Abrevieri. … … .3 [606408]

1
CUPRINS

Cuprins …………………………………………………………………………………………. 1
Abrevieri. ………………………………………………………….. …………………………. .3
Introducere ………. ……………………………………………………………………………. 4
Cap.I.1. Principiul Sinodalitate…………………….. …………………….. ….6
I.2. Principalele tipuri de sinoade ……………………………….. …………..6
I.3. Sinoadele locale – generalități ……………….. ………………………….8
I.4. Canoanele – generalități ………………………. ………………………… .13
I.4.1. Clasificarea canoanelor …………………. ……………………15
I.4.2. Despre codificarea canoanelor ……………………………. .17
CAP.II. ISTORICUL SINOADELOR LOCALE …… ……………………… …20
II.1. Sinodul de la Cartagina (256) ………………………………… …….. .20
II.2. Sinodul de la Ancira (314) ……………………………………………. .21
II.3. Sinodul de la Neocezareea (315) …………………………………… .24
II.4. Sinodul de la Gangra (340) ………………… ………….. …………….. 25
II.5. Sinodul de la Antiohia (341) ………………. …………………………. 28
II.6. Sinodul de la Laodiceea (343) ……………. …………………………. .29
II.7. Sinodul de la Sardica (343) ………………………. ………………….. .32
II.8. Sinodul de la Constantinopol (394) ……………………………….. ..34
II.9. Sinodul de la Cartagina (419) …………….. …………………………. .35
II.10. Sinodul de la Constantinopol (861) …… ……… …………………. .36
II.11. Sinodul de la Constantinopol (879 – 880) ……………………… .37
CAP.III. PRIVIRE GENERALĂ ASU PRA PROBLEMELOR
DEZBĂTUTE LA S INOADELE LOCA LE …………….. ……….40
III.1. Despre hirotonie ……….. …………………….. ………………………… .41
III.2. Starea civilă a clerului ………………………………………………… ..44
III.3. Stări incompatibile cu hirotonia ………………………………….. …46
III.4. Vârsta de hirotonie …………………………… ……………………….. ..48

2
III.5. Transferul clerului ……………………………………………………… ..49
III.6. Probleme morale ale clerului ……………………………………… …51
III.7. Horepiscopi ………………………………………………………………. ..53
III.8. Alegerea episcopului ………………………………………………….. ..54
III.9. Biserica …………………………………….. ………………………………. 56
III.10. Despre zilele de post rânduite de Biser ică …………………… ..60
III.11. Problema organizării sinoadelor ………………………………… ..61
III.12. Serbarea Paștelui …………………… ………………………………… ..63
III.13. Botezul catehumenilor ……………………. ………………………… .64
III.14. Cărțile canonice ale Sfintei Scripturi … ……………………….. ..66
III.15. Despre căsătorie ………….. ………………… ……………………….. ..67
III.16. Despre înfrânare la carne și vin ………… ……………………… …70
III.17. Despre eretici ………………………………… ……………………….. ..71
CAP.IV. IMPORTANȚA ACTUALĂ A CANOANELOR
SINOADELOR LOCALE ……………………….. ………………… ……….74
Bibliografie ………………………………………………………………………………. ..80

3

ABREVIERI

BIS – Biserica
BOR – Biserica Ortodoxă Română. Buletinul oficial al Patriarhiei
Române
Cor – Corinteni
Fac – Facere
Gal – Galateni
In – Ioan
Ist – Istorie
Lc – Luca
MA – Mitropolia Ardealului. Revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului,
Arhiepiscopiei Vadului, Fe leacului și Clujului, Episcopiei Alba –
Iuliei și Episcopiei Oradiei
MB – Mitropolia Banatului. Revista oficială a Arhiepiscopiei
Timișoarei și Caransebeșului și a Episcopiei Aradului
MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei. Revista oficială a
Arhiepis copiei Iașilor și a Episcopiei Romanului și Hușilor
MO – Mitropolia Olteniei. Revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei și
a Episcopiei Râmnicului și Argeșului
Mt – Matei
O – Ortodoxia: Revista Patriarhiei Române
ST – Studii Teologice. Revista Institu telor teologice din Patriarhia
Română
Tim – Timotei

4
Introducere

„Să vă iubiți unul pe altul precum v -am iubit Eu pre voi” (Ioan 15,12).
În viziunea ortodoxă, canoanele aprobate la sinoadele ecumenice și cele adoptate la
sinoadele l ocale, și pe care sinoadele universale le -au înzestrat cu autoritate ecumenică, nu
sunt simple legi, ci porunci în care e ascuns însuși Mântuitorul, după cum ne spune Marcu
Ascetul: „Domnul e ascuns între poruncile sale”1.
Pr. Prof. Ioan Floca susține, că în starea de după căderea în păcat, nu -i mai sunt
omului suficiente mijloacele religioase și cele morale pentru dobândirea mântuirii, ci la
acestea trebuiesc adăugate și mijloace auxiliare, juridice și anume canoanele, care să
normalizeze viața creștină după principiile evanghelice, iar respectând aceste principii, nu
facem nimic mai mult decât să îndeplinim porunca Mântuitorului: „Fiți, dar, voi desăvârșiți,
precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”. (Matei 5, 48).
Privite în această lumină, cano anele2 reprezintă un factor necesar în iconomia
mântuirii.
Unii însă, și -ar putea pune întrebări dacă este posibil ca aceste canoane ale
sinoadelor locale aprobate în urmă cu 17 – 18 secole mai sunt actuale? Pot ele, promova, în
vre-un fel spiritualitatea creștină a veacului nostru? Pot fi integrate aceste canoane în
atmosfera ecumenistă a zilelor noastre, care caută cu înfrigurare apropiere și înțelegere, nu
numai între creștini, ci și între aceștia și necreștini?
Ei bine, ele sunt actuale și după atâtea secole susțin autorii de drept canonic și teologii,
aceștia argumentând că dispozițiile sinoadelor locale, conțin elemente viguroase și actuale,
sădite în ele de puterea Duhului Sfânt, care le -a insuflat, le -a îndrumat și le ține fondul mereu
viu, orienta t spre viața veșnică; iar, dacă un număr mic dintre aceste canoane nu mai au
aplicare în viața bisericească, acest lucru se întâmplă, ca urmare a faptului că situațiile și
problemele reglementate prin acestea, nu mai sunt întâlnite în prezent.

1 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească apud „Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, vol I,
Ed. a II -a, trad. rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Sibiu 1947, pag. 247
2 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Cononic Ortodox, Legislație și Administrație Bisericească, București 1990
pag. 151

5
M-am hotărâ t să scriu această lucrare de licență, cu titlul „Canoanele sinoadelor
locale. Importanța lor actuală”, pe parcursul studiilor mele universitare, întrucât, am
observat că există puțini autori care s -au ocupat de studiul sinoadelor locale, atât a
canoanelor acestora cât și a contextului istoric în care acestea au fost convocate.
Consider că studiul canoanelor trebuie să fie însoțit și de cercetarea cauzelor istorice
care au favorizat adoptarea acestora, pentru că ar fi imposibil3 de înțeles corespunzător
mesajul canoanelor, dacă am despărți conținutul specific al acestora de contextul istoric.
În realizarea acestei lucrări mi -au fost de ajutor scrierile cunoscutului autor de drept
canonic Arhidiacon Profesor doctor Ioan Floca „Drept canonic ortodox. Legis lația și
Administrație Bisericească” volumele I și II și „Canoanele Bisericii Ortodoxe” – lucrare din
care am preluat canoanele și interpretările acestora; cartea Pr. Prof. Constantin Dron
„Valoarea actuală a canoanelor”, precum și opera consacrată a lui N icodim Milaș „Canoanele
Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii” vol. II.
La sfatul Pr. Prof. Ioan Antistescu am conceput lucrarea în modul următor:
I. Introducere – care cuprinde informații succinte despre Dreptul Bisericesc și
definirea termenilor: c anon, cod canonic, sinod, sinodalitate (în scopul de a face accesibilă
lucrarea și celor care nu au o pregătire teologică).
II. Istoricul sinoadelor locale – aici sunt prezentate contextul istoric al convocării și
desfăș urării celor 11 sinoade locale.
III. Privire generală asupra problemelor dezbătute la sinoadele locale.
IV. Importanța actuală a canoanelor sinoadelor locale.

3 Vlassios I. Phidas, „Drept canonic. O perspectivă ortodoxă”, trad. de Pr. Lector Dinu (nepublicată), pag. 16

6
Capitolul I

I.1. Principiul Sinodalitate
„Prin sinodalitate se înțelege rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere
ale Bisericii nu sunt cele individuale, ci cele constituite sub formă de sinoade”4.
Privită ca formă de organizare și de conducere a vieții bisericești, sinodalitatea își are
temei în rostirile și poruncile Mântuitorului, care în diverse împr ejurări a subliniat atât nevoia,
cât și îndatorirea membrilor Bisericii să viețuiască și să lucreze în comun, spunând „unde sunt
doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor”. (Matei XVIII, 20)
O altă afirmație scripturistică impo rtantă pentru modelul sinodal de organizare și de
conducere a Bisericii, este precizarea pe care le -o face Mântuitorul Sfinților Apostoli și
ucenicii5: „ … prin aceea vor cunoaște oamenii că sunteți ucenici ai Mei, de veți avea dragoste
între voi” (Ioan XIII, 34 – 35).
Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul cât a stat pe pământ, i -a învățat pe oameni prin
pilde și minuni, cum trebuie să cinstească și să creadă în adevăratul Dumnezeu: „Duh este
Dumnezeu și cel ce se închină Lui trebuie să I se închine în d uh și adevăr” (Ioan IV, 24),
poruncindu -le să lucreze în comun pentru dobândirea mântuirii, să ceară în comun venirea Sa
în mijlocul lor, pentru că numai atunci când vor fi împreună, va fi și El între ei, și atunci se
vor bucura de prezența și de asistența activă a Sfântului Duh.
Prin sinodalitate sau sobornicitate se recunoaște și se asigură fiecărui credincios, atât în
cadrul slujirii liturgice, cât și în cadrul altor slujiri, pe care se reclamă întreaga lucrare
bisericească, calitatea de fiu al lui Dumne zeu6. Acesta este unul din motivele pentru care
Biserica Ortodoxă proclamă și practică primatul sinodalității, împotriva oricărui primat
ierarhic, conștientă fiind că prin slujire sinodală, nu se lipsește nici o clipă de prezența și
lucrarea Mântuitorului, care este de față între cei care se adună cu adevărat în numele Lui.
Pr. Prof. D. Stăniloae vorbind despre sinodalitatea ierarhiei o leagă de ideea de slujire:
„ierarhia și sinodalitatea ei în Biserica Ortodoxă implică în sine 3 principii: principiul
comu niunii care este principiul general a întregii vieți a Bisericii și de la care conducerea ei
nu se poate abate, principiul originii transcendente a slujirii ei, prin care se deosebește în

4 Ioan N. Floca, op. cit ., pag. 384
5 Liviu Stan, Despre sinodalitate , în Studii teologice, Anul XXI nr. 3 – 4/1969, pag. 157
6 Idem , pag. 163

7
cadrul comuniunii bisericești ca o comunitate aparte și principiul c omplementarității între
conducerea sinodală ierarhică și obștea bisericească”7.
„Sinodalitatea ierarhiei reprezintă comuniunea persoanelor înzestrate cu o slujire
specială în Biserică”8, slujire care constă în „propovăduirea învățăturii neschimbate a lui Iisus
Hristos și conducerea pastorală a credincioșilor spre desăvârșirea în Dumnezeu”9.
Serghie Bulgakov consideră că sinodului îi revine numai rolul de a proclama
adevărurile de credință în definiții dogmatice, deoarece în Biserică lucrează prin excelență
Duhul Sfânt.

I.2. Principalele tipuri de sinoade

Există mai multe criterii de clasificare a sinoadelor, astfel au fost împărțite după
caracterul lor local, particular general sau universal, periodic ori accidental, după scopul pe
care-l urmăre au, după calitatea și numărul membrilor participanți la sinod precum și după
teritoriul administrativ bisericesc, pe care acești membri îl reprezentau10.
Sinoadele periodice sau ordinare erau sinoadele provinciale (eparhiale sau
mitropolitane), sinoade exar hale (diecezane sau patriarhale) și sinoadele naționale11.
Sinoadele accidentale sau extraordinare au fost sinoadele episcopiilor vecine, sinoade instanțe
de judecată și sinoade endemice12.
În ceea ce privește componența sinoadelor se poate vorbi de două tipuri și anume:
sinoade mixte, formate din clerici și laici, și sinoade arhierești sau episcopale. Sinoadele
mixte au fost cele mai numeroase în decursul istoriei bisericești.
În funcție de importanța lor, sinoadele pot fi împărțite în sinoade ale Biseric ii locale și
sinoade ecumenice13. Sinodul general sau ecumenic este cel mai înalt for de judecată în
Biserică. În istoria Bisericii sunt cunoscute șapte astfel de sinoade ecumenice. Niceea (325)
Constantinopol (381), Efes (431) Calcedon (451) Constantinopol (553) Constantinopol (680 –
681) și Niceea (787).

7 Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologiei ale ierarhiei și ale sinodalității în Studii teologice, Anul XXII nr. 3 –
4/1970, pag. 165
8 Idem , pag. 165 – 168
9 Liviu Stan, Autocefalia și autonomia în Ortodoxie , în M.O., Anul XIII, nr. 5 – 6/1961, pag. 398 – 436
10 Manea Cristișor, op. cit ., pag. 427
11 Idem , pag. 425 – 432
12 Idem , pag. 429 -431
13 Liviu Stan, Despre sino dalitate , pag. 159

8
Sinoadele ecumenice au fost convocate „când s -a ivit în Biserică o aprinsă dezbatere
dogmatică ce amenința să separe biserica în două”14. „Sinodul avea ca scop să împace părțile
în luptă și să salveze unit atea Bisericii. Sinodul ecumenic nu a fost convocat niciodată pentru
a da formulări dogmatice neimpuse de o necesitate imperioasă”15.
Sinoadele locale sau particulare erau convocate de episcopii unei eparhii în cazuri
excepționale, pentru a cunoaște părerea întregului Cler subordonat, în legătură cu diversele
probleme bisericești apărute16. Inițial, sinoadele particulare reprezentau una sau mai multe
provincii bisericești, dar cu timpul ele au reprezentat Biserica unui stat sau a unei națiuni.
Sinoadele endem ice erau un tip special de sinoade particulare extraordinare, acestea
erau convocate de un episcop, care era și președintele sinodului, cu toți episcopii prezenți
întâmplător în același timp la reședința lui. În Apus aceste sinoade erau numite concilia mix ta,
deoarece participau și demnitari laici, reglementându -se probleme bisericești și civile17.

I.3. Sinoadele locale – generalități

În primele secole ale creștinismului cele mai frecvente sinoade au fost sinoadele locale.
Sinodul particular este organu l autorității bisericești pentru bisericile particulare18.
Sinodul local își are originea în practica Bisericii din primele veacuri. Această practică
este exprimată chiar în Canoanele Apostolice. Principiul sinodalității este cuprins și în
canonul 34 Aposto lic, care dispune să fie încredințată conducerea circumscripției bisericești
sinodului tuturor episcopilor, sub președinția episcopului protos al celei mai mari unități
bisericești teritoriale, iar canonul 37 Apostolic hotărăște ca „De două ori pe an să se țină
sinodul episcopilor”, pentru ca problemele mai importante ivite în Biserică să fie rezolvate în
sinoade și acestea să devină o normă permanentă în Biserică. Dreptul și datoria de a convoca
sinodul provincial aparține mitropolitului, el fiind întâistă tătorul episcopilor din
circumscripția sa bisericească, numită eparhie19.
Primele sinoade locale menționate în istoria bisericească s -au ținut la Palermo, în
Sicilia, în Frigia, în Anhialos, în Tracia în jurul anului 150.

14 Dumitru Stăniloae, Autoritatea Bisericii în Studii teologice, Seria a II -a, Anul XVI nr. 3 – 4/1964, pag. 213
15 Idem , pag. 213 – 215
16 Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului , Iași 2000 pag. 67
17 Idem pag. 68
18 Nicodim Milaș, op. ci t., pag. 259
19 Nicolae Chifăr, op. cit ., pag. 6

9
Sinoadele locale convocate atât în Biserica Răsăriteană cât și în cele din Biserica
Apuseană au fost numeroase, dar nu toate canoanele acestor sinoade locale au avut
valabilitatea pentru întreaga Biserică, ci numai canoanele acelor sinoade locale cărora
sinoadele ecumenice le -au conferit au toritate ecumenică.
Există încă în știința Dreptului Bisericesc, opinii diferite în ceea ce privește Sinoadele
locale cărora sinoadele generale le -au conferită putere ecumenică. Autorii de Drept Canonic le
numără diferit, astfel Eusebiu Popovici consideră că opt20 dintre sinoadele locale se bucură de
acest statut, Dr. D. Boroianu consideră că 1221 sunt sinoadele locale, iar Arhid. Floca citează
1122 sinoade locale ale căror hotărâri sinodale generale le -au conferit putere ecumenică.
În acest studiu, referitor la „Canoanele sinoadelor locale. Importanța lor actuală”, am
luat în considerare opinia lui Floca privitoare la sinoadele locale ale căror hotărâri au dobândit
autoritate ecumenică – acest autor de Drept Canonic consideră că 11 dintre sinoadele locale au
avut o importanță deosebită, dat fiind faptul că acestea au aprobat canoane acceptate de
întreaga Biserică, și care au fost cuprinse în Codul canonic al Ortodoxiei23. Enumerate
cronologic aceste sinoade sunt următoarele:
 sinodul din Cartagina (256) a aproba t un canon
 sinodul din Ancyra în Galatia (314) care a aprobat 25 de canoane reglementând în special
procedura de reprimire în Biserică a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință în timpul
persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor
 sinodul din Neocez areea în Pont (315) care a reglementat prin cele 9 canoane probleme de
disciplină bisericească.
 sinodul de la Gangra (340) în Paflagonia care a condamnat în cele 21 de canoane
învățătura greșită a eustanțienilor.
 sinodul de la Antiohia (341) care a aprobat 25 de canoane privind învățătura de credință și
disciplină bisericească în urma disputelor ariene
 sinodul de la Laodiceea în Asia (343) a aprobat 60 de canoane privind cultul bisericesc și
drepturile preoților; tot la acest sinod a fost codificat canonul cărților Sfintei Scripturi
pentru Biserica Răsăriteană.
 sinodul de la Sardica (343) în Illyricum care a reglementat prin cele 21 de canoane
probleme de disciplină și administrație bisericească

20 Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală , vol. II, 1925, pag. 55 – 56
21 Dumitru Boroianu, Dreptul bisericesc , vol. II, pag. 127 – 128
22 Ioan N. Floca, op. cit ., pag. 406 – 407
23 Idem , pag. 406 – 408

10
 sinodul din Constantinopol (394) a aprobat un canon
 sinodul de la Cartagina (419) a aprobat 133 de canoane
 sinodul din Constantinopol din Biserica Sfânta Sofia în 879 a dat 3 canoane
Inițial sinoade locale reprezentau una sau mai multe provincii bisericești, cu
timpul însă ele au reprezentat Biserica unu i stat24 sau a unei națiuni.
În izvoarele canonice sinodul provincial25 se mai numea și sinod eparhial, ca urmare a
faptului că în vremea respectivă cuvântul eparhie avea înțelesul curent de provincie.
Sinodul diecezan era format din toți episcopii și mitr opoliții unei eparhii întinse,
numite pe atunci dieceză, și mai târziu patriarhat, din această cauză acest sinod se mai
numește și sinod patriarhal26.
Sinoadele diecezane au fost sinoade locale mai frecvente în Africa romană. Din rândul
sinoadelor locale f ac parte și sinoadele endemice27. Dintre toate sinoadele endemice, cele care
au dobândit o însemnătate mai mare au fost cele întrunite la Constantinopol iar acest lucru s -a
întâmplat atât pentru faptul că „Roma nouă” devenise și centrul Bisericii ecumenice, cât și
pentru că practica lor a durat mai mult la Constantinopol28. O categorie aparte de sinoade
locale o reprezintă sinoadele Bisericilor autocefale care sunt numite Biserici locale și atunci și
sinoadele lor se numesc sinoade locale.
În codul canonic a l Bisericii au intrat numai canoanele celor 11 sinoade locale, pe care
le-am enumerat anterior, iar aceste canoane formează în ordinea importanței, a treia categorie
de canoane după canoanele apostolice și după canoanele sinoadelor ecumenice. Hotărârile
sinoadelor ocazionale, mitropolitane sau diecezane nu au fost acceptate în codul canonic al
Bisericii.
Nu se poate afirma că numărul și importanța sinoadelor locale în Biserica din Apus29
ar fi mai prejos decât a sinoadelor locale din Biserica de Răsărit. În Biserica Apuseană30 cele
mai importante sinoade s -au întrunit în Africa romană, la Cartagina și la Hippo, numeroase
alte sinoade întrunite la Roma, la Elvira în Spania în Galia, Francia și mai târziu în Britania,
Irlanda și Germania.

24 Nicolae Chifăr, op. cit ., pag. 7
25 Manea Cristișor, op. cit ., pag. 427 – 432
26 Nicodim Milaș, op. cit ., pag. 260
27 Ioan N. Floca, op. cit ., pag. 407
28 Idem , pag. 402 – 403
29 Idem , pag. 407
30 Idem , pag. 407

11
Hotărârile canonice și unele hotărâri dogmatice ale sinoadelor locale din Răsărit au fost
acceptate în mod oficial și înscrise în codul canonic al Bisericii, prin hotărârile celor două
sinoade VI și VII Ecumenice. În Apus însă, au fost acceptate numai hotărârile sinodului de la
Sardica din anul 343 și de la Cartagina din anul 419, fără ca acest lucru să însemne că
hotărârile celorlalte sinoade locale apusene, nu ar avea nici o însemnătate pentru dezvoltarea
și statornicirea legislației bisericești; aceste sinoade n -au fost accep tate ca fiind importante
pentru întreaga Biserică, dar local, pentru acele părți din Biserica din Apus ale căror episcopi
au fost convocați la respectivele sinoade, hotărârile lor au avut cu siguranță valabilitate și
importanță31.
Toate dispozițiile sino adelor locale au avut și au valoare numai pentru acele Biserici
care au fost reprezentate în sinoadele respective, cu excepția sinoadelor locale ale căror
canoane au fost admise în codul canonic al Bisericii. Se citează cazuri când hotărârile unora
dintre sinoadele locale au fost admise și aplicate și în alte Biserici, care nu au fost reprezentate
la sinod32.
În vechime majoritatea sinoadelor locale au avut o alcătuire mixtă, adică în componența
lor au intrat alături de episcopi, numeroși clerici de toate tr eptele, laici, iar apoi monahi. În
ceea ce privește alcătuirea actuală a sinoadelor locale putem vorbi de sinoade episcopale și
sinoade mixte.
Sinoadele episcopale – așa cum arată și numele sunt formate numai din episcopi. La
sinoadele mixte erau convocați episcopi, preoți, diaconi și mireni.
Faptul că sinoadele locale au și au avut cu adevărat importanță în soluționarea
problemelor bisericești, o indică și hotărârea sinodului IV de la Calcedon (451), care dispune
„potrivit canoanelor Sfinților Părinți, că episcopii din fiecare eparhie să se întrunească de 2 ori
pe an la un loc”33, ca urmare a dezbinărilor apărute în Biserică cauzate de întreruperea
sinoadelor provinciale într -o anumită perioadă.
Sinoadele locale au fost foarte frecvente în primele șase veacu ri, cu timpul însă, ca
urmare a diferitelor probleme pe care le întâmpinau cei ce le organizau ele s -au mai rărit. În
aceste condiții sinoadele ecumenice VI și VII au modificat hotărârile sinoadelor anterioare
potrivit cărora sinodul provincial trebuia s ă se țină de 2 ori în fiecare an, și au dispus ca aceste
sinoade să se țină o singură dată pe an34.

31 Idem , pag. 407 – 408
32 Idem , pag. 408 – 409
33 Ibidem, Canoanele Bisericii Ortodoxe , București, pag. 88 – 89
34 Manea Cristișor, op. cit ., pag. 429

12
Hotărârea unui sinod putea fi revocată doar în condiția în care aceasta nu era votată
unanim; atunci când o hotărâre35 era votată unanim, aceasta rămânea ne schimbată și nu se mai
putea face recurs la un for superior.
Sinoadele particulare36 au avut o importanță deosebită mai ales în reglementarea
problemelor de disciplină bisericească, a problemelor canonice și liturgice care au preocupat
Bisericile locale, la viața morală și în general la credința creștinilor. Deși sinoadele particulare
pot promulga hotărâri de cuprins dogmatic, hotărârile acestor sinoade nu au un caracter
infailibil precum îl au hotărârile sinoadelor ecumenice.
Dacă la un sinod local se conda mna vreo erezie episcopii participanți la sinod anunțau
pe episcopii vecini prin scrisori, dând astfel ocazii la alte sinoade locale. Canoanele37 acestor
unsprezece sinoade locale, enumerate anterior, care au dobândit prin dispoziția sinoadelor
generale aut oritate ecumenică, se cuprind în Sintagma Ateniană și în Pidalion.
Colecțiile canonice38 slave și românești expun doar canoanele a 10 sinoade locale,
lipsind canonul sinodului de la Catargina 256 ținut de Sfântul Ciprian, motivul pentru care s -a
omis din ac este colecții sinodul ținut de Sfântul Ciprian la Cartagina, este că prevederile
sinodului „corespunzând unor împrejurări temporare și locale, au importanță numai pentru
Biserica Africană”39.
Sinoadele locale, atât ale Bisericii Răsăritene cât și acelei Ap usene, prin dispozițiile lor,
sunt reprezentative pentru unitatea canonică a întregii Biserici40.
Sinodul VII Ecumenic precizează că datoria principală a sinoadelor provinciale este de
a „păzi dumnezeieștile și de viață făcătoarele porunci ale lui Dumnezeu” .

