu nu pe
baza unor criterii teo retice, care nu sunt, de altfel, la adăpost de o anumită subiectivitate
politică, ci, în funcție de analiza concretă a situației reclamantului. Procedând în acest mod,
Curtea reușește să treacă dincolo de calificările juridice pentru a înțelege faptele în mod
obiectiv.
Totodată, abordarea comunitară a noțiunii de speranță legitimă se înscrie pe aceeași
traiectorie.

160Cauza C -177/90, Kühn, Hotărârea din 10 ianuarie 1992, www.curia.europa.eu .
161Cauza C -2/92, Bostock , Hotărârea din 24.03.1995, www.curia.europa.eu .
162Cauza 5/88, deja citată.
163Cauza C -186/96, Stefan Demand , Hotărârea din 17 decembrie 1998, www.curia.europa.eu .
164Idem.
165Cauza C -292/97, Kjell Karlson , Hotărârea din 13 aprilie 2000, www.curia.europa.eu .

54

1.3.2.2. Noțiunea de speranță legitimă în jurisprudența CJUE
La fel ca în cazul regulii de respectare a drepturilor concrete și efective, prima aluzie
la regula încrederii legitime este anterioară includerii drepturilor fundamentale în dreptul
comunitar de către Curtea de Justiție166. Însă, ca și în cazul noțiunii de drept concret și efectiv,
această primă aluzie a fost făcută în cadrul special al funcției publice comunitare.
Hotărârea care reprezintă adevărata decizie de principiu în materie are legătură tot cu
politica agricolă comună și datează din 15 mai 1975167. Această cauză avea ca obiect
obligarea Comunității Economice Europene la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a
retragerii unor sume compensatorii aplicabile semințelor de colză și rapiță și uleiurilor
obținute din aceste semințe.Curtea a considerat că punerea în aplicare a sumelor
compensatorii îndepărtează, în practică, riscul de s chimb valutar, astfel încât un comerciant,
chiar dacă este prudent , poate fi adus în situația să nu fie acoperit împotriva unui asemenea
risc. Întrucât a obținut drept garanție certificate de export prin care se stabilește în avans suma
de restituit, comer ciantul se poate aștepta, în mod legitim , ca nicio modificare neprevăzută să
nu intervină în cazul tranzacțiilor sale irevocabile. O astfel de modificare ar putea avea ca
efect provocarea de pierderi inevitabile din cauza reexpunerii la riscul de schimb va lutar. Prin
urmare, Comisia ar fi trebuit să ia măsuri temporare care ar fi putut permite operatorului
respectiv să evite pierderile. Ulterior, Curtea a avut ocazia să precizeze că este vorba de o
regulă care trebuie respectată atât de către instituțiile c omunitare, cât și de „orice autoritate
națională responsabilă cu aplicarea dreptului comunitar”168.
În acest fel, se stabiliseră, încă din 1975, cele două elemente constitutive ale speranței
legitime: primul se referă la comportamentul reclamantului, cel de -al doilea se referă la
comportamentul autorității în cauză.
a) Cerințe privind comportamentul reclamantului
Existența unei speranțe legitime este legată, în primul rând, conform Curții de Justiție,
de comportamentul reclamantului în cadrul litigiului prin cipal: Curtea vorbește, într -adevăr,
de operator avizat și prudent169.
Caracterul nerezonabil al unei persoane se poate manifesta prin voința acesteia de a
considera că a dobândit dreptul la un ajutor comunitar pentru simplul fapt că a depus o cerere
în acest sens, deși a făcut acest lucru înainte de data începerii perioadei de depunere a

164Cauza C -111/63, Lemmerz Werke , Hotărârea din 13 iulie 1965, www.curia.europa.eu .
165Cauza C -74/74, CNTA , Hotărârea din 14 mai 1975, www.curia.europa.eu .
166Cauza C -316/86, Hauptzollamt Hamburg -Jonas , Hotărârea din 26 aprilie 1988, www.curia.europa.eu .
169Cauza C-24/86, Blaizot, Hotărârea din 2 februarie 1988, www.curia.europa.eu .

55

cererilor170, sau pentru că a solicitat ajutor din partea Fondului Social European, deși există
indicii serioase de nereguli, și anume că persoana în cauză nu ar fi respec tat condițiile impuse
de decizia de acreditare171. Acesta se poate manifesta, de asemenea, prin ocultarea
informațiilor de care a beneficiat direct172. Însă Curtea merge și mai departe și consideră că,
de manieră generală, deși un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă
adoptarea unei măsuri comunitare ce i -ar afecta interesele, nu ar putea să pună în valoare o
speranță legitimă în cazul adoptării respectivei măsuri173. Așadar, reclamantul trebuie să
dovedească, în plus, un minim de diligenț ă174 – adoptând, de pildă, forma scrisă175 – de
prevedere – așteptând decizia instituției comunitare referitoare la cererea de acordare de
autorizații de import, înainte de a proceda la transportul mărfurilor, sau luând măsuri de
precauție necesare protejării intereselor sale în cazul în care cererea de acordare de autorizații
de import este respinsă176 – și de clarviziune177. Astfel, un operator care și -a încetat de bună
voie producția un anumit timp nu se poate aștepta, în mod legitim, să -și poată relua producția
în aceleași condiții ca cele existente la momentul întreruperii activității, el trebuind să fie
conștient că este posibil să se fi adoptat noi reguli. În schimb, dacă operatorul a fost încurajat,
de către o autoritate, să -și suspende activitatea pe o anum ită perioadă, în interesul general și
cu plata unei prime, de exemplu, acesta se poate „aștepta, în mod legitim, să nu i se aplice, la
sfârșitul perioadei respective, restricții care să -l afecteze în mod special, tocmai pentru că s-a
folosit de posibilităț ile care i s -au oferit” și să -și reia activitatea „pe picior de egalitate cu
ceilalți producători”178.
Cu alte cuvinte, dincolo de faptul că reclamantul nu trebuie să fi acționat într -o
manieră ilegală179, acesta trebuie să fi avut un comportament de „administ rator avizat”. Curtea
de Justiție justifică această poziție afirmând că sfera materială a acestei protecții „nu se poate
extinde pentru a împiedica, într -o manieră generală, o nouă reglementare aplicată efectelor
viitoare ale situațiilor născute sub guvern area reglementării anterioare, în absența obligațiilor

170Cauza C-253/86, Agro -Pecuaria Vicente Nobre , Hotărârea din 31 mai 1988, www.curia.europa.eu .
171Cauza T -142/97, Branco , Hotărârea din 15 septembrie 1998 , www.curia.europa.eu .
172Cauza C-97/76, Merkur , Hotărârea din 8 iunie 1977, www.curia.europa.eu .
173Cauza C-78/77, Lührs, Hotărârea din 1 februarie 1978, www.curia.europa.eu .
174Cauza T -142/97, Branco , Hotărârea din 15 septembrie 1998, www.curia.europa.eu .
175Cauza C-68/77, IFH, Hotărârea din 17 februarie 1978, www.curia.europa.eu .
176Cauza T -336/94, Efisol , Hotărârea din 16 octombrie 1996, www.curia.europa.eu .
177Cauza T -243/94, British Steel , Hotărârea din 24 octombrie 1997, www.curia.europa.eu .
178Cauza C -236/90, Maier, Hotărârea din 9 iulie 1992, www.curia.europa.eu .
179Cauzele conexe T -231-234/94, Industrias Pesqueras Campos , Hotărârea din 24 aprilie 1996,
www.curia.europa.eu .

56

asumate față de autoritatea publică”180. Pentru că, „deși instituțiile comunitare dispun de o
marjă de apreciere atunci când își aleg mijloacele necesare realizării politicilor lor, operatorii
economici nu au nici o justificare să -și pună speranța legitimă în menținerea unei situații
existente, care poate fi modificată de deciziile luate de aceste instituții în cadrul exercitării
puterii lor de apreciere”181.
Din aceste considerente, reclamantul trebuie, în plus, „să se găsească într -o situație din
care să reiasă că administrația comunitară a dat naștere, în mintea sa, unor speranțe
legitime”182.
b) Cerințe privind comportamentul autorității în cauză
Conform jurisprudenței comunitare, pentru a putea invoca o s peranță legitimă, trebuie,
în primul rând, ca veridicitatea legăturii dintre pretinsa prejudiciere a patrimoniului său și
actul atacat emanând de la autoritate să fie constatabilă183.
De asemenea, s -a apreciat184 că referitor la criteriul legat de comportamen tul autorității
în cauză, acesta implică patru mari tipuri de condiții. Referitor la primul tip de condiții ,
reclamantul trebuie să poată dovedi că a primit „asigurări” legate de situația sa anterioară
adoptării actului atacat. Exemplele concrete cărora ac eastă formulă le -a dat naștere par a
demonstra că legitimitatea speranței nu poate avea decât caracterul unui angajament juridic.
Nu sunt suficiente simple promisiuni185 sau declarații publice generale186, sau chiar o rezoluție
a Parlamentului European187. Pentru ca o speranță legitimă să poată lua naștere, trebuie ca
actul care se află la originea acesteia să aibă un efect obligatoriu. Prin urmare, este cazul
deciziilor individuale, însă acesta poate fi și cazul depunerii unui instrument de ratificare a
unui tratat internațional188. Conform celui de -al doilea tip de condiții, trebuie ca aceste
„asigurări” să fie „precise”189, adică complete, pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială. Astfel,
„o persoană fizică nu poate avea, în baza contingentului de importuri de care dispune, o
speranță legitimă de acordare ulterioară a autorizațiilor de import solicitate, în măsura în care
acest contingent de importuri nu constituie decât prima etapă a procesului de obținere a unui

180Cauza C-84/78, Tomadini , Hotărârea din 16 mai 1979, www.curia.europa.eu .
181Cauza 245/81, Edeka , Hotărârea din 15 iulie 1982, www.curia.europa.eu .
182Cauza 289/81, Mavridis , Hotărârea din 19 mai 1983, www.curia.europa.eu .
183Cauza T -81/95, Interhotel , Hotărârea din 14 iulie 1997, www.curia.europa.eu .
184C. Pelissier, La protection des droits économ iques et sociaux fondamentaux… ., op. cit., p. 243.
185Cauza T -587/93, Ortega Urretavizcaya , Hotărârea din 11 iulie 1996, www.curia.europa.eu .
186Cauza T -195/95, Guérin automobiles , Hotărârea din 11 martie 1996, www.curia.europa.eu .
187Cauzele conexe 87 și 130/77, 22/83 și 9 și 10/84, Salermo, Hotărârea din 11 iulie 1985, www.curia.europa.eu .
188Cauza T -115/94, Opel Austria , Hotărârea din 22 ianuarie 1997, www.curia.europa.eu .
189Cauza T -211/95, Petit -Laurent , Hotărâr ea din 5 februarie 1997, www.curia.europa.eu .

57

drept efectiv de import”190. În schimb, nu contea ză decât documentele pe care reclamantul le
deține, astfel încât autoritatea publică să nu poată invoca absența obligației de a înregistra
totul în documente, pentru a -i prezenta persoanei fizice vreo precizare care nu figurează în
aceste acte191. Al treilea tip de condiții se referă la faptul că aceste „asigurări” să nu fie, în
mod evident, ilegale192. Este suficient ca acestea să aibă o aparență de legalitate193, care să
facă un operator prudent și avizat să se bazeze pe ele, în mod legitim. Al patrulea tip de
condiții îl dezvoltă pe precedentul: dacă autoritatea publică constată că actul pe care tocmai l –
a adoptat este atins de ilegalitate, aceasta poate să -l retragă într -un termen rezonabil194 cu
efect retroactiv. Cum această decizie este luată în interesul ordi nii publice, care primează în
fața situației individuale a reclamantului, acesta din urmă nu trebuie să -și facă speranțe
născute dintr -o eroare sau dintr -o omisiune a autorității publice.
Această definiție a speranțelor legitime poate părea foarte riguroas ă. Însă, nu trebuie
minimizată importanța sa în privința protecției proprietății. În accepțiunea sa clasică, această
protecție „nu se aplică decât bunurilor actuale și nu garantează dreptul de dobândire de
bunuri”195. Or, această noțiune de speranță legitimă , la fel ca noțiunea europeană de speranță
legitimă, oferă, într -o anumită măsură, o deschidere dreptului de proprietate către dreptul de
dobândire de proprietăți, deoarece, în toate situațiile, contestația se referă la imposibilitatea
reclamantului de a s e bucura de valorile sale patrimoniale. Această noțiune constituie, deci, un
progres enorm pentru protecția patrimoniului persoanelor fizice. Pentru a nu deveni iluzorie,
ea trebuie să se bazeze pe criterii solide. Aceasta este în acord cu ideea, eclipsată un timp de
mitul proprietății absolute, conform căreia drepturile de proprietate nu sunt relații între
oameni și lucruri, ci relații codificate între oameni și care au o legătură cu dobândirea și
utilizarea de lucruri, scopul existenței lor fiind, astfel, mai ales de a permite persoanelor de a
ști dinainte ce pot spera, în mod rezonabil, în relațiile lor cu ceilalți membri ai comunității196.
Ceea ce este important de reținut este că, conform celor de mai sus, Curtea își extinde
în mod riguros controlul asupr a puterii discreționare a autorităților. Acestea din urmă au o
libertate de acțiune care este, evident, mare, dar totuși din ce în ce mai limitată de serioase
constrângeri menite să garanteze respectarea patrimoniului persoanelor fizice.

190Cauza T -336/94, Efisol , Hotărârea din 16 octombrie 1996, www.curia.europa.eu .
191Cauza T -81/95, Interhotel , Hotărârea din 14 iulie 1997, www.curia.europa.eu .
192Cauza C-316/86, Krücken, Hotărârea din 26 aprilie 1 988, www.curia.europa.eu .
193Cauza T -20/96, Pascall, Hotărârea din 27 noiembrie 1997 , www.curia.europa.eu .
194Cauza C-223/85, RSV, Hotărârea din 24 noiembrie 1987 , www.curia.europa.eu .
195Cedh, Mackx , Hotărâ rea din 13 iunie 1979.
196C. Pelissier, La protection des droits économiques et sociaux fondamentaux …, op. cit., p. 252.

58

În concluzie, Curtea de Justiție a rămas tot timpul fidelă unei interpretări exti nse a
obiectului dreptul uide proprietate, Curtea considerând că noțiunile centrale ce fac obiectul
acestui drept economic și social fundamental nu trebuie să fie teoretice, ci concrete.
1.3.3. Lipsirea de dreptul de proprietate și reglementarea folosinței bunurilor în
jurisprudența CJUE
Ținând cont de interesele generale ale Uniunii și, în mod deosebit, de obiectivul
integrării, unul dintre cele mai dificile aspecte ale abordării dreptului de proprietate în dreptul
Uniunii privește modalitățile de realizare a protecției acestui drept. În aces t sens, trebuie
remarcat că CJUE a elaborat formule de compromis de natură a pune în balanță, pe de o parte,
drepturile individuale, iar, pe de altă parte, obiectivul integrării, obiectiv care, de altfel, a făcut
necesare și justificate anumite limitări al e acestor drepturi individuale. Totodată, mai trebuie
menționat că evaluarea acestor limitări a fost făcută de către Curte în lumina dispozițiilor
articolului 1 al pri mului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a
jurisprudenței Curții de la Strasbourg, jurisdicție cu care CJUE a dezvoltat încă de la
începuturi un dialog, chiar dacă, uneori, au existat și opinii divergente.
După o formulă familiară drepturilor interne, Convenția Europeană prevede două
categorii de limitări ale dr eptului de proprietate: privarea de proprietate (art. 1, § 1) și
reglementarea folosinței bunurilor sau, altfel spus, reglementarea exercitării dreptului de
proprietate (art. 1, § 2). Aceste două tipuri de restricții ale exercitării dreptul de proprietate
sunt reținute și la ni velul dreptului Uniunii.
Este important așadar să vedem cum CJUE califică în practică o ingerință în dreptul de
proprietate .

1.3.3. 1. Lipsirea de dreptul de proprietate în jurisprudența CJUE
Din câte știm, CJUE nu a calificat niciodată o pretinsă măsură de lipsire de proprietate
ca fiind de expropriere. Acest lucru se datorează în parte faptului că această jurisdicție nu
poate recurge la o astfel de calificare decât în ceea ce privește acțiunile instituțiilor
comunitare. Astfel, Curtea a adoptat o poziție deosebit de prudentă în ceea ce privește
aprecierea existenței unui caz de expropriere, îndeosebi, în ceea ce privește exproprierea fără
despăgubire.197

197A se vedea Hotărârea Wachauf , C-5/88, punctul 19, deja citată .

59

În ceea ce privește acțiunile auto rităților naționale în materie de expropriere, controlul
acțiunilor acestora revine în mod normal jurisdicțiilor naționale. Astfel, în Hotărârea
Annibaldi198, CJUE a conchis că o lege națională cu privire la expropriere nu are drept scop
punerea în aplicare a dreptului Uniunii și se referă la un domeniu care intră în competența
statelor membre.
Cu toate acestea, în Hotărârea Fearon199, CJUE a stabilit că poate controla
conformitatea procedurii urmate în cazul exproprierii cu respectarea dreptului de proprietate ,
așa cum a fost ea recunoscută în dreptul comunitar. În ac est sens, CJUE a statuat că p otrivit
articolului 54 alineatul (3) litera (e) din tratat, restricțiile privind dobândirea și folosirea, de
către un resortisant al unui stat membru, a unor proprietăț i funciare situate în alt stat membru,
se numără printre restricțiile care trebuie eliminate, în vederea realizării libertății de stabilire.
În același sens, Programme général pour la suppression des restrictions a liberté
d'établissement (Programul genera l pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de
stabilire) al Consiliului din 18 decembrie 1961 (JO 1962, p. 36) include, în rândul restricțiilor
privind libertatea de stabilire care trebuie eliminate dispozițiile sau practicile care conferă
resort isanților unui alt stat membru un regim mai puțin favorabil în cazul exproprierilor.
Rezultă că, deși articolul 222 din tratat nu contestă dreptul statelor membre de a institui un
regim de expropriere publică, un astfel de regim este supus totuși normei fu ndamentale de
nediscriminare, care stă la baza capitolului din tratat referitor la dreptul de stabilire.200.
Din analiza câtorva cauze pertinente în cazul lipsirii de dreptul de proprietate rezultă
că, în mod tradițional, Curtea de Justiție analizează îndepl inirea a două condiții: condiția
deposedării și condiția indemnizării.
a) Condiția deposedării
În hotărârea Hauer , CJUE a considerat că măsura legislativă litigioasă în cauză
(interzicerea unei noi plantații de viță -de-vie) nu putea fi considerată un act care atrage
privarea de proprietate, deoarece „proprietarul rămâne liber să dispună de bunul său și să -l
folosească în orice alt scop care nu îi este interzis”201. După o interpretare per a contrario ,
pentru a fi vorba de o privare de proprietate, CJUE pare să considere că este necesar ca

198 Cauza C -309/96, Annibaldi , Hotărârea din 18 decembrie 1997 , www.c uria.europa.eu .
199Cauza C-182/83, R. Fearon , Hotărârea din 6 noiembrie 1984 , www.curia.europa.eu .
200Idem, punctele 6, 7.
201Cauza 44/79, Hotărârea Hauer , punctul 19 , deja citată.

60

intervenția în cauză să conducă la situația în care proprietarul să nu poată nici să dispună de
bunul său, nic i să-l folosească în alt scop.
De asemenea, în ceea ce privește privarea de proprietate, CJUE este interesată în a
analiza în ce constau limitările aduse prerogativelor esențiale pentru folosirea unui bun,
abusus și usus. Prin urmare, CJUE nu are în vedere doar cazurile de privare defin itivă și
completă – în sensul încheierii in toto a relației dintre bun – obiect al dreptului de proprietate
și persoana titulară a acestui drept (cum ar fi o expropriere, o confiscare sau, în cazul
animalelor, o sacrificare). De asemenea, Curtea are în ved ere și situațiile în care proprietarul,
fără a fi privat de posesia bunului său, nu mai poate să -l folosească în mod concret202.
Astfel, putem constata preocuparea Curții de Justiție de a analiza limitările aduse
dreptului de proprietate nu numai din punct d e vedere teoretic, supunând controlului său doar
obiectul măsurii litigioase, ci și din punct de vedere concret, luând în considerare și efectele
practice ale respectivei limitări în cazul reclamantului. Altfel spus, CJUE include în categoria
privărilor de proprietate nu doar măsurile de deposedare juridică, ci și măsurile ale căror
efecte duc, de fapt, la același rezultat. Astfel, direct sau indirect, pentru ca o atingere a
dreptului de proprietate a unui individ să poată fi calificată drept privare, trebui e ca
proprietarul să nu poată efectiv să utilizeze bunul său în niciun fel.
Dacă facem legătura între jurisprudența CJUE, așa cum am citat -o adineauri, și
articolul 17 alineatul (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
prerogativele esenț iale care constituie criteriile după care se apreciază dacă conținutul
proprietății în cauză este epuizat, golit de conținut sunt : dreptul de a deține în proprietate,
dreptul de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile. Această precizare est e
importantă, deoarece ea ne ajută să înțelegem modul în care poate fi calificată ca privare de
proprietate o măsură litigioasă, în funcție de natura bunului în cauză și de prerogativele care îi
sunt atașate și, prin aceasta, prin luarea în considerare a i nteresului concret pe care îl prezintă
proprietatea în cauză pentru proprietar.203
De exemplu, există bunuri, cum ar fi cele funciare, pentru care prerogativele
menționate mai sus sunt recunoscute proprietarului. În acest caz, jurisprudența comunitară a
considerat că o măsură litigioasă nu va putea fi calificată drept privativă de proprietate decât
dacă ea elimină, de drept sau de fapt, aceste prerogative ale proprietarului. În schimb, pentru
bunuri cum ar fi creanțele sau speranțele legitime, este suficientă suprimarea dreptului de a

202Cauza T -390/94, Schröder, Hotărârea din 15.04.1997, www.curia.europa.eu .
203C. Pelissier, La protection des droits économiques et sociaux fondamentau x……… , op. cit., p. 318 -319.

61

beneficia de aceste bunuri. Astfel, în jurisprudența comunitară s -a decis că în cazul
operațiunilor de exporturi angajate în mod irevocabil de către solicitant, măsura luată de către
Comisie (în acest caz, abrogarea sumelor de ba ni compensatorii în sectorul de grăsimi, cu
efect imediat și fără avertisment) are ca efect „cauzarea de pierderi inevitabile în detrimentul
acestuia”204, căci, în acest fel, sumele implicate sunt pierdute definitiv. În schimb, acest lucru
nu este valabil în cazul în care creanțele contractate pentru statul irakian au devenit
irecuperabile ca urmare a adoptării de către acest stat a unei legi care îngheață toate bunurile
întreprinderilor străine”205, căci o lege care instaurează un îngheț nu urmărește suprimare a
bunurilor, ci pur și simplu întârzierea plății. Astfel, dacă între părți nu se contestă faptul că nu
au fost încă plătite creanțele părții solicitante, înseamnă că argumentele justificative aduse de
către aceasta din urmă nu sunt de natură să demonstreze legal că ea s -a opus unui refuz
definitiv al autorităților irakiene de a se achita de datoriile lor. În mod similar, pentru bunuri
ca animalele de fermă, ceea ce contează este suprimarea dreptului de a dispune de acestea,
deoarece este vorba despre bunuri destinate exclusiv vânzării sau, în orice caz, care nu sunt
destinate nici consumului personal al proprietarului, nici unui alt scop decât cel al creșterii de
animale, nici destinate să fie lăsate ca moștenire. În acest sens, exemplificăm cauza
Schröder206. În acest caz, au fost contestate măsurile adoptate de Comunitate pentru a
combate o epidemie de ciumă porcină, care interzicea transportarea porcilor vii sau a cărnii
proaspete de porc din unele părți ale teritoriului național în alte părți ale acestui te ritoriu sau
în alte state membre. Solicitanții considerau că aceste interdicții de transport impuse de către
Comisie au restrâns posibilitățile de a se bucura de proprietatea lor într -un mod pe care îl
echivalau practic cu o confiscare. Mai mult decât atât , ei estimau că aceste interdicții sunt
interdicții de punere pe piață a producției lor de porci, ceea ce echivalează cu o expropriere
ilicită, deoarece, după părerea lor, a interzice proprietarului să dispună și să se bucure liber de
proprietatea sa este același lucru cu a -l priva de acest drept. Or, judecătorul comunitar nu a
reținut această argumentare, cu motivarea că măsurile adoptate nu i -au împiedicat pe
solicitanți să vândă clienților lor fideli. De fapt, obiectul măsurii contestate nu se referea at ât
la interdicția de a vinde porci, cât la limitarea zonei de vânzare. Astfel, chiar dacă această
măsură ar fi putut implica un anumit prejudiciu economic (ceea ce solicitanții nu au putut
totuși să dovedească), ea nu implica, totuși, faptul că reclamanții nu puteau dispune de porcii

204Cauza C-74/74, deja citată.
205Cauza T -184/95, deja citată.
206Cauza T -390/94, deja citată.

62

lor în conformitate cu scopul creșterii lor. Ea nu putea fi, așadar, calificată drept privare de
proprietate.
Această definiție a privării de proprietate poate părea riguroasă. Totuși, ea respectă
perfect logica termenului privare care implică fie luarea posesiei unui bun unei persoane, fie
interzicerea profitării de acest bun, sau chiar interzicerea uzului căruia acest bun este destinat
în mod normal. Ea se explică, de asemenea, prin faptul că, în conformitate cu „tendința
îndelung împărțită de către ordinele juridice ale statelor membre”207 și cu jurisprudența
europeană208, Curtea de Justiție consideră că orice privare de proprietate trebuie să fie însoțită
în mod necesar de o indemnizație.
b) Condiția indemnizării
Această cerință a indemnizării a fost recunoscută de CJUE încă din anul 1975. Astfel,
în Hotărârea CNTA209 referitoare la obligarea Comisiei la repararea prejudiciului cauzat ca
urmare a retragerii unor sume compensatorii, CJUE a conchis că ,,răspunderea Com unității ar
fi, prin urmare, asumată în cazul în care, în absența unui interes public peremptoriu în sens
contrar, Comisia ar elimina, cu efect imediat și fără avertisment, punerea în aplicare a sumelor
compensatorii într -un anumit sector fără a pierde măs urile tranzitorii care, cel puțin, ar
permite unui operator economic […] să fie despăgubit pentru această pierdere.ˮ Curtea
recunoștea, prin urmare, că orice privare de bunurile personale trebuie să fie însoțită de o
despăgubire . De asemenea, așa cum am mai precizat, în Hotărârea Wachauf , CJUE a stabilit
că o reglementare comunitară care ar avea drept efect privarea, fără compensații, a
concesionarului de fructul muncii sale ar fi incompatibilă cu protecția drepturilor
fundamentale din dreptul Uniunii210. Această concepție este recunoscută formal în dreptul
Uniunii prin articolul 17 alineatul (1) din Cartă care prevede că orice privare de proprietate să
implice o despăgubire justă acordată în timp util pentru pierderea suferită. Încorporând acest
criteriu a l indemnizării în sistemul protecției comunitare a proprietății, Curtea de Justiție a
înțeles, încă de la început, să asigure o protecție eficientă și nu iluzor ie a dreptu lui de
proprietate.
Pe de altă parte, chiar dacă nu s -a pus încă problema cuantumul ui indemnizației în
cauzele deduse judecății sale, în literatura juridică se considera că, după modelul Curții

207Conform concluziilor avocatului general Capotorti, în cauza C-44/79, Hauer, deja citată.
208L. Condorelli, «Article 1 Protocole 1 », în La Convention européenne des droits de l’homme …….. , op. cit., p.
971.
209Cauza C -74/74 , deja citată.
210Cauza C -5/88, deja citată.

63

Europene, Curtea de Justiție înțelege acest criteriu ca „plata unei sume rezonabile în raport cu
valoarea bunului”211 în cauză. Acest lucru reiese din termenii „recompensă” și „compensație”
pe care aceasta i -a folosit, cu trimitere directă la articolul 1 din primul Protocol al Convenției
Europene. În prezent, cerința unei indemnizații „corecte” din articolul 17, § 1 din Carta
Drepturilor Fundamentale confirmă teoria că această indemnizație trebuie să constea într -o
sumă rezonabilă în raport cu valoarea bunului. Totodată, p entru a fi realist, calculul
cuantumului indemnizației nu se poate determina numai ținând cont de valoarea unică a
bunului expropri at, deoarece la stabilirea valorii lui reale trebuie să se aibă în vedere și alte
elemente relevante, cum ar fi tipul bunului asupra căruia se exercită limitarea, funcția sa
socială, genul măsurii viza te (individuală sau colectivă). Prin urmare, în cazul s tabilirii
cuantumului indemnizației, Curtea de Justiție trebuie să recurgă la o referință unică: cea
degajată din jurisprudența Curții de la Strasbourg.212
În schimb, profesorul L. Condorelli a remarcat confuzia pe care termenii utilizați de
către Curtea de Justiție tinde să o facă între criteriul indemnizării și noțiunea de reparație213.
Așa cum subliniază acest autor, indemnizarea naționalizării, exproprierii sau, în general, a
privării de bunurile proprii nu are nimic de -a face cu noțiunea de reparație, deoa rece reparația
presupune comiterea unui fapt ilicit, în timp ce măsura de privare nu este un fapt ilicit în sine.
Indemnizarea este o condiție a cărei respectare face într -un fel ca această calificare drept
privare de proprietate să poată fi reținută și, d eci, ca măsura în cauză să nu fie considerată, „în
principiul său”, incompatibilă cu respectarea datorată dreptului de proprietate; aceasta nu este
o formă de reparație datorată de către autorul măsurii de privare ca și consecință a încăl cării
dreptului de proprietate.
Prin urmare, interesul de a stabili corect diferența între cele două noțiuni de
indemnizare și reparație este dublu. Pe de o parte, Curtea de justiție poate controla dacă
autoritatea care a luat măsura privării a utilizat corect marja de apre ciere în momentul fixării
sumei. Astfel, dacă nu este cazul, atunci privarea de proprietate va putea fi declarată ilicită și
poate da naștere unei obligații de reparație, care nu va fi calculată doar în funcție de valoarea
bunurilor care fac obiectul măsur ii de privare, ci, îndeosebi, în funcție de ansamblul

211Cedh, Hotărârea James și alții , din 21 februarie 1986.
212C. Pelissier, La protection des droits économiques et sociaux fondamentaux….., op. cit., p. 254 și urm. .
213L. Condorelli, «Article 1 Protocole 1 », în La Convention européenne des droits de l’homme ………… , op. cit. ,
p. 971.

64

„prejudiciil or cauzate”214. Pe de altă parte, Curtea de Justiție are competența de a controla
criteriul indemnizării chiar și în cazul actelor naționale, deși, din cauza principiului
autonomiei procedurale, „statului îi revine obligația să remedieze consecințele prejudiciului
cauzat în conformitate cu normele dreptului național în domeniul răspunderii”215.
În ceea ce privește criteriul indemnizării, Curtea de Justiție a definit cazurile în care
instituțiile Uniunii Europene sunt ținute să prevadă existența unei indemnizații. De fapt, până
în prezent, întrebările la care Curtea a trebuit să răspundă în acest domeniu se referă la
aspectul de a ști dacă privarea de proprietate declarată poate fi atrib uită ef ectiv unei instituții a
Uniunii . Din analiza jurisprudenței Curții de Justiție rezultă faptul că, pentru ca această
chestiune să primească un răspuns afirmativ, trebuie să fie îndeplinite do uă cerințe.
Mai întâi, trebuie să fie vorba în cauză de un act de drept derivat al Uniunii . De fapt,
Curtea de Justiție a stabilit că numai o deposedare care provine dintr -un act comunitar derivat
dă naștere unei indemnizații „comunitare” (în sensul unei indemnizații plătite din bugetul
comunitar). Această primă cerință rezultă din hotărârea Dubois și fiii referitoare la afacerea
comisionarilor de vamă intra -comunitari. În această cauză, solicitanții au reproșat Consiliului
și Comisiei că nu au adoptat măsuri adecvate de compensare și de protecție în urma suprimăr ii
profesiei lor, începând cu data de 1 ianuarie 1993. Era vorba, deci, de a se ști dacă instituțiile
comunitare erau efectiv obligate de a lua măsuri în vederea indemnizării solicitanților pentru
pierderea activității lor, pierdere pe care solicitanții au asimilat -o cu o expropriere.
Judecătorul comunitar a considerat necesar să facă un raționament în trei etape. Într -o primă
etapă, judecătorul a subliniat faptul că suprimarea acestei profesii rezultă din desființarea
frontierelor vamale și fiscale între s tatele membre, a cărei cauză directă și determinantă nu
este nici adoptarea de acte de drept derivat și nici absența măsurilor adecvate de compensare
și de protecție, ci articolul 13 din Actul Unic European, care prevede ca realizarea pieței
comune să impl ice stabilirea „unui spațiu făr ă frontiere interioare”. Apoi, C urtea a declarat că
Actul Unic a fost adoptat de către statele membre. În sfârșit, aceasta a concluzionat că
Comunitatea nu poate să impună indemnizarea privării în cauză, de vreme ce această p rivare
rezultă din acte care nu -i sunt imputabile216, deoarece „o asemenea obligație de indemnizare
nu poate fi concepută decât în raport cu actele care provin de la instituțiile comunitare”217.

214Expresie utilizată în fostul articol 288, paragraful 2 al TCE referitor la responsabilitatea extra -contractuală a
Comunității.
215Cauza C -5/94, Hedley Lomas , Hotărârea din 23 mai 1996, www.curia.europa.eu .
216Cauza T -113/96, Dubois și fiii , Hotărârea din 29.01.1998, www.curia.europa.eu .
217Idem.

65

Jurisdicția comunitară a stabilit, astfel, în mod clar regula con form căreia Comunitatea nu
poate fi considerată responsabilă de o situație provocată de dreptul comunitar originar.
Dar această primă cerință nu este suficientă. Așa cum rezultă din hotărârea menționată
anterior, trebuie, printre altele, ca actul comunitar de drept derivat să fie cauza „directă sau
determinantă” a privării de proprietate. Logica acestei a doua cerințe poate fi degajată din
două cauze ale C urții, ale căror soluții sunt complementare. Prima cauză este cea a bunurilor
irakiene: hotărârea Dorsc h Consult Ingemieurgesellschaft . Societatea solicitantă pretindea să
obțină o indemnizație pentru imposibilitatea de a -și recupera creanțele contractate de la statul
irakian ca urmare a adoptării unei legi irakiene drept replică împotriva embargoului decre tat
împotriv a lui. Or, CJUE a considerat că privarea invocată nu poate fi atribuită
„regulamentului comunitar care împiedică schimburile comerciale între Comunitate și Irak, ci,
mai degrabă, hotărârii Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite care a de cretat embargoul
împotriva Irakului”218. Prin această soluție, Curtea a subliniat că „obligația de indemnizație
comunitară nu pare să se impună decât în cazul unei privări directe de proprietate prin acte
comunitare derivate și nu în cazul în care această privare ar rezulta indirect din consecințele
actelor comunitare adoptate de către Comunitate…”219. În calitate de membru al comunității
internaționale, din momentul în care Consiliul de Securitate al ONU a decis să impună măsuri
de embargo în Irak, Uniunea Europeană era datoare să împiedice schimburile comerciale între
ea și această țară, iar consecințele care au putut decurge cu referire la operatorii economici
care acționau pe teritoriul comunitar nu -și găseau cauza în măsurile comunitare adoptate în
dome niu, ci în decizia Consiliului de securitate al Națiunilor Unite. Cea mai bună dovadă este
faptul că reacția Irakului nu a vizat doar bunurile cetățenilor europeni, ci bunurile membrilor
statelor care au aplicat decizia Consiliului de Securitate. Astfel, l ogica care se subînțelege în
aprecierea jurisprudențială a autorului privării de proprietate este mereu aceeași: dincolo de
autorul aparent, autorul real este cel care trebuie căutat.

1.3.3.2. Reglementarea folosinței bunurilor în jurisprudența CJUE
Așa cum am arătat deja, în jurisprudența constantă a CJUE, dreptul de proprietate este
recunoscut ca făcând parte din principiile generale de drept, fiind garantat în dreptul Uniunii.
Cu toate acestea, dreptul de proprietate nu apare ca fiind absolut, ci trebu ie să fie luat în

218Cauza T -184/95, deja citată.
219G. Alberton -Heffner, « Le droit de propriété da ns la jurisprudence….. », în Réalités et perspectives du droit …..,
op. cit., p. 339.

66

considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse
folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de
interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului
urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului
astfel garantat.220
Prin urmare, în materie de limitare a dreptului de proprietate, exigența generală de
proporționalitate presupune menținerea unui just echilibru între exigențele interesului general
al comunității și imperativele de protejare a interesului individual.221
În ceea ce privește controlul folosinței bunurilor, se pare că, spre deosebire de CJUE,
Curtea de la Strasbourg a dezvoltat o jurisprudență mai favorabilă persoanelor fizice. Într –
adevăr, istoric, în dreptul Uniunii, interesul general a prevalat asupra drepturilor particularilor,
fiind considerat un fel de ,,viză de proporționalitateˮ pentru o rice măsură de limitare a
protecției dreptului de proprietate.222
În ultimii ani, se pare că o nouă tendință prinde contur în dreptul Uniunii. În acest
sens, hotărârile CJUE pronunțate în cauzele Kadi conțin elemente de analiză deosebit de
clarificatoare pr ivind limitările care pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate din
perspectiva intereselor generale urmărite de Uniune; elemente de analiză care vor fi
prezentate în cele ce urmează.
În acest sens, așa cum s -a subliniat în doctrina străină223, în Hot ărârea Kadi din 3
septembrie 2008 (C -402/05 P și C -415/05 P)224 , CJUE a afirmat fără echivoc dorința de a

220A se vedea în acest sens cauza C-265/87 , Schräder HS Kraftfutter , Hotărârea din 11.07.1989 , punctul 15 ,
www.curia.europa.eu .
221F. Sudre, Drept european…., op. cit., p. 381.
222M. Jaeger, «La protection du droit de propriété ….», în De Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union
européenne à la croisée…, op. cit., p. 163.
223P. Mengozzi, ,The Protection of Fundamental Rights and Pursuit of Genera l Interest in the Community Law ,
p. 456, citat după M. Jaeger, «La protection du droit de propriété ….», în De Rome à Lisbonne: les juridictions
de l'Union européenne à la croisée…, op. cit., p.164.
224Având în vedere importanța acestei hotărâri din punctul de vedere al analizei l imitărilor care pot fi aduse
dreptului de proprietat e în ordinea juridică a Uniunii, considerăm de o importanță deosebită redarea următoarelor
paragrafe din această hotărâre:
,,283 În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale sunt parte integrantă a
principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte. În acest scop, Curtea se inspiră din
tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumentele internaționale
privind protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau au aderat. În această privință, CEDO
are o semnificație particulară (a se vedea în special Hotărârea din 26 iuni e 2007, Ordre des barreaux
francophones et germanophone și alții, C ‑305/05, Rep., p. I ‑5305, punctul 29 și jurisprudența citată).
284 De asemenea, din jurisprudența Curții rezultă că respectarea drepturilor omului constituie o
condiție a legalității act elor comunitare (Avizul 2/94, citat anterior, punctul 34) și că nu pot fi admise în
Comunitate măsuri incompatibile cu respectarea acestora (Hotărârea din 12 iunie 2003, Schmidberger, C ‑112/00,
Rec., p. I‑5659, punctul 73 și jurisprudența citată).

67

[…]
355 Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de proprietate face parte din principiile generale ale
dreptului comunitar. Acest principiu nu apare totuși ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în
considerare din perspectiva funcției sa le în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului
de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de
Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar
aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat (a se vedea în special Hotărârea Regione autonoma
Friuli‑Venezia Giulia și ERSA, citată anterior, punctul 119 și jurisprudența citată; a se vedea de as emenea în
acest sens, în cadrul unui regim de măsuri restrictive, Hotărârea Bosphorus, citată anterior, punctul 21).
356 Pentru a determina întinderea dreptului fundamental la respectarea proprietății, principiu general
de drept comunitar, este necesar să se țină seama în special de articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO,
care consacră acest drept.
357 Prin urmare, trebuie să se examineze dacă măsura de înghețare prevăzută în regulamentul în
litigiu constituie o intervenție excesivă și int olerabilă care aduce atingere chiar substanței dreptului fundamental
la respectarea proprietății persoanelor care, precum domnul Kadi, sunt menționate în lista care figurează în anexa
I la acest regulament.
358 Această măsură de înghețare constituie o m ăsură conservatorie care nu are intenția de a priva
persoanele respective de proprietatea lor. Totuși, această măsură conține în mod incontestabil o limitare a
folosinței dreptului de proprietate al domnului Kadi, limitare care, în plus, trebuie să fie cal ificată drept
considerabilă având în vedere aplicabilitatea generală a măsurii de înghețare și ținând seama de faptul că aceasta
îi este aplicabilă începând cu 20 octombrie 2001.
359 Prin urmare, se pune problema dacă această limitare a folosinței drept ului de proprietate al
domnului Kadi poate fi justificată.
360 În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului,
trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și sco pul urmărit. Este necesar,
așadar, să se analizeze dacă a fost menținut echilibrul între cerințele interesului general și interesul persoanei sau
persoanelor vizate. În acest demers, trebuie să îi fie recunoscută legiuitorului o libertate de apreciere mare atât în
privința alegerii modalităților de punere în aplicare, cât și în privința aprecierii dacă consecințele lor sunt
justificate, în interesul general, de preocuparea atingerii obiectivului legislației în cauză [a se vedea în acest sens
în special Curt ea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea J. A. PYE (Oxford) Ltd și J. A. PYE (Oxford)
Land Ltd împotriva Regatului Unit din 30 august 2007, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, § 55
și 75].
361 Astfel cum Curtea s -a pronunțat deja în cadrul unui alt regim comunitar de măsuri restrictive de
natură economică care punea de asemenea în aplicare rezoluții adoptate de Consiliul de Securitate în temeiul
capitolului VII din Carta Națiunilor Unite, importanța obiectivelor urmărite de un act co munitar, precum
regulamentul în litigiu, este de natură să justifice consecințele negative, chiar considerabile, pentru anumiți
agenți economici, inclusiv pentru aceia care nu au nicio responsabilitate în privința situației care a condus la
adoptarea măsur ilor vizate, dar care sunt afectați în special în privința dreptului lor de proprietate (a se vedea în
acest sens Hotărârea Bosphorus, citată anterior, punctele 22 și 23).
362 În speță, măsurile restrictive prevăzute în regulamentul în litigiu contribui e la punerea în aplicare,
la nivelul Comunității, a măsurilor restrictive hotărâte de Consiliul de Securitate împotriva lui Osama ben Laden,
a rețelei Al ‑Qaida, a talibanilor, precum și a altor persoane, grupuri, întreprinderi și entități care le sunt asoc iate.
363 Din perspectiva unui obiectiv de interes general atât de fundamental pentru comunitatea
internațională precum lupta prin toate mijloacele, potrivit Cartei Națiunilor Unite, împotriva amenințărilor la
adresa păcii și securității internaționale pe care le presupun actele de terorism, înghețarea fondurilor, a activelor
financiare și a altor resurse economice ale persoanelor identificate de Consiliul de Securitate sau de Comitetul
pentru sancțiuni ca fiind asociate lui Osama ben Laden, rețelei Al ‑Qaida și talibanilor nu pot, în sine, să fie
considerate inadecvate sau disproporționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Bosphorus, citată anterior,
punctul 26, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Bosphorus Hava Yolları Turizm ve
Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei, citată anterior, § 167).
[…]
366 Trebuie să se concluzioneze că măsurile restrictive pe care le impune regulamentul în litigiu
constituie limitări ale dreptului de proprietate care, în principiu, ar putea fi ju stificate.
367 În plus, este necesar să se examineze dacă, cu ocazia punerii în aplicare a acestui regulament în
privința domnului Kadi, dreptul de proprietate al acestuia a fost respectat în împrejurările speței.
368 În această privință, trebuie ami ntit că procedurile aplicabile trebuie de asemenea să ofere
persoanei vizate o ocazie adecvată de supunere a cauzei sale spre examinare autorităților competente. Pentru a se

68

proteja drepturile fundamentale, chiar dincolo de echilibrul pe care CEDO l -ar menține între
aceste drepturi, pe de o parte, și cerințele satisfacerii intereselor generale, pe de altă parte.
Într-adevăr, în această hotărâre, CJUE a revenit asupra chestiunii relației sale cu Curtea EDO,
a reamintit că sistemul CEDO este o sursă de inspirație, însă a arătat că protecția conferită
drepturilor fundamentale î n dreptul Uniunii poate fi mai mare, cu condiția ca această protecție
să fie întotdeauna raportată la obiectivele de interes general urmărite de Uniune.
Astfel, CJUE a conchis că pentru a determina întinderea dreptului fundamental la
respectarea propriet ății, este necesar să se țină seama în special de articolul 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la C onvenția Europeană a Drepturilor Omului , care consacră acest drept. Prin
urmare, trebuie să se examineze dacă măsura de înghețare prevăzută în regulamentul în litigiu
constituie o intervenție excesivă și intolerabilă care aduce atingere chiar substanței dreptului
fundamental la respectarea proprietății persoanelor vizate prin regulament.
Deși această măsură de înghețare constituie o măsură conservatorie care nu are
intenția de a priva persoanele respective de proprietatea lor, totuși, această măsură conține în
mod incontestabil o limitare a folosinței dreptului de proprietate al persoanei vizate, limitare
care, în plus, trebuie să fie calificată drept considerab ilă având în vedere aplicabilitatea
generală a măsurii de înghețare și ținând seama de durata ei în timp.
Prin urmare, CJUE a pus problema dacă această limitare a folosinței dreptului de
proprietate a persoanei vizate pate fi justificată . CJUE a amintit î n această privință că potrivit
unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să existe un
raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Este necesar,
așadar, să se analizeze dacă a fost menținut echilibrul între cerințele interesului general și
interesul persoanei sau persoanelor vizate . În acest demers, trebuie să îi fie recunoscută
legiuitorului o libertate de apreciere mare atât în privința alegerii modalităților de punere în

asigura de respectarea acestei condiții, care constituie o cerință inerentă artico lului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului , procedurile aplicabile trebuie examinate dintr ‑un punct de vedere
general (a se vedea în acest sens în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Jokela împotriva
Finla ndei din 21 mai 2002, Recueil des arrêts et décisions, 2002 -IV, § 45 și jurisprudența citată, precum și § 55).
369 Or, regulamentul în litigiu, în măsura în care îl privește pe domnul Kadi, a fost adoptat fără a ‑i
furniza acestuia din urmă vreo garanție care să îi permită supunerea cauzei sale spre examinare autorităților
competente, iar aceasta într ‑o situație în care limitarea dreptului său de proprietate trebuie să fie calificată drept
considerabilă, având în vedere aplicabilitatea generală și durata efectivă a măsurilor restrictive la care a fost
supus.
370 Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, în împrejurările speței, impunerea măsurilor
restrictive pe care le conține regulamentul în litigiu în privința domnului Kadi, ca urmare a includerii sale în lista
cuprinsă în anexa I la regulamentul în litigiu, constituie o limitare nejustificată a dreptului său de proprietate."

69

aplicare, c ât și în privința aprecierii dacă consecințele lor sunt justificate, în interesul general,
de preocuparea atingerii obiectivului legislației în cauză.
Astfel, importanța obiectivelor urmărite de un act comunitar, precum regulamentul în
litigiu, este de na tură să justifice consecințele negative, chiar considerabile, pentru anumiți
agenți economici, inclusiv pentru aceia care nu au nicio responsabilitate în privința situației
care a condus la adoptarea măsurilor vizate, dar care sunt afectați în special în p rivința
dreptului lor de proprietate. În speță, măsurile restrictive prevăzute în regulamentul în litigiu
contribuie la punerea în aplicare, la nivelul Comunității, a măsurilor restrictive din perspectiva
unui obiectiv de interes general atât de fundamenta l pentru comunitatea internațională precum
lupta prin toate mijloacele, potrivit Cartei Națiunilor Unite, împotriva amenințărilor la adresa
păcii și securității internaționale și, prin urmare, nu pot, în sine, să fie considerate inadecvate
sau disproporțio nate. Așa fiind, CJUE a concluzionat că măsurile restrictive pe care le impune
regulamentul în litigiu constituie limitări ale dreptului de proprietate care, în principiu, ar
putea fi justificate .
În plus, CJUE a menționat că este necesar să se examineze d acă, cu ocazia punerii în
aplicare a acestui regulament în privința persoanei vizate, dreptul de proprietate al acestuia a
fost respectat în împrejurările speței . În această privință, trebuie amintit că procedurile
aplicabile trebuie de asemenea să ofere p ersoanei vizate o ocazie adecvată de supunere a
cauzei sale spre examinare autorităților competente. Pentru a se asigura de respectarea acestei
condiții, care constituie o cerință inerentă articolului 1 din Protocolul nr. 1 la C onvenția
Europeană a Dreptur ilor Omului , procedurile aplicabile trebuie examinate dintr -un punct de
vedere general Or, regulamentul în litigiu, în măsura în care o privește pe persoana vizată, a
fost adoptat fără a -i furniza acesteia din urmă vreo garanție care să îi permită supunerea
cauzei sale spre examinare autorităților competente, iar aceasta într -o situație în care limitarea
dreptului său de proprietate trebuie să fie calificată drept considerabilă, având în vedere
aplicabilitatea generală și durata efectivă a măsurilor restrictive la care a fost supusă.
Prin urmare, CJUE a concluzionat că, în împrejurările speței, impunerea măsurilor
restrictive pe care le conține regulamentul în litigiu în privința persoanei vizate constituie o
limitare nejustificată a dreptului său de proprietate .
De asemenea, în Hotărârea Kadi din 30 septembrie 2010225, urmând orientările date de
CJUE în Hotărârea Kadi precedentă226, Tribunalul a confirmat opinia potrivit căreia deși

225Cauza T -85/09, Kadi, Hotărârea din 30.09.2010, www.curia.europa.eu .

70

înghețarea fondurilor este o măsură asiguratorie care, spre deosebire d e o confiscare, nu aduce
atingere înseși esenței dreptului de proprietate al persoanelor interesate asupra activelor
financiare de care dispun, ci numai dreptului de utilizare a acestora; totuși, având în vedere
aplicabilitatea generală și persistența măsu rilor de înghețare luate împotriva sa, limitarea
dreptului său de proprietate trebuie calificată drept considerabilă. Astfel, această măsură
încalcă principiul proporționalității, constituind o limitare nejustificată a dreptului său de
proprietate .
În cee a ce privește relația dintre, pe de o parte, interesele individuale, îndeosebi
dreptul de proprietate și, pe de altă parte, obiectivele de interes general urmărite de Uniune,
chiar dacă este încă prea devreme pentru a formula o concluzie, trebuie totuși să remarcăm, în
jurisprudența CJUE din ultimii ani, o evoluție mai favorabilă protejării intereselor individuale,
în contextul unei verificări atente a circumstanțelor particulare din fiecare cauză în parte.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabo na, dreptul de proprietate – ca drept
fundamental recunoscut prin articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii – a
făcut obiectul a numeroase hotărâri pronunțate de CJUE în domeniul înghețării fondurilor227,
liberei prestări de servicii228, proprietății intelectuale229, concurenței230, protecției mediului231
și dreptului la petiție232.
În domeniul protecției mediului, Hotărârea Arcelor Sa c. Parlamentului European și
Consiliului Uniunii Europene, (cauza T -16/04) având ca obiect Directiva 2003/87/CE c are a
stabilit sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, directivă
contestată de către reclamantă și din prisma încălcării dreptului său de proprietate, Tribunalul
a subliniat că deși dreptul de proprietate și libertatea de a d esfășura o activitate economică fac
parte dintre principiile generale ale dreptului comunitar, aceste principii nu devin totuși
prerogative absolute, ci trebuie să fie luate în considerare în raport cu funcția pe care o
îndeplinesc în societate. În conseci nță, pot fi impuse restricții privind utilizarea dreptului de
proprietate și a libertății de a desfășura o activitate profesională, cu condiția ca aceste restricții

226Cauzele C -402/05 P și C -415/05 P, Kadi, Hotărârea din 3.09.2008, www.curia.europa.eu .
227Idem.
228Cauza T -385/07, FIFA v Comisia, Hotărârea din 17.02.2011; cauza T -55/08, UEFA v Comisia , Hotărârea din
17.02.2011, www.curia.europa.eu .
229Cauza C -70/10, Scarlet Extended SA, Hotărârea din 24.11.2011; cauza C -360/10, SABAM, Hotărârea din
16.02.2012; cauza C -128/11, UsedSoft GmbH, Hotărârea din 17.02.2011 , www.curia.europa.eu .
230Cauza T -138/07, Schindler Holding Ltd , Hotărârea din 13.07.2011, www.curia.europa.eu .
231Cauza T -16/04, Arcelor SA, Hotărârea din 02.03.2010, www.curia.europa.eu .
232Cauza T -160/10, J v Parliament , Hotărârea din 27.09.2012; cauza C -180/11, Bericap Záródástechnikai bt.,
Hotărârea din 15.11.2012, www.curia.europa.e u.

71

să răspundă concret unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu
const ituie, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce
atingere substanței înseși a drepturilor garantate pe această cale.
În ceea ce privește dreptul de proprietate, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a reușit
să demonstreze pretinsa atingere a dreptului său de proprietate. Prin urmare, Tribunalul a
conchis că reclamanta nu a dovedit o încălcare suficient de gravă, nici o restrângere
disproporționată a acestor drepturi prin dispozițiile în litigiu și nici că pret insa încălcare se
poate afla la originea unui prejudiciu pe care l -ar fi suferit. În plus, în măsura în care
reclamanta invocă o încălcare a principiului proporționalității, ca motiv de nelegalitate de sine
stătător, aceasta nu a demonstrat existența unei sarcini împovărătoare și disproporționate
despre care pretinde că i -ar fi fost atribuită.
Tot astfel, Tribunalul a respins ca vădit nefondat argumentul principal al reclamantei
potrivit căruia participarea producătorilor de oțel, în calitate de cei mai i mportanți emițători
industriali dovediți de CO2 , s -ar dovedi improprie sau necorespunzătoare pentru a contribui
la obiectivul principal al directivei atacate, care este protecția mediului prin reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră. În sfârșit, în o rice caz, reclamanta nu a demonstrat că
sistemul de comercializare a cotelor, ca atare, era vădit neadecvat pentru realizarea
obiectivului de reducere a emisiilor de CO2 și că legiuitorul comunitar a încălcat astfel în mod
manifest și grav limitele proprie i puteri largi de apreciere.
În Hotărârea Schindler c. Comisiei , din 13 iulie 2011 (cauza T -138/07), în care
Tribunalul a trebuit să se pronunțe în legătură cu pretinsul caracter de măsură de confiscare,
contrar dreptului internațional, a unor amenzi stabilite de Comisie, s -a statuat că dreptul de
proprietate nu este protejat numai de dreptul internațional, ci face parte de asemenea din
principiile generale ale dreptului Uniunii. Cu toate acestea, întrucât supremația dreptului
internațional față de dre ptul Uniunii nu se extinde la dreptul primar și, în special, la principiile
generale din care fac parte drepturile fundamentale, este necesar să se examineze dacă
amenzile aplicate societății Schindler Holding aduc atingere dreptului fundamental la
respect area proprietății.
În această privință, s -a reamintit că dreptul de proprietate nu apare ca fiind un drept
absolut, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate. În
consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței drep tului de proprietate, cu condiția ca
acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu

72

constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar
aduce atingere chiar substan ței dreptului astfel garantat. În speță, tribunalul a considerat că
intervenția Comisiei nu a fost nici excesivă și nici intolerabilă, conchizând că obiectivele de
interes general trebuie să prevaleze asupra intereselor reclamanților.
Tribunalul a exprim at aceeași poziție și în hotărârile FIFA c. Comisiei ( cauza T –
385/07) și UEFA c. Comisiei (cauza T -55/08), subliniind, la fel ca și în hotărârile precedente,
că protecția dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie
evaluată din perspectiva funcției sale în societate.
În hotărârile Scarlet c. Sabam (cauza C -70/10) și Sabam c. Netlog NV (cauza C –
360/10) , având ca obiect pretinse încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală, Curtea a
statuat că protecția dreptului de proprietate intelectuală este consacrată, fără îndoială, la
articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totuși, nu
rezultă nicidecum din cuprinsul acestei dispoziții, nici din jurisprudența Curții că un astfel de
drept ar fi intangibil și că, prin urmare, protecția sa ar trebui să fie asigurată în mod ab solut.
Astfel, după cum rezultă și din cuprinsul Hotărârii Promusicae (C-275/06), protecția dreptului
fundamental de proprietate, din care fac parte drepturile legat e de proprietatea intelectuală,
trebuie apreciată comparativ cu protecția celorlalte drepturi fundamentale. Pe fond, Curtea a
reținut că protecția dreptului de proprietate nu ar respecta cerința de a asigura un just echilibru
între dreptul de proprietate i ntelectuală, pe de o parte, și dreptul la protecția datelor cu caracter
personal, pe de altă parte.
Concluzionând, l a fel ca toate celelalte drepturi fundamentale, dreptul de proprietate a
fost recunoscut în mod treptat în dreptul Uniunii. O asemenea recun oaștere, însă, nu a
presupus în mod automat o protecție absolută a acestui drept, astfel încât exercitarea dreptului
de proprietate,așa cum am arătat, poate fi limitată prin diverse tipuri de restricții.
În primul rând, articolul 51 din Cartă impune o lim itare cu caracter general, prin care
se restrânge domeniul de aplicare al acesteia la instituțiile, organele, oficiile și agențiile
Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și la statele membre numai în cazul
în care acestea pun în apli care dreptul Uniunii.
În al doilea rând, limitarea exercițiului dreptului de proprietate poate fi impusă de
obiectivele de interes general urmărite de Uniune. Într -adevăr, interesele generale ale Uniunii,
îndeosebi obiectivul integrării, au determinat o ab ordare restrictivă a CJUE în această
chestiune, Curtea acceptând derogări de la dispozițiile tratatelor doar în cazuri excepționale.

73

Cu toate acestea, în ultimii ani, s -a observat o tendință a Curții spre o abordare mai favorabilă
intereselor individuale. Urmând acest principiu, CJUE a pronunțat hotărâri interesante în
domeniul înghețării fondurilor, statuând că măsurile conservatorii, deși nesusceptibile de a
aduce atingeri dreptului de proprietate în substanța sa, constituie o limitare nejustificată a
dreptului de proprietate. În pofida acestei tendințe, analiza noastră arată că, în anumite
circumstanțe, interesul general continuă să prevaleze asupra protecției dreptului de
proprietate.
În cele din urmă, CJUE a clarificat faptul că exercitarea dreptului de proprietate poate
fi limitată în măsura în care protecția dreptului fundamental de proprietate ar intra în conflict
cu protecția altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale de drept, fiind necesară
asigurarea unui just echilibru între difer itele drepturi fundamentale protejate de dreptul
Uniunii.
1.4. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DESPRE PROPRIETATE .
În concepția constituantului român, d reptul de proprietate este un drept fundamental și
un drept subiectiv civil . Alături de celelalte drepturi și lib ertăți fundamentale, dreptul de
proprietate este consacrat de articolul 44 din Constituția României233. Alineatul 1 al acestui
articol prevede că ,,Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate.
Conținutul și limitele acestor dre pturi sunt stabilite de lege.ˮ Spre deosebire de Constituția
României adoptată în anul 1991 care prevedea doar ocrotirea proprietății private, articolul 44
alineatul 2 al actualei Constituții revizuite în 2003 consacră și garantarea proprietății private,
în mod egal de lege , indiferent de titular. De asemenea, același alineat prevede că cetățenii
străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate
internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin

233Constitu ția României, așa cum a fost m odificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României
nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată,
cu reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 -19
octombrie 2003 și a intrat în v igoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003
pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18 -19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a
Constituției României.
Constituția României, în forma inițială, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21
noiembrie 1991 și a intrat in vigoare în urma aprobării ei prin referen dumul național din 8 decembrie 1991.

74

lege organică, precum și prin moștenire legală234. Așadar, Constituția revizuită din 2003
lărgește sfera subiectelor de drept care pot dobândi tere nuri în România. Alineatele următoare
ale articolului 44 conțin dispoziții referitoare la expropriere pentru o cauză de utilitate publică ,
interzicerea naționalizării sau a oricăror alte moduri de trecere silită în proprietate publicăpe
baze discriminatorii , posibilitatea confiscării bunurilor ilicite, modul de folosire a subsolului
oricărei proprietăți imobiliare de către autoritatea publică pe ntru lucrări de interes general.
De asemenea, trebu ie menționat că la alineatul 7 al aceluiași articol sunt reglementate
obligațiile ce decurg din sarcinile privind protecția mediului și cele privind buna vecinătate.
Astfel , se prevede că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind pr otecția
mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ
Articolul 136 din Constituție dispune că proprietatea este publică sau privată. În
alineatul 2 al acest ui articol se prevede că proprietatea publică este garantată și ocrotită prin
lege și că aparține statului sau unităților administrativ -teritoriale. Alineatul 3 definește
obiectul exclusiv al proprietății publice, și anume: bogățiile de interes public ale subsolului,
spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte
bunuri stabilite de legea or ganică.
Potrivit artico lului 136, alineatul 4 din Constituție , bunurile proprietate publică, bunuri
ce sunt inalienabile, în condițiile legii organice ,,pot fi date în administrare regiilor autonome
ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, e le pot fi date în
folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.ˮ
Articolul 136 alineatul 5 dispune că proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile
legii organice.
În concluzie, ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate sunt consac rate de
dispozițiile constituționale ale articolelor 44 și 136, dispoziții care au stat atât la baza
legislației României în materie, cât și a deciziilor Curții C onstituționale referitoare la controlul
constituționalității legilor în domeniul dreptului de proprietate.235

234Având în vedere aceste dispoziții constituționale a fost adoptată Legea nr. 312/2005 care a stabilit condițiile de
dobândire a terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi.
235Prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru, Reflectarea exigențelor constituționale în legislația R omâniei referitoare la
dreptul de proprietate, comunicare ținută la Conferința Internațională ce a avut loc cu prilejul împlinirii a 15 ani

75

1.5. PROPRIETATEA ÎN NOUL COD CIVIL. FORMELE DE PROPRIETATE .
Reluând dispozițiile articolului 136 alineatul 1 din Constituție, noul Cod civil prevede
în articolul 552 că ,,Proprietatea este publică sau privată ˮ. Această reproducere întocmai a
prevederilor constituționale explică folosirea de către legiuitor a termenului de ,,proprietateˮ
și nu a celui de ,,drept de proprietateˮ, deși sensul avut în vede re este cel de drept subiectiv.
Referindu -se la definirea legală a dreptului de proprietate privată în noul Cod civil , în
doctrină s -aevidenția t faptul că noua reglementare definește acest drep t prin conținutul său,
adică prin atributele conferite de dreptul de proprietate: po sesia, folosința și dispoziția. Astfel,
,,în noua reglementare, se con sfințește dreptul real al titularului de a poseda, de a folosi ș i de a
dispune ( jus posidendi, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi) de bunul său, proprietate
privată, atribute ce pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea
limitelor legale ˮ236. De asemenea, d efinirea dreptului de proprietate prin conținu tul său rezultă
chiar din titlul articolului , respectiv ,,C onținutul dreptului de proprietate privată ˮ.
Așadar, dreptul de proprietate privată este definit în articolul 555 din noul Cod civil
astfel: ,,(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun
în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condițiile legii, dreptul
de proprietate privată este susceptib il de modalități și dezmembrăminte, după caz.ˮ După cum
am văzut, d efiniția legală a dreptului de proprietate face referire atât la conținutul, cât și la
caracterele dreptului de proprietate.237
În literatura juridică recentă , s-a subliniat că ,, legiuitorul român a scindat conținutul
proprietății în funcție de importanța sa sau de gravitatea actelor pe care le poate încheia
proprietarul cu privire la bunul săuˮ238.
Vechiul cod civil din 1864239 definea dreptul de proprietate ca dreptul ce are cineva de
a se bucu ra și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de
lege. Spre deosebire de această definiție, actualul cod include pentru prima oară posesia, ca
putere pe care proprietarul este în măsură să o exercite asupra bunului său, de o manieră
exclusivă, printre prerogativele dreptului de proprietate. Astfel, expresia ,,a se bucuraˮ din

de activitate a Curții Constituționale a României , 6 -7 decem brie 2007, București,
http://193.226.121.81/publications/buletin/9/cojocaru.pdf .
236M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art. 555-562)” , în „Noul
Cod….” , op. cit., p. 41
237Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul cod civil, Comentariu pe
articole , art. 1 -2664, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 608 .
238I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale princi pale, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 111.
239Art. 480 Codul civil din 1864 dispune că: ,,Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de
un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de legeˮ.

76

articolul 480 al vechiului cod, explicată în doctrină ca incluzând atributele posesiei și
folosinței, a fost eliminată; dreptul de proprietate fiin d caracterizat prin prerogativele de a
poseda, de a folosi și de a dispune. De asemenea, în noul cod civil perpetuitatea este
enumerată ca și caracter juridic al dreptului de proprietate.
Potrivit articolului 552 din Codul civil, ,,Proprie tatea este publ ică și privată.ˮ
Așa cum am precizat anterior, fundamentul împărțirii proprietății în publică și privată
îl constitui e dispozițiile constituționale.
În literatura juridică recentă240, s-a arătat că justificarea existenței acestor două forme
de proprietate este dată de regimul lor juridic diferit. Astfel, dreptul de proprietate publică este
inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. În schimb, dreptul de proprietate privată este
alienabil, prescriptibil și sesizabil. În al doilea rând, dreptul de proprieta te publică este, în
principiu, nedezmembrabil ( fac excepție servituțile care nu sunt incompatibile cu uzul și
interesul publiccăruia îi sunt destinate bunurile afectate). Totodată, potrivit dispozițiilor
articolului din 136 alineatul 3 din Constituție, d in dreptul de proprietate publică pot să derive
drepturi reale specifice – dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul real de
folosință. De asemenea, obiectul celor două forme de proprietate diferă. Astfel, obiectul
dreptului de proprietate privată îl pot constitui bunuri de orice natură, de uz sau de interes
privat, cu excepția celor care fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. Potrivit
articolului 136 alineatul 3 din C onstituție, bogățiile de interes public ale subsolulu i, spațiul
aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri
stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. În fine, în privința
titularilor acestui drept, orice persoană fizică sau juridică poate fi titular al dreptului de
proprietate privată. În schimb, p roprietatea publică aparține statului sau unităților
administrativ -teritoriale.
Un alt element de noutate al actualului cod este dat de faptul că pentru prima dată
proprietatea publică este reglementată de sine stătător. Astfel, articolul 858 definește dreptul
de proprietate publică astfel: ,,Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține
statului sau unei unități administrativ -teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin
declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția si fie dobândite prin unul dintre
modurile prevăzute de lege.ˮ

240Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), în Noul cod civil … , op. cit., p. 601.

77

Având în vedere trăsăturile comune ale celor două forme de proprietate, articolul 554
alineatul (2) din noul Cod civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dispo zițiile
aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă
numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă. Așa fiind, pentru legiuitorul
român, dreptul de proprietate publică este un veritabil drept de proprietate,. Același înțeles îl
are dreptul de proprietate publică și în dreptul francez241.

1.6. C ONȚINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE .
Așa cum am arătat, în noul Cod civil, dreptul de proprietate este definit prin conținutul
său și anume, at ributele dreptului de proprietate, respectiv posesia ( ius po ssidendi ), folosința
(ius utendi și ius fruendi ) și dispoziția ( ius abutendi , abusus ). De asemenea , Curtea
Constituțională, într -una din deciziile sale în materie de proprietate, a subliniat că regimul
juridic general al proprietății, publică sau pr ivată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale
dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția.242

1.6.1.Posesia (jus possidendi )
Definind posesia, în doctrină s-a afirm at că, sub aspect juridic, posesia reprezintă
,,apropierea bunului care este obiectul dreptului de proprietate, practic, relația dintre
proprietar și bunul său. Astfel, posesia ca element de drept exprimă dreptul de a apropria și a
stăpâni bunul ca titular a l dreptului de proprietate, spre deosebire de posesia exercitată ca stare
de faptˮ243
În doctrină, s -a afirmat244 că posesia se manifestă, în primul rând, în momentul
aproprierii bunului, acest act inițial de apropiere având ,,o semnificație de continuitate p ână în
momentul pierderii stăpânirii bunului sau a dreptului de proprietate de către titularul său.
Acest atribut se manifestă, de asemenea, și după pierderea stăpânirii bunului, în mod direct,
prin exercitarea acțiunilor petitorii și, în mod indirect, pri n exercitarea acțiunilor posesorii
prin care proprietarul urmărește reluarea stăpânirii bunului.ˮ În cazul transmiterii dreptului de
proprietate asupra unui bun prin act juridic, transmițătorul bunului exercită un act de

241A se vedea Y. Gaudemet , Droit administratif des biens , ed. A 13 -a, Ed. L.G.D.J., Paris, 2008, p. 8 -16.
242A se vedea Decizia Curții Constituțio nale a României nr. 4/1992 (M.O . nr. 182 din 30 iulie 1992).
243M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art. 555-562)”, în Noul
Cod… ., op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 41 .
244V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principal e, vol 1, Humanitas, București, 2004, p. 228 -229.

