Abordari Teoretice Si Practice ale Conceptelor de Eficienta, Rentabilitate Si Profitabilitate

Capitolul 1. ABORDARI TEORETICE ȘI PRACTICE ALE CONCEPTELOR DE EFICIENȚĂ, RENTABILITATE ȘI PROFITABILITATE

Abordări teoretice și metodologice privind eficiența producției agricole

Noțiunea de efect și îndeosebi de cel de producție și de comerț se intilnesc chiar și din cele mai străvechi timpuri. Încă de pe atunci se știa că efficient semnifică ceea ce produce un efect , adică ceea ce duce la obținerea unor rezultate bune. De aici și cuvîntul efect provine de la cuvintul latin effectus care in traducere ad. literam (literală) înseamnă rezultat, adică rezultatul unei acțiuni. Eficiența economică relevă efectul final ca rezultat al folosirii raționale a resurselor de muncă, a mijloacelor de producție, a pămîntului. Efectul de la îngrășăminte –adaosul recoltei, de pe urma folosirii furajului – adaosul de lapte și carne. Însă efectul obținut nu ne oferă o imagine deplină despre avantajul-beneficiul rezultat din aceasta operație. Despre faptul cum se recuperează ele, ne dăm seama după compararea rezultatului cu cheltuielile făcute. Doar după compararea efectului n-am putea trage o concluzie din care să conchidem cît de rațională este aplicarea acestor măsuri. Despre rezultatul cu folos ne vorbește indicele de eficiență economică.

Conceptul de eficiență poate fi examinat sub doua aspecte ale cuvîntului – larg și îngust. Dacă e vorba despre activitatea economică, deci e vorba despre eficiență economică. De exemplu, în practică întilnim expresii de genul : eficiența economică a investițiilor, a specializării, a mecanizării complexe a folosirii capitalului. Însă noțiunea de eficiență poate fi folosită și într-un sens mai larg al cuvîntului, mai ales pentru caracteristica producerii sociale în ansamblu a sistemului relațiilor sociale, a metodei actuale de producere [1].

Categoria de eficiență, aplicată în foarte multe domenii ale activității umane cu varianta sa cvasie chivalentă – eficacitate, în cei mai generali termeni, reprezintă caracterizarea calitativă a

rezultatului desfășurării unei acțiuni a omului care presupune luarea în considerare a unui volum de efort fizic și intelectual, concretizat într-un volum de muncă vie sau trecută, anterior

consumată.

Eficiența este un termen relativ, iar corecta sa determinare și percepere este extrem de importantă pentru activitatea oamenilor. Tocmai datorită acestui fapt, întotdeauna eficiența va

fi relativizată unui anumit criteriu. Atunci când afirmăm că o economie sau o firmă este mai eficientă decât alta, avem în vedere o comparație în funcție de un anumit criteriu sau indicator

(producția pe salariat, randamentul pe hectar sau producția pe mașină etc.).

Criteriul general al eficienței în economie este valoarea, care reprezintă o noțiune subiectivă, în sensul dorinței cuiva de a avea un anumit lucru, aprecierea valorii fiind destul de dificilă, mai ales în condițiile cerinței de maximizare a acesteia (a profitului și utilității unui bun sau serviciu), ceea ce, implicit, presupune și aspecte normative legate de recomandări de

instrumente și politici economice, pe baza comparației dintre mai multe variante de politici.

Termenii de eficiență și eficacitate provin din latină: eficiență derivă din efficere = a efectua, iar eficacitatea din efficas-efficacis = care are efecte dorite. Conceptul de eficiență a cunoscut o largă răspândire în timp, îndeosebi odată cu accentuarea caracterului limitat, restrictiv al resurselor, al factorilor de producție. În prezent, el are o aplicabilitate generală în procesul de luare a deciziilor, în orice țară, la toate nivelurile.

De regulă, eficiența mai ridicată semnifică o evoluție favorabilă a fenomenelor și proceselor economice, bazate pe consumul de muncă, precum și un proces de îmbunătățire a modului de desfășurare a fenomenelor și proceselor socio-umane. Eficiența ocupă un loc central atât în activitățile practice ale omului, cât și în preocupările teoretico-metodologice.

Eficiența, în sens larg, reprezintă scopul final al oricăreiștiințe și se referă la mai multe domenii (economic, social,tehnologic, ecologic etc.), ceea ce îi conferă un caracter calitativ,

multidisciplinar, complex. Ecoeficiența, de exemplu, este un indicator complex, care raportează rezultatele în domeniile economico-social și de mediu la cheltuielile efectuate în domeniile respective.

În cadrul științei economice, eficiența reprezintă un domeniu de primă importanță privind studierea fenomenelor și proceselor economice, din punctul de vedere al raportului, corelației,

comparației dintre cheltuieli, eforturi, consumul de resurse, pe de o parte, și rezultatele, efectele, producția realizată, pe de altă parte, exprimate în unități fizice și valorice.

Eficiența economică este o categorie complexă a științelor economice, care presupune abordări sistemice în legătură cu cheltuielile de factori de producție și cu rezultatele aferentela nivelurile micro, mezo și macroeconomic [2]. Eficiența economică este o noțiune complexă prin care se înțelege obținerea unor rezultate economico-sociale maxime și de utilitate prin cheltuirea rațională și economică a unor resurse materiale, tehnice, de muncă, financiare pe baza metodelor științifice de organizare și de conducere a activităților umane în toate domeniile. Cu alte cuvinte, eficiența economică este o noțiune prin care se estimează rezultatele unei activități economice în raport cu eforturile făcute. Orice indicator de eficiență economică este prezentat într-una din două forme posibile:

Raportul efectelor obținute către eforturile depuse; indică cuantumul efectului obținut dintr-o unitate de efort depusă. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se ține cont de necesitatea maximizării lui. Așadar, cu cât este mai mare acest indicator, cu atât este mai avantajoasă activitatea economică. Exemplul cel mai firesc ar fi raportul dintre profitul net și cheltuielile legate de organizarea activității economice ce-l asigură. Poate fi exprimat prin formula: e = E/e,–max.,

unde:

E – efectele (rezultatele) obținute;

e – eforturile depuse (resursele consumate).