35 Idem , pag. 429 -432
36 Idem , pag. 448
37 Nicodim Milaș, op. cit ., pag. 75
38 Idem , pag. 75 – 77
39 Gabor Adrian, Biserică și stat în timpul lui Teodosie I cel Mare (379 – 395), Editura Bizantină, București 2004,
cap. II, pag. 266 – 277
40 Teodorescu R. Flor, Sinoadele ecumenice și sinoadele locale din Răsărit și Apus – expresie a unității în
varietate a Bisericii în veacul al IV -lea, în MMS, Anul XLV, nr. 1 – 2/ 1969, pag. 36 – 46

13
I.4. Canoane – generalități

Înșiși Sfinții Apostoli l -au rugat pe Mântuitorul să le explice unele învățături pe care ei
nu le înțelegeau (Matei XIII, 36), cu atât mai mult s -a simțit nevoia mai târziu de a fi explicate
unele învățături creștine și chia r de a fi fixate în texte mai scurte de către conducătorii
Bisericii creștine (convocați în sinoade) în scopul de a fi înțelese mai ușor de credincioși41.
Canoanele sunt legi bisericești obligatorii pentru întreaga Biserică și au fost cuprinse în
colecțiune a fundamentală de canoane42.
Cuvântul „canon” are mai multe înțelesuri, astfel canon poate să însemne linie de lemn
folosită de meseriași pentru îndreptat obiecte. În limbaj bisericesc „canon” înseamnă normă
sau regulă de urmat, dar poate să însemne de asem enea și pedeapsă aplicată penitenților43,
folosit în cult termenul are înțelesul de „grup de cântări organizate”.
„În limba dreptului bisericesc canonul înseamnă orice normă care a fost dată, din partea
autorității competente, pentru ca afacerile biseri cești să fie netezite, astfel ca în viața
bisericească să nu fie nimic în dezordine”44.
Canoanele nu sunt un echivalent al normelor juridice, cunoscute în vechile religii, ci ele
sunt norme de viață ce urmăresc să stabilească cum trebuie să acționeze sau să se comporte
credincioșii în diverse situații ale vieții social – religioase, astfel încât acțiunilor lor să fie
apreciate pozitiv în raport cu credința și normele religioase, apărând în acest fel credincioșii
de primejdiile unui pseudo -spiritualism.
În vi ața Bisericii, canoanele sunt nedespărțite de adevărurile de credință, fiind de cele
mai multe ori aplicări ale dogmelor în toate domeniile activității practice ale societății
creștine.
„Pentru ca o normă a forului bisericesc competent să poată deveni și s ă poată fi numită
canon … trebuie să poarte pecetea perfecțiunii și generalității, adică să fie expresia unui
adevăr care să se bazeze pe Sfânta Scriptură sau Tradiții și lucrul acesta să fie recunoscut de
către Biserica întreagă”45.

41 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, Pidalion , București, 1992, pag. 10
42 Nicodim Milaș, op. cit ., pag. 65
43 Ioan N. Floca, op. cit ., pag. 75
44 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii , vol. I partea a II-a, trad. de Kovincici și
Popovici, Arad 1931, pag. 2
45 Idem , pag. 2 – 3

14
Romano -catolicii înțe leg prin canon pur și simplu o normă juridică, considerând -o ca o
lege asemănătoare oricărei alte legi pământești care trebuie împlinită; neîmplinirea ei, mai
ales în cazul epitimiilor trebuie compensată prin satisfacere. Dimpotrivă, potrivit gândirii
ortodoxe canoanele nu sunt legi, ci porunci în care e ascuns însuși Hristos: „Domnul e ascuns
între poruncile sale – ne spune Marcu Ascetul. Și cei ce -l caută pe El îl găsesc pe măsura
împlinirii lor”46.
Pentru a moșteni viața veșnică trebuie să împlinim poru ncile Domnului Mântuitorul
însuși ne spune acest lucru: „De vrei să intri în viață păzește poruncile” (19, 17). Toți trebuie
să ne străduim să împlinim poruncile pentru că atât prin Legea Veche cât și prin Legea Nouă
toți suntem chemați „de a fi sfinți”, „ de a fi desăvârșiți” (Matei 5, 48).
Putem să ne arătăm dragostea față de Hristos împlinind poruncile Lui, pe care le -a
rânduit în scopul desăvârșirii celor ce îl urmează pe el:
„Acela mă iubește care împlinește poruncile Mele” (Ioan 14,21).
Există o str ânsă legătură între norma bisericească și adevărul revelat, în care stă însăși
Legea dată lumii de Mântuitorul. Privite astfel canoanele deschid drumul spre împărăția
cerurilor:
„Canoanele implică o anumită viziune a credinciosului care vrea să se realize ze în
Hristos. Fără ele, dogmele ar arăta o înălțime pentru admirația poetică, un spectacol frumos,
nu o înălțime accesibilă credinciosului, o înălțime la care credinciosul poate ajunge urmărind
indicațiile canoanelor. Desigur canoanele indică o cale strâm tă, dar această cale e singura pe
care se poare urca spre infinit”47.
Este important să cunoaștem Sfintele canoane , dar este și mai important să ne
străduim să le aplicăm în viața de zi cu zi48, și să facem lucrul acesta, nu „într -o manieră
formalistă, n u după literă, ci după spirit” pentru că „litera omoară” iar spiritul face viu.
Pentru interpretarea corespunzătoare a unui canon este necesar să fie luate în
considerație cele 4 elemente:
 elementul gramatical
 elementul logic
 elementul istoric
 elementul s istem

46 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească , apud., Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii , vol. I,
Ediția a II -a, trad. rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae Sibiu, 1947 p ag. 247
47 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Caracterul permanent și mobil al Tradiției , în Studii teologice, Anul XXV, nr. 3 –
4/1973, pag. 156
48 Gheroghe Soare, Înapoi la Sfintele canoane , București, 1932, pag. 14 – 20

15
Ca urmare a faptului că legislația bisericească nu poate cita toate cazurile posibile,
rămân lacune în legislație, care impun aprobarea unor legi noi – iar acest lucru este posibil
prin puterea legislativă a Bisericii49.
Adevărurile de credință și no rmele de viață prezente în canoane sunt exprimate într -o
manieră mai ușor accesibilă credincioșilor.
Cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfintelor canoane deopotrivă, este una din cerințe
pentru fiecare candidat la preoție, așa după cum prevede canonul 2 al sinodului VII Ecumenic,
dar aplicarea prescripțiilor canonice în împrejurările vieții presupune o reală pătrundere
duhovnicească atât pentru laici cât și pentru cler.

I.4.1. Clasificarea Canoanelor*

* Clasificarea Canoanelor am redat -o după Arhid. Ioan Floca din lucrarea sa „Drept
canonic Ortodox”.
Canoanele fiind legile de drept scrise intră în cuprinsul codului canonic al Bisericii,
fiind expresia voinței autorității supreme de conducere a Bisericii și au fost clasificate astfel:
După cuprins au fost î mpărțite în următoarele categorii:
 canoane de cuprins dogmatic
 canoane de cuprins religios rural
 canoane de cuprins cultic
 canoane de cuprins juridic
 canoane de cuprins mixt
Codul canonic al Bisericii este format din patru categorii de canoane, având în vedere
criteriul provenienței și al importanței, și au fost grupate astfel:
 canoane Apostolice
 canoanele sinoadelor Ecumenice
 canoanele sinoadelor locale
 canoanele Sfinților Părinți
În ceea ce privește originea canoanelor Apostolice, acestea nu provin de la Sfinții
Apostoli, ci dintr -o perioadă care începe cu cea apostolică, dar durează până în secolul V. Se
presupune că aceste canoane au fost alcătuite de către unii dintre ucenicii Sfinților Apostoli,

49Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Orient al, Tipografia Gutenberg 1915, București pag. 54 – 55

16
fie de către alți oameni din epoca post – apostolică, care însă le -au dat titlu de canoane
Apostolice pentru a le investi cu o autoritate mai mare50.
Canoanele Apostolice au fost fixate în scris pentru a fi de folos în rezolvarea
diverselor probleme bisericești, fiind determinate de nevoi variate și sporad ice ele apar în
grupuri mici de 10 – 15 a câte 3 până la 6 canoane așezate fără nici o legătură între ele. Apoi
au fost adunate rezultând colecția generală de 85 de canoane apostolice51.
Biserica Apuseană a avut inițial o colecție de numai 50 de canoane ca urmare a
faptului că atâtea fuseseră traduse la începutul secolului VI.
Canoanele sinoadelor locale au fost acceptate în codul canonic al Bisericii prin
canonul 2 al sinodului Trulan.
În Biserica Apuseană deși au fost convocate numeroase sinoade, a fost admis în rândul
sinoadelor locale numai sinodul de la Sardica întrunit în anul 343 și de la Cartagina 419,
așadar doar canoanele acestor sinoade locale au dobândit consacrare în întreaga Biserică de
Apus52.
Sfintele canoane, și anume acelea care se ins piră direct din Evanghelie, delimitează
anumite sensuri ale acestui conținut revelațional în scopul de a fi transformate de credincioși
în viață spirituală. În anumite cazuri canoanele devin o tâlcuire a Evangheliei. Nici un cuvânt
din Evanghelie nu poate fi înțeles bine în afară de Predania Sfinților Părinți. În sinodul de la
Ierusalim din 1072 s -au stabilit următoarele:
„Credem că dumnezeiasca și Sfânta Scriptură este vestită de Dumnezeu, din cari
pricină trebuie să credem în ea fără contrazicere, însă n u așa cum i se pare fiecăruia, ci după
explicările și Tradiția Bisericii Universale”53.
Canoanele de conținut doctrinar, precum și cele de organizare bisericească
fundamentală, se deosebesc de legile bisericești care se referă la anumite rânduieli
vremeln ice, deoarece având drept suprem sprijin adevărul revelat, valoarea lor este
indiscutabilă și nu pot cădea niciodată în desuetudine54. Datorită principiilor dogmatice și
morale pe care le exprimă acestea pot fi aplicate în toate situațiile, vremurile și caz urile.
Raportând sfintele canoane la Revelația divină se constată că nu toate canoanele sunt o
zestre a Sfintei Tradiții, deoarece nu toate exprimă adevărul revelat, în această categorie intră

50 Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox op. cit., pag. 76
51 Idem , pag. 74 – 78
52 Idem , pag. 76 – 82
53 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , Tipografia Gutenberg 1915, București pag. 34
54 Liviu Stan , Tăria nezdruncinată a Sfintelor canoane , în O., Anul XXII nr. 2/1970

17
canoanele de cuprins juridic, acestea nu au legătură directă c u dogmele credinței, și nici nu se
referă la principii fundamentale de organizare bisericească.
Canoanele au valoare și putere veșnică numai în măsura în care au un fond dogmatic.
Canoanele prin care Biserica a reglementat viața externă a membrilor ei, î n veacurile trecute,
deși au primit o consacrare datorită întrebuințării lor îndelungate, pot fi părăsite sau adaptate
împrejurărilor noi în care Biserica își desfășoară activitatea55.
„Orice hotărâre a Bisericii care nu se referă la învățătura dogmatică ș i morală, ci la
buna rânduială și conducere … nu este infailibilă, adică nesusceptibilă de modificare și
îndreptare”56.

I.4.2. Despre Codificarea Canoanelor

Codul canonic reprezintă totalitatea canoanelor date la sinoadele ecumenice și locale57.
În studiul dreptului, cuvântul cod are înțelesul de colecție de legi scrise58.
În Codul canonic al Bisericii noastre intră atât canoanele sinoadelor ecumenice și
locale, cât și canoanele Apostolice și o parte din rostirile Sfinților Părinți, cărora li s -a
recunoscut de către Biserică valoarea de canoane.
Cu siguranță că Biserica din vremurile mai vechi a acceptat și a folosit canoanele
Apostolice, ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți, dar acestea au fost incluse în mod
oficial în Codul Canonic al Bis ericii abia în anul 692, prin sinodul Trulan care prin canonul 2
dispune după cum urmează:
„Acest Sfânt sinod a socotit drept lucru prea bun și de mare însemnătate, ca de acum
înainte să rămână întărite și statornicite, spre plinul sufletului și tămăduirea patimilor, cele 85
de canoane care au fost primite și întărite de Sfinții și fericiții Părinți ca mai înainte de noi, dar
încă și transmise nouă cu numele Sfinților și Slăviților Apostoli. (…)
Pecetluim însă și pe toate celelalte sfinte canoane date de Sfinții și fericiții noștri, și
anume de cei 318 sfinți părinți adunați la Niceea, și de la cei de la Ancira și de la cei de la
Neocezareea, de asemenea și de cei de la Gangra, pe lângă aceștia și de cei de la Antiohia
Siriei, dar și de cei de la Laodiceea Frigiei, apoi și de cei 150 adunați în această cetate
împărătească și de Dumnezeu păzită (Constantinopol) și de cei 200 întruniți întâia dată în

55 Prof. Ioan D. Iorgu, Oros și Kanon în Ortodoxia, Anul XXII (1970), nr. 3/1970 pag. 372
56 Hristos Andruțos, Simbolica , trad. rom. Justin Moisescu, Craiova 1955, pag. 76
57 Pr. Prof. Li viu Stan, Legislația Bisericească și valoarea ei , pag. 598
58 Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox pag. 91

18
metropola Efesului, și de cei 630 sfinți și fericiți părinți de la Calcedon, asemenea și de cei din
Sardica, a poi și de cei de la Cartagina (…)
Și nimănui nu -i este permis a schimba canoanele mai întâi arătate, sau a le desființa, sau
a primi afară de acestea alte canoane, născocite de oare cari indivizi sub titluri false, care au
căutat să neguțătorească cu ade vărul”.
Am citat acest canon, deoarece așa cum afirma Mortrevil aici se regăsesc „adevăratele
elemente ale Dreptului Eclesiastic”59 și poate fi considerat temelia întregii legislații a Bisericii
Ortodoxe60.
Prin acest canon, s -a triat și eliminat tot ceea ce s-a socotit a nu fi conform cu „dreapta
credință” cu „frumusețea sublimă a dogmelor dumnezeiești” sau cu „predaniile”. Se remarcă
din textul acestui canon, atât după felul în care începe, cât și formula de încheiere, că sinodul
Trulan a procedat la cod ificarea canoanelor emise până în anul 691 – 692, la care a adăugat
canoanele sale proprii. Așadar prim codificare completă a canoanelor se datorește sinodului
VI Ecumenic (Trulan).
Codificarea făcută de sinodul (Trulan)61a fost acceptată și confirmată în mod solemn și
de către sinodul VII Ecumenic întrunit la Constantinopol în anul 787, care prin canonul 1
declară:
„Cu bucurie primim dumnezeieștile canoane, și întărim așezământul lor întreg și
nestrămutat … date fiind de prea lăudații apostoli și de cătr e cele 6 sinoade ecumenice, și de
către cele locale, adunate spre a da astfel de așezăminte, și de către sfinții noștri părinți”. Se
observă că sinodul VII Ecumenic, nu a procedat la o codificare propriu – zisă, așa cum a făcut
sinodul VI Ecumenic, ci doar a întărit cele stabilite la sinodul respectiv.
A doua codificare propriu – zisă a canoanelor aparține patriarhului Fotie, care a realizat
acest lucru prin „Nonocanonul în XIV titluri” care a fost acceptat și generalizat pentru
întreaga Biserică în anul 92 0, prin hotărârea sinodului de la Constantinopol62.
Nomocanoanele au rezultat din îmbinarea normelor bisericești propriu – zise sau a
canoanelor, cu legile de stat care se referă la treburi bisericești și care au fost aplicate în viața
bisericească. Cuvântu l „nomocanon” este un cuvânt compus format din „nomo” – lege de stat
și „canon” – lege bisericească63.

59 J. Mortrevil Histoire du droit byzantin vol. II, pag. 485
60 Pr. Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor , Tipografia Cărților Bisericești, Buc urești 1928, teză de
doctorat, pag. 29
61 Pr. Prof. Liviu Stan, Codificarea canoanelor , în Studii teologice, Anul XXI, nr. 9 – 10/1969, pag. 631 – 648
62 Pr. Prof. Liviu Stan, Legislația Bisericească și valoarea ei , pag. 600
63 Ioan N. Floca, Drept canonic Or todox pag. 96

19
Din anul 920 nici o lege bisericească nu se mai numește canon, cu acest an începând o
nouă epocă în istoria bisericească, dat fiind faptul că în acest an s-a încheiat Codul canonic al
Bisericii întregi64. Acest fapt nu înseamnă că și legiferarea canonică s -a încheiat, deoarece
puterea sau funcția legislativă a Bisericii nu s -a încheiat după încheierea colecției oficiale de
canoane, ea afirmându -se cu aceeași vigoare și valoare de până atunci.
În virtutea acestei puteri legislative Biserica poate oricând să emită legi bisericești noi,
să abroge pe unele din legile vechi, să modifice, să le interpreteze și să le aplice în funcție de
nevoile vieții bisericești65.

64 Idem , pag. 96 – 97
65 Idem , pag. 96 – 98

20
CAP.II. ISTORICUL SINOADELOR LOCALE

II.1. SINODUL DE LA CARTAGINA 256

Sinodul de la Cartagina, prezidat de Sfântul Ciprian al Cartaginei, a avut drept scop
reglementarea unei probleme cu care se confrunta Biserica african ă, și anume botezul
ereticilor.
În „Pidalion” este menționat că în timpul Sfântului Ciprian s -au ținut în Cartagina 3
sinoade locale, toate având ca obiectiv reglementarea botezului ereticilor, primul sinod a avut
loc în anul 255 iar al doilea și al treile a în anul 256, la ultimul luând parte un număr de 84 de
episcopi sub președinția Sfântului Ciprian al Cartaginei.
La sinodul de la Cartagina din anul 256 s -a aprobat un singur canon, acesta este inclus
în sintagma Ateniană și în „Pidalion”, dar hotărârea a cestui sinod nu se găsește în colecțiile de
canoane slavone și românești.
Nicodim Milaș motivează66 că s-a omis din colecțiile amintite de canoane, sinodul din
Cartagina sub președinția Sfântului Ciprian prin faptul că „hotărârea acestui sinod ca orice
eretic sau schismatic care se întoarce la Biserica ortodoxă să fie botezat, nu e obligatorie
pentru întreaga Biserică; căci hotărârea aceasta, conform hotărârii canonului 2 al sinodului
Trulan, corespunzând unor împrejurări temporale și locale, are importanță numai pentru
Biserica africană”.
Comentând acest canon Balsamon afirma următoarele „Prin canonul acesta, se
hotărăște că aceea care se întorc la Biserica ortodoxă ca eretici și schismatici, trebuiesc
botezați din nou, chiar dacă a primit botezul mai înaint e”.
Cunoscut este faptul că Sfântul Ciprian împărtășea opinia celorlalți episcopi din Asia
Mică, printre care și Tertulian, neadmițând validitatea botezului ereticilor.
În toate cele trei sinoade ținute la Cartagina în anul 255 și respectiv 256 Sfântul
Ciprian se pronunță pentru nevaliditatea acestui botez. Din această cauză, a intrat în conflict
cu episcopul Ștefan al Romei care susținea validitatea botezului ereticilor.
În canonul sinodului de la Cartagina din anul 256, Părinții sinodului prezintă multe
dovezi67 scripturistice arătând întemeiată hotărârea sinodului care consideră că ereticii și
schismaticii trebuiesc botezați din nou, aceștia fiind în afara Bisericii – botezul săvârșit de ei

66 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 75
67 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, op. cit ., pag. 313 – 314

21
nu poate fi considerat botez, ereticii și schismaticii nu sunt pr eoți, iar botezul ereticilor nu
poate fi primit de Dumnezeu aceștia fiind vrăjmașii Domnului.
În „Pidalion” este notat că sinodul al II -lea Ecumenic, prin canonul 7 recunoaște în
parte hotărârea acestui sinod, iar canonul 2 al sinodului Trulan vizează că a ceastă dispoziție
privește părțile Africii unde s -a ținut sinodul.
Balsamon în comentariul la canonul sinodului de la Cartagina afirma68:
„ (…) canonul acesta la început nu se aplica la toți… Deoarece însă canonul 7 al sinodului al
II-lea ecumenic conți ne o hotărâre cu totul contrară hotărârii acestei enciclici cu privire la
ereticii și schismaticii care se întorc la credință, hotărârea lui cade”.
Hotărârea sinodului de la Cartagina din anul 256 prezidat de Sfântul Ciprian, a fost
recunoscută drept canon ică de sinodul VI Ecumenic, drept urmare sinodul acesta poate fi
considerat în categoria sinoadelor locale, ale căror canoane au putere obligatorii pentru
întreaga Biserică.

II.2. SINODUL DE LA ANCIRA (314)

Sinodul de la Ancira a fost convocat în scopul de a rezolva o problemă disciplinară, cu
privire la cei căzuți – lapsi – din cauza persecuțiilor dezlănțuite împotriva creștinilor. Cei care
s-au lepădat de credință în timpul persecuțiilor purtau diferite denumiri, astfel cei ce aduceau
jertfe se numeau s acrificați, cei ce tămâiau thurificați, acei care declarau că au adus jertfe, fără
să fi făcut aceasta libellatici, iar cei care la judecată declarau că nu sunt creștini acta
facientes69.
Scopul convocării Sinodului de la Ancira a fost unul cu totul deosebi t, ținând seama de
faptul că Părinții Sinodului au dezbătut o problemă care a frământat aproape 3 secole Biserica
Apuseană, și care se referea la cei căzuți (lapsi) în persecuțiile lui Maximin, și la modul cum
aceștia trebuie reprimiți în comunitatea creșt ină. Toate sinoadele care au urmat persecuțiilor,
pe lângă celelalte preocupări, aveau în vedere și rezolvarea neînțelegerilor care apăreau între
creștinii adevărați sau ortodocși și cei schismatici, care dădeau pedepse disciplinare mult prea
aspre pentru cei căzuți. Schismaticii susțineau eliminarea din Biserică sau permiteau
reprimirea în Biserică acelor căzuți în condiția în care aceștia erau supuși la penitență toată
viața.

68 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 75
69 Gheorghe Mihălcescu, Sinod ul de la Ancira , (teză de licență) pag. 14

22
În Biserica Apuseană montaniștii, o minoritatea rigoristă, considerau că discip lina
bisericească trebuie să fie mai aspră70 și să fie aplicate pedepse dure celor care căzut în
persecuții, pentru că, în viziunea lor, însăși fuga de persecuții era privită ca o indirectă
lepădare de Hristos. Astfel ei cereau ca ucigașii, adulterii, desfr ânații și cei căzuți – lapsi – să
nu mai fie primiți în comunitatea credincioșilor, petrecând restul vieții în pocăință, în afara
comunității creștine.
Tertulian a trecut în partida montaniștilor când era la o vârstă înaintată, și îmbrățișând
învățăturile montaniștilor, în multe opere pe care le -a scris la această vârstă, propaga ideile
rigoriste ale acestora și considera fuga de persecuții ca o apostasie, iar celor cu păcate grele:
ucigași, preacurvari și căzuți – lapsi – le refuza pentru totdeauna reprimi rea în comunitatea
Bisericii71.

Împrejurările istorice premergătoare sinodului de la Ancira

Dioclețian a urmat la tronul Imperiului Roman după moartea lui Deciu, și și -a luat ca
ajutor cu titlul de Cesar în rezolvarea problemelor Imperiului, pe Galeriu, care-i ura pe
creștini, iar în timp l -a influențat și pe Dioclețian în această privință. Astfel în anul 298,
Galeriu l -a convins pe Dioclețian să -i alunge pe creștini din armată, iar în perioada 303 – 304
l-a determinat să dea 4 edicte din ce în ce mai asp re îndreptate împotriva creștinilor.
Acestea prevedeau ca toții creștini să fie adunați pentru a se închina zeilor, iar în
condiția în care s -ar fi împotrivit cineva, acela urma să fie pedepsit cu moartea. De asemenea
se prevedea să fie dărâmate bisericile și arse cărțile sfinte.
În istoria bisericească sunt numeroase informații, care într -adevăr atestă faptul că
torturile folosite de persecutori, pentru a -i determina pe creștini să cadă, erau îngrozitoare.
Erau întrebuințate nu numai răstignirea și celela lte pedepse cu moartea, dar și alte mijloace de
constrângere, astfel creștinii care refuzau să -și nege credința erau arși pe grătare, sfâșiați cu
unghiile de fier, jupiți de piele și târâți pe bucăți de sticle și scoici. În aceste condiții foarte
mulți cre știni au căzut jertfă persecuției, în timp ce alții, ca urmare a numeroaselor torturi la
care erau supuși, nu se mai puteau împotrivi, și dintre aceștia unii cădeau, renunțând la
creștinism.

70 Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească , vol I pag. 293
71 Idem , pag. 294

23
Creștinii care se lepădau de credință erau numiți de confrații lo r lapsi, iar cei ce predau
sfintele cărți erau numiți trădători72.
Maximin Daza sau Daja a urmat la tron lui Dioclețian și a continuat cu și mai multă
furie persecuțiile împotriva creștinilor.
Canoanele sinodului de la Ancira vizează în mod deosebit modul în care trebuie
reprimiți în sânul Bisericii cei căzuți în timpul persecuțiilor, având în vedere și circumstanțele
care au determinat pe cineva să cadă, precum și faptul că aplicarea pedepselor disciplinare
trebuie făcută gradat73.