78

dispoziție juridică, care se produ ce la nivelul dreptului, iar nu al bunului, în timp ce
dobânditorul își aproprie bunul ca manifestare a lui jus possidendi .245

1.6.2. Folosința ( jus utendi și j us fruendi )
Folosința sau uzul poate constitui, în sine, un drept real, însă sensul avut acum în
vedere este cel de atribut al dreptu lui de proprietate. S -a subliniat în doctrină că folosința, ca
atribut al dreptului de proprietate, ,,spre deosebire de termenul folosit în limbajul comun, în
terminologia juridică, reprezintă dreptul proprietarului de a se servi personal de bunul său, în
funcție de natura acestuia. Desigur, această prerogativă a titularului nu trebuie exercitată
abuziv. ˮ246
În doctrin a franceză247, s-a afirmat că exercitarea acestui atribut se manifestă, în ciuda
expresiei, într -o dublă mani eră, pozitivă sau negativă.
a) Sub aspect p ozitiv , dreptul de a folosi lucrul este dreptul de a se servi ( usus) de
acesta pentru propria plăcere sau pentru e xploatarea economică a lucrului; de exemplu ,
locuirea unei case, cultivarea unui domeniu, utilizare a unui autoturism. De asemenea, acest
drept permite titularului să aleagă liber, în principiu, felul în care vrea să folosească lucrul sau
imaginea acestuia . În același timp, așa cum am precizat deja, usus trebuie exercitat în limitele
sale normale, adică fără a se comite un abuz de drept. De asemenea, tr ebuie avută în vedere și
existența restricțiilor de interes privat sau de interes public privind exercitarea dreptului de
proprietate. Să adăugăm că dreptul de a folosi un lucru se asociază cu puterea de a iniția
acțiuni de păstrare a acestuia.
b) Folosința bunului poate fi privită și sub aspect negativ . Dreptul de a folosi lucrul
presupune și dr eptul de a nu îl folosi, fără ca proprietarul să își piardă prin neuz dreptul de
proprietate. Astfel, uzul presupune și dreptul proprietarului de a nu se servi de bunul său , de a
nu-și folosi autoturismul, de a nu -și ocupa apartamentul, de a nu -și exploata d omeniul, dar și
dreptul de a se opune utilizării imaginii bunului propriu248. Se impune precizarea că neuzul

245Ibidem, p. 228 -229.
246M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art. 555-562)” , în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 41 .
247A se vedea Fr. Terr é, P. Simler, Droit civil… , op.cit ., p. 132-133.
248Transpunerea în materie de proprietate a unui drept la imagine recunoscut privitor la persoane a suscitat ezitări
din punctul de vedere al câmpului de aplicare, cu atât mai mult cu cât întrebarea s -a pus l a granița dintre obiectul
material și proprietatea intelectuală. Fidelă unei poziții adoptate anterior, Curtea de Casație franceză a decis în
1999, con form articolului 544 din Codul c ivil francez (privind exclusivitat ea dreptului de proprietate) că „numai
proprietarul are dreptul de a -și exploata bunul, indiferent sub ce formă” și a dedus de aici că „exploatarea

79

poate fi și el limitat , că pot exista restricții impuse de legiuitor ale posibilității de a adopta
atitudini prea negative , atunci când se manifestă , de exemplu , preocupări de ordin general
legate de o situație de penurie sau de intensificări ale anumitor forme de intervenționism249.
Cea de -a doua latură a atributului folosinței ( ius fruendi, fructus ) reprezintă dreptul
proprietarului de a culege fructele produse pe riodic de bunul său, fără a-i consuma
substanța250. În doctrina franceză251, s-a subliniat că dreptul de a culege fructele include, de
asemenea, și dreptul de a nu le culege, însă cu luarea în considerare a unor restricții impuse
proprietarului în vederea asig urării, în anumite condiții, a exploatării bogățiilor naționale .
Potrivit articolului 548 din actualul C od civil, fructele sunt n aturale, industriale și
civile .252
Spre deosebire de fructe, folosirea productelor253, mai ales dacă este vorba de lucruri
care se consumă după prima utilizare, se confundă imediat cu abusus , adică cu dreptul de a
dispune de aceste lucruri.
În literatura juridică franceză254, s-a arătat că v oința individuală poate modifica natura
bogățiilor izvorâte din tr-un bun : ace asta depinde de organizarea exploatării bunului respectiv.
Astfel, arborii tăiați dintr -o pădure sunt produse; altfel stau lucrurile dacă pădurea este

bunului sub formă de fotografii aduce atingere dreptului de a beneficia de bun al proprietarului”. Această
hotărâre a suscitat reacții virulente, a tât în doctrină cât și în practica fotografilor, editorilor și publicitarilor, astfel
că, pentru a modera soluția găsită, Curtea de Casație franceză a decis, în 2001, că sancțiunea utilizării imaginii
bunului nu este aplicabilă decât în caz de „tulburare c ertă” a dreptului de se folosi și beneficia al proprietarului,
ceea ce presupunea o folosire în scopuri lucrative. Respingând și mai mult soluția dată în 1999, Adunarea
plenară a inversat raționamentul, în 2004, afirmând că proprietarul unui lucru nu dispu ne de un drept exclusiv
asupra imaginii acestuia, însă nu fără a adăuga, e drept, că proprietarul „se poate totuși opune utilizării acestei
imagini de către un terț, dacă aceasta îi provoacă o daună anormală”, care nu există, totuși, dacă, de exemplu,
imag inea s -a folosit într -un pliant publicitar al unei viitoare rezidențe . A se vedea în acest sens, Fr. Terré, P.
Simler, Droit civil.., op.cit., p.132 -133.
249Astfel se explică posibilitatea de a purcede, în anumite condiții, la rechiziționarea de localuri cu destinația de
locuință libere, neocupate sau insuficient ocupate.
250M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art. 555-562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 41 .
251J. –L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Les Biens, L.G.D.J. Paris, 2010, p. 93.
252Fructele – Art. 548
,,(1) Fructele reprezintă acele produse c are derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanț a acestuia.
Fructe le sunt: naturale, industriale ș i civile.
Fructele civile se numesc ș i venituri.
(2) Fructele n aturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fă ră intervenț ia omu lui, cum ar fi
acelea pe care pă mântul le produce de la sine, produc ția și sporul animalelor.
(3) Fructele indu striale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenț iei
omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
(4) Fructele civile sunt veniturile rezul tate din folosirea bunului de către o altă persoană î n virtutea unui act
juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor ș i dividendele.ˮ
253Articolul 549 din C odul civil definește productele ca fiind ,,produsele obținute dintr -un bun cu consumarea
sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dint r-o carieră și altele asemenea.ˮ
254A se vedea Fr. Terr é, P. Simler , Droit civil… , op. cit ., p. 135.

80

amenajată și supusă tăierilor sistematice; materialele extrase din carierele ne exploatate sunt
produse, dar sunt considerate fructe dacă carierele sunt exploatate regulat, periodicitatea fiind
semnul distinctiv al fructelor.

1.6.3. Dispoziția ( jus abutendi, abusus )
Dreptul proprietarului de a dispune de lucrul său, abusus , este atributul esențial și
specific dreptului de proprietate, constituind expresia cea mai completă a puterii sale. În acest
sens, profesorul Matei Cantacuzino a evidențiat faptul că ,,Puterea de a dispune de dreptul de
proprietate, de a -l înstrăina, de a -l transmite constituie un atribut esențial al proprietății.
Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică și neapărat relativă, adică cu privire la raporturile
dintre anumite persoanesau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în
cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de
ordine publică, libera circulație a bunurilor fiind în relație directă cu interesele economiei
obștești.
După cum se arată în doctrină255, ,,proprietarul poate transmite către un terț atributele
stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, cum ar fi în situația închirierii bunului sau a
constituirii unui drept de uzufruct, fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituți,
sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui
terț, a unui drept real de sine stătător, cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute,
niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului. ˮ Transmiterea
atributului dispoziției ,,semnifică însăși transmisiunea dreptului de proprietate; titularul
dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției, va fi noul dobânditor al bunului,
așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care se dobândește.ˮ256
Ca atribut al dreptului de proprietate, dispoziția îmbracă două forme: materială și
juridică.

1.6.3.1. Dispoziția material ă
Dispoziția materială se referă la ,,bunurile corporale, inclusiv drepturile de creanță a
căror substanță juridică este în materialitatea titlului. Dispoziția materială presupune dreptul
proprietarului ca el însuși sau prin altă persoană să consume substanța bunului, să culeagă

255C. Bârsan, Drept civil …., op. cit., p. 40.
256Ibidem.

81

productele, să modifice , să transforme sau să distrugă bunul.ˮ257 Astfel, mai înainte de toate,
în primul rând, proprietarul are dispoziția materială a bunului, acesta putând îndeplini toate
actele materiale care corespund dreptului său de folosire, să execute oric e lucrări, să taie
arborii, să demoleze construcții. În plus, proprietarul poate transforma și chiar distruge
substanța lucrului, de exemplu omorând un animal sau epuizând o carieră. Această facultate
de a dispune material de bun distinge drept ul de proprietate de toate celelalte drepturi reale:
într-adevăr, acestea din urmă le permit ti tularilor să beneficieze de bun ul altcuiva mai mult
sau mai puțin complet, îns ă întotdeauna „cu îndatorirea de a -i conserva substanța”, așa cum
precizează artico lul 703 din Codul civil, care reglementează uzufructul.
Totuși, anumite necesități de interes public pot conduce la o serie de restri cții ale
dreptului recunoscut proprietarului de a distruge lucrul care îi aparține. Cu titlu de exemplu,
menționăm că monu mentele naturale sau locurile de patrimoniu nu pot fi nici distruse, nici
modificate în ceea ce privește starea sau aspectul lor, cu excepția cazului în care există o
autorizație specială . În schimb, n ecesitatea de combatere a dăunătorilor poate impune obligații
de distrugere.

1.6.3.2. Dispoziția juridică .
În doctrină, s -a arătat că exercitarea acestui atribut se realizează prin acte juridice de
dispoziție între vii ( inter vivos ) sau pentru cauză de moarte ( mortis causa ). Așadar, dispoziți a
juridică poa te îmbrăca forme foarte diverse: dispoziția mortis causa , abandonul proprietății
(dreptul de a abandona bunul) și transmiterea între vii (în totalitate, parțială sau a unor atribute
ale dreptului de proprietate). 258
a) Dispoziț ia pentru cauză de moarte ( mortis causa )
Se întâmplă adesea ca proprietarul să decidă soarta bunului său , pentru perioada de
după decesul său, prin dispunere în caz de deces. Conform articolului 1.034 din Codul civil ,
,,Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o perso ană, numită testator,
dispune, î n una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.ˮ Mai
exact, conform articolului 986 din Codul civil ,,Legatul este dispoziția testamentară prin care
testatorul stipul ează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său
patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate. ˮ

257M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art . 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 42.
258Ibidem.

82

b) Abandonul proprietății
De asemenea, proprietarul poate dispune, încă din timpul vieții, de bunul său prin
abandon, delăsarea bunului sau renunțare a la drept . Însă, pentru interes e de ordin general ,
legea îl poate împiedica pe proprietar să abandoneze oriunde și oricând bunul pe care nu-l mai
dorește.
Potrivit dispozițiilor articolului 562 alineatul 2 din Codul civil , proprietarul poate
abandona bunul său mobil, dreptul stingându -se în momentul părăsirii bunului mobil. Astfel,
prin abandon, care este un act unilateral, bunul abandonat devine un res nullius sau, mai
degrabă, res de relicta , așa încât lucrul abandonat nu trece, cel puțin nu direct, în mâinile unui
terț. Astfel, fostul proprietar are, la fel ca oricine altcineva, dreptul de a -și lua înapoi lucrul,
atât timp cât nimeni nu și l -a apropriat. S -a arătat259 că, în schimb, ,,delăsarea presupune
părăsirea bunului în mâinile unei alte persoane. Atât abandonul, cât și delăsarea presupun
actul material al părăsirii bunului însoțit de actul juridic al renunțării la drept.ˮ
Renunțarea la drept se face întotdeauna în profitul unei persoane, așa încât dispare un
element esențial al structurii dreptului, respectiv subiectul activ260. Totodată , potrivit
dispozițiilor articolului 13 din Codul civil , renunțarea la un drept nu se prezumă. În privința
imobilelor, ar ticolul 562 alineatul 2 din Codul civil prevede că proprietarul poate renunța, prin
declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară.
Dreptul se stinge, în acest caz, prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a
declarației de renun țare.Cu titlu de exemplu, menționăm dispozițiile arti colului 693 alineatul 4
din Codul civil care dispun că în situația in care s -a construit pe terenul altuia, superficia se
poate înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, in
favoarea constructorului.
c) Transmiterea proprietății între vii
Proprietarul poate transfera altei persoane, parțial sau în totalitate, atributele dreptul ui
pe care îl are asupra bunului. De exemplu, dacă proprietarul transmite numai un drept de
folosință a lucrului său, el își dezmembrează proprietatea, instituind asupra bun ului un drep t
real de uzufruct, de uz, habitație sau de servitute. Dacă, dimpotrivă, acesta transferă în
totalitate dreptul său, el înstrăinează lucrul, realizând astfel un act translativ de proprietate. A

259I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 114.
260Fr. Zenatti, Th. Revet, Les biens , 2ème édition refondue, PUF, Paris, 1997, p. 113 .

83

transmite atributul dispoziție bunului semnifică, așa cum am mai arătat transmiterea dreptului
de proprietate.
Aceste diverse acte juridice sunt îndeplinite nu asupra bun ului însuși, ci asupra
dreptului de a dispune al proprietarului.
Există , însă, și o serie de restricții cu privire la dreptul de a dispune, de diverse origini ,
cum ar fi cele privind proprietatea inalienabilă sau condiția de inalienabilitate, însă asupra lo r
vom reveni ulterior.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele stabilite de
lege. Așa cum se va vedea, unele dintre ac este limite sunt stabilite de Codul civil , iar altele
sunt reglementate prin legi speciale.
1.7. C ARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE .
Diferitele caractere ale dreptului de proprietate se pot stabili și descrie din diverse
perspective. Astfel, în materie constituțională, am asistat la consacrarea „caracterului său
fundamental” . Din perspectiva dreptul ui privat, articolul 5 55 alineatul (1) din Codul civil
sublinia ză existența a trei caractere juridice : dreptul de proprietate este absolut, exclusiv și
perpetuu261.
1.7.1. Caracterul absolut al dreptului de proprietate.
În limbaj ul juridic, termenul de absolut poate avea mai mult e semnificații . De pildă,
când facem distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, scopul est e de a marca
influenț a diferită a diverselor cauze sau motive de nulitate ce pot afect a un act juridic. Însă,
aceasta nu este singura semnificație a termenului absolut și, în mod cert, nu se regăsește
printre semnificațiile specifice pentru proprietate.
Așa cum se arată în doctrină , ,,caracterul absolut al dreptului de proprietate, într -o
primă abordare, poate fi privit în sensul diferențierii de drepturile relative262 și pare a fi luat în
considerare numai caracterul său opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate
drepturile absolute. Acest caracter trimite mai degrabă la un drept deplin, complet ˮ263; prin
urmare, dreptul de proprietate poate fi considerat drept forma cea mai completă a dreptului

261Articolul 480 din Codul civil de la 1864 enumera doar dou ă caractere juridice ale dreptu lui de proprietate –
exclusiv și absolut -, al treilea caracter –perpetuitatea – a fost consacrat de doctrină.
262A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român , ed. a VIII -a, Ed. Universul Juridic, B ucurești, 2003; G. Boroi,
Drept civil. Partea generală , Editura All Beck, București, 2002.
263M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art . 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 42 -43.

84

subiectiv. În acest sens, s -a subliniat că ,,prin reținerea caracterului absolut al dreptului de
proprietate se voiește demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale. El este
concepu t ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv. Numai dreptul
de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă
titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosința și dispoziția.ˮ264
Caracterul absolut al dreptului de proprietate înseamnă că ,,existența sa nu depinde de
niciun alt drept care să -i servească drept temei al constituirii. Altfel spus, dreptul de
proprietate se definește prin el însuși, iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul de
proprietate este singurul care -i permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le
conferă, în putere proprie și în interes propriu.ˮ265 Astfel, toate celelalte drepturi reale sunt
relative și fiin d constituite pe temeiul dreptului de proprietate, titularul lor își exercită
prerogativele raportându -se la o altă persoană (nudul proprietar). În schimb, dreptul de
proprietate este singurul drept care se poate realiza fără a se recurge la o altă persoan ă, fiind
singurul drept intrinsec inexigibil.266
După cum s -a afirmat în literatura juridică, ,,caracterul absolut al dreptului de
proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i
trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă și de a săvârși toate
actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interesˮ.267
Cu toate acestea , potrivit articolului 555 alineatul (1), dreptul de proprietate trebuie
exercitat în limitele prevăzute de lege, adică proprietarul poate să facă toate actele materiale și
juridice care nu îi sunt interzise în mod expres. Prin urmare , libertatea acestor acte este regula
sau principiul, iar restricțiile aduse dreptului de propriet ate, oricât de numeroase și de
importante ar fi, nu constituie decât excepția, așa încât ele trebuie interpretate în mod
restrictiv. Altfel spus, ,,nu trebuie descrise prerogativele proprietarului; este suficient să fie
căutate limitele acestora.ˮ268
După cu m s-a subliniat în doctrină, numai legiuitorul ,,poate fixa limitele exercițiului
prerogativelor dreptului de proprietate, dar și atunci când o face trebuie să asigure un just

264C. Bârsan, Drept c ivil…., op.cit., p. 42.
265Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori) , Noul cod civil, C omentariu…… , op.
cit., p. 608 .
266I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 118 .
267G. N .Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale , București, 1947, p. 258.
268J-L Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Les Biens, op. cit. , p. 108.

85

echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului
general, social.ˮ269

1.7.2. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată este o prelungire, un corolar al
caracterului său absolut . Dacă acesta din urmă conferă titularului toate prerogativele dreptului
său (posesie, folosință, dispoziție), caracterul exclusiv presupune că titularul, f ie că este
persoană fizică, fie că este persoană juridică, este singurul stăpân al bunului său, fiind
îndreptățit să exercite singur toate prerogativ ele date de acest drept, în sensul că îl poate
exploata sub orice formăsau se poate opune oricărei încălcări a dreptului său de către terți,
fără a fi necesar să dovedească existența vreun ui prejudiciu, material sau moral.270Acest lucru
se datorează inviolab ilității proprietății271. Tot astfel, ,,proprietarul este singurul îndreptățit să
dezmembreze dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie
exercitate de alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietat e,
sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale.ˮ272
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune ,,nu numai puterile depline
ale titularului dreptului, ci și monopolul acestuia asupra bunului său și excluderea ter ților,
inclusiv a autorităților publice. Excepție nu face nici proprietatea comună, caz în care există
mai mulți proprietari asupra aceluiași bun în același timp, situație în care am putea vorbi de
exercitarea în comun a monopolului de către coproprietari, care dețin împreună un drept
exclusiv.ˮ273
Cu privire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, în literatura juridică
recentă, s -a arătat că acesta se manifestă atât pe verticală –în raporturile proprietarului cu
autoritățile publice -, cât și pe orizontală – în raporturile cu terții sau cu autoritățile
publicecând acestea acționează ca titulare ale dr eptului de proprietate privată.
Având în vedere că inviolabilitatea dreptului de proprietate privată este consacrată de
dispozițiile articolului 136 alineatul ultim din Constituție, în cadrul raporturilor pe verticală,
imixtiunea autorităților publice este posibilă numai în cazurile prevăzute la articolul 44

269C. Bîrsan , Drept civil…., op. cit., p. 43.
270Fr. Terr é, P. Simler, Droit civil …”, op.cit, p. 148.
271J-L Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Les Biens, op. cit. , p. 108.
272C. Bîrsan, Drept civil…, op. cit., p. 43.
273M. Uliescu , „TITLUL II –Proprietatea privată. Capitolul I -Dispoziț ii Generale (art. 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 43.

86

alineatele (3), (4) și (9), respectiv în cazul exproprierii, confiscării, folosirii subsolului unei
proprietăți imobiliare, efectuării unei percheziții în cadrul procesului penal sau a unei
executări silite în cadrul procesului civil. În raporturile pe orizontală, excepțiile de la regula
generală a ocrotirii dreptului de proprietate privată sunt uz ucapiunea și dobândirea proprietății
prin posesia de bună -credință a bunurilor mobile274.

1.7.3. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate
Există de mult timp unanimitate în doctrină în ceea ce privește caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate . În noul Cod civil, există o referire expresă la acest caracter atunci
când se definește dreptul de proprietate, înlăturându -se astfel omisiunea Codului civil din
1864, care enunța doar caracterele absolut și exclusiv ale dreptului de proprietate.
Carac terul perpetuu prelungește caracterul absolut al dreptului de proprietate, în sensul
că acesta durează atâta timp cât durează bunul care formează obiectul său275. Bineînțeles că
natura bunului influențează caracterul perpetuu, în sensul că nu se poate vorbi de perpetuitate
în cazul bunurilor consumptibile, cum ar fi produsele alimentare, fluidele, hidrocarburii,
electricitatea. Toate aceste bunuri consumptibile nu procură decât ,, scântei de proprietateˮ276.
S-a afirmat că ,, dreptul de proprietate se stinge nu numai când obiectul său piere, ci și când
devine nesusceptibil de apropriere. Cum apropriabilitatea este calitatea pe care trebuie să o
aibă lucrul pentru a deveni bun, este firesc ca pierderea aces tei calități să ducă la stingerea
dreptului.ˮ277
Mai trebuie să remarcăm că ,,dreptul de proprietate, drept perpetuu, include și ideea
transmisibilității sale fie prin acte juridice între vii, fie pe calea succesiunii.278
Când afirmăm că dreptul de proprietate este perpetuu, acest lucru nu înseamnă că îi
este imposib il posesorului unu i bun să dobândească proprietatea acestuia prin trecerea
timpului, respectiv prin împlinirea unui termen în cazul uzucapiun ii. Acest lucru înseamnă că
atâta timp cât o astfel de dobândire nu s -a produs, propri etarul unui bun rămâne proprietarul
respectivului bun. În acest sens, nu există nici o prescripție extinctivă a dreptului de
proprietate. Prin urmare, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidențiat și de

274I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 120.
275J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Les Biens, op. cit. , p. 112.
276Ibidem, p. 112.
277I. Sferdian, Drept civil…., op. cit ., p. 122 .
278M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art. 555-562)” , în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 43.

87

imprescriptibilitatea acestui drept, care, potrivit articolului 562 din Codul civil , nu se stinge
prin neuz. S -a arătat că ,,Monopolul proprietarului asupra bunului presupune nu numai
acțiunea, dar și facultatea inacțiunii, a neglijenței, a nepăsării față de bun. Abandonul,
renunțarea la animus domini, reprezint ă depășirea limitei maxime a neuzului lucrului.279
Așadar, așa cum se arată în doctrină280, ,,dreptul de proprietate este transmisibil, cu
excepția bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate publică sau a cazurilor de
inalienabilitate legală ori con vențională a bunurilor proprietate privată.
Din caracterul perpetuu al proprietății s -a putut deduce că „dreptul de proprietate
durează atât timp cât durează lucrul” și că „nu există proprietate temporară”281. Însă, c onform
opiniei înseși a autorilor acestei afirmații282, sunt necesare o serie de nuanțări. Mai întâi, într –
un anumit număr de cazuri, dreptul de proprietate al unei persoane asupra unui bun este
afectat temporar de diverse clauze sau stipulări. În aceste cazuri, nu există o atingere a
caract erului perpetuu al proprietății; nu se pune , aici, în discuție decât mecanismul de
transmitere a dreptului de proprieta te de la un titular la altul. Astfel, de exemplu, e ste posibil
ca transferul de proprietate inerent oricărei vânzări să fie întârziat, ca dreptul de proprietate să
fie afectat de o condiție rezolutorie sau de un termen.
În alte cazuri, dreptul de proprietate asupra unui lucru încetează după o anumită
perioadă de timp, astfel că lucrul dobândit de o persoană sau transmis unei persoane de că tre
un proprietar anterior revine colectivității , cum este cazul, de exemplu , a drepturilor de
proprietate intelectuală. S -a arătat că astfel de stingere a dreptului de proprietate reprezintă o
derogare, o excepție de la caracterul perpetuu al proprietății .283
În fine, în doctrina juridică284, s-a evidențiat că, în contextul căderii regimurilor
totalitare din fostele țări socialiste europene , recunoașterea perpetuității dreptului a stat la baza
reconstituirii drepturilor de proprietate asupra bunurilor și a altor măsuri reparatorii pentru
bunurile trecute abuziv în proprietatea fostelor state s ocialiste.

279I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 122.
280M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziții Generale (art. 555-562)” , în Noul
Cod…. , op. cit., M. Uliescu (coordonator), p. 43.
281Fr. Terre, Droit civil .., op. cit., p. 155-156.
282Ibidem, p. 155-156.
283A se vedea Fr. Terre, P. Simler, Droit civil ….., op. cit., p. 155 -156.
284A se vedea C. Bîrsan, Drept civil…., op. cit., p. 44 -45.

88

1.8. L IMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.
Atunci când vorbim despre exercitarea dreptului de proprietate, avem în vedere
modurile în care titularul acestui drept – proprietarul – îi pune în valoare atributele, deci
conținutul dreptului, cu privire la bunul asupra căruia acesta poartă285. În acest sens, textu l
articolului 555 alin. 1 din Codul civil precizează în mod expres atributele și caracterele
dreptului de proprietate, dar în limitele determinate de lege, condiție legală absolută pentru
exercitarea prerogativelor acestui drept.286
În doctrina juridică recent ă287, s-a arătat că prin definirea abuzului de drept la art. 15
din Codul civil, ,,legiuitorul co nsacră principiul neminem laedere, stabilind limita generală a
exercițiului oricărui drept subiectiv civil, aplicabilă prin urmare și dreptului de proprietate.
Niciun drept nu poate fi exercitat î n scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei -credințe.ˮ
Având în vedere că problema limitelor exercitării dreptului de proprietate este deosebit
de complexă, în literatura juridică recentă, s -a motivat necesitatea clas ificării acestora. Astfel,
un autor distinge între limitele materiale și limitele juridice ale exercitării dreptului de
proprietate privată, distincție ce are în vedere, pe de o parte, diferența dintre dreptu l de
proprietate și obiectul acestui drept, iar, pe de altă parte, rolul voinței juridice288.
În opinia acel uiași autor, l imitele materiale au în vedere numai bunurile corporale și
delimitează exercitarea dreptului de proprietate în funcție de corporalitate a obiectului
dreptului de proprietate , voința juridică având un rol secundar . Aceste limite rezultă, de cele
mai multe ori, chiar din dimensiunile corporale ale obiectului proprietății289.
De asemenea, s -a opinat că l imitele juridice vizează conținutul juri dic al dreptului de
proprietate, ele restrâng, într -un fel sau altul, exercitarea atributelor proprietății, fără a
echivala, însă, cu o suspendare a acestora în raport cu o parte din obiectul dreptului. Limitele
juridice își au temeiul în voința juridică, fie că este voința legiuitorului (în cazul limitelor
legale) , fie a judecătorului (în cazul limitelor judiciare) , fie a proprietarului (în cazul limitelor
convenționale)290.

285C. Bârsan, Drept civil…, op. cit., p. 45.
286M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., p. 44
287I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 123.
288V. Stoica, Drept civil….., op. cit., p. 106 -107.
289Ibidem .
290Ibidem.

89

Limitele exercitării dreptului de proprietate sunt reglementate cu caracter general la
articolul 556 din Codul civil , fiind detaliate în dispozițiile articolelor 602 -630 din același cod.
În ceea ce privește limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată,
alineatul 1 al articolului 556 din Codul civil dispune că dreptul de proprietate poate fi
exercitat în limitele materiale ale obiectului său , determinate de limitele corporale ale bunului
care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege . S-a evidențiat
că această limitare privește atât corporabilitatea bunului, cât și voința legiuitorului. Un astfel
de exemplu l -ar putea constitui dreptul proprietarului de a folosi subsolul proprietății sale
imobiliare, însă, potrivit art. 44 alin. 5 din Constituție, acesta poate fi folosit și de o autoritate
publică pentru executarea unor lucrări de interes general.291
În doctrină292, s-a arătat că limitele materiale ale exercitării proprie tății sunt
determinate de întin derea obiectului dreptului de proprietate , cu referire la bunurile corporale,
indif erent că acestea sunt mobile sau imobile, întrucât nu putem concepe limite materiale în
zona bunurilor incorporale. Corporalitatea bunului face posibilă exercitarea actelor de
dispoziție materială asupra bunului, prin care se poate schimba configurația obi ectului
dreptului de proprietate, modificându -se astfel limitele materia le ale dreptului de proprietate .
În cazul terenurilor, limitele materiale sunt precizate în titlul de constituire, ca
instrumentum . Proprietarul are un titlu asupra terenului său care va cuprinde mențiuni privind
întinderea suprafeței de teren, vecinătățile sale și poate fi însoțit de planuri cadastrale.
Limitele materiale asupra suprafeței terenului sunt stabilite prin îngrădirea proprietății, iar în
caz de conflict cu proprietarii vec ini, pe calea acțiunii în grănițuire, reglementate de art. 560
C. Civ..
De asemenea , articolul 559 alin. (1) C. civ. prevede că proprietatea terenului se întinde
și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, c u respectarea limitelor legale.
Prin urmare, d reptul de proprietate asupra terenului cuprinde și proprietatea asupra
spațiului situat deasupra terenului , însă o limită materială este stabilită pri n art. 136 alin.
(3) din Consti tuție, conform căruia spațiul aerian al României fa ce obiectu l exclusiv al
proprie tății publice a statului.
Definiția spațiului aerian al României o regăsim în art. 6 din Codul aerian civil,
conform căruia „spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului

291M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555 -562)”, în Noul
Cod…. ,op. cit., p. 44.
292I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 130.

90

de suveranitate al României, p ână la limita inferioară a spa țiului extraatmosferic”.
În doctrină ,293 s-a argumentat că d acă limita superioară a spațiului aerian ce constituie
obiectul dreptului de proprietate publică, este spațiul extraatmosferic, limita inferioară nu este
preci zată. M ai mult, această limită este variabilă și es te cuprinsă în reglementări spe ciale
privind construcțiile, plantațiile sau lucrările pe care proprietarul le poate face asupra terenului
său.Astfel, proprietarul care va edifica o construcție va trebui să respec te, ca limită a folosinței
spațiului de deasupra terenului său , normele administrative de sta bilire a înălțimii clădirilor în
zona dată, cu respectarea dispozițiilor legale privind urbanismul.
În exercițiul proprietății asupr a terenurilor situate în vecină tatea aeroporturilor sau a
altor instalații aeronautice, limita materială a folosinței terenurilor proprietate privată este
determinată de existența servituților aero nautice, care sunt servituți administrative ce prevăd
„condiții, restricții, obligații imp use de reglementările naționale și/sau internaționale, în
interesul siguranței zborului” (art. 3 pct. 3.38 din Codul aerian civil român).
În scopul asigurării siguranței zborului aeronavelor, în conformitate cu regle mentările
specifice emise de organul cen tral al administrației de stat în domeniul transporturilor,
respectiv Ministerul Transporturilor, sunt stabilite zonele supuse servituților „de aeronautică
civilă” aferente aerodromurilor civil e și echipamen telor serviciilor civile de navigație aeriană
(art. 76 din Codul aerian civil român).
În zonele supuse servituților de aeronautică civilă pot fi amplasate și realizate
construcții numai cu avizul Ministerului Transporturilor, iar în cazul aerodromuri lor
exploatate în comun cu autoritățile militare, este necesar și avizul Ministerului Apărării
Naționale (art. 77 din Codul aerian civil român).
Proprietatea asupra subsolului terenului . Strict teoretic, proprietatea asupra
subsolului se poate ex ercita în adân cime în mod nelimita t, până în centrul pământului. În
realitate însă, posibilitatea proprietarului de a folosi subsolul este limitată, pe de o parte, din
punct de vedere material, de tipul de lucrări pe care dorește să le realizeze, de structura
solului, de tehnologia la care are acces, iar pe de altă par te, din punct de vedere juridic, prin
limitele legale pe care Constituția le prevede cu privire la numite categorii de bunuri. Este
vorba despre bogățiile de interes public care, potrivit art. 136 alin. 3 din Constituție, fac
exclusiv obiect al dreptului d e proprietate publică a statului.

293I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 131.

91

Alin. 2 al art. 556 precizează posibilitatea limitării exercitării atributelor dreptului de
proprietate prin efectul legii. Aceste limite legal e au în vedere chiar conținutul juridic al
dreptului de proprietate.294
Alineatul 3 al aceluiași articol menționează că limitările se pot face și prin convenție,
dacă legea nu o interzice.295
Altfel spus, limitările pot fi rezultatul voinței legiuitorului, a judecătorului sau chiar al
voinței proprietarului. Indiferent de izvoru l lor, și limitele convenționale și cele judiciare sunt
,,legaleˮ în sens larg, deoarece nici părțile și nici judecătorul nu pot aduce limitări nepermise
de lege exercițiului proprietății.296
Se impune, însă, o precizare, și anume, că limitele exercitării dr eptului de proprietate
privată, indiferent de sorgintea lor, nu înseamnă și nu ar putea însemna lipsirea titularului de
dreptul său. Excepțiile de la garantarea dreptului de proprietate sunt doar cele prevăzute de
Constituție și anume: exproprierea pentru cauză de utilitate publică și confiscarea.297
În acest sens, articolul 44 din Constituție consacră principiul garantării și ocrotirii în
mod egal al proprietății private, indiferent de titular , conținutul și limitele dreptului de
proprietate fiind stabilite de lege . În doctrină298, s-a subliniat că, de principiu, aceste limite au
în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea
apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libe rtăților
fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet
dreptul de proprietate299. În Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004300, Curtea Constituțională a
decis că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească
cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepț iunea principială
conferită de C onstituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu
interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări
rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, textul articolului
44 alineatul 1 din Constituție cuprinde expres o dispoziție în temeiul căreia legiuit orul are

294M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., p. 44.
295Ibidem .
296I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 129.
297M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea p rivată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., p. 44.
298V. Terzea, Limitele legale ale dreptului de proprietate și servituțile , Ediția 2, Editura C.H. Beck, București,
2014, p. 81.
299A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 19 din 8 aprilie 1993 (M. O . nr. 105 din 24 mai
1993).
300M. O. n r. 203 din 9 martie 2004.

92

competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin
introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate301.
De asemenea, C onstituția garantează existența proprietății private prin faptul că nu
permi te pierderea dreptului de proprietate privată decât pentru cauză de utilitate publică
stabilită potrivit legii, cu dre aptă și prealabilă despăgubire ( alin. 3 ), interzice naționalizarea
sau orice altă măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe crite rii
discriminatorii (alin. 4) sau confiscarea averil or dobândite ilicit (alin. 8) .
Totodată, alineatul 7 al aceluiași articol din Constituție prevede unele limitări în
exercițiul proprietății private , dispunând că dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea
celorlalte sarcini care, conform legii sau obiceiului, revin prop rietarului.
Aceste dispoziții trebuie coroborate și cu cele ale articolulu i 49 din Constituție,
potrivit cărora: „(1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai
prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii,
a sănătății ori a moralei publice, a drepturilo r și a libertăților cetățenilor; desfășurarea
instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru
deosebit de grav. (2) Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determin at-
o și nu poate atinge exi stenț a dreptului sau a libertății. "
1.9. L IMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ.
Potrivit articolului 862 din Codul civil, ,,Dreptul de proprietate publică este susceptibil
de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată,
în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate
bunurile afectate. ˮ Așa fiind, în doctrina recentă302 s-a arătat că limitele de exercitare a
proprietății publice pot fi limite m ateriale, care sunt impuse de parametrii fizici specifici unui
bun ce are corporalitate, limite legale, stabilite de Codul civil sau de legi speciale, precum și
limite judiciare , impuse de judecător. În opinia doctrinei303, dreptul de proprietate publică nu
poate fi limitat pe cale convențională deoarece titularul său nu poate, în lipsa unui text de lege

301Limitarea trebuie să respecte și cerința proporționalității. Conform acestui principiu orice măsură luată trebuie
să fie adecvată ( capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului) și proporțională (adică
corespunzătoare scopului urmărit ). A se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 266 din 21 mai
2013 (M. O. nr. 443 din 19 iulie 2013).
302I. Sferdian, Drept ci vil…., op. cit., p. 246.
303Ibidem, p. 246.

93

care să reglementeze în mod expres această situație, să aducă atingere afectațiunii bunului,
adică satisfacerii uzului interesului public. În dreptul francez , Codul civil recunoaște în
favoarea terților , vecini ai unei proprietăți publice posibilitatea constituirii unui drept de
servitute pe cale conven țională , domeniul public putând fi grevat de o servitute, cu condiția ca
servitutea să fie compatibilă cu uzul sau interesul public căruia îi este destinat bunul public
afectat.304
Prin urmare, exercitarea dreptului de proprietate publică este supusă acelorași limite ca
și exercitarea dreptului de proprietate privată, cu condiția ca limitele impuse să fie
compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Astfel , dacă
limita necesar a fi respectată de către titularul dreptului de proprietate publică este de natură
să afecteze destinația bunului, atunci interesul public va pre vala interesului privat, restricția
impusă fiind incompatibilitatea.305 Potrivit alineatului al doilea al aceluiași articol,
incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietății publice și persoana
interesată sau, în caz de divergență, p e cale judecătorească. În aceste cazuri, potrivit
alineatului 3 al aceluiași articol, persoana interesată are dreptul la o justă și prealabilă
despăgubire din partea titularului proprietății publice. Cu privire la acest ultim aspect, s -a
arătat că deși articolul 862 din Codul civil face referire la încălcarea unor limite privind
exercitarea proprietății publice, care ar dăuna exercitării dreptului de proprietate al titularului
vecin, nu este exclus ca și acesta din urmă să îl despăgubească pe titularul prop rietății publice
atunci când îi cauzează acestuia din urmă prejudicii în exercitarea dreptului de proprietate
publică, însă temeiul juridic al răspunderii va fi în acest din urmă caz articolul 630 din Codul
civil.306

304A se vedea Y. Gau demet, Droit administratif , 20-ème édition, L.G.D.J., Paris, 2012, p. 551.
305I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 246.
306I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 247.

94

2. LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.
2.1. C ONSIDERAȚII GENERALE.
„Proprietatea nu este un drept intangibil și sacru, dar este un drept în continuă
schimbare"307. Așa fiind, astăzi este un lucru obișnuit în a se considera că dreptul de
proprietate este supus unui număr crescând de limitări în exercițiul său. Reflectare a
permanentei și constantei sale adaptări, aceste limite ale exercitării dreptului de proprietate
sunt impuse de finalitățile sale morale, de eficacitatea sa economică, precum și de exigențele
interesului general308, trebuind, astfel, să răspundă așteptărilor sociale ale membrilor
colectivității.
Forma de manifestare a limitelor aduse exercițiului drep tului de proprietate se
caracterizează printr -o mare varietate terminologică. Utilitatea publică, interesul public,
necesitatea publică, interesul general , sau utilitatea socială sunt tot atâtea concepte folosite de
constituțiile europene. Așa cum am arăta t deja, d acă constituția belgiană, cea greacă și cea
spaniolă fac în mod expres referire la utili tatea publică sau interesul public, alte constituții, ca
cea germană, italiană, spaniolă fac referire la conceptul de interes general sau de funcție
socială. Întrebuințarea acestor concepte de către legislațiile și jurisdicțiile naționale și
europene ar lăsa să se înțeleagă că referința la un concept sau la altul ar corespunde unei
anumite logici, această distincție justificându -se a priori , avându -se în vedere natura
restricțiilor aduse dreptul ui de proprietate. Însă, aceste diferențe nu sunt decât aparentă.
Tinzând să justifice deopotrivă ingerințele aduse exercițiului dreptului de proprietate,
utilitatea publică, interesul public, necesitatea publică, interesu l general, sau utilitatea socială
presupun, pe cale de consecință, o „unitate funcțională". Indiferent de modul în care este
denumită , scopul măsurii limitării dreptului de proprietate reprezintă vectorul sau exponentul
intereselor colectivității, în funcț ie de care va fi evaluat sacrificiul impus proprietarului309.
În mod tradițional, așa cum deja am arătat, asemenea restricții erau rezultatul unor
măsuri care urmăreau să impună proprietarului un comportament conform așteptărilor
societății. Or, actualmente, unele dintre aceste limite vizează, de asemenea, condamnarea,

307L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. 3, 1930, p. 664, citat după St. Pavageau, Le droit de propriété
dans les jurisprudences suprêmes françaises, européennes et internationales, op.cit. , p. 351.
308C. Bârsan, Drept civil…., op. cit., p. 47.
309St. Pavageau, Le droit de propriété dans les jurisprudences…, op.cit., p. 352.

95

sancționarea pasivității, abstinenței sau lipsei de acțiune culpabile a proprietarilor310. Aceștia
din urmă trebuie să -și asume obligații care nu se rezumă numai la respectul drepturilor
concuren te. De acum încolo, proprietarii trebuie să -și exercite dreptul lor de proprietate în așa
fel încât să satisfacă și binele comun, răspunzând astfel utilității lui sociale311.
Binele comun se regăsește în conceptul juridic de interes general, așa încât, prin
intermediul acestuia din urmă, se manifestă utilitatea soci ală a dreptului de proprietate.
Evoluția noțiunii de drept de proprietate este, astfel, legată de noțiuni ca cele de interes
general sau interes public, noțiuni care, astăzi, se identifică și cu ceea ce unii autori califică
drept interes social312. ,,Dacă judecătorii supremi au actualizat noțiunea dreptului de
proprietate, raportând -o la exigențele interesului social, au făcut -o în numele funcției sale
sociale. Proprietarul este ținut să -și exercite prerogativele dreptului său în interesul tuturor,
sau, cel puțin, fără a putea să me argă contra interesului generalˮ313.
Deși este ușor de a desprinde din noțiunea de interes general, ideea potrivit căreia un
interes superior există deasupra intereselor in dividuale, se dovedește a fi mult mai dificil de a
da acestuia o definiție. Concept proteiform, interesul general înglobează o varietate de nevoi
sociale evolutive, recunoscute de judecător ca fiind de interes general. Citându -1 pe autorul
francez D. Truch et, putem spune că „unitar din punct de vedere funcțional, interesul general
este extraordinar de divers din punct de vedere material, atât de div ers că este practic
indefinibilˮ314.
În literatura noastră juridică315, s-a arătat că în ceea ce privește corelaț ia dintre
interesul general și cel individual, de natură a concretiza limitele exercițiului dreptului de
proprietate, aceasta nu trebuie privită în mod abstract, ci în funcție de însăși evoluția acestui
drept și de condițiile social -economice în care el e ste exercitat. Cel mai adesea, această idee se
reflectă în reglementările de drept constituțional316.

310J.-F. Lachaume, H. Pauliat, « Le droit de propriété est -il encore un droit fondamental ?», în Droit et politique à
la croisée des cultures, Mél. Ph. Ardant , LGDJ , 1999, p. 373, citat după St. Pavageau, Le droit de propriété dans
les jurisprudences…, op.cit., p. 125.
311 J.Carbonnier, Flexible droit, 10 éd., Paris, LGDJ, 2000, p. 383.
312H. Pauliat, «L'objectif constitutionne l de droit à un logement décent : vers le constat du droit de propriété ? »,
D. 1995, chron. p. 286, citat după St. Pavageau, Le droit de propr iété dans les jurisprudences… , op. cit., p. 125.
313V. Saint -James, La conciliation des droits de l'homme et des libertés publ iques en droit public -français,
Presse Universitaire de Limoges, 1995, p. 389, (traducere proprie).
314D. Truchet, « L’intérêt général dans la jurisprudence du Conseil d’Etat ; retour aux sources et équilibre»,
L’intérêt général, Raport du Conseil d’Etat, La Documentation française , 1999, citat dup ă St. Pavageau, Le droit
de propriété dans les jurisprudences…, op. cit., p. 125.
315C. Bârsan, Drept civil…, op. cit., p. 45.
316Ibidem .

96

În literatura juridică mai veche, s -a arătat că ,,limitele normale ale dreptului de
proprietate cuprind toate îngrădirile, infinit variate după timp și loc , care se impun, fie în
privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, spre apărarea
intereselor obștești sau spre apărarea intereselor private ale altora”317. Totodată, având în
vedere adevărul unanim admis potrivit căruiapropri etatea este o realitate so cială și juridică ce
fundamentează progresul socio -uman, în vechea doctrină juridică s -a exprimat ideea că
legiuitor ul trebuie să limiteze dreptul de proprietate cu respectarea principiului că interesul
particular trebuie să cedez e în favoarea interes ului general al societății numai ,,în caz de
necesitate socială neînlăturabilă”, iar nu ,,în numele unor principii abstracte și sub pretextul
unor necesități sociale nedovedite”, întrucât ,,interesul general, armonia socială, societate a și
statul nu sunt divinități pe altarul cărora trebuie jertfite toate drepturile individului”.318
În opinia altui autor român, ,,pentru a cunoaște (…) exercițiul însuși al dreptului de
proprietate, mai bine zis a ști ce poate face proprietarul cu lucrul asupra căruia are un drept,
cel mai nimerit lucru este să arătăm ce nu îi este îngăduit să facă, adică să cercetăm limitele
care îi îngrădesc exercițiul. Aceste restricțiuni sunt, în cea mai mare parte, inspirate de
interesul public în înțelesul lui cel ma i larg, căci, chiar atunci când, aparent, ele urmăresc
protecția unui interes privat, deasupra lor nu e greu de găsit tot o preocupare de ordin
general”319.
S-a arătat că ,, socializarea dreptului de proprietate s -a manifestat mai întâi față de terți
și inter esele lor private , pornind de la ideea că exercitarea acestui drept de către o persoană
trebuie să suporte anumite constrângeri în profitul indivizilor care o înconjoară și poate
constitui, în ceea ce îi privește, un factor de vătămare. Erau vizate, astfel, în primul rând
raporturile de vecinătate, într -o mișcare de moralizare .ˮ320 S-a mai arătat că această evoluție
s-a reflectat în dispozițiile codurilor civile prin reglementarea servituților care, ,,derivate din
străvechile relații interpersonale în materie de bunuri, reflectau necesitatea articulării

317M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Cartea Românească, București, 1921, p. 141 .
318C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al . Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II , Editura ALL,
București, 1997, p. 31.
319G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. (Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale ), Imprimeria ,,Văcăr eștiˮ, București, 1947, p. 295.
320M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
NOUL COD CIVIL, Studii și comentarii, Volumul II , coordonator M. Uliescu, Universul Ju ridic, București,
2013, p. 124.

97

exercitării dreptului de proprietate cu alte interese, private ori publice, precum și situația
geografică ori materială a unui bun. ˮ321
Pe de altă parte, ,, socializarea dreptului de proprietate a presupus și o articulare a
exercitării acestuia în raport cu necesitățile de interes general , manifestată prin instituirea
diverselor sarcini ori limite,ˮ322 cum ar fi p lata impozitelor, servituțile de utilitate publică,
diverse obligații de a face, ajungându -se până la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
S-a evidenți at că în zilele noastre, ,,această cerință de articulare cunoaște o nouă dimensiune;
ea implic ă nu numai o conciliere a exercițiului dreptului de proprietate cu imperativele
prezentului, ci presupune și o articulare intergenerațională, în sensul respectării unor drepturi
ale generațiilor viitoare, precum cele vizând conservarea și transmiterea patr imoniului istoric,
cultural și național.ˮ323
Nevoile sociale, fiind determinate de politicile vremurilor, sunt în mod neechivoc
evolutive și intră în sfera juridică sub forma unui interes polimorf – vectorul satisfacerii
binelui comun. Această din urmă fina litate condiționează, așadar, ,,legitimitatea” atingerilor
aduse dreptului de proprietate și sub acest aspect este supusă controlului judecătorului care,
în această privință, a dat dovadă de o anumită prudență324. Astfel, pentru majoritatea
jurisdicțiilor, protecția dreptului de proprietate se traduce prin cău tarea „unui punct de
echilibru î ntre apărarea proprietății, element esențial al societăților libere și democratice, pe
de o parte, și exigențele mediului soci al care impun anumite limitări, pe de altă parte "325.
Această constatare rezultă din analiza jurisprudențelor constituționale europene și
poate fi extinsă mutatis mutandis la hotărârile pronunțate de judecătorii naționali, precum și la
cele pronunțate de ju decătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene și de cel al Curții
Europene a Drepturilor Omului. Pentru majoritatea acestor jurisdicții, ,,legitimitatea” unei
atingeri aduse dreptului de proprietate se apreciază avându -se în vedere două cerințe
succesive și complementare: finalitatea și proporționalitatea ingerinței în conținutul dreptului
de proprietate .
În Codul nostru civil, limitele juridice ale dreptului de proprietate sunt reglementate în
Capitolului III ,,Limitele juridice ale dreptului de proprie tate privată”, din Cartea a III -a
,,Despre bunuri” .

321Ibidem.
322Ibidem.
323Ibidem.
324St.Pavageau, Le droit de propriété dans les jurisprudences …, op. cit., p. 351.
325J. Rivero, «Rapport de synthèse », Droit de propriété dans les jurisprudences constitutionnelles européennes,
AIJC, 1985, p.286, citat după St.Pavageau, Le droit de propriété dans les jurisprudences…, op.cit ., p. 351.

98

Reglementarea limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată în cadrul acestui
capitol amintește de conținutul unui tratat de drept civil prin clasificarea lor ca fiind: limite
legale, limite vo luntare (,,convenționaleˮîn terminologia codului și întemeiate pe voința
proprietarului, prin convenție sau testament) și limite judiciare.
Prin structurarea Capitolului III ,,Limitele juridice ale dreptul ui de proprietate privată”
din noul Cod civil au f ost, de fapt, eliminate servituțile naturale și servituțile legale
reglementate de vechiul Cod civil, în Capitolul I, Titlul IV ,,Despre servituți ce se nasc din
situația locurilor” și ,,Despre servituțile stabilite prin lege” (art. 576 -619). Astfel, î n noul Cod
civil, a fost preluată din doctrină concepția potrivit căreia servituțile naturale și legale nu sunt,
de fapt, servituți, ci restricții legale aduse dreptului de proprietate, ce izvorăsc din raporturile
de vecinătate.
Oricare ar fi izvorul acestor limite, ele sunt legale, în sensul că nașterea,exercitarea și
stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte normative326. Însă, așa cum
s-a subliniat în literatura juridică, restricțiile aduse dreptului de proprietate nu pot fi
nelimita te, așa încât trebuie să existe chiar pentru legiuitor ,,o limită a limitelorˮ dreptului de
proprietate . Fără respectarea unei limite în restrângerea exercițiului dreptului de proprietate,
fără o garantare a existenței dreptului, chiar dacă nelimitat, acesta devine lipsit de importanță
și proprietatea nu își mai merită numele327.

2.2. LIMITELE LEGALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.
2.2.1. Dispoziții comune privind limitele legale ale dreptului de proprietate
Așa cum am arătat anterior, e xercitarea dreptului de proprietate de către un proprietar
asupra bunului său nu este nelimitată, astfel încât caracterul absolut al acestui drept se
manifestă în cad rul impus de limitele legale, convenționale sau judiciare de exercitare a
dreptului.328
Dispozițiile c omune privind limitele legale ale dreptului de proprietate sunt prevăzute
la art. 602 din Codul civil care preve de că legea (deci orice lege) poate limita exercitar ea
dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. În doctrină s -a exprimat

326A se vedea I. Adam, Drept civil.Drepturile reale principale , Ed. All Beck, București, 2005, p. 43.
327A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drept urile reale principale , Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 190.
328I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 127.

99

opinia că referirea la lege, presupune referirea la o lege organică, deoarece este în discuție
dreptul de proprietate. De asemenea, potrivit acestei dispoziții legale, limitarea prin lege a
exercitării dreptului de proprietate trebuie să fie justifi cată de existența unui interes public sau
a unui interes privat, fiind exclusă astfel o limitare abuzivă a exercitării acestui drept. În
doctrină s -a evidențiat faptul că, deși criteriul interesului ocrotit putea fi unul general,
legiuitorul îl ia în cons iderare numai în cazul limitelor legale deoarece în cazul celor
convenționale și celor judiciare, se urmărește prioritar interesul privat329.
Având în vedere interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează la art.
602 alin. 2 că, în cazul limitărilor în interes privat, acestea pot fi modificate ori desființate
temporar prin acordul părților, ceea ce are înțelesul că aceste norme au caracter dispozitiv, și
nu imperativ, așa cum ar fi normal să fie în cazul limitărilor de interes public330. Prin urmare,
în cazul în care legea stabilește limite în interes privat, proprietarii pot să limiteze, la rândul
lor, aceste limite, prin modificarea sau desființarea lor temporară. În doctrină331, s-a evidențiat
faptul că părțile pot limita adică pot conven i neaplicarea limitei legale la o situație concretă,
atunci când apreciază că interesul lor personal nu este afectat, însă numai temporar. S -a
argumentat că protejarea interesului privat este, indirect, o formă de protecție a interesului
public, așa încât părțile nu ar putea modifica sau înlătura limita legală pentru totdeauna.
Pentru opoza bilitate față de terți, alineat ul 3 al aceluiași articol prevede că modificarea
sau desființarea unei limite legale în interes privat trebuie să fie supusă îndeplinirii
formalităților de publicitate prevăzute de lege.
Limitele legale stabilite în interes privat decurg, în principal, din raporturile de
vecinătate. Actualul Cod civil a preluat astfel din doctrină concepția potrivit căreia servituțile
naturale și legale nu su nt, de fapt, servituți, ci restricții legale aduse dreptului de proprietate,
ce izvorăsc din raporturile de vecinătate. În categoria acestor limite, C odul civil le
menționează pe cele referitoare la folo sirea apelor, la distanța și lucrările intermediare c erute
pentru anumite construcții, lucrări și plantații, la vederea asupra proprietății vecinului, la
dreptul de trecere, la alte îngrădiri, de tipul servituții de picătură a streșinilor, servitutea
zidului, gardului și șanțului comun332.

329Ibidem, p. 129.
330M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555 -562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., p.112 .
331I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 127 .
332Ibidem , p. 129.

100

Limitele legale stabilite în interes public, denumite și limitări de ordine publică333, sau
servituți administrative reprezintă sarcini de ordin publicimpuse unor imobile aflate în
proprietate privată în scopul unui interes general334.

2.2.2. Limite legale impuse de protecți a mediului și buna -vecinătate
Raportul dintre dreptul de proprietate și protecția mediului (dreptul la mediu) se
bucură de o consacrare constituțională în România, exprimând, în principal, cerința
compatibilizării exercitării atributelor dreptului de propr ietate cu asigurarea interesului
general al protejării mediului . S-a exprimat opinia că această chestiune trebuie privită în
contextul gener al al limitărilor dreptului de proprietate și sub aspectul specific al interesului
public major de protejare a mediu lui și exigențelor sale particulare.
În acest sens, dispozițiile articolului 44 alineatul 7 din constituție prevăd că :,,Dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei
vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, conform legii sau obiceiului, revin
proprietarului.ˮ În tr-o opini e, s-a arătat că toate aceste limitări, restrângeri sau sarcini sunt
admise și legitime până la pragul în care nu afectează existența însuși a dreptului (de
proprietate sau la mediul sănătos și echilibrat ecologic) și, în orice caz, dacă prin instituirea și
exercitarea lor s e provoacă un prejudiciu sau o lipsă de câștig, în condițiile legii, se pot
solicita și acorda despăgubiri sau compensații335.
Aceste dispoziții constituționale sunt preluate de dispozițiile articolului 603 din noul
Cod civil, conform cărora ,,Dreptul de pr oprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecția mediului și asigurarea bunei -vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ S-a arătat că deși o asemenea situație
ar părea re dundantă, ea își găsește o anumită justificare prin aceea că dispozițiile codului fac
aplicarea dispozițiilor constituționale și a instituției juridice respective în cadrul raporturilor
de drept civil. În opinia aceluiași autor , ar fi fost binevenită o red actare mai adecvată
semnificațiilor domeniului, inclusiv din perspectiva unei mai corecte și depline integrări a
temei articolului în materia generală a limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată.
,,Din punctul de vedere al dreptului civil, di spozițiile de principiu ale art. 603 C.civ. prevăd o

333C. Munteanu, ,,Considerații privind servituțile de ordine publicăˮ, în Analele Universității Lucian Blaga,
Sibiu, nr. 1 -2 /2005, p. 50.
334O. Ungureanu , C. Munteanu, ,, Despre servituțil e administrative ˮ, în Pandectele Romane , nr. 3/2005, p. 135.
335M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
NOUL COD CIVIL,……, op. cit., p. 138.

101

limitare legală, având ca fundament interesul public al protecției mediului (,,obiectiv de
interes public majorˮ, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului). Ea
exprimă cerința c a prevederile legale care reglementează exercitarea dreptului de proprietate –
atât în abordarea, cât și în interpretarea lor – trebuie să țină seama de exigențele protecției
mediului, stabilite prin legislația specială în materie.ˮ336
Trebuie observat că în literatura juridică recentă există opinii divergente cu privire la
înțelesul termenului de ,,sarciniˮ privind protecția mediului folosite de legiuitor în cuprinsul
articolului 44 alineatul 7 din Constituție și, respectiv, al articolului 603 din Codul civi l
raportat la înțelesul termenului de ,,limiteˮ folosit de legiuitor în titlul Capitolului III și al
Secțiunii 1 din Codul civil. Într-o primă opinie337, cei doi termeni sunt sinonimi, dat fiind
caracterul general al dispozițiilor articolului 603 pentru într eaga secțiune destinată limitelor
legale. Într -o altă opinie338, la care ne raliem, se argumentează că cel puțin semantic, distincția
rămâne valabilă, sarcina evocând, mai degrabă, figura juridică a servituții, o exigență impusă
din exterior, î n timp ce modul de redactare ,, dreptul de proprietate obligă la respectarea (…)ˮ
sugerează, mai degrabă, o limită interioară, o autolimitare, care decurge din î nsuși conț inutul
și semnificațiile dreptului respectiv în privința exercitării sale.
S-a mai arătat că, deși textul constituțional menționează în mod expres raportarea
atributelor dreptului de proprietate numai la ,,sarcinile privind protecția mediuluiˮ,
semnificațiile sale sunt mai largi și mult mai complexe și se completează cu regulil e statuate
în jurispr udența Curții de la Strasbourg și prevederile legislației interne în materie, într -o
interpretare sistematică și teleologică. Lato sensu , în toate cele trei categorii de afectare a
exercițiului dreptului de proprietate – limite, restrângeri, sarcini – sunt prezente aspecte privind
mediul339. Sarcinile sunt legate, deci, de dreptul de propriet ate și impun proprietarului atât
obligații de a face, cu caracter propter rem, cât și obligații de a nu face, de ,,abstențiuneˮ de la
exercitarea anumitor acte sau fapte materiale la care dă dreptul proprietatea , impuse de
protecția mediului sau de necesitatea unei bune vecinătăți. De asemenea, articolul 603 din
Cod face referire și la ,,respectarea celorlalte sarciniˮ care rezultă din prevederile exprese ale
legii, din obiceiul locului sau din cutumă. Codul nu distinge, însă, normele imperative, cum ar
fi în cazul regulilor privind protecția mediului, protecție ce reprezintă un interes public major,

336Ibidem, p. 138-139.
337I. Sferdian, Drept civil…., op. cit. , p. 132 -133.
338M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod… , op. cit., p. 139.
339Ibidem.

102

așa cum, de altfel, precizează și Legea –cadru pentru protecția mediului , de normele privind
buna vecinăta te, care pot fi și dispozitive.

2.2.3. Limite legale impuse în modul de folosire a apelor
2.2.3.1. Apa – patrimoniu natural și valoare economică
În cadrul Uniunii E uropene, apa nu este un bun comercial oarecare, ci un patrimoniu
care trebuie protejat, apărat și tratat ca atare340. Totodată, având în vedere că apele se află sub
o presiune tot mai mare datorită creșterii continue a cererii de apă de bună calitate în cantități
sufuciente pentru o serie întreagă de utilizări, a fost adoptată Directiva 2000/60/CE a
Parlamentului E uropea n și al C onsiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de
politică comunitară în domeniul apei . Scopul acestei directive -cadru este de a proteja și
îmbunătăți calitatea apei prin stabilirea de norme pentru stoparea deteriorării corpurilor de a pă
din U niunea Europeană și atingerea ,,stării buneˮ a râurilor, a lacurilor și a apelor subterane
ale Europei. Acest act legislativ prevede obligații și responsabilități pentru statele membre în
vederea îmbunătățirii stării calității apei. În România, a ceastă directivă a fost transpusă prin
legile de modificare a Legii apelor nr. 107/2006.
Potrivit art. 1 din Legea apelor nr . 107/1996, apele constituie o resursă naturală
regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și socie tate, materie
primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport, factor determinant în
menținerea echilibrului ecologic. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un
patrimoniu341 natural care trebuie protejat, tratat și apărat ca atare. Apele fac parte din
domeniul public al statului, iar punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă
sunt acțiuni de interes general. Așadar, așa cum s-a arăta t în doctrină342, considerată
tradițional un res commune inaprop riabil, apa, atunci când este captată, tratată ș i livrată
consumatorilor, aceasta devine un bun, prin prețul său, aferent cheltuielilor, ceea ce înseamnă
o anumită punere de acord între legislația de mediu și legislația civilă .

340Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui
cadru de politică comunitară în domeniul apei, considerentul (1), J.O. L 327/1, p. 193.
341Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin patrimoniu , în sens curent, se înțelege t otalitatea
bunurilor care apa rțin colectivității și sunt administrate de către organele statului; bun public.
342M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
Noul Cod…, op. cit., p. 158 -159.

103

Așa fiind , apa, în general, nu face cu adevărat obiectul unui drept de proprietate în
sensul dreptului civil, ci rămâne mai ales un res commune343. În schimb, folosirea apei este
reglementa tă de legea -cadru în materie. A rticolul 1 alineatul 3 al Legii apelor nr . 107/1996,
prevede în acest sens că drept ul de fol osință al apei, cât și obligațiile corespunzătoare rezultate
din protecția și conservarea resurselor de apă se exercită în conformitate cu dispozițiile
acesteia. Astfel, dreptul de folosință al a pei ,,este supus în exercitarea sa, unui regim de
servituți, restricții, asigurate pe calea autorizării și avizării. Dar utilizarea diferitelor categorii
de ape conferă anumite drepturi exercitate sub control public. Legislația specifică, fără a
modifica r adical acest statut clasic, întărește responsabilitatea publică în privința acestui bun,
dar permite integrarea lui în ecuația economiei de piață. ˮ344
Potrivit articolului 136 alin 3 din Constituție „apele cu potențial valorificabil, de
interes național, pla jele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale
platoului continental” fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
Totodată, articolul 559 alin. 3 C. civ. dispune că apele de suprafață și albiile acestora
aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condițiile prevăzute de
lege. Proprietarul unui teren are , de asemenea, dreptul de a -și apropria și utiliza, în condițiile
legii, apa izvoarelor ș i a lacu rilor aflate pe teren ul respectiv , apa freatică din su bsolu l acestuia,
precum și apele pluviale .
În completarea acestor dispoziții, legislația specifică stipulează că „apele de suprafață
sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității
apelor, pentru băut, adăpat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru acestea
nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică de până la 0,2 litri/
secundă, destinate exclusiv satisfacerii nevoilor gospodărești proprii”345.

2.2.3.2. Folosire a apelor
Așa cum se arată în doctrină346, în concepția Codului civil, limitele legale ale dreptului
de proprietate asupra apelor sunt generale și speciale .
Cele generale se regăsesc în Codul civil la paragraful 2 al Secțiunii 1 „Limitele legale”
a Capitolului III „Limite juridice al dreptului de proprietate privată”, Titlul II „Prop rietatea

343Ibidem.
344Ibidem.
345Art. 9 alin. 2 din Legea nr 107/1996.
346M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
Noul Cod……, op. cit., p. 156 -157.

104

privată”, Cartea a III -a, la articolele 604-609 și se referă la o serie de obligații ce revin
proprietarilor în modul de folosire a apelor și care privesc asigur area bunei vecinătăți și a
protecției mediului acvatic, respectiv: regulile privind curgerea firească a apelor, regulile
privind curgerea provocată a apelor, suportarea cheltuielilor referitoare la irigații, obligația
proprietarului căruia îi prisosește ap a, reguli privind întrebuințarea izvoarelor și obligația de
reparare a prejudiciului cauzat proprietarului fondului pe care se află izvorul.
Reglementările Codului civil în această materie, p otrivit art. 610 C. Civ., „se
completează cu reglementările spec iale în materia regimului apelor”.
În prezent, așa cum am menționat deja, reglementarea specială care stabilește regimul
juridic de folosință, conservare și protecț ie a apelor este Legea nr.107/1996 cu modificările și
completările ulterioare347. Această lege cuprinde o serie de limitări ale dreptului de proprietate
și ale folosirii apelor rezultate din regimul de folosire a apelor și a albiilor, inclusiv din
regimul special din domeniu, de servituți și de expropriere .
Domeniul de aplicare a Legii apelor este reglementat prin dispozițiile art. 1 alin. 3, 4 și
5 din lege. Astfel, potrivit art. 1 alin. 3, „Drep tul de folosință, cât și obligațiile
corespunzătoare rezultate din protecția și conser varea resurselor de apă vor fi exercitate în
conformit ate cu prevederile prezentei legi, cu excepția apelor geotermale pentru care se vor
adopta reglementări speci fice”. Conform alin. 4, „Apele, malurile și albiile acestora,
indiferent de persoana fizică sau juridică care le administrează, sunt supuse dispozi țiilor
prezentei legi, precum și prevederilor din convențiile internaționale la care Român ia este
parte”. Potrivit alin. 5, „Sunt, de asemenea, supuse dispozițiilor prezentei legi lucrările care se
construiesc pe ape sau care au legătură cu apele și prin c are, direct ori indirect, se produc
modificări temporare sau definitive asupra calității apelor ori regimului de curgere a
acestora”.
Prin urmare, a tât dispozițiile Codului civil , cât și Legea apelor nr. 107/1996 stabilesc o
serie de limite în exercitarea dreptului de proprietate și de folos ință a apelor.

a) Regulile privind curgerea firească a apelor
Art. 604 din Codul civil intitulat ,,Regulile privind curgerea firească a apelor”
stipulează în primul alineat regula generală potrivit căreia proprietarul fondului inferior nu
poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior (art.

347Această lege transpune în legislația internă prevederile Directivei -cadru a Apei (Directiva Parlamentului
European și a Consiliului nr. 2000/60/EC de stabilire a unui cadru d e politică comunitară în domeniul apei).

105

578 din vechiul Cod civil de la 1864 referitor la ,,servituți ce se nasc din situația locurilor )348.
Prin urmare, legea instituie în sarcina proprietarului fondului inferior o obligație legală
negativă, de a nu face, de a nu împiedica o curgere firească a apelor de pe fondul superior pe
fondul inferior.
Această obligație este stipulată și în articol ul 26 din Legea apelor nr. 107/1996,
conform căruia „(1) Deținătorii terenurilor din aval sunt obli gați să primească apele ce se
scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte. (2) Lucrările de barare sau de
traversare a cursurilor de apă, care po t constitui obstacol în curgerea naturală a apelor, vor fi
astfel concepute, realizate și exploatate încât să nu influențeze defavorabil curgerea apelor, în
vederea asi gurării atât a stabilității acestor lucrări, a albiilor minore și a malurilor, cât și
pentru prevenirea -unor efecte distructive sau păgubitoare. Lucrările construite fără a avea în
vedere astfel de cerințe trebuie modificate sau demolate de proprietarii sau deținătorii lor, în
condițiile și la termenele stabilite de Regia Autonomă „Apele Române”. Î n caz contrar,
Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, prin unitățile sale teritoriale, este abilitat
să aplice sancțiuni potrivit legii, din oficiu sau la sesizarea Regiei Autonome „Apele
Române”. (3) Obturarea sau blocarea, sub ori ce formă, precum și scoaterea din funcțiune, în
orice mod, a construcțiilor și instalațiilor de descărcare a apelor mari, sunt interzise. (4)
Deținătorii de lucrări pe cursul de apă sau care au legătură cu apele, care au suferit daune
materiale cauzate de nerespectarea cerințelor prevăzute la a lin. 2, au dreptul la despăgu bire de
la persoanele fizice sau juridice care se fac vinovate”.
În doctrină349, s-a subliniat că dispoziția legală are în vedere curgeri naturale de apă,
care să nu fie alterate de interven ția umană, iar n u provocate. Este vorba despre apel e care
provin de la ploaie, care izvorăsc de pe respectivul teren , dar și a celor rezultate din topi rea
zăpezilor și avalanșe, proprietarul fondului pe care acestea cad având dreptul de a le folosi sau
de a le lăsa să se scurgă. Proprietarul fondului inferior trebuie să se mulțumească doar cu
apele naturale care rămân după satisfacerea fondului superior, neputând să realizeze niciun fel
de lucrare care să aducă o vătămar e fondului superior. Acest proprieta r nu este , însă, ținut să
distrugă obstacolele care, în mod natural, s -ar forma cu timpul, cum ar fi prundișul sau mâlul

348Instanța supremă a statuat că orice incidente între proprietari privitoare la exercitarea acestei servituți trebuie
soluționate cu respectarea interesului cultivării terenurilor, cu luarea în considerare a intereselor proprietarilor, în
conformitate cu regulamentele particulare și locale asupra curgerii și uzului ap elor. A se vedea în acest sens
Curtea Su premă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 1947/1992, în Dreptul nr. 11 -12/1993.
349M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
Noul Cod.. ., op. cit., p. 163; I.Sferdian, Drept civil…., op.cit ., p.135.

106

adus de ape, care ar împiedica sau încetini scurgerea. De asemenea, el suportă această
obligație fără a putea cere o indemnizație sau a reclama daune, cum ar fi, de pildă, afectarea
unor construcții de pe fondul inferior, ca urmare a curgerii firești (naturale) a apelor. Trebuie
menționat că dispoziția legală nu are în vedere ,, ape menajere ori utilizate și, a fortiori , ape
poluate sau insalubre. În asemenea cazuri, proprietarul fondului inferior poate să se opună
scurgerii și să ceară și să obțină repararea prejudiciului astfel suferit.ˮ350
În Codul civil, această limită legală în favoarea fondului superior suportă două
excepții. Prima dintre ele e ste prevăzută la art. 604 alin. 2 Cod civ. și dă posibilitatea
proprietarului fondului inferior ,,să ceară autorizarea justiției spre a face, pe fondul său
lucrările necesare schimbării direcției apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate”, în cazul
în care situația inițială îi cauzează prejudicii. Aceste dispoziții sunt nou introduse în Codul
civil. În doctrină351, s-a opinat că ,,judecătorul competent urmează să aprecieze în concret
necesitatea lucrărilor din perspec tiva existenței unui prejudiciu, care justifică efectuarea
lucrărilor și respectă drepturile terților, având în vedere celelalte cerințe legale ținând de
regulile de urbanism și amenajare a teritoriului, normele de protecție a mediului, inclusiv de
regimul de protecție și gestionare durabilă a apei (autorizații, acorduri, avize)ˮ. Jurisprudența
a admis că proprietarul fondului inferior poate face lucrări care să îl apere împotriva
inundațiilor, chiar dacă acest e lucrări ar fi vătămătoare pen tru proprietarii vecini, pentru că
apărarea contra acțiunii apelor este un drept natural.352
A doua excepție este stipulată la art. 604 al in. 3 C. Civ., care prevede că, la rândul său,
proprietarul fondului superior este obliga t să nu efectueze nicio lucrare de natură să ag raveze
situația fondului inferior. Jurisprudența a stabilit că poate constitui o încălcare a cestei
obligații lucrările de săpare a unui canal colector care ar direcționa scurgerea apelor provenind
din precipitații spre o anumită porțiune a fondului inferi or353.