Eficiența economică este principalul factor calitativ al creșterii economice deoarece prin ea se asigură sporirea absolută a efectelor cu același volum de efort.

Raportul dintre eforturile depuse și efectele obținute arată ce efort trebuie depus pentru a obține o unitate de efect. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se ține cont de necesitatea minimizării lui. Așadar, cu cît este mai mic acest indicator, cu atât este mai avantajoasă activitatea economică. Exemplul cel mai firesc ar fi raportul dintre cheltuielile legate de organizarea activității economice și profitul net obținut din aceasta activitatea. Poate fi exprimat prin formula: e’= e/E,––min.

Orice program de activitate (producție, investiție, aprovizionare, desfacere etc.) presupune mai multe modalități de realizare. La rândul ei, fiecare modalitate are la bază mai multe variante de proiect, fiecare caracterizându-se printr-o varietate de informații referitoare la:

eforturile;

efectele;

raporturile existente între acestea;

durata de realizare a activității;

durata de obținere a efectelor economice scontate etc.

De aceea, pentru alegerea variantei optime se folosește un sistem de indicatori de eficiență economică ce surprind aceste informații sub aspect cantitativ, dar și calitativ.

Indicatorii folosiți în aprecierea activității economice se pot clasifica după mai multe criterii.

După sfera de cuprindere (și de referință) se împart în:

1) indicatori care reflectă efectele economice, și anume: capacitatea de producție, valoarea producției, profitul, încasările etc.;

2) indicatori care cuantifică eforturile economice pentru realizarea activității respective, cum sunt: volumul investițiilor, cheltuielile de producție, structura costurile de producție, numărul total de salariați etc.;

3) indicatori care se referă la perioada în care se desfășoară activitatea analizată (dimensiunea perioadei cercetare-proiectare-producție-desfacere, durata de execuție a unei activități, perioada până la atingerea parametrilor proiectați, durata de amortizare a utilajelor etc.).

Indicatorii 1)-3) nu sunt indicatori propriu-ziși de eficiență economică, pentru că nu asigură comparabilitatea între efectul economic obținut și efortul care a generat rezultatul respectiv.

4) indicatori ai eficienței economice, sunt considerați acei, care au ca caracteristică principală realizarea unei comparații între rezultatele obținute și resursele consumate, ținând însă seama și de alte elemente definitorii ale eficienței economice (influența factorului timp etc.). Dintre acești indicatori putem menționa:

– rata profitului;

– productivitatea muncii;

– producția la 1 mie lei capital fix etc.

Un alt criteriu de clasificare îl constituie nivelul la care se face evaluarea și analiza economică, și anume:

indicatorii calculați la nivel macroeconomic, care se referă la evaluarea:

efectelor economice ale întregii economii naționale (PIB, PNN, PIN etc.);

resurselor consumate (consumul de o anumită resursă etc.);

eficienței acestora (PIB pe cap de locuitor etc.);

indicatorii calculați la nivel microeconomic, care se referă la indicatorii de volum sau de eficiență economică ce caracterizează realizările unității economice sau o activitate oarecare, ca de exemplu:

valoarea producției,

numărul de salariați,

producția la 1 mie lei capital fix,

profitul la 1 mie lei producție etc.

Indicatorii din această grupă se mai pot clasifica în 4 grupe de indicatori:

indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricărei sfere de activitate (producție, comerț etc.);

indicatori de bază, care sunt diferiți în funcție de obiectul analizei (rata rentabilității, productivitatea muncii etc.);

indicatori specifici, care prezintă anumite particularități în dependență de sfera de activitate, ramură sau proces economic (aprovizionare, producție, comerț etc.);

indicatori suplimentari, care vin să compare eforturile suplimentare, efectele suplimentare și eficiența economică suplimentară obținută în urma sporirii consumului de resurse.

Prin eficiența economică a investițiilor se înțelege relația care se stabilește între nivelul rezultatelor economice în urma desfășurării procesului investițional, pe de o parte, și cantitatea și structura efortului, ca generator de efecte, pe de altă parte.

În categoria eforturilor se cuprind: eforturile care se referă la procesul investițional (valoarea investiției, volumul lucrărilor de construcții-montaj, numărul de utilaje și de personal atrase în procesul investițional), dar și cele referitoare la procesul de producție (costurile de producție, cheltuielile materiale, numărul salariaților etc.).

În aprecierea eficienței economice a investițiilor, eforturile se pot referi numai la activitatea de investiții, la activitatea de producție sau la ambele.

Un rol deosebit de important în aprecierea eficienței economice a investițiilor îl au efectele economice. Acestea pot fi:

directe (rezultatele imediate obținute în urma procesului investițional)

indirecte (care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investițional).

Efectele economice ale procesului investițional (ca de altfel, ale oricărei activități economice) se mai pot clasifica în:

efecte brute (spre ex., valoarea producției, veniturile anuale);

efecte nete (spre ex., profiturile).

Caracteristicile de bază ale eficienței economice a investițiilor

Eficiența economică a investițiilor nu poate fi tratată izolat de celelalte activități economice. Ea este o parte componentă, o latură esențială a întregii activități economice și are o relevanță deosebită în modul de concepere și de realizare a lucrărilor ce contribuie la evoluția produsului social.