Numărul episcopilor care au participat la sinodul de la Ancira și
președinția sinodului

Privitor la numele precum și numărul episcopilor care au participat la sinodul local de
la Ancira, nimic nu se poate fixa cu certitudine. Deși s -au păstrat trei liste cu episcopii care au
participat la sinod, ele diferă mult unele de altele, atât în ceea ce privește numele
participanților cât și numărul acestora care rămâne îndoielnic între 12, 17 și 18. În lista cea
mai lungă se găsesc următoarele nume74: Viteliu, patriarhul Antiohiei Siri ei, Agricola
mitropolitul Cezareei Capadociei, Marcel arhiepiscopul Ancyrei din Galatia devenit celebru în
controversa ariană, Lup al Tarsului, Sfântul și mucenic Vasileos episcopul Amasiei din
Hellespont (sinonim de la Ancyra în Pidalion) Philadelf al Iul iopolei din Galatia, Eustolius al
Nicomidie, Heraclius al Zelei din Armenia, Petru al Iconiului, Nunechius al Laodiceei Frigiei,
Sergianus al Antiohiei din Pisidia; Epidaur al Pergului din Pamphilia, Narcis al Neromiei din
Cilicia, Salomen al Germanicei di n Celesyria și Gherman de Neapolis din Palestina.
Cei mai mulți dintre episcopii anterior enumerați au participat după 11 ani și la primul
sinod ecumenic de la Niceea.
Sinodul de la Ancira a mai fost numit și sinodul general al Bisericilor Asiei Mici și
Siriei, ca urmare a faptului că majoritatea episcopilor participanți la sinod aparțineau
provinciilor Asiei Mici și Siriei.

72 Idem , pag. 206
73 Gheorghe Mihălcescu, op. cit ., pag. 22 – 24
74 Idem , pag. 25 -27

24
Președinția sinodului
Referitor la Președinția sinodului de la Ancira, părerile istoricilor sunt diferite, astfel
unii consideră c ă Viteliu patriarhul Antiohiei a prezidat sinodul, având drept argument faptul
că scaunul episcopal al Antiohiei era considerat cel mai de seamă la vremea respectivă în
Orient, în timp ce alți istorici consideră că sinodul a fost prezidat de Marcel de Anci ra.

II.3. Sinodul local de la Neocesareea (315)

Împrejurările istorice premergătoare desfășurării acestui sinod, precum și data
convocării, nu sunt cunoscute cu exactitate, ca urmare a faptului că nu sunt informații
suficiente în ceea ce privește cauza ș i data convocării sinodului local de la Neocesareea. Tot
ceea ce se cunoaște, referitor la aceste două aspecte, și anume contextul istoric al desfășurării
sinodului și data convocării, sunt deducții din titlul și textul canoanelor precum și din numele
episcopilor participanți la sinod.
Este important de remarcat faptul că problemele care au fost puse în discuție în
sinodul de la Neocezareea și anume căsătoria preoților după hirotonie, legalitatea75 căsătoriei
unei femei cu 2 frați, greșelile preoților diacon ilor și catehumenilor, problema preoților rurali
și horepiscopilor – toate acestea au fost dezbătute și la sinodul local din Ancira (314).
Comparând lista participanților la sinodul de la Neocezareea, cu cea a participanților la
sinodul de la Ancira, se po ate deduce cu multă probabilitate, că sinodul de la Neocezareea s -a
ținut nu după mult timp după sinodul de la Ancira și se poate considera ca o completare76 a
celui din urmă.
La stabilirea probabilă a datei când s -a ținut acest sinod poate fi de real ajut or, faptul
că unii dintre episcopii care au luat parte la sinodul de la Ancira au luat parte ș i la sinodul de
la Neocezare ea.
Președinția sinodului de la Neocezareea
Părerile istoricilor sunt împărțite în ceea ce privește numele episcopului care a prezida t
sinodul de la Neocezareea. Din listele77 cu participanți la sinodul din Neocezareea, publicate
de Harduin și Mansi, se poate observa că în capul listelor este Vitalie din Antiohia, care a
prezidat și sinodul din Ancira.

75 Pr. Constantin Busuioc, Sinodul local din Neocesareea , (teză de licență), pag. 15 – 20
76 Héfélé, op. cit ., I, pag. 298
77 Constantin Busuioc, op. cit ., pp. 16 – 24

25
În „Pidalion” nu este dată lista pă rinților participanți la sinodul local de la
Neocezareea, ci numai numărul lor „Și s -au adunat la dânsul dupe Dositei douăzeci și trei de
părinți al căror Exarh a fost Vitalie”78.
La sinodul de la Neocezareea au fost date un număr de 15 canoane, majoritat ea cu un
caracter disciplinar, acestea având o mare însemnătate istorică, morală și socială în același
timp. Citind atent textul canoanelor sinodului de la Neocezareea, ne putem face o imagine
despre starea socială și morală a societății creștine de la înc eputul secolului al IV -lea.
Deși la acest sinod majoritatea dezbaterilor și hotărârilor vizează probleme de
disciplină, aceste probleme sunt de mare importanță și bine definite, astfel încât canoanele
date au câștigat putere ecumenică, prin hotărârile sino dului VI și VII ecumenic.
Importanța sinodului Neocezareea rezidă și din faptul că unele canoane ale acestui
sinod au fost completate de hotărârile sinoadelor ecumenice, sau chiar au fost preluate în
întregime de acestea.

II.4. Sinodul de la Gangra (340)
Prin edictul de la Milano din anul 313, împăratul Constantin cel Mare a declarat
creștinismul religie licită în cadrul Imperiului Roman, astfel încetând persecuțiile îndreptate
împotriva creștinilor.
Un istoric francez constata că în timpul cât au durat persecuțiile, martirajul, ca har
suprem, reprezenta calea de ajungere la desăvârșirea sufletească. Când însă în Biserică s -a
așezat pacea, unii dintre credincioși, mai ales noii convertiți din elita societății sau chiar
conducătorii bisericești, alunecau s pre delăsare față de viața duhovnicească a Bisericii. În
această situație fuga de lume a apărut ca benefică pentru viața de desăvârșire „ca un martiraj
alb temeluit pe viața de renunțare, de omorâre a patimilor, paralel cu martirajul roșu din
vremea persec uțiilor”79.
O altă opinie cu privire la viața monahală, este că aceasta a părut din cauze religioase,
izvorâte din dorința unor creștini de a se conforma cât mai mult rânduielilor religioase și
morale trasate de creștinism, stăruind în rugăciune și me ditație precum și slujirea aproapelui,
din dorința arzătoare de a dobândi desăvârșirea firii omenești.
Referitor la dorința de a atinge desăvârșirea, Sfântul Grigore de Nisa afirma că deși
poate nu vom reuși s -o dobândim în întregime „să câștigăm din ea mă car cât vom putea să

78 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, op. cit ., pag. 316
79 Jean Daniélou, Nouvelle Histoire de l’Eglise , III, pag. 310

26
cuprindem, că poate însăși voința de a fi și mai mult în bine este desăvârșirea firii omenești”
(„Despre viața lui Moise”)80.
Monahismul – această nouă stare de ascetism – s-a dezvoltat și organizat ca o ripostă81
la slăbirea entuziasmul ui creștin care culmina înainte de anul 313 prin martirajul sângelui.
După acest an, care a însemnat pentru creștini libertatea religiei lor, a apărut și evoluat un alt
tip de martiraj, și anume cel al lacrimilor, entuziasmul religios al unor creștini găsi ndu-și
făgașul în asceză practicată mai întâi în lume apoi în pustiu.
În Egipt au apărut ambele fațete ale monahismului, atât monahismul chinovitic (de
obște) realizat de Sfântul Pahomie, câr și cel pustnicesc, avându -l în frunte pe Sfântul Antonie
cel Ma re, primul ascet pusnic din Egipt, sub îndrumarea căruia erau mai mulți ucenici
pustnici, după cum afirma Sfântul Atanasie cel Mare, care i -a fost fiu duhovnicesc. Unul
dintre ucenicii direcți ai Sfântului Antonie este Eustațiu, care a dus viață pusniceasc ă în nord –
estul Asiei Mici, devenind apoi episcop de Sebasta. La început acesta l -a influențat pe
învățatul Vasile din Cezareea Capadociei, adică pe viitorul Sfânt Vasile cel Mare, care a
îmbrățișat acest fel de trăire duhovnicească. Mai târziu însă Eust ațiu, dar mai ales ucenicii lui,
eustațienii au ajuns o sectă rigoristă. Ca episcop, Eustațiu a căzut în mrejele semiarienilor
motiv pentru care Sfântul Vasile cel Mare a rupt orice legătură cu acesta.
Eustațienii82 nu recunoșteau taina căsătoriei, susținân d ca model de trăire creștină,
numai fecioria și castitatea, îndemnând soții să se despartă, să -și abandoneze copii, iar apoi să
se dedice vieții de înfrânare.
Rigoriștii, eustațienii, se împotriveau consumului de carne, dar dezlegau sau chiar
anulau postu rile rânduite de Biserică. Renunțau la slujbele bisericești și locașurile de cult,
eustațienii învățându -i pe adepții lor să se roage oriunde și cu rugăciuni după inspirația
momentului. Respingeau slujirea preoților căsătoriți și acceptau numai pe a celor despărțiți de
soții, sau necăsătoriți. Administrau averea bisericească fără a ține seama de aprobarea
episcopului legal rânduit, așa cum era datina Bisericii. Disprețuiau agapele, care aveau ca
scop ajutarea săracilor. Instigau la anarhie îndemnând sclavii să nu se mai supună stăpânilor
lor. Impuneau femeilor să poarte haine bărbătești și să -și tundă părul.
Pr. Prof. Constantin Dron consideră că multe dintre acțiunile și crezurile eustațienilor
seamănă cu cele ale adventiștilor, evangheliștilor sau altor s ecte pietiste de astăzi, așa încât
anatemele acestui sinod pot fi adresate și acestor sectanți83.

80 Arhimandrit Ioasaf Popa, Calea de mijloc în asceza creștină , 1999, pag. 11
81 Idem , pag. 10 -11
82 Idem , pag. 23 – 25

27

Convocarea sinodului local de la Gangra
Învățătura eustațienilor neagă Sfânta Taină a căsătoriei, propagând în același timp și
alte învățături eronate cu pri vire la viața creștinilor deși este precizat în revelație că atât
căsătoria cât și trăirea în castitate deplină sunt binecuvântate de Dumnezeu, Sfântul Vasile cel
Mare aducând următoarea precizare84: „Din dragostea Sa pentru oameni și din grija pentru
mântu irea lor Mântuitorul a oferit oamenilor două feluri de viețuire căsătoria și fecioria. Acela
care n -ar putea suporta lupta pentru trăirea în feciorie să -și aleagă o tovarășă de viață”.
Pericolul rigorismului eustațian era mare, aceștia aveau tot mai mulți adepți din rândul
creștinilor, atât al laicilor cât și al preoților, care îmbrățișând învățătura greșită își abandonau
familiile și copii.
În aceste condiții în care exista riscul ca eustațienii să transforme monahismul într -o
sectă religioasă, influențân d monahismul din Asia Mică, amenințând în același timp însăși
unitatea Bisericii, episcopii locului au convocat un sinod la Gangra în provincia Paflagonia
(din Asia Mică) în jurul anului 340.

Numărul episcopilor participanți, președinția și scopul sinodu lui
La sinodul care s -a ținut la Gangra în provincia Paflagonia au fost
convocați un număr de 13 episcopi sub președinția episcopului semiarian Eusebiu de
Nicomidia. Faptul că Eusebiu85 de Nicomidia a prezidat sinodul de la Gangra, est e
controversat, ca urmare a informațiilor pe care le oferă Balerini care crede că președintele
sinodului de la Gangra ar fi fost Eusebie arhiepiscop al Cezareei Capadociei (362 – 370)
predecesorul Sfântului Vasile cel Mare.
Scopul convocării sinodului a fost combaterea tuturor învățăturilor eronate ale
eustațienilor. Deși nu a fost pomenit expres Eustațiu de Sebasta a fost și el acuzat86. Sinodul a
dat 21 de canoane dintre care 20 condamnau eustațianismul, iar al 21 -lea este formulat ca o
concluzie a celor lalte 20 de canoane, arătând ceea ce trebuie avut în vedere pentru trăirea
adevăratei vieți creștine87.

83 Pr. Constantin Dron, op. cit ., pag. 46
84 Ioasaf Popa, op. cit ., pag. 20
85 Idem , pag. 170 – 180
86 Idem , pag. 16 – 22
87 Dr. Nicodim Miloș, Canoanele Bisericii Ortodo xe, însoțite de comentarii, vol I, partea I, trad. Uroș Covincici
și Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1930, pag. 42

28
Pentru combaterea rigorismului eustațian Sfinții Părinți de la sinodul de la Gangra au
invocat și canoanele Sfinților Apostoli, astfel 14 dintre aceste canoane sunt menționate la
fiecare dintre canoanele acestui sinod88.
Héfélé afirmă că acest sinod, care a fost convocat odată cu sinodul de la Laodiceea, a
dat un număr de numai 20 de canoane și o scrisoare sinodală adresată episcopilor din
Armenia89. Tex tul acestei scrisori este semnat90 de episcopii participanți la sinod: Eusebie,
Elianus, Eugenius, Olimpius, Bitinicus, Gregorius, Filitus, Lappus, Eulalius, Hypatius,
Prairesius, Basilius și Bassus, fără a fi indicate însă, diecezele acestor episcopi.
Unele manuscrise latine precum și scriitorii Baronius și Binius au pretins că Osius de
Cordova ar fi prezidat sinodul în numele papei ceea ce este greșit, dat fiind faptul că acesta nu
mai era în viață în momentul convocării și desfășurării sinodului de la Ga ngra.

II. 5. Sinodul de la Antiohia (341)
Acest sinod este convocat în anul 341 pe timpul lui Constantin, fiul împăratului
Constantin cel Mare și ținut în Antiohia Siriei, la care au participat 97 de părinți, după
Sozomen, din a căror activitate rămâ n 25 de canoane cu privire la disciplina bisericească91.
Cu ocazia sfințirii noii Biserici din Antiohia, pe la jumătatea anului 341 s -au întrunit
acolo 100 de episcopi, într -un sinod ca să dea hotărâri asupra uniformizării administrației
bisericești. Preș edinția a cerut -o Plachet, episcopul Antiohiei. S -au adoptat 25 canoane ce au
fost primite în colecțiunile bisericești generale de canoane și se bucură de o deosebită cinste
atât în Orient cât și în Occident92.
În toamna anului 341, Constantius, Augustul O rientului, lua măsuri să se sfințească
marea catedrală din Antohia, începută de Constantin Cesare. Cu acest prilej, s -a întrunit la
Antiohia un mare sinod la care au luat parte peste 90 de episcopi orientali, după cum ne
informează Sf. Atanasie sau 97 de e piscopi, după relatările lui Ilarie de Pictaisium și
Sozomen, în care eusebimii nu formau decât o minoritate. El e cunoscut în istorie sub numele
de sinodul „sfințirii” sau „înnoirii”. Era răspunsul orientalilor la sinodul ținut la Roma în iarna
anului 340 – 341 de papa Iuliu și episcopatul occidental.

88 Ioasaf Popa, op. cit ., pag. 20 – 22
89 Héfélé, op. cit ., pag. 168 – 186
90 Idem , pag. 169 – 182
91 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, op. cit ., pag. 332
92Nicodim Miloș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 205

29
În enciclica trimisă episcopilor Bisericii universale despre hotărârile luate, sinodalii
întruniți la Antiohia spuneau: „Noi nu ne -am făcut următorii lui Arie. Cum am putea noi fiind
episcopi să urmăm un pre ot? Nici n -am primit altă credință decât cea transmisă la început.
Dar, trebuind să cercetăm credința lui și s -o apreciem, noi mai degrabă l -am primit decât l -am
urmat”.
Cu acest prilej ei alcătuiră și aprobară trei noi formule de credință. Formula a doua a
fost privită mult timp la adevăratul simbol al Bisericii din Antiohia.
Împăratul Constans, Augustul Occidentului, ceru fratelui său Constantius informații
asupra sinodului din Antiohia. O delegație93 formată din episcopi semiarieni Narcis de
Neromada, M aris de Calcedon, Teodor de Herocleea și Marem de Arethusa părăsiră Antiohia
la începutul anului 342 pentru a merge la curtea din Treveri în Galia de nord unde reședința
împăratului Constans, ducând cu ei o formulă de credință, socotită ca „al patrulea Sim bol de
la Antiohie”94.

II.6. Sinodul de la Laodiceea 343 (364?)

Găsim în colecțiile foarte vechi ale conciliilor care provin din sec. 6 și chiar din
secolul 5 actele unui sinod ținut la Laodiceea în Frigia (Anii se confundă cu Laodiceea din
Siria).
Aceste acte sunt datate după cele ale sinodului din Antiohia ținut în 341 și înainte de
cele ale celui de -al 2-lea sinod ecumenic din 381. Matei Vlastare plasează acest sinod din
Laodiceea după cel de la Sardica în timp ce conciliul de la Trules și papa Leon IV îl plasează
imediat înainte de cel de -al 2-lea conciliu ecumenic.
Baronius plasează acest sinod înainte de conciliul de la Niceea și aceasta pentru 2
motive:
 pentru că în ultimul canon de la Laodiceea carte a Judit nu este în numărul cărților
canonice , în timp ce la raportul lui S. Jérome sinodul de la Niceea declarase deja
această carte ca fiind canonică.
 mai multe canoane de la Laodiceea sunt identice canoanelor de la Niceea fără ca
pentru aceasta sinodul de la Niceea să fi avut loc înainte de cel de la Laodiceea.

93 Pr. Prof. Ioan Rămureanu Istoria sinodului de la Sardica din anul 343 , în ST, Anul XIV, nr. 3 – 4/1962, pag.
146 – 182
94 Posa Constantin, Sinodul din Antiohia 341 și canoanele sale , Tip ografia Gutenberg, București, 1900, pag.
1 – 48

30
Dar dacă sinodul de la Laodiceea s -a desfășurat primul, se explică foarte bine prin
faptul că sinodul de la Niceea ar fi împrumutat câteva din canoanele sale, fără să se creadă
pentru aceasta obligat să spună de unde proveneau aceste canoan e.
Dar aceste argumente sunt slabe pentru că sinodul de la Niceea nu a dat un decret
asupra cărții Judit. Conciliul de la Niceea n -a vorbit despre cartea Judit decât treacăt, adică
această carte ar fi fost probabil citată într -o discuție sau un document o arecare și ar fi fost
aprobată în mod tacit prin faptul însuși. Dacă la sinodul de la Niceea ar fi fost aprobat un
canon asupra acestei cărți, este sigur că S. Jerôme n -ar fi vorbit într -o manieră atât de vagă
despre cinstea de care se bucura această carte în Biserică. Iar dacă conciliul de la Niceea nu a
dat un decret asupra cărții Judit, orice argumentare a lui Baramius cade prin ea însăși.
În schimb canoanele de la Laodiceea conțin multe reguli și ordonanțe pentru o
multitudine de aspecte ale serviciulu i divin, trădând astfel o epocă destul de îndepărtată de
persecuții, și în care Biserica se bucura de pace și libertate. Așa se explică faptul că găsim în
canoanele de la Laodiceea ordonanțe despre haine bisericești, în timp ce nu găsim niciuna în
ce-i privește pe lapși. Aceasta arată că au fost compuse mai degrabă în a doua jumătate decât
la începutul secolului 4.
Al 7-lea canon de la Laodiceea care declara fără valoare botezul fatimenilor ar putea
să ofere o bază cronologică. Mai știm în fapt că Fotimus, episcop de Sirmium va atrage
atenția asupra lui spre mijlocul sec. al IV -lea. El a fost în mod succesiv anatemizat la sinodul
de la Antiohia din 344, de către ortodocși la sinodul de la Milan 345 și apoi din nou în 351 –
355 în sinoadele de la Sirmium și Milan. El a fost exilat de mai multe ori și a murit în exil în
366.
Piere de Marea a vrut să dovedească că sinodul de la Loadiceea s -ar fi ținut în 365. El
a fost contrazis de Pagi care adoptând ipoteza lui Godefroi (în notițele sale despre
Filostorgius) a crezut că sinodul de la Laodiceea se reunise spre anul 363 de către Teodosiu,
episcop arian al Lidiei. Un pasaj din „Corpus Juris Canonici” al cărui autor este necunoscut,
spune că episcopul Teodosius despre care nu ne dă multe informații, a fost princi palul autor al
canoanelor de la Laodiceea. Godefroi și Pagi au încercat să identifice pe acest Teodosiu cu cel
despre care vorbește Filostorgius, sprijinindu -se în acest raționament, pe de o parte pe faptul
că sinodul de la Laodiceea a făcut dovada unui as cetism sever mai ales în ce privește
moravurile și pe care, pe de altă parte episcopul Teodosiu ar fi avut, spre deosebire de
Filostorgius, un sentiment de repulsie foarte viu cu privire la căsătorie.
Dar putem răspunde mai întâi că sinodul de la Laodicee a nu afișează în nici un fel un
sentiment de dispreț pentru căsătorie. Valois afirmă contrariul celor spuse de Pagi, indicând că

31
acest Teodosiu s -a lăsat antrenat în raporturi sau relații ilicite, și că a dus viața unui libertin.
Omul despre care vorbește Filostorgius, cel care, nevrând să dea socoteală despre viața sa
nefericită, reunește într -un conciliu pe prietenii săi și pe însoțitorii de dezmăț pentru a răsturna
pe cei de care se teme, nu este în mod sigur autorul acestor decrete atât de serioase, atâ t de
severe și în același timp atât de demne cum sunt cele de la Laodiceea. Așadar nu trebuie totuși
să confundăm pe Teodosiu promotorul sinodului de la Laodiceea cu Teodosiu de care
vorbește Filostorgas. Din cauza acestor incertitudini cel mai bine este s ă se plaseze
convocarea sinodului de la Laodiceea între 343 și 381 adică între sinodul de la Sardica și cel
de-al II-lea sinod Ecumenic.
Caracterul preponderent disciplinar al decretelor date de acest sinod, ne sugerează că
acest conciliu s -a ținut într -o perioadă în care s -a optat pentru un fel de armistițiu în
combaterile dogmatice ale arianismului.
Cele 60 de canoane ale sinodului de la Laodiceea au fost redactate în limba greacă și
le avem încă în textul original. S -au făcut destul de devreme traducer i latine pe care le
posedăm încă; în Evul Mediu aceste canoane au fost comentate de Balsamon, Zonara și
Aristen, iar în timpurile moderne de Van Espen și profesorul Herbst95.
Nicodim Milaș afirmă că acest sinod a fost convocat în anul 343 de mai m ulți episcopi
din Asia Mică și că a dat 60 de canoane. În capitolul X din Cormiciaia sunt 58 de canoane iar
în îndreptarea legii 5996.
Târâlă afirmă că ședințele acestui sinod a avut loc în anul 343 iar după alții în 364,
elaborând 60 de canoane pentru b unul mers al Bisericii în genere, fiind determinat de
nedumerirea unora asupra dogmelor de credință privitoare la Sfânta Treime97.
Ioan N. Floca afirmă că sinodul s -a ținut în anul 34398+99.

95 Héfélé, op. cit ., Careta a VI -a, pag. 129 – 168
96 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 76
97 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, op. cit ., pag. 335
98 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , pag. 216
99 Gidei V.I., Sinodul din laodiceea , București, 1901, pag. 1 – 59

32
II.7. Sinodul de la Sardica (343)

Învățăturile ereticul ui Arie condamnat la sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 au
provocat mari frământări în sânul Bisericii, iar odată cu încheierea acestui sinod, învățătura lui
Arie nu a fost pe deplin înlăturată100.
La ședința de închidere a sinodului ținută în 25 august 325 împăratul trimite în exil în
Galia și pe episcopii Eusebie de Nicomidia, Teognis de Niceea și Maris de Calcedon
susținătorii lui Arie, care deși semnaseră hotărârile sinodului n -au vrut să anatemizeze pe
Arie.
Constanția, văduva lui Licinius și sora lui Constantin cel Mare, câștigată pentru
arianism, îl convinge pe acesta să -i cheme din exil în 326, după un an, la insistențele acestora
îl chemă și pe Arie. La 8 iunie 328 este ales episcop de Alexandria Sfântul Atanasie în locul
lui Alexandru. Începe lupta împotriva ortodocșilor și pe rând sunt condamnați Eustațiu de
Antiohia și Marcel de Ancyra în 330.
Pentru înlăturarea Sfântului Atanasie s -a convocat un sinod special în 335 la Tyr la
care majoritari erau episcopii semiarieni care i -au adus mai mult e învinuiri:
 a impus egiptenilor un impozit din cămăși de in
 a ordonat preotului Macarie să spargă potirul unui oarecare Ischyras
 ar fi dat o mare sumă de bani lui Philumenos acuzat de trădare față de împărat.
Pentru clarificarea acestora s -a dispus să s e facă o anchetă de către Delmatius,
fratele vitreg a lui Constantin cel Mare, unde toate învinuirile sunt dovedite ca false101.
Sinodul convocat la Tyr sub conducerea lui Eusebiu de Cesareea propune o altă
anchetă la Mareotida. De această dată comisia fi ind formată numai din arieni, condamnă pe
Sfântul Atanasie, deși acesta s -a retras de la sinod și a plecat la Constantinopol pentru a cere
ajutorul împăratului. Adversarii Sfântului Atanasie vin și ei la Constantinopol, cu ocazia
sărbătoririi celui de -al 30 an de domnie a lui Constantin, în fața împăratului aceștia îl acuză că
s-ar fi lăudat că poate împiedica transportarea grâului din Egipt la Constantinopol. În aceste
condiții Sfântul Atanasie este exilat pe 5 februarie 336 (7 noiembrie 335) în Galia, în ciuda
demersurilor făcute de marile pusnic Antonie de Tabaida, care cere rechemarea ucenicului din
exil.