350M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
Noul Cod …, op. cit., p. 163 .
351Ibidem , p. 163-164.
352A se vedea C.A. Suceava, dec.civ. nr. 49/1994, comentată de P. Perju, în Dreptul nr. 5/1995, p. 44, citat după
I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 135.
353M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
Noul Cod …, op. cit., p. 164.

107

b) Regulile privind curgerea provocată a apelor
Articol ul 605 din Codul civil instituie reguli privind curgerea provocată a apelor,
situație în care, proprietarul fondului inferior nu poate împiedica curgerea provocată de
proprietarul fondului superior sau de alte persoane , dacă sunt îndeplinite anumite condiții .
În acest sens, po ate fi vorba de cazul apelor care țâșnesc pe fondul superior datorită
unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul a cestuia sau al apelor provenite din secarea
terenurilor mlăștinoase ori a l apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial, cu condiția
ca această curgere să preceadă vărsarea într -un curs de apă sau într -un șanț.
Potrivit alineatului 2 al aceluiaș i articol, î ntr-o asemenea situație, proprietarul fondului
superior este obligat să aleagă calea și mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii
minime fondului inferior , fiind, de asemenea, obligat la plata unei despăgubiri juste și
prealabile către proprietarul acestui din urmă fond . ,,Juste – desigur este vorba de prejudiciul
integral care trebuie reparat; cât privește însă prealabile, condiția este mai greu de realizat
deoarece curgerea apei este adesea instantanee. ˮ354. În doctrină355, s-a arătat că acestui regim
general i se adaugă cerințe specifice privind respectarea exigențelor „protecției mediului și
asigurarea bunei vecinătăți, precum și respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului”, precum normele de calitate a apelor, în raport cu destinația
acestora, condițiile de autorizare a deversării lor, ale autorizării lucrărilor de construcții
eventual necesare, exigențele specifice în materie de apă, salubritate ș.a.
Alineatul 3 al articolului 605 din Codul civil prevede și o situație de excepție,
stipulând că aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care pe fondul inferior se află o
construcție cu curte și grădină sau un cimi tir.

c) Cheltuieli le referitoare la irigații
Potrivit dispozițiilor articolului 606 din Codul civil, proprietarul care vrea să
folosească pentru irigarea terenului său apele naturale și artificiale de care poate dispune în
mod efectiv are dreptul ca , pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului opus
lucrările necesare p entru captarea apei, disp ozițiile articolului 605 alin. 2 și 3 aplicându -se în
mod corespunzător.

354M. Uliescu, „Dreptul de p roprietate în configurarea Noului Cod Civil”, în Noul Cod civil. Comentarii, op.
cit.., p. 82 .
355M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod…, op. cit ., p. 164.

108

În doctrină356, s-a opinat că prevederile art. 606 din Codul civil reglementează o
ipostază a așa zisei „servituți de apeduct”, care răspunde unor nevoi importante, în cazul de
față celei de irigare și satisfacere a unei nevoi agricole. Astfel, pri n executarea lucrărilor în
vederea irigării terenului său, proprietarul un ui te ren aduce atin gere exercitării dreptului de
proprietate a l proprietarului riveran opus. Așa fiind, l egea îl obligă pe acesta din urmă să
permită efectuarea acestor lucrări și să suporte , în consecință, o restrângere a exercitării
prerogativelor drept ului său de proprietate.
În acest sens, în doctrină s -a subliniat că l ucrările se vor face pe cheltuiala
proprietarului care va profita de sis temul de irigații , acesta fiind obligat să aleagă calea cea
mai scurtă și mai puțin păgubitoare pentru realizarea lor, în așa fel încât imixtiunea în dreptul
de proprietate al r iveranului opus să fie minimă. Î n orice caz, pentru prejudiciile produse prin
lucrările de captare a apei , proprietarul terenului irigat este obligat la o despă gubire justă și
prealabilă a ri veranului opus , ceea ce ar presupune încheierea unei convenții între cele două
părți în această privință .357 ,,În cazul în care cei doi proprietari nu se înțeleg de bună -voie,
proprietarul interesat în captarea apei se va putea adresa instanței pentru ca dreptul său să fie
consfințit prin hotărâre judecătorească și, totodată, să se stabilească moda litatea cea mai puțin
păgubitoare pentru proprietarul pârât, precum și valoarea despăgubirii. ˮ358

d) Obligația proprietarului căruia îi prisosește apa
Potrivit articolului 607 alineatul 1 din Codul civil, proprietarul căruia îi prisosește apa
pentru necesitățile curente este obligat ca, în schimbul unei juste și prealabile compensații, să
ofere acel surplus pentru proprietarul care nu și -ar putea procura apa nece sară pentru fondul
său decât cu o cheltuială excesivă.
O asemenea obligație , s-a arătat în doctrină, dă expresie noilor evoluții înregistrate în
domeniul dreptului apei, în sensul că accesul la apă tinde să devină un drept uman
fundamental, iar gestionarea rațională și prudentă a sursei reprezintă o cerință a dezvoltării
durabile.359
Alineatul 2 al acestui articol dispune că proprietarul căruia îi prisosește apa nu se va

356M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod… , op. cit., p. 165.
357Ibidem, p. 165 .
358I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 136-137.
359M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de propriet ate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod… , op. cit ., p. 165.

109

putea exonera de obligația de a oferi proprietarului în nevoie surplusul de apă, invocând faptul
că îi atribuie o altă destinație decât cea de satisfacere a necesităților curente . Dacă însă, va
face dovada destinației de la a cărei realizare este împiedicat, va fi îndreptățit la plata unei
despăgubiri suplimentare.
Totodată, dacă nu sunt înde plinite condițiile stipulate la art. 607 alin. 1 privitoare la
starea de nevoie a proprietarului care solicită apa și la caracterul excesiv al cheltuielilor
necesare pentru a o obține, proprietarul căruia îi prisosește apa va putea face orice dorește cu
acest surplus. În doctrină360, s-a subliniat că dreptul proprietarului în nevoie de a solicita
surplusul de apă are natura unui drept potestativ. Dacă acest drept potestativ va fi exercitat,
subiectului pasiv îi revine o obligație de la care nu se poate sustra ge sub nicio formă. Deși,
aparent, obligația de a oferi surplusul de apă are caracter propter rem, în realitate, această
obligație legală corelativă unui drept potestativ, nu va fi executată decât la solicita rea
proprietarului aflat în nevoie, adică în mo mentul exercitării dreptului potestativ. De asemenea,
s-a evidențiat că cedarea surplusului de apă se face „în schimbul unei juste și prealabile
compensații”, ceea ce ar putea presupune încheierea unei convenții între cei doi proprietari de
fonduri, prin c are să stabilească o serie de elemente precum: cantitatea de apă oferită,
condițiile tehnice de realizare, cuantumul și modalitățile de plată ale compensației.361
E de menționat faptul că dispozițiile articolului 607 din Codul civil se regăsesc în
dispoziții le articolului 10 din Legea apelor nr. 107/1996, care prevăd următoarele: ,, (1)
Satisfa cerea cerințelor de apă ale populației are prioritate față de folosirea apei în alte scopuri.
De asemenea, au prioritate, față de alte folosințe, alimentarea cu apă pen tru animale, refacerea
rezervei intangibile de apă după incendii, precum și debitele necesare menținerii echilibrului
ecologic al habitatului acvatic ; (2) Restrângerea utilizării apei potabile pentru populație, în
folosul altor activități, este interzisă”.
În literatura juridică, s -a exprimat opinia că dispozițiile art. 606 și ale art. 607 din
Codul civil, ce se regăsesc printre limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate
privată, sunt, mai degrabă, reguli privind buna vecinătate și care trebui e respectate și aplicate
în cadrul acestui concept, exprimând buna -credință ce se impune în relațiile de vecinătate.362

360I. Sferdian , Drept civil…., op. cit., p. 137.
361M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod…, op. cit, p. 166.
362M. Uliescu, „Dreptul de proprietate in configurarea noului Cod civil, în Noul Cod….., op. cit., p. 82 -83.

110

e) Întrebuințarea izvoarelor
Tot în categori a de limite legale se încadrează și reglementarea privind întrebuințarea
izvoarelor . Astfel, articolul 608 alineatul 1 din Codul civil prevede că proprietarul poate
acorda orice întrebuințare izvorului ce ar exista pe fondul său , conform principiului potrivit
căruia cel care este proprietarul fondului este și proprietarul izvorului, deoarece izvo rul face
parte integrantă din fond. Legiuitorul îi impune însă două limitări.
Prima limitare prevăzută la alineatul 1 este stabilită în interes privat și constă în a nu
aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior , prin titlu .
A doua limitare, p otrivit alineatului 2 a l aceluiași articol 608 din Codul civil , privește
interesul unei comunități și se referă la faptul că proprietarul fondului pe care se află izvorul
nu poate să îi schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi pe locuitorii unei localități
de apa necesară pentru satisfacerea ne voilor curente.

f) Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul
Articolul 609 din C odul civil reglementează dreptul proprietarului fondului pe care se
află izvo rul de a cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrările efectuate,
a secat, a micșorat ori a alterat apele sale. Prin urmare, acest articol instituie un caz de
răspundere civilă delictuală a celui care cauzează un prejudiciu proprie tarulu i fondului pe care
se află izvo rul. S -a subliniat , în doctrină363, că asemenea consecințe pot rezulta, cel mai
adesea, din fapta proprietarului unui fond vecin, dar nu este exclusă și cea a altei persoane.
Dacă secarea sau diminuarea debitului apei izv orului au în vedere aspecte cantitative,
alterarea se referă la afectarea calității apei, cum ar fi, de exemplu, prin poluare.
Potrivit alineatului 2 al art. 609, ca mod de reparare a prejudiciului, în principiu, dacă
starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situației anterioare
atunci când apa era indispensabilă pentru exploatarea fondului său; desigur atunci când s tarea
de fapt nu o permite sau în situația în care apa nu era indispensabilă exploată rii fondului
afectat, proprietarul fondului poate solicita plata de despăgubiri, stabilite prin învoiala părților
sau de judecător.364
Prevederile alin. 3 al art. 609 C. civ. dispun că, în cazul în care izvorul se întinde pe
două fonduri învecinate, se aplică aceleași reguli, oricare dintre proprietari putând să pr etindă

363M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea ape i”, în
Noul Cod… , op. cit, p. 167.
364Ibidem, p. 167.

111

despă gubiri sau restabilirea situației anterioare, însă ținând seama de întinderea izvorului pe
fiecare fond. Deși criteriul folosit de legiuitor în stabilirea despăgubirilor se referă la
întinderea izvorului pe fiecare fond afectat, în doctrină365 s-a considerat că se impune
evaluarea întinderii prejudiciului pe care îl suferă fiecare dintre proprietarii ve cini, care este
posibil să nu fie în toate cazurile proporțională cu întinderea izvorului pe cele două fonduri.
Instanța va fi suverană să aprecieze în ce măsură fiecare dintre proprietarii vecini este
îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat s au la restabilirea situației anterioare.

2.2.3.3 . Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
speciale privind protecția apelor
În ceea ce privește folosirea apelor, în general, Cod ul civil , prin dispozițiile art. 610
intitul at ,,Regulile speciale privind folosirea apelorˮ , face trimitere la reglementările speciale
în materia regimului apelor. Așa cum am menționat, r egimul juridic de folosință, conservare
și protecție a apelor este regl ementat prin Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996366 cu
modificările și completările ulterioare, precum și printr -o serie de reglementări care o
completează.
Pornind de la legea -cadru a apei , legiuitorul român urmărește, prin toate
reglementările sale în materie, gospodărirea durabilă și re partiția rațională și echilibrată a
acestei surse, cu menținerea și cu ameliorarea calității și regenerării naturale a apelor,
conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru
reducerea progresivă a evacuărilor, emisiil or sau pierderilor de substanțe prioritare și
încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritar
periculoase, reducerea progresivă a pol uării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare.
Protecția apelor trebuie asigurată pentru a permite, pe de o parte, o utilizare rațională a
consumului agricol, industrial sau domestic, iar, pe de altă parte, o conservare cantitativă și
calitativă a apelor.
Activitatea de gospodărire unitară, rațională și integrată a a pelor ,,se bazează pe
principiul solidarității umane și interesului comun, prin colaborare și co operare strânsă, la
toate nivelurile administrației publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanților colectivităților
locale și a populației, pentru realiza rea maximului de profit social” (art. 6 alin. 2). Această

365I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p.138.
366Publicată în M.O . nr. 24 4 din 8 octombrie 1996 .

112

activitate se organizează și se desfășoară pe bazine hidrografice,367 ,,ca entități geografice
indivizibile de gospodărire cantitativă și calitativă a resurselor de apă”, considerându -se ca un
tot uni tar apele de suprafață și subterane, atât sub aspect cantitativ și calitativ, cât și al riscului
la inu ndații, în scopul dezvoltării durabile (art. 6 alin. 1).
Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă
este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul
apelor, cu excepția apelor g eotermale ( art. 4 alin. 1).
În veder ea aplicării acestui regim de gospodărire durabilă , reglementarea -cadru în
materie, Legea apelor nr. 1 07/1996, în consonanță cu prevederile Directivei -cadru pentru Apă
2000/60/EC368, stabilește o serie de obligații, restricții, interdicții, servituți, exproprieri
care afectează exercitarea dreptului de proprietate.
În doctrină369, s-a arătat că prevederile art. 3 alin. 4, raportate la cele ale art. 9 alin. 2
din Legea nr, 107/1996 instituie ,, servitutea environmentală privind folosirea apelor
subteraneˮ . Potrivit textelor legale invocate, apa subterană poate fi folosită de proprietarul
terenului „numai în m ăsura în care este utilizată conform art. 9 alin. (2) . Potrivit dispozițiilor
acestui din urmă text de lege, apele de suprafață sau subterane pot fi folosite liber, cu
respectarea normelor sanitare și de protecție a calității apelor numai ,, pentru băut, ad ăpat,
udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești” și sub condiția „dacă pentru acestea nu se
folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate nucă, de până la 0.2 litri/secundă,
destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodărie i proprii”.
Potrivit legii, dreptul de folosință a apelor de suprafață sau subterane, inclusiv a celor
arteziene, se stabilește prin autorizația de gospodărire a apelor , cu excepția apei de băut,
adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești , dacă pentru aceasta nu se folosesc
instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate
exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriri proprii. În afara zonelor de restricție, orice
persoană fizică, pe propria răspundere, poate utiliza liber pentru îmbăiere apele marine și
apele interioare. Satisfacerea cerințelor de apă ale populației are prioritate față de folosirea
apei în alte scopuri (art. 9 -10). Din cauza secetei sau a altor calamități naturale, se aplică

367În înțelesul Legii nr. 107/1996, bazin hidrografic înseamnă ,,o suprafață de teren de pe care toate scurgerile de
apă curg pri ntr-o succesiune de curenți, râ uri și posibil lacuri, spre mare într -un râu cu o singură gură de
revărsare, estuar sau deltă” (Anexa 1, pct. 18).
368A fost aprobată de Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene pe 23.10.2002 și a intrat în vigoare pe 22
Decembrie 2000, fiind publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
369M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate și exigențele protecției mediului, Universul Juridic, București, 2011,
p. 127.

113

restricții temporare de folosire a surselor de apă, care se stabilesc prin planuri de restricții și
folosire a apei în perioade deficitare, elaborate de direcțiile de ape, după consultarea
utilizatorilor autorizați.
Art. 26 din L egea apelor consacră servitutea de scurgere a apelor natural e, instituită
pentru deținătorii de terenuri din aval, de a primi apele ce se scurg în mod natural de pe
terenurile situate în amonte.
Articolul 28 din aceeași lege instituie dreptul de s ervitu te privind dreptul de
proprietate al riveranilor , pe care riveranii sunt obligați să îl acorde, fără a percepe taxe,
avându -se în vedere zone anume stabilite de comun acord cu Administrația Națională "Apele
Române", fă ră a percepe taxe, pentru:
a) trecerea sau circulația person alului cu atribuții de serviciu în gospodărirea apelor, în
scopul îndeplinirii acestora;
b) amplasarea, în albie si pe maluri, de borne, repere, aparate de măsura si control sau
alte aparate ori instalații necesare executării de studii privind regimul apelor, precum ș i
accesul pentru întreținere ainstalațiilor destinate acestor activitatea ;
c) transportul si depozitarea temporara a materialelor si utilajelor pentru intervenții
operative privind apărarea împotriva inundațiilor ;
d) transportul și depozit area temporară de materiale, utilaje, precum ș i circulația
acestora ș i a personalului, în cazul executării de lucrări de întreținere , reparații , precum ș i
pompări experimentale în cazul forajelor hidrogeologice care fac parte din rețeauanaționala de
observ ații si masură tori.
Alineatul 2 al articolului 28 prevede că în cazul în care, prin exercitarea
acțiunilorprevăzute la alin. 1, se produc pagube, deținătorii terenurilor riverane apelor au
dreptul la despăgubiri potrivit legii. Sunt scutite de servituți permanente: clădirile , curțile ,
grădinile aferente locuințelor , monumentele publice, bisericile și cimitirele, precum ș i
parcurile declarate monumente ale naturii.
Dreptul de servitute, o dată stabilit, constituie o obligație opozabilă tuturor ( alin. 3).
În cazul în care, la lucrărileprevăzute la alin. 1, pentru care s -a prevăzut servi tutea,
aceasta a fost abandonată timp de cel puțin 3 ani sau, dacă menținerea ei nu mai este necesară ,
servitutea se poate considera stinsă (alin. 4).
Potrivit dispozițiilor a lineatului 5 despăgubirea la crearea servituții temporare sau
permanente consta din:

114

a) valoarea de circulație a produselor, plantațiilor , construcțiilor sau bunurilor mobile
de orice fel, avariate sau distruse;
b) valoarea pagubei cauzate proprietarului pentru stabilirea servituții pe zona
respectiva de teren, în raport cu foloasele de care este lipsit prin schimbarea destinației
temporare sau permanente a zonei respective de teren.
Articolul 29 ali n. 1 din lege reglementează un caz de expropriere pentru utilitate
publică , cu justă și prealabilă despăgubire și de ocupare temporară , în cazul realiz ării unor
lucrări de amenajare a bazinelor hidrografice și a altor lucrări hidrotehnice de utilitate publică,
cum ar fi: baraje și lacuri de acumulare cu anexele acestora, centrale hidroelectrice, derivații
de debite între cursuri de apă, lucrări de apărare îm potriva inundațiilor, sisteme de alimentări
cu apă și canalizări, inclusiv instalațiile de epurare cu anexele acestora, regularizări de râuri,
stații și platforme hidrometeorologice, sisteme de îmbunătățiri funciare, corectarea torenților.
Se interzice plantarea sau tăierea arborilor sau arbuștilor de pe terenurile situate în
albiile majore370 ale cursurilor de apă și pe țărmul mării, fără avizul de gospodărire a apelor și
avizul organelor silvice de specialitate (art. 30 alin. 1).
O altă servitute instituită prin prevederile art. 33 alin. 6 indice 1 din Legea nr.
107/1996 constă în obligația de a asigura secțiunea optimă de scurgere a apelor . Astfel,
proprietarii sau administratorii lucrărilor inginerești de artă (poduri) sunt obligați sa asigure
secțiunea optima de scurgere a apelor, pe chel tuiala proprie, în limita a două lungimi ale
lucrării de artă (poduri) în albia majoră în amonte ă i în limita unei lungimi a lucrării de arta
(poduri) în albia minoră aval, pentru a respecta parametrii avizați .
Totodată, în scopul asigurării protecției albiilor, malurilor, construcțiilor hidrotehnice
și îmbunătățirii regimului de curgere a apelor, se instituie zone de protecție pentru: albia
minoră371 a cursurilor de apă; suprafața lacurilor naturale sau a bălțilo r acoperite cu apă și de
vegetație acvatică, precum și țărmul mării; suprafața lacurilor de acumulare, suprafețele
ocupate de lucrări de amenajare sau de consolidare a albiilor minore, de canale și derivații de
debite la capacitatea maximă de transport a a cestora, precum și de alte construcții
hidrotehnice realizate pe ape; lucrări de apărare împotriva inundațiilor; construcții și instalații

370În înțelesul legii, albia majoră este ,,porțiunea de tere n din valea naturală a unui curs de apă, peste care se
revarsă apele mari, la ieșirea lor din albia minoră” (pct. 6, Anexa 1).
371Albia minoră este ,,suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură curgerea
nestingherită, din mal în m al, a apelor la niveluri obișnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a
apelor” (pct. 5, Anexa I).

115

hidrometrice, precum și instalații de determinare automată a calității apelor (art. 40 alin. 1).
Lățimea zonelor de p rotecție este stabilită în Anexa 2, care face parte integrantă din lege.
Delimitarea zonelor de protecție s e realizează de Regia Autonomă ,,Apele Româneˮ
împreună cu autoritatea de cadastru funciar și cu deținătorii terenurilor riverane. Aplicarea, în
funcție de specificul local, a regimului restricțional de folosire a terenurilor din zonele de
protecție, din zona dig -mal și din acumulări nepermanente se asigură de Regia Autonomă
,,Apele Româneˮ , cu consultarea deținătorilor cu orice titlu ai acestor terenu ri și, după caz, a
unităților de navigație civilă și în concordanță cu metodologia elaborată de Ministerul Apelor,
Pădurilor și Protecției Mediului.
Se interzice amplasarea în zona inundabilă a albiei majore și în zonele de protecție de
noi obiective econo mice sau sociale, inclusiv de noi locuințe sau anexe ale acestora (art. 49
alin. 1), cu excepția cazurilor deosebite, dar cu condiția obținerii avizului de amplasament372
emis de Administrația Națională ,,Apele Române”, cu acordul riveranilor și după realiza rea
anticipată a lucrărilor și măsurilor necesare pentru evitarea pericolului de inundare și
asigurarea curgerii apelor (art. 49 alin. 2).
Potrivit legii, apărarea împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase
și a accidentelor la construc țiile hidrotehnice reprezintă o activitate de protecție civilă a
populației, în interes național.
Ca atare, măsurile de prevenire și de pregătire pentru intervenții, de intervenție după
declanșarea fenomenelor periculoase cu urmări grave, de intervenție ul terioară pentru
recuperare și reabilitare, constituie o obligație pentru toate persoanele fizice și juridice, cu
excepția persoanelor cu handicap, a bătrânilor și a altor categorii defavorizate (art. 67 alin. 1 –
3).
Articolul 75 din Legea nr. 106/1997 reglementează servitutea de inundare temporară
a terenurilor cuprinse în planurile de apărare a țării împotriva inundațiilor . Astfel, pentru a
evita producerea unor calamități în perioadele de ape mari sau de accidente l a baraje,
funcționarea acumulărilor nepermanente la parametrii pentru care au fost construite este
obligatorie, iar Comitetul interministerial poate aproba inundarea dirijată a unor terenuri

372Avizul de amplasament nu exclude obligația obținerii avizului de gospodărire a apelor și a celorlalte avize,
potrivit legii, precum și autori zației de gospodărire a apelor. Avizul de gospodărire a apelor și avizul de
amplasament sunt avize conforme (art. 51). Avizul și autorizația de gospodărire a apelor sunt acte ce
condiționează din punct de vedere tehnic și juridic execuția lucrărilor constr uite pe ape sau în legătură cu apele și
funcționarea sau exploatarea acestor lucrări, precum și funcționarea și exploatarea celor existente; avizul și
autorizația sunt principalele instrumente folosite în administrarea domeniului apelor (pct. 17, Anexa 1).

116

dinainte stabilite prin planurile de apărare, precum și a incinte lor îndiguite, realizate lateral
unui curs de apă.
În alineatul 2 al aceluiași articol se prevede că deținătorii cu orice titlu ai terenurilor
stabilite prin planurile bazinale de apărare, ca și ai celor situate în incinte îndiguite sunt
obligați să permit ă inundarea temporară, în mod dirijat, a acestora. Pentru prejudiciile suferite
prin inundarea temporară a terenurilor, proprietarii acestora vor fi despăgubiți din fondul de
asigurare, în condițiile legii ; valorile despăgubirilor se propun de prefecți, s e avizează de
Comisia centrală și se aprobă prin hotărâre a Guvernului (art. 75 alin. 3).
În scopul asigurării stabilității și integrității digurilor, barajelor și a altor lucrări de
apărare împotriva acțiunilor distructive ale apelor, legea interzice : extragerea pământului sau
a altor materiale din diguri, baraje sau din alte lucrări de apărare, ca și din zonele de protecție
a acestora; plantarea arborilor de orice fel pe diguri, baraje și pe alte lucrări de apărare;
pășunarea pe diguri sau baraje, pe mal ul mării sau în albii minore, în zonele în care sunt
executate lucrări hidro tehnice și în zonele de protecție a acestora etc. (art. 76 alin. 1).
De asemenea, pentru protecția resurselor de apă, legea instituie și o serie de interdicții
enumerate în art. 1 6 și 22, în scopul prevenirii poluării apei.373

2.2.4 . Limite legale privind fostele servituți stabilite de lege
Remarcăm că u rmătoarele limite legale, de la art. 611 la art. 616 din Codul civil le
regăsim, cu mici modificări, de la art. 610 la art. 615 din vechiul Cod civil , ca fiind servituți
stabilite de lege, cu aceleași denumiri și aproape același conținut. Astfel, articolele 611 din
Codul civil și 615 din vechiul Cod civil, care reglementează picătura streșinii sunt identice din
punct de vedere al conținutului. De asemenea, d istanța lucrărilor intermediare cerute pentru
construcții, lucrări sau plantații, reglementată în vechiul Cod civil la ar t. 607 -610, se regăsește
în actualul Cod civil la art. 612 -613 cu aproape aceleași dispoziții, cu unele det alii de
sistematizare. În fine, v ederea asupra proprietății vecinului, reglementată în vechiul Cod civil
la art. 611 -614, se regăsește în act ualul Cod civil la art. 614 -616 și este relativ aceeași, cu
foarte mici diferențe privind distanța minimă față de t erenul vecin. O reglementare specială,
care consacră soluțiile jurisprudenței, privește fe reastra de lumină (art. 616 Cod. Civ.), care

373A se vedea D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Unive rsul
Juridic, București, 2007, p. 175 -176.

117

face departajarea unor asemenea deschideri fără ca ele să prilejuiască vederea asupra terenului
vecin, față de ferestrele sau deschiderile (bal coane) de vedere.

2.2.4.1. Picătura streșinii
Potrivit art. 611 C. civ.: „Proprietarul este obligat să își facă streașină casei sale astfel
încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul pro prietarului vecin”.
Așa cum s-a subliniat în doctrină374, această interdicție legală este o limitare a
exercitării dreptului de proprietate, impusă de raporturile de vecinătate și se aplică oricăror
clădiri și indiferent dacă apa provine din ploi sau din topirea zăpezilor. Prin urmare,
proprietarul trebuie să -și construiască streașina casei sale în așa fel încât apa pluvială să nu se
scurgă direct pe tere nul vecinului. Dacă terenul aparține în coproprietate mai multor persoane,
atunci fiecare dintre acești coproprietari are dreptul să deverseze apele pluviale de pe acoperiș
pe terenul comun, deoarece destinația terenului nu este încălcată, iar prerogativele dreptului
de proprietate comună permit această conduită. De asemenea, o bligația instituită prin art. 611
C. civ. nu trebuie respect ată atunci când apele de ploaie se scurg pe un drum public.
În doctrină375, s-a considerat că, în actuala reglementare, conduita proprietarului de a
permite ca streaș ina vecinului să conducă apele de ploaie pe fondul său, nu poate fi
considerată decât un act de toleranță care, prin natura sa, nu poate da naștere unui drept real în
beneficiul celuilalt. Așa fiind , proprietarul care este prejudiciat de picătura streșinii ve cinului
său va putea oricând cere respectarea obligaț iei legale prevăzute la art. 611 C. civ., respectiv
încetarea încălcării acesteia prin modifica rea streșinii și , eventual, plata de despăgubiri.

2.2.4.2. Distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții,
lucrări și plantații
În ceea ce privește distanța minimă în construcții , articolul 612 C. civ. prevede
obligația proprietarului unui fond de a face orice construcții, lucrări sau plantații, numai cu
respectarea unei distanțe min ime de 60 cm față de linia de hotar, dacă nu se prevede a ltfel prin
lege sau prin regula mentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor
proprietarului vecin. Orice d erogare de la distanța minimă se poate face prin acordul părților
exprimat printr -un înscris autentic.
Prin urmare, această dispoziție legală instituie ,,o obligație reciprocă de a nu face în

374I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 140 -141.
375Ibidem .

118

sarcina proprietarilor veciniˮ376, fiind, de asemenea, o limitare a exercitării dreptului de
proprietate impusă de raporturile de vecinătate. ,, Norma legală care impune o distanță minimă
de 60 de cm a construcției față de linia de hotar are caracter supletiv și se va aplica doar dacă
prin lege sau prin regulamentul de urbanism nu se prevede o altă distanță. în această situație,
spre deosebire de norma legală care impune distanța minimă pentru arbori, legiuitorul nu mai
face trimitere la fixarea distanței prin cutumă. ˮ377
În ceea ce privește d istanța minimă pentru arbori , articolul 613 C. civ. conține o
dispoziție cu caracter supletiv, prevăzând obligația proprietarului unui fond de a respecta o
distanță minimă la sădirea arborilor. Astfel, potrivit alineatului 1 al art. 613 C. civ., în lipsa
unor dispoziții cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau prin obiceiul locului, arborii
mai înalți de doi metri trebuie sădiți la cel puțin doi metri de linia de hotar. Pentru arborii mai
mici de doi metri, plantații și garduri vii, nu trebuie respectată distanța minimă.
Al doilea alineat al art. 613 din Codul civil prevede că în caz de nerespectare a
distanț ei, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea la
înălțimea cuvenită a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului
fondului pe care acestea sunt ridicate. S -a opinat378 că distanța minimă legală se referă la
arborii, plantațiile și gardurile vii care sunt sădiți de către un proprietar pe fondul său, nu și la
cele care cresc spontan. Cu toate acestea, sancțiunea pentru nerespectarea distanței minime,
care constă în scoaterea sau tăierea acestora până la limita legală, li se va aplica în egală
măsură.
În doctrină379, s-a evidențiat faptul că n ici în reglementarea din 1864 și nici în actualul
Cod civil, legiuitorul nu a prevăzut modul în care se calculează distanța l egală. Doctrina a
considerat că dis tanța legală se va măsura cu începere de la inima arborelui380 până la linia de
hotar a ambelor fonduri sau până la mijlocul zidului, gardului sau șanțului comun, dacă
acestea sunt situate pe linia de hotar. Dacă zidul, gardul sau șanțul aparține exclusiv unuia
dintre vecini, distanța se calculează de la marginea ext erioară a acestora, dacă aparțin acelui a
care vrea să planteze, iar dac ă aparține celuilalt vecin, dis tanța se va măsura de la marginea

376V. Terzea, Limitele legale ale dreptului…., op. cit., p. 138.
377I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 142.
378Ibidem .
379Ibidem .
380În aces t sens, în practica judiciară ( Curtea de Apel Craiova, Secția civilă, decizia civilă nr. 8643/1999, citat
după V. Terzea, Noul Cod civil . Ediția a II -a, vol. I, Univer sul Juridic, București, p. 764) s -a decis că ,,distanțele
prevăzute de lege se măsoară de la inima arborelui, nu de la suprafața lui exterioară și până la linia despărțitoare
între cele două suprafețe vecine, altfel distanțele ce au putut fi respectate în momentul sădirii arborilor, s -ar
micțora prin creșterea și îngroșarea trunchiului arborilorˮ.

119

care este în partea sa . În ipoteza î n care cele două fonduri sunt despărțite de un drum public
sau d e un curs de apă, distanț a se va calcula luându -se în considerare și lărgimea acestora381.
Doctrina a apreciat că d reptul de cere scoaterea ori tăierea arborilor care dep ășesc
înălțimea stabilită, apar ține proprietarului vecin. De asemenea, proprietarul vecin poate cere
în justiție autorizarea de a scoate sau tăia el însuși arborii, pe cheltuiala proprietarului,
deoarece o asemenea obligație nu are un caracter intuitu personae .
Nu se va admite scoaterea arborilor atunci când ac eștia ajută la susținerea solului,
proprietarul care cauzează în acest mod prejudicii vecinului fiind obligat la plata de daune –
interese. Scoaterea arborilor nu se va face prin smulgere în cazul în care se poate găsi o
metodă mai puțin costisitoare și mai puțin invazivă pentru fondul pe care arborii au fost sădiți.
Acest drept al proprietarului vecin de a cere scoaterea ori tăierea arborilor care nu
respectă distanța legală este un drept potestativ, imprescriptibil, care poate fi exercitat ori de
câte ori s unt îndeplinite condițiile legale, chiar fără a se face dovada unui prejudiciu. În acest
caz, prejudiciul este prezumat prin simplul fapt al încălcării distanței legale în sădirea
arborilor, plantațiilor, gardurilor vii.382În doctrină, e ste controversată pro blema dacă acest
drept de a cere scoaterea arborilor poate fi exercitat în mod abuziv. Deși s -a considerat că
drepturile potestative nu sunt susceptibile de exercitare abuzivă, s -a adm is totuși că atunci
când planta țiile, deși nu s -au făcut cu respectarea distanței legale , nu au adus niciun prejudiciu
vecinului, ci dimpotrivă, aveau scopul de a sustr age vederii proprietarului aces tora
construcțiile inestetice prin care proprietarul vecin a adus atingere dreptului proprietarului
plantațiilor la un mediu sănă tos, acți unea prin care se tinde la scoa terea acestor co paci, este
abuzivă. S -a considerat ca abuzivă și acțiunea prin care se solicită deplasarea unui gard viu,
plantat cu nerespectarea distanței legale de -a lungul liniei separative, atunci când gardul viu
formează un gard natural și solid ce face superfluă construirea unui alt gard între cele două
propriet ăți.383
Potrivit alineat ului 3 al art. 613 C. civ. , proprietarul pe al cărui fond se întind ramurile
sau rădăcini le arborilor de pe fondul vecin are dreptul de a le tăia , precum și dreptul de a
păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său . Și acest dr ept este un drept potestativ,
imprescriptibil, care se va exercita atât în situația în care arborii sunt sădiți pe fondul vecin cu
încălcarea distanței legale cât și în situația când distanța a fost respectată, întrucât legiuitorul

381V. Terzea, Servituțile în dreptul civil român , Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 127.
382I.Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 144.
383A se v edea în acest sens, V. Terzea, Limitele legale… , op. cit., p. 149 -150, cu jurisprudența acolo citată.

120

nu dis tinge între cele două situații.384
Doctrina a evidențiat faptul că s coaterea sau tăierea arborilor care sunt sădiți pe fondul
vecin cu nerespecta rea distanței legale se va face fie de bunăvoie, la cererea proprietarului
interesat, fie cu autorizarea instanței de judecată, î n timp ce pentru ramurile sau rădăcinile
care se întind pe fondul său, proprietarul vecin „are dreptul de a le tăia”, fără a mai fi necesară
intermedierea instanței de judecată.385

2.2.4.3. Vederea asupra proprietății vecinului
Potrivit articolului 614 C. civ., fereastra sau deschiderea în zidul comun nu se poate
face decât cu acordul proprietarilor.
În doctrină386, s-a arătat că legiuitorul a ținut seama și în acest caz de faptul că nu
suntem în prezența unui dezmembrământ al dreptului de propri etate, ci doar a unei limitări a
exercițiului acestuia, pentru asigurarea unei bune vecinătăți. Este o limitare a dreptului de
proprietate al vecinului care, dacă ar avea mereu vedere asupra fondului celuilalt proprietar, ar
stânjeni raporturile normale de vecinătate fundamentate pe respect reciproc și echitate.
În opinia aceluiași autor , dacă zidul nu este comun ș i aparține în întregime unui sin gur
propriet ar, acesta are dreptul de a face deschideri pentru a pătrunde lumina și aerul, ferestre
care nu îi p rocură nicio vedere spre vecin, astfel că acesta din urmă nu va putea invoca
producerea vreunui prejudiciu deoarece prevederile art. 614 C. civ. devin incidente numai
dacă suntem în pre zența unui zid comun. Prin urmare , numai starea de comunitate asupra
zidului impune acordul proprietarilor vecini asupra oricărei ferestre sau deschideri în zidul
comun. Mai mult, s-a apreciat, în aceeași opinie, că termenul de „deschidere” din cuprinsul
textului articolului 614 nu se poate referi decât la deschiderile de lum ină sau aerisire,
altminteri, legiuitorul s -ar fi mărginit doar la utilizarea termenului de „fereastră”.Dacă
ferestrele sau deschiderile au fost realizate într -un zid care, ulterior, devine bun comun,
coproprietarul poate solicita astuparea acestora, cu co ndiția să nu existe o clauză contrară în
actul de dobândire.387
Distanța minimă pentru fereastra de vedere este reglementată la articolul 615 C.
civ., care prevede că este obligatorie păstrarea unei distanțe de cel puțin 2metri între fond ul,
îngrădit sau neîngrădit, apa rținând proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori

384I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 145.
385Ibidem, p. 145.
386Ibidem, p. 146
387Ibidem, p. 145.

121

alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond (altfel spus, paralele cu acest fond).
Pentru situația în care fereastra, balconul sau alte asemenea lucrări nu sunt paralele cu fondul
vecin, este prevăzută o limită de un metru . Prevederile articolului 615 C. Civ. sunt dispozitive,
așa încât părțile pot deroga de la ele, stabilind, de exemplu, că distanța care trebuie respectată
să fie mai mare.388
Alineatul 3 al articolului 615 reglementeazămodul în care se calculează dis tanțele
prevăzute la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol. Fiind vorba despre aflarea unei distanțe
minime, aceasta se va măsura pe rpendicular, luându -se în consi derare punctul cel mai
apropiat de linia hotar , existent pe fața zidului în care s -a deschis vederea sau, după caz, pe
linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. Distanța, și în cazul lucrărilor neparalele,
se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucr ării de linia de hotar și până
la această linie.
S-a considerat că distanțele legale la care se pot construi ferestre sau alte deschideri, se
aplică și altor lucrări prin care ar fi posibilă vederea continuă pe proprietatea vecinului, cum
ar fi peroane, pr ispe, terase. S -a precizat că ușile din sticlă servesc nu numai la trecere, ci și la
vedere, astfel că au același regim juridic ca ferestrele de vedere111.
În doctrină , s-a exprimat opinia că n orma juridică prevăzută de art. 615 C. civ.
presupune un fond d istinct aparți nând unui terț, astfel că regula nu se va putea aplica atunci
când fereastra se va realiza într -un bloc cu mai multe apartamente, față de alte apartamente,
întrucât terenul aferent blocului reprezintă o proprietate comună forțată și deci ved erea nu se
exercită pe un fond distinct.389
Potrivit articolului 616 din C odul civil care reglementează f ereastra de lumină ,
dispozițiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a -și deschide, fără limită de distanță,
ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
Având în vedere faptul că vechiul Cod civil din 1864 nu a reglementat decât servitutea
de vedere, omițând textele din Codul civil francez referitoare la ferestrele de lumină, în
literatura jurid ică390 s-a subliniat că nu trebuie să aplicăm prin analogie deschiderilor pentru
lumină, o regulă identică pe care legea o prescrie num ai pentru anumite vederi. Prohi biția de a
avea vederi mai aproape decât distanța legală reprezintă o limitare a exercițiului dreptului de
proprietate, o excepție de la caracteru l absolut al aces tuia. Dat fiind că excepțiile se

388V. Stoica, Drept civil…., op. cit., p. 265.
389V. Terze a, Limitele… , op. cit., p. 163.
390D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român , Tomul 3, Partea I , ediția a II -a,
București, 1909, vol. III, p. 277.

122

interprete ază restrictiv, în cazul în care legea interzice numai vederi, restricția nu se poate
extinde la lumini.
Jurisprudența a decis că p entru a se stabili dacă o fereastră este de vedere sau de
lumină, se va avea în vedere un criteriu obiectiv, adică tipul de dimensionare și tipul de
construcție. Decisivă este împrejurarea că o fereastră de lumină poate fi considerată astfel
numai dacă pri n modul ei de amplasare și de construcție, nu poate fi folosită decât pentru
lumina naturală. Dacă fereastra poate fi folosită și pentru lumină, dar și pentru vedere, nu
poate fi vorba decât de o încălcare a prevederilor legale.391
Prin noua dispoziție a art . 616 C. civ. ni se oferă un criteriu suficient pentru a aprecia
dacă suntem în prezența ferestrelor de lumină. Acestea nu trebuie să permită vederea spre
fondul vecin. Dacă această condiție este îndeplinită, dis tanțele minime legale față de linia de
hotar nu mai trebuie respectate.

2.2.5. Dreptul de trecere
Considerat în actualul C od civil ca o limită legală a dreptului de proprietate, dreptul de
trecere este reglementat de la art. 617 la art. 620.
În vechiul Cod civil de la 1864, d reptul de trecere era reglementat ca servitute de
trecere stabilită de lege, ca drept real, dezmembrăm ânt al dreptului de proprietate. Î n noul Cod
civil, dreptul de trecere cunoaște o reglementare care schimbă natura juridică a acestui drept,
ce nu se mai regăsește printre drepturile reale care puteau fi apărate prin acțiunea confesorie.
În literatura de specialitate392 se demonstrează, cu argumente juridice, distincția dintre dreptul
legal de trecere ( servitute lato sensu ) și servitutea legală de trecere ( servitute stricto s ensu),
distincție care, sub aspect practic, în tr-o opinie din doctrină 393, apare cu adevărat importantă
atunci când este vorba de mijloacele juridice de apărare a acestui drept; în mod concret,
dreptul sau servitutea de trecere, sub aspect practic, sunt ide ntice, dar diferite ca natură
juridică.
În actuala reglementare, proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică
are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului
propri u (art. 617 alin. 1). În alin. 2 se arată că trecerea trebuie să se facă în condiții de natură

391V. Terzea, Limitele…, op. cit., p. 167.
392V. Stoica, Drept civil…., op.cit., p. 119.
393M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale , Ediția a III -a revăzută și adăugită, Universul
Juridic, București, 2014, p. 130.

123

să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de propri etate asupra fondului ce are acces
la calea publică, iar în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică,
trece rea se va face pe fondul căruia i s -ar aduce cele mai puține prejudicii. D reptul legal de
trecere este imprescriptibil, acesta stingându -se în momentul în care fondul dominant
dobândește un alt acces la calea publică.
În ceea ce privește exercitarea acest ui drept, sunt reglementate situații speciale, în care,
dacă lipsa accesului public se datorează unor acte juridice de partaj, vânzare, etc., va trebui
menținută calea de acces anterioară (art. 618 alin. 1) ; tot asemenea, când lipsa accesului este
imputabi lă proprietarului terenului înfundat, dreptul de trecere poate fi stabilit numai cu
consimțământul proprietarului care are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii
(art. 618 alin. 2) .
Cât privește întinderea și modul de stabilire a dreptului de trecere, acestea sunt
determinate prin înțelegerea părților, prin hotărâre jude cătorească sau printr -o folosinț ă
comună pe timp de 10 ani (art. 619) .

2.2.6. Alte l imite legale – dreptul de trecere pentru utilități
Alte limite legale prevăzut e în noul Cod civil se referă la: dreptul de trec ere pentru
utilități (art. 621) ; dreptul de trecere pentru efec tuarea unor lucrări (art. 622); dreptul de
trecere pentru reintrarea în posesie a unui bun ajuns întâmplător pe fondul respectiv (art. 623).
2.2.6.1. Dreptul de trecere pentru utilități
Articolul 621 alin. 1 din Codul civil prevede obligația proprietarului de a permite
trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași
zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor
electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale c u
același scop. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, această obligație subzistă numai pentru
situația în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, pericul oasă sau foarte costisitoare.
Alineatul 3 prevede că, în toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri
juste. Dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

124

În doctrină394, s-a arătat că r estricția adusă dreptului de proprietate privată prin
dispozițiile art. 621 C. civ. reprezintă o expresie a caracterului social al acestui drept. S -a
afirmat395 că acest caracter social al dreptului de proprietate, cumulat cu intervenționismul tot
mai accentuat al statului, a determinat reinterpretarea noțiunii de servitute oridiminuarea
importanței unor servituți stabilite anteri or în interes privat prin regle mentarea unor servituți
cu conținut identic însă de interes public, având conse cința unor efecte juridice extinse de la
ordinea privată la cea publică.
În doctrina juridică396, s-a exprimat opinia potrivit căreia articolul 621 din Codul
civilstabilește un tip de restricție în exercițiul proprietății private care are trăsăturile unei
servituți administrative. Astfel, d reptul de trecere pentru utilităț i regleme ntat în acest articol
este o restricție instituită în favoarea unui interes preponderent general, de bună funcți onare a
rețelelor edilitare ce deservesc o anumită comunitate (fonduri învecinate sau din aceeași
zonă). Prin urmare, chiar dacă profită anumit or fonduri înveci nate, asigurarea serviciilor de
utilitate publică reprezintă un interes public pentru cei care fac pa rte dintr -o anumită
comunitate.
Prin pre vederile alineatului 4, clădirile, curțile și grădinile acestora sunt exceptate de la
acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte și canale subterane, în cazul în care
acestea sunt utilități noi. A admite trecerea pe un asemenea fond a unor astfel de rețele, chiar
cu despăgubire prealabilă, ar afecta grav exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra
fondului și ar diminua considerabil valoarea de circulație a acestuia, devenind inapt pentru
permiterea edificării a noi construcții. Interdicția se referă la uti litățile noi, iar nu la rețelele
existente deja pe fond, despre care proprietarul avea cunoștință și a căror trecere este obligat
să o suporte în continuare.397

2.2.6.2. Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
Potrivit a rticolul ui 622 din Codul civil, proprietarul este obligat să permită folosirea
fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum și accesul
vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor și culegerea fructelor, în schim bul unei
despăgubiri, dacă e ste cazul. Prin urmare , atunci când trecerea pe fondul vecin este justificată

394I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 157 -158.
395A se vedea C. Munteanu, Considerații p rivind servituțile de utilitate publică , în Analele Universității Lucian
Blaga , Sibiu nr. 1 -2/2005, p. 50 -51.
396I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 158.
397Ibidem, p. 158-159.

125

de necesitatea lucrărilor care trebuie efectuate asupra fondului învecinat sau de tăierea
crengilor care l -ar incomoda pe vecin, precum și culegerea fructelor care i se cuvin de pe
acestea, proprietarul veci n nu poate să se opună trecerii, însă, așa cum s -a arătat în doctrină398,
acesta poate pretinde despăgubiri.
Alineatul 2 al art. 622 C. civ. face trimitere la prevederile alin. 2 al art. 621 C. civ.,
conform căruia dreptul de tre cere pe fondul vecin nu poate fi recunos cut decât dacă trecerea
prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

2.2.6.3. Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
Potrivit a rticolul ui 623 alin. 1 din Codul civil, proprietarul unui fond nu poate
împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâm plător pe
fondul respectiv, dacă a fost înștiințat în prealabil.
Alineatul 2 prevede că, în toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă
despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum și pentru cele pe
care bunul le -a cauzat fondului.
În literatura juridică399, s-a exprimat opinia că a vând în ved ere că legiuitorul român nu
a menționat despre ce fel de bun este vorba, înțelegem că a avut în vedere un bun mobil, un
obiect sau un animal. Totodată, t recerea bunului pe fondul vecin treb uie să se fi produs
întâmplător. Așa cum a reglementat legiuitorul român dreptul de trecere în această situație
specială, ajungerea unui bun al unui proprietar pe fondul vecin trebuie să nu se fi produs cu
intenție sau prin neglijență gravă repetată care ar putea fi asimilată intenției.

2.2.6.4. Starea de necesitate
O noutate a actualului Cod civil o constituie reglementarea stării de necesitate (art.
624), care permite folosirea sau chiar distrugerea unui bun al altuia, pentru a se apăra pe sine
ori pe altul de un pericol iminent.
Astfel, p otrivit art. 624 C. civ., în cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un
bun al altuia pentru a se apăra pe sine sau pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului
are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat, cu excepția
prevăzută în alin. 2, adică atunci când proprieta rul bunului a provocat sau a favorizat apariția
pericolului.

398I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 160.
399Ibidem .

126

Starea de necesitate este prevăzută de dispozițiile Codului penal ca o cauză
exoneratoare de răspundere penală, referindu -se la o situație critică, în care o p ersoană, pentru
a se salva pe sine sau pe altul de la un pericol iminent cauzează un prejudiciu unui bun al
altuia, prin folo sirea sau distrugerea acestuia. Prin urmare, p entru a ne afla în prezența stării
de necesitate , trebuie îndeplinite următoarele co ndiții : o persoană să se afle într -un pericol
iminent; prejudicierea bunului altuia prin folosire sau distrugere ș i prejudicierea bunului altuia
să fie făcută în scopul salvării acestei persoane de la pericol.
În această situație, p roprietar ul prejudiciat are dreptul să ceară o despăgubire numai de
la cel care a fost salvat . Într-o opini e exprimată în doctrină400, aceasta este o redactare
incompletă, deoarece proprietarul bunului respectiv are dreptul să ceară o asemenea
despăgubire și de la cel care s-a salvat apărându -se pe sine.
Așa cum s -a arătat în doctrină401, prin prejudiciul cauzat proprietarului bunului, ia
naștere un raport de răspun dere civilă delictuală, fapta de folosire sau distrugere fără drept a
unui bun rămâ nând un delict civil, chiar d acă este justificată de un interes legitim.
Potrivit alineatului 2 al articolului 624 din Codul civil, proprietarul care a provocat sau
a favorizat apariția pericolului nu poate pretinde nicio despăgubire.
O precizare necesară cu privire la aceste din u rmă limite legale este făcută în Codul
civil (art. 625), și anume, că aceste îngrădiri legale se completează cu dispozițiile legilor
speciale privind regimul juridic al anu mitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de
orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național -cultural, bunurile sacre ale cultelor
religioase, precum și altele asemenea.
Prin urmare, aș a cum s -a subliniat în doctrină402, în concepția legiuitorului, normele
cuprinse în secțiunea destinată limitelor legale ale dreptului de proprietate au un caracter
general, iar regimul juridic spe cial al unor bunuri impune restricții cu caracter particular prin
natura limitării, a autorității în favoarea cărora sunt prevăzute restrângerile de proprietate, a
carac terului oneros sau gratuit a l acestora, a temporalității sau perpetuității lor și, nu în ultimul
rând, a interesului general sau particular care necesită a fi protejat.

400M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil……, op. cit., p. 131.
401I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 161.
402Ibidem, p. 162.

127

2.3. L IMITE CONVENȚIONALE. CLAUZA DE INALIENABILITATE.
Exercițiul dreptului de proprietate poate suferi limitări și pe cale convențională. Astfel,
potrivit art. 626 din Codul civil, limitele convenționale sunt limitări aduse dreptului de
proprietate prin acte juri dice în care proprietarul consimte la limitarea dreptului său , cu
condiția să nu încalce ordinea publică și bunele moravuri.
În doctrină403, s-a arătat că, în afara cazuril or prevăzute de lege, proprieta rul este
singurul în măsură să își limiteze dreptul său de proprietate, dat fiind caracterul absolut și
exclusiv al proprietății. Aceas tă posibilitate dată proprietarului dă măsura libertății sale de a
dispune de bunul său, ca expresie a principiului libertății contractuale. Dispozițiile art. 626 C.
civ. se referă la restrângeri aduse proprietății prin intermediul actelor juridice – contr acte sau
acte unilaterale -, iar nu prin simple acte de toleranță impuse de starea de vecinătate.
În ce privește limitări le dreptului de folosință pe care le consimte proprietarul bunului ,
acestea sunt valabil asumate, în temeiul principiului libertății contractuale și al dreptului de
folosință liberă a bunului, firește, cu respectarea tuturor drepturilor celorlalți . Este cazul , de
exemplu, a unor servituți d e trecere stabilite pe cale con vențională, în care atât proprietarul
fondului dominant , cât și proprietarul fondului aservit au prerogativa folosinței întregului fond
aservit în vederea asigurării trecerii. Totodată, există cazuri în care se constituie drepturi reale
dezmembrate din prop rietatea inițială, când prerogativele folosinței bunului sau culegerii
fructelor sunt transferate unei alte persoane care devine titulara unui drept real principal, iar
proprietatea inițială rămâne golită de conținut.404
În literatura juridică405, s-a exprimat opinia că l imitarea prin acte juridice a dreptului
de proprietate de către titularul său nu este, la rândul său, în afara oricărei restricț ii, deoarece
există ,,o limită a limitei ˮ, reprezentată , potrivit dispozițiilor art. 626 C.civ., de respectarea
norm elor de ordine publică și bunelor moravuri. Aceste prevederi legale sunt în acord cu cele
ale art. 12 C. civ., potrivit cărora „(1) Oricine poate dispune liber de b unurile sale, dacă legea
nu pre vede în mod expres altfel. (2) Nu se poate dero ga prin conven ții sau acte juri dice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
În perioada în care a fost în vigoare Codului civil anterior de la 1865, limitările
dreptului de dispoziție juridică, în principiu, nu erau admise. Având în vedere c ă
alienabilitatea bunurilor era regula, deoarece dreptul de a înstrăina constituie un caracter

403I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 162.
404Ibidem.
405Ibidem.

128

esențial al proprietă ții, în literatura juridică, s-a pus p roblema dacă acest caracter era de ordine
publică. Mai exact, s -a pus problema dacă a lienabilita tea și dreptul de a dispune reprezenta o
regulă imperativ ă, de la care particularii nu pu teau deroga în afară de texte legale exprese, sau
dimpotrivă, pa rticularii erau liberi să deroge de la această regulă în afară de orice text expres ?
În opinia unor autori,406 inalienabilitatea, în a fară de texte exprese, nu se pu tea valabil
stipula în nici o măsură, sau numai în măsură extrem de restrânsă.
Alți autori407 au dat o interpretare mai nuanțată acestei probleme, susținând că numai
clauza de inalienabilitate sau de indi sponibilitate perpetuă era lovită de nu litate absolută, în
schimb, era valabilă clauza de inalienabilitate sau de indisponibilitate temporară înt emeiată pe
un interes legitim și serios. În esență, ei au avut în vedere că nici o dispoziție a codului civil
din 1865 nu interzice a în mod absolut stipularea inalienabilității convenționale, care se
armonizează cu principiul libertății convențiilor. În op inia lor, judecătorii sunt chemați să
aprecieze în fapt limita până la care alienabilitatea poate fi stipulată și cazurile în care ea este
admisă, fără a fi însă contrară ordinii publice.
În perioada în care a fost în vigoare Codul civil de la 1865, în literatura de
specialitate408, s-a reținut că , stipulația de inalienabil itate ori indisponibilitate era valabilă în
următoarele cazuri: în cazul donației cu rezerva uzufruct ului, se pu tea stipula inalienabilitatea
sau indisponibili tatea bunului pe timpul cât d ura uzufructul; în caz ul donației sau legatului se
putea stipula o clauză de inalienabilitate sau indisponibilitate a bunului dăruit sau legat până
la majoratul donatarului sau a legatarului; în cazul donației cu sarcini sau a unui legat cu
sarcină, ambele având ca obiect o prestaț ie în favoarea unui terț, se pu tea stipula o clauză de
inalienablitate sau de indisponibilitate a bunului dăruit sau legat pe tot timpul cât dura acea
prestație.
Rezultă că o clauză prin care se stipul a inalienabilitatea ori ind isponibilizarea
perpetuă, sau o astfel de clauză neîntemeiată pe un interes legitim sau serios, era lovită de
nulitate absolută și atră gea nulitatea întregii convenții, întrucât, conform art. 5 și art. 1008 din
Codul civil de la 1865 , convențiile afectate de condiții imposibile, im orale sau prohibite de
legi erau nule, fiind desființa te.

406A se vedea D. Alecsandresco, Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil român , t. III, partea I , op.
cit., p. 235 -236.
407A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, op. cit., p.
56-61; G. N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale (Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor.
Drepturile reale principale) , op. cit., p. 320; I. P. Filipescu , Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , op. cit.,
p. 246 -249.
408I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , op. cit., p. 24 7.

129

Însă, nulitatea unei asemenea clauze cuprinsă într -un act juridic cu titlu gratu it
(donație sau testament), atră gea nulitatea actului numai atunci când ea a fost cauza
determinantă a liberalității (donație sau legat). D eci, dacă o astfel de clauză avea o existență
de sine stătătoare, adică n u era indisolubil legată de ac tul de liberalitate în care era cuprinsă,
nulitatea acestei clauze rămâne a fără nici o influență asupra a ctului juridic cu titlu gratuit,
acesta din urmă producându -și efectele ,,ca și cum clauza nulă n -ar fi făcut parte din el”.409
Presupunând că s -a stipulat o clauză de inalienabilitate valabilă, doctrinarii și -au pus
problema sancțiunii aplicabile în cazul în care dobânditorul înstrăinează bunul cu
nerespectarea acestei clauze. Răspunsul a fost în sensul că alienatorul, care a stipulat
inalienabilitatea, pu tea să ceară revocarea liberalității sau rezoluțiunea vânzării, împotriva
dobândito rului care a încălca t clauza. Același drept îl a veau și moștenitorii sau legatarii
universali împotriva unui legatar, care a înstrăinat bunul cu încălcarea clauzei de
inalienabilitate. Admiterea acțiuni i în revocare sau rezoluțiune ave e efect retroactiv, care
duce a și la desf iințarea actului de înstrăinare încheiat între terț și cumpărător, donatar ori
legatar, potrivit principiului rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipientis . Ca urmare, bunul
se întorce în patrimoniul donatorului, testatorului sau a vânzătorului.
Dificul tatea apă rea atunci când inalienabilitatea a fost stipulată în favoarea
dobânditorului, d at fiind că inalienabilitatea avea ca scop să păstreze bunul în patrimoniul
dobânditorului. Or, prin revocarea donației, legat ului sau a vânzării, bunul se întorce a în
patrimoniul alienatorului (testator, donator, vânzător) sau al moștenitorilor săi, ceea ce ar
putea fi contrar scopului pentru care s -a stipulat inalienabilitatea în interesul dobânditorului
(cumpărător, donatar, legatar). Soluția propusă pentru înlăturar ea aceastei dificultăți a fost
aceea de a se cere nulitatea actului de dispoziție intervenit între dobânditorul bunului
(cumpărător, donatar, legatar) și terțul ach izitor, caz în care se desființ a numai actul de
dispoziție, bunul se reîntoarce a în patrimon iul dobânditorului (cumpărător, donatar, legatar),
iar nu în patrimoniul stipulantului clauzei de inalienabilitate ori de indisponibilitate. Acțiunea
putea fi promovată de persoana în interesul căreia a fost stipulată clauza, și anume: stipulantul
clauzei (dacă aceasta a fost în interesul său); dobânditorul bunului (cumpărător, donatar,
legatar), dacă clauza a fost stipulată în favoarea sa; terțul beneficiar al clauzei.

409Ibidem, p. 248.

130

Fundamentului juridic al acțiunii în nulitate,410 a primit explicații diferite : unii au tori
au susținut că o clauză de inalienabilitate creează în sarcina dobânditorului o obligație de a nu
face, al cărei creditor este alienatorul, așa încât, conform art. 1076 din Codul civil de la 1865,
un creditor pu tea cere ,,nimicirea actului făcut prin încălcarea obligației de a nu face, adică în
speță, a alienării făcută de către achizitor”;411 alți autori412 au susținut că, prin stipularea
clauzei de inalienabilitate ori de indi sponibilitate, dobânditorul era lovit de o restrângere a
capacității sale de a dispune, dar aceas tă capacitate a persoanei nu pu tea fi modificată prin
convenția părților (art. 949 și art. 1306 C. civ.); în fine, clau za de inalienabilitate sco tea bunul
din circuitul civil pe timpul cât clauza era în vigoare.413 Clauza de inalienabilitat e, fiind o
excepție de la regula generală a libe rei dispoziții juridice, trebuia interpretată în mo d
restrictiv, chiar dacă ea era temp orară și se justifica printr -un interes legitim și serios.
Referitor la atributul dispoziției, un autor al doctrinei din perioada interbelică a afirmat
că ,,axioma ineluctabilei necesități a lui jus abutendi în conținutul dreptului de proprietate”
pare că aparține ,,unui aparat scolastic de formule învechite și de postulate apriori de care ar
trebui să se debaraseze dreptul modern”.414 În opinia lui, aceste formule ( jus utendi, jus
posidendi, jus abutendi ), deș i ,,sunt respectabile prin trecutul lor și prin originea lor istorică”,
fiind demne de atenția cercetătorilor, trebuie ,,supuse unui examen critic”, întrucât dreptul nu
este o știință ,,care să -și propună căutarea și descoperirea unui adevăr sau a unui gru p de
adevăruri definitive și universale, totodeauna și pretutindeni aceleași, precum sunt științele
exacte”, ci ,,expresia unei stări sociale dată de circumstanțe anumite și orice schimbare
introdusă în aceste circumstanțe aduce pentru el modificări coresp unzătoare”.415 În această
concepție, pentru ca proprietatea să devină un instrument juridic eficient, ,,trebuie ca să se
ajungă a -i descoperi caracterul abstract, a o considera ca un drept, ce se poate separa de

410Trebuie să observăm că chestiunea nulității înstrăinării se pune, în genere, numai în cazul alienării unui
imobil. În genere, acțiunea în nulitatea vânzării unui bun mobil către un terț de bună -credință, nu este posibilă,
deoarece conf orm art. 1909 C. civ., terțul de bună -credință dobândește proprietatea lucrului mobil prin simplul
fapt că a intrat în sposesia sa, indiferent dacă autorul său avea sau nu dreptul de a -l înstrăina (C. Hamangiu, I.
Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat d e drept civil român, vol. II, op. cit., p. 60).
411În aceste sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.
II, op. cit., p. 60.
412M.G. Rarincescu, Curs de drept civil român, vol. II , București, 1946, p. 62.
413Ibidem.
414G. Plastara, Curs de drept civil român, partea I, Dreptul clasic în materie de bunuri , Ed. Cartea Românească,
București, 1927, p. 185.
415 Ibidem.

131

obiectul său și care trece de la unul la altul după voința indivizilor, fără a avea recurs la
deplasările materiale ale posesiunei”.416
Ca și în vechea reglementare a Codului civil de la 1864, și în dreptul francez, inițial,
creatorii Codului civil nu prevăzuseră astfel de clauze. De asemenea, într -o primă etapă,
jurisprudența franceză considera că aceste clauze sunt nule de drept , fără distincție. Pe lângă
faptul că păreau contrare ordinii publice prin nerecunoașterea noțiunii de proprietate instituite
prin cod, adică o proprietate în mare măsură trans misibilă, acestea erau contrare și principiului
conform căruia inalienabilitatea nu există decât în cazurile prevăzute de lege. Cu toate
acestea, începând cu mijlocul secolului al XIX -lea, jurisprudența a evoluat într -un sens liberal.
Începând cu o hotărâr e de principiu a Curții de Casație din 1858, s -a admis valabilitatea
clauzelor de inalienabilitate, cu condiția limitării lor în timp și a justificării lor de un interes
serios și legitim. Așadar, jurisprudența franceză a admis că se putea modifica, prin c onvenție,
regimul obișnuit al proprietății, proprietarul nemaiavând decât o proprietate diminuată. În cele
din urmă, l egiuitorul francez a introdus un nou articol în Codul civil francez, privitor la
clauzele de inalienabilitate ale unei donații sau testame nt. Potrivit dispozițiilor acestui articol,
se admit clauzele de inalienabilitate în cazul bunurilor donate sau legate, cu respectarea
cerințelor privind caracterul temporar al clauzei și necesitatea unui interes serios și legitim.
Prin excepție, sunt vala bile și clauzele de inalienabilitate care nu au caracter temporar, atunci
când vizează persoane morale sau persoane fizice însărcinate a constitui o persoană morală.417
În actualul C od civil, clauza de inalienabilitate este reglementată la articolele 627 -629,
în cadrul limitelor convenționale ale exercitării dreptului de proprietate, repre zentând o
noutate față de vechea reglementare a Codului civil de la 1864 .

2.3.1. Clauza de inalienabilitate – noțiune, condiții, domeniu de aplicare.
2.3.1.1. Noțiunea de clauză de inalienabilitate
Așa cum s -a subliniat în doctrină418, cea mai gravă dintre limitele care pot afecta
dreptul de proprietate are în vedere atributul dispoziției juridice și con stă în stipularea unei
inaliena bilități convenționale, adică a unei inter dicții de înstrăinare sau de grevare a unui bun
prin acte juridice .

416 Ibidem .
417A se vedea în acest sens F. Terr é, P. Simler, Droit civil….., op. cit. , p. 140 -141.
418I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 163.

132

Prin urmare, potrivit articolului 627 alin. 1 C. Civ., cu excepția cazurilor prevăzute în
mod formal de lege, este posibilă introducer ea într -un act – convenție (oneroasă sau cu titlu
gratuit) sau testament (act juridic unilateral) – a unei clauze care interzice cumpărătorului să
înstrăineze bunurile pe care le primește , însă numai pentru o perioadă de cel mult 49 de ani de
la data dobândirii bunului și dacă exis tă un interes serios și legitim. Prin urmare, clauza de
inalienabilitate presupune o indisponibilizare cu caracter real, propter rem, care are în vedere
bunul.
Conform unei definiții date în doctrină419, clauza convențională de inalienabilitate sau
pactum de non alienando reprezintă o dispoziție convențională prin care părțile consimt la o
restrângere a dreptului de dispoziție asupra unui bun, mobil sau imobil, prin care acesta este
scos din circuitul civil general, pentru o perioadă limitată de timp și în baza unui interes serios
și legitim.

2.3.1.2. Domeniul de aplicare a clauzei de inalienabilitate
S-a arătat în doctrină420 că, spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român
reglementează cla uza de inalienabilitate fără a distinge după cum este prevăzută în legate sau
în contractele translative de proprietate sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu one ros sau
gratuit, prin care se constituie drepturi reale principale sau drepturi reale accesorii. Prin
urmare, clauza de inalienabilitate poa te fi inclusă în orice convenție translativă de proprietate,
sau se poate referi la un act juridic translativ de proprietate , cum ar fi vânzarea, schimbul,
donația, aportul la capitalul social, constituirea une i ipoteci imobiliare sau mobili are, etc.. De
asemenea, s -a mai subliniat421 că o astfel de clauză este mai rar inclusă într -un contract cu titlu
oneros, deoarece cumpărătorul care plătește contravaloarea bunului transferat dorește să
dispună în mod liber de acest bun. Cu toate acestea, includerea unei clauze de inalienabilitate
poate fi întâlnită într -o vânzare contra unei rente viagere sau într -un contract prin care se
cesionează ieftin o proprietate unui dobânditor, cu condiția de a nu o înstrăina. Î n principal,
clauzele de inalienabilitate sunt stipulate în donații sau testamente, d onatorul sau testatorul
stipulând că donatarul sau legatarul nu va putea înstrăina bunurile.

419I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 163 -164.
420Ibidem , p. 164 -165.
421Ibidem.

133

De asemenea, clauza de inalienabilitate poate să fie subînțeleasă în convențiile în care
se naște obligația pentru dobânditorul bunului de a -l transmite în proprie tate unei persoane
determinate sau determ inabile (art. 627 alin. 4).
În literatura juridică422, s-a arătat că i nterdicția de înstrăinare este mai rar întâlnită în
contractele sinalagmatice comutative, în raport cu cele aleatorii. Cu toate acestea, se admite că
poate exista interesul unei asemenea interdicții, care are natura unei obligații de a nu face, în
cazul vânzării cu plata prețului în rate, până la plata ultimei rate a prețului sau în situația în
care vânzătorul își rezervă un drept real (uz, uzufruct , abitație), pe durata pentru care s -a
constituit acest drept real. În cazul contractelor sinalagmatice cu caracter aleatoriu, inserarea
unei cla uze de inalienabilitate este mai frecventă și apare mai justificată decât în cazul
contractelor comutat ive. Spr e exemplu , în cazul întreținerii, interdicția de înstrăi nare pe toată
durata vieții întreținutului este justificată dacă bunul constituie un element esențial al gajului
general al creditorului întreținut.
În mod special, alin. 5 al art. 627 din Codul civi l precizează că ,,transmiterea bunului
pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilității”. În doctrină s -a opinat
că reglementarea din acest alineat ar fi putut să lipsească din act ualul Cod civil, neexistând
impedimente legale imaginate de redactorii noului C od civil. Astfel, în încercarea de a
clarifica această prevedere, se pune o primă întrebare referitoare la modul în care ar putea fi
oprită transmiterea bunului către succesori dacă bunul respectiv, chiar cu clauză de
inalie nabilitate, face parte din patrimoniul defunctului. În cazul în care bunul ar fi extras din
acest patrimoniu, cui ar reveni acest bun?423
S-a arătat că i nalienabilitatea are, de regulă, un caracter absolut, în sensul că cel ținut
să o respecte nu poate înstr ăina nimănui bunul respectiv. Este posibilă , însă, limitarea sferei
persoanelor în raport cu care se manifestă inalienabilitatea. Cu alte cuvinte, stipulantul poate
interzice înstrăinarea bunului către anumite persoane, clauza de inalienabilitate dobândind un
caracter relativ. De asemenea, se poate include o clauză ce permite înstrăinarea bunului cu
acordul stipulantului interdicției.424

422Ibidem, p. 166.
423M. Uliescu, ,,Dreptul de proprietate în conf igurarea noului Cod civil”, în Noul Cod civil. Comentarii , op. cit.,
p. 86.
424I. Sferdian, Drept civil…., op. cit, p. 167.

