Abrevieri ………………………………………………………………………………………………………………….5

TÂLHĂRIA

CUPRINS

Abrevieri ………………………………………………………………………………………………………………….5

Introducere ………………………………………………………………………………………………………………6

Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra patrimoniului…………………………………………………………………………………………………………….7

Capitolul II. Generalități privind dispozițiile Codului penal în vigoare în raport cu cele din legea anterioară în legătură cu infracțiunea de tâlhărie ………………………………………………………………………………………………………………………………..11

Capitolul III. Elemente preexistente

Obiectul juridic special ………………………………………………………………………………………..18

Obiectul material …………………………………………………………………………………………………18

Subiecții infracțiunii …………………………………………………………………………………………….19

C1. Subiectul activ ………………………………………………………………………………………………19

C2. Subiectul pasiv ……………………………………………………………………………………………..20

Participația penală ……………………………………………………………………………………………….21

Capitolul IV. Structura și conținutul juridic al infracțiunii

Situația premisă …………………………………………………………………………………………………..22

Conținutul constitutiv ………………………………………………………………………………………….23

2.1. Latura obiectivă (elementul material, cerința esențială, urmarea imediată si legătura de cauzalitate) …………………………………………………………………………………………………….23

2.2. Latura subiectivă …………………………………………………………………………………………..27

Capitolul V. Forme, modalitați, sancțiuni

Forme ………………………………………………………………………………………………………………..29

1.1. Actele de pregătire ………………………………………………………………………………………..29

2.2. Tentativa ……………………………………………………………………………………………………..29

2.3. Consumarea ………………………………………………………………………………………………….30

Modalități …………………………………………………………………………………………………………..30

Sancțiuni ……………………………………………………………………………………………………………37

Capitolul VI. Explicații complementare

Aspecte procesuale ……………………………………………………………………………………………..38

Situații tranzitorii ………………………………………………………………………………………………..38

Capitolul VII. Aspecte comparative între infracțiunea de tâlhărie și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal

Tâlhăria și șantajul ………………………………………………………………………………………………40

Tâlhăria și pirateria ……………………………………………………………………………………………..40

Tâlhăria și furtul ………………………………………………………………………………………………….41

Capitolul VIII. Jurisprudență

Subiectul activ …………………………………………………………………………………………………….42

Latura obiectivă ………………………………………………………………………………………………….44

Latura subiectivă …………………………………………………………………………………………………48

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………..50

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………….51

Lista de abrevieri

Alin. – alineat/ul

Art. – articol/ul

C.pen. – Cod penal

C.proc.pen. – Cod procedură penală

Col. – colaboratorii

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

Ed. – editura

I.C.C.J. – Inalta Curte de Casație și Justiție

Lit. – litera

N.C.P. – Noul Cod penal

Nr.- număr/ul

P.- pagina

Pct. – punct/ul

Urm.- următoarea

Vol. – volumul

INTRODUCERE

Partea specială a dreptului penal este alcătuită din ansamblul normelor penale care stabilesc faptele ce desemnează infracțiunile și pedepsele aplicate persoanelor vinovate de comiterea acestora. Dreptul penal este într-un continuu proces de adaptare și perfecționare a legislației la cerințele realității sociale.

Incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune duce la succesul lupții împotriva celor mai grave manifestări sociale prin mijloace de drept penal, conform principiilor fundamentale ale dreptului penal modern.

Infracțiunea de tâlhărie constituie în prezent un pericol social ridicat deoarece lezează relațiile sociale privind atât persoana cât și patrimoniul acesteia. De multe ori suntem pasivi la ce se întâmplă în jurul nostru dar tâlhăria este o realitate ce nu poate fi ignorată. Nivelul scăzut de trai din țara noastră nu face alceva decât sa încurajeze acest fenomen, determinând omul să recurgă la alte mijloace pentru asigurarea unei supraviețuiri decente. Combaterea fenomenului infracțional la momentul actual în România se regăsește în procesul continuu de adaptare a legislației la cerințele Uniunii Europene, și preocupă omenirea. Preocuparea pentru combaterea acestui fenomen este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin acest fenomen se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate și importanță, se pun în pericol valorile fundamentale afectându-i astfel buna sa funcționalitate.

Mi-am ales această temă de licență deoarece consider că abordarea infracțiunii de tâlhărie într-o formă mai amplă ar putea oferi un climat mai favorabil informării tuturor cetățenilor cu privire la periculozitatea săvârșirii acestei fapte penale și a consecințelor ei.

Prin această lucrare am încercat să descriu infracțiunea de tâlhărie într-o modalitate mult mai amplă folosindu-mă de gândirea juridică penală.

Această lucrare poate reprezenta un reper în alegerea unei conduite cât mai corecte precum și înfrânarea tuturor impulsurilor care ar putea împinge o persoană să săvârșească această infracțiune.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI

”Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro-social.”

În doctrina de specialitate problematica legată de infracțiunile contra patrimoniului este des abordată dar departe de a fi epuizată, astfel încât o nouă cercetare poate fi considerată utilă, datorită complexității problemelor observate în legătură cu acestea. De pildă, în materia infracțiunilor contra patrimoniului, în general există o diversitate de variante de clasificare a lor, prin raportare la diferite categorii de criterii.

Conform Codului penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și cu publicările ulterioare până la nivelul Legii nr. 269/2009, infacțiunile au fost definite într-un Titlu unic ” Infracțiuni contra patrimoniului”, după ce anterior au fost cunoscute sub două titluri distincte: ”Infracțiuni contra avutului personal sau particular” și “Infracțiuni contra avutului obștesc”.

Legiuitorul român, în noul Cod penal a optat pentru o sistematizare a normelor de incriminare a faptelor contra patrimoniului în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt și indiferent de titularul lor: Capitolul I reglementează faptele de furt; Capitolul II tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria; Capitolul III cuprinde incriminări ale unor fapte contra patrimoniului care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii; în Capitolul IV au fost incluse fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, iar în Capitolul V ”Distrugerea și tulburarea de posesie”. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

Constituția României prin art. 135 alin. (2) din legea fundamentală menționează că: ”Proprietatea este publică sau privată”, iar în alin. (3) stipulează că: ”Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. Codul penal și alte norme speciale cuprind dispoziții penale care asigură o protecție corespunzătoare patrimoniului, indiferent dacă acesta este public sau privat printr-un sistem unic, implementat cu reglementări și sancțiuni.

Conform dreptului civil, patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care are o valoare economică. Contrar acestuia, în dreptul penal, noțiunea de patrimoniu se referă la bunurile private în individualitatea lor susceptibile de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite etc.

Legea penală apără patrimoniul și drepturile legate de acesta doar în măsura în care ele sunt păstrate în starea în care se regăseau în momentul activității ilicite a făptuitorului; iar în cazul în care se execută după actul infracțional, apărarea drepturilor patrimoniale nu mai este posibilă, decât în cazul soluționării penale a acelei cauze sau prin exercitarea acțiunii civile în cazul procesului penal.

Condițiile preexistente ale infracțiunilor contra patrimoniului sunt reprezentate de: obiectul juridic generic, obiectul material, subiectul activ și subiectul pasiv.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este împărțit în obiectul juridic principal și obiect juridic secundar. Cel principal este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul iar cel secundar se regăsește în ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfașoară și se dezvoltă în legatură cu respectiva valoare socială.

Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de bunurile mobile sau imobile asupra cărora se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea ilicită. În cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit obiectul material este bunul mobil; iar în cazul infracțiunilor de distrugere, tulburarea de posesie, obiectul material este bunul imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului. Este posibilitatea în care obiectul material sa fie doar un bun ”Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro-social.”

În doctrina de specialitate problematica legată de infracțiunile contra patrimoniului este des abordată dar departe de a fi epuizată, astfel încât o nouă cercetare poate fi considerată utilă, datorită complexității problemelor observate în legătură cu acestea. De pildă, în materia infracțiunilor contra patrimoniului, în general există o diversitate de variante de clasificare a lor, prin raportare la diferite categorii de criterii.

Conform Codului penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și cu publicările ulterioare până la nivelul Legii nr. 269/2009, infacțiunile au fost definite într-un Titlu unic ” Infracțiuni contra patrimoniului”, după ce anterior au fost cunoscute sub două titluri distincte: ”Infracțiuni contra avutului personal sau particular” și “Infracțiuni contra avutului obștesc”.

Legiuitorul român, în noul Cod penal a optat pentru o sistematizare a normelor de incriminare a faptelor contra patrimoniului în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt și indiferent de titularul lor: Capitolul I reglementează faptele de furt; Capitolul II tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria; Capitolul III cuprinde incriminări ale unor fapte contra patrimoniului care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii; în Capitolul IV au fost incluse fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, iar în Capitolul V ”Distrugerea și tulburarea de posesie”. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

Constituția României prin art. 135 alin. (2) din legea fundamentală menționează că: ”Proprietatea este publică sau privată”, iar în alin. (3) stipulează că: ”Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. Codul penal și alte norme speciale cuprind dispoziții penale care asigură o protecție corespunzătoare patrimoniului, indiferent dacă acesta este public sau privat printr-un sistem unic, implementat cu reglementări și sancțiuni.

Conform dreptului civil, patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care are o valoare economică. Contrar acestuia, în dreptul penal, noțiunea de patrimoniu se referă la bunurile private în individualitatea lor susceptibile de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite etc.

Legea penală apără patrimoniul și drepturile legate de acesta doar în măsura în care ele sunt păstrate în starea în care se regăseau în momentul activității ilicite a făptuitorului; iar în cazul în care se execută după actul infracțional, apărarea drepturilor patrimoniale nu mai este posibilă, decât în cazul soluționării penale a acelei cauze sau prin exercitarea acțiunii civile în cazul procesului penal.

Condițiile preexistente ale infracțiunilor contra patrimoniului sunt reprezentate de: obiectul juridic generic, obiectul material, subiectul activ și subiectul pasiv.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este împărțit în obiectul juridic principal și obiect juridic secundar. Cel principal este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul iar cel secundar se regăsește în ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfașoară și se dezvoltă în legatură cu respectiva valoare socială.

Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de bunurile mobile sau imobile asupra cărora se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea ilicită. În cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit obiectul material este bunul mobil; iar în cazul infracțiunilor de distrugere, tulburarea de posesie, obiectul material este bunul imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului. Este posibilitatea în care obiectul material sa fie doar un bun imobil (tulburarea de posesie). Putem întâlni și un obiect material secundar, de exemplu în cazul tâlhăriei acesta este reprezentat de corpul persoanei asupra careia sunt exercitate violențele, însoțind sustragerea bunului.

Subiectul activ poate fi reprezentat la cele mai multe dintre infracțiunile contra patrimoniului de orice persoană, în situația în care legea nu prevede pentru aceasta o calitate specială.

Infracțiunile contra patrimoniului se săvârsesc în participație penală, într-o proporție semnificativă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. În situația în care infracțiunea cere un subiect activ calificat, coautoratul nu este posibil decât dacă participantul întrunește și el condițiile cerute subiectului activ.

În principiu, trebuie menționat că subiectul activ al infracțiunilor patrimoniale poate fi și o persoană juridică.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, iar în cazul în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracțională sunt în proprietatea publică, subiectul pasiv este statul.