Eficiența economică a investițiilor se determină printr-o abordare complexă și sistemică, urmărind multiplele legături și interdependențe ale proceselor economice.

Activitatea investițională se află în strânsă corelație cu cererea pieței. Fundamentarea investițiilor trebuie să se axeze pe perioadele trecute, pentru a asigura o durată cât mai lungă și cât mai eficientă a obiectului investiției. De aici reiese legătura strânsă cu factorul timp.

Eficiența economică a investițiilor, deși capătă o formă absolută, necesită, însă, și un calcul sub formă relativă, pentru a sigura posibilitatea unei comparări cu alte variante de proiecte de investiții.

Eficiența economică a investițiilor urmărește obținerea unor rezultate optime (dat fiind raportul dintre „eficient” și „optim”).

Pe lângă primele două formule de calcul a indicatorului de eficiența economică:

e = E/e,–max. ;

e’= e/E,––min.

se mai aplică și alte două tipuri de indicatori, ce nu pot fi considerați direct indicatori ai eficienței:

1.Raportul dintre două tipuri de cheltuieli ce țin de aceeași activitate economică.

2.Raportul dintre două tipuri de efecte ce aparțin aceleiași activități economice.

Este de menționat și problema raportului dintre factorii eficient și optim. Dacă activitatea economică livrează niște efecte ce predomină eforturile respective, această activitate este eficientă. De obicei, multitudinea proceselor economice permite organizarea mai multor activități economice alternative. Fiecare este caracterizată printr-un nivel anumit de eficiență. Toate activitățile economice pot fi rânduite în ordinea de creștere a eficienței lor. Dacă a fost

selectat întregul complex de activități economice similare, activitatea ce ne asigură cel mai înalt nivel de eficiență va fi considerată optimă. Așadar, ajungem la două concluzii:

activitate optimă este aceea care se dovedește mai eficientă;

noțiunea de optim este relativă, existând un optim relativ pentru fiecare situație economică.

Făcînd parte din totalul proceselor economice, investițiile sunt estimate în mod similar. Diferența apare din faptul că cheltuielile sunt divizate în trei faze ale procesului de investiții. Iar veniturile provin numai dintr-o fază – faza de exploatare. Spre deosebire de cheltuielile procesului de producție, aici apare o gamă mult mai vastă de cheltuieli. Trebuie ținut cont de cheltuielile fazelor anterioare fazei investiționale. Tot aici apare un alt specific al proceselor de investiții – intervale mari de timp între momentul cheltuielilor și apariția primelor venituri.

Evaluarea eficienței economice a investițiilor se realizează, ca și eficiența economică în general, cu ajutorul unui sistem de indicatori. Acest sistem este diferit dacă evaluarea se face:

– la nivel microeconomic (la nivelul agentului economic sau la nivelul obiectivului de investiții) sau

– la nivelul macroeconomic (la nivelul economiei naționale).(3)

Indicatorii de eficiență se calculează la nivel macro-economic și la nivel micro-economic.

La nivel macro-economic se măsoară:

eforturile, adică resursele consumate la nivelul întregii economii, ca de exemplu: consumul de materiale, consumul de forță de muncă, volumul investițiilor, etc.(BLR);

efectele la nivelul întregii economii, ca de exemplu: produsul național net, produsul intern brut, produsul global brut;

raportul dintre efecte și eforturi, adică eficiența economică, prin: produsul național net la 1 leu investit, produsul intern brut pe cap de locuitor, etc.

La nivel micro-economic se măsoară:

eforturile pentru realizarea activității, ca de exemplu: cheltuieli de producție, volumul investițiilor, numărul de salariați, etc.

efectele rezultate în urma activității, ca de exemplu: capacitatea de producție, valoarea producției, încasările valutare, profitul, volumul vănzărilor, etc.

raportul dintre efecte și eforturi, adică eficiența economică, prin: rata profitului, productivitatea muncii pe salariat, producția la un milion lei capital fix, volumul vănzărilor la 1 milion lei capital fix, investiția specifică, etc.

În literatura de specialitate se prezintă o serie de grupări ale indicatorilor de eficiență economică, din care cităm clasificarea profesorilor Vasilescu si Românu:

indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricărei industrii (sfere de activitate), ca de exemplu: vânzări, volumul de investiții, profit;

indicatori de bază, care sunt diferiți în funcție de obiectul analizei, ca de exemplu: rata rentabilității, productivitatea muncii;

indicatori specifici, care prezintă particularități în anumite sectoare de activitate (aprovizionare, producție, vânzări);

indicatori suplimentari, care reflectă eforturile suplimentare și evident, efectele suplimentare, obținute prin sporirea consumului de resurse.

Aceiași autori grupează indicatorii cu caracter general în: indicatori generali ai activității economice; indicatori ai eficienței factorilor de producție; indicatori de structură a resurselor consumate și a rezultatelor obținute [4].

Ca fenomen complex, poate cel mai complex din istoria dezvoltării omenirii, este eficiența economică, în general, și eficiența agriculturii, în special. Aceasta este analizatăcu ajutorul unor metode și tehnici specifice știintelor economice în funcție de diferite criterii : nivel de abordare , structural, temporal, etc.

a) Dupa nivelul de abordare deosebim :

– pe ansamblul economiei naționale.

Eficiența economică se exprima în modul cel mai sintetic printr-un număr redus de indicatori ca de exemplu : produsul intern brut, populația ocupată pe ramuri ale economiei naționale, investițiile și capitalul fix, exportul sau prin indicatori ai nivelului de trai precum gradul de autosatisfacție alimentară, de înzestrare cu bunuri de lungă durată, etc.

-la nivele de ramură economică.