100 Ioan N. Floca, Canoanele sinodului de la Sardica , în ST, Anul XXIII, nr. 9 – 10/1971 pag. 238 – 242
101 Ioan Rămureanu, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la sinodul I ecume nic până la moartea lui Arie , în
ST, Anul XIII, nr. 1 – 2/1961, pag. 11 – 31

33
În 337 Constantin II permite întoarcerea din exil și este primit pe 23 noiembrie 337 în
Alexandria. În 338 este convocat un sinod împotriva hotărârilo r sinodului de la Tyr. Tot acum
are loc înlocuirea episcopului ortodox Pavel cu Eusebiu al Nicomidiei la Constantinopol. Au
loc demersuri la Papa Iuliu și la împărat atât din partea eusebienilor cât și din partea
ortodocșilor. Papa hotărăște convocarea unu i sinod la Roma (la cererea eusebienilor) dar
eusebienii refuză să participe amenințând cu ruperea relațiilor cu Roma; totuși sinodul a avut
loc în anul 340 – 341, și au participat mulți dintre episcopii exilați.
În 340, Constantin II moare la Aquileea în vins de Constans. Acum puterea lui
Constantius, ce era și el susținător al arienilor, scade în favoarea lui Constans, sprijinitorul
creștinilor. În 341 cu ocazia sfințirii catedralei din Antiohia este convocat un sinod la care iau
parte 90 episcopi, fiind răspunsul orientalilor la sinodul ținut la Roma în 340 – 341.
Se hotărăște de către Constans convocarea unui nou sinod la Sardica ținut în 343 (347)
un rol foarte important avându -l cei doi împărați precum și Protogenes de Sardica (reședința
Daciei Medite raneene).
Participanții la sinod au fost foarte mulți, încât Vasile Pârvan spunea: „Așa de mulți
episcopi dunăreni ca la Sardica nu mai întâlnim la nici un alt conciliu (…)”, orașul fiind așezat
în mijlocul ținutului Moeso – Dacic.
S-a hotărât de către orientali (eusebieni) neprimirea lui Atanasie la sinod, lucru refuzat
de episcopii ilirieni și occidentali. Episcopii orientali se mută de la Sardica în Tracia la
Philipopolis în ciuda demersurilor pe care Osius de Cordoba le face pentru a aduce pacea.
Înainte de plecare, au redactat o enciclică, în care condamnă pe toți episcopii
convocați la sinod, inclusiv pe Iuliu al Romei „autorul și cauza tuturor relelor”. La
Philipopolis fuseserp rău primiți de episcopul Lucius de Adrianopole, susținător al Sfântul ui
Atanasie, care reclamat fiind împăratului, a fost trimis în lanțuri în exil împreună cu 10 laici
cu episcopul Diodor de Tenedos și cu episcopii ce s -au aliat ilirienilor și occidentalilor. Din
scrisoarea trimisă la Roma Papei Iuliu aflăm întreita misiun e a sinodului:
 s-a ocupat de sfânta și dreapta credință pe care au stricat -o arienii
 situația episcopilor depuși din scaune de semiarieni, precum și legalitatea acestor
depuneri
 violențele săvârșite de semiarieni
Apoi s -a arătat motivul adevărat al retragerii și anume faptul că mulți din
episcopii ce au suferit au fost prezenți la sinod. Se arată în continuarea falsitatea învinuirilor
aduse. S -au excomunicat Grigorie de Alexandria (ales în locul Sfântului Atanasie), Vasile de
Ancira (în locul lui Marcel de Ancyra) și Asclepius de Gaza, precum și mulți alții, printre care

34
Valens și Ursacius numiți de Teodoret vipere: „încă și două vipere s -au născut pe pământ din
aspida arienă: Vales și Ursacius”102.
Apoi a fost trimisă împăraților o scrisoare pe ntru a -i ruga:
 să-i elibereze pe cei ce suferă pe nedrept din cauza arienilor
 judecătorii să judece numai problemele publice și să nu se amestece în judecarea
clericilor. Așadar treburile Biserici i trebuie rezolvate în Biserică.
Sinodalii au vrut să dea un nou simbol de credință. Cei ce au fost de acord au
fost Osius de Cordoba și Protogenes de Sardica. Sfântul Atanasie se ridică și arată că
simbolului de la Niceea nu -i lipsește nimic, sinodalii respingând formularea unui nou simbol.
O altă problemă de zbătură a fost anunțarea datei Paștelui romanii și alexandrinii
urmând ca timp de 50 de ani să anunțe data acestuia. S -au aprobat 21 canoane.
Așadar sinodul de la Sardica este unul din cele mai importante din seria sinoadelor
care au încercat aplanarea ce rturilor și tulburărilor provocate în Biserica Universală de arieni,
după condamnarea lui Arie în 325 la sinodul I de la Niceea.
Hotărârile sinodului din Sardica n -au fost aplicate decât în provinciile Illyricului și ale
Occidentului. În Răsărit împăratul Constantiu sprijină până la moarte (361) pe semiarieni,
încât hotărârile rămăseseră literă moartă.
Sfântul Atanasie n -a putut să -și reocupe scaunul său după închiderea ședințelor
sinodului de la Sardica, astfel că în 344 era la Naisus iar în 345 la Aquil eea103.
II.8. S inodul din Constantinopol (394)
„Cu ocazia certei dintre episcopii Agapie și Bagadie, care pretindeau tronul
Mitropolitului Bostrei din Arabia, s -a adunat în 394 la Constantinopol un sinod pentru a
împăca această ceartă. La el au luat p arte Nectarie al Constantinopolului, Teofil al Alexandrei,
Flavian al Antiohiei și alți 17 episcopi. Sinodul acesta, pe care l -a prezidat Nectarie, a hotărât
că un episcop poate fi depus și de sinodul mai multor episcopi nu numai de trei episcopi.
Hotărâre a aceasta a fost dată ca un canon deosebit ce a fost primit în colecțiunea canoanelor
bisericești universale”104. Târâlă spunea că acest sinod „a rezolvit chestiunea dând 2 canoane,
prin care se hotărăște că nu se poate ca 2 episcopi să hirotonisească un epi scop, iar pentru
caterisire nu pot nici 3”105.
Episcopul Bagadiu ce pretindea scaunul mitropolitan a fost caterisit de 2

102 Ioan Rămureanu, Sinoadele de la Sirmium între 348 – 358, în ST, Anul XV, nr. 5 – 6/1963, pag. 266 – 316
103 Idem , pag. 277 – 299
104 Nicodim Miloș, “Dreptul Bisericesc Oriental”, pa g. 78
105 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, op. cit ., pag. 351

35
episcopi și se hotărăște că un episcop nu poate fi caterisit nici de 2 episcopi, nici de 3, ci de un
sinod de episcopi la care să ia parte cât mai mulți episcopi și să fier de față și acuzatul.
Același lucru îl spune și Héfélé106.

II.9. Sinodul de la Cartagina 419
Sub acest nume se înțeleg toate sinoadele ținute în Africa la Hyppo, Mileve și
Cartagina și anume107:
 Sinodul din Cartagina 348,
 Sinodul din Cartagina 390,
 Sinodul din Hyppo 393,
 Sinodul din Cartagina 397,
 Sinodul din Cartagina 16 iunie 401,
 Sinodul din Cartagina 13 Sept. 401,
 Sinodul din Mileve 402,
 Sinodul din Cartagina 403,
 Sinodul din Cartagina 404,
 Sinodul din Cartagina 405,
 Sinodul din Cartagina 407,
 Sinodul din Cartagina 409,
 Sinodul din Cartagina 410,
 Sinodul din Cartagina 418, care s -au desfășurat în perioada 348 – 418
și al căror hotărâri au fost revizuite la ultimul sinod, care a avut loc în anul 419 la Cartagina.
De la sinoadele citate anterior sinodul de la Cartagina din 419 a preluat un număr de
121 de canoane, la care a adăugat și cele 12 canoane care au fost date în timpul desfășurării
acestui sinod. Așadar, la sinodul de la Cartagina din anul 419, au fost primite și declarate
universal obligatorii un număr de 133 de canoane, cunoscute astăzi sub numele de canoanele
sinodului de la Cartagina 419.
Canoanele sinodului de la Cartagina au fost primite în toate colecțiile de canoane,
fiind deosebit doar modul citării lor, atât cu privire la text cât și cu privire la ordinea lor. În
„Pidalion” și „Î ndreptarea legii” se găsesc 141 de canoane, în alte ediții se găsesc 133 de

106 Héfélé, op. cit ., cartea a VIII -a, pag. 250 „Dans cette même année 394, il se tint à Constantinopole un autre
synode sous la présidence de l’archevêque Nectarie, pour décider, sur les preten tions élevées par deux candidats,
les évêques Gebadius et Agapius, au siege de Bostre en Arabie …”
107 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 79

36
canoane, deosebirea aceasta, în ceea ce privește numărul canoanelor acestui sinod, nu este
însă importantă, deoarece așa după cum am arătat anterior, cuprinsul e același, doar
distribuirea materiei este deosebită.
Unele colecții de canoane, între care și Corniciaia, redau pe lângă canoanele
menționate și alte 5 canoane, care însă nu sunt canoane în adevăratul sens al cuvântului, ci
sunt enciclice ale Bisericii africane sau răspunsur i pe care le -au dat părinții participanți la
sinod la întrebările puse acestora.
Scopul convocării sinodului de la Cartagina din anul 419 a fost rezolvarea unei
chestiuni controversate, și anume dacă hotărârile reprezentanților Bisericii africane pot fi
apelate la Papa Romei. Sinodul de la Cartagina a dezbătut această problemă și a respins
definitiv acest drept de care se bucurau papii108.
La sinodul de la Cartagina s -a dezbătut nu numai contestarea dreptului papei de a
primi apelațiuni contra hotărârilor v reunui sinod episcopal din Biserica Africii, dar s -au
revizuit toate canoanele sinoadelor africane ținute între 348 și 418, admițând un număr de 121
de canoane de la aceste sinoade, și sinodul însuși a dat un număr de 12 canoane privitoare la
disciplina bi sericească și la eresul răspândit de Pelaghie.
Sinodul de Cartagina din anul 419 s -a ținut în două ședințe, și anume în 25 mai și
respectiv 30 mai 419109.
La sinodul din Cartagina din anul 419 au participat un număr de 217 episcopi sub
președinția lui Augu stin arhiepiscopul Cartaginei. La acest sinod a fost reprezentată și
Biserica romană.
II.10. Sinodul de la Constantinopol 861
Depunerea patriarhului Ignatie al Constantinopolului și întronarea lui Fotie ca patriarh
ecumenic a determinat tulburări în Bise rică, dând motiv papei să se amestece în afacerile
„interiaore ale patriarhului din Constantinopol”110. La toate acestea, s -au adăugat frământările
aduse în Biserică de către iconoclaști – care erau deja condamnați prin sinodul VII Ecumenic.
Sinodul din Con stantinopol din anul 861 a fost convocat în scopul validării lui Fotie ca
patriarh111, restabilind astfel ordinea bisericească, precum și „pentru a se da o hotărâre
definitivă împotriva iconoclaștilor”112.

108 Idem , pag. 78
109 Idem , pag. 78
110 Idem , pag. 81
111 Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor , pag . 56
112 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 80

37
La sinodul de la Constantinopol din anul 861, care s -a ținut în Biserica Sfinții
Apostoli, au participat un număr de 318 episcopi a luat parte împăratul Mihail al III -lea și a
fost reprezentată și Biserica Romei.
Milaș notează că datorită atacurilor iconocloștilor, nu s -a putut ajunge la hotărârea
dorită în prima ședință, fiind așadar necesar a doua întrunire a aceluiași sinod, motiv pentru
care sinodul acesta s -a numit întâiul – al doilea.
În a doua ședință a sinodului de la Constantinopol (861) s -a confirmat condamnarea
iconocloștilor (fapt săvârșit și la sinodul VII ecumenic) s -a recunoscut legalitatea alegerii
patriarhului Fotie și au fost elaborate un număr de 17 canoane referitoare la disciplina
bisericească113. Cele mai multe din prevederile acestor canoane au fost statornicite și de alte
sinoade anteri oare114.

II.11. Sinodul de la Constantinopol (879 – 880)
Patriarhul Fotie al Constantinopolului (857 – 867; 877 – 886) s -a impus, nu numai ca
ierarh, dar și ca mare teolog115; ca episcop acesta a fost obiectul de cercetare a numeroși
teologi occidentali, c onsiderându -se că atitudinea lui față de Biserica latină a fost una din cele
mai importante cauze ale tristului eveniment din 16 iunie 1054. Actualmente, s -a ajuns la
concluzia că schisma dintre Biserica latină și cea greacă a fost rezultatul unei lungi pe rioade
de înstrăinare, fiind implicați factori culturali, politici și teologici.
Pr. Prof. Viorel Ioniță consideră că atât patriarhul Fotie cât și contracandidatul său
Ignatie au fost victime ale situației dificile apărută în lumea bizantină după înfrânge rea
definitivă a iconoclaștilor.
Iconoclasmul, favorizat de situați politică tulbure din secolul IX, a scindat Biserica și
societatea bizantină în două partide antagoniste: pe de o parte patriarhul Ignatie și susținătorii
săi, iar de cealaltă parte patria rhul Fotie.
Patriarhul Ignatie a fost nevoit să părăsească scaunul patriarhal în anul 857, acesta
fiind ocupat de Fotie până în anul 867. Schimbarea conducerii politice de la 867 a condus la
restabilirea lui Ignatie pe scaunul de patriarh ecumenic.
Înain te de a muri patriarhul Ignatie s -a împăcat cu Fotie care este reinstalat în anul 877
ca patriarh ecumenic. În a doua perioadă a păstoririi sale Fotie este călăuzit de dorința

113 Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor , pag. 57
114 Aurelian I. Catrina, Canoanele sinodului convocat ca al VIII -lea ecumenic , în O., Anul XVII, nr. 4/1965,
pag. 536 – 550”
115 Găină I. Dumitru, Din activitatea canonică a patriarhului Fotie , în S.T., Anul XV, nr. 5 – 6/1963, pag. 347 –
364

38
restabilirii unei împăcări în sânul Bisericii tulburată de dispute hrănite mai a les de interese
străine Bisericii Bizantine.
Așadar nu răzbunarea, ci împăcarea a fost dorința care l -a determinat pe marele ierarh
să convoace în anul 879 sinodul de la Constantinopol.

Convocarea sinodului
În primăvara anului 879 patriarhul Fotie a trimis mai multe scrisori prin care invita pe
întâistătătorii scaunelor apostolice la sinod116.
Papa Ioan al VIII -lea s -a decis să înceteze politica împotriva lui Fotie117, inițiată de
înaintașul său Nicolae I (858 – 867), și trimite la sinod din partea Bise ricii Romei pe
cardinalul preot Petru și episcopii Pavel și Eugeniu.
Au fost invitați la acest sinod patriarhii: Mihai al II -lea al Alexandriei (870 – 903),
Teodosie I al Antiohiei (870 – 890), Ilie al II -lea al Ierusalimului (879 – 907). Patriarhia
Alexa ndriei a fost reprezentată la Sinod de preotul Cosma, apocrisiar al Bisericii din
Alexandria la Constantinopol, patriarhia de Antiohia a fost reprezentată de arhiepiscopul
Vasile de Martiropolis, iar patriarhia de Ierusalim a fost reprezentată de preotul I lie.
Printre participanții118 la sinod se remarcă: pe arhiepiscopul Procopiu de Cezareea,
Grigore de Efes, Ioan de Heracleea, Grigorie de Cezie, Zaharia de Calcedon, Teodor de
Tesalonic.
La sinodul convocat de patriarhul Fotie la Constantinopol în anul 87 9, au participat un
număr119 foarte mare de episcopi, și anume 383, fiind trimiși reprezentanți și din partea
scaunului papal120.
Lucrările sinodului s -au desfășurat din noiembrie 879 până pe 13 martie 880, în șapte
ședințe sub președinția patriarhului Fotie în Biserica Sfânta Sofia.
La acest sinod, la care a fost recunoscută ocuparea de către Fotie a scaunului
patriarhiei ecumenice, s -au aprobat un număr de 3 canoane.
Primul canon al acestui sinod dispune respectarea reciprocă a hotărârilor luate de
Biser ica din Roma și cea din Constantinopol, subliniind astfel unitatea canonică dintre
Biserica de Răsărit și cea de Apus.

116 Viorel Ioniță, Sinodul de la Constantinopol din 879 – 880 și actualitatea hotărârilor sale , în S.T., seria a II -a,
Anul XXXIV nr. 3 – 4/1982, pag. 1 76
117 Milan Șesan, Patriarhul Fotie și Roma , în M.A., Anul V, nr. 7 – 8/1960, pag. 550
118 Viorel Ioniță, op. cit ., pag. 177
119 Constantin Dron, op. cit ., pag. 57
120 Viorel Ioniță, op. cit ., pag. 177 – 179

39
„Sfântul și ecumenicul sinod a hotărât ca acei clerici, ori mireni, ori episcopii din
Italia, care petrec în Asia, sau Europa, sau lidia , și au fost puși sub legătură, sau caterisire, sau
anatematizare de către prea sfințitul papa Ioan, unii ca aceștia să fie puși și de către Fotie, Prea
sfințitul patriarh al Constantinopolului, sub hotărâre de pedeapsă, adică să fie ori caterisiți, ori
anatematizați, ori afurisiți. Dar și acei clerici, sau laici, sau cei din tagma arhierească sau
ieraticească, din orice parohie, pe care Fotie Prea sfințitul nostru Patriarh, îi va pune sub
afurisire sau caterisire, sau anatemizare, să -i aibă pe ei și pe pre a sfințitul papa Ioan și Sfântă
lui Dumnezeu Biserică a romanilor supusă lui sub acceași sentință a pedepsei, și să nu se
schimbe ceva din prerogativele cuvenite prea sfințitului scaun al bisericii romanilor, nici din
totalitatea prerogativele întâiului șe zător al ei, nici acum, nici în viitor”.(Canonul 1
Constantinopol 879)
Deși acest sinod s -a autointitulat sfânt și ecumenic, prin participarea unui număr așa
de mare de episcopi fiind reprezentată și Biserica Romei, autorii121 de drept canonic îl
conside ră sinod particular.
Milaș notează că la sinodul din Constantinopol din anul 879 – 880 a fost proclamată
solemn pacea încheiată între Biserica de Răsărit și cea de Apus122.

121 Constantin Dron, op. cit ., pag. 56 – 57
122 Nicodim Mil oș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 81

40
CAP.III. PRIVIRE GENERALĂ ASU PRA
PROBLEMELOR DEZBĂTUT E LA SINOADELE
LOCAL E

În ceea ce privește chestiunile ce se puneau în discuție la sinoadele locale, se poate
remarca faptul că acestea rezolvau probleme referitoare la învățătura de credință și disciplina
bisericească, reglementând în același timp prin canoane, și norme de c omportament în diferite
situații și ipostaze ale vieții, atât pentru clerici cât și pentru laici.
Canonul 37 Apostolic prevede ca sinoadelor locale să cerceteze: „dogmele dreptei
credințe și să hotărască în privința controverselor bisericești ce se vor ivi ”, iar canonul 20 de
la Antiohia arată că ele trebuie ținute: „Pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea
pricinilor controversate”.
Părinții sinodului VII Ecumenic împart problemele ce intră în competența acestui
sinod: în canonice și evanghelice . Problemele evanghelice dezbătute la sinoadele locale se
referă la doctrină, administrarea tainelor precum și celelalte porunci dumnezeiești. Referitor la
problemele canonice ale sinoadelor locale, acestea se referă la:
I. Condiția clerului, reglementând:
 starea civilă a clerului
 despre hirotonie
 piedici pentru hirotonie
 viața socială a clericilor
 aspecte privitoare la transferul clerului în alte parohii
 alegerea episcopului
II. Condiția elementului laic – trupul viu al Bisericii lui Hristos:
 aspecte privi toare la căsătoria mirenilor
 despre post și rugăciune
 ținuta corespunzătoare a creștinului în societate
III. Condițiile de reprimire a ereticilor în sânul Bisericii
IV. Aspecte ale vieții Bisericii:
 serbarea sfintelor Paști
 problema organizării sinoadelor
 administrarea averii bisericești

41
 zilele de post rânduite de Biserică
În continuare voi încerca să prezint câteva din problemele dezbătute la
sinoadele locale cu privire la: căsătorie, hirotonie, Biserică și viața morală a laicilor și
clericilor.

III.1. Despre hirotonie
Hirotonia este actul prin care i se dă candidatului harul dumnezeiesc de a administra
Sfintele Taine123. Spre deosebire de hirotonie, hirotesie este actul prin care candidatul este
primit în ierarhia bisericească, dar nu i se dă har ul să administreze sfintele124 Taine. Hirotonia
se săvârșește în timpul125 sfintei Liturghii și de obicei duminica, pentru a putea lua parte la ea
câți mai mulți credincioși. Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul126. O particularitate
fundamentală a hirot oniei este aceea că nu se poate repeta.
Canonul 48 Cartagina (419) subliniază că atât botezul cât și hirotonirea nu se pot
repeta:
„Referitor la însărcinarea ce ni s -a dat nouă la sinodul de la Capna că nu se permit a se
face botezuri din nou, sau hiroto niri din nou sau transferări de episcopi (…)” (fragment din
Canonul 48 Cartagina 419).
Episcopul pentru a săvârși hirotonirea în chip legal (el însuși trebuie să fi primit acest
drept de la cei chemați de lege să -l dea și care, și ei la rândul lor l -au primit prin succesiune
neîntreruptă de la apostoli) trebuie să ocupe un loc legal în ierarhia bisericească și să fie
membru legal al ierarhiei. Episcopul care s -a dedicat vieții pustnicești, a fost depus în funcție
sau a devenit eretic ori nu a fost institu it de episcopi legali, nefiind purtătorul succesiunii
ierarhice, nu are dreptul să hirotonească, iar dacă totuși săvârșește acest act hirotonirea nu e
recunoscută de Biserică, fiind fără importanță127. Hirotonia câștigată prin simonie de
asemenea nu este val abilă.
Ciprian al Cartaginei compara hirotonirea cu botezul, deoarece ambele acte sunt de o
importanță covârșitoare: prin botez omul intră în sânul Bisericii, iar prin hirotonie în rândul
slujitorilor aleși ai Bisericii.
Odată hirotonit preotul diaconul sau episcopul nu poate părăsi slujba spirituală pentru
a se dedica altor servicii lumești și nici nu li se permite acestora să dețină pe lângă slujba

123 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 222
124 Buzan S, Hirotonie și hirotesie , în O. Anul IX, nr. 4/1957, pag. 198 235
125 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 224
126 Idem , pag. 225
127 Idem , pag. 226

42
spirituală o slujbă profană. Acestea fiind prevăzute128 în canoanele sinoadelor apostolice 62,
81, 83.
Toți cei ce primesc hirotonia își impun obligația ascultării canonice, care își are
originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei, fiind condiționată de întâietatea
persoanelor din treptele ierarhice superioare, față de aceia care ocupă un rang in ferior. Acest
lucru este stabilit în sinodul local de la Constantinopol (861). Canonul 13 al acestui sinod
sancționează cu pedeapsa caterisirii presbiterul și diaconul care nu se supune episcopului,
chiar în condiția în care acesta ar fi acuzat de diverse infracțiuni, până nu s -a pronunțat
sentința definitivă a sinodului asupra episcopului acuzat.
„Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos sămânța neghinei eretice, și acestea
văzându -le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre vic lenie apucându -se
să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor, dar Sfântul sinod zăticnind
(zădărnicind) desăvârșit și această viclenie a lui, a hotărât să dea de acum înainte vreun
presbeter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oare ce vinovăție, înainte de
sinvoliceasca judecată și cercetare, și de osândirea lui desăvârșită ar îndrăzni să se depărteze
de la comunicarea cu acela și numele lui nu -l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor,
precum s -a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii și să se lipsească de toată
demnitatea ieraticească. Căci cel ce este rânduit în presbiterială și își atribuie pripit judecata
mitropoliților și osândește însuși mai înainte de judecată, după chibzuința sa pe părintele și pe
episc opul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de
presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierasiți, și ei să cadă din demnitatea
lor, iar de vor fi monahi, sau mireni desăvârșit să se afurisească din B iserică, până când
desfăcând legătura cu schimaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu”. (Canonul 13
Constantinopol 861).
Canonul 14 al sinodului de la Constantinopol (861) stabilește aceeași pedeapsă ca și
canonul precedent facând însă referire la raportul dintre episcop și mitropolitul său. „Dacă
vreun episcop, sub pretext că acuză pe mitropolitul său, mai înainte de cercetarea sinodului, s –
ar depărta pe sieși de la comuniunea cu el și nu ar pomeni numele lui după obicei la
dumnezeiasca slujbă tai nică (Sfânta Liturghie) Sfântul sinod a hotărât ca acela să fie caterisit;
numai dacă dezbinându -se de mitropolitul său, ar face schismă. Fiindcă se cuvine ca fiecare să
cunoască măsura datoriilor sale, și nici presbiterul să nu -l defaime pe episcopul său, nici
episcopul pe mitropolitul său”. (Canonul 14 Constantinopol 861)

128 Idem , pag. 230

43
Canonul 15 al sinodului de la Constantinopol129 (861) întregește și aprofundează
prevederile canoanelor anterioare și în raport cu patriarhul, față de care toți ceilalți clerici
trebuie să se supună. Acest canon stabilește că singurul caz în care clericii pot refuza
ascultarea față de episcop, este atunci când episcopul propovăduiește în public în Biserică
vreo învățătură eretică. Numai în acest caz preoții respectivi nu numai că nu vor fi supuși
pedepsei canonice, ci se vor bucura de toată cinstea130.
„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, și mitropoliți cu mult mai vârtos se
potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit, ar
îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele
acestuia precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de
înfățișarea în fața sinodului și de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sf ântul
sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut
această nelegiuire.
Și acestea s -au hotărât și s -au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oricărei vinovății se
depărtează de întâii lor stătători, și fac schismă și rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart
pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele
sinoade, sau de Părinți, firește adică, de comuniunea cu acele, care propovăduiește eresul în
public , și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor
supune cercetării canonicești, desfăcându -se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește
episcop, chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici și de ci nstea cuvenită
celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo -episcopi și pe pseudo –
învățători, și nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s -au silit să izbăvească Biserica de
schisme și de dezbinări”. (Canonul 15 Constantinopol 861)
Canonul 31 al sinodului de la Cartagina (419) prevede pedeapsă pentru neascultare și
atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică și candidatul se opune
acestei promovări.
„Tot așa s -a hotărât că dacă oarecare dintre clerici și diaconi nu s -ar supune
episcopilor lor, care pentru oarecare pricini constrângătoare ale bisericilor lor ar vrea să -i
înalțe la demnitate mai mare în biserica lor să nu mai slujească nici în treapta din care n -a vrut
să iasă”. (Canonul 31 Cartagina 419). B alsamon a citat131 motivul pentru care a fost adoptat
acest canon: „Se întâmplă ca unii clerici care erau chemați de episcopi în interesul Bisericii la

129 Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , pag. 314
130 Nicodim Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental , pag. 234
131 Idem , pag. 217

44
posturi mai înalte, se revoltau împotriva acestui lucru, deoarece preferau să rămână în
posturile de mai î nainte din pricina veniturilor, sau având în vedere unele plăceri pe care le
aveau acolo”.
La sinodul de la Laodiceea (343) s -a hotărât prin canonul 20: „Nu se cuvine ca
diaconul să șadă înaintea presbiterului, ci să șadă la porunca presbiterului. Asemenea și
diaconii să aibă cinste de la slujitorii bisericești și de la toți clericii”. (Canonul 20 Laodiceea
343) Așadar prin acest canon se impune și diaconului ascultare canonică față de presbiteri.