Pentru acest grup de infracțiuni nu avem o situație premisă identică. De exemplu, la infracțiunea de tăinuire avem o situație premisă specială, respectiv existența unei fapte prevazută de legea penală din care să provină bunul. Trebuie menționat că în cazul tâlhăriei sau furtului, este nevoie să preexiste posesia sau detenția persoanei lezate asupra bunului. Iar în cazul abuzului de încredere existența raportului juridic în baza caruia bunul este deținut de făptuitor reprezintă situația premisă.

Elementul material la infracțiunile patrimoniale se realizează, de obicei, printr-o acțiune. În cazul furtului de exemplu, elementul material reprezintă acțiunea de luare a bunului mobil, din posesia altei persoane. Trebuie menționat că elementul material se poate realiza și prin inacțiune. (exemplu: în cazul abuzului de încredere, în varianta refuzului de restituire a bunului)

La infracțiunile patrimoniale, urmarea imediată constă în lezarea relațiilor patrimoniale sub forma unei daune sau a unui prejudiciu. De exemplu în cazul infracțiunii de tâlhărie apare și o urmare imediată și aceasta constă în lezarea integrității corporale sau a sănătății persoanei, sau chiar decesul, în cazul în care victima moare ca urmare a tâlhăriei.

Legătura de cauzalitate la infracțiunile din acest titlu, trebuie să existe între elementul material al laturii obiective și urmarea imediată.

”Vinovăția sub forma intenției este necesară pentru existența tuturor infracțiunilor contra patrimoniului, cu o singură excepție, distrugerea din culpă. În cazul infracțiunilor de furt și, pe cale de consecință, în cazul tâlhăriei și pirateriei, realizarea elementului subiectiv sub forma intenției este condiționată, cum se va vedea, de existența unui scop, respectiv însușirea pe nedrept a bunului.”

În ceea ce privește sancționarea infracțiunilor patrimoniale este prevăzută pentru toate infracțiunile, pedeapsa cu închisoarea, iar pentru unele dintre ele se prevede în mod alternativ și pedeapsa amenzii (de exemplu abuzul de încredere sau însușirea bunului găsit).

Urmărirea penală pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului se efectuează din oficiu dar pentru unele infracțiuni se aplică procedura plângerii penale.

”Importanta reducere a pedepselor în cazul infracțiunilor contra patrimoniului a avut în vedere următoarele aspecte: a) pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni; b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni, dar și la limitele de pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor; c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală; d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968).”

CAPITOLUL II. GENERALITĂȚI PRIVIND DISPOZIȚIILE CODULUI PENAL ÎN VIGOARE ÎN RAPORT CU CELE DIN LEGEA ANTERIOARĂ ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE

Codul penal de la 1864

Acesta este primul Cod penal al României copiat în mare parte după Codul penal francez de la 1810 care pune amprenta în evoluția dreptului penal român. În el se consacră diferite principii cum ar fi: principiul legalității incriminării și a pedepsei, responsabilității morale a infractorului, vinovăția acestuia, egalitatea în fața legii și pedepse umanizate.

Tâlhăria era prevăzută în Cartea II, Titlul IV, Capitolul II, Secțiunea II, în art. 317-320 atât în formă simplă (art. 317) cât și în două forme agravante (art. 318-319) și tâlhăria urmată de moartea victimei (art. 320) și era inclusă într-un capitol cu denumirea “Crime și delicte contra proprietăților”.

Codul penal de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea)

Dupa Marea Unire de la 1 decembrie 1918 acest Cod a marcat un alt moment important în evoluția dreptului nostru penal. Legislațiile aplicate până la înfăptuirea României Mari au fost: legiunea austriacă în Bucovina, legiunea rusă în Basarabia, legiunea ungară în Ardeal și codurile Vechiului Regat.

Dupa o perioadă foarte scurtă de timp de la intrarea acestui Cod în vigoare Carol al II-lea a instaurat regimul dictaturii regale și a impus țării o nouă Constituție și deschizând până în 22 decembrie 1989 o serie de regimuri totalitare care nu au fost întrerupte. În timpul acestor regimuri, dreptul penal a fost folosit numai în scopuri politice urmărite. În Codul penal a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru unele infracțiuni contra siguranței statului, aceasta menținându-se până în 1990 când a fost abolită.

În Codul penal de la 1936 tâlhăria era reglementată în Titlul XIV “Crime și delicte contra patrimoniului” în capitolul II Secțiunea I în art. 529-534 astfel:

Art. 529 cu următorul cuprins:

Acela care ia prin violență sau amenințare un lucru mobil, ce nu-i aparține, din posesiunea sau detenția altuia, în scopul de a-și însuși, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5000 la 10.000 lei și interdicție corecțională de la 2 la 5 ani;

Art. 530 cu următorul cuprins:

Se socotește, de asemenea, că a săvârșit delictul de tâlhărie și se pedepsește potrivit articolului precedent:

Acela care, surprins în flagrant în delict de furt, întrebuințează violența sau amenințarea în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa sau a coparticipanților săi;

Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;

Acela care obține prin violență sau amenințare semnătura sau remiterea unui act, unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;

Art. 531 cu următorul cuprins:

Tâlhăria se pedepsește cu închisoare corecțională de la 5 la 12 ani, amendă de la 10.000 la 20.000 lei și interdicție de la 3 la 15 ani, când este săvârșită:

1. în timpul nopții;

2. pe drumuri sau în piețe publice;

3. de două sau mai multe persoane;

4.de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;

5.de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor,toate sau o parte din ele, arme sau narcotice;

6.prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătății sau integrității corporale;

Art. 532- tâlhăria este comisă și se pedepsește cu munca silnică de la 10 la 15 ani și degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:

1.când s-a întrebuințat forța;

2.când s-au cauzat vreo vătămare a integrității corporale sau a sănătății din cele prevăzute la art. 473 ori s-au săvârșit și tentative de omor.

Art. 533- crima de tâlhărie se pedepsește cu munca silnică pe viață când s-a cauzat moartea victimei.

Acestui Cod penal i s-au adus modificări ulterioare și a fost adaptat scopurilor politice ale regimului totalitar iar în ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie s-a întrodus prin Decretul nr. 192, în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, “Unele infractiuni contra avutului obștesc”.

3.Codul penal de la 1969

În acest Cod penal infracțiunile conta avutului obștesc au primit o încadrare juridică corectă iar faptele care în codul anterior erau încadrate în texte diferite, acum erau încadrate în același text.

Infracțiunea de tâlhărie în Codul de la 1969 a fost prevăzută în Titlul III, atunci când este comisă contra avutului personal sau particular, într-o variantă simplă și două agravante, iar când era comisă contra avutului public era prevăzută în Titlul IV.

Varianta simplă atunci când infracțiunea era comisă contra avutului personal sau particular avea următorul cuprins:

Art. 211: Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe ori prin punerea victimei în stare inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Varianta agravantă era cuprinsă în același art. și avea următorul cuprins:

Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2, iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, sau vreuna dintre vătămările arătate în art. 181, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din urmările aratate în art. 182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Atunci când tâlhăria este înfăptuită asupra avutului public este incriminată în art. 225 cu următoarea variantă agravantă:

Când tâlhăria a avut consecințe grave ori vreuna dintre urmările prevăzute în art. 181 sau art. 182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.

Tâlhăria prevăzută în vechiul Cod penal, modificat prin Legea 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal

Prin Legea 140/1996 pe lângă alte substanțiale modificări se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel s-a modificat Titlul III din “Infracțiuni contra avutului personal sau particular” în “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV “Infracțiuni contra avutului obștesc” s-a abrogat în întregime, fiind neconstituțională protecția juridică specială pentru avutul public conform Constituției adoptate în 1991.

În Codul penal modificat a rămas infracțiunea de tâlhărie prevăzută de:

Art. 211- cu următorul cuprins:

Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.

Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

în timpul nopții;

într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:

de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;

într-o locuință sau în dependite ale acesteia;

în timpul unei calamități;

a avut una din urmările arătate în art. 182.

Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi.

Față de vechea reglementare, primul aliniat a rămas neschimbat, cu excepția cuantumului pedepsei care s-a mărit de la minimul general de 2 ani la minimul general de 3 ani, iar maximul general de 7 ani s-a mărit la maximul general de 18 ani.

Aliniatul 2 a fost modificat, fiind introduse trei circumstanțe agravante care ridică cuantumul pedepsei cu 2 ani, atât la minimul, cât și la maximul general, în cazul în care infracțiunea se comite în vreuna din aceste circumstanțe (de la 5 la 20 ani).

A fost introdus aliniatul (21) având 5 circumstanțe agravante care ridică cuantumul pedepsei minime cu 2 ani, în cazul în care infracțiunea se comite în vreuna din aceste circumstanțe pedeapsa este de la 7 la 20 ani.

Litera e) de la aliniatul (21) face referire la art. 182, care precizează urmările ce dau infracțiunii un caracter de mare periculozitate. Urmările infracțiunii prevăzute la art. 182 se referă la numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei pentru vindecare – respectiv sa fie mai mult de 60 de zile sau dacă victima a suferit una din următoarele consecințe: pierderea unui organ, încetarea fucționării acestuia, o infirmitate fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.

Aliniatul a fost de asemenea modificat, atât în ceea ce privește conținutul – fiind introdusă precizarea consecinței deosebit de grave pe lângă cea existentă, care a avut ca urmare moartea victimei, cât și în ceea ce privește cuantumul pedepsei – minimul general fiind mărit de la 7 ani la 15 ani și maximul general de la 20 la 25 de ani.

Mărirea cuantumului pedepsei la infracțiunea de tâlhărie apare ca o necesitate obiectivă a stopării fenomenului infracțional, față de creșterea acestuia într-un ritm accelerat, în ultima perioadă.

Împrejurarea de agravare este prevăzută de litera c) alin. 2 – tâlhăria săvârșită într-un loc public sau într-un mijloc de transport.

Legiuitorul a folosit sintagma ”mijloc de transport” și nu ”mijloc de transport comun”(cum se prevede la furtul calificat), sfera celei de-a doua noțiuni fiind evident mai largă, cuprinzând și sfera mijloacelor de transport în comun.

Trebuie reținut, așadar, că protecția instituită prin această împrejurare calificată a infracțiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă prin natura lor persoane în comun sau individual, cat și cele care transportă ocazional persoane indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta. Este suficient ca tâlhăria să se fi comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuiorul, cât și victima.

Împrejurarea de agravare de la litera c) alin. (21) – tâlhăria săvârșită într-o locuință sau în dependite ale acesteia.

Această împrejurare calificantă este specifică tâlhăriei, pentru că nu se întâlnește între elementele circumstanțiale ale infracțiunii de furt calificat, iar prin instituirea ei se realizează protejarea sporită a dreptului persoanei la folosirea în deplină siguranță a locului în care își trăiește viața intimă și în care iși păstrează bunurile care îi aparțin.

Tâlhăria fiind o infracțiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în forma simplă sau agravantă s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia, pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ținute astfel de bunuri, respectiv în locuința sau dependintele locuinței subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se comite în acest loc.

Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecția bunurilor și, în al doilea rând, protejarea persoanei la folosirea liniștită a locului în care își trăiește viața.

Art. 222- prevede că tentativa la infracțiunea de tâlhărie se pedepsește.

5.Tâlhăria prevăzută în noul Cod penal, adoptat prin Legea 286/2009

În noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în cinci capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt.

Conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie nu s-a modificat prin noul Cod penal. S-au redus limitele de pedeapsă prevăzute pentru sancționarea acestei infracțiuni și s-a introdus obligativitatea aplicării pedepsei complementare. Avand în vedere reducerea limitelor pedepsei, legea nouă este mai favorabilă.

Conform art. 233 NCP, furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

La fel era definită tâlhăria și în vechiul Cod penal la art. 211, singura diferență rezidând în cuantumul pedepsei, aceasta fiind pe vechiul Cod penal de la 3 la 18 ani.

Potrivit art. 234 Noul Cod penal, tâlhăria este calificată dacă este săvârșită în următoarele împrejurări:

prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

prin simularea de calități oficiale;

de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

în timpul nopții;

într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

prin violare de domiciliu sau sediu profesional.

Pedeapsa pentru această infracțiune este de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) C.pen., se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

În vechiul Cod penal nu există noțiunea de tâlhărie calificată, tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită, în timpul nopții sau într-un mijloc de transport fiind pedepsită cu închisoare de la 5 la 20 ani. Se poate observa faptul că în noul Cod penal nu este considerată tâlhărie calificată, tâlhăria săvârșită într-un loc public, fiind în schimb considerată astfel tâlhăria săvârșită asupra unui mijloc de transport. În virtutea vechiului Cod penal, tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită sau prin violare de domiciliu este pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani. În timp ce în vechiul Cod penal era considerată tâlhărie fapta săvârșită de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică sau paralizantă, în noul Cod penal este în mod expres prevăzut faptul că aceasta trebuie să folosească arma sau substanța explozivă, narcotică sau paralizantă, pentru a fi considerată tâlhărie calificată.

Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text distinct și comun și pedeapsa este închisoarea este de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Fiind infracțiuni complexe praeterintenționate, în cazul în care se produce numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, respectiv moartea victimei, iar acțiunea principală de sustragere rămâne în faza tentativei, în conformitate cu art.36 alin. (3) din noul Cod penal, se vor aplica pedepsele prevăzute pentru infracțiunile consumate.

În concluzie, indiferent că este tâlhărie simplă sau calificată, limitele de pedeapsă sunt mult mai mici decât cele existente în vechiul Cod penal, deoarece în timp ce în noul Cod penal maximul este de 18 ani și interzicerea unor drepturi, în vechiul Cod maximul era până la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

CAPITOLUL III. ELEMENTE PREEXISTENTE

Obiectul juridic special

Conform literaturii de specialitate, obiectul juridic special este constituit dintr-un obiect juridic principal care constă în relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile și un obiect juridic secundar care constă în relațiile sociale referitoare la libertatea, integritatea corporală, sănătatea și viața victimei.

”În cazul infracțiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de maximă importanță, ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, ca fiind secundare (adiacente), în raport cu valorile sociale referitoare la patrimoniu care formează obiectul juridic principal. Această situație (inversarea ierarhiei valorilor sociale ocrotite) se explică prin aceea că făptuitorul urmăreste, în primul rând însușirea bunurilor mobile, violența sau amenințarea fiind doar mijloace pentru ducerea la îndeplinire a scopului propus și urmărit de infractor.”

Infracțiunea de tâlhărie este considerată o infracțiune de violență deoarece infractorul folosește cu intenție violența pentru a deposeda victima de un bun. Aceste fapte de violență au o gravitate reală și tâlhăria trebuie sancționată ca atare.

În sensul că obiectul juridic special este un obiect complex I.C.C.J. a precizat prin Decizia nr. 5886/2004 că: ”lovirea persoanei vătămate aflate în stradă, în scopul de a o jefui, negăsirea unor bunuri asupra ei și fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat în apropiere constituie infracțiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de tâlhărie în primă fază și furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul unei infracțiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul și locul săvârșirii faptei și cu scopul urmărit de făptuitor.”

Obiectul material

În mod principal obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este bunul pe care infractorul vrea sa îl sustragă iar dacă luăm în considerare folosirea violenței în sfera furtului, obiectul material este corpul victimei asupra căruia se îndreaptă acțiunea de violență.

Obiectul material nu există în cazul în care acțiunea adiacentă constă în amenințare.

Se mai sustine că, atunci când victima este pusă în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, obiectul material este corpul persoanei, iar în cazul exercitării numai a unor amenințări obiectul material lipsește. Atunci când făptuitorul întrebuințează violența împotriva unui bun, realizând totodată amenințarea unei persoane, bunul distrus constituie elementul material al infracțiunii de distrugere, cu care tâlhăria va intra în concurs.

Subiecții infracțiunii

C1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a raspunde penal, care comite fapta penală, indiferent de forma acesteia (tentativă de tâlhărie, tâlhărie consumată etc.) sau care participă, indiferent de calitatea în care o face, la săvârșirea ei (autor, coautor, instigator sau complice), legea necerând sa fie îndeplinită vreo calitate specială.

”Poate exista însă infracțiunea de tâlhărie chiar atunci când făptuitorul ar avea, în totul sau în parte, un drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare, subiectul activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 233 C. pen., asupra unui bun mobil propriu care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.”

C2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei sau acea persoana față de care s-a săvârșit numai acțiunea secundară (violența, amenințarea).

Prin interpretarea corectă a dispozițiilor art. 233, alin. (1) C. pen., în literatura juridică s-a precizat diferența ce trebuie făcută între ”subiectul pasiv al acțiunii de constrângere” care poate fi atât posesorul sau deținătorul de fapt al bunului cât și persoana care apare în fața infractorului în momentul comiterii infracțiunii și față de care s-a comis faptele de constrângere și ”subiectul pasiv al acțiunii de luare” care este posesorul sau deținătorul de fapt al bunului sustras.

În NCP art. 35 alin. (1) se prevede obligativitatea existenței unui subiect pasiv unic.

În vechea reglementare există pluralitate de subiecți pasivi în cazul în care bunul material al infracțiunii de tâlhărie este format din bunurile ce aparțin unor persoane diferite sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Pentru exemplificare, în acest sens, redau următoarea speță:

”În fapt, în zilele de 17 și 23 ianuarie 1991, inculpatul a comis o infracțiune de tâlhărie împotriva părților vătămate B.I. si H.D., în primul caz, și a părților vătămate H.V., P.C. și S.F., în al doilea caz. Fapta inculpatului de a fi constâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaia, să-i dea banii și alte bunuri pe care le aveau asupra lor, constituie, datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, nu una singură, cum greșit a apreciat instanța de fond, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp.”

Participația penală

La infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233 alin. (1) C.pen., participația penală este posibilă numai în forma instigării și a complicității materiale sau morale anterioare. Poate exista și coautorat în situația în care unii participanți la infracțiunea de tâlhărie au săvârșit numai fapta de furt ori numai cea de violență, dacă fiecare dintre ei au cunoscut că fapta se comite prin violență.

În privința participației penale sub forma instigării, în practica judiciară s-a statuat că ”determinarea unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani dându-i cu spray lacrimogen pentru a înfrânge opunerea acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului și aplicarea de lovituri cu cauzarea unor vătămări corporale, nu constituie instigare la infracțiunea de furt, ci la aceea de tâlhărie inculpatul fiind conștient că a determinat pe autor la săvârșirea unui furt prin intrebuințare de violențe.”

”În cazul complicității la infracțiunea de tâlhărie, exercitarea de violențe de către autor asupra persoanei vătămate, pentru că atât autorul, cât și complicele să-și asigure scăparea în urma săvârșirii faptei de sustragere, constituie o circumstanță privitoare la faptă, care se răsfrânge asupra complicelui, dacă acesta a acționat în consens cu autorul în desfășurarea întregii activități infracționale și a prevăzut modalitatea de a-și asigura scăparea, între care și aceea de a exercita violențe asupra persoanei vătămate.”

În privința coautoratului redau următoarea speță:

”S-a reținut că numitul V.M., în baza unei înțelegeri prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietate personală în apropierea locuinței victimei, și apoi, a înterupt iluminatul electric, dându-le posibilitatea acestora să deposedeze pe victimă, prin violență, de o importantă sumă de bani și să-și asigure scăparea.”

În acest sens decizia a fost următoarea:

”Actele efectuate de V.M. sunt acte de coautorat. În primul rând, trebuie remarcat faptul că actele celor trei inculpați sunt îndreptate împotriva aceluiași obiect juridic, respectiv relațiile sociale privitoare la viața persoanei, pe de o parte și la patrimoniu, pe de altă parte. De asemenea există legătura subiectivă între inculpați, toți acționând cu intenție directă, legătura ce a fost stabilită înainte de săvârșirea infracțiunii.

O condiție importantă pentru reținerea coautoratului este cea privitoare la faptul că inculpații au săvârșit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

În ceea ce îi privește pe ceilalți doi inculpați acest element de ”nemijlocire” este clar. În privința inculpatului V.M. se reține faptul că, deși contribuția sa este diferită în comiterea faptei, rolul jucat de acesta este esențial în executarea faptului unic de deposedare a victimei de bani prin faptul că ceea ce el a făcut constituie un act esențial al laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie. Mai mult decât atât, prin modul cum a acționat, V.M. a creat fiecăruia dintre participanți convingerea că luarea prin violență a banilor de la victimă se realizează prin corelarea activităților tuturor într-o acțiune unică de deposedare.”

CAPITOLUL IV. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII

Situația premisă

În cazul tâlhăriei, situația premisă se referă atât la acțiunea principală, respectiv cea de furt, care caracterizează apartenența tâlhăriei la grupul infracțiunilor contra patrimoniului săvârșite prin sustragere, cât și la acțiunea adiacentă, respectiv cea de constrângere.

În ceea ce privește acțiunea principală, bunul care face obiectul material al acțiunii de luare trebuie să aibă o existență obiectivă și trebuie să se afle în posesia altei persoane decât aceea care săvârșește acțiunea de luare. În cazul în care acest bun nu există, sau bunul este abandonat sau părăsit nu există situația premisă a infracțiunii de tâlhărie.

”Referitor la acțiunea adiacentă, adică la acțiunea de întrebuințare de violențe, de amenințări sau folosirea altor constrângeri care să conducă la realizarea acțiunii principale ori pentru a-și asigura scăparea, se impune în prezența unei persoane fizice în timpul executării acțiunii de furt sau după consumarea sau întreruperea acesteia, asupra căreia se efectuează acțiunea secundară. Inexistența acestei persoane fizice ori executarea de violențe sau alte forme de constrângere asupra unei persoanei fizice dar în alte scopuri fără nici o legatură cu acțiunea principală de furt, eventual, în concurs cu o faptă contra sănătății, integrității sau libertății fizice ori psihice a persoanei.”

Conținutul constitutiv

B1. Latura obiectivă (elementul material, cerința esențială, urmarea imediată și legătura de cauzalitate)

Elementul material

Tâlhăria având caracteristica complexității, elementul material al acesteia este alcătuit din două acțiuni: o acțiune principală fiind cea de furt și o acțiune secundară fiind acțiunea de constrângere – respectiv folosirea violenței.

Ca acest element material să existe între cele două acțiuni trebuie să se condiționeze reciproc iar dacă această condiție nu există se disting două infracțiuni comune: o infracțiune de furt și o infracțiune de lovire sau vătămare corporală.