Pentru evaluarea eficienței economice la nivel de ramură (agricultură, industrie, comerț) se utilizează, in general, aceeași indicatori ca și pe ansamblul economiei naționale, stabilindu-se rolul și locul acesteia în economie.

-la nivel de unitate economică.

În întreprinderi, în exploatațiile agricole sau subunități organizatorice ale acestora, ca și alte categorii de agenți economici, eficiența economică se evaluează pe baza unei game de indicatori mult mai mai largî si mai concisă. Sub aspect economic, între nivelul național sau de ramură și unitatea de producție există o deosebire fundamentală și anume aceea că eficiența economică trebuie să se manifeste la fiecare agent economic în parte și nu pe ansamblul agenților economici dintr-o ramură sau la nivel național.

Dupa natura resursei sau categoriei economice;

Fac obiectul evaluării eficienței economice principalele resurse sau categorii economice precum: investițile, cheltuieilile materiale, forța de muncă, progresul tehnic, consumurile energetice.

Dupa orizontul de timp;

În funcție de nivelul la care se evaluează eficiența economică, aceasta poate acoperi perioade de timp trecute sau viitoare (prognoze economice) pentru perioade mai lungi sau mai scurte.

-Analizele anuale sunt cele mai obișnuite si se fac la toate nivelurile, atît pentru perioada trecută (bilanțuri), cît și pentru cea viitoare (bugete).

-Prognoze multianuale pe termen mediu sau lung se execută mai cu seama la nivel național pe ansamblul economiei și pe principalele ramuri [5].

Prin eficiența economică a investițiilor se înțelege relația care se stabilește între nivelul rezultatelor economice în urma desfășurării procesului investițional, pe de o parte, și cantitatea și structura efortului, ca generator de efecte, pe de altă parte.

În categoria eforturilor se cuprind: eforturile care se referă la procesul investițional (valoarea investiției, volumul lucrărilor de construcții-montaj, numărul de utilaje și de personal atrase în procesul investițional), dar și cele referitoare la procesul de producție (costurile de producție, cheltuielile materiale, numărul salariaților etc.). În aprecierea eficienței economice a investițiilor, eforturile se pot referi numai la activitatea de investiții, la activitatea de producție sau la ambele.

Un rol deosebit de important în aprecierea eficienței economice a investițiilor îl au efectele economice. Acestea pot fi:

directe (rezultatele imediate obținute în urma procesului investițional).

indirecte (care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investițional).

Efectele economice ale procesului investițional (ca de altfel, ale oricărei activități economice) se mai pot clasifica în:

efecte brute (spre ex., valoarea producției, veniturile anuale);

efecte nete (spre ex., profiturile).

Factorii care determină creșterea eficienței eonomice

Creșterea eficieței activității economice depinde de o multitudine de factori: economici, tehnici organizatorici și conjuncturali.

a) Dintre factorii economici de creștere a eficienței activității din sectorul agroalimentar menționăm:

– asigurarea optimă a producției cu fondurile și mijloacele necesare, precum și utilizarea lor cît mai rațională;

-asigurarea optimă a unităților cu forță de muncă tot mai calificate și utlizarea ei cît mai deplină și uniformă;

-creșterea cointeresării materiale a lucrătorilor în rezultatele muncii lor.

b) Dintre factorii tehnici care concurează la ridicarea eficienței economice, cit mai importanți se referă la principalele direcții ale progresului tehnic și anume :

– extinderea automatizării proceselor de muncă ;

– introducerea pe scară largă în producție a tehnologiilor moderne;

– modernizarea mijloacelor de transport și a căilor de comunicații.

c) Ca factori organizatorici de creștere a eficienței economice menționăm :

– profilarea, concentrarea, specializarea, cooperarea în producție și integrarea economică;

– organizarea științifică a producției și a muncii în cadrul intreprinderilor.

d) Din categoria factorilor conjuncturali, o influență deosebită asupra eficienței economice o au:

– sistemul de prețuri la produsele agricole și la produsele industriale folosite ;

– sistemul de impozite și de taxe practicat pentru activitatea economică ;

– sistemul de taxe si penalizări [6].

Rentabilitatea și profitabilitatea – obiective strategice ale entităților agricole în condițiile dezvoltării durabile

Orice unitate agricolă modernă, indiferent de profil, dimensiune și spațiul socio-economic în care activează, necesită un stil de conducere bazat pe flexibilitate, dinamism și previziune, ceea ce este de neconceput fără o informare complexă, operativă și de calitate care să stea la baza luării deciziilor. Scopul realizării în cât mai bune condiții a activității de conducere este:

– creșterea profitului unității (firmei) și a ratei profitului;

– îndeplinirea și depășirea obiectivelor prevăzute, planificate pentru o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an);

– folosirea rațională a resurselor materiale, financiare și umane existente în unitate la un anumit moment;

– reducerea continuă a costurilor ca mijloc principal de creștere a profitului în economia de piață;

-creșterea productivității muncii (exprimată în venituri/salariat sau muncitor și ore/tone de produs) [7].

Astfel, componenta de analiză economică ocupă un loc important și este o funcție a oricărui conducător, indiferent de nivelul pe care sa află în ierarhia conducerii și de problemele de conducere care predomină în activitatea sa (strategice, tactice sau operative).

Analiza economică poate fi definită, din punct de vedere economic, ca cercetarea unui fenomen, a unui proces sau a unei activități, precum și cerectarea factorilor care îl determină, cercetare bazată pe descompunerea acestuia în elementele componente și pe studierea acestora. Esențial în analiza economică este studiul relațiilor structurale și al relațiilor cauză-efect.

Rolul analizei economice este evidențiat de următoarele consecințe:

a) Analiza economică ocupă un loc important în procesul creșterii eficienței economice a produselor și a întregii activități a unității sau a firmei.