III. 2. Starea civilă a clerului
Atât căsătoria cât și tră irea în castitate sunt harisme binecuvântate de Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare preciza:
„Din dragostea Sa pentru oameni și din grija pentru mântuirea lor, Mântuitorul a oferit
oamenilor două feluri de viețuire: căsătoria și fecioria. Acela care n -ar sup orta lupta pentru
trăirea în feciorie să -și aleagă o tovarășă de viață”.
La Sinodul local de la Gangra (340) s -a dezbătut problema căsătoriei preotului pentru
a combate astfel, învățătura greșită a lui Eustațiu și a ucenicilor lui, care interpretând eronat
textele din Scriptură, cu privire la înfrânare, au căzut în concepția unor secte gnostice care
condamnau căsătoria. Eustațienii nu numai că negau132 taina nunții, dar nu recunoșteau nici
Sfintele Taine săvârșite de preoții căsătoriți, oprindu -și adepții de a primi sfânta împărtășanie
de la astfel de preoți. Sfinții Părinți ai Sinodului de la Gangra condamnă prin acest canon pe
cei care nu recunosc drept act legal căsătoria preoților:
„Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi cuminecătură de la un presbi ter însurat,
când liturghisește acesta, să fie anatemă”133. (Canonul 4 Gangra 340). Cu privire la starea
civilă a clerului canonul 10 al Sinodului de la Ancira (314) permite căsătoria după hirotonie a
diaconilor cu condiția ca aceștia să fi declarat deja îna inte de a fi hirotonit în fața episcopului
că nu por rămâne necăsătoriți.
„Toți cei care sunt puși diaconi dacă chiar la punerea lor, au mărturisit și au zis că
trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne așa, aceștia însurându -se după aceea să rămână în
slujbă pentru că li s -a dat lor voie de către episcop” (Canonul 10 Ancira 314). Dacă însă nu
făceau astfel de declarație la hirotonie, iar ulterior se căsătoreau, aceștia, prin hotărârea
acestui sinod cădeau din dreapta diaconiei.

132 Arhimandrit Ioasaf Popa, Calea de mijloc în asceză , pag. 12 – 25
133 Textele Canoanel or le citez după Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Tiparul
executat la Polsib S.A. Sibiu, 1993

45
Referitor la această pro blemă sinodul VI Ecumenic anulează dispoziția sinodului de la
Ancira și permit căsătoria doar înainte de a fi hirotonit candidatul.
Canonul 1 al sinodului de la Neocezareea (315) condamnă preoții, respectiv toți cei
din cinul preoțesc, care se căsătoresc d upă hirotonie, iar pe cei ce comit adulter sau desfrâu, îi
exclud de la rugăciunea comună cu credincioșii în Biserică:
„Presbiterul dacă se va însura să se scoată din treapta sa, iar de va fi desfrânat sau va
comite adulter să se excludă cu desăvârșire și să se supună penitenței”. (Canonul 1
Neocezareea 315)
Sinodul de la Cartagina (419) dezbate probleme privitoare la viața de familie a
clericilor astfel prin canoanele 3 și 4 tratează despre necesitatea înfrânării clericilor atunci
când se pregătesc să săvârșească Sfintele Taine.
„Să se decidă ca episcopul și presbiterul și diaconul și toți cei ce se ating de cele
Sfinte, păzitori ai înfrânării să se rețină de la femei… Se hotărăște ca toți cei ce stau sau
slujesc la altar să respecte înfrânarea”. (Ca nonul 4 Cartagina 419)
Canonul 25 al sinodului de la Cartagina vine în completarea celorlalte 2 canoane
privitoare la înfrânarea clerului impunând și ipodiaconilor să se rețină la relații sexuale când
se pregătesc pentru Sfintele Taine.
„… propun ceea ce s-a întărit la diferite sinoade că atât ipodiaconii, care se ating de
Sfintele Taine, cât și diaconii și presbiterii, dar și episcopii, să se și înfrâneze de la soții la
timpuri anumite, ca să fie ca și cum nu le -ar avea”. (Canonul 25 Cartagina 419)
Canon ul 70 al sinodului de la Cartagina (419) – stabilește ca și celelalte canoane 3, 4,
25 – obligația clerului superior de a se opri de la relații sexuale la anumite timpuri determinate
– dar nu obligă la aceasta clerul inferior, ca urmare a faptului că aceș tia nu se ating de Sfintele
Taine.
„… se hotărește ca episcopii, presbiterii și diaconii sunt datori să se rețină de la soțiile
lor la timpuri determinate; și dacă nu fac aceasta să se amvoveze (excludă) din starea
celesiastică; ceilalți clerici să nu se constrângă la aceasta, ci trebuie să se păstreze obscenul
fiecărei biserici”. (Canonul 70 Cartagina 419)

46
III.3. Stări incompatibile cu hirotonia
Pornind de la principiul biblic potrivit căruia prin căsătorie între soț și soție se
stabilește o legătu ră atât de strânsă, încât aceștia devin un singur trup, (Efeseni 5, 31), părinții
sinodului de la Neocezareea precizează că orice păcat săvârșit de un soț pătează în același
timp și pe celălalt soț, și hotărăște prin canonul 8, interzicerea promovării în c ler a unui
credincios a cărui soție a fost dovedită adulteră, obligând pe preotul a cărui soție este dovedită
adulteră să divorțeze de ea, în caz contrar acesta trebuie să părăsească preoția.
„De se va vădi în public că soția cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca acela nu
poate veni în slujba preoțească. iar, dacă dânsa va comite adulter după hirotonie, el este dator
să o demită; iar de va viețui cu dânsa, nu poate ține slujba ce i s -a încredințat”. (Canonul 8
Neocezareea 315)
Sinodul de la Carta gina (419) interzice prin canonul 21 căsătoria copiilor clericilor cu
eretici sau păgâni:
„Așijderea s -a hotărât ca copii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”.
(Canonul 21 Cartagina 419)
Canoanele opresc intrarea în cler a acelora care s-au abătut de la credința creștină.
Astfel sinodul de la Ancira stabilește, prin canonul 1, ca preoții care au jertfit idolilor,
făcându -se astfel vinovați de infracțiunea de apostazie, să fie excluși din Biserică, menționând
însă, că aceea dintre clerici care se pocăiesc, să fie reprimiți în comunitate, dar numai ca laici.
În condiția în care presbiterii apostați s -au pocăit cu adevărat și au făcut în același timp
și dovada acestui fapt, prin zelul lor pentru Hristos, suportând chinurile la care au fost s upuși
de către persecutori. – Părinții sinodului de la Ancira hotărăsc, ca unii ca aceștia, să fie
reprimiți cu numele de presbiteri și să se bucure de cinstea șederii între preoți, dar interzice134
acestora preoția lucrătoare, interzicându -le în mod deoseb it de a mai sluji în calitate de preoți,
adică de a aduce Sfânta Jertfă, de a propovădui sau de a deține o funcție preoțească de
conducere. Pr. Prof. Ioan Floca opinează135 că la aceleași sancțiuni vor fi supuși și episcopii
apostați, dar nu se face vreo me nțiune în acest sens.
„În privința presbiterilor care au jertfit idolilor și apoi iarăși s -au luptat în prigoane
pentru credință, nu însă prin vreo prefăcătorie și cu adevărat, nici punând lucrurile la cale de
mai înainte, nici lucrând cu intenție vicleană , nici înduplecând pe prigonitor ca să pară numai
că s-au supus chinurilor, atrăgându -le pe acestea asupra lor numai la aparență și formă;

134 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe pag. 183 – 184
135 Idem , pag. 183 – 184

47
sinodul a hotărât ca aceștia să se împărteșească de cinste și de ședere; dar nu este iertat ca ei
să aducă Jertfă, sa u să propovăduiască, sau în general să săvârșească ceva din slujbele
ierarhicești”. (Canonul 1 Ancira 314)
Canonul 2 al Sinodului de la Ancira reglementează situația diaconilor care s -au făcut
vinovați de infracțiunea de apostazie. Părinții sinodulu i hotărăsc ca diaconii apostaziați care
au făcut dovada căinței sincere, să -și păstreze cinstea de diacon136, interzicându -le însă
acestora de -a exercita slujba diaconiei, cu precizarea de aduce Sfintele daruri și de a citi
rugăciuni la slujbe.
Se remarcă fa ptul că în cazul diaco nilor, părinții acordă episcopului dreptul de a aplica
sancțiune după caz, mai ușoară sau mai grea față de cea prevăzută de canon, în funcție de
anumite circumstanțe atenuante sau agravante. Balsamon în comentariul acestui canon
motivează acest fapt, afirm ând că s -a procedat așa „deoarece (în Biserică) fiecare doctorie
sufletească depinde de judecata episcopului”137.
„Așișderea și diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăși s -au luptat pentru
credință, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de or ice slujbă Sfântă, și de a aduce pâinea sau
paharul, sau de a propovădui. Dacă însă oarecare din episcopi vor băga de seamă la aceștia
vreo râvnă, sau umilința blândeții și ar voi să le dea ceva mai mult, sau să -i ierte, dânșii au
puterea să facă acest luc ru”. (Canonul 2 Ancira 314).
S-a pus în discuție la Sinodul de la Ancira (314), dacă se pot împărtăși cei care
prigoniți fiind, laici sau clerici, au fugit, refugiindu -se în alte cetăți, dar care prinși și
persecutați, și -au mărturisit neîncetat credința. Părinții sinodului au stabilit ca aceștia să nu se
oprească de la împărtășanie, precizând și faptul că dacă au fost excluși de la împărtășanie, să
fie reprimiți în comunitate cu toate drepturile, considerându -se că n -au păcătuit cu nimic.
Zonarea consideră138 că hotărârea părinților este bazată pe învățătura Sfintei Evanghelii, în
care se arată că Domnul nostru Iisus Hristos a îndrumat pe sfinții Săi ucenici, ca în cazul în
care sunt prigoniți într -o cetate, să meargă în alta (Matei 10, 23).
În acest canon Pă rinții dispun că, dacă mirenii aflați în situația menționată anterior, cer
să fie primiți în cler, aceștia pot fi hirotoniți cu mențiunea să îndeplinească condițiile impuse
candidaților la hirotonie.
„Pe cei ce au fugit și au fost prinși, sau au fost trăda ți de ai lor, sau altfel au fost
despuiați de averi sau au suferit chinuri, sau în temniță s -au aruncat, și strigând că sunt

136 Idem , pag. 184
137 Idem , pag. 1 83 – 184
138 Idem , pag. 185

48
creștini și au fost sfâșiați, sau cu sila punându -li-se ceva lucru idolesc în mâini de către
siluitori, sau de silă primind oarecar e mâncare de la idoli, însă mărturisind neîncetat că sunt
creștini și mâhnirea asupra celor ce li s -a întâmplat arătând -o pururea cu toată atitudinea și
înfățișarea lor și cu smerenia vieții, unii ca aceștia, fiind afară de păcat, să nu se oprească de la
împărtășite; iar nu s -au și oprit de către cineva din strictețe prea mare, sau din nepriceperea
unora, îndată să se primească. Acesta este în vigoare deopotrivă și pentru cei din cler și pentru
ceilalți laici. S -a mai cercetat deodată și aceea dacă, se pot înainta în treapta preoțească laicii,
care au căzut în urma aceleiași sâlnicii; deci s -a hotărât ca aceștia să se prohirisească
(hirotonească) ca unii care nimic nu au păcătuit, dacă viețuirea lor de mai înainte s -ar afla
dreaptă”. (Canonul 3 Ancira 314)
Canoanele sancționează clericii care percep camătă, astfel canonul 4 al sinodului de la
Laodiceea hotărăște:
„Nu se cuvine ca cei ierosiți să împrumute bani pe dobânzi și să ia camătă și cele ce se
zic camete pe jumătate”. (Canonul 4 Laodiceea 343). Acest fapt este prevăzut și de canoanele
5 și 16 Cartagina (419).

III.4. Vârsta de hirotonire

Sinodul de la Neocezareea (315) dezbate problema vârstei canonice pentru hirotonire
și fixează vârsta de 30 de ani pentru hirotonirea preotului.
„Presbiterul mai înai nte de 30 de ani să nu se hirotonească, de a fi chiar bărbat vrednic
pentru toate ci să aștepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani s -a botezat și a început să învețe”.
(Canonul 11 Neocezareea 315)
Referitor la aceeași problemă a vârstei de hirotonire, Sinodu l de la Cartagina scade
vârsta considerată canonică pentru hirotonire a diaconilor, hotărând ca hirotonirea să nu se
facă înainte de 25 de ani „(…) Și diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 de ani”.
(Canonul 16 Cartagina 419).
Având în vedere canon ul 11 al sinodului de la Neocezareea (315) care consideră
canonică vârsta de 30 ani pentru hirotonirea preotului, canonul 21 al sinodului local de la
Cartagina (419) care stabilește vârsta diaconului 25 ani combinat cu canonul 5 al sinodului IV
Ecumenic ca re stabilește vârsta de 40 de ani pentru călugărițe, sinodul VI ecumenic a făcut
canonul 14 cu următorul cuprins:

49
„Canonul Sfinților și de Dumnezeu părinților noștri să stăpânească și întru acesta,
presbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotoniseas că, măcar de ar fi omul cu totul
vrednic, ci să aștepte. Că Domnul nostru Iisus Hristos în anul al treizecilea s -a botezat și a
început a învăța. Așișderea nici diaconul mai înainte de 25 ani iar diaconița mai înainte de 40
de ani să nu se hirotonisească”. (Canonul 14 al sinodului VI Ecumenic). Motivul acestei
hotărâri a fost pe de o parte că însuși Mântuitorul la această vârstă s -a botezat și a început a
predica, iar pe de altă parte faptul că la această vârstă nu se mai poate pune în discuție lipsa de
maturitate.
În Biserica Română Ortodoxă având în vedere numărul mic de preoți și faptul că
exista numeroase parohii fără păstori spirituali, s -a admis hirotoniile de preoți și diaconi sub
această vârstă139. Zonara în comentariile lui la acest canon afirma: „La hirotonie episcopul
trebuie să aducă aminte acelora pe care -i hirotonește de hotărârile sinoadelor atât cu privire la
credință cât și cu privire la felul lor de viețuire și la mântuirea afacerilor bisericești, pentru ca
cunoscând hotărârile părinților să l ucreze conform lor”140
Sinodul de la Cartagina impune drept condiție pentru a accede în cler, ca întreaga
familie a candidatului la preoție să fie creștină.
„Episcopii, presbiterii și diaconii să nu se hirotonească înainte de ar face creștini
ortodocși pe to ți cei din casele lor”. (Canonul 36 Cartagina 419)
Canonul 18 Cartagina (419) dispune ca episcopul sau clericul să ia la cunoștință
înainte de hirotonire despre hotărârile sinoadelor și să aplice în tot cursul vieții, învățăturile pe
care le primesc cu oca zia hirotonirii.
„Așișderea s -a hotărât ca, hirotonindu -se episcopul, ori clericul, cei ce -i hirotonesc
mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva
hotărârilor sinodului să se căiască”. (Canonul 18 Cartagina 419 )
III.5. Transferul clerului
Părinții sinodului de la Sardica (343) au dezbătut problema transferului episcopilor, ca
urmare a faptului că s -au înregistrat la vremea respectivă abuzuri ale unor episcopi, care din
lăcomie și dorința de a obține putere mai mare, se mutau abuziv de la o cetate mai mică la una
mai mare.
Pentru a opri pe viitor această practică a episcopilor, sinodul a dispus ca unii ca aceștia
să se caterisească și să fie privați de orice drepturi, chiar și de acela de comunicare al laicilor.
„Osiu, episcopul cetății Cordovei: „Nu atât obiceiul cel rău cât mai vârtos corupția cea prea

139 Pr. Constantin Busuioc, Sinodul local din Neocesareea , (teză de licență), pag. 60 -61
140 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe , pag. 216

50
vătămătoare a cârmuirii afacerilor bisericești treburi să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei,
ca nici unuia dintre episcopi să nu -i fie iertat a se muta din tr-o cetate mică în altă cetate. Căci
este vădit pretextul acestei cauze pentru care se fac unele ca acestea. Căci niciodată nu s -a
putut afla vreunul din episcopi care să fi năzuit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate
mai mică, prin ceea ce s -a dovedit că unii ca aceștia s -au aprins ca un înfocat chip al lăcomiei
după averi și au slujit mai mult trufiei, ca să se pară că au câștigat stăpânire mai mare. Prin
urmare nu sunt oare de acord ca astfel de răutate să se pedepsească mai aspru, căci socoti nd că
unii ca aceștia nici comuniunea laicilor nu se cuvine să o aibă?” Episcopii ziseră cu toții „Toți
sunt de acord”. (Canonul 1 Sardica 343)
Sinodul de la Sardica completează prevederile primului canon, menționând prin
canonul 2 că nu se acceptă din pa rtea episcopilor care ar face astfel de transferuri nici o scuză,
Părinții sinodului dispunând ca unii ca aceștia nici în ceasul morții să nu se învrednicească de
comuniunea laicilor.
„Episcopul Osiu zise: „Iar de s -ar afla vreunul așa de nebun sau îndrăzn eț, încât să fie
de părere de a aduce o oarecare scuză pentru unele ca acestea, adeverind că i s -au adus
scrisori de la popor, vădit este că s -au putut corupe câțiva oaricare cu plată și cu preț pentru ca
să facă tulburări în Biserică, ca și cum ar dori, f irește să -l aibă pe dânsul episcop. Deci
socotesc că acest fel de vicleșuguri și uneltiri sunt cât mai vrednice de pedeapsă, încât unul ca
acesta nici la sfârșitul vieții să nu se învrednicească nici chiar de comuniunea laicilor.
Răspundeți deci ori de sun teți de acord cu această socotință?” Răspuns -au: „Se aprobă cele
spuse”. (Canonul 2 Sardica 343)
Problema transferului ierarhilor a fost pusă în discuție și la sinoadele apostolice, astfel
canonul 13 al sinodului de la Antiohia reia prevederile canonului 3 5 apostolic întărindu -le.
„Nici un episcop să nu îndrăznească să se mute de la o eparhie la alta, și să
hirotonească pe oarecare în Biserică pentru îndeplinirea slujbei, nici să aducă cu sine pe alții,
decât numai dacă s -ar duce chemat fiind prin acela, în al căror teritoriu s -ar duce. Iar dacă
nefiind chemat de cineva, s -ar duce fără rânduială pentru hirotonirea oarecărora și pentru
rânduirea afacerilor bisericești, care nu -l privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul, și
el încă să -și ia pedeaps a cuvenită nerânduielii sale și întreprinderii ilegale, caterisiți fiind
imediat de acum înainte de sfântul sinod”. (Canonul 13 Antohia 341)
Canonul 3 al sinodului de la Antiohia (341) prevede ca transferul clerului să se facă
numai după pravilă.
„Dacă vre un presbiter, ori diacon, ori în genere oricine dintre cei din preoție
părăsindu -și parohia sa se va duce în alta, apoi desăvârșit mutându -se va încerca să petreacă

51
timp îndelungat în altă parohie, acela să nu mai liturghisească mai ales dacă episcopul său
propriu chemându -l și sfătuind -l să se întoarcă în parohia sa, nu va asculta. Iar de va stărui în
nerânduială desăvârșit să se caterisească din slujbă, încât nicidecum să nu se mai integreze la
locul său de serviciu. Iar dacă caterisit fiind pentru aceast ă pricină, l -ar primi alt episcop, și
acela să primească epitimia de la sinodul obștesc, ca unul care desființează legiuirile
bisericești”. (Canonul 3 Antiohia 341).
Canonul 90 al sinodului de la Cartagina (419) impune ca și citeții să rămână acolo
unde au fost hirotesiți.
„Așijderea s -a hotărât, ca dacă oricine ar citi în biserică chiar și numai o dată, să nu se
primească de altă Biserică în cler. Și au iscălit: Episcopul Aureliu aș Bisericii din Cartagina
consimțind cu hotărârea prezentă, și citind -o a is călit-o. De asemenea au iscălit și ceilalți
episcopi”, (Canonul 90 Cartagina 419)
Canonul 21 Antiohia (341) repetă și întărește prevederile141 canoanelor 14 Apostolice
și 15 al primului sinod Ecumenic cu privire la transferul episcopilor.
„Episcopul să nu se mute de la o parohie la alta, nici din voia sa aruncându -se, nici
silit de popor, nici constrâns de episcopi, că să rămână la biserica pentru care a fost sortit de la
început de Dumnezeu; și să nu se strămute de la ea, potrivit hotărârii date acum mai îna inte în
această privință”. (Canonul 21 Antiohia 341)

III.6. Probleme morale ale clerului
Problemele ce privesc moralitatea clerului au fost dezbătute atât la sinoadele
apostolice cât și la sinoadele ecumenice și locale.
La sinodul local de la Neocezareea (315) au fost emise o serie de canoane care se
referă la moralitatea clerului. Canonul 9 al sinodului de la Neocezareea (315) face referire la
păcatele săvârșite de preot înainte de hirotonie; Părinții sinodului au dezbătut această
problemă și au hotărât, că în cazul în care preotul a păcătuit cu trupul înainte de a fi hirotonit,
iar după hirotonie și -a mărturisit păcatul săvârșit, acestuia nu -i mai este îngăduit să
săvârșească Sfânta Liturghie, dar poate să -și păstreze onorurile adică să stea între preoți , să se
împărtășească în altar și să săvârșească celelalte ierurgii. Cât privește păcatele mai mici se
apreciază „invocându -se părerea unora că acestea se iartă prin hirotonire”. Balsamon
comentând acest canon afirmă: „Au mai adăugat părinții acestui sinod : dovedirea reală pentru
că nimenea să ni fie caterisit, ci numai pe dovezi reale, adică prin dispoziția a 5 martorii, care

141 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe pag. 211

52
să jure. Și legea zice că este mai bine ca păcatele să fie părăsite nepedepsite, decât să sufere
unii fără nici o vină”.
Dacă însă s e face dovada că presbiterul a păcătuit înainte de hirotonie, iar acesta nu a
mărturisit că a păcătuit, Părinții sinodului au hotărât ca unul ca acesta să fie caterisit,
rămânând în rândul mirenilor. În cazul în care preotul este bănuit că a viețuit în des frâu, fără a
se face însă dovada, și fără ca acesta să mărturisească, Părinții sinodului lasă pe seama
conștiinței preotului să judece dacă este sau nu vrednic să aducă jertfă lui Dumnezeu.
„Presbiterul, dacă s -a înaintat după ce mai înainte a păcătuit în trup, și va mărturisi că
a păcătuit înainte de hirotonie, să nu jertfească, rămânând în celelalte pentru zelul său de
altfel, pentru că mulți au zis că și hirotonia iartă cele mai multe păcate. Iar dacă el însuși nu
mărturisește, și nu se poate dovedi arăt at atunci el însuși are puterea de a hotărî ce să facă”.
(Canonul 9 Neocezareea 315)
Canonul 10 al sinodului de la Neocezareea este o continuare a celui precedent și
prescrie pentru diaconul care a mărturisit că a trăit în desfrâu, aceleași sancțiu ni ca și pentru
preoți. Diaconul se va scoate din diaconat și va deveni slujitor bisericesc.
„Așijderea și diaconul de va cădea în același păcat, să aibă numai treapta slujitorului
bisericesc”. (Canonul 10 Neocezareea 315)
Sfinții Părinți a Sinodului I Ecu menic pentru a preîntâmpina astfel de întâmplări, au
hotărât prin canonul 9 ca oricine urmează să intre în cler, să se mărturisească întâi la
duhovnic, și numai dacă se găsește curat poate să accede în cler – acest lucru fiind de
actualitate și în prezent.
Canonul 24 al sinodului de la Laodiceea interzice clericilor de a intra în cârciumi: „Nu
se cuvine ca cei ierarhicești, de la presbiteri până la diaconi, și apoi cei din tagma bisericească
până la slujitorii bisericești, ori citeșți, ori cântăreți, ori ex orciști, ori ușieri, ori celor din
tagma asceților, să intre în cârciumă”. (Canonul 24 Laodiceea 343)
Același lucru este prevăzut și de canonul 40 al sinodului de la Cartagina:
„Clericii să nu intre în cârciumă pentru ca să mănânce sau să bea, decât dacă nevoia
străinătății i -ar sili”. (40 Cartagina 419)
Sinodul de la Laodiceea prin canonul 30 interzice clericilor și laicilor să intre în băile
obștești pentru a nu fi aceștia motiv de sminteală.
„Nu se cuvine ca cei ierarhicești sau clerici sau asceții să s e scalde în baie cu femei, și
nici creștinul sau laicul; căci aceasta este cea dintâi osândire din partea păgânilor”. (canonul
30 Laodiceea 343)

53
Canonul 54 Cartagina (419) stabilește comportamentul clericilor la petreceri,
interzicându -le acestora să prive ască spectacole de teatru:
„Nu se cuvine ca cei ierarhicești ori clericii să privească oarecare spectacole la nunți
sau șa ospețe, ci mai înainte de a intra teatraliștii să se scoale și să plece”. (Canonul 54
Cartagina 419)
Sinodul de la Laodiceea interzic e clericilor să perceapă dobândă și nici jumătate de
dobândă, numite astfel de legile romane. „Nu se cuvine ca cei ierosiți să împrumute bani pe
dobânzi, și să ia camătă și cele ce se zic camete pe jumătate”. (canonul 4 Laodiceea 343)
Canonul 5 al sinodulu i de la Cartagina condamnă lăcomia și cămătăria. „Episcopul
Aureliu zise: „Patima lăcomiei, despre care nimeni nu se îndoiește că este mama tuturor
relelor, trebuie să se reprime ca nimeni să nu se folosească de cele străine, nici să treacă
cineva pentru c âștig peste hotarele Părinților, nici să fie îngăduit vreunui cleric să ia în vreun
chip camătă pentru un lucru. (…)” (Canonul 5 Cartagina 419).
Canonul 16 al sinodului de la Cartagina întărește prevederile celorlalte canoane cu
privire la interzicerea p erceperii dobânzilor de către clerici. „ (…) Asemenea s -a hotărât ca
clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă
formă, să primească cât a dat (…)” (fragm. din canonul 16 Cartagina 419)

III.7. Horepisc opi
Canonul 10 al sinodului de la Antiohia reglementează în detaliu cercul de competență
al horepiscopilor, Părinții sinodului prevenindu -i pe aceștia că vor fi depuși din treaptă în
cazul în care își depășesc limitele competenței lor.
„Sfântul sinod au ho tărât ca cei de pe sate, sau de la țară sau așa numiții horepiscopi,
de ar fi luat hirotonie de episcop, să -și cunoască măsura drepturilor lor și să cârmuiască
bisericile supuse lor, și să se mulțumească cu îngrijirea și administrarea acestora, să așeze
adică citeți și ipodiaconi și exorați și să se mulțumească cu înaintarea acestora; dar să nu
îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi fără episcopul din cetatea căruia este supus
atât el cât și teritoriul lui. Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte acela să se
caterisească și să se lipsească de cinstea ce o are. Și horepiscopul să se facă de către episcopul
cetății căreia este pus”. (Canonul 10 Antiohia 341)
Sinodul de la Ancira (314) stabilește prin Canonul 13 statul juridic al hore piscopilor,
stabilind că aceștia aveau dreptul să hirotonească preoți și diaconi numai în circumscripția lor.