134

2.3.1.3. Condiții de valabilitate a clauzei de inalienabilitate
Pentru a fi valabile, clauzele de inalienabilitate, după c um am văzut deja, trebuie să fie
temporare ( cu o durată maximă de 49 de ani) și justificate de un interes serios și legitim .
a) Clauza de inalienabilitate trebuie să fie temporară , limitată la 49 de ani . Precizăm
că termenul de 49 de ani începe să curgă din momentul dobândirii bunului. Astfel, așa cum s –
a subliniat în doctrină, în cazul unui contract, acest moment poate fi cel al încheierii
contractului, al împlini rii termenului atunci când părțile au a mânat transferul dreptului de
proprietate, al individualizării bunurilor de gen sau al înscrierii în cartea funciară a dreptului
de proprietate, în condițiile efectului constitutiv de drept al întabulării. Î n cazul unui legat,
termenul începe să curgă de l a data deschiderii succesiunii, adică de la data decesului celui
care a stabilit inalienabilitatea. Stipularea unui termen peste limita legală atrage
nevalabilitatea clauzei și impune sancțiunea nulității absolute425.
În jurisprudența franceză, tribunalele a u admis întotdeauna nulitatea clauzei atunci
când inalienabilitatea este perpetuă; în fapt, în acest caz, bunul a r fi scos din circuitul civi l; or,
numai prin lege pot fi scoase bunurile din circuitul civil ; a gre va un bun cu o inalienabilitate
perpetuă înseamnă o alterare prea gravă a regimului proprietății. Jurisprudența s -a orientat
inițial într -o direcție flexibilă , dar, în același timp , riguroasă: flexibilă pentru că Curtea de
Casație lăsa tribunalelor puterea suverană de a aprecia caracterul temporar al clauzei;
riguroasă pentru că judecătorii de fond păreau să recunoască, în general, relativ ușor, că o
astfel de clauză ar avea un caracter pe rpetuu, soluția variind în funcți e de împrejurările cauzei,
de exemplu, în funcție de vârsta proprietarului căruia i se aplica inalienabilitatea426.
b) Clauza de inalienabilitate trebuie să fie justificată de un interes serios și legitim .
Acest interes, material ( pecuniar ) sau moral, poate fi al donatorului, dobânditorului sau al
unui terț.427
Interesul legitim al donatorulu i se manifestă, de pildă, atunci când donatorul și -a
rezervat uzufructul bunului, din care nu a cedat decât nuda proprietate; în calitate de
uzufruct uar, nu îi este indiferent dacă are de -a face cu însuși gratificatul sau cu orice alt nud
proprietar; în acest caz, donatorul stipulează că nud ul proprietar nu are dreptul de a -și vinde
nuda proprietate.

425I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 167 -168.
426A se vedea în acest sens F. Terr é, Ph. Simler, Droit civil….., op. cit , p. 140 -141.
427Ibidem, p. 141-142.

135

Interesul legitim al dobânditorului poate exista în situația în care donatorul dorește să
protejeze bunul donat împotriva risipe i sau nestatornici ei donatarului ; în acest scop, stipulează
că bunurile donate sau testate sunt inalienabile o anumită perioadă de timp, până la atingerea
de către gratificat a une i anumite vârste, de exemplu, treizeci de ani.
Interesul legitim al unui terț poate viza interes ul unui creditor al unei rente viagere,
caz în care bunurile încredințate sunt declarate inalienabile de către legatar, în scopul de a
asigura o re ntă viageră stabilită în beneficiul unei terțe persoane.
Prin urmare, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru valabilitatea clauzei,
bunul devine inalienabil .
Potrivit alineatului 2 al articolului 627, dobânditorul va putea fi autorizat de instanță să
dispună de bun dacă se apreciază că interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a
dispărut sau dacă un interes superior o impune. S -a susținut în doctrină428 că persoana care
este ținută de inalienabilitate este cea care va trebui să facă proba dispariției interesului avut în
vedere de părți la încheierea contractului sau apariția unui interes superior.
Potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, atunci când clauza de inalien abilitate stipulată
într-un contract a fost determinantă la încheierea unui contract, nulitatea acesteia va atrage
după sine nulitatea întregu lui contract. Caracterul determinant al inalienabilității la încheierea
actului este prezumat de legiuitor , până la proba contrară, numai în cazul contractelor cu titlu
oneros .

2.3.2. Condițiile de op ozabilitate ale clauzei de inalienabilitate
Cât privește opozabilitatea clauzei de inalienabili tate (art. 628), această clauză poate fi
invocată împotriva dobând itorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s -a obligat să
nu înstrăineze , numai dacă este valabilă și îndeplinește condițiile de opozabilitate (adică,
potrivit alineatul ui 2 al aceluiași articol, este supusă formalităților de publicitate prevăzute de
lege, dacă este cazul ).
În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile pentru
dobândirea proprietății prin posesia de bună -credință (alineatul 3) . Aceasta înseamnă că dacă
dobând itorul bunului a intrat în pose sia b unului mobil printr -un act juridic cu caracter oneros
și dacă a fost de bună -credință în momentul intrării în posesie, adică nu a cunoscut existența
unei interdicții de înstrăinare a acestui bun, va deveni proprietarul acestui bun, fără a se putea

428I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 168.

136

invoca î mpotriva sa existența unei clauze de inalienabilitate. Prin urmare, dispozițiile art. 628
alin. 3 C. civ. Se completează cu cele ale art. 937 alin. 1 C. civ., referitoare la dobândirea
proprietății prin posesia de bună -credință.
În situația în care clauza de inalienabilitate este prevăzută într -un contract cu titlu
gratuit, clauza este opozabilă și creditorilor anteriori ai dobânditorului, în sensul că aceștia nu –
și pot îndestula creanțele prin vânzarea bunului respectiv (alineatul 4) . Însă, per a contrario ,
în cazul în care actul prin care debitorul lor a dobândi t un bun are un caracter oneros , clauza
nu este opozabilă creditorilor anteriori ai dobânditorului.
Dispozițiile alineatului 5 al e aceluiași articol prevăd că neîndeplinirea condițiilor de
opozabilitate nu îl lipsește pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde
daune -interese proprietarului care nu se conformează acestei obligații. Prin urmare,
neîndep linirea formalităților de publi citate dă dreptul beneficiarului clauzei de inalienabilitate
să pretindă daune -interese proprietarului obligat să asigure opozabilitatea clauzei.

2.3.3. Sancțiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate
Dacă cel ținut să respecte clauza de inaliena bilitate (dobânditorul bunului) încalcă
interdicția de înstrăinare, care sunt sancțiunile aplicabile?
Noul Cod civil prevede următoarele sancțiuni pentru nerespectarea clauzei de
inalienabilitate (art.629) :
a.) Rezoluțiunea contractului cerută de înstră inător în cazul încălcării clauzei de
inalienabilitate de către dobânditor .
Atunci când cel ținut să respecte clauza de inalienabilitate își încalcă obligația,
legiuitorul optează pentru sancțiunea r ezoluțiunii contractului, funda mentată pe culpa
contractuală.
Potrivit art. 629 alin. 1 C. civ., „înstrăinătorul poate să ceară rezoluțiunea contractului
în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor”.
Dreptul de a acționa solicitând rezoluțiunea contractului apa rține înstrăinătorului. Deși
legea nu prevede expres, în doctrină429, s-a exprimat opinia potrivit căreia trebuie să admitem
și suc cesorilor în drepturi ai înstră inătorului această posibilitate. Terțul în favoarea c ăruia s -a
stipulat inalienabili tatea nu poa te introduce o acțiune în rezoluțiune, nefiind parte în contract,
dar poate solicita daune -interese pentru neefectuarea formalităților de publicitate a clauzei, în

429I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 174.

137

temeiul art. 628 alin. 5 C. civ. De asemenea, r ezoluțiunea actului inițial determină desfiin țarea
actului subsecvent prin care a fost înstrăinat bunul inalienabil, prin aplicarea regulii resoluto
jure dantis, resolvitur jus accipienti s.
b.) Anularea actului de înstrăinare subsecvent, la cererea înstrăinătorului , cât și a
terțului , dacă i nalienabilitatea s -a stipulat în favoarea acestuia din urmă, pentru nerespectarea
clauzei de inalienabilitate .
S-a arătat , în doctrină , că nu în toate cazurile înstrăinătorul are interesul de a cere
rezoluțiunea contractului inițial în care este stipulat ă clauza de inalienabilitate și care ar avea
drept urmare reîntoarcerea bunu lui în patrimoniul acestuia. Sunt situații în care înstrăinătorul
doreșt e doar desființarea actului sub secvent, urmărind ca bunul să rămână în patrimoniul
dobânditorului iniț ial, de exemplu, în cazul în care bunul a fost transmis în schimbul
întreținerii și prin stipularea inalienabilității s -a dorit menținerea raporturilor juridice cu
dobânditorul debitor al întreținerii. Dacă înstrăinătorul, în calitatea sa d e creditor al întreținer ii
urmă rește menținerea contractului, nu va fi în interesul său promovarea unei acțiuni în
rezoluțiune.430
Prin urmare , legiuitorul a prevăzut în alin. 2 al art. 629 C. civ., nulitatea relativă a
actului subsecvent de înstrăinare, ca s ancțiune distinctă față de rezo luțiunea aplicabilă actului
primar, menită să protejeze eventuale le interese particu lare ale înstrăinătorului. S-a mai arătat
că d reptul de a solicita nuli tatea relativă a actului subsec vent aparține nu numai
înstrăinătorului , ci și unei terțe pers oane care beneficiază de inalienabilitate. Observăm că nici
înstrăinătorul ș i nici terțul beneficiar al cla uzei de inalienabilitate nu sunt părți în actul
subsecvent de înstrăinare. Cu toate acestea, ambii vor avea dreptul să solicite anularea actului
întrucât justifică un interes.431
c.) Imposibilitatea urmăririi bunului pentru care s -a stipulat inalienabilitatea atâta timp
cât clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Potrivit celui de -al treilea alineat al art. 629 C. civ., inalienabilita tea bunu lui atrage
insesizabilitatea lui pe perioada cât clauza își produce efectele, cu excepția cazurilor în care
legea prevede altfel.
În doctrina juridică franceză , s-a afirmat că dacă sunt îndeplinite condițiile necesare
pentru valabilitatea clauzei, bunul devine inalienabil. I nalienabilitatea bunului atrage
insesizabilitatea acestuia în condițiile legii . În același timp, bunul încetează să mai poată fi

430Ibidem.
431Ibidem .

138

ipotecat, deoarece inalienabilitatea nu permite constituirea de ga ranții specializate asupra
bunu lui (ipoteci imobiliare sau mobiliare).432
Chiar dacă a r fi, eventual, admise, sub ter men sau sub condiție, aceste garanții nu ar
putea fi executate pe perioada de valabilitate a clauzei. Totodată, i nalienabilitatea și, implicit,
insesizabilitatea, împiedică f uncționarea la nivelului întregului patrimoniu, a subrogației reale
universale care asigură și permite gajul general al creditorilor chirografari. Prin urmare, bunul
grevat de inalienabili tate este sustras, pe durata funcționării clauzei, ga ranției comune a
creditori lor chirografari. Această explicație este consecința caracterului propter rem al
indisponibilizării.433
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor alineatului (4) al articolului 628,
numai creditorii chirografari anteriori ai celui care a d obândit un bun afectat de
inalienabilitate printr -un act cu titlu oneros nu suportă consecințele insesizabilității bunului.

2.4. L IMITELE JUDICIARE. DEPĂȘIREA INCONVENIENTELOR
NORMALE ALE VECINĂTĂȚII.
Limitele judiciar e ale exercitării dreptului de proprietate sunt stabilite în interes privat
și privesc în mod special raporturile de vecinătate .
Potrivit art. 630 alin. 1 C. civ., „(1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercita rea
dreptului său, inconveniente mai mari decât ce le normale î n relațiile de veci nătate, instanța de
judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui
vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil”.
Astfel, este necesar ca vecinii să se tolereze în anumite limite , în exercitarea
drepturilor lor, în vederea concilierii intereselor lor individuale cu interesul social general.
Aceasta înseamnă că inconvenientele normale de vecinătate trebuie suportate de vecini, fără a
fi îndreptățiți să ceară repararea lor, însă, un vecin nu are voie să cauzeze altui vecin o
tulburare anormală de vecinătate. Codul civil nu definește însă inconvenientul normal de
vecinătate și nu precizează care este limita peste care acesta devine anormal și îl îndrep tățește
la reparare pe cel care îl suportă. În literatura de specialitate, inconvenientul anormal de
vecinătate a fost definit, ca acea tulburare cauzată unui vecin, care excede inconvenientele

432A se vedea în acest sens F. Terr é, P. Simler, Droit civil….., op. cit., p. 142 -143.
433I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 175.

139

normale ale vecinătății, tulburare care antrenează răspunderea juridic ă chiar și în lipsa
vinovăției celui care o cauzează.434
Prin urmare, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt
stabilite printr -o judecat ă în echitate, aplicându -se principiului egali tății de tratament în
situații egale. Atâta timp cât Codul civil , pe de o parte, sancț ionează denegarea de dreptate
(nesolu ționarea unor cereri deduse judecății, motivată de absen ța unor dispoziții legale), iar pe
de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normat iv (art. 3 C.civ.), în
asem enea situații, judecătorul poate soluționa o pricină, chiar în absența unor dispoziții legale
exprese, făcând apel la analogia legii și la principiile generale de drept.435
Potrivi t dispozițiilor art. 630 alin. 2 din Codul civil, î n cazul în care prejudiciul cauzat
ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfășurării activității prejudiciabile de către
proprietar, instanța va putea încuviința desfășurarea acelei activități, iar cel prejudiciat va avea
dreptul la despăgub iri.
Potrivit dispozițiilor alineatului al treilea ale aceluiași articol, în cazul în care cauzarea
unui prejudiciu este iminentă sau foarte probabilă , instanța, pe cale de ordon anță președințială,
poate să în cuviințeze măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.
În doctrină436, s-a exprimat opinia că dispoziț iile art. 630 alin. 3 C. civ. perm it
intervenția înainte de produ cerea prejudiciului, dând astfel aplicare unui principiu conturat în
ultimii ani în dreptul mediului, respectiv principiului precauției. Aplicarea acestui principiu al
precauției are ca scop protejarea colectivității de riscuri majore, însă aleatorii și incerte. În
cazul particular al tulburărilor de vecinătate, aplicarea pr incipiului precauției ia în con siderare
prejudiciul viitor, iminen t sau foarte probabil, care îndreptățește la obligarea încetării actului
perturbator. Principiul precauției funcționează doar atunci când sunt serioase temeiuri care
prezumă producerea unui risc grav sau ireversibil. S -a afirmat că trebuie să distingem înt re
tulburarea de vecinătate și starea care permite invocarea principiului precauției, întrucât acest
principiu acțio nează înaintea tulburării.

434A se vedea I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 176.
435M. Uliescu, ,,Dreptul de proprietate …..”, în Noul Cod civil. Comentarii , op. cit., p. 86.
436I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 180.

140

3. LIMITE ALE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE IMPUSE
DE EXIGENȚELE PROTECȚIEI MEDIULUI
3.1. D REPTUL DE PROPRIETATE ȘI EXIGENȚELE PROTECȚIEI
MEDIULUI. RAPORTUL DINTRE DREPTUL DE PROPRIETATE ȘI DREPTUL LA
MEDIU.
Dreptul de proprietate și dreptul la mediu sunt drepturi fundamentale, consacrate și
garantate prin Constituție . Deși diferite ca natură și mijloace de realizare, aceste două drepturi
cunosc limitări reciproce.
Așa cum s -a subliniat în doctrină437, într-o analiză funcțională, domeniul și exercitarea
dreptului de proprietate nu pot fi nelimitate, iar „proprietatea nu poate fi protejată decât în
limitele funcțiilor cărora ea trebuie să le răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de
proprietate implică limitări pe care le impun finalitățile sale morale, eficacitatea sa
economică și exigențele interesului general ”438. Printre acestea din urmă se numără și cele ale
protecției mediului, deoarece mediul este patrimoniul comun al oamenilor439. În epoca post –
modernă, proprietatea a dezvoltat, pe lângă cea socială, o tot mai semnificativă și evidentă
funcție ecologică, cu implicaț iile juridice aferente. Astfel, limitările ,,administrative” ale
dreptului de proprietate se înscriu printre mijloacele frecvent folosite pentru protejarea
mediului.440
Dreptul la mediu sănătos este reglementat la articolul 35 din Constituție care dispune
că: ,,(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și
echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3)
Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător. ˮ
Aceste dispoziții trebuie corobor ate cu cele ale art. 135 alin. ( 2) lit. e) din Constituție , potrivit
cărora statul trebuie să asigure refacerea si ocrotirea mediului înconjurător , precum ș i
menținerea echilibrului ecologic, dar și cu dispozițiile art. 5 ale O .U.G. nr. 1 95/2005 privind
prote cția mediului ( reglementare a-cadru în materie), care au un conțin ut similar .

437M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și fol osirea apei”, în
Noul Cod…, op. cit., p. 127 -129.
438C. Bîrsan, Drept Civil….., op. cit., p. 47; pe larg, asupra problemei, a se vedea M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de
proprietate și exigențele protecției mediului , op. cit. .
439A se vedea J. Morand -Deviller, Le droit de l’environnement , Neuvième édition mise à jour, PUF, Paris, 2009,
p. 10.
440M. Prieur, Servitudes de droit public, limitations administratives du droit de propriété en faveur de
l'environnement, Editions de l 'Actualité juridique, Paris, 1979, p. 10 ; a se vedea și M. Prieur , Droit de
l'environnement, 6é éd, Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 933-934.

141

Așa cum s -a arătat în doctrina de specialitate441, problema limitărilor aduse atributelor
dreptului de proprietate prin exigențele de protecție a mediului trebuie analizată din prisma
raportului dintre conținutul și obiectul lor. Ast fel, dreptul de proprietate, prin atributele
acestuia (posesie, folosință, dispoziție) lasă proprietarului posibilitatea de a acționa conform
propriei voințe. Î n schimb, dreptul la mediu nu se definește ca o relație de apropiere și de
stăpânire între obiectul dreptului și titularul său, ci ca ,,un drept al titularului la protecția (în
sens larg) a mediului, care presupune pro tecția propriu -zisă (prevenirea și combaterea poluării
și a degradărilor sale), conservarea (menținerea calității și întreținerea stării acestuia când nu
este degradat) și ameliorarea lui (când a cunoscut deja atingeri , așa încât conservarea sa ar fi
insuf icientă pentru a permite titularului să trăiască într -un mediu echilibrat din punct de
vedere ecologic și sănătos). ˮ442
Așa fiind, în definirea conținutului dreptului la mediu este necesar să analizăm
dispozițiile constituționale și legislative care consacră acest drept.
Din examinarea denumirilor date dreptului la mediu în doctrină443, expresiile utilizate
în mod frecvent sunt cele de ,,sănătosˮ, ,,echilibrat ecologicˮ (sau ambele în aceeași
denumire) și ,,calitatea mediului înconjurătorˮ. În doctrină444, s-a exprimat opinia că
denumirea unui asemenea drept ar trebui să fie atât de generală încât să acopere în întregime
conținutu l său, însă niciuna dintre denumirile anterior enumerate nu acoperă în întregime
conținutul său, fiind doar elemente care intră în con ținutul acestui drept și anume: sănătos,
echilibrat ecologic, calitatea mediului înconjurător, curat, sigur sau decent. Prin urmare,
pentru o concordanță între denumire și conținut trebuie să se găsească optimul în
generalizare . În opinia aceluiași autor, protecția este elementul esențial de conținut și de
terminologie al noului drept fundamental, ,,cheia sa de boltăˮ, care asigură acestui drept
generalitatea optimă. În acest sens, ce importanță ar avea un mediu înconjurător sănătos, de
calitate, echilibrat ecologic , curat, decent sau sigur, dacă el nu ar fi protejat? S-a opinat că, în
lipsa protecției însăși, mediul înconju rător dispare, iar, pe cale de consecință, împreună cu el,
și toate atribut ele anterior enumerate. Privite sub acest aspect, toate acest e noțiuni sunt
elemente de conținut ale ,,protecțieiˮ.445

441M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului , Ediția 4, curs universitar, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 148.
442Ibidem.
443Gh. Iancu, Drept constituțional și instit uții politice , Ediția 3, E ditura C.H. Beck, București, 2014, p. 255.
444Ibidem.
445Ibidem, p. 256.

142

Pe de altă parte, considerăm că însăși protecția este rațiunea care determină și
limitările aduse dreptului de proprietate, limitări care merg chiar până la lipsirea de
proprietate, elementul de ,,pr otecțieˮ fiind prezent în conținutul tuturor reglementărilor care
prevăd limitări ale dreptului de proprietate impuse de exigențele ,,protecțieiˮ mediului.
De altfel, în acest sens, în doctrină446 s-a evidențiat faptul că dreptul la mediu este un
drept al titularului la protecția (în sens larg) a mediului.
Prin urmare, deși denumirea constituțională a acestui drept este cea de , ,drept la mediu
sănătosˮ, având în vedere argumentel e anterior expuse și îndeosebi faptul că protecția în sens
larg intră în conținutul acestui drept, considerăm că denumirea acestuia ca ,,drept la un mediu
protejatˮ sau ,, drept la protecția mediuluiˮ ar fi m ai adecvată, mai aproape de conț inutul
acestui drept, iar o propunere de lege ferenda în acest sens ar putea fi adecvată.
Dacă dreptul la mediu este dreptul la protecția, conservarea și ameliorarea mediului, în
doctrină447, s-a pus problema mijloacelor necesare pentru a ajunge la o asemenea stare. S -a
arătat că p rima categorie vizează dreptul la mediu ca drept procedural, în virtutea căruia
titularul său are acces la proceduri care îi permit să se asigure protecția mediului. A doua
categorie vizează aspectul substanțial al acestui drept, concretizat , pe de o parte , prin
integrarea exigențelor ecolog ice în conținutul anumitor drepturi fundamentale (la viață, la
sănătate, etc.) , iar, pe de altă parte, prin recunoașterea unor drepturi substanțiale specifice,
precum dreptul la apă și dreptul la aer, două elemente compo nente ale mediului. S-a mai
subliniat că aceste componente de ordin substanțial su nt cele care afectează prerogat ivele
dreptului de proprietate, mai ales dreptul de folosință, în privința exigențelor de protecție,
conservare sau ameliorar e a anumitor elemente de mediu ( terenuri, apă , aer, etc.) .
Având în vedere conținutul și finalitățile sale, ,,dreptul la mediu urmărește, in
abstracto , asigurarea unui echilibru între drepturile individuale și exigențele generale ale
conservării condițiilor de pereniz are a vieții pe planetă.ˮ448 Față de această perspectivă,
raportul dintre dreptul la mediu (,,la a fiˮ) și dreptul de proprietate (,,la a aveaˮ) se prezintă ca
o ,,relație complexă, multidimensională, de intercondiționări și interdependențe, în afara

446M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului , op. cit., p. 148.
447Ibidem.
448Ibidem , p. 149.

143

căreia existența socio -naturală a omului contemporan nu ar mai fi posibilă ˮ449, dreptul de
proprietate cunoscând, în consecință, ,,o tot mai accentuată circumscriere a atributelor sale
semnificațiilor protecției mediului.ˮ450
La nivelul Uniunii Europene, obiectivul g eneral al dezvoltării durabile a Europei se
întemeiază (1) pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor; (2) pe o
economie socială de piață; (3) precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a
calității mediului . (art. 3 alineatul 3 din TFUE). În plus, Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene dispune că politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție
a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu
principiul dezvoltării durabile (art. 37).
Având în vedere structura tridimensională a conceptului de dezvoltare durabilă
evocată prin dispozițiile art. 3 alin. 3 din T FUE, alături de obiectivul protecției mediului,
dezvoltarea durabilă a Europei presupun e o creștere economică echilibrată și o economie
socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de
muncă și spre progres social. De asemenea, promovarea progresului științific și tehnic trebuie
făcută având î n vedere obiectivul dezvoltării durabile. Această misiune a Uniunii Europene
trebuie îndeplinită în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.451
Astfel, î n dreptul Uniunii , politica de mediu are o reglementare specifică la articolele
191-192 TFUE. Obiectivele politicii de mediu privesc, potrivit dispozițiilor art. 191 din
TFUE, conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului; ocrotirea sănătății
persoanelor; utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale; promovarea pe pl an
internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională
sau mondială și în special lupta împ otriva schimbărilor climatice.
Potrivit articolului 4 din TFUE, în ceea ce privește politica de mediu stricto sensu ,
Uniun ea Europeană dispune de o competență partajată cu statele membre, caz în care, pot rivit
art. 2 alin. 2 din TFUE, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu. Însă, statele membre își exerci tă competența numai
în măsura în care Uniunea nu și -a exercitat competența. În măsura în care Uniunea a hotărât
să înceteze a -și mai exercita competența, statele membre îș i exercită din nou competența.

449Ibidem .
450Ibidem.
451A se vedea în acest sens P. Thieffry, Manuel de l’environnement de l’Union européenne , Bruylant, Paris,
2014 , p. 27 -45.

144

În doctrină, au fost evidențiate cele mai folosite instrumente juridice utilizate în scopul
protecției și conservării mediului, respectiv „polițiile (admi nistrative) speciale”, adică
interdicțiile ori reglementarea riguroasă a activităților considerate că ar prezenta un risc
important pentru mediu, însoțite d e sancțiuni penale sau administrative. Alături de instituirea
servituților administrative, utilizate în special pentru prevenirea riscurilor și protejarea
patrimoniului natural, aceste instrumente au fost folosite în dreptul mediului în vederea
instituirii unor regimuri speciale vizând: apa, ari ile protejate, vânătoare, etc..452 S-a mai arătat
în doctrină că ,,regulile de poliție administrativă au devenit însă total inadecvate atingerii celui
de-al doilea obiectiv al politicilor publice de mediu, restaurarea acestuia pe calea unor acțiuni
pozitive menite să asigure o stare mai bună a mediului, ș i nu numai prohibirea activităților
care amenință calitatea sa. Acest «intervenționism » pentru protecția mediului se bazează pe
un ansamblu de procedee mult mai complexe, precum instituirea de servicii publice de mediu
(pentru apă, salubrizare, deșeuri, ș. a.) caracterizate prin aceea că ele sunt din ce în ce mai mult
delegate unor mari operatori privați. Alături de a cestea sunt utilizate toate metod ele de
aprop riere publică de bunuri de mediu (prin expropriere, cumpărare, exercitarea dreptului de
preempțiun e), instrumente economico -financiare și fiscale incitante sau disuasive etc..ˮ453

3.2. I NCIDENȚA REGLEMENTĂRILOR DIN DREPTUL UNIUNII
TRANSPUSE ÎN DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE PRIVIND
CREAREA REȚELEI ECOLOGICE NATURA 2000 ASUPRA EXERCITĂRII
DREPTULUI DE PROPRIETATE.
3.2.1. Crearea rețelei ecologice NATURA 2000 – obiectiv de interes major al
politicii de mediu în Uniunea Europeană .
În cadrul diferitelor aspecte ale politicii de mediu a Uniunii Europene, cel legat de
necesitatea de a proteja și conserva natura , habitatele naturale, peisajele, fauna și flora
sălbatică suscită cel mai mare interes în rândul publicului , având în vedere amenințările grave
la adresa mediului natural în general. Din acest motiv, acțiunea Uniunii Europene în vederea
conservării și protejării naturii a fost considerată de importanță majoră, iar protecția
habitatelor naturale a fost apreciată ca fiind primordială.

452M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod…, op. cit., p. 127 -129.
453Ibidem, p. 129.

145

În dreptul Uniunii, primele instrumente obligatorii în domeniul protejăr ii habitatelor
naturale au fost Directiva 79/409 /CEE privind conservarea păsărilor sălbatice454 și Directiva
92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei și florei sălbatice455. Directiva
79/409/CEE a fost modificată de mai multe ori , așa încât, din motive de claritate și de
coerență, această directivă a fost codificată prin Directiva 2009/147/CEdin 30 noiembrie 2009
a Parlamentului European și a Consiliului. Aceste directive prevă d măsurile pe care statele
membre trebuie să le ia în vederea protejării și conservării ariilor naturale protejate, precum și
modul de selectare și desemnare a siturilor și protecția acestora . Totodată, statele membre au
dreptul de a reglementa modalitățile de realizare pract ică și de implementare a acestor măsuri
la nivel național.
Din anul 1992, Uniunea Europeană promovează dezvoltarea rețelei europene de arii
protejate NATURA 2000 ca instrument principal de conservare a naturii.
Rețeaua ecologică ,,Natura 2000 ˮ este rețeaua ecologică europeană de arii naturale
protejate și cuprinde arii de protecție specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu
directivele anterior menționate .
Rețea ua ecologică ,,Natura 2000ˮ cuprin de situri NATURA 2000 de două tipuri : Arii
speciale de Conservare ( SAC –Special Areas of Conservations) constituite conform Directivei
Habitate și Arii de Pro tecție Specială Avifaunistică ( SPA – Special Protection Areas),
constituite conform directiv ei Păsări.
Este important de subliniat că la definirea acestor situri nu s -a plecat de la ideea unei
protecții stricte, care să interzică activitatea umană. Astfel, în numeroase situri NATURA
2000 activitățile umane și de gospodărire a resurselor naturale pot continua și au continuat . În
acest context, a fost necesară, însă, luarea unor măsuri de către autoritățile publice naționale
în scopul conservării legale a siturilor Natura 2000. Modalitatea de c onservare poate fi:
statutară ( de exemplu, prin înființarea unei zone protejate ); contractuală ( de exemplu, prin
semnarea de contracte de administ rare cu proprietarul terenului) și/sau administrativă (prin
asigurarea de măsuri specifice și fondurilor necesare administrării sitului)456.

454Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 cu privire la conservarea păsă rilor sălbatice (J.O., L
103/1 din 25 aprilie 1979 ).
455Directiva 9 2/43/CEE d in 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a faunei ș i florei s ălbatice
(J.O. , L 206 din 22 iulie 1992).
456http://natura2000.ro/managementul -siturilor -natura -2000 , 17.08.2015.

146

În cazul siturilor Natura 2000, s tatele membre au următoarele obligații prevăzute în
articolul 6 al Directivei Habitate457:
– Evaluarea impactului asupra mediului a oricăror planuri și/sau proiecte susceptibile să
afecteze starea de conservare a speciilor și habitatelor pentru care situl a fost
desemnat;
– Stabilirea de măsuri compensatorii pentru planurile/ proiectele care au un efect negativ
asupra mediului și pentru care nu există soluții pentru reducere a acestor efecte (interes
public major, inclusiv rațiuni socio -economice);
– Stabilirea măsurilor de conservare necesare implicând, dacă este cazul, planuri de
management adecvate specifice siturilor sau integrate în alte planuri de management;
– Implementarea măsurilor de conservare prin implementarea planurilor de
management sau con tracte de management cu proprietarii. În cazul habitatelor sau a
speciilor prioritare, un plan sau proiect cu potențial impact asupra acestora se poate
aproba doar dacă este legat de sănătatea sau siguranța populației sau are consecințe
benefice de importa nță majoră pentru mediu.458
Fiecare stat membru este liber să aleagă modalitatea prin care se respectă aceste
obligații pentru a asigura conservarea legală a unui sit. În acest scop, statele au luat și măsuri
prin care drepturilor de proprietate privată asupra bunurilor situate în perimetrul acestor situri
li s-au adus limitări, mergând chiar până la exproprieri.

457Articolul 6: (1) Pentru ariile speciale de conservare, statele membre adoptă măsurile de conservare necesare,
inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate, speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare, precum și
actele administrative sau clauzele contractuale adecvate în conformitate cu necesitățile ecologice ale tipurilor de
habitate natura le din anexa I sau ale speciilor din anexa II prezente pe teritoriul respectivelor situri. (2) Statele
membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor
naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii,
în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive. (3) Orice
plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea
afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări
corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din
urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile
naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupr a
integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică. (4) Dacă, în ciuda unui rezultat
negativ al evaluării efectelor asupra sitului și în lipsa unei soluții alternative, planul sau proiectul trebuie realizat,
cu toate acestea , din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic,
statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura
2000. Statul membru informează Comisia cu privire la măsurile compensatorii adoptate. În cazul în care situl
respectiv adăpostește un tip de habitat natural prioritar și/sau o specie prioritară, singurele considerente care pot
fi invocate sunt cele legate de sănătatea sau siguranța publică, de anumite co nsecințe benefice de importanță
majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei, de alte motive cruciale de interes public major.
458http://natura2000.ro/managementul -siturilor -natura-2000 , 17.08.2015.

147

3.2.2. Raportul dintre dreptul de p roprietate și protecția naturii în cadrul
constituirii rețelei NATURA 2000
Dacă î ntr-o primă etapă, dreptul comunitar al naturii a impus măsuri de protejare a
păsărilor459, așa cum am precizat anterior, începând cu anul 1992, Uniunea Europeană a
impus un instrument global orientat către habitatele naturale, flora și fauna sălbatice460. Astfel,
crearea rețele i europene Natura 2000 a devenit un obiectiv preponderent al politicii de mediu.
Măsurile care trebuie să fie luate de către statele membre și de către autoritățile Uniunii au
fost și sunt de o amploare considerabilă. De asemenea, desemnarea zonelor de prote cție
specială și a zonelor speciale de conservare , în statele membre, s-a dovedit a fi foarte dificilă.
Una dintre dificult ățile majore a constituit -o rezolv area conflictului di ntre dispozițiile
vizând protejarea naturii și dreptul individual de proprietat e. Dreptul de proprietate a supra
solului este protejat într -o anumită măsură prin Primul Protocol adițional la Convenția
europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Toate statele membre au aderat
la această convenție, iar dreptul lor con stituțional scris sau nescris conține importante
dispoziții referitoare la protecția dreptului de proprietate.
Problem a raportului di ntre exercițiul dreptului de proprietate și necesitatea protejării
naturii a părut membrilor Observatorului juridic Natura 2000461 atât de sensibilă , încât s -a
decis la nivel european să se întocmească un raport de sinteză462, pe baza rapoartelor
prezentate de către raportorii statelor membre, care să prezinte modul în care se articulează
dreptul de proprietate și legislația de transpunere a D irectivei Păsăr i și D irectivei Habitat e
(directive care reglementează realizarea Rețelei Natura 2000 ), în dreptul intern al statelor
membre.
Dreptul de proprietate este considerat un dr ept natural în multe sisteme juridice.
Declarația francez ă a drepturilor omului și cetățeanului l-a legat în mod clar de natura umană.
Proprietatea a fost așezată în rândul drepturilor naturale și inalienabile ale omului, fiind un
drept fundamental, un drept al omului. O problemă d e a fi, nu de a avea.

459Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 cu privire la conser varea păsărilor sălbatice (J.O., L
103/1 din 25 aprilie 1979 ).
460Directiva 92/43/CEE din 21 mai 1992 privind conserv area ha bitatelor naturale și a faunei și fl orei sălbatice
(J.O. , L 206 din 22 iulie 1992).
461Observatorul Natura 2000 este o rețea de experți juriști din diferite țări ale Uniunii Europene, reuniți în cadrul
Centrului Internațional de Drept Comparat al Mediului ( Centre International de Droit Comparé de l’
Environnement – C.I.D.C.E.), care au ca m isiune studiul și monitorizarea, în dreptul Uniunii și în dreptul intern
al statelor membre, realizării rețelei Natura 2000 stabilite prin directivele 79/409/CEE și 92/43/CEE.
462A se vedea în acest sens M. Pâques, Le droit de propriété et Natura 2000; Natura 2000 and property rights;
Rapport de synthèse et rapports nationaux international and national reports ; publié sou s la direction de Michel
Pâques, Bruylant, Bruxelles, 2005.

148

Protejarea spațiilor naturale se referă atât la res communis , cât și la bunurile
apropriabile. P rin urmare, p roprietatea, proprietarul și titularii de alte drepturi reale, chiar
locatarii devin obstacole în calea liberei acțiuni a puterilor publi ce în vederea protejării
naturii.
Ce rezistență opune dreptul de proprietate obiectivul ui protecției naturii și, în mod
special , puternicei voințe de protecție a naturii exprimate la nivelul Uniunii Europene , care a
decis să stabileasc ă rețeaua de situri Natura 2000 ?
Cum să se facă din proprietarul preocupat de valorizarea bunului său un aliat, un
partizan activ la protejarea naturii ?
La a ceste întrebări pline de sens nu se găsește un răspuns direct în Directivele
79/409 /CEE ș i 92/43 /CE.
Dreptul de proprietate , ca drept fundamental, a fost recunoscut , consacrat și garantat în
mod treptat în dreptul Uniunii – și ne referim aici la jurisprudența C.J.U.E. și la articolul 17
din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – și, totodată, într-un mod mai puțin
clar decât în cazul dreptului la mediu ( art. 11 și art. 191 -193 TFUE , art. 37 din Cartă ).
În sistemul CEDO, proprietatea este menționată în mod expres în primul Protocol, dar
nici acesta, nici un alt protocol, nici chiar Convenția europeană nu recunoaște un statut pentru
conservarea mediului sau a naturii, acestea din urmă găsind o protecție indirectă, prin ricoșeu .
În jurisprudența de la Strasbourg , dreptul la un mediu înconjurător sănătos este considerat un
component al protecției dreptului la viață pri vată.
Din ansamblul rapoartelor statel or membre prezentate în cadrul O bservatorului juridic
Natura 2000 reiese faptul că raportul /relația dintre dreptul de proprietate și conservarea naturii
în cadrul realizării rețelei Natura 2000, în statele membre, poate fi analizat sub trei aspecte463:
1. Un prim aspect vizează principiul ierarhiei normelor și constă în stabilirea unei
ierarhii între drepturile și interesele în cauză, urmând să cedeze dreptul sau interesul plasat pe
o poziție inferioară.
Cu titlu comp lementar sau în lipsa unei ierarhii, este de datoria legiuitorului sau a
judecăt orului să asigure justul echilibru, adică să administreze proporționalitatea, fair balance .

463A se vedea în acest sens M. Pâques, Le droit de propriété et Natura 2000; Natura 2000 and property rights;
Rapport de synthèse et rapports nationaux international and national reports ; publié sou s la direction de Michel
Pâques, Bruylant, Bruxelles, 2005.

149

2. Această proporționalitate ține de reglementările de fond referitoare la importanț a
atingerilor , a limitărilor și, dacă este cazul, a compensațiilor. Totodată, această
proporționalitate ține și de procedur i, cum ar fi măsurile de participare care permit celor
interesați să se exprime sau, ca alt exemplu, evalu area incidențelor. Primele permit tuturor
interesaților să se exprime, inclusiv proprietarilor, celelalte sunt orientate mai mult către
impactul pe care îl au asupra mediului manifestările exercit ării dreptului de proprietate.
3. Un ultim aspect are în vedere ceea ce intră și ceea ce nu intră în dreptul de
proprietate , potrivit dreptului intern al statelor membre . Altfel spus, se analizează ceea ce s-ar
fi putut încadra în dreptul de proprietate, dar care, ca urmare a unei reglementări speciale , nu
mai poate b eneficia de garanțiile oferite proprietății sau care are dreptul la mai puține garanții,
situații în care se analizează garanțiile oferite tot din perspectiva principiul proporționalității .

3.2.2.1. Principiul stabilirii unei ierarhii între drepturile și interesele în cauză
a) Prevederile c onstituționale referitoare la dreptul de proprietate și la protecția
naturi i
În unele țări, dreptul constituțional garantează atât proprietatea , cât și protecția
mediului. În alte țări, numai proprietatea este garantată de Constituție.
Dreptul de proprietate, deși considerat drept fundamental, a fost mereu susceptibil de
limitări legate de interesul p ublic sau de utilitatea publică, așa încât, în fapt, această diferență
este minoră deoarece, chiar în absența consacrării c onstituționale a protecției mediului,
interesul protejării acestuia a devenit astăzi o necesitate publică, un element de interes
general , care justifică limitările aduse dreptului de proprietate.
b) Importanța Convenției Europene a Drepturilor Omului și a dreptului prim ar
al Uniunii
Într-o situație juridică în care dreptul de proprietate este garantat în mod expres, dar în
care dreptul la protecția mediului este mult mai puțin cla r stabilit, Curtea Europeană a
Drepturilor O mului a putut să justifice că proprietatea suportă restricții de mediu, bazându -se
doar pe dispoziția care garantează dreptul la respectarea bunurilor și a proprietății, dar care,
totodată, tolerează privări și limitări ale dreptului de proprietate justificate de utilitatea publică
sau de interesul general. Hotărârea Fredin464 este un exemplu în acest sens .
În contextul aderării tuturor statelor membre ale Uniunii Europene la sistemul
Convenției Europene a Drepturilor Omului , diferențele de abordare, în dreptul național, a

464Cedh, Hotărârea Fredin din 18 februarie 1991 .

150

raporturilor dintre proprietate și conservarea naturii, în special în privința protecției siturilor
naturale, sunt limitate ca importanță. Astfel, Curtea de arbitraj belgiană aplică direct Primul
protocol și consideră că limitarea dreptului la vânătoare este o restricție justificată de interesul
general, pe care autoritatea publică o impune în mod valabil dreptului de pr oprietate, în
contextul protej ării naturii într -o zonă specială de conservare. În ciuda absenței despăgubiri i,
măsura nu a fost considerată dispr oporționată datorită tocmai ,, garanțiilor ˮ465.
S-a remarcat că puține state membre își bazează protecția proprietății direct pe
articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și pe
jurisprudența Curții de la Strasbourg . Raportul care face aluzie la ace st Protocol în modul cel
mai direct este raportul Regatului -Unit, statul care nu are o constituție formală.
Așa cum am subliniat deja, dreptul de proprietate, ca drept fundamental, a fost
recunoscut în mod treptat în dreptul Uniunii. În schimb, dispozițiile din dreptul primar al
Uniunii referitoare la mediu conțin suficiente indicații care permit fundamentarea aprecierilor
privind stabilirea unei ierarhii între drepturile și interesele în cauză .
c) Exemple
Toate constituțiile permit statului să intervină în exercițiul dreptul ui de pr oprietate, cel
mai adesea pe calea exproprierii pentru cauză de utilit ate publică, potrivit legii.
În Irlanda, în Italia, în Marele Ducat al Luxemburgului, constituția protejează dreptul
de proprietate, dar nu în mod deosebit mediul.
Regatul -Unit nu are constituție formală, dar aderarea sa la Convenția europeană a
drepturilor omului dă dreptului de proprietate o garanție comparabilă. Însuși dreptul englez
protejează proprietatea466, 467.
Franța consacră atât protecția constituțională a proprie tății, cât și pe cea a mediului .
Franța a asimilat constituțional dreptul fundamental la mediu , prin legea constituțională nr.
2005 -205 din 28 februarie 2005 (promulgată la 1 martie 2005), privind Carta mediului, care a
preluat în parte drepturile și principiile proclamate anterior , prin legea din 2 februarie 1995,

465A se vedea în acest sens, M. Pâques, Le droit de propriété et Natura 2000….., op. cit., p. 18 .
466A se vedea Oscar WILDE: "Indeed, so completely has man’s personality been absorbed by his possessions
that the English law has always treated offences against a man’s property with far more severity than offences
against his person, and property is still t he test of complete citizenship", The Soul of Man (1891), p. 17, citat
după M. Pâques , Le droit de propriété et Natura 2000….., op. cit., p. 19.
467În cazul în care există dificultăți în articularea dreptului intern și a Primul ui Protocol, judecătorul caută o
interpretare conformă și în lipsă , judecatorul engl ez declară incompatibilitatea legii fără a o putea anula.

151

cu importante rectificări și dezvoltări468. Aceasta nu împiedică restricți i bazate pe protecția
mediului.
Constituția greacă asigură atât protecția dreptului de proprietate, cât și pe cea a
mediului natural și cultural (Grecia), fără ca o dispoziție să aibă prioritate față de alt a, dar , din
jurisprudență , reiese că mediul ocupă î n prezent locul preponderent.
Finlanda garantează ce le două drepturi, însă se subliniază dificultatea de articulare a
dreptului de proprietate cu obligația de răspundere pentru daune aduse mediului , pe care o
cuprinde de asemenea Constituția.
Constituția portugheză protejează, de asemenea, cele două drepturi. Ea insistă pe
datoriil e cetățenilor și ale statelor pentr u a asigura protecția mediului.

3.2.2.2. Dreptul de proprietate în dreptul intern al statelor membre
a) Definiția proprietății
În toate țările statul poate să inte rvină în exercițiul dreptul ui de proprietate, justificarea
intervenției fiind f ondată pe binele comun, pe justiția socială. Conservarea naturii este o
justificare admisibilă ( Irlanda, Regatul -Unit).
Limita acestei intervenții se regăsește:
– în aplicarea principiului proporționalităț ii (mai ales în Irlanda, Germania, Regatul –
Unit, Spania) sau
– în obligația de respectare a conținutului esențial al proprietății (Spania, Germania,
Italia).
În același timp, legislatorul are adesea responsabilitatea de a defini proprietatea
(Belgia), de a-i da un conținut și de a o limita (Spania ).
În unele state, legislatorul trebuie să respecte un conținut esențial, caz în care definiția
proprietății are, deci, un conținut «pre -legislativ » (Germania) . Alteori, dreptul intern a l unor
state face în mod ex pres trimiteri la o concepție de drept natural (în constituția Irlandei sau în
Declarația drepturilor o mului și cetățeanului). De asemenea, j udecătorul este adesea chemat să
participe la definirea proprietății.
b) Ceea ce intră î n dreptul de proprieta te și ceea ce nu intră

468M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului, op. cit. , p. 135.

152

Unele conduite posibile ale proprietarului sunt excluse din conținutul dreptul ui de
proprietate sau, în orice caz , din domeni ul protejat contra ingerințe lor autorităților statale în
exercițiul atributelor proprietății.
În Finlanda, dreptul de proprietate este , de asemenea , definit prin lege și legea preved e
că dreptul de proprietate nu include dreptul de a cauza poluarea mediului. În consecință,
interzicerea activităților poluante nu este considerată o expropriere și , prin urmare,
proprietarul căruia i se interzice asemenea activități nu este îndreptățit la despăgubiri.
Remarcăm , de asemenea , că nu se acordă despăgubiri în Irlanda, în cazul interzicerii
desfășurării unei activități , atunci când această activitate ar fi avut efecte nef avorabile
importante asupra habitatelor sau speciilor desemnate în anexa legii. Aceeași dispoziție se
aplică și în cazul refuzului permisului de urbanism , în aceleași circumstanțe.
În Germania, se acordă despăgubiri în cazurile în care restricția este « semnificativă »,
fără ca limita acestei restricții să fie clar stabilită. În asemenea cazuri, se ține cont de situația
naturală a bunului în momentul adoptării măsurii. Dacă terenul este situat într -o zonă umedă,
agricultorul nu se poat e plânge că nu -l va putea cultiva.
Totuși, există situaț ii mai clar definite care intră în domeniul protecției dreptului de
proprietate :
Astfel, în Irlanda, regula ,,non-indemnizării ˮ cunoaște excepții în cazul întreruperii
forțate a unei activități autori zate anterior și exe rcitate de persoana în discuție. În mod similar,
nu se acordă despăgubiri în caz de refuz, retragere sau de modificare a permisul ui de mediu,
decât în cazul unor activități a utorizate prin anumite tipuri de permis.
De asemenea , în Germa nia, drepturile dobândite sunt protejate. D e exemplu, d acă
agricultorul a făcut investiții pentru a reda circuitului agricol zona umedă ș i autoritățile statale
îl constrâng să revină la situația anterioară, atunci el are dreptul la o despăgubire. Raportorul
german precizează că la stabilirea cuantumului despăgubirii, jurisdicțiile au în vedere și faptul
că limitarea folosinței are drept consecință faptul că nu mai este posibilă obținerea de
beneficii de pe urma bunului. Și în Spania este luat în co nsiderare impactul economic al
limitării dreptului de proprietate asupra rentabilității bunului.
În Irlanda, în caz de expropriere, este recunoscut principiul indemnizării integrale la
valoarea de piață a bunului , însă aplicarea acestui principiu cunoaște și unele limitări sau
restricții . De exemplu, în cadrul unui plan de dezvoltare în scopul promov ării locuințel or
sociale, proprietarii au fost obligați ca, pentru 20% din valoarea bunului expropriat, să

153

primească o despăgubire calculată la valoarea unui t eren agricol și nu în funcție de valoarea
de piață a acestuia . Curtea supremă a considerat că proprietarul a fost astfel constrâns să
cedeze o parte din valoarea pe care proprietarul ar fi obținut -o din bunul respectiv , într-un
scop de interes social , resp ectiv construirea de locuințe sociale. Totodată, Curtea supremă a
considerat că valoarea bunului a fost crescută prin afectarea terenului construirii de locuințe
sociale, ceea ce face ca restricțiile să fie mai ușor de justificat.
În Regatul -Unit, în cazul limitărilor aduse dreptului de proprietate fondate pe dreptul
de urbani sm ( development control ) nu se acordă despăgubiri . Ace astă abordare se opune
concepției ,, quiritare ˮ a dreptului de proprietate din dreptul francez și belgi an.
Deși în Belgia și în Franț a, s-a acceptat foarte devreme necesitatea limitării
caracterului absol ut al dreptului de proprietate469, încă se mai consideră , în general , că
,,trilogia quiritară ˮ, acest mod de a desemna prerogativele de usus, fructus și abusus din plena
in re potestas din dreptul roman este expresia dreptului pozitiv. Astfel, c hiar dacă actul de
construcție este supus unui regim de permise în cele trei regiuni din Belgia și chiar dacă
eliberarea acestui permis este condiționată de reguli care nu suf eră nici o derogare, se
consideră că dreptul de a const rui face parte din dreptul de proprietate (articolul 522 din
Codul civil belgian ). Aceasta este și concepția franceză, potrivit căreia administrația care
eliberează permisul de urbanism nu acordă și d reptul de a construi, deoarece prerogativa de a
construi este legată de proprietatea imobiliară, dar exercitarea sa este condiționată de cerințe
de ordin public, respectiv de eliberarea unei autorizații administrative de a folosi solul470. În
Franța, d reptul de a construi face parte din proprietatea asupra solului și se exercită cu
respectarea dispozițiilor legale referitoare la uti lizarea solului.471
Dimpotrivă, dacă dreptul de a construi nu derivă neapărat din proprietate și dacă este
acordat doar în an umite cazuri, legile referitoare la dreptul de a constru i nu îi limitează
exercițiul dreptul ui de proprietate, ci îi adaugă accesorii.472 În Portugalia , jurisprudența
consideră că dre ptul de proprietate nu include jus aedificandi ca element al drept ului de

469H. Périnet -Marquet, «Les fondements juridiques de l’indemnisation», în L’indemnisationdes servitudes
d’urbanisme en Eu rope, Droit et Ville, 49/2000, p. 47 și urm., citat după M. Pâques, Le droit de propriété et
Natura 2000….., op. cit., p. 22.
470R. Charles , Droit de l’urbanisme , PUF, Paris ,1997, p . 139 -140.
471A se vedea în acest sens, H. Jacquot , Fr. Priet, Droit de l’ urbanisme , 7ème édition, Dalloz, 2015, p. 8 -10.
472În dreptul englez, dreptul de ,,dezvoltareˮ, adică dreptul de amenajare a bunului prin construcții, echipamente,
prin extracții miniere, prin modifică ri substan țiale de afectar e, este separat de dreptul de proprietate și este
acordat de către stat, cu excepția unor cazuri menționate. În consecință, atribuirea dreptului de ,,dezvoltareˮ este
o prerogativ ă a colectivității (M. Galley, « Indemnisation des restrictions d’urbanisme en Grande -Bretagne », în
Droit et Ville , 48/1999, citat după M.Pâques, Le droit de propriété et Natura 2000….., op. cit., p. 23.

154

proprietate asupra solului . În jurisprudența portugheză, s -a considerat că interdicția de a
const rui pe un teren ,, având caracteristici ecologice foarte marcateˮ nu poate fi considerată ca
fiind o limitare a dreptului de proprietate. Curtea Constituțională portugheză consideră că
această soluție prevalează , de asemenea , și în ipoteza în care s -a permis anterior construirea
pe acel teren.
Chestiune a includerii sau nu a dreptului de a construi în dreptul de proprietate asupra
solului prezintă importanță atunc i când este vorba de acordarea de despăgubiri în caz de
limitare a dreptului de proprietate sau de lipsire de dreptul de proprietate. Aceste diferențe
fundamentale de abordare a substanței , a conținutului proprietății explic ă mai multe decizii ale
Curții Europene a Drepturilor O mului care a admis importante limitări de folosință a dreptului
de proprietate fără acordarea unor despăgubiri .473
Astfel, d repturile de concepție qui ritară neutralizează anumite influențe administrative
asupra valorii bunului expropr iat, astfel încât în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate
publică , valoarea despăgubirii propuse este atât în favoarea trezoreriei publice , cât ș i în
beneficiul celui expropriat . De exemplu, în Franța , trebuie luată în considerare ca dată de
referi nță în vederea stabilirii valorii despăgubirilor , în caz de expropriere sau de achiziție prin
preem pțiune de spații naturale sensibile, momentul în care au fost făcute publice POS (Plan
d’occupation des sols) și PLU (Plan local d’urbanism) .
În Belgia, este , de asemenea, neutralizat impactul decizi ei administrative sau a
Planului de amenajare a teritoriului a căror aplicare cauzează exproprierea. Aceeași si tuație
este și în Regatul -Unit.
Putem să mai amintim și exemplul dreptului grec care stabilește prezumț ia irefragabilă
că atunci când este vorba de construirea unei noi șosele naționale, proprietarii imobilelor
riverane beneficiază de această situație și, în concluzie, aceștia trebuie să participe la
cheltuielile de expropriere a bunului în chestiune. Aceas tă prezumție a devenit ulterior o
prezumție relativă , ca urmare a unei modificări legislative decise după mai multe hotărâri ale
Curții Europene a D reptu rilor Omului care a statu at că această prezumție este insuficient
nuanțată. Totuși, în ciuda acestei ev oluții a procedurii, favorabile dreptului de proprietate,
sistemul este considerat astăzi , în continuare , prea complicat, deoarece cel care vrea să
răstoarne prezumția trebuie să înceapă o nouă procedură, motiv pentru care Curtea de la

473M. Pâques , Le droit de propriété et Natura 2000….., op. cit., p. 239.

155

Strasbourg a concluzionat că este rupt justul echilibru între interesul general și d reptul
individual, garantat în a rt. 1 din Primul Protocol.474

c) Calificarea ingerinț ei
Așa cum am arătat, limitările aduse exe rcitării folosinței bunurilor în scopul protejării
și conservării naturii sunt admise , fiind considerate de interes public . Tot uși, unele dintre
aceste măsuri sau acțiuni ale autorităților publice nu sunt percepute drept ingerințe în dreptul
de proprietate, mai ales în cazul celor care sunt temporare. Nu aceeași este situația în cazul în
care acestea sunt permanente475.
Folosirea instrumentelor juridice voluntare, precum contractul de vânzare (Regatul –
Unit) și contractul de gestiune , nu este considerată o atingere a dreptului de proprietate. Este
cazul în Irlanda, în Regat ul-Unit, în Portugalia.
În Spania, acest mod de acțiune este considerat o atingere, dar o atingere admisă prin
convenția părților . Chiar dacă contractul ia forma unui contract de adeziune, ca în Franța,
consimțământul părții nu mai exclude orice ingerință, cu atât mai mult cu cât refuzul
consimț ământului va avea ca efect adoptare a unei măsuri unilaterale.
În Wallonia (Belgia), contractul de gestiune activă nu este un contract de adeziune ,dar
refuzul de a -l încheia justifică adoptarea unei măsuri unilaterale , care va putea relua
obligațiile pe care partea a refuzat să și le asume prin contract. De asemenea, calea
subvențiilor va fi mai puț in deschisă dacă regimul gestiunii active este impus unilateral.
d) Califi carea ca lipsire de proprietate sau c a limitare a folosinței bunului
Distincția între lipsirea de proprietate și limitare a folosinței bunurilor este stabilită în
Primul Protocol și în j urisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în
constituțiile și în jurisprudența majorității s tatelor membre.
Totuși , în Finlanda , această dis tincție nu pare să aibă importanță . Crearea unei
rezervații naturale constituie o expropriere și atrage o despă gubire. D e asemenea , există și alte
indemnizări pentru pierde ri care nu sunt exproprieri.

474Cedh, Hotărârea Biozokat și alții c./Grecia din 9 octombri e 2003 .
475Ne întrebăm dacă aceste ingerințe sunt sau nu justificate. Am văzut că protejarea naturii este considerată o
justificare admisibilă a ingerinței în dr eptul de proprietate căci este considerată a fi de interes general sau public.
Totuși, trebuie ve rificată proporționalitatea atingerii (Regatul -Unit).

156

Indemnizarea titularului pentru privarea de dreptul său de proprietate se impune pe ste
tot în caz de expropriere. Ea n u este , însă, generalizată în caz de limitare a folosinței
bunurilor . Astfel, în Franța, nu există despăgubiri pentru limitarea exercit ării folosinței .
Trecerea de la privare la limitare este importantă deoarece implică, în sensul aplicării
Primului Protocol al CEDO, trecerea de la o indemnizare obligatorie la o indemnizare
facultativă. Limit a nu este aceeași în toate sistemele de drept . În Spania, de exemplu,
reglementarea folosinței dreptului de propriet ate nu este considerată o expropriere , chiar dacă
restricția conduce la o pierdere completă a randamentului terenului . Totuși, fără a fi
considerată o expropriere, limitarea folosinței va trebui să fie indemniza tă în anumite cazuri.
Cu titlu de exemplu, menționăm ipoteza în care respectiva limitare se prezintă ca o limitare
specială impusă de respectarea principiului egalității în fața sarcinilor publice (impozite, ta xe,
etc.) sau cazul în care este exclusă o folosință a bu nului în conformitate cu stare a sa naturală
sau această folosință este mult limitată prin reglementare476.
În Regatul -Unit, revocarea unei autorizaț ii valabile poate fi determinată de cumpărarea
forțată a unei prop rietăți . Retra gerea autorizației valabile dă dreptul la indemnizare . Cu privire
la acest aspect, totuși, jurisprudența Curții de la Strasbourg ( Fredin , 1991) a considerat că
retragerea autorizației pentru extracția pietrișului nu era decât o restricție de folosință.

3.2.2.3. Principiul proporționalității
Aplicarea principiului proporționa lității se traduce în alegerea celor mai adecvate
instrumente sau a mijloacelor juridice acțiune (a ).Uneori , aplicarea acestui principiu ia forma
subsidia rității funcționale (b ). Proporționalitatea se apreciază de asemenea, prin modalitatea
de indemnizare (c ) și, în fin al, prin garanțiile procedurale (d ).
a) Alegerea instrumentelor juridice sau a mijloacelor de acțiune pentru limitare a
dreptului de proprietate în scopul protecției medi ului
Numeroase acte legisl ative abilitează autoritățile publice să limit eze dreptul de
proprietate în scopul protejării mediului. De asemenea, sunt numeroase și mijloacele sau
instrumentele juridice pe care le utilizează.

476În Ger mania, de asemenea, ideea situaț iei individ uale speciale a proprietarului ș i respe ctarea principiului
egalității î n fata sarcinilor publice conduce juri sprudența la acorda rea unei indemnizări. De asemenea, principiul
egalității î n fața s arcinilor publice este invocat în Ță rile d e Jos pentru ca o indemnizare să fie acordată persoa nei
expropriate sau persoanei că reia i -a fost afectat dreptul de proprietate sau dreptul imobiliar printr -o decizie
administrativă.

157

În Grecia, de exemplu, în afa ră de restricțiile obișnuite, legea reglementează s chimbul
de terenu ri private cu terenuri publice, a tribuirea de dreptu ri de a folosi terenuri publice ,
compensări financiare unice sau recurente , transferul dreptului de a construi și exproprierea
forțată. Totuși, în Grecia, nici unul dintre aceste mijloace nu a fost folosit pentru prot ejarea
ariilor naturale .
Majoritatea statelor dispun de instrumente tradiționale de protejare a naturii care pot fi
folosite în scopul conservării siturilor Natura 2000. Unele state , însă, au o legislație specifică
pentru Natura 2000 (Franța, Belgia).
Aplicarea acestor instrumente antrenează atingeri și limitări mai mult sau mai puțin
grave ale dreptul ui de proprietate .
Exproprierea . Întâlnim cam în toate statele autorizații de expropriere din inițiativa
autorităților (Belgia, Franța, Spania, Italia, Țările de Jos, Germania, Marele Ducat al
Luxemburgului). Totuși, în dreptul irlandez , nu există autorizații de expropriere în scopul
conservării naturii. În Ță rile de Jos această autorizație există, dar acest mod de dobândire este
puțin utilizat, ținând cont mai ales de negocierile care au loc cu asociațiile de ag ricultori. În
Marele Ducat al Luxemburgului, comasarea terenurilor pe calea exproprierii este un pr ocedeu
permis, dar se pare că practica nu folosește decât procedura amiabilă.
Preem pțiunea . Drepturile de preem pțiune sunt mai rare. E le există în dreptul irlandez
și în dreptul din Marele Ducat al Luxemburgului.
În Franța , ca și în Spania și în Germania, dreptul de preem pțiune există în scopul
conservă rii litoralului, a spațiilor naturale sensibile, a spațiilor rurale , însă nu se aplică în mod
special pentru siturile Natura 2000. În Țările de Jos, acest drept este în mod principal utilizat
pentru protejar ea terenurilor agricole care au fost integrate în rețeaua ecologică națională,
pentru a se evita speculațiile în ceea ce privește prețul lor de achiziție. În Spania, e xistența
acestui drept antrenea ză o depreciere a proprietății. Uneori, acest mod de ach iziție este însoțit
de sarcini importante, cum este obligația ca bunul să fie exclusiv folosit ca spațiu natural
sensibil deschis publicului într -un anumit termen , în caz contrar existând posibilitatea pentru
fostul proprietar să ceară retrocedarea (Franța).
Achiziț ia amiabilă . Acest mod de achiziți e este, în general, permis (Spania,
Portu galia, Scoția din Regatul -Unit) și chiar aplicat în mod obișnuit (Finlanda).

158

Dreptul irlandez nu autorizează exprop rierea în scopul conservării naturii, ci
împuternicește î n mod expres ministrul de mediu să achiziționeze, cu con simțământul
proprietarului, această împuternicire aplic ându -se pentru implementarea rețelei Natura 2000.
Subvenții le pentru achiziționare sau pentru gestiune . Această formă de acțiune o
întâlnim în be neficiul asociațiilor de drept privat de protecție a naturii (în Franța, în Belgia, în
Țările de Jos, în Marele Ducat al Luxemburgului).
Restricții și servituți de utilitate publică, drept ul de acces . Aceste mijloace juridice
sunt utilizate în toate statele . Cel mai adesea este vorba de impun erea unor obligații de a nu
face. Obligațiile pozitive sunt mai rare și cer o autorizație specială (Finlanda). Totuși, ele
există în anumite s pații naturale (Regatul -Unit, ,, management notice ˮ în aplicarea
,,mana gement scheme ˮ). Aceste mijloace juridice sunt folosite în sistemul de gestiune activă a
siturilor Natura 2000 , unde sunt impuse în mod unilateral , în cazul în care nu pot fi asigurate
prin contr actele de gestiune.
Astfel, în Wallonia, până la aplicarea r egimului de ges tiune activă, legislația specifică
realizării rețelei Natur a 2000 interzice o serie de activități în situri desemnate. Regimul de
gestiune activă se impune în cadrul contractual și, în lipsă, într -un regim unilateral. Sistemul
de gestiune activă comportă atât obligații negative , cât și pozitive.
În Finlanda, în timpul procedurii de expropriere , este interzisă deteriorarea obiectului
protejat.
Dreptul de acces la situl protejat e ste utilizat în Ir landa și Olanda.
În Irlanda, ca regulă generală, dimin uarea valorii bunului, cauzată prin refuzul
permisului de folosință a s olului dă naștere la indemnizări. Indemnizarea nu decurge din
desemnarea sitului în sine ( Portugalia). Totuși, o reglementare exclude indemnizarea într-un
anumit număr de cazuri , atunci când permisul este retras sau modificat din motive ce țin de
conservarea habitatelor, mai ales atunci când un contract de cumpărare sau un contract de
gestiune este în curs de negocie re cu proprietarul sau cu ocupantul sau când se pregătește o
achiziție forțată.
În Portugalia, doctrina consideră în mare parte că limitările dreptului de proprietate,
justificate d e necesitatea de a conserva ,, caracteristicile fizice ale anumitor soluri ˮ, nu dau
neapărat d reptul la plata unei indemnizații , deoarece aceste limitări sunt de fapt justificate de
,,funcția socială a terenurilorˮ. Sunt indemnizate doar acele limitări care au consecințe cvasi –
echivalente cu exproprierea .

159

În Franța, mai multe dint re aceste serv ituți dau naștere la indemnizări , dar ele nu sunt
indemnizate în mod sistematic din cauza principiului ,,non -indemnizăriiˮ .
În Belgi a, principiul non -indemnizării a fost afirmat de jurisprudență în anii 1990, dar
se pare că ulterior a fost a bandonat în avantajul principiului justului echilibru, apreciat mai
întâi de către legislator, apoi controlat de jurisdicții477.
În legăt ură cu condițiile acordării de indemnizări, în Franța, au fost indemnizate
pagube le provocate de urși în apropierea parcului național. De asemenea, o modificare a
folosinței anterioare a terenului , cu condiția ca această modificare să antreneze un prejudiciu
direct, material și sigur (indemnizarea proprietarului).
b) Respectarea principiilo r p roporționalit ății și subsidiarit ății în alegerea
instr umentelor juridice sau a mijloacelor de acțiune pentru limitare a dreptului
de proprietate în scopul protecției mediului
Contractul de gestiune Natura 2000 este instrumentul de gestiune preferat în Franța ,
contractul incluzând dispoziții speciale în cazul în care este încheiat cu agricultori. Predilecția
pentru contractul de ges tiune nu exclude , în mod teoretic, recurgerea la alte mijloace, dar
există o preferință pentru recurgerea la contracte . Bine înțeles, anumite zone sunt protejate și
prin instrumentele juridice sau mijloacele de acțiune menționate anterior (Franța).
În Italia, în Luxemburg și în Regatul -Unit, se preferă instrumentul bilateral, negociat ,
în loc de instrumentul unilateral. Acest m od de acțiune permite atât acțiuni pozitive , cât și
negative. În Irlanda, de asemenea, dreptul pozitiv prevede o împuternic ire expresă a
ministrului de a încheia contracte de gestiune cu proprietarii și cu ocupanții terenurilor .
Dreptul wallon conț ine disp oziții comparabil e. În schimb, în Portugalia, de exemplu, se
preferă intervenția autorităților publice pe cale reglementară.
Toate aceste o bservații conduc la concluzia că , în fapt , este prezentă o subsidiaritate
funcțională, chiar dacă unele state nu recunosc existența unui principiu al subsidiarității în
acest domeniu (Franța, Irlanda, Portugalia, Spania)478.
În Grecia, instrumentele juridice sau mijloacele de acțiune cele mai constrângătoare ,
anterior menționate, sunt utilizat e atunci când restricțiile de folosință a bunurilor sunt
considerate ca fiind excesive (Grecia).

477M. Pâques, Le droit de propriété et Natura 2000….., op. cit., p. 26 -30.
478În raportul Regatului -Unit, se semnalează că atribuirea de competențe Scoției est e o caracteristică a
subsidiarității, este vorba de subsidiaritatea teritorială.

160

În Spania , există o regulă care constă în luarea în considerare a altor instrumente
juridice sau mijloace de acțiune înainte de achiziția proprietății ; mai mult, o dată ce scopul a
fost stabilit, alegerea mijloacelor este ghidată de principiul proporționalității și este
recomandată alegerea măsurii cele i mai puțin constrângătoare ( Germania).
În ceea ce privește achiziția, se încearcă mai întâi calea ami abilă și apoi calea
obligatorie (Regatul -Unit).
La fel, în ceea c e privește managementul, se încearc ă mai întâi încheierea unui
contract (management agreement) și mai apoi acțiunea unilaterală (man agement notice)
(Regatul –Unit) ; la fel se întâmplă și în Wallonia , unde este preferat contractul de gestiune
activă în locul intervenției autoritare.
Pe planul oportunității, subsidiaritatea este , de asemenea , invocată. În S pania, de
exemplu, exproprierea în scopul conservării naturii este considerată ineficientă . Acțiu nea prin
intermediul servituților , cu ajutoare financiar e și tehnice este mai utilă, însă acțiunea prin
contracte este și mai recomandată în beneficiul dezvoltării durabile (Spania). Totuși,
raportorul irlandez arată că slabele cunoștințe ale numeroșilor o cupanți în materie de
dezvoltare durabilă constituie un inconvenient al metodei contractuale. În Germania, se
consideră că acțiunea contractuală este un mod de acțiune mai comod decât acțiunea
unilaterală, din cauza transparenței mai mici în ceea ce priveș te contrapartida financiară.
Administrația evită astfel crearea de precedente cunoscute de terți.
c) Modalități de indemnizare în cazul lipsirii de proprietate și în cazul limitărilor
aduse dreptului de proprietate în scopul protecției mediului
Evaluarea și indemnizarea în cazul e xprop rierii
Observăm că în Franța, în caz de expropriere, se aplică drept ul comun, adică
despăgubirea în integralitate a prejudiciului direct, material și sigur (cert) . Se caută , mai întâi ,
o indemnizare pe cale amiabilă și doar î n lipsa acesteia are loc o intervenție în justiție.
În privința evaluării , se face referință la valoarea prețului de piață al bunurilor
comparabile (Spania, Italia, Belgia, Finlanda, Regatul -Unit). Acest preț nu include eventua la
plus-valoare funciară dato rată deciziei autorității sau planul ui de amenajare aflat la originea
măsurii de expropriere (Regatul -Unit).
Evaluarea și indemniza rea în cazul limitării dreptului de proprietate
În caz de limitare a dreptului de proprietate , indemnizarea este, evident , un element de
proporționalitate (proporționali tatea constituind o cerință a limitărilor dreptului de

161

proprietate). În conseci nță, pot pune probleme limitări le de folosință care nu atrag despă gubiri
complete. În Regatul -Unit, jurisprudența a conside rat că o limitare de folosință a dreptului de
proprietate , fără despă gubire, nu este disproporționată (interdicția de a întreprinde o activitate
care nu fusese încă întreprinsă ), apreciind că legislatorul beneficiază de o largă marjă de
apreciere. Într -o altă cau ză, interdicția de a desfășura o activitate într -o zonă de protecție
specială stabilită prin aplicarea directivei 79/409, însoțită de posibilitatea de obținere a unei
autorizații a fost considerată o limita re proporțional ă (Regatul -Unit).
În Irlanda, indem nizarea pentru limitarea dreptului de proprietate este egală cu
prejudiciul suferit ce rezultă din compararea valorii bunului înaint e și după refuzul
autorizației.
În Regatul -Unit, indemniza rea admisă pentru retragerea unei autorizați i în curs de
valabil itate acoperă pierderea care rezultă din investițiile devenite inutile de acum înainte și
pierderile d irect imputabile retragerii.
În cazul în care măsura de limitare dreptului de proprietate implică o schimbare în
modul de exploatare în curs, indemnizarea este acordată în vederea aplic ării acestor
reglementări restrictive (Regatul -Unit). Pierderea de venituri luată în considerare este
influențată de faptul că ocupantul utilizează principiile de bună practică agricolă (Regatul –
Unit). În Scoția , bene ficiarul poate alege o indemni zare unică sau o sumă anuală.
În Spania, de ase menea, această indemnizare , atunci când are loc, acoperă pierderea de
către proprietar sau locatar a valorii bunului, inclusiv profitul pier dut. Indemnizarea este , însă,
acordată numai la cerere și cu dovada prejudiciului. Cu toate acestea , administrația publică are
o competență de apreciere discreționară.
În Germania nu toate pierderile se despăgubesc , obiectivul este ca sarcina sau obligația
impusă să fie suportabilă. De asemenea, este p osibil un control al asigurării unui just echilibru
între interesul public și limitarea adusă dreptului de proprietate ; dincolo de aceasta,
administrația publică poate stabili o indemnizare în echitate în cazuri speciale ( hardship ). În
practică, obligația de a acorda o indemnizație poate descuraja administrațiile publice să adopte
măsuri de protejare a siturilor naturale, având în vedere și precedentele create de
jurisprudență. Prin urmare, autoritățile publice au tendința de a prefera acțiunea c ontractuală ,
considerată mai puț in transparentă.