”Cele două acțiuni (furt și constrângere) se pot succeda imediat una după alta, dar între ele însă poate să existe și un oarecare interval nu prea mare de timp, ceea ce este relevant pentru aplicarea art. 233 C.pen., fiind intenția subiectului activ de a exercita constrângerea pentru a obține sau a păstra bunul furat, pentru a-și asigura scăparea. Nu se poate reține însă infracțiunea de tâlhărie, de exemplu, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.”

Furtul ca acțiune principală constă în sustragerea bunului mobil din posesia altuia fără consimțământul acestuia, fiind vorba de două acte, unul de deposedare și unul de imposedare. O caracteristică aparte infracțiunii de tâlhărie este folosirea violenței și a amenințării de către făptuitor și conform acestei caracteristici luarea poate îmbrăca forma predării silite, efectuată de însuși posesorul acestuia.

Astfel I.C.C.J. prin Decizia nr. 399 din 22.01.2004 a menționat că ”furtul sâvărșit prin amenințarea cu un pistol-brichetă constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. b) C.pen., întrucât obiectul pe care inculpatul l-a avut asupra sa avea forma unui pistol, fiind de natură să creeze o stare de temere și de panică, având în vedere împrejurările în care a fost folosit. Persoanele amenințate cu pistolul-brichetă, au fost încredințate că acel obiect este o armă de foc, iar din această cauză s-au conformat cerințelor inculpatului, și anume au ținut mâinile la vedere, au scos banii din casa de marcat și i-au înmânat acestuia, dupa care, tot la cererea inculpatului, s-au așezat pe podea.”

Luarea bunului în aceste condiții s-a făcut prin remiterea silită de către victimă în urma amenințărilor cu arma de către inculpat.

Mai există de asemenea și situații în care însușirea bunului se face de către infractor în cazul în care bunul a fost abandonat de victimă ca urmare a violenței exercitate asupra sa, sau în situația în care victima a pierdut contactul material cu bunul în urma exercitării violenței asupra sa.

În cadrul laturii obiective a tâlhăriei, furtul realizează acțiunea principală (acțiunea scop), indiferent dacă acesta este simplu sau calificat, iar atunci când este vorba despre un vehicul nu se ține cont dacă fapta este săvârșită cu scopul însușirii pe nedrept sau cu scopul folosirii pe nedrept.

”Acțiunea adiacentă – secundară (constrângerea) – se poate realiza prin una dintre următoarele acțiuni, pe care legiuitorul le prevede în mod alternativ: întrebuințarea de violențe, întrebuințarea de amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau punerea victimei în stare de neputință de a se apăra. Folosirea cumulativă a acestora nu schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă această împrejurare va putea fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.”

Activitatea secundară a elementului material al faptei reglementate de art. 233 C. pen.,este realizată prin constrângerea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului sustras ori pentru a asigura scăparea participantului la infracțiune.

Modalitățile prin care se realizează tâlhăria sunt arătate în întregime în conținutul incriminării faptei de tâlhărie și se referă la amenințare și violențe.

Conținutul noțiunii de “violențe” este o altă problemă ivită în practica judiciară deoarece în această privință s-au pronunțat soluții contradictorii în cazul în care inculpatul sustrage, prin smulgere, un bun din mâinile sau de pe corpul persoanei vătămate.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, violența trebuie să fie direct exercitată împotriva persoanei (victimei) și pentru existența acestei infracțiuni se mai cere ca violența sa fie efectivă și să aibă posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate, dar pot exista și situații în care actele de violență sunt exercitate asupra unor bunuri.

În acest sens, în practica judiciară a Curții Supreme de Justiție se arată că ”degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate, ca urmare a violențelor exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea complexă, unică, de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită, intrând în conținutul infracțiunii de tâlhărie.”

Punerea victimei în stare de inconștiență presupune situația în care prin anumite mijloace folosite de inculpat, se aduce o stare victimei prin care ea nu iși poate da seama și nu poate percepe realitatea.

Punerea victimei în neputință de a se apăra presupune aducerea acesteia în situația în care victima nu poate folosi nici o posibilitate de apărare din cauza activităților făptuitorului. (de exemplu imobilizarea victimei)

Există concurs între infracțiunea de tâlhărie și infracțiunea de ultraj atunci când victima este un funcționar public și îndeplinește condițiile impuse de prevederile art. 257 C.pen.

În acest sens Curtea Supremă de Justiție prin Decizia nr. 2099 din 29.07.1998 a precizat că ”fapta inculpatului de a-și însuși o sumă de bani din geanta unei persoane, urmată de exercitarea de violențe împotriva organelor de ordine care au intervenit pentru a-l prinde, constituie infracțiunea de tâlhărie, în concurs cu aceea de ultraj, iar nu infracțiunea de furt în concurs cu infracțiunea de ultraj.”

2. Cerința esețială

O cerință esențială cu privire la elementul subiectiv al infracțiunii de tîlhărie, constă în existența scopului acestei acțiuni, deci, intenția calificată de a realiza furtul prin întrebuințare de violențe, amenințări sau de a recurge la vreunul dintre aceste moduri de constrângere pentru a păstra bunul furat sau pentru a asigura scăparea făptuitorului. Acest scop trebuie să existe în momentul în care făptuitorul folosește violența, amenințarea sau celelalte mijloace de constrângere.

În cazul în care aceste cerințe lipsesc duce la nerealizarea acțunii principale din componența elementului material a tâlhăriei, rezulând inexistența tâlhăriei.

În ceea ce privește cerința esențială referitoare la acțiunea adiacentă al elementului material al tâlhăriei presupune condiția ca folosirea de violențe, amenințare sau de punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, să fi folosit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a asigura scăparea făptuitorului. Acest lucru presupune crearea unor condiții necesare săvârșirii furtului, ori să aibă loc în același timp în care se săvârșește furtul sau imediat după consumarea acestuia.

De asemenea, nu constituie acțiunea adiacentă acțiunii de furt, ci o acțiune distinctă care poate determina o altă faptă care poate intra în concurs cu acțiunea de furt, folosirea de violențe sau amenințare sau alte forme de constrângere folosite înaintea săvârșirii acțiunii de furt sau după consumarea acestuia.

Urmarea imediată

Pagubele produse patrimoniului unei persoane și vătămarea libertății, integrității corporale sau a sănătății prin exercitarea acțiunii de constrângere reprezintă urmarea imediată în cazul infracțiunii de tâlhărie. Aceasta privește doar acțiunea principală fiind identică cu cea de la furt, fără a se lua în considerare dacă acțiunea secundară și-a atins scopul.

În componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie intră acțiunea principală rezultând urmarea imediată care constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului în cea a făptuitorului. În raport cu mijloacele folosite pentru realizarea ei, urmarea imediată a acțiunii adiacente este variată.

Raportul de cauzalitate

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea exercitată și rezultatul produs, atât sub aspectul acțiunii principale, cât și a celei secundare. În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie să existe un raport de cauzalitate între acțiunea de luare și acțiunea de scoatere a bunului din detenția persoanei deposedate, respectiv lipsirea acestuia de a dispune de bun și trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului. Referitor la acțiunea adiacentă, raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de constrângere și urmarea imediată a acesteia. Dacă acest raport nu există la acțiunea adiacentă, se va reține doar infracțiunea de furt și nu cea de tâlhărie.

B2. Latura subiectivă

Infracțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă, pentru că făptuitorul vrea sa săvârșească furtul prin violență sau amenințare, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apara și, de asemenea, prevede și dorește să folosească aceste mijloace pentru a păstra bunul sustras ori pentru a șterge urmele infracțiunii, ori pentru a-ți asigura scăparea.

Fiind o infracțiune complexă, intenția făptuitorului trebuie să existe atât în raport cu acțiunea principală, respectiv acțiunea de furt, de sustragere, cât și în raport cu acțiunea adiacentă de exercitare de violențe, amenințări etc., deci trebuie să existe intenția calificată, specifică de a comite sustragerea prin folosirea constrângerii în modurile arătate.

Pentru exemplificare redau următoarea speță din practica judiciară penală:

”Inculpații au convenit cu partea vătămată, în luna iunie 1992, să le amenajeze în imobilul său un spațiu comercial, în care scop i-au dat suma de 30.000 lei. Partea vătămată a închiriat spațiul altei persoane și nu a restituit banii luați de la inculpați, ceea ce a dat naștere unor conflicte. Inculpații, pentru a rezolva singuri acest litigiu, când partea vătămată a trecut prin fața localului au imobilizat-o și, prin acte de lovire, i-au luat îmbrăcămintea, ceasul și banii ce se aflau asupra ei. La intervenția organului de poliție, sesizat de partea vătămată, inculpații au restituit acesteia bunurile sustrase. Potrivit art. 211 alin. (1) C.pen., constituie infracțiunea de tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe, iar conform art. 208 din același cod, constituie infracțiunea de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Din aceste dispoziții legale rezultă că obiectul material al infracțiunii de tâlhărie îl constituie un bun sustras prin acte de constrângere, iar pe plan subiectiv, făptuitorul urmărește să intre în posesia acelui bun cu scopul de a dispune de el, fără drept. În speță, este incontestabil că inculpații au intrat în posesia bunurilor sustrase prin deposedarea părții vătămate prin acte de violență. Referitor la scopul luării bunurilor, din probe rezultă că inculpații au urmărit să-și rezolve un litigiu patrimonial, în afara cadrului legal, adică să-și facă dreptate singuri. S-a dovedit, astfel, că inculpații au sustras de la partea vătămată atât o sumă de bani, cât și ceasul și obiecte de îmbrăcăminte și că le-au restituit acesteia numai după ce a fost sesizată poliția și la intervenția repetată a acesteia. Însușirea pe nedrept, la care se referă art. 208 C.pen., există și în situația în care bunul este reținut pe nedrept de inculpați în scopul de a determina persoana vătămată să îndeplinească în afara cadrului legal pretențiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial, întrucât, în aceste situații, persoana vătămată este constrânsă să îndeplinească pretențiile făptuitorului pentru redobândirea bunurilor, altfel făptuitorul dispunând de ele. Prin această conduită, în împrejurările de fapt expuse, inculpații nu au făcut alceva decât să-și însușească, în sensul legii penale, prin violență, bunurile menționate ”.

CAPITOLUL V. FORME, MODALITĂȚI ȘI SANCȚIUNI

Forme

A1. Actele de pregătire

”Actele pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acțiunea principală, cât și cu cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială (de pildă, confecționează mijloace cum ar fi arme, narcotice sau alte substanțe pentru folosirea lor când făptuitorul violentează sau amenință) ori morale (de exemplu, culegerea unor informații sau date cu privire la timpul sau locul comiterii tâlhăriei, sau despre victimă, despre locurile pe unde se poate pătrunde într-o încăpere, unitate etc.). Cu toate că actele pregătitoare sunt posibile în cazul tâlhăriei acestea nu sunt incriminate și în consecință, nu sunt pedepsite.”

Făptuitorul a folosit la săvârșirea infracțiunii actele pregătitoare, acestea vor fi absorbite în activitatea ilegală a autorului. În individualizarea pedepsei și evaluarea gradului de pericol social se va ține cont de aceste aspecte.

În situația în care actele pregătitoare sunt realizate de un terț, iar făptuitorul le-a folosit la comiterea infracțiunii ele constituie acte de complicitate anterioară.