54
Horepiscopii puteau însă hirotoni și în alte circumscripții, dar numai cu delegație scrisă de la
episcopul locului.
„Horepiscopilor nu le este ie rtat să hirotonească presbiteri sau diaconi în altă eparhie,
dar încă nici presbiteri pentru cetate, decât numai cu încuviințarea episcopului dată prin
scrisori”. (Canonul 13 Ancira 314)
Canonul 14 al sinodului de la Neocezareea (315) consideră pe horepis copi ca
împreună liturghisitori cu episcopii, permițându -le acestora să săvârșească Sfânta Liturghie în
cetatea episcopală.
Pr. Prof. Floca, în comentariul acestui canon, consideră că diferențierea dintre episcopi
și horepiscopi, admisă pe linie administra tivă, nu poate fi invocată și pe linie sacramentală.
„Horepiscopii însă sunt după chipul celor șaptezeci de ucenici; și ei ca împreună liturghisitori
ai episcopilor, cinstindu -se pentru zelul lor față de sărăci, pot să aducă jertfă în Biserica din
cetate”. (Canonul 14 Neocezareea 315)
La sinodul de la Laodiceea (343) prin canonul 57, în scopul de a menține autoritatea
episcopului, s -a dispus ca pe viitor să nu se așeze episcopi la sate, ci periodeți, adică preoți
superiori care în numele episcopului inspe ctau Bisericile de la sate din cuprinsul eparhiei.
Periodeții ca de altfel și episcopii de țară (horepiscopii) nu aveau voie să facă nimic fără
acordul episcopului din cetate.
„Nu se cuvine a așeza în sate și la țară, ci periodeți; iar cei așezați mai îna inte să nu
facă nimic fără socotința episcopului cetății; dar asemenea nici presbiterii să nu facă nimic
fără de socotința episcopului”. (Canonul 57 Laodiceea 343)
În prezent această funcție bisericească nu mai există și ca urmare aceste canoane care
fac referire la horepiscopi142 au căzut în desuetudine dar cu siguranță au o importanță istorică
deosebită oferindu -ne informații despre organizarea ierarhiei bisericeș ti în primele secole
creștine.
III.8. Alegerea episcopului
Referitor la alegerea episcopului sinodul de la Laodiceea (343) hotărăște ca
mitropolitul și episcopii vecini să decidă acest lucru:
„Episcopii să se așeze la conducerea bisericească cu hotărârea mitropoliților și a
episcopilor celor dimprejur, fiind examinați vreme îndelungată atât în pr ivința Credinței cât și
a Conduitei dreptei vieți”. (Canonul 12 Laodiceea 343)

142 Ion C., Instituția horepiscopilor în Biserica veche , în S.T., Anul XIV, nr. 5 – 6/1962 pag. 300 – 327

55
Canonul 19 al sinodului de la Antiohia prevede ca instalarea143 unui episcop să se facă
de către mitropolit, pe baza hotărârii sinodului mitropolitan luată cu unanimitate sau
majoritatea voturilor participanților la sinod.
„Episcopul să nu se herotonească fără sinod, și prezența celui din capitala eparhiei, și
acesta neapărat fiind de față, mai este să fie împreună cu dânsul toții slujitorii din eparhie și pe
care cel din capitală se cuvine ai chema prin scrisori”. (Canonul 19 Antiohia 341)
Așadar alegerea și instituirea episcopului este de competența sinodului local. Sinodul
de la Cartagina (419) hotărăște prin canonul 49 că pentru hirotonia episcopului sunt suficient
3 episcopi.
„Să se păstreze rânduiala cea veghe ca numai puțini decât 3 dintre episcopii orânduiți
să fie de ajuns pentru hirotonia episcopilor”. (Canonul 49 Cartagina 419). Părinții Sinodului
au luat această hotărâre și ca urmare a faptului că la vremea respectivă er a dificil de convocat
la sinod un număr mare de episcopi.
S-a dezbătut la sinodul de la Laodiceea problema participării maselor la sinod în
scopul alegerii clerului, iar Sfinții Părinți ai sinodului au hotărât prin canonul 13: „Nu se
permite plebei să facă alegerile celor ce vor fi așezați în preoție”. (Canonul 13 Laodiceea
343). Aceeași problemă este reglementată și prin canonul 5 al aceluiași sinod.
Referitor la participanții la sinodul local convocat în scopul alegerii episcopului,
Sinodul de la Sardica prin canonul 6 completează canoanele altor sinoade privitoare la această
problemă și hotărăște ca poporul, prin reprezentanții săi, să poată participa la sinod pentru
alegerea episcopului. Privitor la instituirea mitropolitului acest canon prevede ca la ac est act
să fie invitați și episcopii vecini.
„Dacă s -ar întâmpla vreo eparhie în care se află episcopi mai mulți, să absenteze un
episcop și acela pentru oarecare lenevire nu ar voi să se înfățișeze și să hotărască împreună
asupra așezării episcopilor, i ar mulțimile adunându -se s -ar ruga să se facă așezarea
episcopului cerut de dânșii, trebuie mai întâi ca episcopul ce a absentat să se înștiințeze prin
scrisorile exarhului eparhiei că mulțimile se roagă a li se da lor păstor … Iar de nu ar veni fiind
poftit și prin scrisori și nici nu ar răspunde prin scrisoare, trebuie să se satisfacă voința
mulțimii (…)”. (Canonul 6 Sardica 343)
Tot prin acest canon Părinții Sinodului de la Sardica (343) dispun ca în cazul când unii
episcopi absentează de la sinod, c eilalți pot face alegerea în lipsa lor.

143 Cobzaru Daniel, Organizarea bisericească în lumina legislației locale, de la Antiohia (341) și Sardica (343) ,
în O., Anul LII, nr. 1 – 2/2001 pag. 94 – 105

56
În condițiile în care se ridică obiecțiuni cu privire la candidații pentru scaunul de
episcop, sinodul de la Cartagina, dispune prin canonul 50 ca pe lângă cei trei episcopi
convocați, deja să se mai adauge 1 sau 2 e piscopi care să cerceteze persoanele care ridică
obiecțiunile, iar hirotonirea are loc numai în condiția în care cel cercetat iese curat în fața
poporului.
Canonul 55 al sinodului de la Cartagina (419) reflectă o situație specială din sânul
Bisericii afric ane, care se referă la privilegiul episcopului Cartaginei „prima totius Africae”,
de a așeza și sfinți pe alți episcopi precum și de a transfera pe unii clerici; nu se poate afirma
că acest canon se mai aplică și astăzi, dar fiind faptul că prevederile ace stui canon au rămas
fără obiect, deoarece această funcție bisericească nu mai există în prezent.
„ (…) Episcopul Numidiei zise: „Scaunul acesta totdeauna a avut puterea ca de
unde vrea și în numele oricărui i se adresează să hirotonească episcopi după dorința
fiecărei biserici”. Episcopul Epigonie zise: „Bunăvoința ta modelează puterea, căci tu frate,
îndrăznești mai puțin decât ai putea, prin ceea ce tuturor te arăți bun și iubitor de oameni, dar
aceasta depinde de judecata ta, să ții seama de persoana fiecărui episcop; și dacă crezi de
cuviință, la prima și singura întâlnire să aperi puterea acestui scaun deoarece ești nevoit să
primești toate bisericile. Drept aceea noi nu -ți dăm ție puterea, ci o confirmăm cu învoirea ta
ca întotdeauna și unde crezi de cuviință să posezi pe acela să fie sub jurisdicția ta acela, pe
care-l voiești și să prohirisești înainte stătător pentru biserici și pe ceilalți solicitatori (…)”.
(fragm. din Canonul 55 Cartagina 419).
III.9. Biserica
Textul de la I Timotei 2, 8 s pune că Domnului ne putem ruga în orice loc, astfel
interpretând în mod greșit acest text au apărut diverse secte, printre care și eustațianismul care
desconsiderau Casa Domnului și nesocoteau rugăciunile din Biserică144. În dezbaterile
sinodului local de la Gangra (340) Părinții sinodului au combătut eustațianismul și implicit
învățătura lor greșită privitoare la Biserică:
„Dacă cineva ar învăța despre Casa Domnului că este de disprețuit și adunările dintr –
însa, să fie anatema”. (Canonul 5 Gangra 340)
Prin c anonul 6 al aceluiași sinod sunt anatemizați toți cei care defaimă Biserica145 și
preoții ei, vizându -se astfel preoții eustațienilor care se considerau singurii adevărați. „Dacă
cineva ar săvârși slujbele cele bisericești intenționat împotriva Bisericii, de făimând Biserica,

144 Nicolae V. Dura, Biserica creștină în primele 4 secole. Organizarea și Bazele ei canonice , în O., Anul
XXXIV nr. 3/1982, pag. 451 – 469
145 Radu S., Cinstirea Bisericii, locașul lui Dumnezeu , în M.O., nr. 3 – 4/1967, pag. 276 – 349

57
și ar voi să lucreze cele ale Bisericii, nefiind împreună cu presbiterul, împotriva socotinței
episcopului, să fie anatema”. (Canonul 6 Gangra 340)

Administrarea averii Bisericii
În ceea ce privește dreptul Bisericii de a poseda averi, a cesta este incontestabil, având
în vedere faptul că Biserica este un organism social146 și are nevoie de bunuri pământești, atât
pentru a -și întreține slujitorii, cât și pentru a -i sprijini pe cei aflați la nevoie. Așadar pentru a –
și realiza menirea Sfântă î n lume – mântuirea credincioșilor – Biserica are nevoie și de
mijloace materiale în acest scop. Actualmente administrarea averii bisericii este reglementată
prin legile bisericești ale bisericilor autocefale și sub supravegherea autorităților publice147.
Sinoadele apostolice au pus în discuție problema administrării patrimoniului
bisericesc, iar prin canonul 38 apostolic s -a dispus ca de administrarea averii bisericești să se
ocupe episcopul – care era răspunzător numai în fața lui Dumnezeu. Mai târziu aceeaș i
problemă s -a dezbătut și la alte sinoade; altfel s -a convocat sinodul local de la Gangra 340
care avea drept scop combaterea învățăturii greșite a eustațienilor care disprețuiau ierarhia
bisericească, canonic constituită, și administrau bunurile biserice ști, fără a ține seama de
faptul că averea Bisericii se chivernisește de episcop. Canonul 7 al sinodului de la Gangra
condamnă această învățătură greșită:
„Dacă cineva ar vrea să ia rodurile aduse pentru Biserică sau ale da celor ce sunt afară
de Biserică, împotriva socotinței episcopului, sau aceluia căruia i s -a încredințat acestea, și n –
ar voi să procedeze după socotința aceluia, să fie anatema”. (Canonul 7 Gangra 340)
Canonul 8 al aceluiași sinod, completează prevederile canonului 7 prin faptul că îi
anatemizează nu numai pe cei care oferă din bunurile Bisericii, fără să fie investiți cu această
atribuție, dar îi anatemizează în același timp și pe cei care primesc daruri din bunurile
Bisericii de la aceștia.
„Dacă cineva ar da sau ar primi rodurile desti nate Bisericii, fără de episcop și de cel ce
este rânduit pentru orânduirea carității, să fie anatema și cel ce dă și cel ce primește”.
(Canonul 8 Gangra 340)
Un an mai târziu de la desfășurarea lucrărilor sinodului de la Gangra, la Antiohia a
fost convoca t în anul 341 un alt sinod care a abordat printre altele și problema chivernisirii
bunurilor Bisericii. Canonul 24 al sinodului de la Antiohia prevede ca de altfel și canoanele 7
și 8 de la Gangra, ca averea Bisericii să fie gestionată de episcop. Acest ca non completează

146 Nicodim Milaș, Dreptul Bi sericesc Oriental , pag. 435 – 437
147 Idem , pag. 435 – 437

58
prevederile anterioare, prin faptul că dispune ca bunurile episcopului să fie cunoscute de către
diaconi și preoți, și în același timp prevede că episcopul are dreptul să dispună de averea sa
cum dorește.
„Bine este ca cele ale Bisericii să se păstreze pentru Biserică cu toată grija și cu buna
cunoștință și cu credință către atotvăzătorul și judecătorul Dumnezeu. Acestea se cuvin a se
chivernisi cu judecata și stăpânirea episcopului căruia îi este încredințat poporul întreg și
sufletele celo r ce se adună la Biserică. Și cunoscute să fie cele ce aparțin Bisericii, cu știrea
presbiterilor și diaconilor dimprejurul lui, ca aceștia să știe și să nu le fie necunoscut, care
sunt cele proprii ale Bisericii, încât nimic să nu le fi ascuns; că, de ce se întâmplă episcopului
să moară cunoscute fiind lucrurile ce aparțin Bisericii, nici acestea să nu lipsească și să nu se
pradă, nici cele proprii ale episcopului să nu se surpe sub pretextul lucrurilor bisericești. Căci
drept și plăcut este atât înaintea lui Dumnezeu cât și a oamenilor ca cele proprii ale
episcopului să le lase oricărora ar voi el; iar cele ale Bisericii pentru dânsa a se păstra, și nici
Biserica să nu sufere vreo pagubă, nici episcopul să nu fie lipsit de bunurile sale în favorul
obștesc sub pretextul Bisericii, sau cei ce -i aparțin să cadă în proces, și pe lângă aceasta
dânsul după moarte să se acopere de ocări”. (Canonul 24 Antiohia 341). Așadar acest canon
prevede că episcopul, nu numai că are dreptul de a poseda bunuri, dar are în acel ași timp
dreptul să se folosească așa cum dorește de averea sa.
Canonul 25 al sinodului de la Antiohia 341 prevede că într -adevăr episcopul este
întâiul chivernisitor al bunurilor eparhiei, dar acesta să gestioneze averea Bisericii cu știrea
preoților și a diaconilor. Tot acest canon dispune ca în cazul în care episcopul nu se achită
cum se cuvine de acestă datorie, acesta „să dea seamă sinodului eparhiei”.
„Episcopul” să aibă stăpânire asupra lucrurilor bisericești ca să le chivernisească
pentru toți cei c e sunt lipsiți, cu toată evlavia și frica de Dumnezeu, dar să se împărtășească și
el de cele trebuincioase, dacă ar fi lipsit la nevoile sale constrângătoare, și frații care se
găzduiesc la dânsul, încât să nu fie lipsiși în nici un chip după dumnezeiescul apostol care
zice: „Având hrană și îmbrăcăminte cu acestea ne vom îndestula” (I Timotei 6,8) iar de nu s –
ar îndestula cu acestea, ci ar schimba lucrurile bisericești pentru trebuințele sale casnice și
veniturile Bisericii sau rodurile țarinilor, nu le -ar chivernisi cu știrea presbiterilor ori
diaconilor, ci casnicilor săi, sau rudelor, sau fraților, sau fiilor săi le -ar da puterea de a le
chivernisi, ca astfel prin unii ca aceștia să se păgubească pe ascuns gestiunea Bisericii, acela
să dea seamă sinodului eparhiei (…)” (Canonul 25 Antiohia 341)
Statul juridic al bunurilor care sunt proprietatea Bisericii este reglementat și în sinodul
de la Ancira prin canpnul 15, care stabilește, că înstrăinarea acestora nu se poate face fără

59
încuviințarea episcopului . Acest canon prevede și faptul că, în cazul în care presbiterul în
lipsa episcopului ar înstrăina ceva din bunurile Bisericii, actul respectiv ar fi nul, episcopul
nou venit având dreptul de a revendica bunul, sau să retria prețul în funcție de rentabilit atea
actului încheiat.
„În privința lucrurilor aparținătoare Bisericii, pe care presbiterii nefiind episcopi le -au
vândut, Biserica să le reclame înapoi. Și stă în chibzuința episcopului de se cuvine a lua
prețul înapoi ori nu, fiindcă de multe ori venitu l celor vândute le aduce mai multe decât
prețul”. (Canonul 15 Ancira 314)
Privitor la înstrăinarea averii bisericești sinodul de la Cartagina (419) prin canonul 26,
hotărăște că nimeni nu are dreptul să vândă averea bisericească, în caz de necesitate urg entă
același canon, prin derogare, admite vânzarea a averilor care nu sunt rentabile și indică în
același timp și procedura de urmat:
„Așijderea s -a hotărât ca nimeni să nu vândă averea bisericească. Și dacă un bun
bisericesc nu ar avea venituri și o nevoi e mare ar sili acesta să se arate celui ce stă în fruntea
acelei eparhii și împreună cu numărul hotărât al episcopilor șă se hotărască ce este de făcut.
Iar dacă ar sili o nevoie atât de mare a Bisericii, încât să nu se poată sfătui înainte de a vinde
atunci episcopul să cheme mărturie măcar pe cei învecinați, având grijă să arate sinodului
toate împrejurările întâmpinate bisericii lui, ceea ce nu va face atunci vânzătorul se va arăta
onorat înaintea lui Dumnezeu și a sinodului și străin de demnitatea sa pr oprie”. (Canonul 26
Cartagina 419)
Dacă la sinodul de la Ancira (314) prin canonul 15 era suficientă încuviințarea
episcopului pentru a înstrăina un bun al Bisericii, se remarcă faptul că Sinodul de la Cartagina
(419) dispune canonul 26 cu numai sinodul po ate hotărî înstrăinarea averii bisericești.
Canonul 33 al sinodului de la Cartagina întărește rânduiala potrivit căreia averea
bisericească nu se înstrăinează:
„Tot astfel s -a hotărât ca presbiterii să nu vândă fără știrea episcopilor lor un lucru de –
al Bi sericii în care au fost consacrați, de asemenea nici episcopilor nu le este îngăduit să
vândă moșii ale Bisericii fără știrea sinodului sau a presbiterilor lor. Deci nefiind nici o nevoie
nici episcopului nu -i este iertat să abuzeze de averea înscrisă în r egistrul bisericesc”. (Canonul
33 Cartagina 419)
Canonul 32 al sinodului de la Cartagina (419) face deosebiri între averea bisericii și
averea particulară a clerului și hotărăște că episcopul poate dispune doar de averea câștigată
prin moștenite sau altă c ale particulară bogată, iar averea provenită în urma veniturilor din
servicii se impune a o transmite Bisericii.

60
„Așijderea s -a hotărât ca episcopii, presbiterii și diaconii sau oricare clerici, care n -au
avut nimic dacă promovați fiind, și -au cumpărat pe timpul episcopatului sau clericatului lor,
țarini sau orice fel de moșii pe numele lor, să se considere ca și când și -ar fi însușit lucrurile
Domnului, dacă nu cumva admoniați fiind le -ar restitui Bisericii. Iar dacă le -ar veni ceva în
proprietatea lor, ma i cu seamă din dăruirea cuiva sau din moștenirea rudelor, cu aceea să facă
după dorința lor. Dar dacă ar voi să le retragă chiar și după ce le -au oferit (să le dea Bisericii)
să se judece ca niște netrebnici, fiind nevrednici de demnitatea bisericească”. ( Canonul 32
Cartagina 419). Așadar Canonul 32 al Sinodului de la Cartagina recomandă episcopilor să
lase averea lor bisericii.
Prin Canonul 22 al aceluiași sinod Părinții interzic creștinilor să facă acte de donație
pe seama eterodocșilor.
„Episcopii sau c lericii, precum s -a zis să nu introducă acelor în proprietate nimic prin
donații din bunurile lor”. (Canonul 22 Cartagina 419)
Canonul 81 al Sinodului de la Cartagina prevede ca episcopul să nu lase moștenire
ereticilor și necreștinilor:
„Așijderea s -a hotărât că dacă vreun episcop ar prefera față de Biserică, să lase
moștenitori pe eretici sau păgâni, ori de sunt rudenii, ori de sunt afară de rudenia sa, să se
pronunțe și după moartea lui anatema asupra unuia ca acesta (…)”. (Canonul 81 Cartagina
419)

III.10. Despre zilele de Post rânduite de Biserică
Sinodul de la Gangra (340) a condamnat învățătura greșită a eustațienilor care învățau
ca duminica să se ajuneze. Canonul 18 a sinodului de la Gangra hotărăște ca duminica să nu
se postească; același lucru a fost hotărât și prin canonul 66 apostolic.
„Dacă cineva, pentru asceză părută ar ajuna duminica să fie anatema”.(Canonul 18
Gangra)
Eustațienii considerau c -au atins desăvârșirea în viața lor, fiind fără păcate,
desconsiderau148 posturile rânduite d e Biserică spre pocăința credincioșilor și iertarea
păcatelor, astfel încât în aceste condiții la sinodul de la Gangra Părinții sinodului îi
anatemizează, pe cei ce urmând pe eustațieni, nu respectau posturile rânduite de Biserică.

148 Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe , vol II, pag. 50

61
„Dacă vreunul din cei ce practică asceza, fără nevoie trupească ar disprețui și ar
dezlega posturile cele mai transmise îndeobște și care se păzesc de Biserică, având acela și
mintea întreagă, să fie anatema”. (canonul 19 Gangra)
Sinodalii de la Laodiceea (343) dispun:
„Nu se c uvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta și duminica”.
(Canonul 52 Laodiceea 343). Sinodul Trulan completează prevederile acestui canon,
introducând regula ca Liturghia darurilor mai înainte sfințite să se săvârșească în toate zilele
Postului Mare, cu excepția zilelor de sâmbătă, duminica și a zilei de Bunavestire.
La sinodul de la Laodiceea s -a hotărât prin Canonul 51 ca Sfinții să se pomenească în
postul mare numai sâmbăta și duminica.
„Nu se cuvine a săvârși în Patruzecime praznicele moștenirii mucenicilor, ci
pomenirea sfinților să se facă în sâmbete și duminici”. (Canonul 51 Laodiceea 343)
Părinții Sinodului de la Laodiceea au hotărât prin canonul 52 ca în timpul postului
creștinii să aibă o atitudine corespunzătoare, interzicând petrecerile și nunțile în perioada
postului mare.
„Nu se cuvine a ține nunți sau zile de naștere în Patruzeci me”. (Canonul 52 Laodiceea
343)
III.11. Problema organizării sinoadelor
Sinodul de la Antiohia (341) luând în considerare prevederile Canonului 2 7 apostolic,
prin Canonul 20 întărește rânduiala potrivit căreia, sinodul mitropolitan se întrunește de două
ori pe an, în săptămâna a patra după Paști și în luna octombrie.
„Pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate, s -a hotărât
că este bine să se țină în fiecare eparhie, de două ori pe an sinoadele episcopilor: întâi adică
după a treia săptămână a Sărbătorii Paștilor; astfel ca în a patra săptămână a cincizecimii să se
încheie sinodul cel din capitală, înștiințând pe epi scopii eparhioți; iar sinodul al doilea să se
țină la idele lui octombrie, care este a zecea zi a lunii Iperverten: ca la aceste sinoade să vină
presbiterii și diaconii și toți celor ce li se pare că sunt nedreptățiți, și de la sinod să
dobândească judecat ă. Însă să nu poată oarecare de sine să țină sinodul fără aceea, cărora li s –
au încredințat mitropoliile”. (Canonul 20 Antiohia 341)
Prin acest canon Părinții Sinodului de la Antiohia arată menirea care trebuie să o aibă
sinodul mitropolitan, și anume „pe ntru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor
controversate”, precum și pentru a judeca „prebiterii și diaconii și toți celor ce li se pare că

62
sunt nedreptățiți”. De asemenea este prevăzut și faptul că întrunirea este considerată legală
numa i în condiția în care este convocată de mitropolitul în drept.
Canonul 40 al Sinodului de la Laodiceea (343) impune participarea obligatorie a
episcopilor convocați la sinodul mitropolitan, reluând astfel și întărind prevederile canonului
37 apostolic.
„Nu se cuvine ca episcopii chemați fiind la sinod, să bârfească, ci să meargă și să
învețe pentru îndreptarea Bisericii și a celorlalți. iar de ar bârfi unul ca acesta pe sine însuși se
acuză, fără numai dacă ar lipsi din cauza vreunei eventualități extraordi nare”. (Canonul 40
Laodiceea 343)
Sinodul de la Cartagina (419) prin canonul 76 prevede obligația episcopilor desemnați
de a participa la sinodul ecumenic, în caz contrar aceștia erau pasibili de sancțiuni.
„De asemenea s -a hotărât, ca de câte ori ar trebu i să se întrunească un sinod, episcopii
care nu sunt împiedicați nici de vârstă, nici de neputință, nici de vreo nevoie mai grea, să se
prezinte după cuviință și să dea de știre primaților din fiecare eparhie despre toții episcopii …;
iar dacă nu ar pute a să se prezinte din cauza ivirii unor nevoi multe, precum se poate întâmpla,
de nu vor anunța primatului propriu cauza împiedicării lor, apoi unii ca aceștia trebuie să se
îndestuleze cu comuniunea prorpiei lor Biserici”. (Canonul 76 Cartagina 419)
Canon ul 95 al sinodului de la Cartagina stabilește ca pe viitor sinodul general să nu se
mai întrunească anual, ci de câte ori era nevoie pentru a discuta probleme de interes general.
Sinoadele eparhiale – stabilește același canon – să se întrunească însă anual , pentru a discuta
problemele private.
„S-a discutat că de acum înainte nu mai este necesar ca în fiecare an să se întrunească
frații de câte ori cere trebuința obștească, adică a toată Africa, (atunci) dându -se scrisori din
toate părțile către acest scaun , trebuie să se adune sinodul în acea eparhie, în care ne -ar
îndemna nevoia și împrejurările; iar pricinile, care nu sunt comune să se judece în (episcopii)
eparhiile, parohiile proprii”. (Canonul 95 Cartagina 419). Canonul 95 al sinodului de la
Cartagina modifică rânduiala potrivit căreia sinodul general al Africii proconsulare cu capitala
la Cartagina să se întrunească în ficare an – așa după cum prevedea canonul 18 al aceluiași
sinod – impunând obligația ca sinodul general să se întrunească în viitor nu mai atunci când era
necesar.