Ca disciplină științifică, analiza folosește metode proprii de cercetare a fenomenelor, precizând acțiunile și căile pentru îmbunătățirea situației economico – financiare și ținând seama de evoluția condițiilor economice și sociale concrete.

b) Analiza economică asigură elemente de fundamentare a deciziilor pentru utilizarea mijloacelor de producție, a capitalului și a forței de muncă, în vederea sporirii eficienței economice și a utilizării mai raționale a resurselor disponibile și a celor atrase.

Analiza, prin concluziile formulate, contribuie la fundamentarea unor decizii corespunzătoare, îndreptate spre eliminarea deficiențelor, spre extinderea și generalizarea rezultatelor pozitive, spre reglarea activităților tehnice, economice, comerciale etc.

c) Prin analiză, se creează condiții pentru efectuarea unor calcule previzionale, stabilind tendința și evoluția unor indicatori economici pentru o perioadă viitoare.

d) Analiza contribuie la determinarea factorilor care au influențat obținerea unor rezultate tehnice și economice, abaterile de la nivelele preconizate, în funcție însă de condițiile concrete existente și de contextul economiei naționale și al economiei de ramură.

e) Analiza permite identificarea și mobilizarea rezervelor interne existente în unitate, rezerve care constituie pe de o parte posibilități de creștere și dezvoltare a producției, posibilități de creștere a eficienței economice a cheltuielilor.

Rezervele interne, posibil a fi mobilizate în scopul creșterii eficienței economice activității, sunt foarte diverse :

unele vizează forța de muncă (asigurarea unității cu personal necesar din punct de vedere numeric și calitativ, folosirea completă și integrală a timpului de muncă, stabilizarea forței de muncă, creșterea disciplinei în muncă și a disciplinei tehnologice, creșterea productivității muncii;

altele vizeaza mijloacele de muncă (pământul, mijloacele fixe și folosirea lor cât mai completă, creșterea randamentului utilizării lor, efectuarea la timp a întreținerilor tehnice și reparațiilor);

rezerve interne care vizează obiectele muncii (asigurarea procesului de producție cu materii și materiale necesare cantitativ si calitativ, la termenele prevăzute, eliminarea pierderilor și risipei, utilizarea lor corespunzătoare pentru a avea efectul dorit). Folosirea judicioasă a unei rezerve interne are consecințe complexe și influențează nivelul mai multor indicatori ai activității unității.

f) Analiza stabilește măsurile adecvate pentru desfășurarea activității în viitor, măsuri cu caracter economic, tehnic, organizatoric, social, juridic.

g) Un alt rol al analizei în activitatea de conducere la toate nivelurile este că permite efectuarea unui control multilateral asupra modului și condițiilor în care se îndeplinesc obiectivele preconizate și se aplică principiile noului mecanism economico-financiar în scopul sporirii eficienței economice

Autorul Cornel Creangă, în manualul său, atrage o deosebită atenție că în condițiile de piață profitul este unul din principalele obiective a activității întreprinderii. În pofida fapului că scopul de maximizare a profitului depreciate din calitatea de scop principal al unui agent economic, din cauza unor lipsuri conceptuale și practice, cum ar fi neluarea în considerație a riscului posibil sau caracterul imobil, studiul profitului este primordial pentru examinarea circumstanțelor financiar-patrimoniale ale întreprinderii [8].

Conform opiniei autorului Cornel Creangă, se poate afirma că dacă în cadrul întreprinderii se produce puțin, atunci este imposibil de obținut profitul maxim de realizare, iar dacă producția trece poziția unde venitul marginal este egal cu costul marginal, atunci alte venituri auxiliare vor devansa costurile auxiliare [8].

În baza lucrării autoarei Marinela Mironiuc, putem concluziona că rentabilitatea expune puterea unei întreprinderi de a realiza profit, pentru a obține venituri din vînzări percepere a producției, care devansează cheltuelile prilejuite de munca sa. Datorită faptului că rentabilitatea este dependentă de eficiența factorilor de producție, dar și de eficiența altor factori aleatori, iar aceată dependență este foarte sevară, rentabilitatea este apreciată ca o globală a eficienței lor. De aici rezultă că și indicatorii rentabilității sunt apreciați ca indicatori sintetici și generali ai eficienței economice globale [9].

Rentabiliatea este clasă economică legată de existența producției de mărfuri și a legăturilor bănești. Pentru ca o entitate economică să fie rentabilă, trebuie neapărat să-și acopere toate cheltuelile admisibile din veniturile proprii și să creeze condiții de obținere a profitului.

Analizînd și manuale mai vechi a autorilor Naghirneac C.F. Panomari V.S. de asemenea se poate ajuns la concluzia că însăși rentabilitatea reprezintă puterea entității economice de a obține profit în viziunea dezvoltării economico-financiare.

Ea ne arată cît de eficient sunt folosite toate resursele atît material, cît și umane în cadrul producței materiale pentru obținerea unui rezultat dorit [10].

Rentabilitatea expune eficacitatea activității întreprinderii, prin compararea efectelor financiare, a profitului și a tuturor cheltuelilor ce s-au făcut pentru căpătarea acestuia.

“Rentabilitatea este în concordanță cu criteriile eficienței economice atunci cînd:

Este efectul muncii sociale adoptate de societate, produsele lansate pe piață satisfac doleanțele și preferințele societății umane.

Veniturile realizate acoperă costurile de producție.

Se pot căpăta și alte cerințe generale [11].

Domeniul de cuprindere a rentabilității este descries în mod diferit: pe de o parte rentabilitatea este evaluată ca supraprodus obținut, iar pe de altă parte ca valoare a profitului.

Bineînțeles că rentabilitatea în sens general cuprinde supraprodusul, însă în sens particular este definit ca realizare de profit.