A2. Tentativa

La infracțiunea de tâlhărie este posibilă tentativa întreruptă sau relativ improprie fiind incriminată și sancționată potrivit art. 237 NCP.

De asemenea, s-a decis în practica judiciară că ”dacă inculpatul nu a luat nici un bun de la partea vătămată față de care a întrebuințat amenințări în scop de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tâlhărie în formă consumată.”

Va exista tentativă la tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei în cazul în care furtul a rămas în faza de tentativă, dar prin exerciarea violențelor pentru asigurarea scăpării s-a produs praeterintenționat moartea victimei.

În practica judiciară s-a statuat ”pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie sa fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin însușirea bunului; dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuințarea de violențe sau amenințări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie. S-a reținut în fapt că inculpatul a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate,căutând lucruri de valoare în sertare și dulapuri, pentru a le fura. În timp ce inculpatul se afla în apartament, a sosit acasă partea vătămată însoțită de o altă persoană. Zgomotul produs din încercarea acestora de a descuia ușa a alertat pe inculpat care a voit sa iasă din locuință, dar persoanele de afară au blocat ușa pentru a nu permite inculpatului să plece. În această situație s-a produs o încăierare, în cursul căreia partea vătămată a fost lovită de inculpat, suferind o fractură la picior.”

A3. Consumarea

Consumarea infracțiunii de tâlhărie se realizează în momentul în care acțiunea de furt este terminată fiind necesar ca făptuitorul să fi exercitat și acțiunea de violență sau amenințare. Dacă acțiunea de furt s-a consumat fără să fie folosită acțiunea de constrângere, se va reține doar infracțiunea de furt și nu cea de tâlhărie.

”Tâlhăria este săvârșită în formă consumată și în cazul când făptuitorul după săvârșirea furtului fără violență, a folosit acest mijloc spre a-și asigura scăparea ori pentru a păstra bunul furat ori pentru a șterge urmele infracțiunii, neavând relevanță dacă s-a realizat sau nu acest scop.”

Modalități

Infracțiunea de tâlhărie, ca și infracțiunea de furt, poate fi comisă în diferite modalități normative, fiecare modalitate de comitere reprezentând particularități de care trebuie să se țină seama la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei comise. Fiecărei modalități normative îi poate corespunde o varietate de modalități faptice ce se au în vedere la individualizarea pedepsei.

Tâlhăria poate prezenta concret modalități, variante și în raport cu acțiunea adiacentă, dupa mijloacele folosite (violențe, amenințări, punere în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra), după momentul în care a intervenit acțiunea adiacentă (în timpul executării acțiunii principale sau imediat după consumarea sau întreruperea acestuia), după scopul în vederea căruia a fost efectuată acțiunea adiacentă, etc.

Sunt considerate forme agravate ale infracțiunii de tâlhărie împrejurările prevăzute de art. 234 NCP. Împrejurările care dau infracțiunii de tâlhărie o formă mai gravă se referă fie la subiect și latura subiectivă, fie la obiectul ei material.

Aceste împrejurări sunt următoarele:

Tâlhăria comisă prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante

Această formă agravată există atunci când arma este folosită, iar dacă aceasta nu este folosită va persista infracțiunea de furt calificat și nu cea de tâlhărie calificată.

În noul Cod penal introducerea acestei forme de agravare a tâlhăriei, a înlăturat imperfecțiunea care era făcută în vechea reglementare, în situația în care evaluarea pericolului social se facea în acelasi mod, indiferent dacă făptuitorul folosea o armă în săvârșirea tâlhăriei ori dacă acesta o deținea asupra lui în momentul săvârșirii faptei. Aceste două situații fiind diferite și având un grad de pericol social diferit, ele trebuiesc sancționate ca atare.

Potrivit art. 179 alin. (1) NCP, făptuitorul poate folosi o armă propriu-zisă, fie o armă asimilată asa cum este prevăzută de art. 179 alin. (2) NCP care prevede că sunt considerate arme doar anumite instrumente numai dacă au fost întrebuințate în atac.

Substanțele explozive cuprind amestecurile explozive, pirotehnice și simple, emulsiile explozive, explozivii de uz civil, mijloace de inițiere, cele auxiliare de aprindere, încărcăturile speciale, precum și alte substanțe care dau naștere la reacții chimice, cu degajare de căldură și gaze la temperaturi și presiune ridicată.

Substanțele narcotice sunt produsele chimice care au caracterul de a provoca adormirea unei persoane pe cale artificială, de a pricinui persoanei căreia îi este administrată imediat o stare de somnolență, diminuarea reflexelor și sensibilității, dar și pierderea cunoștinței. Din această categorie fac parte eterul, morfina, cloroformul etc.

Aptitudinea substanțelor paralizante este aceea de a diminua temporar capacitatea de autoapărare a victimei. În această categorie intră cele iritant-lacrimogene, cele vomitive și multe alte substanțe de acest gen care tot apar în ”arsenalul” infractorilor.

Justificarea formelor agravante constă în periculozitatea amplificată a infractorului care utilizează astfel de mijloace pentru a înfrânge voința victimei ori pentru a o pune în strare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

În practica judiciară s-a decis că ”fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuință, făptuitorul fiind surprins în momentul în care încerca să părăsească locul, având asupra sa bunurile părții vătămate, și utilizarea de către acesta a unui spray paralizant pentru a-și asigura scăparea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie săvârșită de o persoană având asupra sa o substanță paralizantă, iar nu ale tentativei la infracțiunea de furt calificat. S-a retinut în fapt că, în noaptea de 8 iunie 2003, inculpatul a pătruns prin escaladare în apartamentul părții vătămate. Intrând în locuință, partea vătămată a surprins pe inculpat în timp ce se îndrepta spre ușă, cu o geantă de voiaj în care adunase mai multe bunuri. Pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a pulverizat spre partea vătămată din conținutul unui spray paralizant. Aceste acte de constrângere, în forma violenței, se află în legătură cu acțiunea de furt, realizând astfel conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie.”

Se va reține concurs între infracțiunea de tâlhărie calificată și infracțiunea de nerespectare a regimurilor armelor și munițiilor (art. 342 NCP) situația în care infractorul folosește la săvârsirea infracțiunii de tâlhărie, o armă interzisă, o armă letală sau neletală iar în cazul în care arma letală sau neletală este deținută legal se va reține concurs între infracțiunea de tâlhărie calificată și infracțiunea de uz de armă fără drept (art. 343 NCP).

Tâlhăria comisă prin simularea de calități oficiale

Această formă de agravare a tâlhăriei se identifică în cazul în care făptuitorul se dă drept persoană oficială, dar acesta nu are această calitate (doar o simulează) în momentul comiterii faptei.

”Procedeul folosit are efect intimidant asupra persoanei care, în principiu, cel putin în faza inițială, nu opune rezistență făptuitorului. Pentru a produce acest efect, făptuitorul trebuie să simuleze una dintre aceste calități oficiale care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul de a aborda persoana vătămată și de a o lipsi de obiectele aflate asupra sa (calitatea de procuror, ofițer de poliție, lucrător sanitar însarcinat cu depistarea bolilor contagioase). Dacă făptuitorul a dobândit ulterior calitatea de care s-a relevat, fapta sa continuă să constituie infracțiune.”

Prin calitate oficială se înțelege poziția care conferă persoanei care o deține dreptul de a lua măsuri de interes general și de a asigura respectarea lor. O asemenea calitate are poliția, jandarmeria, judecătorul, procurorul, expertul oficial precum și alte persoane.

Tâlhăria comisă de o persoană mascată, deghizată sau travestită

Periculozitatea sporită constă în folosirea de către făptuitor a unui procedeu pentru a nu putea fi cunoscut, dând totodată victimei o mai mare teamă de a se apăra sau de a riposta.

O persoană mascată este o persoană care poartă o mască și prin acest procedeu ea caută să se ascundă de privirile victimelor și cum am precizat anterior nu dorește să fie recunoscută sau identificată.

Travestirea sau deghizarea constă în schimbarea înfățișării prin aplicarea de mustăți sau barbă falsă, folosește îmbrăcămintea sexului opus, astfel încât să nu poată fi recunoscut.

Făptuitorul care recurge la astfel de mijloace se dovedește a fi foarte periculos deoarece el iși plănuiește cu minutiozitate fapta infracțională și iși ia toate măsurile pentru a nu putea fi identificat.

Tâlhăria comisă în timpul nopții

Fapta trebuie comisă în timpul nopții iar determinarea concretă existentă în fiecare caz în parte se va face de către instanță în funcție de data calendaristică și ora când a fost comisă infracțiunea. Dacă făptuitorul profită sau nu de timpul nopții nu are nici o importanță atunci când se individualizează pedeapsa.

Art. 234 alin. (1) lit. d) C.pen. precizează că “timpul nopții” este perioada reală de noapte, reprezentând intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii și când lumina a luat locul întunericului. Amurgul și zorile nu fac parte din acest interval de timp, deoarece amurgul nu este întuneric, deci nu caracterizează noaptea și nici zorile nu reprezintă lumină, deci nu caracterizează ziua.

Tâlhăria comisă într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport

În cazul tâlhăriei calificate, textul incriminator se referă la orice mijloc de transport, deci poate fi orice vehicul care transportă persoane (inclusiv taxiul). Această formă de agravare prezintă un grad de pericol mai ridicat deoarece activitatea infracțională se poate finaliza mai ușor.

În noul Cod penal, este incriminată tâlhărie calificată și fapta comisă asupra unui mijloc de transport și aceasta presupune, că inculpații acționează în scopul sustragerii bunurilor transportate sau a bunurilor deținute de persoanele aflate în mijlocul de transport.

Tâlhăria comisă prin violare de domiciliu sau sediu profesional

Prin această formă de agravare a tâlhăriei sunt lezate relațiile sociale care constituie obiectul de ocrotire a tâlhăriei, dar pe lângă acestea mai sunt lezate și relațiile sociale care privesc libertatea persoanei de a avea un domiciliu sau sediu profesional, în care poate să trăiască și unde iși desfășoară activitatea profesională. La sancționarea acestei forme de agravare nu se va ține cont de modul în care autorul a intrat în locuință sau în dependite ale acesteia.

”Potrivit NCP, infracțiunea de violare de domiciliu sau cea de violare a sediului profesional este absorbită în infracțiunea de tâlhărie calificată; astfel, spre dosebire de vechiul Cod penal, potrivit NCP nu se va mai reține concursul între tâlhărie și violarea de domiciliu, ci tâlhăria calificată.”

În art. 234 alin. (2) NCP – este prevăzută tâlhăria care absoarbe furtul calificat prevăzut de art. 229 alin. (3) NCP. În componența acestei forme calificate a tâlhăriei intră două activități infracționale: activitatea de furt calificat prevăzut de art. 229 alin. (3) NCP și activitatea de constrângere prin violența prevăzută de art. 193 NCP ori amenințare, lipsirea de libertate în mod ilegal ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Conform acestui text tâlhăria este calificată din cauza naturii bunurilor care alcătuiesc obiectul furtului ca acțiune principală a tâlhăriei iar acestea sunt:

țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

componente ale sistemelor de irigații;

componente ale rețelelor electrice;

un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare, în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

un mijloc de transport ori alt mijloc de intervenții la incendiu, la accidente pe calea ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

instalații de siguranță și dirijare, a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații și radiocomunicații, precum și componente de comunicații.