63
III.12. Serbarea Paștelui

Cu privire la Sebarea Paștelui Părinții primului sinod ecumenic de la Niceea au dispus
ca Paștele să fie serbat în fiecare an, în prima duminică după lună plină, care urmează
echinopțiului de primă vară și niciodată să fie serbat cu Pasca ebraică, în acest sens s -a hotărât
că în cazul în care data Paștelui ar coincide cu Pasca iudaică, Serbarea Paștilor noastre să se
amâne cu o săptămână. Dar nu toți sau conformat acestei hotărâri, cunoscute fiind di spensele
în legătură cu sărbătoarea pascală, produse în Asia Mică – care serbau Pasca odată cu evreii la
14 Nissan, iar apoi la 3 zile serbau învierea Domnului, indiferent de ziua săptămânii, și
creștinii din Apus care serbau învierea Domnului în prima dum inică după 14 Nissan.
Părinții sinodului de la Antiohia (341) prin canonul unul dispun ca prăznuirea Paștilor
să se facă în conformitate cu hotărârea Sinodului Ecumenic de la Niceea, iar toți cei care ar
îndrăzni să desconsidere dispoziția acestui sinod, s ă fie excomunicați din sânul Bisericii:
„Toți cei care ar îndrăzni să desființeze hotărârea marelui și sfântului sinod întrunit în
Niceea în prezența evlaviosului și de Dumnezeu prea iubitul împărat Constantin, în privința
sfintelor sărbători a mântuitoar elor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică, dacă vor
stărui a se împotrivi celor bine hotărâte, și acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul
dintre preostașii Bisericii, episcopi ori presbiteri ori diaconi, va îndrăzni după hotărârea
aceasta, să se osândească spre zăpăcirea popoarelor și spre tulburarea bisericilor și să serbeze
Paștile cu evreii; Sfântul sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca
unul ce și -a îngrămădit păcate nu numai sieși, ci s -a făcut m ultora pricină de stricăciune și de
zăpăcire și nu numai pe aceștia îi caterisește din slujbă, ci și pe acei ce vor îndrăzni să se
împărtășească cu aceștia după caterisire. Iar cei caterisiți să se lipsească și de cinstea
exterioară de care i -a făcut părta și Sfântul canon și preoția lui Dumnezeu”. (Canonul 1
Antiohia 341). Așadar clericii care nu vor respecta data serbării Pascale în conformitate cu
dispoziția sinodului I ecumenic, vor fi caterisiți.
Este important de remarcat faptul că la sinodul de la Ant iohia prin canonul 1 care se
referă la prăznuirea Paștilor, Părinții sinodului nu au modificat nimic, ci numai au întărit
hotărârea primului Sinod Ecumenic cu privire la acest lucru.
Referitor la serbarea pascală în Biserica Africii, Canonul 51 al sinodulu i de la
Cartagina hotărăște, ca fiecare eparhie să trimită doi reprezentanți la sinodul care se ținea în
fiecare an la Cartagina, aici făcându -se cunoscută și data la care să se serbeze Prăznuirea
Învierii Domnului.

64
„… Episcopul Aureliu a zis: „După cum ne amintim încă de mult am făcut cunoscut că
în fiecare an vrem să ne întrunim spre a ne sfătui și dacă se pare sfințiilor voastre când vom fi
adunați împreună, atunci să se publice ziua Sfintelor Paști prin delegații care se vor afla la
sinod”. Episcopii, Onorat și Urban grăiră: „Acum rugăm adunarea aceasta să binevoiască a
înconștiința prin scrisori eparhiile voastre spre aceasta”. Episcopul Aureliu a zis: „Așa trebuie
să se facă”. (Canonul 51 Cartagina 419)
Reluând cele hotărâte prin canonul 34 și 51 ale sinodului de la Cartagina părinții
acestui sinod stabilesc prin canonul 73, că la sinodul general de la Cartagina, care se va ține la
21 august în fiecare an, să se informeze asupra zilei în care se va prăznui Învierea lui Hristos.
„Așijderea s -a hotărât ca ziua cinstitelor Paști să se publice tuturor prin iscălirea
actelor sinodului. iar ziua sinodului să se țină aceeași care s -a hotărât la sinodul de la Iconia,
adică înainte de ziua a zecea a calendarului lui septembrie, deci trebuie să se scrie căpeteni ilor
tuturor eparhiilor ca atunci când vor convoca la sine sinodul să țină ziua aceasta”. (Canonul
73 Cartagina 419)
Canonul 38 al sinodului de la Laodiceea îi oprește pe creștini să primească azime de la
iudei:
„Nu se cuvine a primi azime de la iudei, sa u a se împărtăși cu păgânătățile lor”.
(Canonul 38 Laodiceea)

III.13. Botezul Catehumenilor

Pentru a fi botezați catehumenii aveau obligația de ași însuși învățătura de credință în
mod sistematic, ca apoi să se prezinte în fața episcopului sau preotului pentru a arăta ceea ce
au învățat.
Canonul 46 ai sinodului local de la Laodiceea întărește obligați catehumenilor de a se
întări în credință înainte de a fi botezați:
„Se cuvine ca cei ce vor să se lumineze să învețe credința și în a cincea zi din fiecare
săptămână să dea seama episcopului sau presbiterilor”. (Canonul 46 Laodiceea 343)
S-a pus în discuție dacă botezul catehumenilor în stare de boală – așadar înainte de
timpul prescris pentru educația religioasă – mai este sau nu valid. Sinodul de la Neocez areea
(315) a dispus prin canonul 12, că unii ca aceștia să nu fie promovați imediat în cler. Sfinții
Părinți fac totuși și aici un pogorământ, acceptându -i în cler, în condiția în care nu erau alți

65
candidați mai buni, pe aceia care însănătoșindu -se au dat dovadă de mult zel și credință
statornică.
„Dacă cineva bolnav fiind s -a luminat prin botez, nu se poate înainta la presbiterie,
căci credința lui nu este din convingere, ci din nevoi; fără numai poate în urma zelului și
credinței sale de mai apoi, și din lipsa de oameni”. (Canonul 12 Neocezareea 315). Balsamon
comentând acest canon, se exprimă în același mod ca și Zonora: „Așadar însemnează, că
ambele trebuie să concureze: și sârguința pentru virtute și raritatea oamenilor, lipsind una
dintre acestea nu s e va călca canonul”.
Sfinții Părinți consideră că acel „ce voiește să se boteze, trebuie să se arate expres
voința sa”, iar dacă se botează din diverse motive, boală de pildă, nu o face din convingere
fermă, însănătoșindu -se rămâne de probat convingere a sa în învățătura creștină. Este
explicabil așadar că unul ca acesta nu poate să accede în preoție, decât în condiția în care
dovedește cu adevărat viața pioasă și nu există alți candidați la preoție. Sinodul de la
Laodiceea revine la această chestiune și prin canonul 3 hotărăște: „Nu se cuvine cei de curând
luminați, a se aduce în tagma ierarhicească” (Canonul 3 Laodiceea), iar prin canonul 47
sinodul hotărăște că în cazul în care se îmbolnăveau catehumenii puteau fi botezați chiar
înainte de a se fi împl init în întregime timpul prescris pentru instruirea religioasă. Dacă se
însănătoșeau însă, erau obligați să continue instruirea și educarea prescrisă, pentru a dovedi că
s-au învrednicit de darul botezului.
„Se cuvine ca cei ce în boală au primit luminarea , și apoi sau sculat, să învețe credința
și să se cunoască că s -au învrednicit de dar dumnezeiesc”. (Canonul 47 Laodiceea 343)
Canonul 12 Ancira reglementează problema catehumenilor care au jertfit idolilor,
Părinții sinodului considerând că prin botez a ceștia sunt spălați de păcat:
„Sinodul a hotărât că cei ce au jertfit idolilor mai înainte de Botez, și după aceea s -au
botezat, să se înainteze în treaptă ca unii ce sunt spălați de păcat”. (canonul 12 Ancira 314)
Catehumenatul organizat a dispărut ca ata re din viața bisericească, așadar canoanele
care fac referiri la acestea, au căzut în desuetudine (aceste canoane nu mai au aplicare în viața
bisericească actuală), dar cu siguranță au mare importanță nu numai prin faptul că la vremea
respectivă au regleme ntat această problemă apărută în sânul Bisericii, ci și pentru că în
prezent ele constituie un obiect de studiu, o valoroasă sursă de informații privitoare la viața
bisericească din primele secole creștine149.

149 Liviu Stan, Legislația Bisericească și valoarea ei canonică , pag. 604 – 605

66
III.14. Cărțile canonice ale Sfintei Scriptu ri
Încă de timpuriu Biserica creștină a fost nevoită să lupte cu diverse învățături rătăcite
apărute printr -o interpretare greșită a Sfintei Scripturi. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți s -au
străduit să arate și să fixeze care sunt cărțile primite de Bis erica creștină, atât cele din Vechiul
Testament cât și din Noul Testament. La vremea respectivă circulau diferite scrieri apocrife
mai ales îmbibate de învățături ale gnosticilor precum150: „Evanghelia celor 12 Apostoli”,
„Evanghelia Egiptenilor”, „Evangheli a lui Iacob”, „Pseudoevanghelia lui Matei”, „Evanghelia
lui Nicodim”, „Evanghelia lui Filip”, „Dragostea cea în șapte cuvinte”, „Faptele lui Andrei”
etc.
Canonul 59 al sinodului local din Laodiceea hotărăște să nu se citească în Biserică alți
psalmi sau că rți necanonice decât cele ale Vechiului și Noului testament.
„Nu se cuvine a se zice în biserică cântări speciale, nici cărți necanonice, ci numai cele
canonice ale Testamentului Vechi și Nou”. (Canonul 59 Laodiceea 343)
Canonul 60 al aceluiași sinod preci zează cărțile care alcătuiesc canonul151 Sfintei
Scripturi, și anume 22 de cărți ale Vechiului Testament și toate cărțile Noului Testament,
afară de Apocalipsa care probabil în Frigia nu era cunoscută. este de remarcat152 faptul că
toate cărțile prezentate în canonul 60 Laodiceea sunt considerate și astăzi canonice.
„Cărțile Testamentului Vechi care trebuie să se citească sunt: 1. Facerea lumii; 2.
Ieșirea din Egipt; 3. Leviticul; 4. Numerii; 5. A doua lege; 6. Iisus a lui Navi; 7. Judecătorii și
Rut; 8. Ester ; 9. Ale împărățiilor întâia și a doua; 10. Ale împărățiilor a treia și a patra; 11.
Paralipomena întâia și a doua; 12. Ezdra întâia și a doua; 13. Cartea Psalmilor 150; 14. Pildele
lui Solomon, 15. Ecleziasticul; 16. Cântarea cântărilor; 17. Iov; 18. Cei doisprezece prooroci;
19. Isaia; 20. Eremia și Baruh, Plângerile și epistolele; 21. Ezechil 22 Daniil. Iar ale
Testamentului Nou acestea: Patru Evanghelii a lui Matei, a lui Marcu, a lui Ioan, a lui Luca;
Faptele Apostolilor; Șapte epistole catolice a lui Iacob una, a lui Petru două, a lui Ioan trei, a
lui Iuda una; patrusprezece epistole a lui Pavel: Către Romani, Către Corinseni două, Către
Galaseni una, Către Efeseni una, Către Filipeni una, Către Coloseni una, Către Tesaloniceni
două, Către evrei una, C ătre Timotei două, Către Tituna și Către Filimon una”. (Canonul 60
Laodiceea)
Canonul 24 al sinodului de la Cartagina enumeră cărțile Vechiului Testament vrednice
să se citească în Biserică.

150 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, Pidalion , pag. 146 – 147
151 Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , pag. 231
152 Idem , pag. 230 – 231

67
Canonul 54 al sinodului de la Cartagina permite a se citi patimil e mucenicilor în zilele
când acestea se serbează.
„Fie îngăduit încă a se citi patimile mucenicilor, când se serbează zilele lor cele din
cursul anului”. (Canonul 54 Cartagina 419)
Canonul 103 al sinodului de la Cartagina întărește rânduiala potrivit c ăreia în Biserică
să fie citite numai rugăciunile aprobate de sinod.
„S-a mai hotărât, ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere a liturghiei,
ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toți să se săvârșească, și
niciodată nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinței, ci să se citească cele ce s -au
adunat odinioară de cei preaînțelepți”. (Canonul 103 Cartagina 419)

III.15. Despre căsătorie
Sinodul local de la Gangra dezbate problema căsătoriei, în scopu l de a -i combate pe
eustațienii care condamnau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, și recomandau tuturor să
trăiască în feciorie și să nu se căsătorească niciodată153.
Părinții sinodului de la Gangra prin canonul 9 îi condamnă pe toți cei care
desconsideră căsătoria, anatemizându -i pe cei care se îndepărtează de căsătorie nu din asceză,
ci din alte motive.
„Dacă cineva se dedică fecioriei și înfrânării nu pentru bunătatea și sfințenia fecioriei,
ci pentru că scârbindu -se se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema”. (Canonul 9 Gangra
340)
Cu siguranță că învățătura creștină consideră fecioria un lucru bun și sfânt, în condiția
în care aceasta este ținută cu smerenie și evlavie, și nu este motiv de mândrie154.
Canonul 10 al sinodului de la Gangra vine să comple teze canonul precedent ai
aceluiași sinod și dispune să fie condamnați cei care trăind în feciorie ar lua în decădere
căsătoria, nunta fiind o Taină instituită de Mântuitorul.
„Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, și -ar bate joc de
căsătorie, să fie anatema”. (Canonul 10 Gangra 340)
Canonul 14 al sinodului de Gangra vizează învățătura greșită a eustațienilor despre
căsătorie, aceștia considerând că pentru a se mântui femeia trebuie să se despartă de soțul ei,
Părinții sinodului osân desc pe femeile care din scârbă își părăsesc bărbatul.

153 Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, Arad, 1930, vol II, pag. 5
154 Idem , pag. 45

68
„Dacă vreo femeie ar părăsi pe bărbatul său și ar vrea să se retragă, scârbindu -se de
căsătorie să fie anatema”. (Canonul 14 Gangra 340)
Canonul 11 de la Ancira dezbate o problemă referitoare la logod nicele răpite, stabilind
ca acestea să fie înapoiate logodnicilor lor, chiar în situația în care acestea au fost siluite de
răpitor.
„Sinodul a hotărât ca fetele care s -au logodit și după aceea au fost răpite de alții, să se
dea înapoi celor ce mai întâi s -au logodit cu ele, chiar de ar suferi și silă de la aceea”.
(Canonul 11 Ancira 314)
Referitor la această problemă155 canoanele 67 Apostolic, 98 Ecumenic și canonul 22 al
Sfântului Vasile aduc o completare și anume lasă la aprecierea logodnicului libertate a de a
reprimi sau nu pe logodnica răpită și necinstită de altul.
Luând în considerare cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: „căi femeia măritată
este legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăiește, iar dacă i -a murit bărbatul este
dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu -i bărbatul se va numi adulteră dacă va fi cu alt
bărbat; iar dacă i -a murit bărbatul este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt
bărbat”. (Romani 7, 2 – 3)
„Femeia este legată de lege atâta vrem e cât trăiește bărbatul ei iar dacă bărbatul ei va
muri este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”. (I Corinteni 7, 39), Părinții
sinodului de la Laodiceea prin canonul 1 îngăduie a doua căsătorie, dacă aceasta se încheie
liber și legal, in dicând în același timp epitimia ca acei căsătoriți să petreacă un timp scurt în
post și rugăciune.
„Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber și legiuit s -au împreunat
prin nunta a doua, și nu s -au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l -au
petrecut în rugăciuni și posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtășania”. (Canonul 1
Laodiceea 343)
Referitor la aceeași chestiune, sinodul de la Neocezarea, (315) dispune prin canonul 7
ca preotul să nu participe la a ceastă nuntă, pentru a nu se crede că preotul aprobă ceva pentru
care el însuși a impus epitimie. Canonul 7 al sinodului de la Neocezareea interzice a doua
căsătorie fără săvârșirea epitimiei cuvenită, stabilită de preot.
„Presbiterul să nu mănânce la nunț ile celor căsătoriți a doua oară, deoarece nunta a
doua cere penitență; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la ospătare aprobă
aceste nunți?” (Canonul 7 Neocezareea 315)

155 Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan N. Floca , Canoanele Bisericii Ortodoxe , pag. 189

69
La sinodul de la Neocezareea s -a pus în discuție situația în care persoana rămasă
văduvă după o a doua căsătorie mai are dreptul să încheie o altă căsătorie, Părinții sinodului
precizând că unii ca aceștia trebuie să urmeze timpul stabilit de penitență, fără a arăta cât
anume, cu mențiunea că acesta poate fi scurtat în f uncție de credința și voința lor.
„Pentru cei ce cad în mai multe nunți este învederat timpul hotărât pentru penitență,
dar întoarcerea și credința lor le scurtează timpul penitenței”. (canonul 3 Neocezareea 315)
Părinții sinodului de la Neocezareea decla ră nelegală căsătoria încheiată cu fratele
respectiv sora primului soț, sancționându -i pe acei ce -ar face acest lucru cu scoaterea din
comuniune până la sfârșitul vieții, dacă nu se pocăiesc și nu desfac căsătoria nelegiuită.
Totuși, dacă se află pe patul de moarte și promite că însănătoșindu -se nu va mai trăi în
căsătoria nelegiuită, i se permite să se mărturisească și să se împărtășească.
Canonul 2 de la Neocezareea prevede, ca în cazul în care una din părți va muri, atunci
partea rămasă în viață va rămân e până la sfârșitul zilelor printre penitenți.
„Femeia, dacă se va mărita cu 2 frați, să se scotă din comuniune până la moarte, totuși
dacă în vremea morții va zice că, făcându -se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă
va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul,
atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăința”. (Canonul 2 Neocezareea 315)
La sinodul de la Laodiceea s -a dezbătut problema156 căsătoriilor mixte, aceasta fiind
pusă în di scuție și la sinoadele IV și VI Ecumenic care au interzis acest tip de căsătorii.
Părinții de la Laodiceea interzic căsătoriile mixte, permițându -le pe acestea numai în
situația în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.
„Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fii lor
cu ereticii prin legătura căsătoriei”. (Canonul 10 Laodiceea 343)
Canonul 31 al sinodului de la Laodiceea întregește prevederile canonului 10 privind
căsătoriile mixte, precizând că în principiu se in terzice căsătoria cu ereticii, dar se admite în
cazul în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.
„Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie, sau a se da fiii sau fiicele după
eretici, ci mai ales a -i lua dacă ar făgădui că se fac creștini”. (Ca nonul 31 Laodiceea 343)
Sinodul de la Cartagina prin canonul 21 interzice copiilor clericilor de a se căsători cu
eretici și păgâni.
„Așijderea s -a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”.
(Canonul 21 Cartagina 419)

156 Idem , pag. 218

70
III.16. Despre înfrânare la carne și vin

Gnosticii considerau că materia este creația diavolului și din această cauză aceștia
recomandau ca oamenii să se ferească de tot ceea ce era material. Encratiții și marcioniții și
alte secte ce împărtășeau principiile gnosticilor, nu recunoșteau căsătoria, nu mâncau carne și
nu beau vin. Dar această abstinență nu era exercitată din conștiință creștină, ci fie din
mândrie, fie din scârbă pentru carne și vin.
Canonul 2 al sinodului de la Gangra (340) combate rigorismul a bsurd al eustațienilor
care, considerând materia rea în sine, îndemnau la înfrânare de la carne și vin. Așadar motivul
pentru care ei recomandau această înfrânare nu era din dorința de „stăruință în bine, adică din
asceză”, așa cum prevede învățătura creșt ină, ci din mândrie. Părinții sinodului sancționează
cu anatema pe toți cei ce pretindeau înfrânare fățarnică.
„Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie și cu credință folosește carne spre
mâncare, afară de cea în sânge și jertfă idolilor sau de sugrumat e, ca și cum nu ar avea
nădejde din cauză că se hrănește cu carne, să fie anatema”. (Canonul 2 Gangra 340).
Învățătura creștină nu -i înlătură pe cei care din convingere și umilință creștină își impun
această înfrânare, canoanele apostolice precizând: „cel ce vrea să se rețină permanent de la
mâncare de carne și de la vin, deci stăruința spre bine, adică pentru asceză cu direcție și scop
creștin, aceluia îi este permis … să facă aceasta”157. Aceeași problemă este vizată și în canonul
21 al sinodului de la Ga ngra.
„Acestea însă le scriem, nu spre a stârpi pe cei ce vor să practice asceza în Biserica lui
Dumnezeu potrivit scripturilor, ci pe cei ce iau pretextul ascezei spre mândrie, ridicându -se
împotriva celor ce viețuiesc mai simplu, și pe cei ce introduc in ovații împotriva scripturilor și
canoanelor bisericești. Așadar noi încă admirăm fecioria cea cu smerenie și primim înfrânarea
ceea ce se face cu demnitate și cu evlavie … si facerile de bine îmbelșugate ale fraților ce se
fac potrivit predaniei biserice ști pentru sărăci, le lăudăm și scurt zis, dorim să se facă în
Biserică toate cele predanisite de dumnezeieștile scripturi și de Predania Apostolică”.
(Canonul 21 Gangra 340)
Canonul 21 este ultimul canon al sinodului local de la Gangra, și este formulat c a o
concluzie a canoanelor precedente. În acest canon este prezentată în amănunt învățătura
mincinoasă a lui Eustațiu. Dacă în primele 20 de canoane se anatemizează separat toate
punctele acestei învățături, în canonul 21 referindu -se la aceea învățătură, se dau îndemnuri și

157 Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Arad, 1930, pag. 267 – 268

71
o serie de reguli pentru toții creștinii ortodocși, pentru ca aceștia să ducă o viață plăcută lui
Dumnezeu.
La sinodul de la Ancira (314) s -a discutat despre clericii vegetarieni, Sfinții Părinți au
hotărât prin canonul 14 al acestui si nod, ca în scopul de a nu produce sminteală în rândul
credincioșilor preoții sau diaconii vegetarieni să guste din mâncărurile cu carne servite la
agape, fără a fi obligați să mănânce. În cazul în care aceștia refuzau acest lucru, abținându -se
în același t imp să consume legumele puse lângă cărnuri, se prevedea sancționarea lor cu
depunerea din treaptă:
„Presbiterii și diaconii cei din cler care se rețin de la cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să
se atingă de ele, și apoi așa de vor voi să se înfrâneze de la ele, iar de nu vor vrea, și nici
legumele ce sunt puse lângă cărnuri nu vor să le mănânce, și astfel de nu se vor supune
canonului, să înceteze ei din treaptă”. (Canonul 14 Ancira 314)

III.17. Despre eretici
Ereticii de deosebesc de adevărații creștini ortodocși atât prin modul de a -și manifesta
ideile religioase, cât și prin faptul că nu împărtășesc aceeași concepție unitară a dogmelor cu
privire la religia creștină ortodoxă. Pot fi considerați eretici însă, și unii creștini care deși sunt
botezați în Hristos, faptele lor arată că nu respectă pe Dumnezeu așa cum învață doctrina
creștină. Mântuitorul însuși interzice creștinilor să se roage cu ereticii158. Canoanele interzic
ereticilor de a intra în casa lui Dumnezeu atâta vreme cât aceștia nu revin la dre apta credință.
Pornind de la precizarea făcută de Mântuitorul „Cel ce nu este cu Mine împotriva mea
este” (Luca 11, 23, Matei 12, 30), Părinții sinodului de la Laodiceea dispun ca ereticii care
stăruie în erezie să nu fie admiși de Biserică.
„Nu este îngăd uit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă stăruie în eres”.
(Canonul 6 Laodiceea 343). La același sinod este interzis creștinilor vizitarea cimitirelor
ereticilor, Părinții sancționându -i pe cei care nu respectă această dispoziție cu oprirea
tempo rară de la împărtășanie, iar pe catehumeni cu prelungirea timpului de catehumenat.
„Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la acele ce se
zic locuri mucenicești ale oricăror eretici, pentru rugăciune sau pentru vindecare ; și unii ca
aceștia de vor fi credincioși, să se excomunice până la un timp anumit. Iar, pocăindu -se și
mărturisindu -se că au greșit, să se primească”. (Canonul 9 Laodiceea 343)

158 Zosima Târâlă și Haralambie Popescu, Pidalion , pag. 36

72
Canonul 33 al sinodului de la Laodiceea completează prevederile celorlalte canoane
ale acestui sinod cu privire la eretici, adăugând că ortodocșii nu pot avea comunitate de
credință, nici cu ereticii, dar nici cu schismaticii.
„Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”. (Canonul 33 Laodiceea 343).
Biserica nu îngăd uie creștinilor căsătoria cu ereticii, acest lucru este prevăzut și în canonul 31
Laodiceea; Părinții sinodului de la Laodiceea admițând totuși căsătoria cu aceștia, numai în
condiția în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.
La sinodul de la Laodiceea s-a dezbătut problema cinstirii martirilor ereticilor, Părinții
sinodului au dispus să -i pedepsească cu anatema pe creștinii care din ignoranță sau fiind
seduși de eretici le -ar cinsti acestora martirii.
„Nici un creștin nu se cuvine să părăsească pe mart irii lui Hristos, și să se ducă la
pseudomartiri, adică la ai ereticilor, sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceștia sunt
străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânșii să fie anatema”. (Canonul 34
Laodiceea 343)
Cu privire la eretic i Biserica Ortodoxă are o atitudine diferită, astfel cei care se
îndepărtează de dogma fundamentală a Bisericii trebuie botezați din nou, iar cei care se
deosebesc mai puțin, prin abateri de ordin secundar, nu mai sunt botezați, ci doar pecetluiți cu
sfânt ul mir. Acești eretici pot fi reprimiți în sânul Bisericii fiind, după caz, fie botezați din
nou, fie pecetluiți cu sfântul mir, numai după ce au declarat în scris că s -au lepădat și au
anatemizat eresul.
La sinodul de la Laodiceea s -a hotărât prin canonul 7 reprimirea în sânul Bisericii, fără
a-i boteza din nou, dar bineînțeles după ce au anatemizat eresul, pe novațieni, fotiniani și
quartodecimali.
„Cei ce se întorc din eresuri, adică dintre novațieni sau fotiniani sau quartodecimali ori
catehumeni, ori c redincioși de ai lor, să nu primească înainte de a anatemiza tot eresul, și mai
ales pe cel ce se țineau, și apoi pe cei ce se ziceau la dânșii credincioși, învățându -i sinoadele
credinței și ungându -i cu Sfânta Ungere, așa să se împărtășească cu Sfintele taine”. (Canonul
7 Laodiceea 343)
Canonul 8 al sinodului de la Laodiceea impun frigilor pentru reprimirea în Biserică,
botezul:
„Cei ce se întorc de la eresul celor ce se zic frigi, de ar fi și în clerul cel de dânșii
socotit, și s -ar zice cei mai mari, un ii ca aceștia să se caterisească cu toată sârguința și să se
boteze de episcopii și presbiterii Bisericii”. (Canonul 8 Laodiceea 343).