Făcînd cunoștință cu manualul autoarei Coloteniuc Silvia, ajungem la următoarea concluzie precum că realizarea unei rentabilități majore, sau majorarea ei este scopul final al oricărei întreprinderi și o situației a supravețuirii, a consolidăii posturii de piață și o evoluare a ei.

Fără îndoială în condițiile economiei de piață ea reflectă criteriul de bază a tuturor deciziilor de organizare și desfășurare a activității întreprinderii. Sporirea rentabilității prevede în sine ceșterea profitului într-o perioadă de timp, în raport cu fondurile alocate de entitatea economică. Creșterea probabilă a prifitului este imposibil de alcătuit ca o circumstanță difinitivă [12].

“Desfășurarea unei îndeletniciri rentabile este condiționată de garantarea utilizării eficiente a tuturor resurselor și de asigurare a unor condiții favorabile pentru a căpăta produse de calitate siperioară și stadiu tehnic puternic. Valoarea dinamicii rentabilității și a ratei rentabilității sunt predominate de un set de factori care se identifică ca direcți și indirecți.”[13]

Conform manualului “Analiză economico-financiară” rentabilitatea în formă absolută apare condiționată de:

Mărimea prețului produselor vîndute, valoarea expusă în bani.

În cazul cînd prețul este mai mic decăt costul producției, aceasta determină pierderi ce poate provoca falimentul întreprinderii sau în cel mai bun caz poate primi subvenții de la stat pentru a acoperi toate cheltuelile.

Volumul costului de producție.

Viteza de rotație a activelor curente.

Iar cum mărimea capitalului depinde nemijlocit de viteza de rotație a capitalului într-o perioadă de timp, apare un alt factor important precum rentabilitatea relativă. Cu cît capitalul folosit pentru obținerea unei capacități de producție este mai redus cu cît viteza de rotate este mai mare, și cu atît rentabilitatea este mai ridicată. Există și alți factori ai rentabilității, însă aceștea sunt considerați indirecți, la aceștia trebuie neapărat de apreciat eficacitatea factorilor de producție, munca, capitalul, eficiența productivității și a coeficientului capitalului” [14].

Rentabilitatea este raportul dintre veniturile unei companii și sumele investite pentru a le obține. Aceasta constituie un element privilegiat în evaluarea performanței companiilor.. Conceptul dat se aplică îndeosebi întreprinderilor, precum și oricărui alt tip de investiții. Rentabilitatea retroactivă este raportul dintre un rezultat contabil și mijloacele pasive utilizate pentru a le obține. Rentabilitatea așteptată este raportul dintre un câștig de trezorerie proiectat și valoarea unei investiții necesare pentru a genera acest câștig. Rentabilitatea constituie evaluarea performanței resurselor investite de către furnizorii de capitaluri. Deci, ea este instrumentul de evaluare privilegiat în analiza financiară. Rentabilitatea retrospectivă permite evaluarea CAPM care poate fi folosit pentru a calcula rata de actualizare de către costul mediu ponderat al capitalului. Rentabilitatea retroactivă este o modalitate care este destul de dificil de folosit direct (începînd de la rezultatul operațional sau profitul net) pentru a evalua întreprinderile deoarece este influențată de decalajele lor temporale (din cauza unor întârzieri la plată, de exemplu). Orice antreprenor, fie pentru că dorește să includă noi acționari, sau să vindă afacerea sa sau doar să aibă o viziune asupra performanței întreprinderii, are interesul de a putea evalua rentabilitatea întrepinderii sale. Dar această rentabilitate poate avea mai multe aspecte, în funcție de utilizarea ce se dorește să se facă din acest indicator. Într-un mod simplu, putem defini această noțiune în modul următor: rentabilitatea unei întreprinderi înseamnă capacitatea sa de a produce rezultate. Prin urmare, trebuie să se constate că rentabilitatea este diferită de marja și valoarea adăugată a companiei, care sunt cu siguranță indicatori care prezintă interes, dar în nici un caz, nu oferă o imagine a rentabilității unei întrepinderi.

Analiștii economici disting două tipuri de rentabilitate: economică și financiară. Calculul rentabilității financiare nu ia în considerare (în sumele mobilizate) decît capitalurile proprii. Acest fapt permite deținerea capacității întreprinderii de a genera profituri doar din capitalurile aduse de către acționari. În schimb, calculul rentabilității economice este destinat în primul rând pentru investitorii financiari, deoarece integrează (în sumele mobilizate) ansamblul datoriilor financiare a companiei.

Rentabilitatea economică = (venituri din exploatare – impozitele pe venit) / (capital propriu + datorii). Rentabilitatea economică este, prin urmare, independentă de tipul de finanțare a capitalului și exprimă capacitatea capitalului investit pentru a crea un anumit nivel de venituri înainte de plata eventualelor dobînzi la datorie. Este o măsură a performanței economice a întreprinderii în utilizarea activelor sale: ea determină modul în care compania reușește să genereze venituri pe baza care o deține. Prin urmare, este un raport util pentru a compara întreprinderile din același sector economic.

Rentabilitatea financiară = (venituri din exploatare – impozitul pe venit – dobânzile plătite la datoria financiară) / capitaluri proprii.

Conceptul de rentabilitate nu trebuie confundat cu alte noțiuni precum: randament, productivitate și profitabilitate.