În art. 234 alin. (3) NCP – este prevăzută tâlhăria care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală. În urma tâlhăriei s-a produs vreuna dintre consecințele prevăzute de art. 194 NCP respectiv o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei.

În cazul în care dacă vătămarea corporală este produsă cu intenție, se va reține concursul dintre infracțiunea de tâlhărie simplă (art. 233 NCP) și infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 NCP).

Tâlhăria urmată de moartea victimei prevăzută în art. 236

Această variantă a tâlhăriei există doar dacă elementul material constă în praeterintenție, în sensul că subiectul activ al tâlhăriei, chiar dacă nu a avut intenția să producă o astfel de urmare, îi este atribuită fiind o acțiune din culpă, deoarece făptuitorul folosind violența trebuia și putea să prevadă că folosirea acesteia poate duce la moartea victimei.

”Sub aspectul încadrării juridice dată faptei, Înalta Curte de Casație și Justiție costată că aceasta este corespunzătoare situației de fapt slabilită prin coroborarea mijloacelor de probă aflate la dosarul cauzei. Inculpatul a contestat că a sustras banii părții vătămate M.L., însă activitatea sa de deposedare a fost stabilită pe baza declarațiilor acesteia din urmă și a martorului H.E., din coroborarea cărora reiese că partea vătămată M.L. – care la ieșirea din alimentară avea supra sa suma de 638 lei – s-a întâlnit doar cu inculpatul, care l-a abordat fără motiv și s-a apropiat de el, în față și în lateral, dispărând apoi rapid pe o alee, pentru ca, în momentul imediat următor, martorul H.E. să-i atragă atenția părții vătămate că are scoasă căptușeala de la buzunarul pantalonilor unde avea banii. De asemenea, în mod corect, instanța de fond și cea de apel au înlăturat susținerea inculpatului, în sensul că partea vătămată i-a împrumutat 50 lei – pentru a justifica restituirea către partea vătămată a acestei sume, în momentul prinderii sale ulterioare, după ce fusese urmărit – având în vedere că aceasta este o simplă afirmație neconfirmată de către martorul H.E. care nu a auzit sau văzut ca partea vătămată să-i fi dat inculpatului suma menționată. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că încadrarea juridică dată faptei este corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, întrucât actele de violență au fost exercitate de inculpat asupra victimei H.C. atunci când aceasta a intervenit în spijinul părții vătămate M.L., care se afla în urmărire inculpatului, îl prinsese și îl soma fără success să-i restituie banii. Lovirea victimei în acest moment de către inculpat are semnificația conferită de legiuitor în teza ultimă a alin. (1) al art. 211 C.pen., violențele fiind exercitate tocmai pentru ca inculpatul să păstreze bunul furat sau pentru a-și asigura scăparea, nefiind pertinentă apărarea inculpatului în sensul că a lovit victima deoarece aceasta l-a provocat, aducându-i injurii; mai mult, această apărare nu a fost confirmată de numitul M.L. și nici de martorul ocular S.E., care se afla în imediata apropiere a celor implicați în incident. De altfel, chiar dacă ar fi fost reală, interpelarea inculpatului de către victimă pentru a-i da banii înapoi părții vătămate nu era de natură să provoace o atingere gravă a demnității persoanei inculpatului, pentru ca aceasta să se afle sub stăpânirea unei puternice tulburări, având în vedere că acuzația de furt nu era un element de noutate pentru inculpat, în masură să-l tulbure semnificativ, atâta vreme cât acesta mai fusese condamnat anterior pentru același gen de fapte, aspect cunoscut în comunitate. Ca atare Înalta Curte de Casație și Justiție constată că încadrarea juridică dată faptei este corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, urmată de moartea victimei, aceasta survenind ca efect al impactului victimei cu dalele de beton în căderea generată de lovirea de către inculpat, cu pumnul, în zona capului.”

Art. 236 prevede, în ceea ce priveste tâlhăria sau tâlhăria calificată care a avut ca urmare producerea praeterintenționată moartea victimei, se pedepsește cu închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

Sancțiuni

Tâlhăria în varianta tip se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Dispozițiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii).

Tâlhăria calificată așa cum prevede art. 234 alin. (1) NCP se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea executării unor drepturi. Variantele agravante prevăzute în alin. (2) și (3) se sacționează cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Dispozițiile art. 62 alin. (1) se aplică ca și în cazul tâlhăriei simple.

Tâlhăria urmată de moartea victimei prevăzută în art. 236 NCP se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi. Dispozițiile art. 62 alin. (1) se aplică ca și în cazul tâlhăriei simple și tâlhăriei calificate.

CAPITOLUL VI. EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

Aspecte procesuale

Acțiunea penală în cazul infracțiunii de tâlhărie se pune în mișcare din oficiu, se urmărește și se judecă potrivit regulilor de procedură penală obișnuită.

Dacă în conținutul tâlhăriei intră un furt care se urmărește la plângerea prealabilă (art. 231 NCP) sau când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 193 NCP și art. 206 NCP), infracțiunea de tâlhărie fiind o infracțiune cu o gravitate mai mare decât a infracțiunilor care intră în conținutul ei, acțiunea penală se pune în mișcare tot din oficiu.

Organele competente să efectueze urmărirea penală în cazul tâlhăriei sunt organele de cercetare penală a poliției judiciare, care desfășoară această activitate sub supravegherea unui procuror, iar organul competent de a judeca în prima instanță o are judecătoria sau în anumite cazuri tribunalul militar.

Pe perioada procesului penal dacă se va constata că din conținutul tâlhăriei lipsește una din acțiunile fără de care nu se poate realiza infracțiunea, fie acțiunea principală, respectiv nu există furt, fie acțiunea adiacentă, respectiv nu s-au întrebuințat violențele sau amenințările sau nu s-au folosit celelalte mijloace de constrângere care intră în componența tâlhăriei, instanța de judecată sau organele de urmărire vor schimba încadrarea juridică din tâlhărie în furt, ori violențe sau amenințări, ori lovire.

Situații tranzitorii

”Situația tranzitorie reprezintă situația ocazionată de succesiunea de norme juridice penale cu privire la cauzele penale care n-au fost încă judecate (deși fapta s-a comis sub imperiul vechii reglementări), ori ale căror efecte se prelungesc și după ieșirea din vigoare a acelei legi, chiar dacă a fost definitiv judecată sau în privința cărora judecata a fost reluată (de pildă, prin admiterea unei căi extraordinare de atac).”

În cazul situațiilor tranzitorii se folosește extraactivitatea legii penale și aplicarea legii penale mai blânde. Extraactivitatea legii penale reprezintă situația în care se aplică altă lege penală decât cea care era în vigoare în momentul comiterii infracțiunii.

Existența situației tranzitorii este condiționată de intervenția unei sau mai multor legi penale, de la data săvârșirii infracțiunii și până la executarea sancțiunii dispuse.

În NCP limitele de pedeapsă a tâlhăriei sunt mult mai mici decât în vechea reglementare. Maximul de pedeapsă este de 18 ani în cazul tâlhăriei urmată de moartea victimei, iar în vechiul Cod penal maximul este de 25 de ani în cazul în care tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

În noua reglementare unele circumstanțe au fost scoase, ceea ce presupune că tâlhăria săvârșită în acele situații nu mai există, și nu mai este prevăzută nici tălhăria care a produs consecințe deosebit de grave.

În vechea reglementare aplicarea legii penale era facultativă dar actuala reglementare nu mai prevede acest lucru, ci doar pe cea obligatorie.

De exemplu dacă o persoană a fost condamnată definitiv la 12 ani de închisoare pe legea veche pentru tâlhărie calificată (pentru comiterea faptei în timpul nopții), pedeapsa se va reduce în mod obligatoriu la 10 ani închisoare, deoarece acesta este maximul pe care legea nouă îl prevede pentru această faptă. Dacă ar fi fost condamnat la 9 ani, nu la 12, atunci pedeapsa nu se recalculează și nici nu se reduce, căci judecătorul nu mai are libertatea de apreciere în mod facultativ în aplicarea legii penale mai favorabile.

CAPITOLUL VII. ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE ȘI ALTE INFRACȚIUNI PREVĂZUTE ÎN CODUL PENAL

Tâlhăria și șantajul

”Tâlhăria are unele elemente comune cu ale infracțiunii de șantaj varianta agravantă [art. 207 alin. (3) C. pen. când șantajul a fost săvârșit în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial]. La ambele fapte distingem două obiecte juridice speciale – relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei și cele privitoare la patrimoniul acesteia – deosebirea dintre aceste infracțiuni constă în aceea că în cazul șantajului, variant agravantă sunt incălcate, în principal, relațiile sociale referitoare la libertatea morală a persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt încălcate, în primul rând, relațiile sociale privind patrimoniul.”

Cele două infracțiuni se comit prin producerea de violențe sau amenințări.

Urmarea imediată în cazul șantajului constă într-o stare de pericol – la șantaj – cu privire la valorile ce alcătuiesc obiectul faptei, și în efectiva diminuare a patrimoniului victimei, în cazul tâlhăriei.

Din punct de vedere al consumării, șantajul se consumă imediat ce s-a realizat cererea, independent de obținerea folosului dorit de făptuitor, iar tâlhăria se consumă doar odată cu obținerea bunului, care s-a dorit a fi furat prin violențe sau amenințări. Dacă se exercită doar amenințările si violențele, fără ca bunul să fie obținut determină rămânerea faptei în stadiul de tentativă.

De asemenea, ceea ce deosebește cele două infracțiuni este că în cazul tâlhăriei bunul este predat imediat, după ce s-au execitat violențele sau amenințările, furtul realizându-se concomitent cu acestea iar în cazul șantajului bunul este predat ulterior desfășurării acțiunii de constrângere.

Tâlhăria și pirateria

Un element comun al pirateriei în raport cu tâlhăria este obiectul juridic complex si este constituit în mod principal din relațiile sociale de ordin patrimonial, și în mod secundar de relațiile sociale care privesc integritatea fizică a persoanei. Un alt element comun între cele două infracțiuni constă în elementul material principal, alcătuit din bunurile în raport cu care se realizează acțiunea de jefuire, dar și elementul material secundar reprezentat de persoana fizică împotriva căreia se exercită actele de violență sau amenințare.

În ceea ce privește subiectul activ este un element ce diferențiază cele două infracțiuni. Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi reprezentat de orice persoană, iar cel al infracțiunii de piraterie poate fi reprezentat de o pluralitate de făptuitori, din echipajul sau pasagerii unei nave.

Tâlhăria și furtul

Elementul comun a acestor două infracțiuni constă în obiectul juridic principal identic care este reprezentat de relațiile sociale patrimoniale și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de constrângere. Un alt element comun este că bunul mobil este luat sau scos din posesia patrimonială a victimei fără consimțământul acesteia.

Urmarea imediată este identică, respectiv trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau a deținătorului în cea a făptuitorului.

Consumarea infracțiunii de tâlhărie se produce când executarea acțiunii principale (furtul) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente (prin întrebuințarea actelor de violență, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitate de a se apăra). În cazul în care acțiunea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să recurgă la actele de violență sau amenințare, fapta consumată se încadrează la infracțiunea de furt și nu cea de tâlhărie.

Un element caracteristic infracțiunii de tâlhărie care nu există în cazul furtului este reprezentat de exercitarea violențelor, anterior, în timpul sau după săvârșirea activității principale de furt cu scopul de a dobândi sau a asigura păstrarea bunului furat.