162

În Țările de Jos, de asemenea, se poate acorda o indemnizare în echitate (naar
billijkheid ) persoanei care suferă o pierdere. Pentru a favoriza aplicarea unor regimuri de
protejare a naturii, sunt prevăzute, de asemene a, stimulente fiscale și subvenții.
În Spania, indemniz ația e ste un venit taxabil. În Belgia și în Luxemburg, totul depinde
de situația personală a beneficiarului .
În Spania, orice persoană care dovedește că a suferit o p ierdere are dreptul la o
indemniz ație. În schimb, în Irlanda, beneficiarii sunt mai puțin numeroși.
În Wallonia nu a fost adoptat un mecanism de compensație specific sistemului Natura
2000. S ituril e Natura 2000 se înscriu în clasamentele întocmite în planurile de amenajare , care
dau dreptul la anumite indemnizări .
Achiziția forțată la cererea sau din inițiativa proprietarului
Proprietarul care suferă limitări importante ale dreptului de proprietate poate cere
cumpărarea bunului său. Î ntâlnim următoarele cazuri :
– În Franța, atu nci când mă surile luate pentru amenajare a și gestiunea parcului
diminuează cu mai mult de 50% avan tajele de orice fel pe care le obț inea înainte .
– În Franța, atunci când prin măsurile luate pentru amenajarea și gestiunea pă duril or se
pierde mai mult de jumă tate din venitul normal.
– În Germania, atunc i când proprietarul suportă o ingerință importantă care exclude
mai mult sau mai puțin folosința rentabilă.
Găsim dispoziții asemănătoare, dar mai restrictive, în d reptul belgian de urbanism și în
reglement ările privitoare la patrimoniu cultural sau natural479.
Când proprietarul trebuie să suporte limitări importante, el poate cere achiziția forțată
a bunului său, dar și alte forme de acțiune. Totuși, acestea nu au fost utilizate pentru
protejarea siturilor na turale (Grecia).
Despăgubiri le non financiare
Despăgubirile non financiare sunt în aparență puți n utilizate. În Grecia, legea prevede
schimburile de bunu ri sau transferurile de drepturi, însă aceste mijloace juridice nu au fost
utilizate în materie de protejare a naturii.
În Finlanda, transferul dreptului de a construi este o modalitate de despăgubire.
În Marele Ducat al Luxemburgului, modalitățile de compensare s unt variate. În special
agricultorii sunt vizați de clasarea tere nurilor lor drept zonă Natura 2000 și, în consecință,

479 M. Pâques, Le droit de propriété et Natura 2000….., op. cit., p. 34.

163

riscă să înregistreze pierderi de venit. Pentru a se asigura că vor c oopera, sau, cel puțin , că vor
fi de acord cu aplicarea măsurilor de protecție asupra terenurilor lor, autoritățile oferă
compensații variate, precum leasingul terenurilor care fac parte din domeniul privat, atribuirea
unei valori de exploatare superioară în schimbul terenurilor afectate de măsurile de protecție,
ajutor pentru realizarea unor structuri de comercializare a produselor reg ionale, participare la
finanțarea diferitelor infrastructuri, pentru a da doar câteva exemple. Compensațiile nu sunt
explicit prevăzute de o lege sau de un regulament. Ele sunt cel mai adesea obiectul unor
acorduri specifice – uneori sub formă verbală – între persoanele interesate și administrația
statului sau a comunei.
Beneficiarul indemnizației
Unele state acordă indemnizația celui care suferă o pierdere, fie că este proprietarul,
locatarul sau oc upantul (Regatul -Unit, Irlanda) ; alte state se concentre ază mai mult pe
proprietate dec ât pe persoană (Finlanda).
Unele avantaje fiscale sunt doar în beneficiul proprietarului, nu și al ocupantului (cum
ar fi exonerarea de impozit pe ven itul funciar , în Regiunea wallonă sau scutirea de impozit , în
Regatul -Unit, în cazul de transferare a terenurilor care prezi ntă un interes științific excepțional
către organisme fără scop lucrativ).
Contractu l, ca instrument juridic de limitare a dreptul ui de proprietate
Contractul presupune, în principiu , o negociere, dar clauzel e contractuale sunt uneori
impuse, fiind vorba de un contract de adeziune (Regatul -Unit). Î n Franța , contractul de
gestiune este un contract de adeziune.
În contract poate fi prevăzut ă o sarcină financiară care incumbă autorității publice în
vederea compens ării limitărilor sau pentru a sprijini acțiunile pozitive (Regatul -Unit).
În Franța, ajutoare publice sunt prevăzute pentru remunerare a serviciilor făcute în baza
unui contract Natura 2000. Investițiile sunt prevăzute în con tract și ajutoarele su nt vărsate pe
bază de acte justificative. În această țară , beneficiarul este gestionarul sitului, iar ajutorul este
considerat un venit impozab il. În Luxemburg, ajutorul este, de asemenea, considerat un venit
din exploatare a fondului .
d) Garanții procedura le
Intervenția legii
Aproximativ în toate statele, constituția accentuează cerințele articolului 1 din Primul
Protocol și rezervă legii formale competența de a autoriza ingerința în dreptul de proprietate .

164

Acesta este cazul mai ales în Spania, în Germania, în Belgia, în Finlanda și în Portugalia. În
Irlanda , reglementarea Natura 2000 nu este o lege formală, ea va fi , deci, considerată doar î n
funcție de conformitatea cu directiva și mai puțin în raport cu dreptul de proprietate.
Rolul concilierii
Concilierea este importantă atunci când are loc o ingerință în dreptul de proprietate.
În Irlanda, principiul audi alteram partem este considerat un element de protecție
constituțională a proprietății și a fost ap licat celor al căror bu n fusese desemnat direct ca sit de
interes științific, nu și proprietarilor de bunuri ne -desemnate, dar totuși susceptibile de a suferi
anumite restricții din cauza proxi mității cu siturile desemnate.
Consultarea este , de asemenea , prevăzută în Marele Ducat al Luxemburgului, în
Regatul -Unit, în caz de vânzare forțată sau de revocare a autorizației.
În caz de expropriere, ancheta sau tentativa de achiziție amiabilă se impune în mai
multe țări (Belgia, Țările de Jos, Regatul Unit, Spa nia, Finlanda). Obligația de a da
posibilitatea persoanelor interesate să -și exprime punctul de vedere se im pune , adesea , în caz
de restricții (Spania ). Totuși, participarea nu este o opțiune generalizată câ nd este vorba de
realizarea siturilor Natura 2000 . În Finlanda , consultarea persoanelor interesate a fost
reglementată în cazul rețelei Natura 2000, însă nu la fel s -a întâmplat în Regiunea wallonă480
și nici în Regatul -Unit, unde desemnarea siturilor s -a realizat fără consultarea pro prietarilor
sau ocupan ților. Totuși, în Wallonia consultarea a avut loc după desemnare, pentru a pune la
punct obiec tivele și regimul de gestiune.
Colaborarea sau concilierea devine principiu atunci când contractul este instrumentul
juridic ales; planul de gestiune este elabora t cu toți actorii și contractul este stabilit conform
cu planul de gestiune (Franța). Contractul devine , prin urmare, un contract de adeziune , iar în
ceea ce privește contractele de gestiune activă, important este ca acel consimțământ să nu fie
forțat . Impactul participării poat e fi considerabil. În dreptul belgian, autoritatea este obligată
să ia atitudine în legătură cu observațiile formulate regulat în timpul anchetei de mediu. De
asemenea, opoziția în cursul anchetei de mediu este o condiție de acor dare a dreptul ui la
indemniza re în cazul servituțil or unui sit clasat (Franța). În sfârșit, în Țările de Jos, interesul
pentru participare ține de faptul că ceea ce este permis prin planul de gestiune nu va mai face

480Se consideră că ține de puterea de apreciere a legislatorului să stabilească în prealabil o anchetă pu blică pentru
desemnarea definitivă a zonelor susceptibile de a fi declarate zone naturale protejate. În legătură cu aceasta,
directivele nu conțin nici o obligație.

165

obiectul unei autorizații individuale. Prin urmare, o durată prea mare a procedurii participative
poate fi compensată în mod avantajos de beneficiile planului.
În concluzie, e xproprierea nu pune probleme nerezolvate.
Nici acțiunea contractuală nu pare s ă pună probleme. Nu intră în conflict cu d reptul la
respectarea bunurilor, fie că nu este considerată ca fiind o ingerință, fie că este o ingerință
admisibilă în mod necesar dacă este fondată pe un consimțământ adevărat, fie că se consid eră
că acest contract este mijlocul juridic care permite adap tarea cerințelor de proporționalitate la
voința părților. Există totuși și acțiuni contractuale cu o tentă de unilateralis m, cum este cazul
unor contracte de adeziune.
Probleme ar putea să apară în cazul unor regimuri diferite a indemnizațiilor pentru
servituți, caz în care trebuie asigurat justul echilibru și că acesta cere , uneori , compensații.
Modificarea legislațiilor in vederea conformității acestora cu jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor O mului nu a avut loc în mod sistematic. Până în prez ent, Curtea s-a
arătat foarte binevoitoare, puțin exigentă cu statele preocupate de protejarea naturii, prin
limitarea dreptului de proprietate, chiar și prin retragerea permiselor sau autorizațiilor
eliberate .În această ipoteză, hotărârea Fredin consider ă că limitarea de folosință fără
despăgubire nu este disproporționată, dar oare această hotărâre poate fi transpusă în cazul
celui care a întreprins într -adevăr o activitate , iar această activitate a fost întreruptă prin
retragerea permisului ? Întrebarea s e pune , deoarece cei din cazul Fredin nu puseseră în că în
aplicare autorizația retrasă.
Statele recurg la mai multe criterii de eligibilitate pentru indemniza re. Pare să fie
generalizat criteriul așteptărilor legitime și dezamă gite. Limitările foarte riguroase determină,
de asemenea, compensații, la fel și achiziția forțată la cererea proprietarului. Se pare că au fost
destul de multe divergențe și în legătură cu suma a cordată , de la despăgubirea pierderii totale,
inclusiv pierderea profitului, până la despăgubirea în echitate lăsată la aprecierea discreționară
a administraț iei publice .

3.2.3. Raportul dintre dreptul de proprietate și regimul ariilor protejate prin
O.U.G. nr. 57/200 7
În România, având în vedere necesitatea și urgența compatibilizării depline a
legislației naționale cu cea a Uniunii Europene în domeniul protecției naturii, prevederile
Directivei 79/409/ CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și ale Directivei 92/43 /CEE

166

privi nd conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice au fost
transpuse în legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a flor ei, și faunei sălbatice,
cu modificările ulterioare481.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 57/200 7, conservarea și utilizarea durabilă a
patrimoniului natural este un obiectiv de interes public major și componenta fundamentală a
strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G . nr. 57/ 2007, instituirea regimului de arie
naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective, cu excepția celor care privesc
asigurarea securității naționale, asigurar ea securității, să nătății oamenilor și animalelor și
prevenirea unor catastrofe naturale . Instituirea regimului special de protecție reprezintă o
sarcină pentru protecția mediului.482
Potrivit art. 7, regimul de protecție se stabilește indiferent de destinația terenului și de
deținător, iar respectarea acestuia este obligatorie în confo rmitate cu prevederile O.U.G. nr.
57/2007 , precum și cu alte dispoziții legale în materie.
Potrivit art. 8, i nstituirea regi mului de arie naturală protejată se face:
a) prin lege, pentru siturile naturale ale p atrimoniului natural universal și pentru
rezervaț iile biosferei ;
b) prin h otărâre a Guvernului, pentru parcuri naț ionale, parcuri naturale, geo parcuri,
zone umede de importanță internațională , arii special e de co nservare, arii de protecț ie specia lă
avifaunistică , rezervații șt iințifice, monumente ale naturii, rezervaț ii naturale;
c) prin ordin al conducătorului autorităț ii publice centrale pentru protecț ia mediului,
pentru pr opunerile de situri de importanță comu nitară, cu avizul Academiei Române, al
autorității publice centrale cu competențe în domeniul administraț iei publice, al autorităț ii
publice cen trale în domeniul agric ulturii și dezvoltării rurale, al autorității publice centrale în
domen iul transporturilo r, al autorității publice în domeniul amenajării teritoriului și al
autorității publice în domeniul turismului;
d) prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru arii natu rale protejate, de
interes județ ean sau local.
Ansamblul ariilor n aturale protejate constituie rețeaua națională de arii naturale
protejate și sunt evidențiate în mod obligatoriu în planurile naționale, zonale și locale de

481Publicată în M .O. nr. 442 din 29 iunie 2007.
482M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 115.

167

amenajare a teritoriului și de urbanism, în planurile cadastrale și în cărțile funciare (art. 15,
art. 16) .
Totodată, administrarea rețelei de arii naturale protejate se realizează în conformitate
cu legislația legală în materie. Astfel, a dministrarea rezervațiilor biosferei, a parcurilor
naționale , a parcurilor naturale ș i, după caz, a geoparc urilor, a situril or de importanță
comunitară , a ariilor speciale de conservare ș i a ariilor de protec ție specială avifaunistică se
realizează de că tre structuri de administrare special consti tuite, cu personalitate juridică .
Rezervațiile științifice , rezervaț iile naturale, monumentele naturii ș i, după caz,
geoparcurile, siturile de importanță comunitar ă, ariile speciale de conservare și ariile de
protecție specială avifaunistică, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare
speci al constituite, se adm inistrează prin preluare în custodie, potrivit art. 18 alin. (4).
Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale
patrimoniului natural, puse sub regim special de protec ție și conservare, se stabilesc avându –
se în vedere: a) categoria ariei naturale protejate; b) întinderea ariei naturale protejate; c)
posibilitățile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea unei funcționă ri
corespunzătoare a administrației și pentru atingerea obiectivelor de conservare (art. 16 alin. 4)
Potrivit art. 17, responsabilități le de administrar e a ariilor naturale protejate ș i a altor
bunuri ale patrimoniului natural, p use sub regim special de protecție ș i conservare, revin
Agenției Naț ionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale protejate , declarate
prin lege, prin hotă râre a Guvernului sau prin ordin al autor ității publice cen trale pentru
protecț ia mediului și autorităților administraț iei publice locale, pentru ariile natural e protejate,
declarat e prin hotă râri ale acestora.
De asemenea, a rt. 23 stipulează că în rezervațiile științi fice sunt interzise orice
activități umane, cu excepția activităților de cercetare, educație și de ecoturism, cu limită rile
descrise în planurile de manag ement, cu acor dul Academiei Române ș i al administratorului.
În rezervaț iile n aturale nu sunt permise activităț i de utilizare a resurselor naturale. Prin
excepț ie, su nt permise numai acele intervenț ii care au drept scopuri protejarea ș i promovarea
obiectivului p entru car e au fost constituite ș i unele activități de valorificare durab ilă a
anumitor resurse naturale .
S-a arătat , în doctrină483, că la aceste reglementări specifice, O.U.G. nr. 195/2005 mai
adaugă următoarele reguli generale:

483M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate……, op. cit ., p. 117 -118.

168

– obligativitatea respectării prevederilor din planurile de management și regulamentele
ariilor naturale protejate, aprobate conform legislației specifice;
– interzicerea accesului cu mijloace motorizate care utilizează carburanți fosili în
scopul practicării de sporturi pe suprafața a riilor naturale protejate, cu excepția drumurilor
permise accesului public;
– interzicerea, pe suprafața ariilor naturale protejate, pe lângă interdicțiile prevăzute în
planul de management și regulamente, cu titlu de lege, a exploatării oricăror resurse m inerale
neregenerabile din parcurile naționale, rezervațiile naturale, rezervațiile științifice,
monumentele naturii și din zonele de protecție strictă, zonele de protecție integrată și zonele
de management durabil al parcurilor naturale;
– în ariile natu rale protejate sunt interzise: orice activități de obținere, cultivare,
depozitare, prelucrare, comercializare a organismelor modificate genetic;
– orice plan ori proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru
managementul ariei natur ale protejate de interes comunitar, dar care ar putea afecta în mod
semnificativ aria, în mod individual ori în combinație cu alte planuri sau proiecte, este supus
unei evaluări adecvate a efectelor potențiale asupra ariei naturale protejate de interes
comunitar, ținându -se cont de obiectivele de conservare a acesteia, potrivit legislației specifice
în domeniu (art. 51 -52).
Prin urmare, p rincipalele instrumente juridice utilizate pentru managementul ariilor
naturale protejate sunt planurile de management și regulamentele elaborate în mod diferențiat,
care cuprind măsuri adecvate de conservare și utilizare durabilă a spațiilor respective484. Așa
cum am văzut, r espectarea acestora este obligatorie pentru persoanele fizice sau juridice care
dețin sau care administrează terenuri și alte bunuri și/sau care desfășoară activități în
perimetrul și in vecinătatea ariei naturale protejate.485
Prin urmare, este posibil ca instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 să impună
măsuri de limitare a dreptului de p roprietate privată din ariile astfel protejate, mergând până la
exproprieri pentru cauză de utilitate publică (protecția mediului fiind calificată de O.U.G. nr.
195/2005 drept un obiectiv de interes publi c major).
Deși în țara noastră nu a fost întocmit î ncă un studiu care să analizeze raportul dintre
dreptul de proprietate și conservarea naturii în contextul realizării rețelei Natura 2000,
considerăm că este important a semnala unele aspecte.

484M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului , op. cit., p. 302.
485M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate …., op. cit., p. 116.

169

Așa cum am văzut, î n România, Constituția consacră ca drept fundamental atât dreptul
de proprietate privată (art. 44 și art. 136 din Constituție), cât și dreptul la un mediu sănătos
(art. 35 din Constituție).
Potrivit dispozițiilor alineatului 7 al art. 44 din Constituție , dreptul de proprietate
obligă la respectar ea sarcini lor privind protecția mediului.
De asemenea, a rt. 135 alin. 2 lit. e) din Constituție prevede obligația statului de a
asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător , precum și menț inerea echilibrului
ecologic.
Prin urmare, Constituția permite statului să intervină în exer cițiul dreptului de
proprietate și să îi aducă limitări în scopul protecției mediului.
Se pune întrebarea dacă pentru aceste limitări aduse exercițiului dreptului lor de
proprietate, acești proprietari pot fi despăgubiț i.
În acest sens, dispozițiile art. 26 alin. 1 din O.U.G . nr. 57/2007 prevăd că p entru
terenurile din arii naturale protejate, deținute în regim de proprietate privată sau concesionate,
proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectare a prevederilor restrictive
din planul de management al ariei naturale protejate. Modalitatea de solicitare, de calcul și de
acordare a compensațiilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
De asemenea, potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, propri etarii de terenuri
extravilane situate în arii naturale protejate supuse unor restricții de utilizare sunt scutiți de
plata impozitului pe teren ; scutirea fiind acordată în baza unei confirmări emise de
administrația ariei naturale protejate sau de Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate
(art. 26 alin. 4).
Considerăm aceste dispoziții legale insuficiente, deoarece orice limitare a dreptului de
proprietate în contextul stabilirii rețelei Natura 2000 trebuie indemnizată, dreptul de
proprietate poate suferi limitări și în alte context e, astfel, pentru orice limitare ar trebui
prevăzut dreptul la despăgubiri în scopul asigurării justul ui echilibru între interesul
general și cel individual .
Așa cum am precizat anterior, instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 ar
putea să impună chiar exproprieri pentru cauză de utilitate public ă. În acest sens , pot rivit
articolului 44 alineatul 3 din Constituție, exp roprierea poate fi dispusă numai pentru o cauză
de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Preluând
aceste dispoziții constituționale, art. 562 alin. 3 din Codul civil dispune că exproprierea se

170

poate face numai pentru o cau ză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o justă și
prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator; în caz de
divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acestea vor fi stabilite pe cale judecătorească.
De asemenea, Legea nr . 33/1994486 constituie dreptul comun în materie de exproprieri.
Totodată , este de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a
Drepturilor Omului prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o
cauză de utilitate p ublică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale
dreptului internaț ional”, esențial printre aceste principii fiind cel potrivit căruia „privareaˮ
unei persoane de proprietatea sa poate fi făcută numai cu o justă și prealabilă despăgubire.
Exproprierile se dispun de stat și pot avea ca obiect doar terenurile și construcțiile.487
Exproprierea se face numai pentru o cauză de utilitate publică, însă Cons tituția nu dă o
definiție ,,utilității publiceˮ, urmând, în consecință, ca legea să o facă.
Expropri atorul este obligat sa plătească proprietarului bunului expropriat sau titularilor
altor drepturi reale cu privire la bunul expropriat o comp ensare pentru pierderea suferită care
trebuie sa fie dreaptă , adică să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de
măsura exproprierii.
Criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii î n caz de expropriere sunt legale, în
sensul că ele sunt p revăzute de dispoziț iile art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora
despă gubir ea se compune din valoarea reală a imobilului ș i din prejudiciul cauzat
proprietar ului sau altor persoane î ndreptă țite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor,
experț ii, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,
imobilele de același fel î n un itatea administrativ -teritorială, la data î ntocmirii raportului de
expertiză, precum ș i de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor pers oane îndr eptățite,
luând în considerare și dovezile prezentate de aceș tia.
Cu toate acestea, considerăm că, în stadiul actual al legislației în materie de
exproprieri, recurgerea la această procedură , în scopul ocrotirii obiectivului public major al
protecției medi ului, ar pune serioase dificultăți. Astfel, Legea nr. 255/2010488, lege specială în
materia exproprierii, la Capitolul II , reglementează etapele exproprierii , și anume: I. aprobarea
indicatorilor tehnico -economici ai lucrărilor; II. consemnarea sumei individuale aferente
reprezentând plata despăgubirilor ce fac obiectul exproprierii și afișarea listei proprietarilor

486Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată în M.O. nr. 472 din 5
iulie 2011.
487Gh. Iancu, Drept constituțional ….., op. cit., p. 268.
488Legea nr. 255/2010 p ublicată în M.O. nr. 85 din 20 decembrie 2010, cu modificările și actualizările ulterioare.

171

imobilelor; III. transferul dreptului de proprietate; IV. finalizarea formalităților afere nte
procedurii de expropriere.
Așa cum s-a evidenți at în doctrină489, consemnarea sumei individuale care, conform
legii, este obligația expropriatorului, aceasta reprezentând despăgubirea, la dispoziția
proprietarilor de imobile ce urmează a fi expropriate , reprezintă o stabilire unilaterală a
despăgubirilor. Ne aflăm, deci, în prezența unei reglementări neconstituționale care înc alcă
prevederile art. 44 alin. 6 din Constituție care statuează că despăgubirile prevăzute în
alineatele 3 și 5 se stabilesc de ac ord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.
Etapa a III-a, care se referă la transferul dreptului de proprietate, prevede că în termen
de 5 zile lucrătoare de la expirarea d atei prevăzute la art. 8 alin. 2, expropriatorul are obligația
emiterii deciziei de expropriere (art. 9 alin. 1).
Potri vit dispozițiilor art. 8 alin. 2, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data
notificării prevăzute la alin. 1, proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligați a prezentării
la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri .
Potri vit dispozițiilor art. 8 alin. 2, notificarea intenției de expropriere a imobilelor,
precum și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate se transmit prin poștă către proprietari.
Lista imobilelor se face publică prin afișarea acesteia la sediul consiliului local respectiv și pe
pagina proprie de internet a expropriatorului.
Articolul 9 alin. 2 prevede că d ecizia de expropriere constituie titlu executoriu pentru
predarea bunului imobil, atât împotriva celor expropriați , cât și împotriva celor care pretind
un drept legat de bunul imobil expropriat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a
litigiului legat de proprietatea bunului imobil expropriat. Contestația asupra deciziei de
expropriere nu suspendă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.
Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 3, decizia de expropriere se emite și își produce
efectele și în situația în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă în ter menul
stabilit la art. 8 alin. 2, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt cunoscuți proprietarii, precum și
în situația succesiunilor nedeschise sau a succesorilor necunoscuți ori nu se ajunge la o
înțele gere privind valoarea despăgubirii.

489A se vedea în ace st sens M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil, Drepturile reale principale , op. cit., p. 99 -104.

172

În doctrină, s -a subliniat că ,,efectele conferite acestui act administrativ, decizia de
expropriere, încalcă vădit principii constituționale și numeroase reguli de drept civil, cu atât
mai mult cu cât legea nu dispune c omunicarea deciziei de expropriere. ˮ490
Articolul 22 alin. 1 prevede că e xpropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se
poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge
de la data la care i -a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub
sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către
expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă
efectele hotărârii d e stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de
proprietate.
În opinia aceluiași autor491, procedura legală reglementată de Legea nr. 255 /2010 este
criticabilă sub aspectul nerespectării dispozițiilor constituționale la care ne -am referit , și prin
aceea că plata despăgubirii nu este prealabilă trecerii imobilului expropriat în proprietatea
publică. Consemnarea unei sume unilateral stabilite de expropriator, pe numele proprietarului
imobilului supus exproprierii, stabilită fără acordul acestuia , nu poate fi considerată o plată
prealabilă.
În fine, la toate aceste precizări, am dori să mai adăugăm o ultimă remarcă, cu titlu de
propunere de lege ferenda , referitoare la necesitatea de reglementa în mod expres calitatea
procesuală activă a Ministerului Public în anumite cazuri de expropriere reglementate de
Legea nr. 255/2010.
Astfel, p otrivit articolului 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cer erilor de
expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tr ibunalului București în raza
căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Spre deosebire de Legea nr. 33/1994,
care reprezintă dreptul comun în materie, Legea nr. 255/2010 care reglementează o procedură
specială de expro priere, la art. 22 prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul
despăgubirii prevă zute la art. 19 din lege se poate adresa instanței judecătorești competente în
termenul general de prescripț ie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărâ rea de
stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transf erul
dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea
căilor de atac nu suspendă efectele hotărâ rii de stabilire a cuantumului despăgubirii și
transferului dreptului de proprietate (alin. 1). Acțiunea formulată în conformitate cu

490M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil, Drepturile reale principale , op. cit., p. 103.
491Ibidem, p. 104.

173

prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispoziț iilor art. 21-27 din Legea nr.
33/1994 privind exproprierea p entru cauza de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea
despă gubirii (alin. 3)492.
De lege ferenda , credem că, în acest caz , apare necesitatea de a reglementa și calitatea
procesuală activă a Ministerului Pu blic, deoarece în cadrul proceduri i exproprierii se
urmărește protejarea atât a unui interes privat, dar și a unui interes public. Astfel, în lipsa
promovării unei acțiuni în justiție de către expropriatul nemulțumit, legea ar trebui să confere
calitate pr ocesuală activă procurorului să pornească, în fața instanței civile, o acțiune în cazul
în care consideră că, în tr-o anume speță, nu sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru
expropriere, inclusiv în ceea ce privește aprecierea asupra cuantumul ui despăgubirilor .
Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public are calitatea de reprezentant al intereselor
generale ale societății și apărător al ordinii de drept. Or, este indubitabil că respectarea
condițiilor legale ale unei exproprieri reprezintă un interes general al societății. În stadiul
actual al reglementării acestei operațiuni juridice complexe a exproprierii, aceasta se poate
realiza chiar prin acordul părților, fă ră parcurgerea tuturor etapelor administrative sau
judiciare ale exproprierii493. În acest sens, apreciem că, în cadrul unor proceduri amiabile de
expropriere ,atât interesele expropriatului, cât și ale statului ar putea fi prejudiciate , caz în care
a conferi calitate procesuală activă Ministerului P ublic pentru a interveni, pe cale de acțiune în
justiție, înseamnă atât a apăra interesele generale ale societății și ordinea de drept, cât și a
asigura justul echilibru între interesul public și cel privat .
3.3. REGLEMENTĂRI LEGALE DE PROTECȚIE A MEDIULUI CU
INCIDENȚĂ ASUPRA EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE.
Potriv it dispozițiilor art. 625 din Codul civil , intitulat ,,Regulile specialeˮ, îngrădirile
cuprinse î n Secțiunea 1. Limite legale , Capitolul III. Limitele juridice ale dreptului de
proprietate privată se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al
anumi tor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bu nurile din
patrimoniul național -cultural, bun urile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

492Alineatul 3 al Legii 255/2010 a fost declarat parțial neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr.
380/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr.
255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizăr ii unor obiective de interes
național, județean și local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în
dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică ,
publicată în M.O. nr. 527 din 15.07. 2017 .
493A se vedea în acest s ens I. Sferdian, Drept civil……, op.cit., p. 188 -206.

174

Cu privire la îngrădirile legale, atât în literatura de specialitate, cât și în practica
judiciară s -a pus problema forței juridice a actului normativ prin care exercițiului dreptului de
propr ietate i se pot aduce limitări, fie în interes public, fie în interes privat. Asupra acestei
chestiuni s-a pronunțat Curte a Constituțională, care a statu at că regimul general al dreptului
de proprietate reprezintă o realitate juridică, evocând o anumită es ență ce reclamă lege
organică, pe când regulile cu privire la atributele dreptului reprezintă o altă realitate juridică,
de o importanță mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanțe
ale guvernului.494 În baza acestor conside rente, se poate afirma că termenul ,,lege” utilizat atât
în textul prevăzut de art. 480 din vechiul Cod civil de la 1864 (art. 555 din actualul Cod civil) ,
cât și în cel prevăzut de art. 44 alin. 1 teza a doua din Constituție, urmează a fi interpretat în
sensul cel mai larg, adică nu numai în înțelesul unor dispoziții adoptate de autoritatea
legislativă, ci și în înțelesul oricărui alt act normativ care cuprinde norme generale și
obligatorii pentru toate subiectele de drept.
În ceea ce privește reglementăr ile privind protecția mediului cu incidență asupra
exercitării dreptului de proprietate, observăm că în ultimele decenii am asistat la o dezvoltare
fără prece dent a dreptului mediului, tradusă în am ploarea fără precedent a actelor normative
adoptate în materie, aderarea României la Uniunea Europeană impunând transpunerea î n
dreptul intern a acquis -ului de mediu din dreptul Uniunii .
Având în vedere cele peste 300 de acte normative referitoare la mediu (legi, ordonanțe
și hotărâri ale guvernu lui, ordine ministeriale), la care se adaugă zeci de convenții
internaționale ratificate, reunite într -un corpus masiv, nestructurat, dezordonat și ineficient, în
doctrină s -a exprimat opinia la care ne raliem că ,,remediul clasic la acest fenomen al infl ației
legislative îl constituie codificarea, sub forma unui act normativ cu forță juridică superioară,
cât mai cuprinzător în privința reglementărilor juridice dintr -un anumit domeniu, în cazul
nostru al celor privind protecția mediului.495 S-a mai remarcat că pe calea codificării, s -ar
asigura o minimă coroborare a actelor normati ve în domeniu , suprimându -se paralelismele și
contradicțiile, ,,neuitând adevărul că, adesea, reglementările excesiv dispersate nu sunt
respectate, deoarece nu sun t cunoscute!ˮ496. Din aceste motive, n u avem pretenția de a ne
propune o prezentare exhaustivă a acestor limitări .

494Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în M.O . nr. 173 din 22 iulie 1992, Partea I.
495M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului , op. cit., p. 64.
496Ibidem.

175

3.3.1. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția solului și a terenurilor agricole
Solul este definit, în general, ca fiind stratul superior al scoarței terestre, fiind alcătuit
din particule minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii. Solul este interfața între
pământ, aer și apă și protejează cea mai mare parte a biosferei.497
Solul este o resursă naturală de interes general care suferă efectele presiunii crescânde
ce se exercită asupra mediului și care, ca atare, trebuie să fie protejat de degradare498.
Potrivit dispozițiilor art. 65499 din O.U.G. nr. 195/2005, protecția solului, a subsolului
și a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și
amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toț i deținătorii, cu orice titlu. În literatura
juridică500, s-a considerat că aceste dispoziții legale constituie ,,regulă generală și cu titlu de
limitări corespunzătoare ale dreptului de proprietate”.
Reglementarea -cadru a protecției solului este cuprinsă în dispozițiile art. 68 din
O.U.G. nr. 195/2005 și instituie obligațiile cu caracter propter rem , care au ca obiect orice
teren, vizează orice activitate în legătură cu terenurile și pe care orice deținător de t erenuri cu
orice titlu le are. Astfel, deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice pers oană fizică
sau juridică care desfășoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele
obligații:
a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului
geologic;
b) să asigure luarea măsurilor de salub rizare a terenurilor neocupate productiv sau
funcțional, în special a celor situate de -a lungul căilor de comunicații rut iere, ferovia re și de
navigație;
c) să respecte orice alte obligații prevăzute de reglementările legale în domeniu.
Totodată, prin regl ementări speciale sunt prevăzute situațiile specifice, particulare de
rezolvare a raportului dintre proprietatea privată asupra terenului și protecția mediului501. În

497Communication de la Commission au Conseil, au Parlement européen, au Comité économique et social
européen et au Comité des régions – Stratégie thématique en faveur de la protection des sols, www.eur -lex.
498Considerentul (3) al Propunerii de directivă a Parlamentului European și al Consiliului din 22 septembrie 2006
de definire a unui cadru pentru protecția solurilor și de modificare a Directivei 2004/35/CE, 2006/0086 (COD) .
499Articolul 65 a fost modificat pri n Legea nr. 265/2006 la 9.07.2006 .
500A se vedea în acest sens, M. Duțu, Tratat de dreptul mediului , Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007,
p. 805 -803.
501M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 86 .

176

acest sens, Legea fondului funciar nr. 18 (r1)/1991 prevede o serie de obligații pentru
deținătorii de terenuri (atât proprietari, cât și po sesori).
Astfel articolele 74 -75 din lege prevăd obligația tuturor deținătorilor de terenuri
agricole de protecție a solului502, obligație care are un caracter propter rem și grevează atât
terenurile proprietate privată, cât și terenurile proprietate publică, în scopul îndeplinirii
exigențelor interesului general de protejare a solului. Astfel, art. 74 stabilește unele obligații
în sarcina tuturor deținătorilor de terenuri în scopul de a asigura cultivarea terenurilo r și
protecția solului . Proprietarii de terenuri care nu își îndeplinesc obligațiile prevăzute la art. 74
vor fi somați în scris de către p rimăriile comunale, orășenești sau municipale, după caz , să
exercite aceste obligații (art. 75 alin. 1) .
Persoanele care nu dau curs somației și nu execută obligațiile în termenul stabilit de
primar, din motive imputabile, vor fi sancționate, anual, cu pla ta unei sume de la 50.000 la
100.000 lei/ha, în raport cu categor ia de folosință (art. 75 alin. 2 ). Obligarea la plata sumei se
face prin dispoziția motivată a primarului și se face venit la b ugetul local (art. 75 alin. 3 ).
La rândul lor, deținătorii de te renuri atribuite în folosință în condițiile Legii nr.
18/1991, care nu -și îndeplinesc obligațiile privind cultivarea acestora și protecția solului, vor
fi somați în condițiile art. 75, iar cei care nu dau curs somației pierd dreptul de folosință
asupra ter enurilor la sfârșitul anului în curs (art. 76) .
Se observă că sancțiunile sunt diferite. Astfel, pentru proprietarii de terenuri culpabili,
sancțiunea este una pecuniară, în schimb, deținătorii de terenuri atribuite în folosință pierd
însuși dreptul de fo losință.
Articolul 83 din lege cuprinde o bligația deținătorilor de terenuri de a pune la
dispoziție terenurile care prin degradare și poluare și -au pierdut capacitatea de producție,
din perimetrul de ameliorare, î n vederea aplicării măsurilor ș i lucrărilorprevăzute în

502Potrivit art. 7 9 din Legea nr. 18(r1)/1991, protecția ș i ameliorarea solului se realizeaz ă prin lucrări de
prevenire ș i de comba tere a proceselor de degradare ș i poluare a solului provocate de fenomene n aturale sau
cauzate de activități economice și sociale. Lucrările necesare pentru pr otecția ș i ameliorarea solului se stabilesc
pe bază de studii și proiecte, î ntocmite la c erere de organele de cercetare și proiectare de specialitate, î n corelare
cu cele de amenajare și organizare a teritoriului, și se execută de catre dețină torii terenur ilor sau prin grija
acestora, de c ătre unități specializate în execuția unor asemenea lucrări. Statul sprijină realizarea lucrărilor de
protecție și ameliorare a solului, suportând parțial sau total cheltuielile în limita alocaț iei bugetare aprobate, pe
baza notelor de fundamentare elabora te de unitățile de cercetare și proiectare, însuș ite de organel e agricole de
specialitate județene și aprobate de către Ministerul Agriculturii și Alimentaț iei.

177

proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate . Includerea de cătreprimărie a unui
anumit teren î n categoria menționată la alin. 1 se poate face cu acordul propri etarului. Dacă
proprietarul nu este de acord, primăria face p ropuneri motivate p refecturii, care va decide.
Dacă prefectul decide includerea terenului prevăzut la alin. 2 în perimetrul de ameliorare,
consiliul local este obligat să -i atribuie î n folosință , titularului terenului în cauză , o suprafață
de teren corespu nzătoare , pe toata durata realizării lucrărilor de ameliorare. În cazul î n care
statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător pentru rezolvarea
situațieimenționate la alin. 1, iar proprietarul nu este de acord să primească un alt teren la
distanță mai mare, se va aplica proce dura de expropriere pentru cauză de utilit ate publică ,
prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Tot astfel, Legea nr. 18 (r1)/1991 prevede unele obligații pentru folosirea temporară
sau definitivă a unor terenuri agricole și silvice în alte scopuri decât producția agricolă și
silvică (art. 90 -103).
Legea stabilește , ca regulă generală , că amplasarea noilor construcții de orice fel se
face în intravilanul localităților. Prin excepție, unele construcții care, prin natura lor, pot
genera efecte poluante factorilor de mediu, pot fi amplasate în extravilan, însă aceste
amplasamente se vor st abili pe bază de studii ecologice de impact, prealabile, avizate de
organele de specialitate, privind protecția mediului înconjurător. Fac excepție și construcțiile
care, prin natura lor, nu se pot amplasa în intravilan, precum sunt adăposturile de animale (art.
91).
Este interzisă amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenurile agricole din
extravilan de clasa I și a II -a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare,
precum și pe cele plantate cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente,
ansambluri arheologice și istorice (art. 92 alin. 1). Fac excepție, construcțiile care servesc
activitățile agricole, cu destinație mil itară, căile ferate, șoselele d e importanță deosebită, liniile
electrice d e înaltă tensiune, fora rea și echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării
țițeiului și gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire
a apelor și realizarea de surse de apă (art. 92 alin. 2). Scoaterea definitivă din circuitul agrico l
a terenurilor agricole din extravilan, de clasa I și clasa a II -a de calitate, a celor amenajate cu
lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și a celor plantate cu vii și livezi, prin extinderea
intravilanului localităților, se face la propunerea consiliilor locale, prin ordin al directorului

178

Direcției Agricole și de Dezvoltare Rurală cu avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și
Dezvoltăr ii Rurale (art. 92 alin. 3).503
Legea precizează că pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol și silvic a
terenurilor situate în extravilanul localităților, titularul cererii este obligat să plătească taxa
stabilită în anexa ei. Se exceptează de la plata taxei: terenurilor scoase definitiv din circuitul
agricol și silvic pentru construcții care deservesc activitățile agricole și silvice, lucrările de
îmbunătățiri funciare, regularizarea cursurilor de apă, realizarea de surse de apă potabilă și
obiect ive meteorologice; precum și pentru terenurile agricole sau silvice, în suprafață de până
la 500 m2, aflate în proprietatea persoanelor în vârstă de până la 40 de ani și care doresc să își
construiască o locuință (art. 92).
Pentru scoaterea temporară a t erenurilor din producția agricolă și silvică, titularul
aprobări este obligat să depună o garanție în bani egală cu taxa prevăzută pentru scoaterea
definitivă. De la obligația privind plata garanției nu există nici o excepție, însă legea prevede
că garanți a depusă și dobânda bancară va fi restituită la redarea terenurilor în circuitul agricol
și silvic, la confirmarea organelor județene agricole sau silvice și a proprietarului terenului. În
cazul în care titularul aprobării nu execută lucrările de calitate și la termenele stabilite în
actele aprobatoare, organul agricol sau silvic de specialitate dispune să execute lucrările de
redare cu cheltuieli din garanția depusă. Dacă titularul aprobării nu execută lucrările într -un
nou termen și la calitatea stabilit ă de organul agricol sau silvic, întreaga garanție rămâne în
Fondul de ameliorare a fondului funciar (art. 93) .
De asemenea, legea prevede că folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole
în alte scopuri decât producția agricolă sau a terenuril or forestiere în alte scopuri decât cele
silvice, se poate face numai cu aprobarea autorităților competente (art. 94 și 95). Este
important să precizăm că aprobarea este condiționată de acordul prealabil al deținătorilor de
terenuri, precum și de avizul or ganelor agricole sau silvice județene sau a municipiului
București, iar refuzul nejustificat al deținătorului terenului de a -și da acordul, va fi soluționat
de instanța de judecată, hotărârea acesteia înlocuind consimțământul celui în cauză. Legea nu
preve de nimic în cazul în care organele agricole sau silvice județene refuză să dea avizul.
Legea fondului funciar îi obligă pe titularii obiectivelor de investiții sau de producții
amplasate pe terenuri agricole și forestiere să ia măsuri prealabile executării construcții lor, de

503Anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, alin. 3 al a rt. 92 prevedea că ,,scoaterea definitivă din circuitul
agricol a terenurilor din extravilan, de clasa a I și a II -a de calitate, a celor amenajate cu lucrări de îmbunătățiri
funciare, precum și a celor plantate cu vii și livezi, prin extinderea intravilan ului localităților, se face funciare la
propunerea consiliilor locale, prin hotărâre a Guvernului și cu avizul Ministerului Agriculturii și Alimentației”.

179

decopertare a stratului de sol fertil de pe suprafețele amplasament elor aprobate, pe care să -l
depoziteze și să -l niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele
agricole sau silvice, în vederea punerii în valoare sau a ameliorării acestora. Însă, depozitarea
stratului de sol fertil se poate fa ce numai cu acordul proprietarilor terenurilor, care nu pot fi
obligați la nici o plată pentru sporul de valoare astfel obținut și nici nu pot pretinde
despăgubiri pentru perioada de nefolosire a terenului (art. 100) .
Potrivit art. 101 alin. 1 din Legea nr . 18(r1)/1991, titularii lucrărilor de investiții sau de
producție, care dețin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producție, cum sunt
cele rămase în urma excavării de materii prime – cărbune, caolin, argilă, pietriș de la sondele
abandonate și altele asemenea, sunt obligați să ia măsurile necesare de amenajare și de
nivelare, dându -le o folosință agricolă, iar dacă aceasta nu este posibil, o folosință piscicolă
sau silvică, în termen de 2 ani de la încheierea procesului de producție. Benefic iarilor
lucrărilor prevăzute la alin. 1 nu li se va mai aproba scoaterea din producția agricolă sau
silvică a altor terenuri, dacă nu s -au conformat dispozițiilor din acest articol ( art. 101 alin. 2) .
Legea fondului funciar prevede posibilitatea ocupării terenurilor necesare remedierii
deranjamentelor în caz de avarii și executarea de lucrări de întreținere la liniile de
telecomunicații și cele de transport și distribuire a energiei electrice, conductel e de transport
pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum și alte instalații
similare, care au caracter urgent și care trebuie să se execute în termen de 30 de zile.
Ocuparea se face pe baza acordului prealabil al deținătorilor de terenuri sau, în caz de refuz,
cu aprobarea prefectului județului sau a Pr imăriei Municipiului București. În toate cazurile,
deținătorii de terenuri au dreptul la despăgubire pentru daunele cauzate (art. 103).
Totodată, Legea fondului funciar nr. 18 (r1)/1991 instituie obligația pentru proprietarii
terenurilor și deținătorii de terenuri să asigure integritatea monumentelor istorice, vestigiilor și
obiectivelor arheologice, a tezaurelor care se vor descoperi la fața solului sau în subsol, să
sesizeze organ ele de stat și să permită efectuarea lucrărilor de cercetare și conservare.
Proprietarii terenurilor vor fi despăgubiți pentru daunele suferite și pentru terenurile preluate
în domeniul public, în bani, sau cu teren echivalent, după caz ( art. 119)504
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor agricole și a celor forestiere , în art. 24 referitor la retrocedarea terenuri lor
forestiere, la alineatul (1 indice 2 ) stipulează că terenurile din ariile n aturale protejate,

504Regimul de protecție a acestora este reglementat prin lege specială.

180

constituite ș i declarate astfel potrivit legii, arbo retele constituite ca unități – sursă pentru
producerea materialelor forestiere de reproducere, plantajele, culturile de plante – mamă
pentru producția de butași, î nscrise î n catalogul naț ional al materialelor de bază , se restituie
foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu obligația de a le păstradestinația și de a le
asigura administrarea prin structuri silvice autorizate. Fostul proprietar poate opta pentru
atribuirea unei suprafeț e echivalente din fondul forestier proprietate de stat.
De asemenea , Hotărârea nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul,
subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate instituie o restricție de utilizare a terenului
pe care se află situl c ontaminat , o limitare a exercițiului dreptului de proprietate în favoarea
efectuării lucrărilor de curățare, remediere și/sau reconstrucție ecologică.
Legea nr. 138 (r1)/2004 a îmbunătățirilor funciare are ca scop reglementa rea
regimul ui juridic al proprietății și folosinței infrastructurii de îmbunătățiri funciare și a
terenului aferent, precum și mecanismele de dobândire și/sau transmitere a dreptului de
proprietate, administrate sau folosință asupra acestei infrastructuri.
Unul din pri ncipiile care stă la baza realizării obiectivelor îmbunătățirilor funciare este
realizarea de către proprietarii de amenajări de îmbunătățiri funciare a exploatării, întreținerii
și reparațiilor amenajărilor de îmbunătățiri funciare situate pe terenurile p e care le dețin sau,
după caz, pe terenurile altora, cu acordul acestora, inclusiv a lucrărilor de reabilitare,
executare de investiții și suportarea costurilor acestor activități. Statul intervine prin Agenția
Națională a Îmbunătățirilor Funciare numai pe ntru finanțarea lucrărilor de investiții care sunt
efectuate pe terenuri proprietate publică și privată a statului (art. 4 lit. c).
Potrivit art. 34 alin. 1 din lege, a genția, organizațiile și federațiile pot dobândi, în
condițiile legii, un drept de serv itute asupra terenului unui proprietar, acolo unde acesta se
justifică din motive tehnice și economice, cu acordul scris al proprietarilor de teren, potrivit
legii. Reprezentanții Agenției, organizațiilor și federațiilor pot intra pe terenul unei persoane,
în cazuri de urgență, în scopul efectuării de controale, remedierii unor defecțiuni, înlăturării
urmărilor unor dezastre și aplicării de măsuri de protecție a mediului înconjurător (art. 34 alin.
2). Proprietarii de teren vor fi despăgubiți, potrivit legi i, pentru daunele provocate terenului
sau culturilor lor, în cazurile menționate l a alin. 1 și 2 (art. 34 alin. 3).
Pentru realizarea oricărei investiții, Agenția, organizațiile și federațiile emit, după caz,
la cerere, avize pentru scoaterea din circuitul agricol a terenurilor deservite de infrastructura

181

de îmbunătățiri funciare din aria lor de responsabilitate. Aprobarea scoaterii din circuitul
agricol a terenurilor se face potrivit prevederilor legale în vigoare (art. 35).

3.3.2. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția subsolului
Subsolul este o parte componentă a teritoriului de st at, reprez entând spațiul fizic situat
sub sol. Aparținând teritoriului de stat al României, subsolul este supus suveranității exclusi ve
și depline a statului român.
Art. 5 59 alin. 1 și 2 din Codul civil prevede că proprietatea terenului se întinde și
asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.
Proprietarul poate face, dea supra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și
lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage
din ele toate foloasele pe care acestea le -ar produce.
Totodată, conform art. 136 alin. 3 din Constituție, ,,Bogățiile d e interes public ale
subsolului fac obiectul exc lusiv al proprietății publice”.
Prin urmare, dr eptul de proprietate privată asupra unui teren poate fi exercitat și asupra
subfeței, dar numai până la limita la care încep bogățiile de interes public ale subsolului care
fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. Ca exemple ale bogățiilor solului
amintim : minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze naturale, sare, izvoare termale și
minerale, peșterile, vestigiile arheologice, comorile îngropate, scheletele animalelor
preistorice. Ele pot fi cunoscute sau necunoscute, exploatate sau neexploatate, pot f i de interes
economic, cultural, științific, medical, turistic etc.
Pentru a exploata bogățiile solului, titularul dreptului de proprietate publică asupra
acestora poate recurge la dobândirea dr eptului de proprietate asupra te renului – sol și subsol –
în care ele se află, fie prin mijloace de drept public (expropriere), fie prin mijloace de drept
privat (vânzare -cumpărare, schimb etc.), sau la dobândirea unui alt drept real (spre exemplu, a
unei servituți de trecere), ori poate exercita prerogativele drept ului de folosire a subsolului.
Astfel, d istinct de dreptul de proprietate asupra subsolului și de dreptul de proprietate
asupra bogățiilor subsolului, Constituția reglementează și dreptul de folosire a subsolului în
art. 44 alin. 5 care prevede: ,,Pentru l ucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru
daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile

182

autorităț ii”. Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergență, prin justiție (art. 44 alin. 6).
În același sens, art. 55 9 alin. 2 din Codul civil prevede că proprietarul „(…) este ținut
să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor
minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și
altor asemenea. ˮ
Titularul dreptului de folosire a subsolului poate fi statul sau o unitate admini strativ –
teritorială, acest drept exercitându -se prin autoritățile publice, pentru lucrări de interes public
(de exemplu: construcții de tuneluri pentru metrou sau cu caracter militar, introducerea de
cabluri sau țevi subterane, pentru canalizare, comunicaț ii, exploatarea bogățiilor subsolului
etc.). Folosirea de subsolul unei proprietăți private imobiliare constituie o limită a dreptului de
proprietate privată.505
Constituția nu prevede obligația titularului dreptului de folosire a subsolului de a plăti
o indemnizație proprietarului terenului (sol și subsol), dacă exercită acest drept, ci numai
obligația de a plăti despăgubiri în cazul în care, exerc itându -și dreptul de folosință, produce
daune solului, plantațiilor sau construcțiilor , precum și pentru orice alte daune imputabile
autorității . Prin urmare, nu se precizează dacă dreptul de folosire are caracter oneros sau
gratuit, însă, acest fapt nu poate conduce la concluzia că dr eptul de folosire este gratuit.
Concluzia noastră pleacă la ideea că , în materia drepturilor patrimoniale , regula este
caracterul one ros, gratuitatea fiind excepția, excepție ce ar trebui prevăzută de lege. Totodată,
orice limitare a dreptului de pro prietate trebuie indemnizată pentru a se asigura justul
echilibru între int eresul general și cel individual. Practic, indemnizația trebuie să se plătească
proprietarului terenului de către titularul dreptului de folosire numai în cazul exercitării
efective a acestui drept, obligația de indemnizare fiind ,,atașată” dreptului de fo losire a
subsolului.506 Așa fiind, de lege ferenda , considerăm necesară adoptarea unei legi care să
reglementeze modul de exercitare a dreptului de folosire a subsolului .
O aplicație legală a art. 44 alin. 6 din Constituție este menționată î n Legea petrolului
nr. 238/2004. Astfel, art. 25 prevede că zonele de protecție și de siguranță se determină în
conformitate cu normativele și prescripțiile tehnice specifice aprobate de autoritatea
competentă. Asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, c uprinse în zonele de protecție și
de siguranță, se stabilește drept de servitute legală. Transportatorii au dreptul să realizeze

505I. Muraru, Drept constituționa l și instituții politice, vol. I, Editura ,,Proarcadia”, Bu curești, 1993, p. 278.
506C.-L. Popescu, ,,Regimul constituțional al subsolului României ˮ, în Dreptul , nr. 3/1995, p. 6 -13.

183

lucrări de intervenții numai cu anunțarea proprietarului terenului. Despăgubirile pentru
intervențiile executate se stabilesc u lterior prin negocieri cu proprietarul terenului, iar în caz
de divergență cuantumul despăgubirilor se stabilește de către instanțele judecătorești.
Totodată, în art. 12, se stipulează interdicția efectuării de operațiuni petroliere pe
terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice
de interes deosebit, rezervații naturale, zone de protecție sanitară și perimetre de protecție
hidrogeologică a surselor de alimentare cu apă. De asemenea, este prevăzută și inter zicerea
instituir ii dreptului de servitute pentru operațiunile petroliere pe astfel de terenuri . Potrivit
alin. 2, exce pțiile de la prevederile alin. 1 se stabilesc prin lege, cu stabilirea de despăgubiri și
alte măsuri compensatorii.
Legea minelor nr. 85 /2003 instituite limite ale exercitării dreptului de proprietate
asupra subsolului. În acest sens, art. 11 al legii dispune că efectuarea de activități miniere pe
terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologi ce
de interes deosebit, rezervații naturale, zonele de protecție sanitară ș i perimetrele de protecț ie
hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă, precum ș i instituirea dreptu lui de servitute
pentru activităț i miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise. Excepțiile de la aceste
prevederi se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, cu avizul autorităților competente în
domeniu și cu stabilirea de despăgubiri și alte măsuri compensatorii.
Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, la articolul 12 prevede că
asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori
juridice și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea
capacității energetice se instituie limitări ale dreptului de proprietate în favoarea titularilor
autorizațiilor de înființare și de licențe care beneficiază de:
a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, relocării,
retehnologizării sau desființării capacității energetice, o biect al autorizației;
b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, obiect al
autorizației de înființare, pentru reviziile, reparațiile și intervențiile necesare;
c) servitutea de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pent ru
instalarea/desființarea de rețele electrice sau alte echipamente aferente capacității energetice și
pentru acces la locul de amplasare a acestora, în condițiile legii;
d) dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea pune în
pericol persoane și bunuri;

184

e) dreptul de acces la utilitățile publice.
De asemenea, mai trebuie să precizăm că art. 68 lit. a ) din O.U.G. nr. 195/2005
prevede obligația tuturor deținătorilor de terenuri de a preveni deteriorarea calității mediului
geologic.

3.3.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția fondului forestier
Pădurile, prin funcțiile ecologice, de protecție și socioeconomice pe care le
îndeplinesc, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuție de interes național de care
beneficiază întreaga societate.
Asigurarea gestionării durabile a pădurilor prin măsuri concrete de administrare,
regenerare, îngrijire și exploatare, constituie o problemă de interes național, așa încât,
indiferent de forma de proprietate, strategia de punere în valoare economică, socială și
ecologică a pădurilor este un atribut al statului.
Așa cum s -a arătat în doctrină507, regimul general de protecție și conservare a
terenurilor cu destinație forestieră, cu grevări corespunzătoare asupra dreptului de proprietate,
este reglementat în a rt. 69 din O.U.G. nr. 195/2005 și constă într -un ansamblu de obligații
propter rem , care incumbă deținătorilor cu orice titl u ai fondului forestier, ai vegetației
forestiere din afara fondului forestier și ai pajiștilor, precum și oricărei persoane fizice sau
juridice care desfășoară o activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic.
Aceste obligații sunt următoa rele:
a) să mențină suprafața împădurită a fondului forestier, a vegetației forestiere din afara
fondului forestier, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente, fiind interzisă
reducerea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege ;
b) să exploateze masa lemnoasă î n condițiile legii precum ș i să ia măsuri de
reîmpădurire ș i, respectiv , de completare a regenerărilor naturale;
c) să gestioneze corespunzător deșeurile de exploatare rezultate, în condițiile prevăzute
de lege;
d) să asi gure respectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al
lemnului, stabilite conform legii, în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului
ecologic;

507M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 95.

185

e) să respecte regimul silvic in conformitate cu prevederile legislați ei în domeniul
silviculturii si protecției mediului;
f) să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru pădurile cu funcții
speciale de protecție, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare și
eroziune, pe grohotișuri, stâncării, la limita superioară de altitudine a vegetației forestiere,
precum și pentru alte asemenea păduri;
g) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe
pășunile împădurite care îndeplinesc funcții de protecție a so lului și a resurselor de apă;
h) să asigure exploatarea rațională, organizarea și amenajarea pajiștilor, în funcție de
capacitatea de refacere a acestora;
i) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic și piscicol, potrivit prevederilor
legale în dom eniu;
j) să exploateze pajiștile, în limitele bonității, cu numărul și speciile de animale și în
perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate și a prevederilor legale specifice;
k) să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol și al paji știlor din cadrul ariilor
naturale protejate, în termenii stabiliți prin planurile de management și regulamentele
specifice;
l) să sesizeze autor itățile pentru protecția mediului despre accidente sau activități care
afectează ecosistemele forestiere sau a lte asemenea ecosisteme terestre.
Totodată, Codul silvic al României prevede și el multiple restricții, interdicții și
obligații privind exercițiul dreptului de proprietate privată. Prin urmare, cazurile specifice de
limitare a dreptului de prop rietate silvică sunt prevăzute în Legea nr. 46(r1)/2008 privind
Codul silvic , care constituie reglementarea -cadru în materia exercitării dreptului de
proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național. În concepția
legiuitorului român , totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care
servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor,
a altor terenuri cu destinație forestieră, inclusiv cele neproductive , cupr inse în amenajamente
silvice în condițiile legii, constituie, indiferent de forma de proprietate, fondul forestier
național508 (art. 1 din Codul silvic ).

508Art. 1 din Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul silvic prevede că: ,,Totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate
împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor
pâraielor, a altor terenuri cu d estinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1
ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de
proprietate, fondul forestier național. (2) Potrivit alin. (1), fondul forestier național include: a) pădurile; b)

186

Fondul foresti er național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie
bun de interes național (art. 7) . În consecință, indiferent de titular, dreptul de proprietate
asupra terenurilor care constituie fondul forestier național, se exercită în conformitate cu
dispozițiile Codului silvic. Fondul forestier național este supu s regimulu i silvic (art. 6 ).
Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toți proprietarii sau deținătorii de fond
forestier (art. 17).
Regimul silvic constituie un sistem de norme tehnice, silvice, economice și juridice
privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza acestui fond, având ca finalitate
asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. În aplicarea reg imului silvic,
proprietarii fondului forestier au, de asemenea, obligația de a realiza lucrările de regenerare a
pădurilor, obligație stipulată în art. 17 alin. 2 lit. c din Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul
silvic . Neîndeplinirea din motive imputabile a acestei „sarcini de mediu” de către proprietar
generează din partea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de s ilvicultură,
obligația de a lua, pe seama sa, dar în contul acestuia, măsuri de regenerare a pădurilor,
conform regimului cod rului509 (art. 32) .
Ca limită a exe rcițiului dreptului de proprietate este enumerată și servitutea per delelor
forestiere de protecție , care sunt formațiunile cu vegetație forestieră, amplasate la o anumită
distanță unele față de altele sau față de un obiectiv, cu scopul de a -l proteja împotriva
efectelor unor factori dăunători și/sau pentru ameliorarea climatică, economică și estetico –
sanitară a terenurilor.510 Astfel, art. 101 alin. (1) din Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul
silvic prevede că p ersoanele fizice sau juridice care sunt de acord și pe ale căror terenuri
agricole se înființează perdele forestiere de protecție rămân în continuare proprietari pe

terenurile în curs de regenerare și plantațiile înființate în scopuri forestiere; c) terenurile destinate împăduririi:
terenuri degradate și terenuri neîmpădurite, stabilite în condițiile legii a fi împădurite; d) terenurile care servesc
nevoilor de cultură: pepiniere, solarii, plantaje și culturi de plante -mamă; e) terenurile care servesc nevoilor de
producție silvică: culturile de răchită, pomi de Crăciun, arbori și arbuști ornamentali și fructiferi ; f) terenurile
care servesc nevoilor de administrație silvică: terenuri destinate asigurării hranei vânatului și producerii de
furaje, terenuri date în folosință temporară personalului silvic; g) terenurile ocupate de construcții și curțile
aferente acest ora: sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc,
drumuri și căi fore stiere de transport, spații industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier; h)
iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice; (3) Toate
terenurile incluse în fondul forestier național sunt terenuri cu destinație forestieră.ˮ
509M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 98 -99.
510Art. 1 din Legea nr. 289(r2)/15.05.2002 privind perdelele forestiere de protecție le d efinește ca fiind
formațiuni cu vegetație forestieră, înființate prin plantare, cu lungimi diferite și lățimi relativ înguste, amplasate
la o anumită distanță unele față de altele sau față de un obie ctiv, cu scopul de a -l proteja î mpotriva efectelor unor
factori dă unători.

187

terenul respectiv și pe pădurea astfel înființată și primesc anual, până la închiderea stăr ii de
masiv, o compensație a pierderii de venit în cuantum de 10 ori prețul mediu al unui metru cub
de masă lemnoasă pe picior, stabilit în condițiile legii, la hectar, corespunzător suprafeței
efectiv ocupate de perdelele forestiere de protecție.
Articolu l 45 alin. 6 din Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul silvic instituie un drept de
preem pțiune în favoarea coproprietarilor și vecinilor proprietari de fond forestier, persoane
fizice sau juridice, de drept public sau privat, la cumpărarea de terenuri din f ondul forestier
aflate în proprietate privată, la preț și în condiții egale. În situația în care terenul ce urmează a
fi vândut este limitrof cu fondul forestier proprietate publică a statului sau a unităților
administrativ -teritoriale, exercitarea dreptul ui de preempțiune al statului ori al unităților
administrativ -teritoriale prevalează în raport cu dreptul de preempțiune al vecinilor (alin. 9) .
Aceste dispoziții constituie o limitare a exercițiului dreptului de proprietate în scopul
protecției fondului forestier național.
Proprietarii fondului forestier proprietate privată au și o serie de obligați i. În acest
sens, art. 51 din Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul silvic prevede că p roprietarii de păduri
sunt obligați să asigure paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a
distrugerilor, a degradărilor, a pășunatului și a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier,
în condițiile legii . Articolul 53 prevede, de asemenea, obligația proprietarilor de a nu permite
să se pășuneze în fondul forestier, în perdelele forestiere de protecție și în perimetrele de
ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare. Trecerea animalelor domestice prin
fondul forestier spre zonele de pășunat, adăpat și adăpostire se aprobă de ocolul silvic, cu
acordul proprietarului fondului forestier, pe trasee delimitate și în perioade precizate.
Cuantumul plății pentru acțiuni le anterior menționate se stabilește prin înțeleg erea părților. De
asemenea, s e interzice trecerea animalelor domestice prin pădure în arboretele în curs de
regenerare, în plantațiile și regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes național,
în perimetrele de ameliorare, precum și în perd elele forestiere de protecție. (art. 53 ).
Remarcăm că a rt. 97 alin. 2 din Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul silvic prevede că
impunerea de restricții proprietarilor de păduri, prin amenajamente silvice, prin regulamente
ale parcurilor naționale, naturale, rezervațiilor biosferei și ale siturilor Natura 2000 ori prin
alte norme, inclusiv cele care stabilesc diferite tipuri de grupe funcționale, se poate face fie cu
acordul proprietarului, fie cu plata unei juste și prealabile despăgubiri , plătită anual, care să
compenseze integral veniturile nerealizate de proprietarul de pădure , persoană fizică sau

188

juridică. Această prevedere este, practic, o aplicare a principiului că orice limitare a dreptului
de proprietate trebuie indemnizată pentru a se asigura justul echilibru între interesul general și
cel individual.
Prin Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenu rilor degradate s-a instituit o
servitute de împădurire a terenurilor degradate511, indiferent de forma de proprietate, care pot
fi ameliorate prin lucrări de împădurire , in vederea protejării solului, a ref acerii echilibrului
hidrologic și a îmbunătățirii c ondiț iilor de mediu (art. 1) . Terenurile degradate, apte pentru
împădurire , constituite in perimetre de ameliorare, sunt incluse in fondul forestier național
(art. 7) .

3.3.4. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția spațiilor verzi din intravilanul localităților
Legea nr. 24 (r1)/2007 reglementează administrarea spațiilor verzi din intravilanul
localităților , în vederea asigurării calității factorilor de mediu ș i a stării de sănătate a
populației512.
Potrivit art. 2 din Le gea nr. 24 (r1)/2007, statul recunoaște dreptul fiecă rei persoane
fizice la un mediu sănă tos, accesul liber pentru recreere în spațiile verzi proprietate publică ,
dreptul de a contribui la amenajarea spaț iilor verzi, la crearea aliniam entelor de arbori și
arbuști, în condițiile respectării prevederilor legale î n vigoare. În acest se ns, în articolul 18 al
legii, sunt stabilite următoarele reguli de protecție ce limitează exercițiul dreptului de
proprietate asupra terenu rilor cu spații v erzi :
– înstrăinarea și atribuirea terenurilor cu spații verzi se efectuează în condițiile
prevăzute de lege, cu păstrarea destinației de spaț iu verde (alin. 3) .

511Terenurile degradate sunt definite la pct. 48 din Anexa la Legea nr. 46 (r1)/2008 privind Codul silvic .
512Potrivit art. 3 din lege, s pațiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri din intravilanul localităților:
a) spații verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, grădini, scuaruri, fâșii plantate;
b) spații verzi publice de folosință specializată:
1. grădini botanice și zoologice, muzee în aer liber, parcuri expoziționale, zone ambientale și de agrement pentru
animalele dresate în spectacolele de circ;
2. cele aferente dotărilor public e: creșe, gradinițe, școli, unități sanitare sau de protecție socială, instituții, edificii
de cult, cimitire;
3. baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanță;
c) spații verzi pentru agrement: baze de agrement, poli de agrement, complexuri și baze sportive;
d) spații verzi pentru protecția lacurilor și cursurilor de apă;
e) culoare de protecție față de infrastructura tehnică;
f) păduri de agrement.

189

– schimbarea destinației terenurilor înregistrate în registrul local al spaț iilor verzi se
poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentaț iilor de
urbanism, aprobate conform legislației î n vigoare (alin. 4) .
– este interzisă schimbarea destinației, reducerea suprafețelor ori strămutarea spațiilor
verzi definite de prezenta lege (alin. 5).
În doctrină513, s-a evidențiat faptul că o regulă specială, cu un pronunțat caracter de
protecție a spațiilor verzi și de limitare a atributelor dreptului de proprietate privată asupra
unui teren este stipulată în art. 71 din O.U. G. nr. 195/2005. Conform acesteia, schimbarea
destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de
urbanism, reducerea suprafețelor lor ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul
juridic al acestor a. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea
prevederilor de mai sus sunt lovite de nulitate absolută. Constituționalitatea acestor prevederi
legale și calitatea interdicției de măsură environmentală de limitare a dreptului de proprietate
admisă au fost stabilite în jurisprudența Curții Constituționale.514

3.3.5. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția fondului cinegetic
În literatura juridică515, servitutea de fond cinegetic este considerată o altă limitare
specifică prerogativelor drepturilor de proprietate asupra terenurilor, din p erspectiva protecției
mediului.
Art. 1 lit. n ) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006
definește fondul cinegetic ca fiind unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de
interes cinegetic ș i suprafața de teren, indiferent de categoria acestuia, indiferent de proprietar
și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate câ t mai mare faunei d e interes cineget ic în
interiorul său; nu se includ în fondurile cinegetice suprafețele din parcurile naționale și din
Rezervația Biosferei "Delta Dunării"516.

513M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 105 -106.
514Decizia Curții Constituționale nr. 1010/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a
prevederilor art. 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului și ale
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2007 p entru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului .
515M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 118.
516Regim cinegetic – ansamb lul de norme tehnice, juridice ș i economice prin care fauna de interes cinegetic este
administrată și gestionată durabil, în scopul conservării biodiversităț ii, m enținerii echilibrului ecologic,
exercitării vînătorii și satisfacerii unor cerinț e social -economice (art. 1 lit. s din legea nr. 407/2006)

190

Potrivit art. 15 alin. 8 al legii, proprietarii și deținătorii de terenuri de orice titlu,
precum și executanții de lucrări de orice natură pe terenurile din fondurile de vânătoare simt
obligați să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecția faunei cinegetice și a mediului său
de viață și răspund pentru pagubele pe care le produc acestora prin acțiuni ilicite săvâ rșite cu
intenție sau din culpă. Potrivit art. 10, în vederea creării și stabilirii dreptului de gestionare
pentru fauna din fondurile cinegetice, în conformitate cu prevederile prezentei legi, statul
român, în calitate de proprietar de fond funciar, este reprezentat de administrator, astfel cum
este definit la art. 1 lit. a) , respectiv autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și
asigură administrarea faunei cinegetice. Așa cum rezultă din noua reformulare a art. 10 din
Legea nr. 407/2006 (în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 102/2010) suntem în prezența
unei construc ții juridice formată din: dreptul de proprietate asupra terenului, statul ca
proprietar de fond funciar și dreptul de gestionare pentru fauna din fondurile cinegetice.517
Aceiași autori consideră că, fără a fi consacrată expres, servitutea de fond cinegetic
,,rezultă implicit din reglementările aferente exercitării vânătorii și protecției fondului
cinegetic, care stabilesc printre altele obligația deținătorilor cu orice titlu ai terenurilor incluse
în fondurile de vânătoare de a permite desfășurarea acțiunilo r de vânătoare autor izate pe
terenurile ce le dețin .ˮ518 Totodată, în art. 23 din lege se stipulează interzicerea de a înființa,
întreține sau recolta culturi agricole, fără a asigura protecț ia faunei de interes cinegetic. În
doctrină519, s-a arătat că, în același context, sunt prevăzute, și o serie de obligații propter rem
de natură administrativă, cum e ste obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu orice
titlu, precum și a executanților de lucrări de orice natură pe terenu rile din fondurile de
vânătoare, de a lua măsurile prevăzute de lege.