Randamentul este un termen folosit mai mult de deponenții și investitorii privind veniturile directe din investițiile lor (dividende, dobânzi …), inclusiv la rată fixă. Aici mai adăugăm schimbările în valoarea capitalului pentru a obține rentabilitate (numit uneori "performanță") din totalul investițiilor. Sectorul imobiliar folosește foarte des rentabilitatea pentru a califica raportul flux/ capital (chirie / prețul bunului imobiliar. Productivitatea (sau randamentul fizic) este raportul dintre un element cantitativ la un element financiar sau raportul dintre două elemente cantitative. De exemplu, vom raporta cifra de afaceri a unei întreprinderi la angajații săi pentru a exprima productivitatea aparentă a unui salariat, sau vom raporta numărul de vehicule fabricate pe oră lucrată pentru a exprima productivitatea muncii. Profitabilitatea sau rata de marjă, de asemenea, diferă de rentabilitate. Aceasta din urmă este raportul dintre venitul net și cifra de afaceri și semnifică capacitatea cifrei de afacere de a crea un anumit nivel de profit. Furnizorii de capital se compun din acționari, asociați și în sensul mai larg, de toate persoanele sau organizațiile care furnizează resurse pentru companie. Capitalul net de operare nu include datoriile de exploatare și, prin urmare, nu reprezintă toate activele companiei. Capitalurile proprii de exploatare nu includ datoriile de exploatare și în consecință nu reprezintă activele întreprinderii. Totuși, ei sunt cei care suportă finanțarea tuturor instrumentelor economice utilizate de către întreprindere (adică, cu excepția datoriei pe termen scurt …).

Profitabilitatea reprezintă capacitatea sau potențialul unei companii de a obține profit după achitarea tuturor cheltuielilor, exemplificînd prin indicatorii săi “starea de sănîtate a afacerii”. Pentru a determina profitabilitatea unei afaceri se analizează vînzarile și cheltuielile. Pe parcursul acestor analize, se identificî si se evaluează influența tuturor factorilor interni și externi ai firmei care influențează “obiectului analizei” și se evidențiază relația dintre efecte și eforturi. Pe lîngă aceste elemente, se va analiza contextul general al mediului de afaceri și contextul local al pieței în care firma iși desfășoară activitatea: nivelul cererii de produse și servicii, concurența și avantajele concurențiale. Scopul analizei economico-financiare constă în:evaluarea profitabilității afacerii, în scopul maximizării acesteia, stabilirea “punctelor tari” și a ”punctelor slabe”. Creșterea profitabilității este esențială pentru dezvoltarea unei afaceri. În acest scop, companiile dispun de modalități prin care își pot crește profitabilitatea cum ar fi: integrarea pe vertica,extinderea in mediul online, dezvoltarea de produse noi

Factori care influenteaza negativ profitabilitatea

Pînă acum, în Republica Moldova s-au facut mai mult afaceri speculative, care au exploatat la maxim situațiile favorabile existente pe orice piață emergentă. Însă, creșterea concurenței și așezarea economiei naționale pe principiile unei economii de piață funcționale au inceput să reduca drastic marjele profitabilității unei companii.

Pe termen scurt, profitabilitatea este afectată de factori interni și externi (concurenții, furnizorii, distribuitorii, etc.), iar pe termen lung este influențată de factorii externi și de lipsa unei viziuni. Productivitatea scăzută a angajaților, nereglarea fluxurilor din cadrul unei companii și lipsa unor mecanisme eficiente de control și reglare a activităților sunt doar unii din factorii interni care la momentul actual cauzează scăderea profitabilității companiilor .Factorii externi care influențează negativ profitabilitatea unei companii  sunt de natura sociologică, tehnologică economică și politică. În Republica Moldova, factorii sociologici (schimbarea comportamentului de consum al populației) și cei economici (creșterea concurenței și cresterea volatilității piețelor) predomină. Cele mai vizibile domenii în care rata profitabilității a scăzut drastic, cum ar fi comerțul și  telecomunicațiile. Un alt factor ce duce la scăderea profitabilității este lipsa unui plan de afaceri serios fundamentat printr-o analiză de piață.

Profitabilitatea este obiectivul principal al tuturor asociațiilor de afaceri. Fără profitabilitate afacerea nu va supraviețui pe termen lung. Deci măsurarea rentabilității curente și trecute și proiectarea profitabilitatea viitoare este foarte importantă. Profitabilitatea este măsurată cu veniturile și cheltuielile. Venitul este generat de activitățile de afaceri. De exemplu, dacă culturile și animalele sunt produse și vândute, se genereaza venituri. Cu toate acestea, banii vin în afaceri din activități cum ar fi împrumutul. Aceasta este pur și simplu o tranzacție în numerar între afaceri și creditor de a genera numerar pentru operarea afacerii sau cumpărare a activelor. Cheltuielile sunt costurile resurselor utilizate sau consumate de activitățile de afaceri. De exemplu, porumb semințe este o cheltuială a unei afaceri fermă deoarece este folosit în procesul de producție. Resursele cum ar fi o mașină a cărei durată de viață este mai mare de un an este consumată pe o perioadă de ani. Rambursarea unui împrumut nu este o cheltuială, acesta este doar un transfer de numerar între afaceri și creditor. Fie că sunteți de înregistrare profitabilitate pentru perioada anterioară sau proiectarea rentabilității pentru perioada următoare, măsurarea rentabilității este cea mai importantă măsură a succesului afacerii. O afacere care nu este profitabil nu poate supraviețui. Invers, o afacere care este foarte profitabil are capacitatea de a recompensa proprietarilor cu un randament mare a investiției lor .Creșterea profitabilității este una dintre cele mai importante sarcini ale managerilor de afaceri. Managerii uita mereu modalități de a schimba de afaceri pentru a imbunatati profitabilitatea. Aceste modificări potențiale pot fi analizate cu o declarație pro forma de venit sau un buget parțial. Bugetarea parțială vă permite să evalueze impactul asupra rentabilității o mica schimbare sau incrementală în afaceri înainte de a fi pusă în aplicare.