În practica judiciară s-a precizat că ”infracțiunea de tâlhărie se caracterizează, sub raport subiectiv, prin scopul în care făptuitorul întrebuințează violența sau amenințarea: săvârșirea furtului, înlăturarea urmelor infracțiunii sau asigurarea scăpării. În cazul în care prin violențe sau amenințări nu se urmărește un atare scop, dar după agresarea persoanei vătămate făptuitorul sustrage bunuri ale acesteia, în baza unei rezoluții distincte, intervenite ulterior agresiunii, faptele constituie infracțiunea de furt în concurs real cu una din infracțiunile contra persoanei prevăzute de lege.”

CAPITOLUL VIII. JURISPRUDENȚĂ

Subiectul activ

Prin sentința penală nr. 296 din 27 iunie 2005, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul S.C. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen., iar pe inculpatul A.F. pentru complicitate la săvârșirea acestei infracțiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin.(1) – art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen.

Instanța a reținut că, la 11 decembrie 2003, inculpații S.C. si A.F., însoțiți de S.A., soția celui dintâi, au luat hotărârea de a sustrage bunuri din locuința părții vătămate S.H. În realizarea acestei hotărâri, inculpații au acționat soneria de la poarta imobilului, pentru a verifica prezența părții vătămate la domiciliu. Întrucât nu a răspuns nimeni, cei doi inculpați s-au hotărât să pătrundă în incinta imobilului, inculpatul S.C. forțând sistemul de închidere al porții și, împreună cu inculpatul A.F., intrând în curtea imobilului. S.A. a rămas în stradă pentru a supravegherea zona și a anunța telefonic pe cei doi dacă apar eventuale persoane care vor sa intre în imobil.

Cu ajutorul unei surubelnițe și a unui levier, inculpații au forțat sistemul de închidere a ușii de acces în imobil, pătrunzând în interior și fiecare dintre inculpați a intrat în camere diferite, căutând bunuri de valoare. Inculpatul S.C. a retras suma de 600 de USD, iar inculpatul S.A. nu a găsit bunuri de valoare, însă în timp ce căuta astfel de bunuri a fost sunat de S.A., fapt pentru care ambii inculpati au ieșit din imobil.

În fața porții imobilului, cei doi inculpați s-au întâlnit cu partea vătămată S.H. și, pentru a-și asigura scăparea, inculpatul S.C. a împins-o, iar aceasta s-a dezechilibrat și a căzut, după care cei doi inculpați au fugit. Din suma retrasă, inculpatul S.C. i-a dat inculpatului A.F. 160 de USD.

Prin Decizia penală nr. 472 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Galați a respins apelul declarat de inculpatul A.F., între altele, cu privire la greșita schimbare a încadrării juridice.

Recursul declarat de inculpatul A.F., prin care a invocat, în principal, cazul de casare în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. pen., este nefondat.

În mod corect, prima instanță și instanța de apel au reținut că fapta inculpatului A.F. întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de tâlhărie.

Pentru existența complicității, în general, legea cere îndeplinirea mai multor condiții cumulative, și anume prevederea de către complice a acțiunii sau inacțiunii ce urmează să fie executată de autor și a urmărilor ei, alăturarea actului complicelui la acțiunea sau inacțiunea realizată de autor, acceptarea sau urmărirea de către complice a producerii urmărilor prevăzute și contribuția efectivă a complicelui la comiterea infracțiunii.

Din modul în care au conceput săvârșirea infracțiunii – lăsarea în exteriorul imobilului a soției inculpatului S.A. pentru a-i anunța telefonic despre eventuala apariție a părții vătămate – rezultă că cei doi inculpați au acționat în deplin consens, și nu independent unul de celălalt.

Atunci când partea vătămată i-a surprins ieșind din imobil, inculpatul S.C., aflat mai aproape de aceasta, a îmbrâncit-o, trântind-o la pământ, astfel că amândoi inculpați și-au asigurat scăparea.

Susținerea inculpatului A.F., în sensul că nu a prevăzut exercitarea de violențe de către inculpați, nu poate fi acceptată, pentru că, dacă așa ar fi stat lucrurile, nu ar fi fugit, ci ar fi încercat să ajute partea vătămată.

Potrivit art. 28 alin. (2) C. pen. și practicii judiciare în materie, circumstanțele în care s-a petrecut săvârșirea unei fapte penale, în speță exercitarea de violențe în scopul asigurării scăpării din câmpul infracțional, se răsfrâng asupra tuturor participanților, câtă vreme a existat consensul tacit sau explicit ca aceste circumstanțe să producă efecte.

Din succesiunea desfășurării activității infracționale, începând cu momentul conceperii planului, rezultă că cei doi inculpați au fost permanent în consens și au prevăzut modalități de a-și asigura scăparea, între care și punerea părții vătămate în imposibilitatea de a riposta ori de a-i reține.

Desistarea inculpatului A.F. de fapta săvârșită de inculpatul S.C. ar fi trebuit să se producă într-un timp util de la momentul comiterii tâlhăriei, astfel încât instanța să poată constata dezacordul între cei doi cu privire la folosirea violenței, aspect caracteristic infracțiunii de tâlhărie.

Față de considerentele ce preced, recursul inculpatului a fost respins.

Latura obiectivă

Prin Sentința penală nr. 419 din 1 august 2006, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, au fost condamnați, între alții, inculpații H.A., A.H., H.I., H.O. și I.I., în baza art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) și c) si alin. (3) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, și în baza art. 189 alin. (6) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, toate cu aplicarea, între altele, a art. 75 alin. (1) lit. a), art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.

Prima instanță a reținut că, la 6 septembrie 2004, inculpatul H.O. le-a propus celorlalți inculpați să fure din locuința unor bătrâni. Inculpații s-au deplasat la locuința soților S.V. și S.M., unde inculpații H.O., H.A. și A.H. au sărit gardul și au descuiat poarta pentru a intra și inculpații H.I. si I.I.

Întrucât ușa de la intrare era încuiată, inculpatul I.I. a propus să se urce pe acoperiș și să intre în casă prin pod. În acest scop, au fost scoase mai multe țigle de la acoperiș, iar inculpații H.A., A.H. și I.I. au intrat în pod, de acolo au coborât în locuință și apoi au descuiat ușa de la intrare pentru a permite accesul în locuință inculpatului H.I.

Inculpații au intrat în prima cameră unde au căutat prin dulapuri și sertare, aruncând pe jos obiecte de îmbrăcăminte și hârtii, iar inculpatul A.H. a găsit un portofel cu suma de 70 de euro, pe care i-a dat inculpatului H.O.

La propunerea inculpatului I.I., inculpații au pătruns în cea de-a doua cameră a locuinței unde dormeau S.V., pe un pat, și S.M., pe o canapea.

H.O. și H.A. s-au dus la patul în care dormea S.V. și, pentru că acesta a început să strige, l-au lovit amândoi la nivelul capului și pieptului, după care l-au legat peste gură și peste nas cu un pulover, peste care a legat o curea din piele, legându-i mâinile deasupra capului cu o sfoară.

Inculpații A.H., H.I. și I.I. s-au dus la canapeaua pe care dormea S.M. și, pentru că aceasta a început să țipe și să plângă, au legat-o la gură cu un capot, i-au legat și mâinile și picioarele și i-au luat cerceii din urechi, un lănțișor din aur de la gât și, de pe degete, două inele.

Inculpații au mai găsit în cameră un lănțișor din argint și aproximativ 500.000 lei. Ulterior inculpații au vândut bijuteriile sustrase și au împărțit banii.

Prima instanță a reținut, din raportul medico-legal de autopsie, că moartea victimei S.V. a fost violentă și s-a datorat asfixierii mecanice, consecutive ștrangulării gâtului cu un obiect moale și sufocării orificiilor respiratorii cu obiecte textile. În urma agresiunii, partea vătămată S.M. a suferit leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 12-14 zile de îngrijiri medicale.

Prin Decizia nr. 17/A din 6 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, apelurile inculpaților au fost respinse.

Împotriva deciziei, inculpații au declarat recursuri.

În recursul declarat de inculpații A.H. și H.I. s-a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., solicitându-se achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. pentru infracțiunea de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei, sustinându-se că cei doi inculpați nu au exercitat niciun fel de violențe asupra lui S.V., ci numai asupra părții vătămate S.M.

În recursurile declarate de inculpații H.A., I.I. și H.O. s-au susținut, între altele, că în mod greșit s-a reținut săvârșirea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, încadrarea corectă a faptei fiind cea prevăzută în art. 183 C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în discuție în oficiu cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. în raport cu reținerea circumstanței agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) și a infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal urmată de moartea victimei.

Examinând cauza atât în raport cu motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt întemeiate din urmatoarele considerente:

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta de lipsire de libertate în mod ilegal a fost greșit încadrată în dispozițiile art. 189 alin. (6) C. pen., întrucât aceasta a fost comisă numai asupra părții vătămate S.M., pe care inculpații au lăsat-o imobilizată și după comiterea tâlhăriei, astfel încât timpul în care a fost îngrădită libertatea de mișcare a părții vătămate l-a depășit pe cel în care s-a deșfășurat infracțiunea de tâlhărie.

Nu se poate reține că infracțiunea de lipsire de libertate a fost comisă și asupra victimei S.V., deoarece nu există nicio probă din care să rezulte că aceasta mai era în viață în momentul în care inculpații au părăsit locul faptei, iar lipsirea acesteia de libertate pe timpul infracțiunii de tâlhărie este absorbită în conținutul constitutiv al acesteia, ca modalitate de punere a victimei în imposibilitate de a se apăra.

Decesul victimei S.V. nu poate fi în același timp urmarea infracțiunii de tâlhărie și a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că din probe rezultă că moartea victimei s-a produs ca urmare a imobilizării acesteia, în scopul sustragerii bunurilor, prin legarea mâinilor și acoperirea gurii și a nasului cu un pulover, care a fost legat cu o curea din piele, manevre ce au determinat asfixia mecanică prin strangularea gâtului și sufocare. În consecință, moartea victimei este urmarea infracțiunii de tâlhărie.

Se constată, de asemenea, că în mod greșit s-a reținut că inculpații au săvârșit infracțiunile de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) și c) și alin. (3) C. pen. și, respectiv, în art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen. și de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 C. pen., în condițiile circumstanței agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

Potrivit acestei dispoziții legale, constituie circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii de trei sau mai multe persoane împreună.

Această împrejurare constituie, însă elementul circumstanțial agravant atât al infracțiunii de tâlhărie, fiind prevăzut în alin.(21) lit. a) al art. 211 C. pen., cât și al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, fiind prevăzut în alin. (2) al art. 189 C. pen.

Aceste circumstanțe speciale primează și exclude aplicarea circumstanței agravante generale.

Motivele de recurs invocate de inculpați nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că situația de fapt a fost corect reținută pe baza coroborării probelor administrate în cauză, din care rezultă cu certitudine faptul că, în noaptea de 6 septembrie 2004, cei cinci inculpați au pătruns în locuința soților S. pentru a sustrage bunuri și, pentru ca scopul urmărit să fie atins, asupra victimei S.V. și părții vătămate S.M. s-au exercitat violențe. În același scop, victima și partea vătămată au fost imobilizate, iar datorită modului în care a fost imobilizat S.V., acesta a decedat, asfixiindu-se.