3.3.6. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția zonei costiere520
Conform definiției date la punctul 21 din Anexa nr. 1 la Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 202/ 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere , zona costieră
este formată din spațiul geografic situat la contactul mării cu uscatul, incluzând apele de

517M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 119.
518Ibidem .
519Ibidem .
520Ibidem, p. 106 -111.
520Ibidem, p. 106 -111.

191

coastă de suprafață și subterane și terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafață și subterane
aferente acestora, puternic intercondiționate și în imediata apropiere a liniei țărmului, insule și
lacuri sărate, zone umede în con tact cu marea, plaja și faleza.
Gospodărirea, protecția, punerea în valoare, dezvoltarea du rabilă a zonei costiere și,
unde este posibil, restaurarea acesteia reprezintă acțiuni de interes general (art. 1).
Articolul 7 al acestei ordonanțe prevede că pe domeniul public al statului din zona
costieră se recunoaște numai dreptul de exploatare sau utilizare. Nici un drept privat nu se
poate opune proprietății publice din zona costieră (alin. 1) . Guvernul este împuternicit să
verifice, prin autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și gospodărirea apelor,
statutul legal al proprietății î n zona costieră și să acționeze în consecință pentru respectarea
dreptului proprietății publice (alin. 2) . Orice hotărâre sau decizie a autorităților publice locale
care încalcă prevederile alin. 1 și 2 este nulă de drept (alin. 3) .
Referitor la regimul de servituți reglementat în s ecțiunea I a Capitolului II al
Ordonanței, art. 11 alin. 2 introduce o limitare a utilizării zonei costiere pentru activități care
implică pericole, obținerea de profit sau care necesită lucrări și instalații, aceste activități fiind
permise numai în limitele O.U .G. nr. 202/2002 sau ale unor legi speciale. În același sens,
administrația publică locală și autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și
gospodărirea apelor pot limita sau interzice circulația publicului î n zona costieră, în anumite
perioade sau în anumite zone vulnerabile din punct de vedere al protecției mediului (alin. 3) .
Totodată, pentru protecția unor zone de mare valoare ecologică sau peisagistică ori a
zonelor de habitat al speciilor protejate, prec um și pentru asigurarea accesului liber la țărm,
art. 12 reglementează posibilitatea de fi expropriate cu justă și prealabilă despăgubire terenuri
și clădiri, în condițiile legii.
De asemenea , art. 16 din ordonanță stipulează interzicerea construcțiilor definitive în
fâșia de protecție a litoralului. Astfel, în scopul conservării condițiilor ambientale și valorii
patrimoniale și peisagistice din zonele situate în apropierea țărmului, se delimitează pe toată
lungimea litoralului o fâșie de teren lată de 10 0 – 300 m măsurați de la linia cea mai înaintată
a mării, în funcție de lățimea zonei costiere, în care sunt interzise orice fel de construcții
definitive. Această interdicție se aplică, de asemenea, construcțiilor provizorii sau
transportabile, cu excepți a celor pescărești, precum și caravanelor sau structurilor de primire
turistice cu funcțiuni de cazare (alin. 1). Potrivit alin. 2, construcțiile indispensabile securității
sau serviciilor publice pot face ex cepție de la prevederile alin. 1, în baza unui s tudiu de

192

impact. Realizarea de construcții noi pe fâșia de teren delimit ată conform prevederilor alin. 1
se va face numai cu avizul prealabil al autorității publice centrale pentru turism, al autorității
publice centrale pentru lucrări publice, transportur i și locuință și al autorității publice centrale
pentru protecția mediului și gospodărirea apelor.
Articolul 18 din O.U.G. nr. 202/2002 prevede că în zona costieră se va promova
dezvoltarea numai a activităților agricole care respectă normele de protecție a mediului, iar
art. 21 reglementează instituirea de zone de protecție necultivate pentru a se evita spălarea
nutrienților .
De asemenea, art. 23 cuprinde limitări vizând exploatarea resurselor naturale,
respectiv:
– condiționarea cercetării și exploatării zăcămintelor de gaze naturale și de petrol din
zonele maritime de evaluarea prealabilă a impa ctului asupra mediului ( alin. 2);
– interzicerea extragerii de nisip, pietrișși roci din zona costieră sau zona tampon în
scopul menținerii integrității zonei de coastă și al protecției calității apei maritime ( alin. 3);
– efectuarea săpăturilor și prospecțiunilor submarine în scopuri minier e sau
arheologice, care au ca efect extragerea de nisip sau pietriș din zona costieră, se pot face
numai pe baza unui act tehnico -juridic acordat în prealabil în baza studiului de impact asupra
mediului ( alin. 4).
Art. 26 reglementează limitări ale activit ății silvice din zona costieră. Astfel, z onele de
vegetație forestieră din zona costieră vor fi cuprinse în planurile de urbanism și vor fi
protejate printr -un regim restrictiv al ampla sării construcțiilor (alin. 3). Deținătorii cu orice
titluri de păduri în zona costieră sunt obligați să le gospodărească conform funcțiilor atribuite
și norme lor regimului silvic (alin. 4). Utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor pe bază de
azotați în pădurile din zona co stieră este interzisă (alin. 5). Desecarea zonelo r umede cuprinse
în zona costieră, pentru înființarea de plantații fores tiere, este interzisă (alin 6).
Conform art. 40, în zonele delimitate în planurile de amenajare a teritoriului ca zone
de risc natural la alunecări de teren, inundații și eroziuni dato rate mării sau cursurilor de apă,
se interzice executarea de orice fel de construcții, cu excepția celor pentru protejarea zonei în
scopul îndepărtării riscului natural.
Potrivit art. 41, pentru protecția zonei costiere, a habitatelor specifice, a zonelor
umede, mlaștinilor sărate și siturilor arheologice, prin planurile de gospodărire a zonei

193

costiere se pot impune măsuri și restricții în folosirea terenurilor, indiferent de forma de
proprietate, în condițiile legii.
În scopul menținerii integrității zone i costiere și protecției calități i apei m ării,
dispozițiile art. 43 alin. 1 lit. a) interzic autorizarea executării oricăror lucrări pe zona costieră,
care afectează sau duc la modificarea ecosistemului acesteia.
Proprietarii cu orice titlu ai terenurilor amenințate de invazia mării ca urmare a unor
cauze naturale/artificiale pot să construiască lucrări de apărare, după obținerea actelor
tehnico -juridice prevăzute de lege, în condițiile în care aceste lucrări nu produc efecte
negative asupra zonelor limitro fe (art. 46 alin. 2).
În vederea menținerii stării naturale a țărmului mării, îndiguirile, excavările sau
desecările sunt permise numai în situațiile reclamate de apărarea militară, protecția împotriva
valurilor sau de realizarea de lucrări de importanță deosebită, pentru intere sul general (art. 48
alin.1).
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și gospodărirea apelor, împreună
cu administrația publică locală, va lua măsuri pentru încadrarea în zone vulnerabile a părților
din zona costieră supuse eroziunii. În aceste zone critice este permisă numai construcția de
lucrări de apărare (art. 48 alin. 2).
Executarea de construcții de orice alt tip, amenajări de recreere, drumuri, precum și
parcarea autovehiculelor sunt interzise (art. 48 alin. 3).
De asemenea, potrivit art. 60, amplasarea oricăror construcții pe terenuri acoperite de
dune, terenuri mlăștinoase, grote, faleze, terenuri cu păduri cu funcții speciale de protecție, a
altor habitate naturale în apropierea monumentelor culturale sau acolo unde afectează
securitatea mediului este interzisă.

3.3.7. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse pri n reglementări
privind protecți a patrimoniului cultural și natural
3.3.7 .1. Considerații generale
Achizițiile pe planul teoriei și p racticii restaurării monumentelor istorice, perturbațiile
dezvoltării industriale și urbanistice au influențat decisiv strategia protecției patrimoniului
cultural, împotriva ,,atacului” vieții cotidiene.

194

Pe plan internațional, R ecomandările UNESCO (cea di n 1968 privind salvgardarea
bunurilor culturale puse în pericol pri n lucrări publice și private și cea din 1972 privind
protecția pe plan național a patrimoni ului cultural și natural) au fost acceptate și de România.
Protecția patrimoniului cultural și na tural se bucură acum de o atenție specială în toate
țările lumii și constituie ,,rațiunea de a fi” a mai multor organisme specializate, de important
prestigiu,521 iar prin documente internaționale se protejează patrimoniul cultural sau natural pe
zone geografice (regional) sau planetar, existând în acest sens asociații, organizații și comitete
internaționale,522 inclusiv organisme specializate ale ONU.523
Potrivit conc epției actuale adoptate la nivel internațional, necesitățile și constrângerile
impuse de protecția patrimoniului cultural și natural în condițiile asigurării dezvoltării
economice, satisfăcând cerințele dezvoltării durabile, pot fi asigurate numai în cazul existenței
unei legături reale și funcționale între politica economică și cea ecologică , la toate nivelurile
structurilor statale și în toate ramurile economice.
Într-o viziune realistă, se consideră că relațiile dezvoltare – mediu și dezvoltare –
patrimoniu cultural și natural sunt relații între prezent și viitor, protecția mediului, a
patrimoniului cultural și natural, fiind probleme cu implicații naționale și in ternaționale care
nu pot fi ignorate, întrucât constituie condiția sine qua non pentru ridicarea calității vieții
oamenilor și asigurarea unor condiții optime pentru generațiile viitoare.

3.3.7.2 . Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse pri n reglementări
privind protecția patrimoniului cultural
În România, după abrogarea Legii nr. 63/1974, patrimoniul cultural național a fost
lipsit de o reglementare juridică specială. O reglementare specială apare abia în august 1992
prin adoptarea Ordonanț ei nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția
patrimoniului cultural național , com pletată cu Ordonanța nr. 68/1994 privind protejarea
patrimoniului cultural național .

521Majoritatea acestora fac parte din sistemul UNESCO. Există asociații și comitete internaționale pentru
protecția monumentelor de lemn, a morilor, a monumentelor și siturilor de arhitectură vernaculară, a
monumentelor și siturilor arheologice, pentru construcțiile din cărămidă crudă (chirpici), pentru micile orașe
istorice.
522Amintim: Consiliul Internațional al muzeelo r (ICOM); Consiliul Internațional al monumentelor și siturilor
(ICOMOS); Centrul internațional pentru studierea, conservarea și restaurarea bunurilor cultura le (ICCROM) cu
sediul la Roma; C entrul internațional de conservare și restaurare, cu sediul la Londra; Asociația internațională
pentru protecția parcurilor și grădinilor (IFLA); Institutul internațional pentru protecția castelelor (IBI); Centrul
Internațional pentru conservarea arhitecturii (ICAC) etc.
523Este vorba, în primul rând, de Organizația Naț iunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).

195

Lipsa unei legi speciale a determinat Guvernul să adopte Ordonanța de Urgență nr.
228/2000 privind protejarea monumentelor istorice , care, în fapt a rămas fără obiect, ca
urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice .
a.) Prin Ordonanța nr. 27/1992 s -a menționat că până la adoptarea prin leg e a unor
reglementări speciale privind protejarea patrimoniului cultural național, persoanele fizice sau
juridice ce dețin, cu orice titlu, bunuri culturale mobile sau imobile au obligația de a le păstra
și conserva, evident, în ideea transmiterii lor cătr e generațiile viitoare.
b.) Ordonanța nr. 68/1994 definește noțiunea de patrimoniu cultural. În art. 1 se arată
că patrimoniul cultural național ,,este compus din bunuri culturale mobile și imobile cu
valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potențialului creator
uman în relația sa cu mediul natural și cu mediul istoricește constituit de pe teritoriul
României, ale istoriei și civilizației naționale și universale. Bunurile mobile sau ansamblurile
de bunuri care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios,
urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico -științific sunt monumente istorice. Zonele de
protecție aferente, stabilite prin documentațiile de urbanism și componentele lor artistice,
elementele lor constitutive și elementele de mobilare interio ară și exterioară, așa cum sunt ele
definite prin prezenta ordonanță și prin reglementările de aplicare, sunt considerate ca parte
integrantă a monumentelor istorice”.
Protecția monumentelor istorice se realizează prin măsuri de protecție curentă,
protecț ie specială, protecție specifică și, în cazuri bine justificate, prin măsuri deosebite de
protecție.
Protecția curentă a monumentelor istorice, ca și a bunurilor culturale mobile clasate,
este asigurată de către proprietarii sau titularii de drepturi reale , care pot primi asistență și
sprijin, în acest sens, din partea organismelor specializate ale Ministerului Culturii și, după
caz, din partea Ministerului de Interne, Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării
Teritoriului, Ministerului Apelor, Pădurilo r și Protecției Mediului și Secretariatului de Stat
pentru Culte.
Această ordonanță prevede obligația proprietarilor sau titularilor de alte drepturi reale
asupra terenurilor pe care se află monumente istorice și asupra terenurilor situate în zonele de
protecție a monumentelor istorice de a anunț a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice cu
12 luni înainte intenția de folosire a respectivelor terenuri pentru culturi agricole perene .

196

Protecția specifică a monumentelor istorice se realizează, în principal, prin instituirea
zonei de protecție.
Prin instituirea zonei de protecție a monumentelor istorice se asigură:
– păstrarea și ameliorarea cadrului natural și peisagistic, prin înlăturarea sau
diminuarea factorilor nocivi de poluare;
– păstrarea și ameliorarea cadrului arhitectural și urbanistic al monumentelor istorice,
prin supravegherea și avizarea tuturor schimbărilor care intervin în zona de protecție a
monumentelor istorice (demolări, construcții noi, modificări etc.);
– păstrarea potențialulu i arheologic, prin cercetarea și supravegherea tuturor lucrărilor
care se efectuează în profunzimea solului.
De asemenea, î n funcție de starea de conservare, de pericolul deteriorării sau
degradării monumentelor istorice și a bunurilor mobile clasate, prec um și de etapa de
restaurare a monumentelor istorice, Direcția monumentelor istorice și Direcția muzeelor și
colecțiilor pot impune proprietarilor sau titularilor de alte drepturi reale, în cazuri bine
justificate, în termen de cel mult 30 de zile de la da ta constatării, măsuri deosebite de
protecție, proprii fiecărui monument istoric, respectiv fiecărui bun cultural mobil clasat.
c) Prin Legea nr. 564/2001524 se aprobă Ordonanța Guvernului nr. 47/2000 privind
stabilirea unor măsuri de protecție a monumentel or istorice înscrise pe Lista Patrimoniului
mondial,525 iar prin Hotărârea Guvernului nr. 493/2004 se aprobă Metodologia privind
monitorizarea monumentelor istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial și a
metodologiei privind elaborarea și conținutul – cadru al planurilor de protecție și gestiune a
monumentelor istorice din Listă.
Potrivit prevederilor legii, lucrările de reparație, întreținere curentă, punere în valoare,
cercetare, restaurare, consolidare și conservare a monumentelor istorice înscrise pe Lista
Patrimoniului Mondial sunt în sarcina proprietarilor, administratorilor sau a titularilor altor
drepturi reale, după caz.

524O.G. nr. 47/2000 a fost publicată în M.O . nr. 45/31.01.2001, partea I, iar Legea privind aprobarea ei a fost
publicată în M.O. nr. 695/1.11.2002, partea I.
525În decembrie 1993, Comitetul Patrimoni ului Mondial din cadrul UNESCO a înscris în Lista patrimoniului
Mondial un număr de monumente istorice din România: bisericile cu p icturi murale exterioare din Mol dova
(Arboore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota, Voroneț ș.a.). În 1999, Lista a fost exti nsă prin includerea
Cetăților dacice din Munții Orăștiei (Sarmisegetuza regia, Costești, Piatra Roșie – județul Hunedoara), Căpâlna
(județul Alba), includerea în grupul , ,Sat cu biservici fortificate” a monumentelor și siturilor Câ lnic (județul
Alba), Prej mer și Viscri (județul Brașov) ș.a.

197

d) Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice definește noțiunea de
monument istoric, monument, ansamblu, si t.
Astfel, monumentul istoric îl reprezintă bunuri mobile, construcții și terenuri, situate
pe teritoriul României sau în afara granițelor țării, proprietăți ale statului român, semnificative
pentru cultura, istoria și civilizația națională (art. 1 alin. 2).
Totodată, art. 2 al legii stipulează că monumentele istorice fac parte integrantă din
patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege. Activitățile și măsurile de protejare a
monumentelor istorice se realizează în interes public, iar intervenții le asupra monumentelor
istorice pot constitui ca uză de utilitate publică.
Prin noțiunea de monument se desemnează o construcție sau o parte din construcție,
împreună cu instalațiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau
exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum și lucrări artistice, comemorative,
funerare, de for public, mărturii cultural -istorice semnificative din punct de vedere
arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific sa u tehnic (art. 3
lit. b). În concepția legiuitorului român, activitatea de protejare a monumentelor istorice este
parte componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă economico -socială, turistică,
urbanistică și de amenajare a teritoriului, la nivel nați onal și local.
În sensul Legii nr. 422 /2001, prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu
caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure
identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conser varea, inclusiv paza și
întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și
integrarea lor social -economică și culturală în viața colectivităților locale.
Totodată, alineatul 5 al art. 2 reglementează dreptul de servitute , în sensul că asupra
monumentelor istorice se pot aplica servituți de utilitate publ ică instituite potrivit legii.
Potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în
proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile
exercitării dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului
Național, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice
deconcentrate ale Ministerului Culturi i și Patrimoniului Național, pentru monumentele
istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ -teritoriale, după caz, potrivit
prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.

198

Un element specific regimului juridic aplicabil în materie, îl reprezintă ,,obligația
privind folosința monumentului istoric”, respectiv actul prin care sunt precizate condițiile și
regulile de utilizare sau de exploatare și de întreținere a bunu lui imobil în cauză (art. 17 ).
Potrivit art. 17, în termen de 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a ordinului de clasare, direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul
cultural național județene, respectiv a municipiului București, întocmesc și comunică
proprietarului actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau de exploatare
și de întreținere a bunului imobil în cauză, denumit Obligația privind folosința monumentului
istoric, care însoțește actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul
existenț ei imobilului în cauză.
Obligația privind folosința monumentului istoric este servitute constituită în folosul
imobilului și se înscrie în Cartea funciară de către proprietar în termen de 30 de z ile de la data
comunicării ei ( art. 17 alin. 3) .
Prin Ordonanța nr. 47 /2000 s -au stabilit unele măsuri speciale de protecție a
monumentelor istorice care fac parte din Li sta patrimoniului mondial . Pentru monumentele
istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial se instituie măsuri speciale de protecție.
Prin măsuri speciale de protecție pentru monumentele istorice care fac parte din Lista
patrimoniului mondial se înțelege măsurile de ordin științific, juridic, administrativ, financiar,
fiscal și tehnic menite sa asigure paza, întreț inerea și reparațiile curente, conservarea,
consolidarea și restaurarea, precum și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor ș i
siturilor care le compun (art. 3).
d) Ordonanța nr. 43/2000526 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea
unor situri arheologice ca zone de interes național reglementează regimul juridic general al
descoperirilor și al cercetării arheologice, precum și protejarea patrimoniului arheologic, parte
a patrimoniului cultural național.
În înțelesul Ordonanței nr. 43/2 000, regimul juridic general cuprinde ansamblul de
măsuri juridice, administrative, financiar -fiscale și tehnice menite să asigure prospectarea,
identificarea, descoperirea, inventarierea , conservarea și restaurarea, asigurarea pazei,
întreținerea și puner ea în valoare a bunurilor arheologice, precum și a terenurilor în care se

526Publicată în M.O . nr. 45/31.01.2000, și aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 3 78/2001,
publicată în M.O . nr. 394/18.07.2001. Ordonața nr. 43/2000 a fost republicată în temeiul art. III din Legea nr.
462/2003 (publicată în M.O . nr. 820 din 19 noiembrie 2003, Partea I).

199

găsesc acestea, în vederea cercetării sau, după caz, clasării acestora ca bunuri culturale mobile
ori ca monumente istorice (art. 2 alin. 1 lit. a).
Ordonanța definește și detaliază conținutul următoarelor noțiuni: patrimoniu
arheologic; zonă cu patrimoniu arheologic cunoscut și cercetat; sit arheologic declarat zonă de
interes național; zonă cu patrimoniu arheologic reperat; zonă cu potențial arheologic
evidențiat întâmplător ș.a., precizând că cercetările arheologice preventive sunt parte
componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă, economico -socială, turistică, urbanistică și
de amenajare a teritoriului, la nivel național și local.
Potrivit ar t. 3 alin. 1 și art. 4 din Ordonanța nr. 43 din 30 ianuarie 2000, statul
garantează și asigură protejarea patrimoniului arheologic, care este parte a patrimoniului
cultural național și pot fi clasate și protejate drept bunuri de patrimoniu cultural național
mobil drept situri arheol ogice sau ca monu mente istorice, conform legii.
Regimul de protecție a zonelor cu potențial arheologic cunoscut și cercetat este
reglementat de legislația în vigoare privitoare la protejarea monumentelor istorice și a
bunurilor mobile care fac parte din p atrimoniul cultural național. (art. 5)
În concepția legiuitorului, prin protejarea bunurilor de patrimoniu arheologic, a
terenurilor din zonele cu patrimoniu arheologic reperat și a celor din zonele cu potențial
arheologic evidențiat întâmplător se înțeleg e adoptarea măsurilor științifice, administrative și
tehnice care urmăresc păstrarea vestigiilor descoperite întâmplător sau ca urmare a cercetării
arheologice până la clasarea bunurilor respective ori până la finalizarea cercetării arheologice,
prin insti tuirea de obligații în sarcina proprietarilor, administratorilor sau titularilor de alte
drepturi reale asupra terenurilor care conțin ori au conținut bunurile de patrimoniu arheologic
respective, precum și prin reglementarea sau interzicerea oricăror acti vități umane, inclusiv a
celor autorizate anterior (art. 5 alin. 1).
Ordonanța instituie un regimul special de protecție al patrimoniului arheologic,
deosebit de restrictiv, astfel:
– cercetările arheologice se efectuează numai pe bază autorizației emise de Ministerul
Cultelor și Culturii și în conformitate cu aceasta și în condițiile ordonanței (art. 5 alin. 9);
– zonele cu patrimoniu arheologic reperat, delimitate și instituite conform legii,
beneficiază de protecția acordată zonelor protejate, precum și de măsurile specifice de
protecție prevăzute de prezenta ordonanță. (art. 5 alin. 9);

200

– până la descărcarea de sarcină arheologică,527 terenul care face obiectul cercetării
este protejat ca sit arheologic, conform legii; (art. 5 alin. 9);
– autorizarea lucră rilor de construire sau desființare din zonele cu patrimoniu
arheologic se aprobă numai pe baza și în conformitate cu avizul Ministerului Culturii și
Cultel or (art. 5 alin. 15 );
– în cazul zonelor cu patrimoniu arheologic evidențiat întâmplător, până la de scărcarea
de sarcină arheologică, autorizarea de construire se suspendă sau, după caz, primarul
localității dispune întreruperea oricărei activități, în conformitate cu avizul serviciilor publice
deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, și se i nstituie regimul de supraveghere sau
săpătură arheologică (art. 5 alin. 16);
– certificatul de descărcare de sarcină arheologică reprezintă actul administrativ emis
în con dițiile ordonanței, prin care se anulează regimul de protecție instituit anterior asu pra
terenului în care a fost evidențiat patrimoniul arheologic (art. 5 alin. 3);
– proprietarii și titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra
terenurilor în care se află situri arheologice și celor pe care au fost instituite zo ne cu
patrimoniu arheologic reperat au obligația de a permite accesul personalului autorizat, în
condițiile ordonanței, în vederea cercetării și protejării patrimoniului arheologic, precum și
asigurării măsurilor de protecție și pază a bunurilor din patrim oniu (art. 9 alin. 1);528 ei au
obligația de a asigura măsurile de protecție și pază a bunurilor de patrimoniu arheologic,
conform legii;
– proprietarii și titularii de drepturi reale asupra imobilelor sunt notificați de către
autoritatea administrației pub lice locale, cu privire la obligațiile ce le revin pentru prevenirea
degradării descoperirilor arheologice întâmplătoare;
– bunurile mobile rezultate în urma descoperirilor arheologice întâmplătoare vor fi
predate de descoperitor, în termen de 72 de ore, s erviciilor publice deconcentrate ale
Ministerului Culturii și Cultelor;
– protejarea și punerea în valoare a patrimoniului arheologic din zonele de interes
arheologic prioritar sunt, în condițiile legii, cauză de utilitate publică.

527Descărcarea de sarcină arheologică este procedura prin care s econfirmă că un teren în care a fost evidențiat
patrimoniul arheologic poate fi redat activităților umane curente (art. 5 alin. 2).
528Proprietarii sau arendașii de terenuri, persoane fizice sau juridice de drept privat, sunt îndreptățiți la plata unor
despăgubiri penrtu veniturile agricole nerealizate pe terenurile care fac obiec tul săpăturilor arheologice pen tru
perioada cât se de sfășoară acestea, în cu antumul și în condițiile stabilite prin metodologia aprobată prin hotărâre
a Guvernului (art. 9 alin. 2), despăgubirea plătindu -se în termen de 60 de zile d e la data începerii cercetării, de
către finanțatorul săpăturii arheologice ( alin. 3).

201

– desființarea, distrugerea parțială sau degradarea siturilor arheologice care sunt
monumente istorice se sancționează potrivit legii penale, iar în cazul degradării acestora se
aplică și măsura corelativă a obligării făptuitorului la refacerea părților din construcție
degradate, pe baza avizului organismelor de specialitate prevăzute în ordonanță.
e) Legea nr. 50 (r2)/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, prin
art. 10 , stabilește că pentru autorizarea construcțiilor în zonele asupra cărora s -a instituit un
anumit regim de protecție prevăzut în documentațiile de urbanism, în planurile urbanistice și
în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, se va solicita avizul organismelor
competente.
În acest sens, legea precizează că în ansamblurile de arhitectură, în rezervațiile de
arhitectură și de urbanism, în cazul siturile arheologice, al parcurilor și grădinilor monument
istoric, precum și în cazul lucrărilor de orice natură în zonele de protecție a monumentelor, se
va obține avizul Ministerului Culturii și Cultelor, al Ministerului transporturilor,
Construcțiilor și Turismului, potrivit competențelor specifice.
g) Evident că preocuparea legiuitorului privind protejare a patrimoniului cultural s -a
concretizat în adoptarea și a altor acte normative, anume: Legea nr. 5/2000 privind aprobarea
Planului de amenajare a teritoriului național, Secțiunea a III -a-Zone protejate529; Ordonanța
Guvernului. nr. 44/2000 privind asigurare a bunurilor culturale mobile exportate temporar,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 143/2001;530 Legea arhivelor naționale nr. 16/1996531
ș.a.
În înțelesul Legii nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
național, Secțiunea a III -a-Zone protejate, zonele protejate sunt zonele naturale sau construite,
delimitate geografic și/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural
și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valor ilor de
patrimoniu (art. 1 alin. 2).
Zonele naturale protejate de interes național și monumentele naturii, precum și
gruparea geografică și localizarea teritorială a zonelor naturale protejate de interes național
sunt prevăzute în anexa nr. 1 la lege (art . 4 alin. 1). Până la delimitarea prin studii de
specialitate a zonelor protejate a valorilor de patrimoniu cultural prevăzute în anexa nr. III, se
instituie zone de protecție a monumentelor istorice, de 100 metri în municipii și orașe, 200

529Legea a fost publicată în M.O. nr. 152/12.04.2000, partea I.
530Ordonanța a fost publicată în M.O. nr. 41/31.01.2000, iar legea de aprobare în M.O. nr. 171/4.04.2001
531Publicată în M.O. nr. 71/9.04.1996

202

metri în comune și 500 metri în celelalte localități. Potrivit legii, aceste distanțe sunt măsurate
de la limita exterioară a terenurilor aferente monumentelor istorice.

3.3.7.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări
privind protecția patrimoniului natural
Necesitatea conservării patrimoniului natural a determinat pe plan intern și
internațional nu numai o strategie și o tactică specială, ci și noi structuri ale instituțiilor de
protecție privind mediul înconjurător.
Potrivit Convenți ei privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural
(adoptată la a XVII -a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris, 16 noiembrie 1972),
patrimoniul natural este alcătuit din: m onumente naturale constituite de formațiuni fizice și
biologice sau de grupări de asemenea formațiuni; formațiuni geologice și fiziografice și zone
strict delimitate, constituind habitatul speciilor animale și vegetale amenințate; situri naturale
sau zone strict delimitate, toate cu o valoare universală excepțională di n punct de vedere
științific, estetic, al conservării sau al frumuseții naturale. Ca urmare a acestei Convenții,
UNESCO a instituit o procedură inedită de conservare a naturii și a resurselor sale. Comitetul
interguvernamental a stabilit o ,,Listă a patrim oniului mondial” și o ,,Listă a patrimoniului
mondial în pericol ˮ. Rezervațiile biosferei sunt o categorie impusă de rezultatul cercetărilor
efectuate în cadrul Programului internațional ,,Omul și biosfera”, elaborat în anul 1971, pe o
perioadă nelimitată de către UNESCO.
Legea nr. 82/1993532 privind constituirea Rezervației Biosferei ,,Delta Dunării”
instituie această zonă de importanță ecologică națională și internațională, care cuprinde: Delta
Dunării, sărăturile Murghiol -Plopu, complexul lagunar Razim -Sinoe, Dunărea maritimă până
la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea -Tulcea cu zona inun dabilă, litoralul Mării Negre d ela brațul
Chilia până la capul Midia, apele maritime interioare și marea teritorială, până la izobata de
20 m inclusiv. Rezervația Biosferei ,, Delta Dunării” este inclusă pe Lista Patrimoniului
Natural Mondial”, iar potrivit Convenției de la Ramsar, Delta Dunării a fost declarată zonă
umedă de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor de apă.
Prin rezervație a biosferei, în se nsul Legii nr. 82/1993, se înțelege ,,zona geografică cu
suprafețele de uscat și de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care există
elemente și formațiuni fizico -geografice, specii de plante și animale care îi conferă o

532Publicată în M.O. nr. 28 3 din 7 decembrie 19 93.

203

importanță biogeogra fică, ecologică și estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu național și
universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecției și conservării
acesteia, prin dezvoltarea așezărilor umane și organizarea activităților economice în corelare
cu capacitatea de suport a mediului deltaic și a resurselor sale naturale” (art. 2).
Teritoriul Rezervației este delimitat de trei categorii de zone: zone cu regim de
protecție integrală; zone cu regim diferențiat de protecție în care se pot des fășura activități
umane, precum și zone de reconstrucție ecologică; zone economice în care se pot desfășura
activități economice tradiționale. Zonele cu regim de protecția integrală sunt protejate de zone
tampon.
Zonele economice cuprind teritoriul rămas d in rezervație, după delimitarea zonelor cu
regim de protecție integrală și a zonelor tampon aferente acestora. În cadrul lor se desfășoară
activități economice și sociale, în concordanță cu normele de protecție și conservare a
valorilor patrimoniului natur al al Rezervației. Ele cuprind terenuri aflate în domeniul public
sau privat, în cadrul cărora se pot desfășura, pe baza autorizației date de Consiliul Județean
Tulcea, pe baza acordului și autorizației de mediu emise de Administrația Rezervației. În acest
sens, legea prevede că persoanele fizice sau juridice care desfășoară activități în perimetrul
rezervației ,,sunt obligate să folosească numai mijloace ecologice admise, atât tradiționale, cât
și noi, în condițiile de reglementare și de autorizare stabili te de Administrația Rezervației”
(art. 10 alin. 3).533

3.3.8. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin măsurile de
amenajare a teritoriului și de urbanism
3.3.8 .1. Considerații generale
Procesul intens de urbanizare a determinat ca mai mult de jumătate din populația
globului să trăiască la orașe, fiind concentrată, îndeosebi, în marile centre urbane, fenomen pe
care îl cunoaște și țara noastră. Toate aceste evoluții și dimensiuni arată că, alături de
asigurarea calității vieții și a unui mediu înconjurător, care să -i permită omului să trăiască în
demnitate și bună stare, având în vedere, totodată, și obligația societății de a conserva, apăra și
îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare, organizarea și dezvoltarea durabilă a

533Inițial textul se referea numai la titularii dreptului de prop rietate, iar ulterior restricția s-a extins la toate
activitățile desfășurate pe teritoriul Rezervației.

204

structurilor urbane534 constituie pentru omenirea întreagă o prioritate nu mai puțin importantă
decât problemele economico -sociale propriu -zise. Urbanismul, î n sens larg, a fost d efinit în
doctrina franceză drept ,,arta, știința sau tehnica” de a dispune de spațiul urban sau rural î n
scopul de a obține cea mai bună sistematizare a acestuia ș i de a îmbunătăț i raporturile
sociale535.
Așa se face că dezvoltarea fără precedent a urbanizării a concentrat atenția
organizațiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite și a organizațiilor regionale în
direcția adoptării unor noi instrumente internaționale menite să contribuie la soluț ionarea
problemelor privind dezvoltarea durabilă, ecologică, a așezărilor umane, la asigurarea
dreptului la un mediu sănătos și echilibrat, propice dezvoltării fizice și intelectuale a omului.
De asemenea, în plan intern, au fost promovate noi politici s tatale în domeniul
urbanismului, determinând edictarea unor reguli juridice specifice, care să ordoneze afectarea
și amenajarea spațiului urban, în conformitate cu organizarea și dezvoltarea durabilă a
comunităților locale și naționale .
Regulile juridice în materia urbanismului au menirea să realizeze o reconciliere și
armonie între interesul privat și cel public, între ofensiva orașului și imperativul conservării
mediului natural, realizarea solidarității între membrii colectivității și, mai ales, între
generațiile prezente și viitoare.536 S-a conștientizat necesitatea și importanța deosebită a
activităților privind asigurarea calității vieții, ,,concept operațional, de unificare a condițiilor
mediului de viață, a nevoilor umane,”537 care desemnează totalitate a posibilităților oferite
individului de către societate, în scopul de a -și amenaja existența, de a dispune de produsele ei
și de a -i folosi serviciile pentru organizarea existenței individuale după trebuințele, cerințele și
dorințele proprii .538 Acest conce pt se leagă de civilizație, de creșterea economică, de nivelul
tehnic și de dezvoltare industrial -urbană.
În raport cu exigențele asigurării calității vieții, așezările umane trebuie astfel
concepute încât să ducă la crearea unui cadru de viață în care să fie prezer vată identitatea
indivizilor, a familiilor și a societăților și să existe mijloace menite să permită desfășurarea

534Concept care desemnează totalitatea relațiilor în plan funcțional și fizic, pe baza cărora se constituie
organizare a unei localități sau a unei zone din aceasta și din care rezultă configurația lor spațială, sau modul de
alcătuire, de grupare ori de organizare a unei localități sau a unei zone din acaesta, constituită istoric, funcțional
și fizic.
535Ph. Malingrey, Introduction au droit de l’environnement , 3e édition, Paris, 2007, p. 105.
536M. Duțu, Dreptul urbanismului , Editura economică, București, 1998, p. 9.
537D. Marinescu, Dreptul mediului înconjurător (ediția a III -a revăzută și adăugită), Casa de editură și presă
,,Șansa” S.R.L., București, 1996, p. 201.
538Ibidem.

205

vieții particulare, contactele personale și participarea populației la luarea hotărârilor.539 S-a
lansat imperativul că așezările uman e trebuie să devină sisteme ecologice complexe
(ecosisteme ) care să întrunească trăsăturile de echilibru menite să le asigure stabilitate și
viabilitate.
Documentele Conferinței O.N.U. asupra Mediului de la Stockholm, din 1972,
rezoluțiile și deciziile ado ptate ulterior în cadrul O.N.U., îndeosebi în cadrul Programul ui
Națiunilor Unite pentru Mediu, subliniază necesitarea asigurării unui mediu de v iață sănătos
în așezările umane. Î n procesul de dezvoltare social -economică, a planurilor de urbanism și de
amenajare a teritoriului și a localităților este obligatorie respectarea principiilor ecologice.
Potrivit principiilor generale adoptate în cadrul Conferinței, trebuie respectată diversitatea
caracteristicilor pe care le au așezările umane și care reflectă va lori culturale și estetice, iar
regiunile care au o importanță istorică, religioasă sau arheologică, ca și zonele naturale cu o
valoare deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.
Convenția Peisajului European, adoptată la Florența, la 20 octombrie 200 0, semnată
de Statele membre ale Consiliului Europei, reflectă grija dezvoltării durabile enunțată la
Conferința de la Rio în 1992. Convenția acordă peisajului un loc esențial, ca factor de
echilibru între patrimoniu l natural și cel cultural, ca reflex al identității și diversității
europene, ca element înconjurător și al calității vieții populațiilor, atât în zona urbană , cât și
în cea rurală, în teritoriile degradate ca și în cele de o mare calitate, în locurile remarcabile , ca
și în cele obișnuite.
Ținând cont și de textele juridice540 care există la nivel internațional în domeniile
protecției și gestionării patrimoniului natural și cultural, amenajării teritoriului, autonomiei
locale și cooperării trans -frontal iere, s tatele membre ale Consili ului Europei au adoptat
Convenția de la Florența din dorința de a institui un nou instrument consacrat exclusiv
protejării, gestionării și amenajării tuturor peisajelor europene, convinse fiind că peisajul

539D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , op. cit. , p. 392 -393.
540Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a mediului natural al Europei (Berna, 19 decembrie 1979);
Convenția pentru salvarea patrimoniului arhitectural al Europei (Granada, 3 octombrie 1985); Convenția
europeană pentru protejarea patrimoniului arheologic – revizuită (La Valette, 16 ianuarie 1992); Convenția –
cadru euro peană privind cooperarea trans -europeană a colectivităților sau autorităților teritoriale (Madrid, 21 mai
1980) și protocoalele sale adiționale; Carta europeană privind autonomia locală (Strasbourg, 15 octombrie 1985);
Convenția privind diversitatea biolog ică (Tio, 5 iunie 1992); Convenția privind protejarea patrimoniului
mondial, cultural și natural (Paris, 16 noiembrie 1972); Convenția privind accesul la informație, participarea
publicului la procesul decizional și accesul la justiția mediului înconjurăto r (Aarhus, 25 iunie 1998); Convenția
Peisajului European (Florența, 20 octombrie 2000).

206

constituie un element esențial al prosperității individuale și sociale și că protejarea sa și
amenajarea sa implică drepturi și responsabilități pentru fiecare.
În contextul noilor exigențe contemporane, s -a trecut de la intervențiile urbanistice cu
frecvent caracter fragmentar la o viziune de ansamblu a amenajării teritoriului, concretizată
într-un plan care își propune să ia în calcul toate elementele de amenajare și să stabilească
prioritățile în afectarea spațiului disponibil, urmărind asigurarea coerenței, în spațiu și în timp,
a diferitelor măsuri de amenajare, programarea realizării acesteia până la gestiunea
ansamblului finit, respectiv urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp și
postutilizarea construcțiilor,541 în conformitate cu normele care asigură parametrii sănătății
publice și individual e, un mediu de viață ecologic.
Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor s -a impus cu necesitate urmărirea și
realizarea unor obiective variate. Primele sunt cele de ordin sanitar, menite să ofere
locuitorilor orașelor cadre de viață sănătoasă și plăcu tă, de a le garanta sănătatea fizică și
mentală. Urmează obiectivele sociale, a căror realizare să permită evitarea segregării sociale
prin habitat și asigurarea celor mai bune condiții de viață pentru diferitele grupuri, de
vecinătate, de activitate ș.a., care coexistă în aglomerație. La rândul lor, obiectivele
economice vizează promovarea unei bune organizări a vieții colective, prin plasarea
echipamentelor și serviciilor de utilitate publică în cele mai bune condiții de funcționare și
randament. În fine, obiectivele estetice vin să asigure un anumit confort vizual al locuitorilor
și, în mod special, o anumită armonie între natură și spațiul construit.
Aspectele multiple și complexe pe care le prezintă viața urbană, realizarea
disciplinării creșterii urba ne și transpunerea în practică a ,,preceptelor urbaniștilor” reclamă cu
necesitate și un regim juridic aparte, ,,o nouă poliție specială a proprietății imobiliare, având
ca finalitate amenajarea urbană”,542 care a suferit o serie de mutații semnificative în
gestionarea spațiului, fiind îmbogățită și transformată până la nașterea unui veritabil ,,drept al
urbanismului”.

541De pildă, conform Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții (M.O. nr. 10/18.01.1995, partea I),
calitatea construcțiilor este rezultanta totalității performan țelor de comportare a acestora în exploatare, în scopul
satisfacerii, pe întreaga durată de existență, a exigențelor utilizatorilor și colectivităților, iar pentru punerea în
aplicare a legii, prin H.G. nr. 766/21.11.1997, au fost adoptate o serie de regul amente privind: activitatea de
metrologie în construcții; conducerea și asigurarea calității în construcții; stabilirea categoriei de importanță a
construcțiilor; urmărirea comportării în exploatar e, intervențiile în timp și pos tutilizarea construcțiilor;
agrementul tehnic pentru produse, procedee și echipamente noi în construcții; autorizarea și acreditarea
laboratoarelor de analize și încercări în construcții; certificarea de conformitate a calității produselor folosite în
construcții.
542Mircea Duțu, Drept ul urbanismului , op. cit., p. 19.

207

Realizarea proiectelor privind amenajarea teritoriului – spațiu necesar procesului de
dezvoltare durabilă și parte a avuției naționale de care beneficiază toți cetățenii țării – cât și a
proiectelor de urbanism ale colectivităților publice, intră uneori în conflict cu drepturile
proprietarilor. Exercițiul acestor drepturi se dovedește uneori incompatibil cu obiectivele de
amenajare a teritoriulu i și cu cele ale activității de urbanism, deoarece afectarea solurilor
prevăzută în proiectele respective nu corespunde întotdeauna folosinței pe care doresc să o
promoveze proprietarii acestora. Pentru ca obiectivele de interes general să poată fi atinse,
exercițiul drepturilor proprietarilor funciari a fost reglementat ,,într -un scop de amenajare”,
dreptul de proprietate fiind limitat într -o manieră din ce în ce mai strictă. Interesul
colectivității își dovedește astfel primatul asupra proprietății privat e, iar dreptul de a construi,
cunoaște și acesta un atare fenomen.
Temei ul legal al limităr ilor, fie în interes edilitar și estetic, fie în interes de salubritate
și sănătate publică se află în acte normative specifice, cum sunt: Legea nr. 350/2001 privin d
amenajarea teritoriului și urbanismului, Regulamentele de urbanism, general și locale, H.G.
nr. 584/2001 privind amplasarea unor obiecte de mobilier urban; în acte normative adoptate în
domeniul construcțiilor, cum este Legea nr. 50/1991 privind autoriza rea executării lucrărilor
de construcții (republicată), Legea locuinței nr. 114/1996 (republicată cu modificările
ulterioare ), alături de hotărâri ale guvernu lui și ordine emise de miniștri de resort , al
directorului Serviciului Român de Informații pentru aprobarea Precizărilor comune privind
avizarea documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, precum și a documentațiilor
tehnice pentru autori zarea executării construcțiilor; în actele normative emise în domeniul
proprietății funciare, cum sunt L egea nr. 18/1991 a fondului funciar (cu modificările și
completările ulterioare ), Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/19 96 (cu
modificările ulterioare); în acte normative privind gospodărirea localităților urbane și rurale,
cum sunt Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, Ordonanța
nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane și rurale; precum și în alte acte
normative complementare domeniului, cum sunt Legea nr. 422/2001 privind protejarea
monumentelor istorice, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005, Ordonanța nr.
43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca
zone de int eres național, republicată ș.a.

208

3.3.8.2. Legătura dintre amenajarea teritoriului și protecția mediului
Principiile dezvoltării durabile au un caracter global, așa încât ele trebuie adaptate
tuturor politicilor publi ce cărora li se aplică , deci, inclusiv, domeniului amenajării teritoriul ui
și urbanismului543.
Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului544 prevede că
teritoriul României este parte a avuției naționale de care beneficiază toți cetățenii țării,
inclusiv prin gestionarea proceselor de dezvoltare prin activitățile de amenajare a teritoriului,
urbanism sau de dezvoltare urbană durabilă ale autorități lor publice centrale și locale (art. 1
alin. 1) . Statul, prin intermediul autorități lor publice, are dreptul și datoria de a asigura, prin
activitatea de urbanism și de amenajare a teritoriului, condițiile de dezvoltare durabilă545 și
respectarea interesului general, potrivit legii (art. 1 alin. 4).
Totodată, gestionarea spațială a teritori ului urmărește să asigure indivizilor și
colectivităților dreptul de folosire echitabilă și responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a
teritoriului, condiții de locuire adecvate, calitatea arhitecturii, protejarea identității
arhitecturale, urbanisti ce și culturale a localităților urbane și rurale, condiții de muncă, de
servicii și de transport ce răspund diversității nevoilor și resurselor populației, reducerea
consumurilor de energie, asigurarea protecției peisajelor naturale și construite, conserva rea
biodiversității și crearea de continuități ecologice, securitatea și salubritatea publică,
raționalizarea cererii de deplasări (art. 1 alin. 5).
Gestionarea spațială a teritoriului țării constituie o activitate obligatorie, continuă și de
perspectivă, desfășurată în interesul colectivităților care îl folosesc, în concordanță cu valorile
și aspirațiile societății și cu cerințele integrării în spațiul european. (art. 2 alin. 1).
Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului și al urba nismului,
care constituie ansambluri de activități complexe de interes general ce contribuie la
dezvoltarea spațială echilibrată, la protecția patrimoniului natural și construit, la îmbunătățirea
condițiilor de viață în localitățile urbane și rurale, precu m și la asigurarea coeziunii teritoriale
la nivel regional, național ș i european ( art. 2 alin. 3).

543H. Jacquot, Fr. Priet, Droit de l’urbanisme , op. cit. , p. 50.
544Legea nr. 190/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea ș i
completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriulu i și urbanismul a fost publicată î n Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 418, din 10 iulie 2013.
545În anexa nr. 2 la Legea nr. 350/2001, dezvoltare a durabilă este definită ca satisfacerea necesităților
prezentului, fără a se compromite dreptul genera țiilor viitoare la existență și dezvoltare.

209

Potrivit art. 3 din aceeași lege, a ctivitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie:
globală , urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într -un ansamblu integrat;
funcțională , trebuind să țină seama de cadrul natural și construit bazat pe valori de cultură și
interese comune; prospectivă , trebuind să analizeze tendințele de dezvoltare pe termen lung a
fenomenelor și intervențiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină seama de
acestea în aplicare; democratică , asigurând participarea populației și a reprezentanților ei
politici la adoptarea deciziilor.
Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: a) operațională, prin detalierea și
delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; b) integratoare, prin
sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităților; c) normati vă,
prin precizarea modalităților de utilizare a terenurilor, definirea destinațiilor și gabaritelor de
clădiri, inclusiv infrastr uctura, amenajări și plantații (art. 4).
Activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism trebuie să se desfășoare cu
respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenței,
descentralizării serviciilor publice, participării populației în procesul de luare a deciziilor,
precum și al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generației preze nte trebuie să
asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generațiilor viitoare la existență și dezvoltare
proprie (art. 5).
Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe
baza principiului ierarhizării, coezi unii economice, sociale și teritoriale și integrării spațiale,
la nivel național, regional și județean (art. 8).
Potrivit a rt. 9 din lege, o biectivele principale ale amenajării teritoriului sunt
următoarele:
a) dezvoltarea economică și socială echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea
specificului acestora;
b) îmbunătățirea calității vieții oamenilor ș i colectivităților umane;
c) gestionarea în spiritul dezvoltării durabile a peisajului, componentă de bază a
patrimoniului natural și cultural și a resurselor naturale;
d) utilizarea rațională a teritoriului, prin limitarea extinderii necontrolate a localităților
și conservarea terenurilor agricole fertile;
e) conservarea și dezvoltarea diversității culturale.

210

3.3.8 .3. Limitări aduse dreptului de proprietate prin măsurile de amenajare a
teritoriului și de urbanism care privesc protecția mediului
Limitările în exercițiul dreptului de proprietate determinate de considerente privind
protecția mediului se instituie prin prevederile documentații lor de amenajar e a teritoriului și
de urbanism546, care cuprind planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism,
Regulamentul general de urbanism și regulamentele locale de urbanism. Documentațiile de
amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentațiile de urbanism
cuprind reglementări operaționale.
Documentațiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele: a) Planul de
amenajare a teritoriului național; b) Planul de amen ajare a teritoriului zonal; c) Planul de
amenajare a teritoriului județean.
Planul de amenajare a teritoriului național are caracter director și reprezintă sinteza
programelor strategice sectoriale pe termen mediu și lung pentru întregul teritoriu al țări i.
Planul de amenajare a teritoriului județean are caracter director și reprezintă expresia
spațială a programului de dezvoltare socioeconomică a județului. Planul de amenajare a
teritoriului județean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului naț ional, cu Planul de
amenajare a teritoriului zonal, cu programele guvernamentale sectoriale, precum și cu alte
programe de dezvoltare.
Prevederile Planului de amenajare a teritoriului județean devin obligatorii pentru
celelalte planuri de amenajare a teri toriului și de urbanism care le detaliază.
Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director și se realizează în vederea
soluționării unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi: a) intercomunale
sau interorășenești, compuse din unități administrativ -teritoriale de b ază, comune și orașe; b)
interjudețene, înglobând părți din județe sau județe întregi; c) regionale, compuse din mai
multe județe.
Documentațiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană
referitoare la un teritoriu determinat, prin c are se analizează situația existentă și se stabilesc
obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile de amenajare și de dezvoltare durabilă a
localităților.
La rândul lor, documentațiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare
urbană referit oare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situația existentă și se

546A se vedea în acest sens Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul.

211

stabilesc obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile de amenajare și de dezvoltare durabilă a
localităților. Documentațiile de urbanism au caracter de reglementare specifi că și stabilesc
reguli ce se aplică direct asupra localităților și părților din acestea până la nivelul parcelelor
cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de
urbanism.
Documentațiile de urbanism sunt u rmătoarele:
a) Planul urbanistic general și regulamentul local aferent acestuia;
b) Planul urbanistic zonal și regulamentul local aferent acestuia;
c) Planul urbanistic de detaliu.
Planul urbanistic general (PUG) are atât caracter director și strategic , cât și caracter de
reglementare547 și reprezintă principalul instrument de planificare operațională, constituind
baza legală pentru realizarea programelor și acțiunilor de dezvoltare
Planul urbanistic zonal (PUZ) este instrumentul de planificare urbană de reglementare
specifică, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din
localitate, caracterizate printr -un grad ridicat de complexitate sau printr -o dinamică urbană
accentuată. Planul urbanistic zonal asigură corelarea programel or de dezvoltare urbană
integrată a zonei cu Planul urbanistic general.
Planul urbanistic de detaliu (PUG) are exclusiv caracter de reglementare specifică
pentru o parcelă în relație cu parcelele învecinate. Planul de urbanism nu poate modifica
planurile d e nivel superior, ci poate doar detalia modul specific de construire în raport cu
funcționarea zonei și cu identitatea arhitecturală a acesteia, în baza unui studiu de specialitate.
Acesta cuprinde reglementări privind: asigurarea accesibilității și racord area la rețelele
edilitare; permisivități și constrângeri urbanistice privind volumele construite și amenajările;
relațiile funcționale și estetice cu vecinătatea; compatibilitatea funcțiunilor și conformarea
construcțiilor, amenajărilor și plantațiilor; r egimul juridic și circulația terenurilor și
construcțiilor.
Planurile urbanistice generale sunt documentații complexe care se întocmesc pentru
întregul teritoriu intravilan al localităților în corelare cu teritoriul administrativ al acestora și
reglementea ză utilizarea terenurilor și condițiile de ocupare a acestora cu construcții, inclusiv
infrastructuri, amenajări și plantații, constituindu -se în suportul pentru realizarea programelor
de dezvoltare a localităților. Regulamentele locale de urbanism întăres c și detaliază

547Prin caracter de reglementare se înțelege însușirea unei documentații aprobate de a impune anumiți parametri
soluțiilor promovate; caracterul de reglemnentare este specific documentațiilor de urbanism.

212

prevederile planurilor urbanistice generale referitoare la modul concret de utilizare a
terenurilor și de amplasare, dimensionare și realizare a construcțiilor, amenajărilor și
plantațiilor, constituindu -se în instrumentul de bază al realiză rii disciplinei în construcții.548
Legea nr. 50 (r2)/1991 privind autorizarea executării lucrări lor de construcții prevede
că executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de
construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui
drept real asupra unui imobil – teren și/sau construcții – identificat prin număr cadastral, în
cazul în care legea nu dispune altfel (art. 1).
Legea definește dreptul de exe cuție a lucrărilor de construcție ca fiind ,,dreptul real
principal sau, după caz, dreptul de creanță privind imobilul, care conferă titularului dreptului
de a obține, potrivit legii, din partea autorității competente, autorizația de construire s au de
desființare” ( Anexa nr. 2).
Autorizațiile de construire se eliberează cu respectarea dispozițiilor de urbanism, pe
baza certificatului de urbanism, a avizelor/acordurilor legale, precum și a altor documente.
Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligato riu prin care
autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic
și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții
imobiliare ori a altor operațiuni imo biliare, pot rivit legii (art. 29 alin. 1 din Legea nr.
350/2001).
Eliberarea lui este obligatorie pentru adjudecarea prin licitație a lucrărilor de
proiectare și de execuție a lucrărilor publice, precum și pentru întocmirea documentațiilor
cadastrale de comasare, res pectiv dezmembrare a terenurilor în cel puțin 3 parcele, atunci
când operațiunile respective au ca obiect împărțeli ori comasări de parcele solicitate în scopul
realizării de lucrări de construcții și de infrastructură, precum și constituirea unei servituț i de
trecere cu privire la un imobil. În cazul vânzării sau cumpărării de imobile, certificatul de
urbanism cuprinde informațiile privind consecințele urbanistice ale operațiunii juridice,
solicitarea certificatului de urbanism atunci când operațiunile de împărțeli ori comasări de
parcele fac obiectul ieșirii din indiviziune este facultativă, cu excepția situației în care
solicitarea este făcută în scopul realizării de lucrări de construcții și/sau de lucrări de
infrastructură (alin. 2).

548Conform art. 1 din NORMELE METODOLOGICE privind finanțarea elaborării și/sau actualizării planurilor
urbanistice generale ale localităților și a regulamentelor locale de ur banism cuprinse în Anexa nr. 2 la Legea nr.
350/2001.

213

Restricțiile prevă zute în aceste instrumente principale de planificare a utilizării
terenurilor instituie obligații propter rem , care se transmit deținătorilor (proprieta rilor)
succesivi ai unui imobil . Înțelegând prin protecția mediului ansamblul de măsuri privind
protejar ea fondului natural și construit , în localități și în teritoriul înconjurător, legislația
specifică utilizează drept instrument principal în acest scop zonarea spațiului și atribuirea
zonelor rezultate unui regim special de gestion are și protejare a terito riului .549
Totodată, în legislația română, principalul instrument de asigurare a integrării
considerațiilor de mediu în pregătirea și adaptarea programelor și planurilor de urbanism îl
reprezintă avizul de mediu . Ca act administrativ specific, acesta are natura juridică a unui aviz
conform, a cărui solicitare și ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea, emiterea
sau aprobarea documentelor cărora li se adresează și față de care certifică integrarea
considerentelor privind protecția mediului.550

3.3.8 .4. Instrumente juridice de protejare a mediului urban și de limitare a
dreptului de proprietate
În literatura juridică551, s-a arătat că pentru aplicarea regulilor de pr otecție a mediului
și garantare a dezvoltării durabile sunt utilizate, în principal, următoarele metode:
a.) Servituțile de mediu și de urbanism
Potrivit art. 559 alin. 2 din Codul civil, proprietarul poate face deasupra terenului toate
construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de exc epțiile
prevăzute de lege . Așadar, administrația care eliberează autorizațiile de urbanism nu acordă
dreptul de construire, întrucât această prerogativă este atașată proprietății imobiliare, însă
exercițiul acestui drept este condiționat de exigențele de ordine pu blică, deoarece autorizarea
administrativă de a utiliza solul este o autorizație de poliție administrativă.552
,,Servitutea de utilitate publică” este definită în Legea nr. 350/2001 ca fiind o sarcină
impusă unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil având un alt proprietar. Aceasta
trebuie inclusă în documentațiile de urbanism, ea având, astfel, un caracter propter rem .
Măsura de protecție a bunurilor imobile publice nu poate fi opusă cererilor de autorizare decât

549M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 133.
550M. Duțu, ,,Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului ˮ, în Dreptul , anul XVII, seria
a III-a, nr. 12/2006, p. 145.
551M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 137 -141.
552Ibidem, p . 137.

214

dacă este conținută în documentațiil e de urbanism aprobate (având drept consecință o limitare
administrativă a dreptului de proprietate). Cel mai adesea este vorb a de obligații de a ,,nu
faceˮ și rareori de cel e ,,de a face ˮ.
b.) Interdicții le și restricții le
Servituțile de mediu in non faciendo interzic orice schimbare de afectare ori a modului
de ocupare a solului de natură a compromite conservarea ori protecția spațiilor.
În doctrină, s -a subliniat că c ea mai frecventă este, în acest sens, interdicția de a
construi, utilizată pentru pr otejarea spațiilor naturale, faunei, florei, resurselor naturale
(parcuri naționale, rezervații naturale, păduri de protecție, zone naturale și spații împădurite
clasate în planurile locale de urbanism, perimetre de protecție a puțurilor de captare a apei
potabile) ori de a preveni riscurile ori vătămările (plan de prevenire a riscurilor naturale
previzibile, planuri de expunere la zgomot, servitute de izolare în jurul instalațiilor clasate,
proiecte de interes general ).
Interdicțiile de defrișare, de tăiere, smulgere/extragere (parcuri, rezervații naturale,
situri, spații împădurite clasate, zone naturale PLU), interdicții de pășunare, interdicția de
reîmpădurire, de camping, de afișaj, sunt foarte frecvente. Alte dispoziții prescriu
proprietarilor să lase să treacă publicul pentru a accede la țărmul maritim.
c.) Obligații le de a face
Servituțile in faciendo sunt rare și vizează mai ales constrângeri impuse proprietarilor
de situri sau de monumente clasate conform legii, având ca scop prevenirea riscurilor naturale
și tehnologice.
d.) Zonificarea urbanistică
Potrivit Anexei nr. 2 la R.G.U. cuprins în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 525/1996 pentru
aprobarea R.G.U. , procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabilește în funcție de
destinația zonei în care urmează să fie amplasată construcția și de condițiile de amplasare în
cadrul terenului.
În funcție de destinația zonei în care urmează să fie amplasată construcția, există zone
centrale, zone comerciale, zone mixte, zone rurale, zone reziden țiale, zone industriale.
De asemenea, prin zonificarea funcțională, teritoriul unei localități este împărțit în
zone funcționale în care, prin documentațiile de urbanism, se determină funcțiunea dominantă

215

existentă și viitoare. Zona funcțională poate rezu lta din mai multe părți cu aceeași funcțiune
dominantă (zona de locuit, zona activităților industriale, zona spațiilor verzi etc.). Î n Anexa
nr. 2 la Legea nr. 350/2001, sunt definite, în acest sens:
• Zonă funcțională – parte din teritoriul unei localităț i în care, prin documentațiile de
amenajare a teritoriului și de urbanism, se determină funcțiunea dominantă existentă și
viitoare. Zona funcțională poate rezulta din mai multe părți cu aceeași funcțiune dominantă
(zona de locuit, zona activităților indust riale, zona spațiilor verzi etc.). Zonificarea funcțională
este acțiunea împărțirii teritori ului în zone funcționale.
• Zonă de protecție – suprafața delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu construit
sau natural, al unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. și în
care se instituie servituți de utilitate publică și de construire pen tru păstrarea și valorificarea
acestor resurse și bunuri de patrimoniu și a cadrului natural aferent. Zonel e de protecție sunt
stabilite pr in acte normative specifice, precum și prin documentații de amenajare a teritoriului
sau urbanism, în baza unor studi i de specialitate.
• Zonă de risc natural – areal delimitat geografic, în interiorul căruia există un potențial
de producere a unor fenomene naturale distructive care pot afecta populația, activitățile
umane, mediul natural și cel construit și pot produce pagube și victime umane.
• Zonă protejată – zonă naturală ori construită, delimitată geografic și/sau topografic,
determinată de existența unor valori de patrimoniu natural și/sau cultural a căror protejare
prezintă un interes public și declarată ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de
conservare și reabilitare a valorilor de patrimoniu. Statutul de zonă protejată creează asupra
imobilelor din interiorul zonei servituți de intervenție legate de desființare, modificare,
funcționalitate, distanțe , înălțime, volumetrie, expresie arhitecturală, materiale, finisaje,
împrejmuiri, mobilier urban, amenajări și plantații și este stabilit prin documentații de
urbanism specifice aprobate.

216

3.3.8.5. Reguli privind modul de ocupare a terenurilor referitoa re la păstrarea
integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit .
Din cele prezentate anterior, rezultă că regulile privind amenajarea teritoriului și de
urbanism vin să limiteze dreptul de proprietate, mai precis prerogativele propr ietaril or
imobiliari în ceea ce privește folosința și dispoziția materială a bunurilor lor imobiliare. D in
acest motiv, sarcinile prevăzute în Regulamentul de urbanism sunt calificate drept servituți de
urbanism,553 ele fiind considerate limitări ale dreptului de proprietate, respectiv ale atributelor
pe care acest drept le conferă proprietarului asupra unui imobil prin natura lui, nu și asupra
unui imobil prin destinație.
În doctrină554, s-a arătat că d in interpretar ea sistematică a actelor normative adoptate în
materie, rezultă că sunt reguli generale care fixează prescripții de amenajare a teritoriului și de
urbanism și reguli care restrâng dreptul de construcție, respectiv exercițiul dreptului de
proprietate. Sub r aportul conținutului și scopului lor, regulile generale de urbanism sunt acele
reguli care vizează modul de ocupare a terenurilor și condițiile (regulile) de a mplasare și
conformare a construcțiilor.
Aceste reguli sunt cuprinse în Reg ulamentul general de u rbanism ( în continuare
R.G.U.) din Anexa 1 la Hotărârea Guvernului nr. 525 din 27 iunie 1996 pentru aprobarea
Regulamentului general de urbanism555. Astfel, Regulamentul general de urbanism reprezintă
sistemul unitar de norme tehnice și juridice care stă la baza elaborării planurilor de amenajare
a teritoriului, planurilor urbanistice, precum și a regulamentelor locale de urbanism.
Regulamentul general de urbanism stabilește, în aplicarea legii, regulile de ocupare a
terenurilor și de amplasare a construcțiil or și a amenajărilor aferente acestora. Planurile de
amenajare a teritoriului sau, după caz, planurile urbanistice și regulamentele locale de

553Cu privire la această denumire și la comparația între servituțile de drept privat și servituțile de urbanism, a se
vedea Mircea Duțu, Dreptul urbanismului, op. cit., p. 58 -66.
554M. Duțu, A. Duțu, Dreptul de proprietate ……, op. cit., p. 141 -152.
555Republicată în temeiul art. II din Hotărârea Guvernului nr. 855/2001, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 576 din 14 septembrie 2001. Hotărârea Guvernului nr. 525 din 27 iunie 1996, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 16 iulie 1996, a fost rectificată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 199 din 26 august 1996 și a fost modificată și completată prin Hotărâ rea Guvernului nr.
789 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 15 decembrie 1997,
prin Hotărârea Guvernului nr. 59 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
55 din 8 febr uarie 1999, prin Hotărârea Guvernului nr. 960 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 19 noiembrie 1999 și prin Hotărârea Guvernului nr. 855 din 30 august
2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Pa rtea I, nr. 576 din 14 septembrie 2001.
RGU a fost republicat în M.O., Partea I, nr. 856 din 27.11.2002 și a fost modificat prin Hotărârea nr.
490/2011 și Hotărârea nr. 1180/2014.

217

urbanism cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executării construcțiilor (art. 1 din
R.G.U.)
Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice și
economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum și a regulamentelo r
locale de urbanism. Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ –
terito rială, aferent Planului urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent Planului
urbanistic zonal, cuprinde și detaliază prevederile referitoare la modul concret de utilizare a
terenurilor, precum și de amplasare, dimensionare și realizare a vol umelor construite,
amenajărilor și plantațiilor, materiale și culori, pe zone, în conformitate cu caracteristicile
arhitectural – urbanistice ale acestora, stabilite în baza unui studiu de specialitate. Prevederile
regulamentelor locale de urbanism sunt di ferențiate pentru fiecare unitate teritorială de
referință, zonă și subzonă a acesteia (art. 49 din Legea nr. 350/2001) .
În privința domeniului de aplicare, Regulamentul general de urbanism se aplică în
proiectarea și realizarea tuturor construcțiilor și amenajărilor, amplasate pe orice categorie de
terenuri, atât în intravilan, cât și în extravilan cu excepția construcțiilor și amenajărilor cu
caracter militar și special.
În categoria regulilor de bază privind modul de ocupare a terenurilor distingem două
categorii, și anume:
– reguli cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural
și construit;
– reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public.
A. Reguli cu privire la păstrarea integrităț ii mediului și protejarea pa trimoniului
natural și construit.
În prima categorie intră o serie de reguli de urbanism care vizează protejarea
patrimoniului natural și a celui construit din perspectiva ocupării terenurilor, grupate în
funcție de elementele d e mediu implicate. Este vorba de noțiunea de terenuri în sens larg, a
căror ocupare, din diverse considerente, prezintă o serie de inconveniente și cerințe specifice
rezultate din nevoia armonizării interesului general de protecție a mediului cu cele ale
exploa tării construibile a acestora. Astfel:

218

a) Reguli privind ocuparea terenurilor agricole din extravilan și a terenurilor
agricole din int ravilan .
Autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor pe terenurile agricole din
extravilan este permisă pentru funcțiunile și în condițiile stabilite de lege. Autoritățile
administrației publice locale vor urmări, la emiterea autorizației de construire, gruparea
suprafețelor de teren afectate construcțiilor, spre a evita prejudicierea activităților agricole
Autorizarea executării construcțiilor pe terenurile agricole din intravilan este permisă
pentru toate tipurile de construcții și amenajări specifice localităților, cu respectarea
condițiilor impuse de lege și de prezentul regulament.
De asemenea, autorizar ea prevăzută la alin. (1) se face cu respectarea normelor
stabilite de consiliile locale pentru ocuparea rațională a terenurilor și pentru realizarea
următoarelor obiective:
– completarea zonelor centrale, potrivit condițiilor urbanistice specifice impuse de
caracterul zonei, având prioritate instituțiile publice, precum ș i serviciile de interes general
– valorificarea terenurilor din zonele echipate cu rețele tehnico -edilitare;
– amplasarea construcțiilor, amenajărilor și lucrărilor tehnico -edilitare afer ente
acestora în ansambluri compacte.
Prin autorizația de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul
agricol, temporar sau definitiv, conform legii.
b) Reguli privind ocuparea cu construcții a suprafețelo r împădurite
Autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor pe terenuri cu destinație forestieră
este interzisă. In mod excepțional, cu avizul organelor administrației publice de specialitate,
se pot autoriza numai construcțiile necesare întreținerii pădurilor, exploatărilo r silvice și
culturilor forestiere. La amplasarea acestor construcții se va avea în vedere dezafectarea unei
suprafețe c ât mai mici din cultura forestieră. Cabanele și alte construcții și amenajări destinate
turismului vor fi amplasate numai la liziera păd urilor, cu avizul conform al Ministerului
Apelor și Protecției Mediului, al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilo r și al
Ministerului Turismului ).
c) Reguli privind amplasarea construcțiilor necesare exploatării resurselo r subsolului

219

Aceste reguli disting între construcțiile industriale necesare exploatării și prelucrării
resurselor identificate ale subsolului și construcțiile definitive, altele decât cele industriale .
Astfel, autorizarea executării construcțiilor definitive, altele d ecât cele industriale, necesare
exploatării și prelucrării resurselor în zone delimitate conform legii, care conțin resurse
identificate ale subsolului, este interzisă.
Autorizarea executării construcțiilor industriale necesare exploatării și prelucrării
resurselor identificate ale subsolului se face de către consiliile județene sau consiliile locale,
după caz, cu avizul organelor de stat specializate.
În cazu l identifică rii de zone cu resurse în intravilanul localității, modalitatea
exploatării acestora va face obiectul unui studiu de impact aprobat conform legii.
Zonele care conțin resurse identificate ale subsolului, delimitate potrivit legii, se
comunica la consiliile județene prin ordin al președintelui Agentei Naționale pentru Resurse
Minerale, pentru fiecare județ.
d) Reguli referitoare la amplasarea construcțiilor în raport cu resursele de apă și
platformele meteorologice .
Autorizarea executării construcțiilor de orice fel în albiile minore ale cursurilor de apa
și în cuvetele lacurilor este interzisă , cu excepția lucrărilor de poduri, lucrărilor necesare
căilor ferate și drumurilor de traversare a albiilor cursurilor de apa, precum și a lucrărilor de
gospodărire a apelor (alin.1).
Autorizarea executării lucrărilor prevăzute la alin. (1) este permisă n umai cu avizul
primarului și al autorităților de gospodărire a apelor și cu asigurarea măsurilor de apărare a
construcțiilor respective împotrivainundațiilor , a măsurilor de prevenire a deteriorării calității
apelor de suprafața și subterane, de respectare a zonelor de protecție fata de malurile
cursurilor de apa și fata de lucrările de gospodărire și de captare a apelor (alin.2).
Autorizarea executării construcțiilor de orice fel în zona de protecție a platformelor
meteorologice se face cu avizul prealabi l al autorității competente pentru protecția mediului
(alin.3).
Zonele de protecție sanitară se delimitează de către autoritățile administrației publice
județene și a municipiului București, pe baza avizului organelor de specialitate ale
administrației pub lice (alin.4).