73
Referitor la donatiști, urmașii lui Donat, sinodul de la Cartagina dispune prin canonul
57 să -i primească în Biserică făr ă a repeta Botezul.
„Deoarece s -a hotărât în sinodul de mai înainte, îmi amintesc în armonie cu voi că,
copiii cei mici botezați de donatiști, care încă nu au putut cunoaște pierzarea rătăcirii lor, după
ce vor ajunge la vârsta capabilă de raționare, cunos când adevărul și urând răutatea donatiștilor
acelora față de catolicească Biserică a lui Dumnezeu, care s -a răspândit în toată lumea, unii ca
aceștia să se primească după rânduiala veghe prin punerea mâinilor, și nu trebuie să se
oprească sub cuvânt de răt ăcire de la starea clerului, când venind la credință (…)”. (fragm. din
canonul 57 Cartagina 419)
Canonul 66 al sinodului de la Cartagina demonstrează atitudinea blândă a Bisericii
africane față de schismaticii donatiști.
În scopul stabilirii păcii cu do natiștii, dar și ca urmare a lipsei de clerici cu care se
confrunta Biserica Africii, Părinții sinodului de la Cartagina prin canonul 68 admit valabilă
hirotonia donatiștilor.

74
CAP.IV. IMPORTANȚA ACTUALĂ A CANOANELOR
SINOADELOR LOCALE

Hotărârile sinoadelor locale nu au fost date pentru a legifera apriori asupra unor
probleme care ar fi putut să se ivească în sânul Bisericii, ci pentru a rezolva probleme reale cu
care s -au confruntat comunitățile creștine datorită unei înțelegerii greșit e a Revelației în
Hristos.
Canoanele sinoadelor locale au fără îndoială o importanță istorică deosebită, dat fiind
faptul că acestea pot servi ca izvoare istorice, care pe de o parte atestă prezența creștinismului
încă din cele mai vechi timpuri în divers ele regiuni ale globului, iar pe de altă parte ne
informează asupra problemelor cu care se confrunta Biserica, referitoare la viața liturgică, la
condițiile de reprimire în sânul Bisericii a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință, a
ereticilor, condiț iile de hirotonire, de alegere a episcopilor, precum și problemele morale ale
credincioșilor. Deși canoanele159 sinoadelor locale au o importanță istorică de necontestat,
acestea nu pot fi privite doar ca izvoare autentice ale istoriei bisericești, deoarece ele decurg
direct din viața istorică a Bisericii.
Pentru a înțelege canoanele este important să se cerceteze și cauzele bisericești care au
favorizat adoptarea acestora. Ar fi imposibil de înțeles mesajul160 canoanelor dacă am despărți
conținutul specific a l acestora de contextul istoric.
Dispozițiile sinoadelor locale se referă mai ales la jurisdicțiile și obligațiile pastorale
ale episcopilor provinciali, la raportul dintre episcopi și păstoriți, la problemele canonice și
liturgice care preocupau Biserici le locale, la viața morală și în general la credința creștinilor,
penitență sau altfel spus, la ansamblul slujirii pastorale a fiecărui episcop. Sinoadele locale au
fost convocate în diferite circumstanțe și în scopul de a armoniza în chip autentic misiune
spirituală a Bisericii la condițiile istorice permanent schimbătoare.
Hotărârile sinoadelor locale au o importanță și o valoare de necontestat, fapt dovedit și
de hotărârile Sinoadelor Ecumenice VI și VII, care prin canoanele 2 și respectiv 1 au conferi t
acestora autoritate ecumenică. Așadar nimeni nu poate contesta valabilitatea deciziilor acestor
sinoade ecumenice. Cu toate acestea, autorii de drept canonic, dar și teologii, și -au pus
întrebarea dacă unele din aceste canoane pot fi modificate, știut fi ind faptul că evoluția
societății a determinat numeroase schimbări, iar unele din dispozițiile acestor sinoade nu mai

159 Vlassios I. Phidas, Drept Canonic. O perspectivă ortodoxă . pag. 30 – 60
160 Idem pag. 28 – 63

75
pot fi aplicate în prezent, deoarece situațiile și probleme reglementate prin acestea, nu mai
sunt întâlnite în prezent.
Pr. prof. Liviu Stan argumentează că ar fi chiar cu neputință ca toate dintre canoanele
adoptate într -o perioadă de 7 – 8 veacuri înainte de anul 920, să se mai potrivească și astăzi –
autorul făcând referire aici la canoanele disciplinare și nu la cele dogmatice. Despre această
problemă Prof. Dr. Boroianu afirma următoarele: „în ceiace privește credința, legile rămân
etern aplicabile, iar în ceea ce privește buna rânduială în biserică, se susțin atât cât alte legi nu
vin a le schimba”161. De asemenea Nicodim Milaș în import antul său tratat de „Drept
Bisericesc Orintal” preciza „deosebirea dintre legile dogmatice și cele disciplinare, cele dintâi
numite dogme expun cu multă preciziune adevărul descoperit prin el și condamnă ereziile
îndreptate împotriva lui. Aceste erezii au și făcut ca biserica să dea aceste legi … deoarece
Biserica nu creează nici o dogmă nouă, ci dă o formă scrisă și stabilită adevărurilor
descoperite precizându -le. Legile dogmatice ca atare sunt cu totul neschimbătoare.
Celelalte legi, adică legile disci plinare sau legile bisericești în sens mai strâns
regulează viața din afară a credincioșilor din biserică precum a tot ce trebuie pentru
menținerea ordinii bisericești și ajungerea scopului bisericii. Aceste legi disciplinare nu sunt
deloc neschimbătoare, ci se pot schimba după nevoile bisericii și după schimbările pe care le
indică starea socială dintr -o epocă sau alta. Asemenea schimbări se puteau face odinioară și se
pot face și azi numai cu condiție ca să ținem cu tărie la legile fundamentale ale organi zării
bisericești și să avem în vedere normele de mai înainte, ferindu -ne de a produce sminteală
între credincioși”162.
Ținând seama de toate aceste aspecte Pr. C. Dron opinia că „deși canoanele sunt în
vigoare vorbind din punct de vedere teoretic pot f i totuși modificate”163.
Din categoria teologilor care susțin revizuirea operei canonice face parte și Pr. Prof.
Liviu Stan care în studiul intitulat „Legislația bisericească și valoarea ei canonică” face o
clasificare a canoanelor care au căzut în desuetudi ne, acestea se referă la:
 Funcții bisericești dispărute: fac referire canonul 38 Cartagina, care are ca obiect pe
văduve ca grup organizat de slujitoare sau femeii afierosite bisericii, acest cin exista în
epoca apostolică, dar nu și astăzi. Canonul 26 La odiceea este fără obiect, deoarece
reglementează situația exorciștilor, funcție care nu mai există în Biserică de 1500 de ani.

161 Dumitru Boroianu, Dreptul Bisericesc , vol. II, pag. 24
162 Nicodim Milaș, Drept Bisericesc Oriental , vol. II, pag. 24
163 Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor , pag. 150

76
Canonul 96 Cartagina se referă la executori bisericești, funcție existentă în Biserica Africii
în sec. V.
 Stări bisericești și co ndiții sociale dispărute: canoanele 12 Ancira, 5 Neocezareea, 5, 19,
45, 46, 47 Laodiceea se referă la catehumenatul organizat, care astăzi a dispărut din viața
bisericească. Canoanel 45, 63, 129 Cartagina îi socotesc în afara Bisericii pe actori,
comedian ți și artiști în general. Canoanele 64, 82 Cartagina se referă la scalavi.
Raporturile creștinilor cu evreii sunt reglementate prin canoanele 37, 38 Laodiceea.
 Privilegii de altă dată ale unor biserici: canonul 7 Sardica care stabilește așa numitul drept
de azil al bisericii, un privilegiu care astăzi nu mai există. Canonul 55 Cartagina care dă
episcopului Cartaginei dreptul de a hirotoni clerici întoate parohiile din Africa.
 Privilegiile împăraților bizantini: invocate de canonul 104 Cartagina care permite
împăratului bizantin să convoace instanțele de judecată ale clerului.
 Condiția socială a clerului în primele secole creștine: canonul 15 Cartagina care impune
clerului să nu ia parte la spectacole de teatru, de dans, de circ și canonul 30 Laodiceea care
impune clericilor să nu gireze pe nimeni.
Cu toate că au fost semnalate unele canoane care au căzut în desuetudine,
rămânând – așa cum arăta Pr. prof. Stan – fără obiect, opera canonică a sinoadelor locale este
fără îndoială valabilă și astăzi după atâtea secole, aspect consfințit de hotărârile sinoadelor
ecumenice; iar privitor la canoanele care nu mai au aplicare în prezent, consider că nu
reprezintă o problemă atât de stringentă pentru legislația bisericească, dat fiind faptul că
acestea sunt foarte puț ine în raport cu marea operă legislativă a celor 11 sinoade particulare și
a faptului că acestea au dezbătut o varietate de probleme, ale căror reglementări au aplicare și
în mileniul 3. Aceste reglementări se referă la condiția clerului, la probleme moral e ale
credincioșilor precum și la eretici.
Biserica a acordat o importanță deosebită condițiilor de reprimire în comunitatea
creștină a ereticilor și schismaticilor. Atitudinea față de eretici este diferită stabilind
necesitatea botezului pentru acei care se depărtează de dogma fundamentală a Bisericii, iar
acei care se deosebesc mai puțin prin abateri de ordin secundar de perceptele ortodoxiei, să fie
reprimiți în Biserică prin pecetluirea cu Sfântul Mir, nefiind necesară repetarea botezului.
Canoanele sinoadelor locale cu privire la eretici au avut o importanță deosebită prin
faptul că la vremea respectivă au reglementat și relația care o puteau avea creștinii cu ereticii.
Referitor la acest aspect, Părinții sinoadelor locale au avut o atitudine reticen tă, fapt ce
transpare și din prevederile canoanelor adoptate la aceste sinoade. Se remarcă faptul că
hotărârile sinoadelor locale nu încurajează legăturile sociale ale creștinilor cu ereticii, probabil

77
în scopul de a -i feri pe creștini de relații cu acești a, pentru a nu fi creștinilor motiv de
sminteală.
Sinodul local de la Gangra (340) a fost convocat de episcopii locului, în scopul de a
combate învățătura greșită a eustațienilor, care desconsiderau nunta și îndemnau soții să -și
abandoneze familiile, nu re spectau zilele de post rânduite de biserică și desconsiderau preoții
căsătoriți. Canonul 4 al acestui sinod consideră drept act legal căsătoria preoților fapt ce s -a
menținut până în zilele noastre. Acest sinod a avut o importanță deosebită, ca urmare a
faptului că prin hotărârile adoptate a fost combătută învățătura eretică a eustațienilor, care
rigoriști fiind, riscau să transforme monahismul într -o sectă religioasă.
În sinodul de la Ancira, Părinții sinodului au stabilit condițiile de reprimire a celor
căzuți (lapsi) de la dreapta credință, dispunând în funcție de gravitatea faptelor săvârșite și a
căderii, trepte diferite de penitență.
La sinodul de la Neocezareea (315) s -au dezbătut probleme de disciplină și au fost
adoptate un număr de 15 canoane, majo ritatea cu un caracter disciplinar, din prevederile
cărora ne putem face o imagine despre starea socială și morală a societății creștine de la
începutul secolului al IV -lea.
Sinodul de la Sardica (343) este important prin faptul că, la acest conciliu s -a încercat
aplanarea neînțelegerilor și tulburărilor provocate în Biserică de către arieni și semiarieni, mai
ale după condamnarea lui Arie, la sinodul I Ecumenic, scopul acestui sinod însă, nu a fost
niciodată atins. Așa după cum nota istoricul I. Rămureanu, acest sinod are o importanță
deosebită pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto -daci și daco -romani de la sudul și
nordul Dunării, prin faptul că la acest sinod au participat mulți episcopi care -i păstoreau pe
strămoșii noștri. Numărul mare de ep iscopi din regiunile dunărene care au participat la
sinodul de la Sardica, atestă vechimea creștinismului pe teritoriul patriei noastre164.
Sinodul de la Constantinopol (861) și -a dovedit cu siguranță importanța, nu numai prin
faptul că a confirmat condamn area iconoclaștilor, dar și prin faptul că majoritatea prevederilor
canoanelor adoptate la acest sinod au fost statornicite și de alte sinoade.
Canonul 1 a sinodului de la Constantinopol (879 – 880) este, după opinia mea, de o
importanță incontestabilă, pr in faptul că, prin prevederile lui este subliniată însăși unitatea165
canonică dintre Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. Vorbind despre importanța sinodului de

164 Ioan Rămureanu, Sinodul de la Sardica din anul 34 3 …, pag, 176 – 182
165 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , pag. 315

78
la Constantinopol (879 – 880), Milaș afirma că prin acest conciliu a fost „proclamată solemn
pacea încheiată între Biserica de Răsărit și cea de Apus”166.
Canoanele sinodului de la Cartagina (419) sunt cele mai numeroase aprobate vreodată
la un sinod local. Aceste canoane au o valoare deosebită prin varietatea problemelor
dezbătute, care vizează atâ t reglementarea vieții morale a creștinilor cât și problema ereticilor
donatiști, care au frământat Biserica Africii o lungă perioadă de timp. Este demn de remarcat
faptul că dintre sinoadele locale, numai la sinodul de la Cartagina (419) s -au aprobat pe l ângă
canoanele cu caracter disciplinar și canoane de conținut dogmatic. Pr. C. Dron numără 9
canoane de conținut dogmatic aprobate de sinodalii de la Cartagina, și anume canonul 2 care
face vorbire despre Sfânta Treime și care are – după cum afirmă autorul167 un „sumar”
conținut dogmatic – și canoanel 120 – 128 prin care se anatemizează eresul pelagian.
Valoarea actuală a canoanelor celor 11 sinoade locale este subliniată, atât de faptul că
ele sunt obligatorii pentru toată Biserica aspect consfințit de hotăr ârile sinoadelor ecumenice,
cât și din aplicarea în viață bisericească de -a lungul celor 17 secole, de când acestea au fost
adoptate.
Un alt argument care susține importanța operei canonice a sinoadelor locale, îl
reprezintă studiul făcut de Pr. Vlasioss P hidas în lucrarea „Drept canonic. O perspectivă
ortodoxă”, operă în care autorul prezintă pentru fiecare sinod local în parte, canoanele ale
căror prevederi au fost reluate și dezbătute la sinoadele ecumenice. Acestea sunt următoarele:
 15 dintre cele 25 de canoane aprobate la sinodul de la Ancira (314)
 9 dintre cele 15 canoane aprobate la sinodul de la Neocezareea (315)
 13 dintre cele 25 canoane aprobate la sinodul de la Antiohia (341)
 16 dintre canoanele sinodului de la Sardica (343)
 34 dintre cele 60 de canoane ale sinodului de la Laodiceea (343)
 11 dintre cele 21 de canoane ale sinodului de la Gangra (340)
 canonul de la sinodul de la Constantinopol (394)
 77 dintre cele 133 de canoane ale sinodului de la Cartagina (419)
 15 dintre cele 17 canoane ale sino dului de la Constantinopol (861)
 2 dintre cele 3 canoane ale sinodului de la Sofia în Constantinopol (879 – 880)
Din toată opera canonică a sinoadelor locale, reprezentată de cele 322 de canoane
aprobate de acestea, se observă din studiul enunțat anterio r, că reglementările a 193 dintre
aceste canoane, au fost reluate și dezbătute și la sinoadele Ecumenice. Faptul că Sfinții

166 Nicodim Milaș, Drept Bisericesc Oriental , vol. II, pag. 81
167 Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor , pag. 132

79
Părinți ai sinoadelor ecumenice au găsit de cuviință să reia parte din prevederile acestor
sinoade și să le dezbată în ședințel e sinoadelor Ecumenice, subliniază importanța problemelor
dezbătute la sinoadele locale.
Sinoadele locale au transmis Bisericii un prețios tezaur de învățătură și disciplină, care
alimentează viața creștinilor de peste 1600 de ani.

80
BIBLIOGRAFIE
A. Cărți

1. Boroianu, Dumitru, Dreptul Bisericesc, vol.I și II, Iași 1899
2. Busuioc, C., Sinodul local din Neocesareea, Ed. Lupta, Buc. 1915
3. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000
4. Dron, Constantin, Valoarea actuală a canoanelor, Tipografia Cărților Bisericești, Buc.
1928
5. Floca, N. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Ed. Polsib, Sibiu
1993
6. Floca, N. Ioan, Drept CanonicOrtodox. Legislație și Administrație Bisericească, Ed.
I.B.M. – B.O.R., Buc. 1990
7. Gabor Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie I cel Mare (379 – 395), Ed.
Bizantină, 2004
8. Gidei, V. I., Sinodul din Laodiceea, Buc. 1901, (teză de licență)
9. Hristos, Andruțos, Simbolica, trad. rom. Iustin Moisescu, Craiova 1955
10. Marcu Ascetul, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, Ediția a II -a, trad.
rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947
11. Mihăilescu, Gheorge, Sinodul de la Ancyra, Ed. Gutenberg, B uc. 1908
12. Milaș Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțită de comentarii, vol.II, trad. de
Uroș Covincici și N icolae Popovici,Tipografia Diecezană, Arad 1930
13. Milaș, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Ed.Gutemberg, Buc. 1915, traducere de
D. I. Cornelescu și Vasile S. Radu revăzută de I. Mihălescu
14. Popa, Ioasaf, Calea de mijloc în asceza creștină, Ed. Glasul Monahilor, Buc. 1999
15. Popovici, Eusebiu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Iași, 1925
16. Rămureanu, I. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. I.B .M.-B.O.R., 1987
17. Soare Gheorghe, Înapoi la Sfintele canoane, Buc. 1932
18. Târâlă Zosima și Haralambie Popescu, Pidalin, Ed. Speranța, Buc. 1992
19. Vlassios, I. Phidas, Drept Canonic. O perspectivă ortodoxă, trad. De Pr. Lector Adrian
Dinu

81
B. Studii

20. Buzan, S., Hirotonie și hirotesie, în O., Anul IX, nr. 4/1957
21. Catrina, I. Aurelian, Canoanele sinodului convocat ca al VIII -lea ecumenic, în O.,
Anul XVII, nr. 4/1965
22. Chenu, M.D., Viața sinodală a Bisericii și sociologia creștină, în Esprit, Anul XXIX,
nr. 301, Decembrie 1961
23. Chițescu, Nicolae, Scriptură, Tradiție și tradiții, în O., Anul XV, nr. 3, 1963
24. Cobzaru, Daniel, Organizarea bisericească în lumina legislației locale de la Antiohia
341 și Sardica 343, în O., ANUL LII,nr. 1 – 2/2001
25. Coman, G. Ioan, Patrologia , Coman, G., Ioan, Sinoadele ecumenice și importanța lor
pentru viața Bisericii, în O., Anul XIV, nr. 3/1962
26. Dură, Nicolae, Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei
canonice, în O.,Anul XXXIV, nr. 3, 1982
27. Floca, N. Ioan, Canoanele sinodului de la Sardica, în S.T., Anul XXIII, nr. 9 – 10,
1971
28. Flor, R. Teodorescu, Sinoadele ecumen ice și sinoadele locale din Răsărit și Apus –
expresia unității în varietate a Bisericii din veacul al IV -lea, în M.M.S., Anul XLV, nr.
1 – 2, 1969 .
29. Găină, Dumitru I., Din activitatea canonică a patriarhului Fotie, în S.T., Anul XV, nr.
5 – 6, 1963
30. Grigorie, Marcu, Ideea de sinodalitate și prioritate apostolică Noul Testament, în S.T.,
seria a II -a, Anul XXVI, nr. 7 – 8, 1974
31. Ion,C., Instituția horepiscopilor în Biserica veche, în Studii Teologice, Anul XIV, nr.
5-6, 1962
32. Ivan, D. Iorgu, Oros și Kanon, în O., Anul XXII, nr. 3, 1970
33. Manea, Cristișor, Tipuri de sinoade prevăzute de sfintele canoane, în S.T., seria a I I-a,
Anul XV, nr. 7 – 8, 1963
34. Milan, Șesan, Patriarhul Fotie și Roma, în Mitropolia Ardealului, Anul V, nr.7 -8, 1960
35. Moldovan, D., Ilie, Sfintele canoane și raportul lor cu revelația divină, în Mitropolia
banatului, Anul XXVII, nr. 1 – 3, 1977
36. nr. 3 – 6, 1951

82
37. Posa, Consta ntin, Sinodul din Antiohia 341 și canoanele sale, (teză de licență) Ed.
Gutenberg Buc. 1900
38. Radu, S., Cinstirea Bisericii, locașul lui Dumnezeu, în Mitropolia Olteniei, Anul XIX
nr. 3 – 4, 1967
39. Rămureanu, I. Ioan, Sinoadele de la Sirimium între 348 – 358, în S.T., Anul XV, nr. 5
– 6, 1963
40. Rămureanu, I. Ioan, Sinodul de la Sardica din anul 343. importanța lui pentru ist oria
pătrunderii creștinismului la geto -daco – romani, în S.T., Anul XIV, nr. 3 – 4, 1962
41. Rămureanu, Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Si nodul I ecumenic până
la moartea lui Arie, în S.T., Anul XIII, nr. 1 – 2, 1961
42. Samir, Gholam, Legea divină și legea bisericească, în S.T., seria a II-a, Anul
XXVII, nr. 9 – 10, 1975
43. Soare Gherghe, Legislație Bisericească, în B.O.R., Anul XIX, nr. 3 – 6, 1951
44. Stan, Liviu, Autocefalia și autonomia în Ortodoxie, în Mitropolia Oleteniei, Anul XIII,
ne. 5 – 6, 1961
45. Stan, Liviu, Biserica și Dreptul, în M.O., anul VII, nr. 8 – 9, 1956
46. Stan, Liviu, Codificarea canoanelor, în S.T., Anul XXI, nr. 9 – 10, 1969
47. Stan, Liviu, Despre sinodalitate, în S.T., Anul Xxi, nr. 3 – 4, 1969
48. Stan, Liviu, Dreptul în viala Bisericii, în S.T., Anul XII, nr. 7 – 8, 1960
49. Stan, Liviu, Obărșia și dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în Mitropolia
Olteniei, Anul XX, nr. 1 – 2, 1968
50. Stan, Liviu, Pe drum ul tradiției și canoanelor ortodoxe, în Biserica Ortodoxă Română,
Anul XXVI, nr. 5 – 6, 1958 .
51. Stan, Liviu, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Ca noane, în Ortodoxia, Anul XXII, nr. 2,
1970
52. Stănculescu, Ioan, Ascultarea canonică, în S.T., Anul XIV, nr. 7 – 8, 1962
53. Stăniloae, Dumitru, Autoritatea Bisericii, în S.T., Anul XVI, nr. 3 – 4,1964
54. Stăniloae, Dumitru, Caracterul permanent și mobil al tradiției, în S.T., Anul XXV, nr.
3 – 4, 1973
55. Stăniloae, Dumitru, Temeiurile teologice ale ierarhiei și ale sinodalității, în S.T., Anul
XX, nr. 3 – 4, 1970
56. Viorel, Ioniță, Sinodul de la Const antinopol din 879 – 880 și actualitatea hotărârilor
sale, în S.T., seria a II -a, Anul XXXIV, nr. 3 – 4, 1982