Din locuința familiei S., inculpații au sustras mai multe bijuterii și diferite sume de bani.

Este, de asemenea, pe deplin dovedit că victima și partea vătămată se aflau în aceeași cameră și că atunci când au fost imobilizate erau de față toți inculpații.

În acest context, întrucât infracțiunea de tâlhărie are un caracter complex, este lipsit de relevanță, pentru existența infracțiunii, faptul că unii inculpați nu au participat la imobilizarea victimei și nu au exercitat violențe asupra acesteia, săvârșind numai acte de sustragere.

Așa fiind, este nefondată susținerea inculpaților A.H. și H.I. că se impunea achitarea lor pentru infracțiune de tâlhărie urmată de moartea victimei.

Totodată, este nefondată susținerea celorlalți trei inculpați că fapta pe care au comis-o constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, și nu infracțiune de tâlhărie urmată de moartea victimei, întrucât acțiunile violente ale inculpaților au avut ca scop sustragerea bunurilor și, deci, fac parte din conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie.

Față de considerentele ce preced, recursurile au fost admise, hotărârea atacată și Sentința penală nr. 419 din 1 august 2006 au fost casate cu privire la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina recurenților inculpați și, în consecință, s-a dispus schimbarea încadrării juridice și condamnarea inculpaților în baza art. 211 alin. (2) lit. b), alin.(21) lit. a) si c) și alin. (3) C. pen., pentru săvărșirea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, și, în baza art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Latura subiectivă

Prin sentința nr. 874 din 3 august 2006, Tribunalul Bucuresti, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, l-a condamnat pe inculpatul G.D., în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) si alin. (21) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. b), la 4 ani închisoare, achitându-l pentru infracțiunea prevăzută în art. 192 alin. (1) și (2) C.pen.

Instanța a reținut, în fapt, că în noaptea de 18 februarie 2006, inculpatul G.D. împreună cu prietenul său M.V. au mers la un cămin studențesc unde, după ce au consumat băuturi alcolice, au urcat la etajul 9, bătând în ușile mai multor camere, inclusiv la cea ocupată de partea vătămată Ș.A., student, sub pretextul căutării unei tinere.

În aceste împrejurări partea vătămată a deschis ușa, le-a comunicat celor doi că nu cunoaște persoana căutată, reintrând în cameră. Cum inculpatul și însoțitorul său continuau zgomotul, partea vătămată a ieșit din nou, atrăgându-le atenția și cerându-le să înceteze, altfel va anunța poliția, după care s-a întors în cameră și a încuiat ușa.

La scurt timp, inculpatul a revenit la ușa părții vătămate, lovind în aceasta cu piciorul până a cedat și, pătrunzând în încăpere, a agresat-o pe partea vătămată, lovind-o cu palmele peste față. Partea vătămată a reușit să scape, refugiindu-se în camera colegului său S.R.

Inculpatul a deconectat apoi unitatea centrală a computerului din camera părții vătămate, însușind-o și părăsind locul faptei, însoțit de martorul M.V.

Prin Decizia nr. 7213 din 19 octombrie 2006, Curtea de Apel București, Secția I penală, a admis apelul procurorului, desființând hotărârea atacată și, în rejudecare, a schimbat încadrarea juridică din cele 2 infracțuni – tâlhărie și violare de domiciliu – în infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., texte de lege în baza cărora l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare.

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat.

Decizia penală menționată a fost atacată cu recurs de către inculpat, între altele, în sensul nevinovăției, întrucât a luat calculatorul părții vătămate cu scopul de a-l distruge și nu de a-l însuși.

Recursul este fondat, fiind incident, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

În cauză, instanțele au reținut corect situația de fapt, însuși inculpatul recunoscând că, după consumarea actelor de violență față de partea vătămată și părăsirea încăperii de către aceasta, a luat unitatea centrală a calculatorului cu care a fost apoi prins de organele de poliție.

Susținerea inculpatului, potrivit căreia nu intenționa să pastreze bunul, ci să-l distrugă, în scop de răzbunare pe partea vătămată, nu are nicio semnificație asupra încadrării juridice a faptei, așa cum a fost reținută.

Furtul, ca acțiune principală în conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie, implică fără îndoială o cerință esențială a laturii subiective, condiționarea acesteia de existența scopului însușirii pe nedrept a bunului sustras. Această cerință esențială există întotdeauna când făptuitorul – ca și în cauza de față – urmărește să aducă atingere posesiei și nu trebuie realizată în fapt, fiind prevăzută numai ca scop urmărit.

Fapta se consumă în momentul în care acțiunea de luare a bunului din posesia persoanei care îl deține legal a fost dusă până la capăt, fiind lipsit de importanță că, după acest moment, făptuitorul îl abandonează sau, cum pretinde inculpatul, îl distruge.

Ambele hotărâri însă au făcut o greșită încadrare juridică, prin reținerea agravantei prevăzute în art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. – tâlhăria săvârșită într-un loc public sau într-un mijloc de transport.

Așa cum s-a stabilit, violențele au fost comise în și din camera părții vătămate, loc care nu realizează cerințele prevăzute în art. 152 C. pen. pentru a considera că fapta a fost săvârșită în public.

Împrejurarea de loc constatată în cauză – camera din cămin a părții vătămate, echivalentă sub aspect locativ cu locuința acesteia – a fost, de altfel, reținută de instanțe sub forma agravantei prevăzute în art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen. – tâlhăria săvârșită într-o locuință.

Față de considerentele ce preced, recursul inculpatului a fost admis și s-a dispus, conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare.

CONCLUZII

Infracțiunea de tâlhărie fiind o infracțiune complexă este alcătuită dintr-o acțiune contra patrimoniului, respectiv cea de furt, și o acțiune specifică infracțiunilor contra persoanei, respectiv acțiunea de violență sau amenințare. Din acest caracter complex, în practica judiciară s-au ridicat numeroase probleme controversate deoarece se crează o multitudine de situații din îmbinarea infracțiunilor contra patrimoniului și infracțiunile contra persoanei, acestea având regimuri juridice diferite.

Tâlhăria are un grad de pericol social ridicat deoarece făptuitorul pentru a sustrage un bun mobil, lezează valori sociale de o importanță deosebită, care sunt viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei. Legiuitorul consideră că aceste valori sociale sunt secundare față de relațiile patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei.

Așa cum este incriminată în noul Cod penal, tâlhăria prevede o nouă formă de incriminare a acestei infracțiuni și se încearcă crearea unui cadru legislativ mai clar, permitând procese scurte și clare din punct de vedere decizional în cazul în care această infracțiune este săvârșită.

Abandonul școlar, conflicte în familie, somajul, lipsa de cultură, acestea sunt doar unele dintre elementele care nu ar trebui să se găsească într-o societate care tinde mereu spre dezvoltare, deoarece din acestea decurg elementele de bază ale infracțiunii, unde tâlhăria se întâlnește tot mai des având un caracter unic și complex.În această societate este accentuată prăpastia dintre săraci și bogați și se creaza o arie favorabilă pentru tot felul de excese și manifestări antisociale.

Violențele folosite în comiterea infracțiunii de tâlhărie putem spune că sunt caracteristice persoanelor cu un nivel de educație scăzut, care uneori depășesc nivelul umanului, ajungând la moartea victimei. Aceste violențe au un impact negativ atât asupra victimei (în funcție de ce urmare există), dar poate avea și un impact negativ asupra cărora aud despre aceste violențe sau sunt chiar martori la acestea.

Împreună putem realiza evitarea producerii infracțiunilor, clădindu-ne o viață socială mai bună, bazată pe relații interumane excelente venind în spijinul copiilor noștrii.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția României

Codul penal în vigoare

Codul penal de la 1969

Codul penal de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea)

Codul de procedură penală în vigoare

Codul de procedură penală de la 1969

Tratate, cursuri, monografii și articole publicate în volumele unor conferințe ori reviste de specialitate

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;

G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1996;

G. Antoniu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

A. Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2010;

A. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2011;

A. Boroi, Sorin Corlățeanu, Drept penal, Partea generală, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. All Beck, București, 2003;

C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Valerian Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H.Beck, București, 2013;

Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009;

Traian Dima, Drept penal, Partea generală și partea specială, Curs selectiv pentru licență, Ed. Hamanagiu, București, 2007;

V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, M.C. Sinescu, Noul cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

Vintilă Dongoroz (coordonator) și col., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1969;

Vintilă Dongoroz (coordonator) și col., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1970;

Vintilă Dongoroz (coordonator) și col., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, Vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1972;

I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009;

V. Pașca, Drept penal, Partea generală, Curs universitar (conform noului Cod penal), Ed. Universul Juridic, București, 2011;

I. Rusu, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Curs master, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ediția a 5-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2010;

T. Toader, Maria-Ioana Michinici, Ruxandra Răducanu, Anda Chiș-Ciocântă, Sebastian Rădulețu, Mihai Dunea, Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;

Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, ediția a 3-a, Sinteze și grile, Ed. C.H.Beck, București, 2011;

Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, ediția a 4-a, Sinteze și grile, Ed., București, 2013;

Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, noul Cod penal, Sinteze și grile, Ed. C.H.Beck, București, 2014;

Practica judiciară

V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, Partea specială, Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

G. Antoniu, Versavia Brutaru, Revista de drept penal, Studii și practică judiciară 1994-2007, ediția a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, București, 2008;

Adrese web

www.scj.ro;

www.scribd.com;

www.legeaz.net;

www.dexonline.ro.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția României

Codul penal în vigoare

Codul penal de la 1969

Codul penal de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea)

Codul de procedură penală în vigoare

Codul de procedură penală de la 1969

Tratate, cursuri, monografii și articole publicate în volumele unor conferințe ori reviste de specialitate

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;

G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1996;

G. Antoniu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

A. Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2010;

A. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2011;

A. Boroi, Sorin Corlățeanu, Drept penal, Partea generală, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. All Beck, București, 2003;

C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Valerian Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H.Beck, București, 2013;

Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009;

Traian Dima, Drept penal, Partea generală și partea specială, Curs selectiv pentru licență, Ed. Hamanagiu, București, 2007;

V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, M.C. Sinescu, Noul cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

Vintilă Dongoroz (coordonator) și col., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1969;

Vintilă Dongoroz (coordonator) și col., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1970;

Vintilă Dongoroz (coordonator) și col., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, Vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1972;

I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009;

V. Pașca, Drept penal, Partea generală, Curs universitar (conform noului Cod penal), Ed. Universul Juridic, București, 2011;

I. Rusu, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Curs master, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ediția a 5-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2010;

T. Toader, Maria-Ioana Michinici, Ruxandra Răducanu, Anda Chiș-Ciocântă, Sebastian Rădulețu, Mihai Dunea, Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;

Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, ediția a 3-a, Sinteze și grile, Ed. C.H.Beck, București, 2011;

Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, ediția a 4-a, Sinteze și grile, Ed., București, 2013;

Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, noul Cod penal, Sinteze și grile, Ed. C.H.Beck, București, 2014;

Practica judiciară

V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, Partea specială, Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

G. Antoniu, Versavia Brutaru, Revista de drept penal, Studii și practică judiciară 1994-2007, ediția a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, București, 2008;

Adrese web

www.scj.ro;

www.scribd.com;

www.legeaz.net;

www.dexonline.ro.