220

e) Autorizarea construcțiilor în zone cu valoare peisagistică și în zone natur ale
protejate .
Autorizarea executării construcțiilor și a amenajărilor care, prin amplasament,
funcțiune, volumetrie și aspect arhitectural – conformare și amplasare goluri, raport gol -plin,
materiale utilizate, învelitoare , paleta cromatica etc. – depreciază valoarea pe isajului este
interzisă.
Autorizarea executării construcțiilor în parcuri naționale, rezervații naturale, precum și
în celelalte zone protejate, de interes național, delimitate potrivit legii, se face cu avizul
conformal Ministerului Apelor și Protecției M ediului, Ministerului Agriculturii, Alimentației
și Pădurilor și al Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.
f) Autorizarea executării construcțiilor în zone construi te protejate
Autorizarea executării construcțiilor în zonele care cuprind valor i de patrimoniu
cultural construit, de interes național, se face cu avizul conform al Ministerului Culturii și
Cultelor și al Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.
Autorizarea executării construcțiilor în zonele care cuprind valori de patrimoni u
cultural construit, de interes local, declarate și delimitate prin hotărâre a consiliului județean,
se face cu avizul serviciilor publice descentralizate din județ, subordonate ministerelor
prevăzute la alin. (1).
Autorizarea executării lucrărilor de co nstrucții, care au ca obiectiv cercetarea,
conservarea, restaurarea sau punerea în valoare a monumentelor istorice, se va face cu avizul
conform al Ministerului Culturii și Cultelor*), în condițiile stabilite prin ordin al ministrului
culturii și cultelor.
B. Reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public
a) Autorizarea amplasării construcțiilor în zone de riscuri naturale
Autorizarea executării construcțiilor sau a amenajărilor în zonele expuse la riscuri
naturale, cu excepția celor care au drept scop limitarea efectelor acestora, este interzisă.
În sensul reglementărilor în vigoare, prin riscuri naturale se înțelege: alunecări de
teren, nisipuri mișcătoare, terenuri mlăștinoase, scurgeri de torenți. eroziuni, avalanșe de
zăpadă, dislocări de stânci, zone inundabile și altele asemenea, delimitate pe fiecare județ prin
hotărâre a consiliului județean, cu avizul organelor de specialitate ale administrației publice.

221

b) Amplasarea construcțiilor în zone de riscuri tehnologice
Autorizarea executării construcțiilor în zonele expuse la riscuri tehnologice, precum și
în zonele de servitute și de protecție ale sistemelor de alimentare cu energie electrică,
conductelor de gaze, apă, canalizare, căilor de comunicație și al tor asemenea lucrări de
infrastructură este interzisă.
În înțelesul legii, riscurile tehnologice sunt cele determinate de procesele industriale
sau agricole care prezintă pericol de incendii, explozii, radiații, surpări de teren ori de poluare
a aerului, a pei sau solului.
Fac excepție de la prevederile de mai sus, construcțiile și amenajările care au drept
scop prevenirea riscurilor tehnologice sa u limitarea efectelor acestora.
c) Reguli privind amplasarea construcțiilor cu funcțiuni generatoare de riscuri
tehnologice
Autorizarea executării construcțiilor care prin natura și destinația lor, pot genera
riscuri tehnologice se face numai pe baza unui studiu de impact556 elaborat și aprobat conform
prevederilor legale.
Lista categoriilor de construcții generatoar e de riscuri tehnologice se stabilește prin
ordin comun al miniștrilor cu atribuții în domeniile industriei, agriculturii, mediului, sănătății,
transporturilor, apărării națio nale și afacerilor interne.
d) Asigurarea echipării edilitare
Autorizarea executării construcțiilor care, prin dimensiunile și destinația lor, presupun
cheltuieli de echipare edilitară, ce depășesc posibilitățile financiare și tehnice ale
administrației publice locale ori ale investitorilor interesați sau care nu beneficiază de fonduri
de la bugetul de stat, este interzisă.
Autorizarea executării construcțiilor poate fi condiționată de stabilirea, în prealabil,
prin contract, a obligației efectuării, în parte sau total, a lucrărilor de echipare edilitară
aferente, de către invest itorii interesați.
e) Reguli privind compatibilizarea destinației construcției cu funcțiunea dominantă a

556Cu privire la studiul de impact, a se vedea: M. Uliescu, Dreptul mediul ui înconjurător. Probleme noi în
reglementarea legii protecției mediului nr. 137/1995 , Universitatea Creștină ,,Dimitrie Cantemi r”, București,
1996, p. 78 -88.

222

zonei de amplasament
Ca regulă de principiu, autorizarea executării construcțiilor se facecu condiția
asigurării compatibilității dintre destinația con strucției și funcțiunea dominantă a zonei,
stabilită printr -o documentație de urbanism, sau dacă zona are o funcțiune dominantă
tradițională caracterizată de țesut urban și conformare spațială proprie. În dreptul francez,
există o dispoziție paradoxală î n Codul de urbanism care interzice eliberar ea permisului de
construire dacă în zonă există o sursă de zgomot puternic care ar putea expune viitoarea
construcție unei poluări sonore. Regula se aplică numai în absența planului local de urbanism
și consacră un fel de drept dobândit înfavoarea poluatorului.557
În acest sens, în Anexa nr. 1, „ Amplasarea construcțiilor, în funcție de destinația
acestora, în cadrul localității” a Regulamentului general de urbanism, s -a instituit o serie de
reguli referitoare la situarea construcțiilor administrative (sediile autorităților publice centrale
fiind amplasate în Capitala României, zona centrală, sediileserviciilor descentralizate în
teritoriu ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publ ice centrale
în municipiile reședință de județ, în zona centrală sau pe principalele artere de circulație,
sediile de primării în municipii, orașe sau comune în zona centrală, sediile de partide politice
în Capitala României, în zona centrală sau pe princi palele artere de circulație, filialele, sediile
de sindicate, culte, fundații, organizații neguvernamentale, agenții etc. in zona centrală a
localităților sau pe principalele artere de circulație ș.a.), construcțiilor financiar -bancare,
construcțiilor come rciale, construcțiilor de cult, construcțiilor de sănătate, construcțiilor și
amenajările sportive, construcțiilor de agrement, construcțiilor de turism și construcțiilor de
locuințe.
f) Procentul de ocupare a terenurilor
Autorizarea executării construcții lor se face cu condiția ca procentul de ocupare a
terenurilor să nu depășească limita superioară stabilită, în prezent, în Anexa nr. 2 a
Regulamentului general de urbanism. Procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabilește
în funcție de destinația zone i în care urmează să fie amplasată construcția și de condițiile de
amplasare în cadrul terenului.
g) Reguli privind lucrările de utilitate publică

557A se vedea in acest sens M. Prieur, Droit de l’environnement , DALLOZ, 6èmeédition, Paris, 2011, p. 698.

223

Autorizarea executării altor construcții pe terenuri care au fost rezervate în planuri de
amenajare a terito riului, pentru realizarea de lucrări de utilitate publică, este interzisă;
autorizarea executării lucrărilor de utilitate publică se face pe baza documentației de urbanism
sau de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
Ca o aplicare concretă a acestor reguli, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 71/1996, pe
terenurile rezervate dezvoltării căilor de comunicație stabilite prin documentațiile de
amenajare a teritoriului este interzisă autorizarea executării construcțiilor definitive.
C. Alte reguli privind condițiile de amplasare și conformare a construcțiilor
În cadrul condițiilor (regulilor) de amplasare și conformare a construcțiilor, avem:
reguli de amplasare și restrângeri minime obligatorii; reguli cu privire la asigurarea accesel or
obligatorii; reguli cu privire la echiparea tehnico -edilitară; reguli cu privire la forma și
dimensiunile terenului și ale construcțiilor; reguli cu privire la amplasarea de parcaje, spații
verzi și împrejmuiri.
Regulile de amplasare și re trageri minim e obligatorii se referă la: orientarea față de
punctele cardinale; amplasarea față de drumurile publice558 a construcțiilor cu funcțiuni de
locuire;559 amplasarea față de căi navigabile existente și cursuri de apă potențial navigabile ;560
amplasarea față de căi ferate din administrarea Companiei Naționale Căi ferate ,,C.F.R.” S.A.,
respectiv față de zona de protecție a infrastructurilor feroviare;561 amplasarea față de
aeroporturi; retrageri față de fâșia de protecție a frontierei de stat, a utorizarea executorii
construcțiilor în extravilan putându -se face numai la distanța de 500 m față de fâșia de
protecție a frontierei de stat, către interior;562 amplasarea față de aliniament563 (în cazul
zonelor construite compact, construcțiile vor fi amplas ate obligatoriu la aliniamentul clădirilor

558În sensul Regulamentului general de urbanism, prin drum public se înțelege ampriza, fâșiile de siguranță și
fâșiile de protecție.
559În sensul Regulamentului general de urbanism, prin funcțiuni de locuire se înțelege: locuințe, case de vacanță
și alte construcții cu caracter turistic, spații de cazare permanentă sau temporară penrtu nevoi sociale, industriale
sau de apărare, cum ar fi: cămine pentru bătrâni, cămine de nefamiliști, sanatorii, cămine pentru organizarea de
șantier, cămine garnizoană.
560Conform Regulamentului de urbanism, prin zonă fluvială se înțelege fâșia de teren situată în lungul țărmului
apelor interioare navigabile sau potențial navigabile. Zona fluvială se stabilește de autoritatea de stat competentă,
potrivit legii. În porturi, z ona căilor navigabile coincide cu incinta portuară.
561În sensul Regulamentului general de urbanism, prin zona de protecție a infrastructurii feroviare se înțelege
fâșia de teren, indiferent de proprietar, cu lățimea de 100 m măsurată d ela limita zonei cad astrale C.F.R., situată
de o parte și de alta a căii ferate.
562Se exceptează punctele de control penrtu trecerea frontierei, cu construcțiile anexă, terminalele vamale și alte
construcții și instalații care se pot amplasa cu avizul conform ale organelor de specialitate ale administrației
publice și cu respectarea prevederilor privind frontiera de stat a României.
563În sensul Regulamentului general, prin aliniament se înțelege limita dintre domeniu privat și domeniul public.

224

existente; retragerea construcțiilor față de aliniament este permisă numai dacă se respectă
coerența și caracterul fronturilor stradale; în ambele situații, autorizațiile se emit numai dacă
înălțimea clădirii nu d epășește distanța măsurată, pe orizontală, din orice punct al clădirii față
de cel mai apropiat punct al aliniamentului opus); amplasarea în interiorul parcelei, care
trebuie să respecte distanțele minime obligatorii față de limitele laterale și posterioar e ale
parcelei, conform Codului civil, precum și distanțele minime necesare intervențiilor în caz de
incendiu, stabilite pe baza avizului unității teritoriale de pompieri.
Regulile cu privire la asigurarea acceselor obligatorii impun, pe de o parte,
posibi litatea de acces la drumurile publice, direct sau prin servitute, conform destinației
construcției, caracteristicile acestora permițând intervenția mijloacelor de stingere a
incendiilor, iar de pe altă parte, posibilitatea acceselor pietonale,564 potrivit im portanței și
destinației construcției.
Numărul și configurația acceselor carosabile se determină, conform Regulamentului
general de urbanism, în mod diferit, funcție de categoria de construcții ca și de localizarea
acesteia. Așa de exemplu, pentru toate c ategoriile de clădiri financiar -bancare, vor fi
prevăzute accesuri carosabile directe din străzi de categoria I sau II, după caz, și se vor
asigura accesuri carosabile separate pentru: accesul oficial, accesul personalului, accesul
publicului, acces la tez aur, acces de serviciu. Pentru construcții de locuințe se stabilesc reguli
proprii pentru locuințele unifamiliale, semicolective și colective (de exemplu, pentru locuințe
unifamiliale cu acces și lot propriu se vor asigura: accesuri carosabile pentru locat ari; acces
carosabil pentru colec tarea deșeurilor menajere și pentru accesul mijloacelor de stingere a
incendiilor; alei (semi) carosabile în interiorul zonelor parcelate, cu o lungime de minimum
3,6 m, iar pentru cele cu lungimi mai mari de 25 m vor fi pr evăzute supralărgiri de depășire și
suprafețe pentru manevre de întoarcere; în cazul unei parcelări pe două rânduri, accesurile la
parcelele din spate se vor realiza prin alei de deservire locală (fundătură): cele cu o lungime
de 30 m – o singură bandă de 3,5 m lăț ime; cele cu o lungime de 100 m – minimum 2 benzi
(total 7 m), cu trotuar cel puțin pe o latură și supralărgiri pentru manevre de întoarcere la
capăt).
Regulile cu privire la echiparea tehnico -edilitară condiționează autorizarea executării
constru cțiilor de posibilitatea racordării de noi consumatori la rețelele existente de apă, la

564Prin accese pietonale, se înțelege căile de acecs penrtu pietoni, dintr -un drum public, care pot fi trotuare, străzi
pietonale, piețe pietonale, precum și orice cale de acces public, pe terenuri proprietate publică sau, după caz, pe
terenuri proprietate privată grevate de servitutea de tre cere publică, potrivit legii sau obiceiului.

225

instalațiile de canalizare și de energie electrică, regulă de la care se poate deroga pentru
locuințe individuale, cu avizul organelor administrației publice locale, în condițiile prevăzute
de lege.
Regulile privind forma și dimensiunile terenurilor și ale construcțiilor vizează
parcelarea, înălțimea construcțiilor și aspectul exterior al construcțiilor.
Parcelarea este operațiunea de divizare a unei suprafețe de teren în minimum 4 loturi
alăturate, în vederea realizării unei noi construcții, autorizarea executării parcelărilor fiind
permisă numai dacă pentru fiecare lot în parte se respectă cumulativ următoarele condiții:
front la stradă de minimum 8 m pentru clădiri în șiruite și de minimum 12 m pentru clădiri
izolate sau cuplate; suprafața minimă a parcelei de 15 m pentru clădiri înșiruite și, respectiv,
de minimum 200 m pentru clădiri amplasate izolat sau cuplate .
Autorizarea executării construcțiilor se face cu respe ctarea înălțimii medii a clădirilor
învecinate și a caracterului zonei, fără ca diferența de înălțime să depășească cu mai mult de
două niveluri clădirile imediate învecinate.
Aspectul exterior565 al clădirilor nu poate să contravină funcțiunii acestora și să nu
deprecieze aspectul general al zonei, așa încât, autorizarea executării construcțiilor care, prin
conformare, volumetrie și aspect exterior, intră în contradicție cu aspectul general al zonei și
depreciază valorile general acceptate ale urbanismului și arhitecturii este interzisă.
În sfârșit, regulile privind amplasarea de parcaje, spații verzi și plantate, împrejmuiri,
prevăd că: autorizarea executării construcțiilor care, prin destinație , necesită spații de parcare,
se emite numai dacă există posib ilitatea realizării acestora în afara domeniului public;
suprafețele parcajelor se determină în funcție de destinaț ia și capacitatea construcției.
Autorizarea de construire va conține obligația menținerii sau creării de spații verzi și
plantate, în funcție de destinația și de capacitatea construcției. Împrejmuirile sunt de mai
multe categorii: opace – necesare pentru protecția împotriva intruziunilor, separarea unor
servicii funcționale, asigurarea protecției vizuale; transparente, decorative sau gard viu –
necesare delimitării parcelelor aferente clădirilor și/sau integrării clădirilor urbanistice. Pentru
ambele categorii, aspectul împrejmuirilor se va supune acelorași exigențe ca și în cazul
aspectului exterior al construcției.

565A se vedea: Legea nr. 554/2003 privind măsuri penrtu asigurarea aspectului estetic al Capitalei și al alt or
localități, publicată în M.O . nr. 915/20.12.2003 .

226

Așadar, construcțiile civile , industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza
numai cu respectarea autorizației de construire, emisă în condițiile legii, și a reglementărilor
privind proiectarea și executarea construcțiilor.
Autorizația de construire reprezintă actul d e autoritate al administrației publice locale
pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea,
proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor, și se emite în temeiul și cu respectarea
prevederilor document ațiilor de urbanism și de amenajare a teritoriului, avizate și aprobate
potrivit legii.
În condițiile legii, nu se emit autorizații provizorii sau sub condiția îndeplinirii
ulterioare a unor cerințe referitoare la documentația depusă (obținerea de avize ș i acorduri,
completări sau modificări în piesele scrise și desenate etc.).
Autorizațiile de construire sau de desființare emise cu încălcarea prevederilor legale,
pot fi anulate de către instanțele de contencios administrativ, potrivit legii, la cererea
persoanelor interesate, și de către prefect, inclusiv la sesizarea expresă a organelor de control
ale Inspectoratului de Stat în Construcții.
Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor
acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, nu se consideră
finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară.

3.3.8.6. Alte limitări privind exercițiul dreptului de proprietate prin reglementări
în interes edilitar, de estetică urbană, de salubritate și sănătate publică
a) Ordonanța Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane și
rurale566 stabilește cadrul juridic pentru asigurarea și păstrarea curățeniei și ordinii pe
teritoriul localităților, buna gospodărire a acestora și respectarea normelor de igienă constituie
o obligație fundamentală a autorităților administrației publice locale, a instituțiilor publi ce,
agenților economici și a altor persoane juridice, precum și a cetățenilor (art. 1 alin. 2).
În aplicarea prevederilor acestei legii, tuturor cetățenilor le revin următoarele obligații:
întreținerea și curățenia locuințelor pe care le dețin în propriet ate sau cu chirie, a anexelor
gospodărești, a curților și împrejmuirilor acestora; curățarea fațadelor locuințelor și a altor
construcții amplasate la frontul străzii, tencuirea și zugrăvirea periodică a acestora, potrivit
măsurilor stabilite de consiliile locale; repararea și întreținerea instalațiilor aferente

566Publicată în M.O . nr. 8 6 din 1 februarie 2002 .

227

imobilelor; menținerea curățeniei pe trotuare, pe partea carosabilă a străzii sau a drumului, pe
porțiunea din dreptul gospodăriei și a locurilor de parcare pe care le folosesc; depozitarea
reziduur ilor și a gunoaielor numai în locurile special amenajate de autoritățile administrației
locale; curățarea și întreținerea șanțurilor, rigolelor și podețelor aferente proprietății (art. 10).
Este în afară de orice îndoială că dispozițiile actelor normative anterior menționate se
coroborează cu normele juridice care au un caracter de generalitate și sunt cuprinse în diverse
alte acte normative (lege, ordonanță, ordin, norme metodologice, precizări comune ș.a.),
emise în considerarea asigurării unui mediu de viață ecologic în toate așezările umane,
începând cu stabilirea condițiilor privind executarea construcțiilor de locuințe și continuând
cu instituirea normelor de igienă privind mediul de viață al populației, cu reglementarea
activității de producere, amba lare, depozitare și comercializare a alimentelor,
responsabilitățile producătorilor și comercianților.
b) Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014 a aprobat No rmele de igienă și sănătate
publică privin d mediul de viață al populației din 4.02.2014567 (denumite în continuare
,,Normeˮ) care cuprind: norme de igienă referitoare la zonele de locuit; norme de igienă
referitoare la aprovizionarea cu apă a localităților; normele de igienă p entru fântâni publice și
individuale folosite la aprovizionarea cu ap ă de băut; norme de igienă referitoare la colectarea
și îndepărtarea apelor uzate și apelor meteorice, norme de igienă pentru unități ler de folosință
publică și norme referitoare la colectarea, îndepărtarea și neutralizarea deșeurilor solide ,
precum și nor me de igienă privind administrarea cimitirelor, crematoriilor umane, înhumarea,
transportul și deshumarea cadavrelor umane .
Norme le stabilesc condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească terenurile
destinate amplasării și dezvoltării localitățil or: să asigure protecția populației împotriva
surpărilor și alunecărilor de teren, avalanșelor și inundațiilor, emanațiilor sau infiltrațiilor de
substanțe toxice, inflamabile sau explozive, poluării mediului; să dispună de posibilități de
alimentare cu ap ă, de îndepărtare și neutralizare a apelor meteorice, a apelor uzate și a
reziduurilor; să dispună de posibilități de dezvoltare normală a zonei verzi, de recreere și
odihnă.
Referindu -se la amplasarea clădirilor destinate locuințelor, Normele prevăd că
amplasamentul trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de minimum 1 ½ ore zilnic, la
solstițiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit, iar distanța dintre clădiri trebuie să fie mai

567Publicat în M.O . nr. 127 din 21.02.2014.

228

mare sau cel puțin egală cu înălțimea clădirii celei mai înalt e, pentru a nu se umbri reciproc
(art. 2).
Între întreprinderile industriale, care pot polua factorii de mediu, și teritoriile
învecinate, trebuie să se asigure zone de protecție sanitară, prin teritorii protejate în sensul
acestor norme înțelegându -se: zo nele de locuit, parcurile, rezervațiile naturale, zonele de
interes balneoclimaterice, de odihnă și recreere, instituțiile social -culturale și medicale,
precum și unitățile economice ale căror procese tehnologice necesită factori de mediu lipsiți
de impuri tăți (ar. 8).
Zonele de protecția sanitară se stabilesc, ca formă, mărime și mobilare, pe baza
studiilor de impact asupra sănătății populației și mediului înconjurător.
Normele stabilesc distanțele minime de protecție sanitară, recomandate între zonele
protejate și o serie de unități care produc disconfort și unele riscuri sanitare.568 În Norme se
precizează clar că suprafețele de teren incluse în zonele de protecție sanitară pot fi exploatate
agricol, cu excepția culturilor de plante utilizate în scop alim entar sau furajer, care, prin
fixarea sau concentrarea de substanțe poluante (plumbul și compușii din plumb, fluorul și
compușii săi, pesticide greu degradabile etc.) pot fi vătămătoar e pentru om și animale. În
interiorul zonei de protecție sanitară se int erzice amplasarea oricăror obiective, cu excepția
celor destinate personalului de întreținere și intervenție (art. 13). Adăposturile pentru creșterea
animalelor în curțile persoanelor particulare (de cel mult 5 capete porcine și 5 capete bovine)
se amplase ază la cel puțin 10 m de cea mai apropiată locuință învecinată și se exploatează
astfel încât să nu producă poluarea mediului sau disconfort vecinilor (art. 16).
Potrivit Normelor, sursele de apă folosite pentru aprovizionarea cu apă a localităților,
trebu ie protejată împotriva activităților umane, prin izolarea surselor prin perimetre de
protecție sanitară și controlul activităților poluante din teritoriul aferent, iar proprietarii
terenurilor pe care se află zonele de protecție sanitară vor fi avertizați în scris asupra
restricțiilor de utilizare (art. 23 alin. 3). Când se creează imposibilitatea asigurării perimetrelor
de protecție sanitară, Normele permit reducerea acestor perimetre la regimul sever de
protecție sanitară și se adaptează tehnologia de tra tare a apei în consecință (alin. 3).

568Așa de pildă: pentru fermele de cabaline, distanța este de 100 m; pentru fermele de păsări până la 5.000 de
capete distanța este de 500 m, penrtu fermele de ovine, dist anța este de 100 m; pentru fermele de porci într e
2.000 -10.000 de capete, distanța este de 1.000 m, iar peste 10.000 de capete, distanța este de 1.500 m; cimitire –
50 m.

229

Referitor la fântânile publice și individuale, folosite în aprovizionarea cu apă de băut,
Normele prevăd condițiile în care trebuie să fie amplasate și construite fântânile569 astfel încât
ele să fie protejate de orice su rsă de poluare, iar apa din fântână, pentru a fi folosită în scop
potabil, trebuie să corespundă calitativ reglementărilor în vigoare pentru apa potabilă.
c) Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 prevede imperativ și cu caracter de generalitate
că: ,,Gestionarea deșeurilor se efectuează în condiții de protecție a sănătății populației și a
mediului și se supune prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, precum și legislației
specifice în vigoare” (art. 29).
Aceste dispo ziții legale vin să întărească normele de igienă referitoare la colectarea,
îndepărtarea și neutralizarea deșeurilor solide , care prevăd obligația cetățenilor de a respecta
întocmai măsurile stabilite de primărie pentru asigurarea igienei publice și salubrității
localității, precum și regulile elementare de igienă în gospodăria sau locuința proprie, astfel
încât să nu creeze disconfort vecinilor și să nu constituie pericol pentru sănătatea publică a
comunității (art. 36 din Norme).

569Fântâna trebui e amplasată la cel puțin 10 m d e orice sursă posibilă de poluare (latrină, grajd, depozit de gunoi
sau deșeuri de anim ale, cotețe etc.), pereții fântânii trebuie construiți din material rezistent și impermeabil
(ciment, cărămidă sau piatră, tuburi din beton). Ei trebuie să fie prevăzuți cu ghizduri, care vor avea o înălțime
de 70 -100 cm deasupra solului și 60 cm sub nivel ul acestuia, iar articularea cu pereții fântânii trebuie făcută în
mod etanș.

230

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA.

4.1. Problematica proprietății suscită dintotdeauna atenția teoreticienilor și
practicienilor, constituind terenul celor mai aprinse controverse privind legitimitatea,
conținutul și regimul acesteia, în strânsă legătură cu apariția și evoluția societății umane, cu
imperativele majore ale fiecărei etape de dezvoltare a societății, cu progresul social și uman.
Iată de ce a m considerat oportun a începe demersul nostru cu o analiză succintă a noțiunii și
istoricului dreptului de proprietate.
Cu întinse ramificații în domeniul economic și social, datorită mai ales raportului de
apropriațiune și distribuire a bunurilor, între alte condiții similare din cadrul complexului
social, proprietatea se distinge prin aceea că se asociază ideii de avuție care vizeaz ă bunuri
materiale și spirituale create în societate. Fără aproprierea acestor bunuri, fără constituir ea
proprietății asupra lor nu poate exista nici omul și nici societatea. De aici concluzia că
proprietatea reprezintă una din c ondițiile vitale, ale exist enței materiale și spirituale ale
omului și societății umane.
Prin formele ei de manifestare specifice, proprietatea reprezintă temelia generală pe
care oamenii își clădesc viața economică, socială, politică și culturală, ea determină
stratificarea popula ției în clase, grupuri și categorii sociale, sistemul de interese și stimulente
în societate, organizarea politică a acesteia.
Ca parte componentă a realității sociale, propriet atea capătă semnificație într -un
anumit context social, economic și politic determinat, poartă amprenta istoricității și al
sistemului de valori în vigoare al unei societăți date, reprezentând în toate timpurile expresia
funcționării unui anumit sistem social.
În defini rea proprietății au fost emise opinii multiple, care, însă, coex istă,
neconturându -se o teorie clară a proprietății. Astfel, d reptul de proprietate formează o
construcție juridică, o categorie aparte a dreptului, care rămâne o temă extrem de incitantă,
fiindcă reprezintă axul central în jurul căruia pivotează întreaga viață economică, socială și
politică a oamenilor.
Dreptul de proprietate se înfățișează ca un ,,complex de atribute juridicește ocrotite, în
virtutea cărora titularul lui își poate satisface interesele legate de aproprierea unui lucru,

231

interese care sunt d eterminate și condiționate de existența proprietății în sens economic,
corespunzătoare stadiului istoric de dezvoltare al unei societăți date”570. Cu alte cuvinte,
dreptul de proprietate este formula juridică instituită de autoritatea statală, prin intermediul
căreia raportul social -economic de proprietate devine un raport juridic. Grație acestei formule,
anumite raporturi social -economice de propriet ate se transpun în plan juridic, în cadrul căruia
ele îmbracă forma dreptului de proprietate. În acest plan, proprietatea, ca entitate socială și
economică, are corespondent în dreptul de proprietate, iar pe cale de consecință, însușirea,
aproprierea bunur ilor devine un drept de însușire, un drept de apropriere, sancționat și întărit
prin forța de constrângere a statului.
În doctrina românească, s -au formulat mai multe definiții genera le ale dreptului de
proprietate, toate aceste def iniții reduc ându -se, în esență, la defi niția clasică din dreptul
roman. Așadar, sintetizând aceste definiții, putem defini dr eptul de proprietate ca fiind acel
drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede,
să folosească și să di spună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și în
limitele determinate de lege.
Evoluția societății umane ne arată că proprietatea privată a existat încă din epoca
primitivă a omenirii și va continua să existe, fiind indispensabilă pentru orice o rganizare
socială. Astfel, dreptul de proprietate a fost proclamat ca un drept fundamental al omului,
fiind consacrat, în principiu, la nivel constituțional. Totodată, dreptul de proprietate are și o
consacrare internațională, pe plan universal figurând în articolul 17 al Declarației universale a
drepturilor omului. Pe plan european, Consiliul Europei și Uniunea europeană au dezvoltat
propriile lor mecanisme de garantare a dreptului de proprietate, inspirându -se ăndeosebi din
tradițiile constituționale ale statelor membre.
Scurta incursiune în istoria proprietății ne arată că, chiar de la începuturile ei,
proprietatea are în conținutul său un element social și un element individual, fiind instituită nu
numai în interesul individu lui pentru a -i garanta să se bucure de fructele muncii sale, ci și în
interesul societății.
Proprietatea s -a individualizat, în conformitate cu necesit ățile impuse de evoluția
economică a societății, dar s -a și socializat, o dovadă în acest sens fiind diferitele forme de

570 C. Bîrsan, M. Gaiță, M. M. Pivniceru , Drepturile reale , op. cit. , p. 23.

232

exprimare a aproprierii de -a lungul timpului, începând cu Roma antică și până în zilele
noastre, precum și limitările care i s -au impus.

4.2. Având în vedere locul Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul
intern, am continuat cercetarea noastră cu o analiză a dreptului de proprietate din perspectiva
sistemului acestei Convenții .
Convenția Europe ană a Drepturilor Omului, îmbogățit ă substanțial de o jurisprudență
abundentă, se impune ca model de referință atât pentru dreptul național al statelor membre ale
Convenției, cât și pentru dreptul Uniunii. În acest sens, referindu -se la forța obligatorie a
hotărârilor Curții Europene, în doctrină s -a sublinia t că ,,modul cum au fost receptate și
aplicate efectele acestor hotărâri de către statele membre ale Consiliului Europei, prin
executarea lor obligatorie și voluntară, este relevat de adaptările legislative și ale
jurisprudenței constituționale și judiciar e din aceste țări. În majoritatea cazurilor nu numai
statele împotriva cărora s -au pronunțat hotărâri de CEDO au efectuat schimbări legislative sau
jurisprudențiale, ci și celelalte state supuse jurisdicției Curții de la Strasbourg.ˮ571
Dispoziția cupri nsă în articolul 1 al primului Protocol adițional al Convenției rămâne
principala dispoziție europeană care protejează dreptul de proprietate ca drept fundamental al
omului, fiind, de altfel, singurul drept cu conținut economic protejat de ace st instrument
juridic european.
Curtea de la Strasbourg a extins domeniul de aplicare a textului Convenției, incluzând
în noțiunea de ,,bunuriˮ orice valoare patrimonială. Astfel, dincolo de bunurile corporale,
Curtea Europeană a Drepturilor O mului a considerat drept bunur i o serie întreagă de bunuri
incorporale, drepturi le și interese le care constituie active, obținute în mod legal , precum și
speranțele legitime care ar putea lua naștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului
pozitiv. Aceste două tipuri de califica re se regăsesc și în jurisprudența Curții de la
Luxembourg în noțiunile de drept concret și efectiv și de speranță legitimă utilizate, după
cum am văzut și de această din urmă jurisdicție în cuprinsul hotărârilor sale.
De asemenea, jurisprudența CEDO a sta bilit că textul citat conține ,,trei norme
distincteˮ: prima, de ,,ordin generalˮ, enunță principiul respectării pro prietății, a doua privește

571M. Voicu, Dreptul de proprietate, Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului , op. cit.,
p. 38.

233

lipsirea de proprietate, pe care o supune anumitor condiții, iar a treia se referă la
reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând statelor
dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop.
Prin urmare, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, dispozițiile articolului 1
din primul Protocol adiți onal la Convenția europeană a Drepturilor Omului permițând, după
cum am văzut, două tipuri de ingerințe: lipsirea de proprietate și reglementar ea folosinței
bunurilor . S-a subliniat în doctrină că acestor limite textuale li se adaugă o limită
,,descoperită ˮ de către Curte în hotărârea sa de principiu Sporrong și Lönnroth contra Suediei ,
respectiv atingerea dreptului de proprietate în ,,substanța ˮ sa. Conform acestei reformulări a
textului, Curtea a subliniat că cele trei norme sunt distincte, dar, în acelaș i timp,
complementare, deoarece prima normă privește garantarea generală a dreptului de proprietate,
la care celelalte două norme vin să aducă o calificare sau o limitare, ele urmând a fi
interpretate și aplicate numai în funcție de primul principiu.572
În scopul asigurării unor garanții reale, practice și efective ale dreptului de proprietate,
Curtea de la Strasbourg a enunțat o cerință generală de proporționalitate în domeniul limitării
dreptului de proprietate. Astfel, s -a admis că s tatele își pot reglemen ta folosința bunurilor în
funcție de interesul general, însă cu respectarea articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 al
Convenției europene a d repturilor omului, S tatele având astfel obligația de a „stabili dacă s -a
respectat un just echilibru între ex igențele interesului general al comunității și imperativele
protecției drepturilor fundamentale ale omului” ( Sporrong și Lönnroth contra Suediei , din 23
septembrie 1982). De asemenea, aprecierea acestui echilibru are în vedere și condițiile de
acordare a d espăgubirilor, deoarece dreptul la indemnizare este un element constitutiv al
dreptului de proprietate.573

4.3. Analiza dreptului de proprietate în cadrul dreptului Uniunii Europene prezintă un
caracter de noutate în literatura juridică din țara noastră, motiv pentru care ne -am permis o
cercetare cât mai în detaliu a acestei problematici atât de puțin abordate în doctrina juridică
românească.

572 Ibidem , p. 38.
573 Fr. Sudre, Drept european…., op. cit ., p. 383.

234

La începuturile integrării comunitare, tratatele nu conțineau nicio dispoziție referitoare
la protecția drepturilo r fundamentale, respectiv la protecția dreptului de proprietate, dat fiind
considerentele de ordin economic care au determinat înființarea Comunității Europene.
Deși inițial, dreptul comunitar nu recunoștea drepturile fundamentale, totuși, dreptul
de propr ietate figura în Tratatul de instituire a Comunității Europene la articolele 295
(articolul 345 din TFUE) și 30 din TCE (articolul 36 TFUE). Însă, în acest context, dreptul de
proprietate nu era considerat ca un drept individual, ci ca o limită negativă a competenței
Comunității, ca o excepție de la aplicarea dispozițiilor de drept comunitar. Prin urmare,
reglementarea dreptului de proprietate (publică sau privată) a fost lăsată în competența
statelor membre, excluzându -se, în principiu, posibilitatea de in tervenție a Uniunii în acest
domeniu.
O dată cu trecerea timpului, protecția drepturilor fundamentale a devenit necesară ca
urmare a presiunii jurisdicțiilor naționale, îndeosebi a curților constituționale germane și
italiene, care ar fi pus sub semnul în trebării supremația dreptului comunitar în cazul în care
acesta nu ar fi respectat drepturile fundamentale garantate la nivel național.574 Astfel,
începând cu hotărârea pronunțată în cauza Stauder (cauza C -29/69) și continuând cu
hotărârile Internationale Ha ndelsgesellschaft (cauza C -11/70), Nold (cauza C -4/73), CJUE a
recunoscut importanța acestor drepturi fundamentale, arătând că acestea sunt parte integrantă
a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte. În acest scop,
CJUE a subliniat că se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel
încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale
recunoscute de constituțiile acestor state. Instrumentele internaționale privin d protecția
drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de
asemenea, indicații de care ar trebui să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. În această
privință, C onvenția Europeană a Drepturilor Omului are o semn ificație particulară.
Cu privire la dreptul de proprietate ca principiu general de drept, în hotărârea Hauer
(cauza C -44/79), CJUE arată că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile
generale ale dreptului, a căror respectare o asigură .

570M. Jaeger, «La protection du droit de propriété dans l’ordre juridique de l’Union européenne à la lumière de
l’article 17 de la Charte des droits fondamentaux », p. 160 -161, în De Rome à Lisbonne: les juridictions de
l'Union européenne à la croisée des chemins, Mélanges en l'honneur de Paolo Mengozzi , op. cit..

235

Mai târziu, protecția drepturilor fundamentale recunoscută inițial de jurisprudență a
fost formalizată în tratate. Prima referire la drepturile fundamentale a fost făcută în Tratatul de
la Maastri cht, la articolul F, alineatul 2. Apoi, o dată cu Tratatul d e la Nisa, a fost adoptată și
Carta Drepturilor F undamentale a Uniunii Europene , fără a avea, însă, forță juridică.
Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană
recunoaște toate drepturile, libertățile și principiile înscrise în Cartă cărora le atribuie aceeași
valoare juridică ca și tratatelor constitutive. Astfel, dreptul de proprietate ca drept
fundamental este consacrat și garantat dreptul Uniunii Europene prin articolul 17 din Cartă.
Redactarea articolului 17 din Cartă care reglementează dreptul de proprietate a fost
inspirată de conținutul articolului 1 din Protocolul 1 al C onvenției Europene a Drepturilor
Omului .
De asemenea, articolul 52 alineatul 3 din Cartă prevede că: ,,(3) În măsura în care
prezenta car tă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor
sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică
dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.ˮ
Prin urmare, având în vedere asemănarea textului din Cart ă cu cel din Convenție , în
principiu nu ar trebui să existe dificultăți în ceea ce privește interpretarea dreptului de
proprietate regl ementat de Cartă în lumina dreptului de proprietate regle mentat prin
Protocolul 1 al Convenției .
Prin urmare, CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina articol ului 1 al
Protocolului 1 al Convenției , așa încât pentru a evidenția ce înțelege CJUE prin obiectul
dreptului de proprietate, ar trebui să amintim că în jurisp rudența Curții de la Strasbourg
noțiunea de bunuri acoperă toate drepturile și interesele constituind active, obținute în mod
legal , precum și speranțele legitime care ar putea lua na ștere în mintea persoanelor fizice,
grație dreptului pozitiv. Aceste două tipuri de calificare se regăsesc și în jurisprudența
dreptului Uniunii în noțiunile de drept concret și efectiv575 și de speranță legitimă576 utilizate
de Curtea de Justiție de la Luxemb ourg.

126A se vedea cauza C -59/83, Biovilac , Hotărârea din 6 decembrie 1984, punctul 21 -23, www.curia.europa.eu .

236

Conștientă fiind că protecția articolului 1 al Primului Protocol al Convenției Europene
depășește cu mult simplul drept de proprietate clasică , vizând respectarea proiectării
personalității umane în domeniul intereselor materiale577, și pentru a evita conflictele de
calificare cu care CEDO este familiară, CJUE utilizează alternativ sau cumulativ, în funcție de
condițiile fiecărei spețe, noțiunile de proprietate, drept concret și efectiv și speranță legitimă ,
noțiuni ce decurg toate din această idee gen erală de protecție a proprietății. Legătura pe care
această din urmă curte o stabilește între aceste trei noțiuni reiese, de altfel, cu claritate, din
jurisprudența sa.
Prin urmare, având în vedere că CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina
articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene, s -ar putea susține, în opinia noastră, că
noțiunile de drepturi concrete și e fective și de speranță legitimă constituie cele două elemente
care conturează obiectul dreptului de proprietate p rotejat de CJU E. A șadar, lucrarea de față
cuprinde o analiză a sensurilor pe care le atribuie CJUE noțiunilor de drept concret și efectiv
(drept dobândit) și de speranță legitimă .
La fel ca toate celelalte drepturi fundamentale, dreptul de proprietate a fost recunoscut
în mod treptat în dreptul Uniunii. O asemenea recunoaștere, însă, nu a presupus în mod
automat o protecție absolută a acestui drept, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate,
așa cum am arătat, poate fi limitată prin diverse tipuri de restricții.
În primul rând, articolul 51 din Cartă impune o limitare cu caracter general, prin care
se restrânge domeniul de aplicare al acesteia la instituțiile, organele, oficiile și ag ențiile
Uniunii, cu respectarea principiulu i subsidiarității, precum și la state le membre numai în cazul
în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii .
În al doilea rând, limitarea exercițiului dreptului de proprietate poate fi impusă de
obiectivele de interes general urmărite de Uniune. Într -adevăr, interesele generale ale Uniunii,
îndeosebi obiectivul integrării, au determinat o abordare restrictivă a CJUE în această
chestiune, Curtea acceptând derogări de la dispozițiile tratatelor doar în cazuri excepționale.
Cu toate acestea, în ultimii ani, s -a observat o tendință a Curții spre o abordare mai favorabilă
intereselor individuale. Urmând acest principiu, CJUE a pronunțat hotărâri interesante în

127A se vedea cauza T -336/94, Efisol , Hotărârea din 16 octombrie 1996, punctul 31 -34, www.curia.europa.eu .
577Expresie utilizată de F. Térre, « Variation contemporaines de la notion de biens», în Les biens et les choses en
droit, op. cit. , p. 17.

237

domeniul înghețării fondurilor, statuând că măsurile conservatorii, deși nesusceptibile de a
aduce atingeri dreptului de proprietate în sub stanța sa, constituie o limitare nejustificată a
dreptului de proprietate. În pofida acestei tendințe, analiza noastră arată că, în anumite
circumstanțe, interesul general continuă să prevaleze asupra protecției dreptului de
proprietate. Prin urmare, Curte a enunță, dincolo de texte, o exigență generală de
proporționalitate în materie de limitare a dreptului de proprietate, deoarece un just echilibru
trebuie să fie menținut între exigențele interesului general și imperativele de protejare a
interesului indiv idual.
Totodată, în virtutea principi ului respectării proprietății, Curtea supune controlului său
toate atingerile aduse dreptului de proprietate, care nu sunt susceptibile a fi considerate ca
privare de proprietate sau reglementare a folosinței bunurilor, pentru că afectează ,,substanța”
dreptului de proprietate.
Curtea de J ustiție și -a fondat în mod explicit recunoașterea limitărilor aduse dreptului
de proprietate pe dispozițiile articolului 1 al primului Protocol adițional la Convenția
Europeană.
Așadar, în lucrarea de față, am putut să vedem cum Curtea califică , în practică , o
limitare fie ca lipsire de proprietate, fie ca reglem entare a folosinței bunurilor.
Astfel, din analiza jurisprudenței CJUE referitoare la lipsirea de proprietate rezultă că,
în m od tradițional, Curtea de Justiție analiz ează îndeplinirea a două condiții: condiția
deposedării și condi ția indemnizației.
Totodată, în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, Curtea a statuat că
aceasta trebuie să corespundă unui scop de interes general, protecția mediului și dezvoltarea
durabilă fiind considerate ca exigențe de interes general ce pot justifica restricții ale dreptului
deproprietate.
În cele din urmă, CJUE a clarificat faptul că exercitarea dreptului de proprietate poate
fi limitată în măsura în care protecția dreptului fundamental de proprietate ar intra în conflict
cu protecția altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale de drept, fiind
necesară asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundam entale protejate de
dreptul Uniunii.

4.4. Constituția României ocrotește și garantează dreptul de proprietate prin
dispozițiile articolelor 44 și 136, dispoziții care au stat atât la baza legislației României în

238

materie, cât și a deciziilor Curții Constit uționale referitoare la controlul constituționalității
legilor în domeniul dreptului de proprietate.
Pornind de la ideea că proprietatea este nu numai un drept subiectiv fundamental
garantat în mod egal de lege, indifierent de titular, dar are și o funcți e socială, Constituția
României a consacrat o serie de limitări și , în unele cazuri, chiar suprimări ale dreptului de
proprietate privată pe considerentul că satisfacerea unui interes general nu se poate realiza
altfel .
Premisele limitărilor aduse exerciți ului dreptului de proprietate sunt conținute în
prevederile art. 44 alin. 1 din Constituție car e stipulează că limitele și conț inutul acestui drept
sunt stabilite de lege. Totodată, alineatul 7 al aceluiași articol reglementează obligațiile ce
decurg din sarcinile privind protecția mediului și cele privind buna vecinătate. Astfel, se
prevede că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului
și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini car e, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.ˮ

4.5. Reluând dispozițiile articolului 136 alineatul 1 din Constituție, noul Cod civil
prevede în articolul 552 că ,,Proprietatea este publică sau privatăˮ. Așadar, dreptul de
proprietate privată est e definit în articolul 555 din noul Cod civil astfel: ,,(1) Proprietatea
privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv,
absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condițiile legii, dreptul de prop rietate
privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.ˮ
După cum am văzut, în noul Cod civil, dreptul de proprietate este definit prin
conținutul său , și anume prin atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia ( ius
possidendi ), folosința ( ius utendi și ius fruendi ) și dispoziția ( ius abutendi , abusus ). De
asemenea, Curtea Constituțională, într -una din deciziile sale în materie de proprietate, a
subliniat că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele
trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția.578
Diferitele caractere ale dreptului de proprietate se pot stabili și descrie din diverse
perspective. Astfel, în materie constituțională, am asi stat la consacrarea „caracterului său
fundamental”. Din perspectiva dreptului privat, ar ticolul 555 alineatul (1) din Codul civil

578A se vedea Decizia Curții Constituțio nale a României nr. 4/1992 (M.O . nr. 182 din 30 iulie 1992).

239

subliniază existența a trei caractere juridice: dreptul de proprietate este absolut, exclusiv și
perpetuu .

4.6. Dreptul de p roprietate privată despre care s -a afirmat și se mai afirmă, în virtutea
unei tradiții, că este un drept deplin, absolut, exclusiv și perpetuu, apare, în fapt, supus unui
șir nesfârșit de limite, restricții, interdicții și sarcini, instituite fie de lege, fie de voința
titularului, fie de o hotărâre judecătorească.
Sub denumirea de limitări ale dreptului de proprietate , credem că pot fi identificate
acele situații, împrejurări și evenimente, prevăzute de lege, consacrate prin hotărâre
judecătorească ori sta bilite prin convenție, compatibile cu natura dreptului, determinate de
necesitatea apărării interesului general sau al unui interes individual legitim, în raport cu care
se determină cadrul de exercitare a atributelor acestui drept cu privire la bunurile care pot
forma obiectul său.
Doctrina în materie distinge între limitele materiale și limitele juridice ale exercitării
dreptului de proprietate privată, distincție ce are în vedere, pe de o parte, diferența dintre
dreptul de proprietate și obiectul acestu i drept, iar, pe de altă parte, rolul voinței juridice.
Limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale și delimitează exercitarea
dreptului de proprietate în funcție de corporalitatea obiectului dreptului de proprietate, voința
juridică având un rol secundar. Aceste limite rezultă, de cele mai multe ori, chiar din
dimensiunile corporale ale obiectului proprietății579.
Limitele juridice vizează conținutul juridic al dreptului de proprietate, ele restrâng,
într-un fel sau altul, exercitarea atributelor proprietății, fără a echivala, însă, cu o suspendare a
acestora în raport cu o parte din obiectul dreptului. Limitele juri dice își au temeiul în voința
juridică, fie că este voința legiuitorului (în cazul limitelor legale), fie a judecătorului (în cazul
limitelor judiciare), fie a proprietarului (în cazul limitelor convenționale).
Limitele exercitării dreptului de proprietat e sunt reglementate cu caracter general la
articolul 556 din Codul civil, fiind detaliate în dispozițiile articolelor 602 -630 din același cod.
În ceea ce privește limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată,
alineatul 1 al articolul ui 556 din Codul civil dispune că dreptul de proprietate poate fi

579V. Stoica, Drept civil….., op. cit., p. 106 -107.

240

exercitat în limitele materiale ale obiectului său, determinate de limitele corporale ale bunului
care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege .
Alin. 2 al art. 556 din Codul civil precizează posibilitatea limitării exercitării
atributelor dreptului de proprietate prin efectul legii.
Alineatul 3 al aceluiași articol menționează că limitările se pot face și prin convenție,
dacă legea nu o interzice.
Se imp une, însă, o precizare, și anume, că limitele exercitării dreptului de proprietate
privată, indiferent de sorgintea lor, nu înseamnă și nu ar putea însemna lipsirea titularului de
dreptul său. Excepțiile de la garantarea dreptului de proprietate sunt doar cele prevăzute de
Constituție și anume: exproprierea pentru cauză de utilitate publică și confiscarea.
Totodată, articolul 862 din Codul civil conține o nouă dispoziție care prevede că și
dreptul de proprietate publică este limitat în exercițiul său atât d e ,,uzul”, cât și de ,,interesul
public”, dar și de sarcinile care revin oricărui titular privind protecția mediului și raporturile
de vecinătate. Așadar, ne raliem opiniei exprimate în doctrină că cele două forme de
proprietate, privată și publică, deși c unosc regimuri juridice diferite, sunt în mod egal
garantate și ocrotite de lege, neexitând o reglementare preferențială a dreptului de proprietate
publică în comparație cu dreptul de proprietate privată.

4.7. ,,Proprietatea nu este un drept intangibil și sacru, dar este un drept în continuă
schimbareˮ580. Reflectare a constantei sale adaptări, limitările aduse exercitării dreptului de
proprietate răspund funcției sociale a acestui drept, proprietarul având obligația de a acționa în
scopul de a satisface int eresul colectiv, general, precum și de a respecta sarcinile privind
protecția mediului.
Forma de manifestare a limitelor aduse exercițiului dreptului de proprietate se
caracterizează printr -o mare varietate terminologică. Utilitatea publică, interesul pub lic,
necesitatea publică, interesul general, sau utilitatea socială sunt tot atâtea concepte folosite de
constituțiile europene. Aceste diferențe nu sunt, însă, decât aparente, presupunând, pe cale de
consecință, o unitate funcțională.
Nevoile sociale, fi ind determinate de politicile vremurilor, sunt în mod neechivoc
evolutive și intră în sfera juridică sub forma unui interes polimorf – vectorul satisfacerii

580L. Duguit, Traité de droit constitutionnel , vol. 3, 1930, p. 664.

241

binelui comun. Această din urmă finalitate condiționează, așadar, ,,legitimitatea” atingerilor
aduse dreptului de proprietate și sub acest aspect este supusă controlului judecătorului care, în
această privință, a dat dovadă de o anumită prudență581. Astfel, pentru majoritatea
jurisdicțiilor, protecția dreptului de proprietate se traduce prin cău tarea „unu i punct de
echilibru î ntre apărarea proprietății, element esențial al societăților libere și democratice, pe
de o parte, și exigențele mediului social care impun anumite limitări, pe de altă parte "582.
Această constatare rezultă din analiza jurisprudențelor constituționale europene și
poate fi extinsă mutatis mutandis la hotărârile pronunțate de judecătorii naționali, precum și la
cele pronunțate de judecătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene și de cel al Curții
Europene a Drepturilor Omului. Pentru ma joritatea acestor jurisdicții, ,,legitimitatea” unei
atingeri aduse dreptului de proprietate se apreciază avându -se în vedere două cerințe
succesive și complementare: finalitatea și proporționalitatea ingerinței în conținutul dreptului
de proprietate.

4.8. În Codul nostru civil, limitele juridice ale dreptului de proprietate sunt
reglementate în Capitolul III ,,Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată”, din
Cartea a III -a ,,Despre bunuri” , fiind clasific ate în limite legale, limite voluntare
(,,convenționaleˮ în terminologia codului și întemeiate pe voința proprietarului, prin convenție
sau testament) și limite judiciare. Oricare ar fi izvorul acestor limite, ele sunt legale, în sensul
că nașterea, exercitar ea și stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte
normative583.
Dispozițiile comune privind limitele legale ale dreptului de proprietate sunt prevăzute
la art. 602 din Codul civil care prevede că legea (deci orice lege) poate limita exercitarea
dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. Ne raliem opiniei exprimate
în doctrină584 potrivit căreia referirea la lege presupune referirea la o lege organică, deoarece
este în discuție dreptul de proprietate. De aseme nea, potrivit acestei dispoziții legale, limitarea
prin lege a exercitării dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de existența unui interes
public sau a unui interes privat, fiind exclusă astfel o limitare abuzivă a exercitării acestui

581St. Pavageau, Le droit de propriété dans les jurisprudences … , op. cit., p. 351.
582J. Rivero, «Rapport de synthèse », Droit de propriété dans les jurisprudences constitutionnelles européennes,
AIJC, 1985, p. 286, citat după St. Pavageau, Le droit de propriété dans les jurisprudences…, op.cit ., p. 351.
583A se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale , Ed. All Beck, București, 2005, p. 43.
584M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555-562)”, în Noul
Cod…. , op. cit., p. 112.

242

drept. În doctrină s -a evidențiat faptul că, deși criteriul interesului ocrotit putea fi unul
general, legiuitorul îl ia în considerare numai în cazul limitelor legale deoarece în cazul celor
convenționale și a celor judiciare, se urmărește prioritar interesul p rivat585.
Având în vedere interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează la art.
602 alin. 2 că, în cazul limitărilor în interes privat, acestea pot fi modificate ori desființate
temporar prin acordul părților, ceea ce are înțelesul că ac este norme au caracter dispozitiv, și
nu imperativ, așa cum ar fi normal să fie în cazul limitărilor de interes public586. Prin urmare,
în cazul în care legea stabilește limite în interes privat, proprietarii pot să limiteze, la rândul
lor, aceste limite, pr in modificarea sau desființarea lor temporară. În doctrină587, s-a evidențiat
faptul că părțile pot limita adică pot conveni neaplicarea limitei legale la o situație concretă,
atunci când apreciază că interesul lor personal nu este afectat, însă numai tempor ar. S -a
argumentat că protejarea interesului privat este, indirect, o formă de protecție a interesului
public, așa încât părțile nu ar putea modifica sau înlătura limita legală pentru totdeauna.
Limitele legale stabilite în interes privat decurg, în princi pal, din raporturile de
vecinătate. Actualul Cod civil a preluat astfel din doctrină concepția potrivit căreia servituțile
naturale și legale nu sunt, de fapt, servituți, ci restricții legale aduse dreptului de proprietate,
ce izvorăsc din raporturile de v ecinătate. În categoria acestor limite, C odul civil le
menționează pe cele referitoare la folosirea apelor, la distanța și lucrările intermediare cerute
pentru anumite contracții, lucrări și plantații, la vederea asupra proprietății vecinului, la
dreptul d e trecere, la alte îngrădiri, de tipul servituții de picătură a streșinilor, servitutea
zidului, gardului și șanțului comun588.
Limitele legale stabilite în interes public, denumite și limitări de ordine publică589, sau
servituți administrative reprezintă sarcini de ordin public impuse unor imobile aflate în
proprietate privată în scopul unui interes general590.

585I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 129.
586M. Uliescu, „TITLUL II – Proprietatea privată. Capitolul I – Dispoziț ii Generale (art. 555-562)”, în Noul
Cod…. , op. ci t., p. 112.
587I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 127 .
588I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 129.
589C. Munteanu, ,,Considerații privind servituțile de ordine publicăˮ, în Analele Universității Lucian Blaga,
Sibiu, nr. 1 -2 /2005, p. 50.
590O. Ungureanu , C. Munteanu, ,, Despre servituțile administrative ˮ, în Pandectele Romane , nr. 3/2005, p. 135.

243

4.9. Raportul dintre dreptul de proprietate și protecția mediului (dreptul la mediu) se
bucură de o consacrare constituțională în România, exprimând , în principal, cerința
compatibilizării exercitării atributelor dreptului de proprietate cu asigurarea interesului
general al protejării mediului . În doctrină591, s-a arătat că această chestiune trebuie privită în
contextul general al limitărilor dreptului de proprietate și sub aspectul specific al interesului
public major de protejare a mediului și ex igențelor sale particulare.
Aceste dispoziții constituționale sunt preluate de dispozițiile articolului 603 din noul
Cod civil, conform cărora ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecția mediului și asigurarea bunei -vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ Ne raliem opiniei exprimate în
doctrină că ar fi fost binevenită o redactare mai adecvată semnificațiilor domeniului, inclusiv
din perspectiva unei mai corecte și depli ne integrări a interesul ui public al protecției mediului
în materia generală a limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată. Această limitare
legală exprimă cerința ca prevederile legale care reglementează exercitarea dreptului de
proprietate – atât în abordarea, cât și în interpretarea lor – trebuie să țină seama de exigențele
protecției mediului, stabilite prin legislația spec ială în materie.592
Trebuie observat că în literatura juridică recentă există opinii divergente cu privire la
înțelesul termenului de ,,sarciniˮ privind protecția mediului folosite de legiuitor în cuprinsul
articolului 44 alineatul 7 din Constituție și, resp ectiv, al articolului 603 din Codul civil
raportat la înțelesul termenului de ,,limiteˮ folosit de legiuitor în titlul Capitolului III și al
Secțiunii 1 din Codul civil. Într-o primă opinie593, cei doi termeni sunt sinonimi, dat fiind
caracterul general al d ispozițiilor articolului 603 pentru întreaga secțiune destinată limitelor
legale. Într -o altă opinie594, la care ne raliem, se argumentează că , cel puțin semantic,
distincția rămâne valabilă, sarcina evocând, mai degrabă, figura juridică a servituții, o
exigență impusă din exterior, în timp ce modul de redactare ,, dreptul de proprietate obligă la
respectarea (…)ˮ sugerează, mai degrabă, o limită interioară, o autolimitare, care decurge din
însuși conținutul și semnificațiile dreptului respectiv în privința exercitării sale.

591M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în
NOUL COD CIVIL,……, op. cit., p. 138.
592Ibidem, p 138 -139.
593I. Sferdian, Drept civil…., op. cit. , p. 132 -133.
594M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod… , op. cit., p. 139.

244

Deși textul constituțional menționează în mod expres raportarea atributelor dreptului
de proprietate numai la ,,sarcinile privind protecția mediuluiˮ, semnificațiile sale sunt mai
largi și mult mai complexe și se completează cu regulile statuate în jurisprudența CEDO și
prevederile legislației interne în materie, într -o interpretare sistematică și teleologică. Lato
sensu , în toate cele trei categorii de afectare a exercițiului dreptului de proprietate – limite,
restrângeri, sarcini – sunt prezente aspecte privind mediul595. Sarcinile sunt legate, deci, de
dreptul de proprietate și impun proprietarului atât obligații de a face, cu caracter propter rem,
cât și obligații de a nu face, de ,,abstențiuneˮ de la exercitarea anumitor acte sau fapte
materiale la care dă dreptul proprietatea, impuse de protecția mediului sau de necesitatea unei
bune vecinătăți. De asemenea, articolul 603 din Cod face referire și la ,,respectarea celorlalte
sarciniˮ care rezultă din prevederile exprese ale legii, din ob iceiul locului sau din cutumă.
Codul nu distinge, însă, normele imperative, cum ar fi în cazul regulilor privind protecția
mediului, protecție ce reprezintă un interes public major, așa cum, de altfel, precizează și
Legea –cadru pentru protecția mediului, d e normele privind buna vecinătate, care pot fi și
dispozitive.596

4.10. Potrivit art. 626 din Codul civil, limitele convenționale sunt limitări aduse
dreptului de proprietate prin acte juridice în care titularul dreptului consimte la limitarea
dreptului său cu condiția ca, în acest fel, să nu se încalce ordinea publică și bunele moravuri.
În afara cazuril or prevăzute de lege, proprieta rul este singurul în măsură să își limiteze
dreptul său de proprietate, dat fiind caracterul absolut și exclusiv al proprietă ții. Această
posibilitate dată proprietarului dă măsura libertății sale de a dispune de bunul său, ca expresie
a principiului libertății contractuale. Dispozițiile art. 626 C. civ. se referă la restrângeri aduse
proprietății prin intermediul actelor juridi ce – contracte sau acte unilaterale -, iar nu prin
simple acte de toleranță impuse de starea de vecinătate597.
Nerecunoscută în vechea reglementare a Codului civil din 1864, clauza de
inalienabilitat e a fost, totuși, admisă de doc trină și de jurisprudență at unci când era justificată
de un interes serios și legitim și avea caracter temporar. O noutate în actualul Cod civil o
constituie tocmai reglementarea clauzei de i nalienabilitate (art. 627 -629) î n cadrul limitelor

595Ibidem.
596Ibidem.
597I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 162.

245

convenționale ale dreptului de proprietate . Așa cum s -a subliniat în doctrină598, stipularea unei
inaliena bilități convenționale, adică a unei interdicții de înstrăinare sau de grevare a unui bun
este cea mai gravă dintre limitele care pot afecta dreptul de proprietate și se referă la atrib utul
dispoziției juridice .

4.11. Limitele judiciare ale dreptului de proprietate reglementate de articolul 630 din
Codul civil sunt stabilite în interes privat și privesc în mod special relațiile de vecinătate.
Astfel, este necesar ca vecinii să se tolereze în anumite limite în exercitarea drepturilor lor, în
vederea concilierii intereselor lor individuale cu interesul social general. Aceasta înseamnă că
inconvenientele normale de vecinătate trebuie suportate de vecini, fără a fi îndreptățiți să
ceară repararea lor, însă, un vecin nu are voie să cauzeze altui vecin o tulburare anormală de
vecinătate.
Codul civil nu definește însă inconvenientul normal de vecinătate și nu precizează care
este limita peste care acesta devine anormal și îl îndreptățește la reparare pe cel care îl
suportă. În literatura de specialitate, inconvenientul anormal de vecinătate a fost definit, ca
acea tulburare cauzată unui vecin, care excede inconvenientele normale ale vecinătății,
tulburare care antrenează răspunderea juridic ă chiar și î n lipsa vino văției celui care o
cauzează.599
Prin urmare, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt
stabilite printr -o judecată în echitate; aceasta însemnând aplicarea principiului egalității de
tratament în situații legale. Atâta timp cât Codul civil, pe de o parte, sancționează denegarea
de dreptate (nesoluționarea unor cereri deduse judecății, motivată de absența unor dispoziții
legale), iar pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ (art. 3
C.civ.), în asemenea situații, judecătorul poate soluționa o pricină, chiar în absența unor
dispoziții legale exprese, făcând apel la analogia legii și la principiile generale de drept.600
Așadar, în aplicarea acestei concepții, judecătorul poate aprecia dacă prejudiciul
cauzat vecinului trebuie reparat, adică poate aprecia asupra limitelor intrinseci601 ale dreptului

598Ibidem, p. 163.
599A se vedea I. Sferdian, Drept civil…., op. cit., p. 176.
600M. Uliescu, ,,Dreptul de proprietate …..”, în Noul Cod civil. Comentarii , op. cit., p. 86.
601Doctrina a făcut distincție între exercitarea n ormală și exercitarea abu zivă a drepturilor subiective civile,
făcând apel la două noțiuni: limitele externe și limitele interne ale acestor drepturi. Sunt consi derate limite
externe atât limi tele materiale, care sunt impuse de dimensiunea bunului, cât și cele care sunt stabilite de
legiuitor sau de proprietarul însuși și privesc conținutul și sfera lor de exercitare. Limitele interne ale drepturilor
subiective civi le sunt conturate de scopul eco nomic și social pentru care drepturile au fost recunoscute și

246

de proprietate, asupra caracterului normal sau anormal al raporturilor de vecinătate și poate
fixa limitele judiciare ale exercitării dreptulu i de proprietate602.

4.12. Începând cu legea fundamentală și continuând cu Codul civil , dar și cu
reglementările juridice speciale din domeniul protecției mediului, limitările aduse exercițiului
dreptului de proprietat e pot fi găsite în fiecare act normativ de reglementare sectorială, în
care, într -un fel sau altul, sunt vizați și titularii dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate și dreptul la mediu sunt drepturi fundamenta le, consacrate și
garan tate prin Constituție și se circums criu, dincolo de di ferențe de natură și modalități de
realizare , imperativului autolimitării reciproce și protecției juridice adecvate.
Așa cum s -a arătat în doctrina de specialitate603, problema limitărilor aduse atributelor
dreptului de proprietate prin exigențele de prote cție a mediului trebuie analizată din prisma
raportului dintre conținutul și obiectul celor două drepturi fundamentale. Astfel, dacă în cazul
dreptului de proprietate, atributele acestuia (posesie, folosință, dispoziție) lasă proprietarului
posibilitatea d e a acționa după bunul său plac, în schimb, dreptul la mediu nu se definește ca o
relație de apropiere și de stăpânire între obiectul dreptului și titularul său, ci ca ,,un drept al
titularului la protecția (în sens larg) a mediului, care presupune protecția propriu -zisă
(prevenirea și combaterea poluării și a degradărilor sale), conservarea (menținerea calității și
întreținerea stării acestuia când nu este degradat) și ameliorarea lui ( când a cunoscut deja
atingeri așa încât conservarea sa ar fi in suficientă pentru a permite titularului să trăiască într –
un mediu echilibrat din punct de vedere ecologic și sănătos).ˮ604
Din examinarea denumirilor date dreptului la mediu în doctrină605, expresiile utilizate
în mod frecvent sunt cele de ,,sănătosˮ, ,,echil ibrat ecologicˮ (sau ambele în aceeași
denumire) și ,,cali tatea mediului înconjurătorˮ. Ne raliem opiniei exprimate în doctrină606
potrivit căreia protecția este elementul esențial de conținut și de terminologie al noului drept
fundamental, ,,cheia sa de bol tăˮ, care asigură acestui drept generalitatea optimă.

conturează sfera în care dreptul de proprietate este exercitat în mod normal, fără a cauza prejudicii majore
terților, spre deosebire de limitele externe care despart sfera juridică în care dreptul de proprietate există de zona
de inexistență a dreptului. A se vedea în acest sens, I. Sferdian, Drept civil…., op. cit ., p. 127-129.
602 A se vedea Valeriu Stoica, Drept civil… , op.cit., p. 127.
603M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului , Ediția 4, curs universitar, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 148.
604Ibidem.
605A se vedea Gh. Iancu, Drept constituțional și instituții politice , op. cit. , p. 255.
606Ibidem.

247

Pe de altă parte, conside răm că însăși protecția este rațiunea care determină și
limitările aduse dreptului de proprietate, limitări care merg chiar până la lipsirea de
proprietate, elementul de ,,protecțieˮ fiind prezent în textul tuturor reglementărilor care
prevăd limitări ale dreptului de proprietate impuse de exigențele ,,protecțieiˮ mediului. De
altfel, în acest sens, în doctrină607 s-a evidențiat faptul că dreptul la mediu este un drept al
titularului la protecția (în sens larg) a mediulu i.
Prin urmare, deși denumirea constituțională a acestui drept este cea de ,,drept la mediu
sănătosˮ, pentru argumentele pe care le -am expus și îndeosebi a faptului că protecția în sens
larg intră în conținutu l acestui drept, considerăm că denumirea acestuia ca ,,drept la un mediu
protejatˮ sau ,,drept la protecția mediuluiˮ ar fi mai aproape de conținutul acestui drept, iar o
propunere de lege ferenda în acest sens ar putea fi adecvată.

4.13. La nivelul Uniunii Europene, obiectivul general al dezvoltării durabile a Europei
se întemeiază (1) pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor; (2) pe o
economie socială de piață; (3) precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a
calității mediului . (art. 3 alineatul 3 din TFUE). În plus, Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene dispune că politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție
a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu
principiul dezvoltării durabile (art. 37).
Având în vedere structura tridimensională a conceptului de dezvoltare durabilă
evocată prin dispozițiile art. 3 alin. 3 din TUE, alături de obiectivul protecției mediului,
dezvoltarea durabilă a Europei presupune o creștere economică echilibrată și o economie
socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de
muncă și spre progres social.
Astfel, î n dreptul Uniunii , politica de mediu are o reglementare specifică la articolele
191-192 TFUE. Obiectivele politicii de mediu privesc, potrivit dispozițiilor art. 191 din
TFUE, conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului; ocrotirea sănătății
persoanelor; utilizarea prudentă și rațion ală a resurselor naturale; promovarea pe plan
internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională
sau mondială și în special lupta împ otriva schimbărilor climatice.

607M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului , op. cit., p. 148 .

248

4.14. În doctrină, s-a arătat că cele mai utili zate instrumente juridice în scopul
protecției și conservării mediului sunt „polițiile (admi nistrative) speciale”, adică interdicțiile ,
dar și reglementarea riguroasă a activităților considerate că ar prezenta un risc important
pentru mediu, însoțite de sancțiuni penale sau administrative. Alături de instituirea servituților
administrative, utilizate în special pentru prevenirea riscurilor și pr otejarea patrimoniului
natural, aceste instrumente au fost folosite în dreptul mediului în vederea instituirii unor
regimuri speciale vizând: apa, ari ile protejate, vânătoare, etc..608 Cel de-al doilea obiectiv al
politicilor publice de mediu, respectiv restaurarea acestuia pe calea unor acțiuni pozitive în
vederea asigur ării unei stări mai bun e a mediului se bazează pe un ansamblu de procedee mult
mai complexe, precum instituirea de servicii publice de mediu (pentru apă, salubrizare,
deșeuri, ș.a.) delegate din e în ce mai mult unor mari operatori privați. Alături de acestea , sunt
utilizate toate modelele de apropiere publică de bunuri de mediu (prin expropriere, cumpărare,
exercitarea dreptului de preempțiune), instrumente economico -financiare și fiscale inc itante
sau disuasive etc..ˮ609
De asemenea, exigențele de protecție, conservare sau ameliorare a anumitor elemente
de mediu (terenuri, subsol, apă, aer, fond forestier, pășuni, arii naturale protejate, monum ente
istorice, urbanism, etc.) sunt cele care afectează prerogativele dreptului de proprietate, mai
ales dreptul de folosință. Spre ilustrarea acestor susțineri, cităm numeroasele reglementări
juridice specifice sectoriale care conțin limitări ale dreptului de proprietate și care au fost
analizate în ultima parte a lucrării de față.
Având în vedere cele peste 300 de acte normative referitoare la mediu, la care se
adaugă zeci de convenții internaționale în materie de mediu ratificate, ne raliem opiniei
exprimate în doctrină că remediul clasic al acestu i fenomen al inflației legisla tive îl reprezintă
codificarea. Prin urmare, dată fiind marea diversitate a domeniilor în care reglementări
sectoriale conțin dispoziții privind protecția și conservarea mediului, de lege ferenda , apare ca
necesar ă adoptarea unui Cod al mediului care ar facilita punerea în aplicare și respectarea
legislației privind mediul .

608M. Duțu, „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția m ediului și folosirea apei”, în
Noul Cod…, op. cit., p. 127 -129.
609Ibidem.

249

4.15. De asemenea, nici Constituția și nici un alt act normativ nu prevede obligația
titularului dreptului de folosire a subsolului de a plăti o indemniza ție proprietarului terenului
(sol și subsol), dacă exercită acest drept, ci numai obligația de a plăti despăgubiri în cazul în
care, exercitându -și dreptul de folosință, produce daune solului, p lantațiilor sau construcțiilor.
Deci , nu se precizează dacă dr eptul de folosire are un caracter oneros sau gratuit. S -ar putea
deduce că dreptul de folosire are un caracter oneros, deoarece în materia drepturilor
patrimoniale , aceasta este regula, gratuitatea fiind excepția, și, ca orice excepție trebuie
prevăzută de o normă juridică. Totodată, suntem de părere că orice limitare a dreptului de
proprietate trebuie să fie indem nizată , pentru a se asigura justul echilibru între exigențele
interesului general și imperativele de protejare a interesului individual. De lege ferenda ,
considerăm că adoptarea unei legi care să r eglementeze modul de exercitare a dreptului de
folosire a subsolului ar fi bine venită.

4.16. Tot astfel, având în vedere numeroasele reglementări în domeniul sistematizării
teritoriului și al urbanismului, faptul că, în prezent, atât beneficiarii construcțiilor, cât și
specialiștii în domeniu trebuie să facă față unei multitudini de reglementări instituite prin legi,
hotărâri ale guvernului, ordonanțe , ordine, instrucțiuni, precizări etc., de lege ferenda apare ca
necesar ă adoptarea unui Cod al urbanismului sau un Cod al construcțiilor , având menirea de a
reglementa în mod unitar și sistematic acest domeniu vast al activității umane, de a elimina
birocrația (una din cauzele corupției) și de a preveni încălcarea legii.

4.17. În cadrul diferitelor aspecte ale politicii de mediu a Uniunii Europene, cel legat
de necesitatea de a proteja și conserva natura, habitatele naturale, peisajele, fauna și flora
sălbatică a fost considerat de importanță major ă.
Rețeaua ecologică „Natura 2000” este rețeaua ecologică europeană de arii naturale
protejate și care cuprinde arii de protecție specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu
prevederile Directivei 79/409/CEE și ale Directivei 92/43/CEE.
Crearea rețelei europene Natura 2000 a devenit un obiectiv preponderent al politicii de
mediu. Măsurile pe care le-au luat și trebuie să le ia statele membre și autoritățile Uniunii au
fost și sun t de o amploare considerabilă. De asemen ea, desemnarea zonelor de pr otecție
specială și a zonelor speciale de conservare, în statele membre, s -a dovedit a fi foarte dificilă.

250

Una dintre dificultățile majore a constituit -o rezolvarea conflictului dintre dispozițiile
vizând protejarea naturii și dreptul individual de proprie tate. Problema raportului dintre
exercițiul dreptului de proprietate și necesitatea protejării nat urii a apărut membrilor
Observatorului juridic Natura 20004610 ca fiind atât de sensibilă încât s -a decis să se
întocmească un raport de sinteză611, pe baza rapoa rtelor prezentate de către raportorii statelor
membre, care să prezinte modul în care se articu lează dreptul de proprietate și legislația care
reglementează realizarea Rețelei Natura 2000, în dre ptul intern al statelor membre.
Protejarea spațiilor natural e se referă atât la res communis , cât și la bunurile
apropriabile. Prin urmare, proprietatea , proprietarul și titularii de alte drepturi reale, chiar
locatarii devin obstacole în calea liberei acțiuni a puterilor publice în vederea protejării
naturii.
Ce rezistență opune dreptul de proprietate obiectivului protecției naturii și, în mod
special, puternicei voințe de protecție a naturii exprimate la nivelul Uniunii Europene, care a
decis să stabileasc ă rețeaua de situri Natura 2000 ? Cum să se facă din propri etarul preocupat
de valorizarea bunului său un aliat, un partizan activ la protejarea naturii ?
La aceste întrebări pline de sens nu se găsește un răspuns direct în Directivele 79/409
si 92/43. Dreptul de proprietate, ca drept fundamental, a fost recunoscut , consacrat și garantat
în mod treptat în dreptul Uniunii – și ne referim aici la jurisprudența C.J.U.E. și la articolul 17
din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și , totodată, într-un mod mai puțin
clar decât în cazul dreptului de mediu ( art. 11, art. 191 -193 TFUE, art. 37 din Cartă). În
sistemul C onvenției Europene a Drepturilor Omului , proprietatea este menționată în mod
expres în primul Protocol, dar nici acesta, nici un alt protocol, nici chiar Convenția europeană
nu recunoaște un stat ut pentru conservarea mediului sau a naturii, acestea din urmă găsind o
protecție indirectă, prin ricoșeu . Astfel, î n jurisprudența de la Strasbourg, dreptul la un mediu
înconjurător sănătos este considerat un component al protecției dreptului la viață pri vată.

610Observatorul Natura 2000 este o rețea de experți juriști din diferite țări ale Uniunii Europene, reuniți în cadrul
Centrului Internațional de Drept Comparat al Mediului (Centre Inte rnational de Droit Comparé de l’
Environnement – C.I.D.C.E.), care au ca misiune studiul și supravegherea/monitorizarea, în dreptul Uniunii și în
dreptul intern al statelor membre, realizării rețelei Natura 2000 stabilite prin directivele 79/409/CEE și
92/43/CEE.
611A se vedea în acest sens Michel Pâques, Le dr oit de propriété et Natura 2000…, op. cit..

251

Din ansamblul rapoartelor statel or membre prezentate în cadrul O bservatorului juridic
Natu ra 2000 reiese faptul că raportul dintre dreptul de proprietate și conservarea naturii în
cadrul realizării rețelei Natura 2000, în statele membre, poate fi ana lizat sub trei aspecte:
a. Un prim aspect vizează principiul ierarhiei normelor și constă în stabilirea unei
ierarhii între drepturile și interesele în cauză, urmând să cedeze dreptul sau interesul plasat pe
o poziție inferioară. Cu titlu complementar sau în lipsa unei ierarhii, este de datoria
legiuitorului sau a judecătorului să asigure justul echilibru, adică să administreze
proporționalitatea, fair balance .
b. Această proporționalitate ține de reglementările de fond referitoare la importanța
atingerilor, a limitărilor și, dacă este cazul, a compensațiilor. Totodată, această
proporționalitate ține și de proceduri, cum ar fi măsurile de participare care permit celor
interesați să se exprime sau, ca alt exemplu, evaluarea incidențe lor. Primele permit tuturor
interesaților să se exprime, inclusiv proprietarilor, celelalte sunt orientate mai mult către
impactul pe care îl au asupra mediului manifestările exercit ării dreptului de proprietate.
c. U ltimul aspect are în vedere ceea ce int ră și ceea ce nu intră în dreptul de
proprietate, potrivit dreptului intern al statelor membre. Altfel spus, se analizează ceea ce s -ar
fi putut încadra în dreptul de proprietate, dar care, ca urmare a unei reglementări speciale, nu
mai poate beneficia de garanțiile oferite proprietății sau care are dreptul la mai puține garanții,
situații în care se analizează garanțiile oferite din perspectiva principiul proporționalității .
Aplicarea principiului proporționalității se traduce în alegerea celor mai adecvat e
instrumente sau mijloacelor juridice acțiune (de exemplu: exproprierea, preempțiune, achiziția
amiabilă, subvențiile pentru achiziționare sau pentru gestiune, restricții și servituți de utilitate
publică, dreptul de acces) . Uneori, aplicarea acestui prin cipiu ia forma subsidia rității
funcționale , proporționalitatea a preci indu-se, de asemenea, în funcție de modalitatea de
indemnizare și, în fin al, în funcție de garanțiile procedurale .

4.18. În România, având în vedere necesitatea și urgența compatibilizăr ii depline a
legislației naționale cu cea a Uniunii Europene în domeniul protecției naturii, prevederile
Directivei 79/409/ CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și ale Directivei 92/43 /CEE
privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice au fost

252

transpuse în legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a f lorei, și faunei sălbatice,
cu modificările ulterioare .
Deși în țara noastră nu a fost întocmit încă un studiu care să analizeze raportul dintre
dreptul de proprietate și conservarea naturii în contextul realizării rețelei Natura 2000, am
considerat că est e important a semnala unele aspecte. Aș a cum am arătat în cuprinsul lucrării,
este posibil ca instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 să impună măsuri de limitare a
dreptului de proprietate privată din ariile astfel protejate, mergând până la e xproprieri pentru
cauză de utilitate publică (protecția mediuluifiind calificată de O.U.G. nr. 195/2005 drept un
obiectiv de interes public major).
Prin urmare, Constituția permite statului să intervină în exercițiul dreptului de
proprietateși să îi aducă limitări în scopul protecției mediului.
Se pune întrebarea dacă pentru aceste limitări aduse exercițiului dreptului lor de
proprietate, acești proprietari pot fi despăgubiți.
În acest sens, dispozițiile O.U.G. nr. 57/2007 prevăd că pentru terenurile din arii
naturale protejate, deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori
concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de
management al ariei naturale protejate și că proprietarii de terenuri extravilane situate în arii
naturale protejate supuse unor restricții de utilizare sunt scutiți de plata impozitului pe teren .
Considerăm aceste dispoziții legale insuficiente, deoarece orice limitare a dreptului de
proprietate în contextul stabilirii rețelei Natura 2000 trebuie indemnizată, întrucât dreptul de
proprietate poate suferi limitări și în alte context, astfel încât pentru orice limitare ar trebui
prevăzut dreptul la despăgubiri pentru a se asigura justul e chilibru între interesul general și cel
individual.

4.19. Așa cum am precizat anterior, instituirea și administrarea s iturilor Natura 2000 ar
putea s ă impună ch iar exproprieri. Considerăm că, în stadiul actual al legislației în materie de
exproprieri, recurgerea la această procedură în s copul ocrotirii obiectivului public major al
protecției mediului ar puneserioase dificultăți.
Cu privire la această problemă, dintre toate precizările pe care le -am făcut în
conținutul lucrării de față, am dori să evidenție m cu titlu de propunere de lege ferenda
necesitatea de a reglementa în mod expres calitatea procesuală activă a Ministerului

253

Public în anumite cazuri de expropriere reglementate de Legea nr. 255/2010 . Astfel,
potrivit articolului 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor de expropriere este de
competența tribunalului județean sau a T ribunalului București în raza că ruia este situat
imobilul propus pentru expropriere. Spre deosebire de Legea nr. 33/1994 care reprezintă
dreptul comun în materie, Legea nr. 255/2010 care reglementează o procedură specială de
expropriere, la art. 22 prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii
prevă zute la art. 19 din lege se poate adresa instanț ei judecă torești competente. Acțiunea
formulată se soluționeaz ă potrivit dispoziț iilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 priv ind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despă gubirii .
De lege ferenda , credem că, în acest caz, apare necesitatea de a reglementa și calitatea
procesu ală activă a Ministerului Public, de a introduce o acțiune în justiție, în lipsa unui
demers în acest sens din partea proprietarului imobilului supus exproprierii, deoarece în
cadrul procedurii exproprierii se urmărește protejarea atât a unui interes priva t, dar și a unui
interes public. Astfel, în lipsa promovării unei acțiuni în justiție de către expropriatul
nemulțumit, legea ar trebui să confere calitate procesuală activă procurorului să pornească, în
fața instanței civile, o acțiune în cazul în care co nsideră că, într -o anume speță, nu sunt
întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere, precum și în ceea ce privește
cuantumul despă gubirilor. Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public are calitatea de
reprezentant al intereselor generale ales ocietății și apărător al ordinii de drept. Or, este
indubitabil că respectarea condițiilor legale ale unei exproprieri reprezintă un interes general
al societății. În stadiul actual al reglementării acestei operațiuni juridice complexe a
exproprierii, aceasta se poate realiza chiar prin acordul părților, fără parcurgerea tuturor
etapelor administrative sau judiciare a le exproprierii. În acest sens, apreciem că, în cadrul
unor procedu ri amiabile de expropriere, atât interesele expropriatulu i, cât și ale statului ar
putea fi prejudiciate, caz în care , a conferi, în mod expres,calitate procesuală activă
Ministerului Public, pentru a interveni, pe cale de acțiune în justiție, atunci când consideră
necesară apărarea interesului general al societ ății, înseamnă atât a apăra interesele generale ale
societății și ordinea de drept, cât și a asigura justul echilibru între inter esul public și cel privat .

4.20. Dată fiind multitudinea și varie tatea reglementărilor legale privind protecția
mediului prin care se aduc limitări exercitării dreptului de proprietate, nu emitem pretenția de
cuprindere exhaustivă a întregii problematici pe care ar putea -o acoperi tema noastră de

254

cercetare. T rebuie să recunoaștem că, practic, ne-a fost imposibil să le enumerăm p e toate și
să le analizăm pe fiecare în parte, așa încât ne -am oprit doar asupra acelora care, în opinia
noastră, au o semnificație ap arte din punctul de vedere al subiectului tratat .
Astfel, am analizat reglementări legale privind protecția mediu lui prin care se aduc
limitări exercitării dreptului de proprietate din următoarele domenii: protecția solului și a
terenurilor agricole, protecția subsolului, protecția fondului forestier, protecția spațiilor verzi
din intravilanul localităților, protecți a fondului cinegetic, protecția zonei costiere, protejarea
patrimoniului cultural și natural, amenajarea teritoriului și urbanism.
În ceea ce privește protecția solului și a terenurilor agricole, temeiurile legale ale
limitării exercițiului dreptului de proprietate se regăsesc în dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului, Legea fondului funciar nr. 18/1991 , Legea nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și a celor forestiere,
Hotîrârea nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul si ecosistemele
terestre au fost afectate și Legea nr. 138(r1)/2004 a îmbunătățirilor funciare .
Limitările dreptului de proprietate în vederea protecției subsolului sunt cuprinse în
dispoziț iile art. 559 alin. 1 și 2 din Codul civil și ale art. 44 alin. 5 din Constituție, dar și în
reglementări speciale, cum ar fi O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, Legea
petrolului nr. 238/2004 , Legea minelor nr. 85/2003, Legea energiei electrice și a gazelor
naturale nr. 123/2012 .
În scopul protejării fondului forestier, principalele limitări ale dreptului de proprietate
se regăsesc în dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului și ale Codului
silvic.
De asemenea, l imitări ale exercitării dreptului de proprietate se regăsesc în : Legea nr.
24(r1)/2007 care cuprinde limitări impuse în vederea protejării spațiilor verzi din intravilanul
localităților; Legea nr. 407/2006, care porevede limitări impuse în vedere a protecției fondului
cinegetic; Ordonanța de urgență nr. 202/2002, care stipulează limitări impuse în vederea
protecției zonei costiere; Legea nr. 422/2001 și Ordonanța nr. 43/2000, care cuprind limitări
în privința protejării monumentelor istorice și patrimoniului arheologic; Legea nr. 82/1993 și
O.U.G. nr. 57/2007, care conțin limitări în scopul protejării patrimoniului natural.

255

Totodată, t emeiul legal al limităr ilor în interes edilitar și estetic, de amenajare a
teritoriului și de urbanism, în interes de salubritate și săn ătate publică , se află în acte
normative specifice, cum sunt: Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și
urbanismului, Regulamentele de urbanism, general și locale, H.G. nr. 584/2001 privind
amplasarea unor obiecte de mobilier urban; în acte nor mative adoptate în domeniul
construcțiilor, cum este Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcții (republicată), Legea locuinței nr. 114/1996 (republicată cu modificările ulterioare ),
alături de hotărâri ale guvernu lui și ordi ne emise de miniștri de resort , al directorului
Serviciului Român de Informații pentru aprobarea Precizărilor comune privind avizarea
documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, precum și a documentațiilor tehnice
pentru autori zarea executării construcțiilor; în actele normative emise în domeniul proprietății
funciare, cum sunt Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (cu modificările și completările
ulterioare ), Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/19 96 (cu modificările
ulterioare); în acte normative privind gospodărirea localităților urbane și rurale, cum sunt
Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, Ordonanța nr. 21/2002
privind gospodărirea localităților urbane și rurale .

4.21. Nu emitem pretenția de cuprindere exhaustivă a întregii problematici pe care o
cuprinde tema noastră de cercetare, da r am căutat și sperăm că am realizat o viziune originală
și integratoare asupra dreptului d e proprietate analizat din prisma limitărilor care i se pot
aduce exercițiului acestui drept și, în mod deosebit, prin reglementările legale de protecție a
mediului.

256

BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii , enciclopedii, studii și articole
 Adam, I., Drept civil. Drepturile reale principale , Ed. All Beck, București, 2005

 Alberton -Heffner, G., « Le droit de propriété dans la jurisprudence communautaire », în
Réalités et perspectives du droit communautaire des droits fondamentaux, F. Sudre,
H. Labayle (dir.), Bruylant , Bruxelles, 2000

 Alexandresco, D., Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil București, 1909

 Amirante, D., Bayle, M., Boisson de Chazournes L., Boy , L., Pour un droit commun
de l’environnement. Mélanges en l’honneur de Michel Prieur , Dalloz, Paris, 2007

 Baias, Fl. A., Chelaru, E., Co nstantinovici, R., Macovei , I., (coordonatori), Noul cod
civil, Comentariu pe articole , art. 1 -2664, Editura C.H. Beck, București, 2012

 Barral, V. , Le développement durable en droit international: Essai sur les incidences
juridiques d’un concept évolutif , European University Institute – Département des
Sciences Juridiques, Florence, 2007

 Batifoll, H., «Problèmes contemporains de la notion de bien », Les biens et les choses,
Archives de philosophie d u droit, tome 24, Sirey, Paris, 1979

 Bârsan, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol.
I. Drepturi și libertăți , Editura C.H. Beck, București, 2005

 Bârsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a III -a, revăzută și
adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008

 Bârsan, C. , Drept civil. Drepturile reale principale , Editura ALL BECK, București,
2001

 Bârsan, C., Gaiță, M., Pivniceru , M.-M., Drept civil . Drepturile reale , Institutul
European, Iaș i, 1997

 Beleiu, Gh., Drept civil român , ed. a VIII -a, Ed. Uni versul Juridic, București, 2003

 Belli, N., Proprietatea în teoria și practica economică (abordări conceptuale) , Studii
și cercetări economice nr 11/1994 , Academia Română, Centrul de Informare și
Documentare Economică , București , 1994, http://www.ince.ro/tezaur%20XXXI.pdf

 Bergel, J.L., Bruschi, M., Cimamonti, S., Traite de droit civil , sous la d irection de J.
Ghestin, L.G.D.J., 2000

257

 Bergel, J.-L., Bruschi, M., Cimamonti, S., Les Biens , L.G.D.J. Paris, 2010

 Berger, V., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , Institutul Român
pentru Drepturile Omului, București, 2000

 Boroi, G., Drept civil. Partea generală , Editura ALL BECK, București, 2002
 Boulouis, J., Les grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés européennes ,
Tome I, Dalloz, 4 -ème édition, 1997

 Boutelet , M. et J.-C., Frity, L’ordre public écologique , sous la direction de M.
Boutelet et J. -C. Frity, Bruylant, Bruxelles, 2005

 Cantacuzino , M., Elementele dreptului civil , București, 1921

 Carbonnier, J., Flexible droit, 10 éd., Paris, LGDJ, 2000

 Charbonneau S., Droit communautaire de l’environnement , Édition revue et
augmentée, Le Harmattan, Paris, 2006

 Chelaru, E., Curs de drept civil. Drepturi reale principale , Editura All Beck,
București, 2000

 Charles , R., Droit de l’urbanisme , Paris, PUF, 1997

 Cojocaru, A. , Reflectarea exigențelor constituționale în legislația româniei referitoare
la dreptul de proprietate , comunicare la Conferința Internațională ce a avut loc cu
prilejul împlinirii a 15 ani de activitate a Curții Constituționale a României, 6 -7
decembrie 2007, București, http://193.226.121.81/publications/buletin/9/cojocaru.pdf

 Condorel li, L., « Article 1 Protocole 1», în La Convention européenne des droits de
l’homme, commentaire article par article, Economica éd., Paris, 1995

 Cosmovici, P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație , Editura ,,A.L.L.”,
București, 1996

 Craig, P., de Búrca, G., Dreptul Uniunii Europene, comentarii, jurisprudență și
doctrină, ediția a IV -a, Editura Hamangiu, București, 2009

 Crețoiu , Gh., Cornescu , V., Bucur , I., Economie politică , Casa de editură și presă
,,Șansa” S.R.L., București, 1995

 Delnoy, M., La participation du public en droit de l’urbanisme et de l’en vironnement,
Larcier, Bruxelles, 2007

 Duguit, L., Traité de droit constitutionnel, vol. 3, 1930

258

 Duțu, M., Duțu, A., Dreptul de proprietate și exigențele protecției mediului , Universul
Juridic, București, 2011

 Duțu, M., Dreptul comunitar al mediului , Editura Economică, București, 1997

 Duțu, M., Dreptul urbanismului , Editura Economică, București, 1998

 Duțu, M., Duțu, A., Dreptul mediului, Ediția 4, curs universitar, editura C.H. Beck,
București, 2014

 Duțu, M., Tratat de dreptul mediului , Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007

 Duțu, M., „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția
mediului și folosirea apei”, în Noul Cod civil. Comentarii , Academia Română,
Institutul de Cercetări Juridice – Departamentul de drept privat ,,Traian Ionașcu”,
coordonator Marilena Uliescu, Ed. S.C. Universul Juridic S.R.L., București, 2010

 Duțu, M. , „Despre necesitatea recunoașterii și semnificațiile dreptului fundamental al
omului la u n mediu sănătos”, în Revista Dreptul nr. 9-12/1990

 Duțu, M., „Regimul juridic al acte lor de reglementare privind protecția mediului”, în
Dreptul , anul XVII, seria a III -a, nr. 12/2006

 Filipescu, I., Ciobanu, V. M. , „Practica Curții Constituționale române privind
garantar ea proprietății”, în Revista Dreptul nr. 2/1995

 Filipescu, I. , „D omeniul public și domeniul privat al statului și al unităților
administr ativ-teritoriale”, în Revista Dreptul nr. 5-6/1994

 Filipescu, I. P., Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , Editura
ACTAMI; București, 1998

 Florescu, D., Dreptul de proprietate , Edi tura Universității ,,Titu Maiorescu”,
București, 2002

 Gaudemet, Y., L’avenir du droit des propriétés publiques , în Mélanges en hommage à
François Terré , DALLOZ – Puf- Editions du Jurisclasseur, Paris, 1999

 Gaudemet, Y., Droit administratif des biens, ed. A 13 -a, Ed. L.G.D.J., Paris, 2008

 Gaudemet, Y., Droit administratif, 20ème édition ; L.G.D.J., Paris, 2012

 Gerotto , S., Questions choisies de droit comparé de l’environnement , CLEUP Editrice,
Padova, 2002

 Gomien, D., Introducere în Convenția europeană a drepturilor omului , Editura ALL,
București, 1993

259

 Hamangiu, C., Georgian, N., Codul civil adnotat , vol. II, București, 1927

 Hamangiu, C., Georgean, N., Codul civil adnotat , vol. VI, București, 1930

 Hamangiu, C ., Ros etti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român , vol.
II, Editura All, București, 1997

 Iancu, Gh., Drept constituțional și instituții politice , Ediția 3, editura C.H. Beck,
București, 2014

 International Encyclopedia of the Social Science s, The MacMillan Company and the
Free Press, New York, 1968, Tom. 12

 Irinescu, T., Dicționar de drept comunitar european, Casa Editorială Demiurg, Iași,
2005

 Jacquot, H., Priet, Fr., Droit de l’urbanisme , 7ème édition, Dalloz, 2015

 Jaeger, M., «La protection du droit de propriété dans l’ordre juridique de l’Union
européenne à la lumière de l’article 17 de la Charte des droits fondamentaux» , în De
Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union européenne à la croisée des chemins,
Mélanges en l'honn eur de Paolo Mengozzi , coordonateurs Vincent Kronenberger,
Maria Teresa D’Alesio, Valerio Placco, Bruylant, Bruxelles, 2013.

 Lachaume, J. -F.; Pauliat, H., «Le droit de propriété est -il encore un droit fondamental
?»în Droit et politique à la croisée des cultures, Mél. Ph .Ardant, LGDJ, 1999

 La Grande Encyclopédie : inventaire raisonné des sciences, des lettres, et des arts, par
une société de savants et de gens de lettres est une encyclopédie de 31 volumes
publiée en France de 1886 à 1902 par Henri Lamirault, et plus tard par la Société
anonyme de la grande encyclopédie

 Larssen , Ch., Pallemaerts, M., L’acces à la justice en matière d’environnement ,
Bruylant, Bruxelles, 2005

 Luțescu, G. N., Teroria generală a drepturilor reale (Teoria patrimoniului.
Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale) , Imprimeria ,,Văcărești”,
București, 1947

 Malingrey, Ph., Introduction au droit de l’environnement , 3e édition, Paris, 2007

 Marinescu, D., Dreptul mediului înconjurător , ediția a III -a revăzută și adăugită, Casa
de editură și presă ,,Șansa” S.R.L., București, 1996

260

 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului , Ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2007

 de Meyer, J., « Le droit de propriété dans la jurisprudence de la Cour européenne des
droits de l’homme », în Le droit de propriété en Europe occidentale et orientale ,
Presses de l’Université Catholique de Louvain, 1995

 Morand -Deviller, J., Le droit de l’environnement , Neuvième édition mise à jour ,PUF,
Paris, 2009

 Munteanu, C. , Considerații privind servituțile de utilitate publică , în Analele
Universității Lucian Blaga, Sibiu nr. 1 -2/2005

 Muraru, I., Drept constituțional și instituții politice , vol. I, Editura ,,Proarcadia”,
București, 1993

 Noul Cod civil 2009, Legea nr. 287/2009 (M.O. nr. 511 din 24 iulie 2009), Legislație,
Editura Hamangiu, București, 2009

 Pâques, M., Le droit de propriété et Natura 2000; Natura 2000 and property rights;
Rapport de synthèse et rapports nationaux international and national reports , publié
sous la direction de Michel Pâques, Bruylant, Bruxelles, 2005

 Pâques, M., Propriété et zonage écologique , în Zonage écologique , Bruxelles,
Bruylant, 2002

 Pavageau, S t., Le droit de propriété dans les jurispruden ces suprêmes françaises,
européennes et internationales, Université de Poitiers (France), 2006

 Pelissier, C., La protection des droits économiques et sociaux fondamentaux dans la
Communauté européenne, Diffusion ANRT – Atelier national de reproduction des
thèses, Cedex, Lille, 2001

 Plastara, G., Curs de drept civil român, partea I, Dreptul clasic în materie de bunuri ,
Ed. Cartea Românească, București, 1927

 Prieur, M., Servitudes de droit privé et de droit publique – limitations du droit de
propriété en faveur de l’environnement, Editions de l’Actualité juridique, Paris, 1976

 Prieur, M., Droit de l’environnement , DALLOZ, 6 -ème édition, Paris, 2011

 Pop, L., Harosa, L. -M., Drept civil. Drepturile reale principale , Editura Universul
Juridic, București, 2006

 Pop, L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat (ediție revăzută), Editura
Fundației ,,Chemarea”, Iași, 1994

261

 Pop, L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale , Editura ,,Lumina Lex”,
București, 1996

 Popescu, C. L., „Regimul constituționa l al subsolului României”, în Dreptul , nr.
3/1995

 Rarincescu, M. G., Curs de drept civil român, vol. II , București, 1946

 Raynaud, B., La stipulation d’indisponibilité, Collection des thèses de l'École
doctorale de Clermont -Ferrand , édition PU Faculté de droit de Clermont -Ferrand,
2004

 Rivero, J., «Rapport de synthèse», Droit de propriété dans les jurisprudences
constitutionnelles européennes , AIJC, 1985

 Romi, R., Droit international et européen de l’environnement , Librairie générale de
Droit, st de Jurisprudence, EJA, Paris, 2005

 Rousseau , J.J., Contractul social , Editura Științifică, București, 1957, p.107 -114.

 Safta -Romano, E., Dreptul de proprietate privată și publică în România , Editura
,,Graphis, Iași, 1993

 Saint -James, V., La conciliation des droits de l'homme et des libertés publiques en
droit public -français, Presse Universitaire de Limoges, 1995

 Sermet, L., La CEDH et le droit de propriété , Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1991

 Sferdian, I. , Drept civil. Drepturile real e principale , Editura Hamangiu, București,
2013

 Stătescu, C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale , Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1970

 Stătescu, C., Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale , Tipografia
Universității din București, 1988

 Stoica, V., Drept civil. Drepturi reale principale , vol.I., Editura Humanitas, București,
2004

 Sudre, F., Les libértés protégées par la Cour européenne des droits de l’homme în
volumul ,,Conseil constitutionne l et Cour europeenne des droits de l’homme. Droits et
libertés en Europe” (sous la direction de D. Rousseau et F. Sudre), Les Editions STH,
1990

 Sudre, F., Drept european și internațional al drepturilor omului , Editura Polirom,
Iași, 2006

262

 Terré, F., Sim ler, P., Droit civil. Les biens , 9ème édition, Dalloz, Paris, 2014

 Terzea, V., Servituțile în dreptul civil român , Editura C.H. Beck, București, 2006

 Terzea, V., Limitele legale ale dreptului de proprietate și servituțile , Ediția 2, Editura
C.H. Beck, București, 2014

 Terzea, V., Noul Cod civil. Ediția a II -a, vol. 1,U.J., Bucuresti, 2014

 Thieffry, P., Manuel de l’environnement de l’Union européenne , Bruylant, Paris, 2014

 Truchet, D., « L’intérêt général dans la jurisprudence du Conseil d’Etat; retou r aux
sources et équilibre», L’intérêt général, Raport du Conseil d’Etat , La documentation
française , 1999

 Uliescu , M., Dreptul de proprietate în configurarea noului Cod civil , în Noul Cod
civil. Comentarii, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice – Departamentul
de drept privat ,,Traian Ionașcu”, coordonator Marilena Uliescu , Ed. S.C. Universul
Juridic S.R.L., București, 2010

 Uliescu, M., Dreptul mediului înconjurător. Probleme noi în reglementarea legii
protecției mediului nr. 137/1995 , Universitatea Creștină ,,Dimitrie Cantemir”,
București, 1996

 Uliescu, M., TITLUL II –Proprietatea privată. Capitolul I -Dispoziții Generale
(art.555 -562), în Noul Cod Civil, Studii și comentarii , Volumul II, coordo nator M.
Uliescu, Universul juridic, București, 2013

 Uliescu, M., ,,Noțiunea de bun. Accepțiuni posibile”, în Știință și codificare în
România , Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări
Juridice, 2012, Academia Română, Bucu rești, 2012

 Uliescu, M., „Cu privire la dispoziția juridică a titularilor dreptului de proprietate
publică”, în Revista Dreptul nr. 8/2003

 Uliescu, M., ,,Proprietatea publică și proprietatea privată -actualul cadru legislativ”, în
Studii de drept românes c nr. 3/1992

 Uliescu, M., Gherghe, A., Drept civil. Drepturile reale principale , Universul Juridic,
București, 2014

 Ungureanu, O., Munteanu, C., Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale
principale , Ed. Hamangiu, București, 2008

 Ungureanu, O., Munteanu, C., „Despr e servitutile administrative”, în Pandectele
Române nr. 3/2005

263

 Urs, I. R., Angheni, S., Drept civil. Drepturi reale. Teorie generală a obligațiilor
civile , Ediția a III -a,vol. II, Editura Oscar Print, București, 2000

 Viney , G. et Dubuisson , B., Les responsabilités environnementales dans l’espace
européen. Point de vue franco -belge , sous la direction de G. Viney et B. Dubuisson,
Bruylant, Bruxelles, 2006

 Voicu, M., Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a
Drepturilor Omului, Editura Lumina lex, București, 2003

 Voicu, M., Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență ,
Editura Lumina Lex, București, 2001

 Zenatti, Fr., Revet, Th., Les biens , 2ème édition refondue, PUF, Paris, 1997

 Zenati, F., «Pour une rénovatio n de la théorie de la propriété», în Revue trimestrielle
de la proprieté no. 2/1993

Legislație națională

 Constituția din 2003 , publicată î n M. O. nr. 767 din 31 octombrie 2003

 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.O. nr. 505 din 15 iulie 2011 ,
cu modificările aduse prin L. nr. 60/2012; Rectificarea din 29.04.2013 ; L. nr.
138/2014

 Ordonanța de urgență nr. 195/2005, privind protecția mediului, publicată în M.O . nr.
1196 din 30 decembrie 2005 , cu modificările aduse prin Rectificarea din 31.01.2006 ;
L. nr. 265/2006 ; O.U.G. nr. 57/2007 ; O.U.G. nr. 114/2007 ; O.U.G. nr. 164/2008 ;
O.U.G. nr. 71/2011; O.U.G. nr. 58/2012 ; L. nr. 187/2012

 Legea apelor nr. 107/1996, publicată î n M. O. nr. 244 din 8 octombrie 1996 , cu
modificările și completările aduse prin Hotărârea nr. 83/1997; Hotărârea nr. 948/1999;
L. nr. 192/2001; O.U.G. nr. 107/2002; L . nr. 310/2004; L . nr. 112/2006; O.U.G. nr.
12/2007; O.U.G. nr. 130/2007 ; O.U.G. nr. 3/2010; O.U.G. nr. 64/2011; O.U.G. nr.
71/2011; L . nr. 187/2012; O.U.G. nr. 69/2013; L . nr. 153/2014; L . nr. 196/2015

 Legea fondului funciar nr. 18/1991, rep ublicată în M. O. din 5 ianuarie 1998, cu
modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 1/1998; L . nr. 54/1998 ; O.U.G. nr.
102/2001 ; L. nr. 545/2001; L . nr. 247/2005; L . nr. 358/2005; O.U.G. nr. 209/2005; L .
nr. 341/2006; L . nr. 47/2007; L . nr. 340/2007; L . nr. 67/2010; L . nr. 71/2010 ; L. nr.
158/2010; L . nr. 71/2011; O.U.G. nr. 81/2011; L . nr. 76/2012; L . nr. 187/2012 ;
O.U.G. nr. 34/2013; L . nr. 165/2013; Dcz . nr. 13/2015; L . nr. 38/2015

264

 Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole și celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în M. O. nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu
modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 102/2001 ; L. nr. 400/2002; L . nr.
204/2004 ; L. nr. 247/2005; O.U.G. nr. 127/2005; O.U.G. nr. 139/2005; L . nr.
342/2006 ; L. nr. 193/2007; Dcz . nr. 602/2008; Dcz . nr. 603/2008; L . nr. 212/2008; L .
nr. 261/2008; Dcz . nr. 605/2009; Dcz . nr. 652/2009; L . nr. 160/2010; L . nr. 267/2011

 Hotărârea nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul si
ecosistemele terestre au fost afectate , publicat ă în M. O. nr. 804 din 26 noiembrie 2007

 Legea nr. 46 /2008 privind Codul silvic, republicată în M. O. nr. 611 din 12.08.2015

 Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate , publicată în M .O. nr.
376 din 07.06.2010

 Legea nr. 24/ 2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din
intravilanul localităț ilor, publicată în M .O. nr. 764 din 10.11.2009 . Include
modificările aduse prin următoarele acte: L. nr. 47/2012 ; L. nr. 88/2014 ; L nr.
135/2014

 Legea nr. 289/ 2002 privind perdelele forestiere de protecție, republicată în M.O. nr.
143 din 26.02.2014 . Include modificările aduse prin O.U.G. nr. 38/2014

 Ordona nța de Urgență nr. 202/ 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere,
publicată în M. O. nr. 965 din 28 decembrie 2002 . Include modificările aduse prin
următoarele acte: L. nr. 280/2003 ; L. nr. 187/2012

 Legea petrolului nr. 238/2004 , publicată în M. O. nr. 535 din 15 iunie 2004 . Include
modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 101/2007 ; O.U.G. nr. 71/2011 ;
O.U.G. nr. 47/2012 ; L. nr. 187/2012 ; O.U.G. nr. 106/2013 ; O.U.G. nr. 50/2014 ; L. nr.
127/2014

 Legea gazelor nr. 3 51/2004, publicată în M. O. nr. 679 din 28 iulie 2004 , în vigoare de
la 27.08.2004 pâ nă la 06.10.2012, fiind abrogat ă prin Legea nr. 160/2012 și înlocuit ă
parțial de Legea nr. 123/2012

 Legea nr. 318/2003 a energiei el ectrice, publicată în M. O. nr. 511 din 16 iulie 2003 , în
vigoare de la 15.08.2003 pâ nă la 21.02.2007, fiind abrogat ă și înlocuit ă de Legea nr.
13/2007

 Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2007
privind modificarea și completarea Legii energi ei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor
nr. 351/20 04, publicată în M. O. nr. 685 din 03.10.2012

 Legea energiei electrice nr. 13/2007 , publicată în M.O. nr. 51 din 23 ianuarie 2007, î n
vigoare de la 22.02.2007 pâ nă la 06.10.2012, fiind abrogat ă prin Legea nr. 160/2012 și
înlocuit ă parțial de Legea nr. 123/2012. Include modificările aduse prin următoarele

265

acte: Rectificarea din 21.09.2012 ; L. nr. 255/2013 ; O.U.G. nr. 20/2014 ; O.U.G. nr.
35/2014 ; L. nr. 117/2014 ; L. nr. 127/2014 ; O.U.G. nr. 86/2014

 Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 , publicată în M.O. nr. 485
din 16.07.2012

 Legea minelor nr. 85/2003, publicată în M.O. nr. 197 din 27 martie 2003 . Include
modificările aduse prin următoarele acte: L . nr. 237/2004 ; L nr. 284/2005 ; O.U.G. nr.
101/2007 ; L. nr. 262/2009 ; O.U.G. nr. 71/2011 ; O.U.G. nr. 47/2012 ; L. nr. 187/2012 ;
Hotărârea nr. 463/2013 ; O.U.G. nr. 102/2013 ; Hotărârea nr. 350/2015

 Ordon anța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice , publicată în M.O. nr. 442
din 29.06.2007 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr.
154/2008 ; L. nr. 329/2009 ; L. nr. 49/2011 ; L. nr. 187/2012 ; O.U.G. nr. 31/2014 ;
O.G. nr. 20/2014

 Legea vânătorii și a protecției fondului c inegetic nr. 407/2006 , publicată în M.O. nr.
944 din 22.11.2006 . Include modificările aduse prin următoarele acte: L . nr. 197/2007 ;
L. nr. 215/2008 ; O.U.G. nr. 154/2008 ; L. nr. 80/2010 ; O.U.G. nr. 102/2010 ; L. nr.
187/2012 ; L. nr. 149/2015.

 Legea nr. 422 /2001 privind protejarea monumentelor istorice , republicată în M.O. nr.
938 din 20.11.2006 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr.
77/2009 ; L. nr. 261/2009 ; L. nr. 329/2009 ; O.U.G. nr. 43/2010 ; O.U.G. nr. 12/2011 ;
L. nr. 187/2012 .

 Ordonanța nr. 47/2000 privind stabilirea unor măsuri de protecție a monumentelor
istorice care fac parte din Lista pa trimoniului mondial , publicată în M.O. nr. 45 din
31.01.2000 . Include modificările aduse prin L . nr. 564/2001

 Legea nr. 350/ 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în M.O.
nr. 373 din 10 iulie 2001 , cu modificările aduse prin următoarele acte: O.G. nr.
69/2004 ; L. nr. 289/2006 ; O.G. nr. 18/2007 ; O.G. nr. 27/2008 ; L. nr. 242/2009 ; L nr.
345/2009 ; O.U.G. nr. 7/2011 ; L. nr. 162/2011 ; O.U.G. nr. 81/2011 ; L. nr. 221/2011 ;
O.U.G. nr. 85/2012 ; L. nr. 190/2013 ; L. nr. 229/2013 ; L. nr. 302/2015 ; L. nr. 303/2015

 Hotărârea nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism , în
vigoare de la 27.11.2002, publicată în M.O. nr. 856 din 27.11.2002 , cu modificările
aduse prin următoarele acte: Hotărârea nr. 273/2010 și Hotărârea nr. 490/2011

  Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată,
în M.O. nr. 933 din data de 13 octombrie 2004 . Forma consolidată
astăzi, 06.12.2015 are la bază republicarea 1 din Monitorul Oficial, Partea I nr. 856 din
27.11.2002 . Include modificările aduse prin următoarele ac te: O.U.G. nr. 122/2004 ;
L. nr. 52/2006 ; L. nr. 376/2006 ; L. nr. 117/2007 ; L. nr. 101/2008 ; O.U.G. nr. 214/2008 ;
O.U.G. nr. 228/2008 ; L. nr. 261/2009 ; O.G. nr. 6/2010 ; O.U.G. nr. 85/2011 ; L. nr.

266

269/2011 ; O.U.G. nr. 121/2011 ; L. nr. 133/2012 ; L. nr. 154/2012 ; L. nr. 187/2012 ;
L. nr. 81/2013 ; L. nr. 255/2013 ; O.U.G. nr. 22/2014 ; L. nr. 82/2014 ; O.U.G. nr.
41/2015

  Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea
obiectelor de cult, publicată în M. O. nr. 244 din 1 octombrie 1992 , cu modificările
aduse prin următoarele acte: O.G. nr. 73/1999 ; O.U.G. nr. 92/2000 ; L. nr. 345/2002

  Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României, repu blicată
în M. O. nr. 252 din 08.04.2014
  Legea apărării naționale a României nr. 45 /1994, publicată în M. O. nr. 172 din 7 iulie
1994 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 13/2000 ; L. nr.
398/2001 ; L. nr. 38/2002 ; O.U.G. nr. 74/2002 ; L. nr. 42/2004 ; L. nr. 291/2007 ; L. nr.
58/2011
  Legea nr. 82/1993 privind const ituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării, publicată în
M. O. nr.283 din 7 decembrie 1993 . Include modificările aduse prin următoarele acte:
Rectificarea din 22.03.1994 ; L. nr. 69/1996 ; L. nr. 103/1996 ; O.U.G. nr. 112/2000 ;
O.U.G. nr. 295/2000 ; L. nr. 454/2001 ; Hotărârea nr. 341/2002 ; O.U.G. nr. 127/2010 ;
L. nr. 136/2011 ; O.U.G. nr. 121/2011 ; O.U.G. nr. 2 6/2012 ; L. nr. 187/2012 ; L. nr.
122/2014 ; L. nr. 283/2015
  Hotărârea nr. 786/1993 pentru aprobarea Regulamentului privind stabilirea grupelor de
terenuri care intră în perimetrele de ameliorare, percum și componența, funcționarea și
atribuțiile comisiilor de specialiști constituite pentru delimitarea perimetrelor de
ameliorare, publicată în M. O. nr.48 din 24 februarie 1994 , în vigoare de la 24.02.1994
până la 28.12.2011, fiind abrog ată prin Hotărârea nr. 1257/2011.

 Hotărârea nr. 1257/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind stabilirea grupelor
de terenuri care intră în perimetrele de ameliorare, funcționarea și atribuțiile comisiilor
de specialiști, constituite pentru delimitarea perimetrelor de ameliorare, M.O. nr. 934
din 29.12.2011

  Hotărârea nr. 584/2001 privind amplasarea unor obiecte de mobili er urban, publicată în
M. O. nr. 35 4 din 30 iunie 2001
  Legea nr. 554/2003 privind măs uri pen tru asigurarea aspectului estetic al Capitalei și al
altor localități, publicat ă în M. O. 915 din 20 decembrie 2003

  Legea arendării nr. 16/1994, publicată în M. O. nr. 91 din 7 aprilie 1994, în vigoare de
la 07 .04.1994 până la 01.10.2011, M.O. nr. 91 din 07.04.1994 , fiind abrogat ă pri n
Legea nr. 71/2011 și înlocuit ă de Codul Civil (r1) din 2009

267

  Legea fondului cinegetic și a prot ecției vânatului nr. 103/1996, în vigoare de la
27.10.1996 până la 22.12.2006, republicată în M.O. nr. 32 8 din 17.05.2002, fiind
abrogat ă și înlocuit ă de Legea nr. 407/2006

 Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 , M.O. nr. 944 din
22.11.2006 . Include modificările aduse prin următoarele ac te: L . nr. 197/2007 ; L. nr.
215/2008 ; O.U.G. nr. 154/2008 ; L. nr. 80/2010 ; O.U.G. nr. 102/2010 ; L. nr. 187/2012 ;
L nr. 149/2015

  Legea nr. 132 din 15 iulie 1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în
interes public, republicată în M.O. nr. 261 din 10.04.2014
  Ordinul nr. 119/2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind
mediul de viață al populației (Ministerul Sănătății) , M.O. nr. 127 din 21.02.2014
  Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în M. O. nr. 448 din
24 noi embrie 1998 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr.
30/2000 ; O.U.G. nr. 206/2000 ; L. nr. 241/2003 ; L. nr. 71/2011
  Legea administrației publice locale nr. 215/2001 , în vigoare de la 23 aprilie 2001,
republicată în M.O. nr. 123 din 20.02.2007 . Include modificările aduse prin
următoarele acte: O.U.G. nr. 20/2008 ; L. nr. 35/2008 ; O.U.G. nr. 66/2008 ; L. nr.
131/2008 ; O.U.G. nr. 105/2009 ; L. nr. 375/2009 ; L. nr. 59/2010 ; L. nr. 264/2011 ; L. nr.
13/2012 ; L. nr. 74/2012 ; L. nr. 76/2012 ; L. nr. 133/2012 ; L. nr. 20/2014 ; O.U.G. nr.
18/2014 ; O.U.G. nr. 68/2014 ; L. nr. 115/2015 ; L. nr. 119/2015 ; O.U.G. nr. 14/2015 ;
L. nr. 200/2015 ; O.U.G. nr. 41/2015

  Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326/2001 , publicată în M . O. nr.
359 din 4 iulie 2001 , în vigoare de la 03.08.2001 pâ nă la 21.03.2007, fiind abrogat ă și
înlocuit ă de Legea nr. 51/2006

 Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată în M.O. nr.
121 din 05.03.2013 . Include modificările aduse prin O.U.G. nr. 68/2014
  Legea nr. 219/1998 privind regimul conce siunilor, publicată în M. O. nr. 459 din 30
noiembrie 1998 , în vigoare de la 29.01.1999 pâ nă la 30.06.2006, fiind abrogat ă prin
Ordonanța de urgență nr. 34/2006 și înlocuit ă de O rdonanța de urgență nr. 54/2006 și
Ordonanța de urgență nr. 54/2006

 Ordonanț a de urgență nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii ,
în vigoare de la 30.06.2006, M.O. nr. 418 din 15.05.2006 . Include modificările aduse
prin următoarele acte: L . nr. 337/2006 ; L. nr. 128/2007 ; O.U.G. nr. 94/2007 ; Dcz . nr.
569/2008 ; O.U.G. nr. 1 43/2008 ; O.U.G. nr. 228/2008 ; O.U.G. nr. 19/2009 ; O.U.G. nr.
72/2009 ; O.U.G. nr. 76/2010 ; L. nr. 278/2010 ; L. nr. 284/2010 ; Regulamentul nr.
1251/2011 ; L. nr. 279/2011 ; O.U.G. nr. 114/2011 ; L. nr. 76/2012 ; O.U.G. nr. 77/2012 ;
O.U.G. nr. 31/2013 ; O.U.G. nr. 35/2013 ; L. nr. 193/2013 ; Regulamentul nr.

268

1336/2013 ; O.U.G. nr. 51/2014 ; Dcz . nr. 5/2015

 Ordonanța de urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică , M.O., nr. 569 din 30.06.2006 . Include modificările aduse prin
L. nr. 22/2007

  Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele
măsuri a diacente, publicată în M. O. nr. 653 din 22 iulie 2005 . Include modificările
aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 127/2005 ; Rectificarea din 27.10.2005 ;
O.U.G. nr. 209/2005 ; Rectificarea din 31.03.2006 ; O.U. G. nr. 50/2006 ; O.U.G. nr.
114/2006 ; Rectificarea din 06.06.2007 ; O.U.G. nr. 81/2007 ; O.U.G. nr. 93/2007 ;
O.U.G. nr. 118/2007 ; O.U.G. nr. 1 54/2007 ; L. nr. 77/2008 ; O.U.G. nr. 62/2008 ;
Dcz. nr. 830/2008 ; O.U.G. nr. 137/2008 ; O.U.G. nr. 158/2008 ; Dcz . nr. 1352 /2008 ;
O.U.G. nr. 35/2009 ; L. nr. 330/2009 ; O.U.G. nr. 114/2009 ; O.U.G. nr. 17/2010 ;
O.U.G. nr. 62/2010 ; L. nr. 142/2010 ; O.U.G. nr. 91/2010 ; O.U.G. nr. 109/2010 ; L. nr.
71/2011 ; O.U.G. nr. 106/2011 ; O.U.G. nr. 120/2011 ; L. nr. 302/2011 ; O.U.G. nr.
4/2012 ; O.U.G. nr. 23/2012 ; L. nr. 187/2012 ; L. nr. 2/2013 ; L. nr. 165/2013 ; L. nr.
337/2013 ; L. nr. 10/2015

  Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată în
M.O. nr. 472 din 05.07.2011

 Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară
realizării unor obiective de interes național, județean și local , M.O. nr. 853 din
20.12.2010 . Include modificările aduse prin următoarele acte: L . nr. 90/2011 ; L. nr.
205/2011 ; O.U.G. nr. 96/2012 ; L. nr. 220/2013 ; L. nr. 229/2013 ; O.U.G. nr. 6/2014 ;
O.U.G. nr. 11/2014 ; O.U.G. nr. 86/2014 ; Dcz . nr. 380/2015

  Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agr icultură,
publicată în M. O. nr. 97 din 6 mai 1991 . Include modificările aduse prin următoarele
acte: O.U.G. nr. 125/2006 ; Hotărârea nr. 140/2007 ; O.U.G. nr. 3/2015
  Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 , republicată în M.O. nr. 444
din 18.06.2014
  Legea nr. 138/2004 a îmbunătățirilor funciare, republicată în M.O. nr. 88 din
13.02.2009 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 39/2009 ;
L. nr. 281/2010 ; O.U.G. nr. 65/2011 ; O.U.G. nr. 82/2011 ; L. nr. 187/2012 ; O.U.G. nr.
79/2013 ; O.U.G. nr. 4/2015
  Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 , republicată în M.O. nr. 720 din
24.09.2015 . Include modificările aduse prin Rectificarea din 05.11.2015
  Ordonanța nr. 43/1997 privind regimul dr umurilor, publicată în M. O. nr. 237 din
29.06.1998 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.G. nr. 132/2000 ;
O.U.G. nr. 295/2000 ; O.G. nr. 79/2001 ; Ordinul nr. 1959/2002 ; O.G. nr. 26/2003 ;

269

O.U.G. nr. 84/2003 ; Dcz . nr. 11/2004 ; O.G. nr. 21/2005 ; O.G. nr. 38/2006 ; L. nr.
130/2007 ; O.G. nr. 7/2010 ; O.G. nr. 5/2011 ; O.U.G. nr. 8/2011 ; O.U.G. nr. 96/2012 ;
O.U.G. nr. 86/2014 ; L. nr. 198/2015
  Ordonanța nr. 8 1/1998 privind unele măsuri pen tru ameliorarea prin împădurire a
terenurilor d egradate, publicată în M. O. nr. 313 din 27 august 1998 , în vigoare de la
27.08.1998 pâ nă la 29.03.2008, fiind abrogat ă prin Codul Silvic din 2008.
  Ordinul nr. 44/1998 pentru aprobarea Normelor privind protecția mediului ca urmare a
impactului dr um-mediu înconjurător, publicat în M . O. nr.138 bis din 6 aprilie 1998
  Ordonanța de Urgență nr. 94/ 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ca re au
aparținut cultelor religioase din România, republicată în M.O. nr. 797 din 01.09.2005 .
Include modificările aduse prin următoarele acte: Rectificarea din 27.10.2005 ;
O.U.G. nr. 209/2005 ; O.U.G. nr. 35/2009 ; L. nr. 165/201 3; O.U.G. nr. 21/2015
  Ordonanța nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor
situri arheologice ca zone de interes națonal, republicată în M.O. nr. 951 din
24.11.2006 . Include modificările aduse prin următoarele acte: O.G. nr. 13/2007 ; L. nr.
329/2009 ; O.U.G. nr. 12/2011 ; L. nr. 187/2012
  Ordonanța de Urgență nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în
M. O. nr. 352 din 30 iunie 2001 . Include modificările aduse prin următoarele acte:
L. nr. 243/2002 ; L. nr. 39/2003 ; L. nr. 278/2006 ; O.U.G. nr. 108/2006 ; O.U.G. nr.
130/2008 ; O.U.G. nr. 26/2009 ; O.U.G. nr. 16/2010 ; L. nr. 265/2010 ; L. nr. 157/2011 ;
L. nr. 280/2011 ; L. nr. 187/2012 ; L. nr. 25 5/2013
  Ordonanța de Urgență nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare al
comuni cațiilor, publicată în M. O. nr. 457 din 27 iunie 2002 , în vigoare de la
25.09.2002 până la 31.10.2012, fiind a brogat ă prin Legea nr. 154/2012 și înlocuit ă
parțial de Or donanța de urgență nr. 111/2011

 Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice
În vigoare de la 31.10.2012, publicată în M.O. nr. 680 din 01.10.2012

 Ordonanța de urgență nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice , publicată în
vigoare de la 27.12.2011, publicată în M.O. nr. 925 din 27.12.2011 . Include
modificările aduse prin următoarele acte: L . nr. 140/2012 ; O.U.G. nr. 34/2014

  Hotărâre a nr. 1164/2002 penrtu aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 pr ivind retrocedarea unor bunuri
imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 501/2002, precum și pentru stabilirea unor măsuri privind
organizarea și funcționarea comisiei speciale de ret rocedare, publicată în M. O. nr. 805
din 6 noiem brie 2002 . Include modificările aduse prin următoarele acte: Hotărârea nr.
270/2005 ; Hotărârea nr. 1094/2005 ; Hotărârea nr. 546/2015
  Ordonanța nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane ș i rurale, publicată în

270

Convenții internaționale ș i Recomandări internaționale

 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 13 mai 1994,
publicată în M.O . nr. 135 din 31 mai 1994. Textul actualizat al Convenției, inclusiv al
Protocoalelor nr. 1, 4, 6, 7, 12 și 13, este disponibil la adresa electronică ,
http://www.echr.coe.int/Documents/ Convention_RON.pdf

 Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (Protocolul nr. 1), ratificat de România prin Legea nr. 30 din 13 mai
1994, publicată în M. O . nr. 135 din 31 mai 1994 M. O. nr. 86 din 1 februarie 2002 . Include modificările aduse prin L . nr. 515/2002
  Ordin ul nr. 6 din 7 ianuarie 2003 privind măsuri pentru respectarea disciplinei în
domeniul urbanismului și amenajării teritoriului în scopul asigurării fluidizării
traficului și a siguranței circulației pe drumurile publice de interes național și județean,
publi cat în M. O. nr. 122 din 26 februarie 2003

  Ordin ul nr. 118 din 20 august 2003 pen tru aprobarea Reglementării aeronautice c ivile
române privind condițiile de avizare a documentațiilor tehnice pentru obiectivele aflate
în zone cu servituți aeronautice civile – RACR -CADT, ediția 02/2003, publicat în M.
O. nr. 641 din 9 septembrie 2003 , în vigoare de la 09.09.2003 până la 24.06.2015, fiind
abrogat și înlocuit de Ordinul nr. 735/2015.

 Ordinul nr. 735/2015 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române privind
stabilirea zonelor cu servituți aeronautice civile și a condițiilor de avizare a
documentațiilor tehnice aferente obiectivelor din aceste zone sau din alte zone în care
pot constitui obstacole pentru navigația aeriană și/sau pot afecta sigur anța zborului pe
teritoriul și în spațiul aerian al României RACR -ZSAC, ediția 1/2015 , în vigoare de la
24.06.2015, publicat în M.O. nr. 454 din 24.06.2015

 Legea nr. 190/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2011
pentru modificar ea și completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și
urbanismul, publicată în M. O. nr. 418, din 10 iulie 2013

 Legea nr. 554/2003 privind măsuri pentru asigurarea aspectului estetic al Capitalei și al
altor lo calități, publicată în M.O. nr. 915/20.12.2003, partea I

 Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și
sănătate publică privind mediul de viață al populației din 4.02.2014, publicat în M.O.
nr. 127 din 21.02.2014

271

 Convenția privind patrimoniul mondial cultural și natural, Paris, 16 noiembrie 1972.
România a aderat la această Convenție prin Decretul nr. 187 din 30 martie 1990, publicat
în Monitorul Ofic ial al României nr. 46 din 31 martie 1990

 Convenția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, încheiată la
Geneva la 13 noiembrie 1979, ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie
1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 26 ianuarie 1991

 Convenția cu privire la protecția Mării Negre împotriva poluării, București, 21 aprilie
1992. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 98 din 2 iulie 1992, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 242 din 29 septembrie 1992

 Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, Londra, 1973.
România a aderat la această Convenție, prin Legea nr. 6 din 8 martie 1993, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 57 din 18 martie 1993

 Convenția de la Base l privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor
periculoase și eliminării acestora, din 22 martie 1989. România a aderat la această
Convenție prin L egea nr. 6 din 12 decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 18
din 26 ianuarie 1991

 Convenția asupra comerțului internațional cu specii sălbatice de floră și faună
amenințate cu dispariția, Washington, 1973. Convenția a fost ratificată de România prin
Legea nr. 69 din 15 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 12 august 1994

 Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa,
Berna, 19 septembrie 1979. România a aderat la această Convenție prin Legea nr. 13 din
11 martie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 62 din 25 martie 1993

 Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea,
Sofia, 29 iunie 1994. Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr. 14 din 24
octombrie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 41 din 27 februarie 1995

 Convenția privind protec ția cursurilor de apă tranfrontiere și a lacurilor internaționale,
Helsinki, 14 martie 1992. Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din
26 aprilie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 81 din 3 m ai 1995
 Convenția privind protecția stratului de ozon, Viena, 1985. România a aderat la această
Convenție prin Legea nr. 84 din 3 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 292 din 15 decembrie 1993

 Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice, Ramsar, 2 februarie 1971 . România a ratificat această convenție prin
Legea nr. 5/1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 18/26.01.1991

272

 Convenția europeană pentru pro tecția patrimoniului arheologic – revizuită , adoptată la
La Valetta în 16 noiembrie 1992. Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr.
150 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 175 din
29 iulie 1997

 Conven ția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat , Haga, 14 mai
1954 . Convenția a intrat în vigoare la 7 august 1956 și a fost ratificată de România prin
Decretul nr. 605/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 6/1958

 Convenția pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei , adoptată de statele
membre ale Consiliului Eur opei, Granada, 3 octombrie 1983 . Convenția a fost ratificată
de România prin Legea nr. 157 din 7 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, part ea I, nr. 274 din 13 octombrie 199 7

 Convenția privind protecția patrimoniului cultural mondial și național , adoptată la a
XVII -a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris, 16 noiembrie 1972 . România a
acceptat Convenția prin Decretul nr. 187/1990 , publicat în M.O., I nr. 46 din 31.03.1990
 Convenția privitoare la măsurile de luat pentru interzicerea și împiedicarea importului,
exportului și trasferului ilicit de proprietate a bunurilor culturale , adoptată la a XVI -a
sesiune a Conferinței Generale U NESCO, Paris, 14 noiembrie 1970 . România a aderat la
această convenție prin Legea nr. 79 din 11 noiembrie 1993, publicată în Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 268 din 19 noiembrie 1993

 Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal , adoptată l a
Roma în data de 24 iunie 1995 . Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr.
149 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 176 din 30 iulie 1997

 Convenția peisajului european, Florența, 20 oc tombrie 2000 , publicată în M.O.,
I, nr. 536 din 23.07.2002

 Recomandare definind principiile internaționale de aplicat în materie de săpături
arheologice (adoptată de a IX -a Sesiune a Conferinței Generale a UNESCO, New –
Delhi, 5 decembrie 1956)
 Recomandare pentru protecția bunurilor culturale mobiliare (adoptată la a XX -a
Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris, 28 noiembrie 1978)
 Recomandare pentru salvgardarea și conservarea imaginilor în mișcare (adoptată la a
XXI-a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Belgrad, 27 octombrie 1980)
 Recomandare privind măsurile de luat pentru interzicerea și împiedicarea exportului,
importului și transferului ilicit de proprietate a bunurilor culturale (adoptată la a XIII –
a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris 19 noiembrie 1964)
 Recomandare privind mijloacele cele mai eficiente pentru a face muzeele accesibile
pentru toți (adoptată la a IX -a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, 14
decembrie 1960)
 Recomandare privind prezervarea bunurilor cultur ale periclitate de lucrări publice sau

273

private (adoptată la a XV -a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris, 16
noiembrie 1968)
 Recomandare privind protecția pe plan național a patrimoniului cultural și natural
(adoptată la a XVII -a Sesiune a Conferin ței Generale UNESCO, Paris, 16 noiembrie
1972)
 Recomandare privind salvgardarea ansamblurilor istorice sau tradiționale și rolul lor
în viața contemporană (1976)
 Recomandare privind salvgardarea frumuseții și caracterului peisajelor și siturilor
(adoptat ă la a XII -a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris, 11 decembrie
1962)
 Recomandare privind schimbul internațional de bunuri culturale (adoptată la a XIX -a
Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Nairobi, 26 noiembrie 1976)

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

 Cauza C -44/79, Hauer , Hotărârea din 13 decembrie 1979
 Cauza C-7/56, Algera , Hotărârea din 12 iulie 1957
 Cauza T -184/95, Dorsch consult Ingenieurgesellschaft , Hotărârea din 28 aprilie
1998
 Cauza C -92/77, An Bord Bainne Cooperative, Hotărârea din 23 februarie 1978
 Cauza C-227/89, Rönfeld, Hotărârea din 7 februarie 1991
 Cauza C-475/93, Thévenon, Hotărârea din 9 noiembrie 1995
 Cauza T -81/95, Interhotel, Hotărârea din 14 iulie 1997
 Cauzele conexate 41/79, 121/79, 796/79, Testa , Hotărârea din 19 iunie 1980
 Cauza C -5/88, Wachauf , Hotărârea din 13 iulie 1989
 Cauza C -44/89, Von Deetzen II, Hotărârea din 22 octombrie 1991
 Cauza C-4/73, Nold, Hotărârea din 11 ianuarie 1977
 Cauza C-177/90, Kühn , Hotărârea din 10 ianuarie1992
 Cauza C-44/94, The Queen , Hotărârea din 17 octombrie1995
 Cauza C-22/94 The Irish Farmers Association e.a., Hotărârea din 15 aprilie 1997
 Cauza C-84/78, Tomadini , Hotărârea din 16 mai 1979
 Cauzele conexe de la 63 la 69/72, Werhahn, Hotărârea din 13 noiembrie 1973
 Cauza C -280/93, RFA c/Conseil , Hotărârea din 5 octombrie 1994
 Cauza C-230/78, Eridania , Hotărârea din 27 septembrie 1979 l
 Cauza C -76/93 P, Scaramuzza , Hotărârea din 20 octombrie 199 4
 Cauza T – 521/93, Atlanta , Hotărârea din 11 decembrie 1996
 Cauza C -2/92, Bostock , Hotărârea din 24 martie 1995
 Cauza C -186/96, Stefan Demand , Hotărârea din 17 decembrie 1998
 Cauza C -292/97, Kjell Karlson , Hotărârea din 13 ap rilie 2000
 Cauza C -111/63, Lemmerz Werke , Hotărârea din 13 iulie 1965
 Cauza C -74/74, CNTA , Hotărârea din 14 mai 1975
 Cauza T -390/94, Schröder , Hotărârea din 15.04.1997

274

 Cauza C -316/86, Hauptzollamt Hamburg -Jonas , Hotărârea din 26 aprilie 1988
 Cauza 24/86, Blaizot, Hotărârea din 2 februarie 1988
 Cauza 253/86, Agro -Pecuaria Vicente Nobre , Hotărârea din 31 mai 1988
 Cauza T -142/97, Branco , Hotărârea din 15 septembrie 1998
 Cauza 97/76, Merkur , Hotărârea din 8 iunie 1977
 Cauza 78/77, Lührs, Hotărârea din 1 februarie 1978
 Cauza T -142/97, Branco , Hotărârea din 15 septembrie 1998
 Cauza 68/77, IFH, Hotărârea din 17 februarie 1978
 Cauza T -336/94, Efisol , Hotărârea din 16 octombrie 1996
 Cauza T -243/94, British Steel , Hotărârea din 24 octombrie 1997
 Cauza C -236/90, Maier, Hotărârea din 9 iulie 1 992
 Cauzele conexe T -231-234/94, Industrias Pesqueras Campos , Hotărârea din 24
aprilie 1996.
 Cauza 245/81, Edeka c/Allemagne , Hotărârea din 15 iulie 1982.
 Cauza 289/81, Mavridis , Hotărârea din 19 mai 1983
 Cauza T -587/93, Ortega Urretavizcaya , Hotărârea din 11 iulie 1996
 Cauza T -195/95, Guérin automobiles , Hotărârea din 11 martie 1996
 Cauzele conexe 87 și 130/77, 22/83 și 9 și 10/84, Salermo, Hotărârea din 11 iulie
1985
 Cauza T -115/94, Opel Austria , Hotărârea din 22 ianuarie 1997
 Cauza T -211/95, Petit -Laurent , Hotărârea din 5 februarie 1997
 Cauza 316/86, Krücken , Hotărârea din 26 aprilie 1988
 Cauza T -20/96, Pascall , Hotărârea din 27 noiembrie 1997
 Cauza 223 /85, RSV, Hotărârea din 24 noiembrie 1987
 Cauza C -309/96, Annibaldi , Hotărârea din 18 decembrie 1997
 Cauza 182/83, R. Fearon , Hotărârea din 6 noiembrie 1984
 Cauza C -5/94, Hedley Lomas , Hotărârea din 23 mai 1996
 Cauza T -85/09 , Kadi, Hotărârea din 30 septembrie 2010
 Cauzele C -402/05 P și C -415/05 P, Kadi , Hotărârea din 3 septembrie 2008
 Cauza C 59/83, Biovilac, Hotărârea 6 decembrie 1984
 Cauza C -350/88, Delacre , Hotărârea din 14 februarie 1990
 Cauza T -385/07, FIFA v Co misia , Hotărârea din 17.02.2011
 Cauza T -55/08, UEFA v Comisia , Hotărârea din 17.02.2011
 Cauza C -70/10, Scarlet Extended SA , Hotărârea din 24.11.2011
 Cauza C -360/10, SABAM, Hotărârea din 16.02.2012
 Cauza C -128/11, UsedSoft GmbH , Hotărârea din 17.02.2011
 Cauza T -113/96, Dubois și fiii , Hotărârea din 29.01.1998
 Cauza C -275/06, Promusicae , Hotărârea din 29 ianuarie 2008
 Cauza C -265/87, Schräder HS Kraftfutter , Hotărârea din 11.07.1989
 Cauza T -138/07, Schindler Holding Ltd , Hotărârea din 13.07.2011
 Cauza T -16/04, Arcelor SA , Hotărârea din 02.03.2010
 Cauza T -160/10, J v Parliament , Hotărârea din 27.09.2012
 Cauza C -180/11, Bericap Záródástechnikai bt., Hotărârea din 15.11.2012

275

Curtea Internațională de Justiție
 Cauza Oscar Chinn , Hotărârea din 12 decembrie 1934

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

 Cedh, Hotărârea Sporrong și Lönnroth din 23 septembrie 19 82
 Cedh, Hotărârea Mackx din 13 iunie 1979
 Cedh, Hotărârea Gaygusuz din 16 septembrie 1996
 Cedh, Hotărârea Van der Marle din 26 iunie 1986
 Cedh, Hotărârea Chassagnou din 29 aprilie 1999
 Com.edh, Hotărârea Bramelied și Malmströd din 12 octombrie 1982
 Com.edh, S.C/Royaume -Uni din 13 decembrie 1984
 Cedh , Hotărârea Tre Traktörer AB din 7 iulie 1989
 Cedh, Hotărârea Fredin din 18 februarie 1991
 Cedh, Hotărârea Pine Valley din 29 noiembrie 1991
 Cedh, Hotărârea Raffineries grecques din 9 decembrie 1994
 Com.edh, Hotărâ rea C V/France din 15 iulie 1988;
 Cedh, Hotărârea Pressos Compania Naviera SA din 20 noiembrie 1995
 Cedh, Hotărârea Papamichalopoulos din 24 iunie 1993
 Cedh, Hotărârea James și alții din 21 februarie 1986
 Cedh, Hotărârea Gasus Dosier din 23 februarie 1995
 Com. edh , Hotărârea Muller c/Austria din 16 decembrie 1974
 Cedh, Hotărârea Loizidou din 23 martie 1995
 Cedh, Hotărârea Pressos Compania Naviera SA din 20 noiembrie 1995
 Cedh, Hotărârea Erkner și Hofauer din 23 aprilie 1987
 Cedh, Hotărârea Katte Klitsche de la Grange din 27 octombrie 1994
 Cedh, Hotărârea Phocas din 23 aprilie 1996
 Cedh, Hotărârea Vasilescu din 22 mai 1998
 Cedh, Hotărârea Beyeler din 5 ianuarie 2000
 Cedh, Hotărârea Tsirikakis din 17 ianuarie 2002
 Cedh, Hotărârea SA Dangeville din 16 aprili e 2002

Tratate și directive din dreptul Uniunii
 Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), nepublicat, semnat la 25.3.1957
 Tratatul de Fuziune, JO 152 din 13.7.1967
 Actul Unic European, JO L 169 din 29.6.1987
 Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), JO C 191 din 29.7.1992
 Tratatul de la Amsterdam, JO C 340 din 10.11.1997
 Tratatul de la Nisa, JO C 80 din 10.3.2001
 Tratatul de la Lisabona, JO C 306 din 17.12.2007
 Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2000 de
stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei, J.O. L 327/1, p. 193.
 Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 cu privire la conserv area păsărilor sălbatice,
JOCE, L 103/1 din 25 aprilie 1979

276

 Directiva 9 2/43/CEE din 21 mai 1992 cu privire la p ăstrarea ha bitatelor naturale și a faunei și
florei să lbatice, JOCE, L 206 din 22 iulie 1992
 Directiva 2009/147/CEdin 30 noiembrie 2009 a Parlamentului European și a Consiliului
 Communication de la Com mission au Conseil, au Parlement européen, au Comité économique et
social européen et au Comité des régions – Stratégie thématique en faveur de la protection des sols

Site-uri internet
 http://natura2000.ro/managementul -siturilor -natura -2000 , 17.08.2015
 http://natura2000.ro/managementul -siturilor -natura -2000 , 17.08.2015
 http://www.ince.ro/tezaur%20XXXI.pdf , 17.08.2015
 http://193.2 26.121.81/publications/buletin/9/cojocaru.pdf , 17.08.2015.
 www.curia.europa.eu
 www.eur -lex
 www.icj -cij.org
 www.coe.int
 www.portal.just.ro