Soluții pentru menținerea profitabilității

În domeniile afectate de factorii externi care scad profitabilitatea (comerțului sau telecomunicațiilor) companiile ar trebui sa își facă planuri de afaceri pe termene mult mai lungi si să analizeze foarte bine piața înainte de a lansa un business. De asemenea, o soluție de a cîștiga profituri mai mari decît rata medie ar fi să identifice si să creeze nișe de piață în aceste domenii. Influența pe care o au asupra profitabilității campaniile de fidelizare a clientțlor depinde foarte mult de domeniu și de specificul fiecărei piețe. Pentu piețele în care durata ciclului de revînzare este redus, o campanile de fidelizare poate stimula recumpărarea cu efecte benefice asupra profitabilității, dacă costurile campaniei de fidelizare sunt mai mici decat revînzarile făcute. În alte domenii, o campanie de fidelizare poate să nu aibă nici un efect sau să aiba un efect negativ, dacă costurile campaniei sunt foarte mari. Promovarea companiei poate influența în sens pozitiv profitabilitatea, în cazul în care este eficientă. Altfel, poate să influențeze profitabilitatea în sens negativ, pentru că generează cheltuieli suplimentare, fără a aduce venituri care să depașească acele cheltuieli.

Ca principiu, orice campanie de promovare ar trebui să urmarească profitul. Pe termen lung, și cîștigul la nivel de imagine se pot traduce în profituri mai mari. Scopul tuturor afacerilor este sa obțină profit. Cu cît o companie obtțne un profit mai mare, cu atît aceasta este mai de succes. Orice proprietar de companie are o viziune și un plan de urmat, dar transformarea viziunii în realitate nu are nicio valoare dacă afacerea nu generează profit.

Cea mai simpla metodă de creștere a profitabilității este de a reduce costurile.  Această metodă poate avea doua efecte:

 Creșterea rapidă a profitabilității prin eliminarea cheltuielilor care nu sunt absolut necesare.

Scăderea vînzarilor datorită reducerii cheltuielilor care pe termen lung aduc profit (ex cheltuielile de marketing, bonusurile agenților de vînzari, etc.).  

Mai jos sunt explicate 10 metode prin care se poate crește profitabilitatea unei companii.
1.Îmbunătățirea activității de vînzări

Acest lucru se poate obține prin creșterea numărului de produse/servicii pe care compania le oferă, sporirea campaniilor de marketing sau mărirea echipei de vînzari.

Aceste masuri pot determina  la început  creșterea costurilor de achiziție a clienților, dar pe termen lung vor duce la creșterea vînzărilor și a profitului.

2.Creșterea prețurilor

Dacă se efectuează o creștere de preț prea mare, clienții nu vor mai cumpăra la fel ca inainte. Dar dacă se aplică o creștere mică de preț, clienții nu vor sesiza acest lucru, iar creșterea vînzarilor va determina o marjî de profit mai mare.

Dacă compania activează într-un domeniu în care nu mai există loc pentru cresștere de preț, atunci  soluția este îmbunătățirea calității produselor/serviciilor vîndute.

3.Reducerea cheltuielilor

Prima măsură luată de companii după începerea crizei financiare a fost de reducere a costurilor. Majoritatea companiilor sunt la maximul productivitatii, deoarece acelasi volum de munca este facut de un numar mai mic de angajati. Evaluarea intregului sistem de afaceri este o metodă eficientă  de a identifica cheltuielile redundante și pierderile. Această evaluare se poate face prin desemnarea tuturor proceselor din cadrul companiei, desemnînd și persoanele responsabile pentru aceste procese.

4.Externalizarea operațiunilor de suport

Externalizarea operațiunilor de suport (IT, financiar, juridic) este mai ieftină și mai productivă decît costul cu un angajat full-time. Banii și timpul economisiți pot fi investiți în procese operaționale care aduc venituri.

5.Cresterea eficienței

Ineficiențq există în toate afacerile și reducerea ei este o oportunitate de a îmbunătăți profitul.  Studiile arată că aproximativ 30% din cheltuielile operaționale ar putea fi economisite dacă există un proces de creștere a eficienței. Toyota, compania care a introdus conceptul Six Sigma, a identificat 6 cauze ale ineficienței: supraproducția, timpii pierduți, transportul, procesele redundante, suprastocajul, defectele.

6. Planificarea eficientă   

Stabilirea obiectivelor, a responsabililor pentru acestea și a termenului de livrare, ajută compania pentru monitorizarea modului de implementare a strategiei.

Revizuirea rezultatelor obținute reprezintă o bună modalitate de a îmbunătăți procesele interne.
7. Creșterea valorii vînzării medii 

  O modalitate de a crește vînzările este aceea de a mări valoarea comenzilor medii. Acest lucru se poate obtțne oferind produse/servicii adiacente produselor de bază vîndute de companie.
8. Identificarea produselor care nu generează profit

În mixul de produse sau servicii livrate se regăsesc produse cu o marjă mai ridicată de profit iar altele care generează pierdere companiei. Pentru identificarea produselor sau sucursalelor care generează pierdere este foarte important să existe rapoarte de analiză de profitabilitate pe centre de cost.

9. Vînzarea produselor/serviciilor cu o marjă ridicată de profit

Marja brută reprezintă diferența dintre veniturile generate de companie și costurile direct alocate generării acestor venituri. Marja brută trebuie sa fie cît mai mare astfel incît să acopere cheltuielile fixe, cele care nu se modifică in funcție de volumul vînzărilor.
10. Focus continuu

Focusul managementului în vederea creșterii profitabilității este foarte important. Chiar dacă firma este orientată mai mult pe  fluxul de numerar, analiza profitabilitatii trebuie să fie o prioritate. De asemenea este important ca toți anagajații să fie constienți de importantța profitabilităîii. Cele mai utilizate analize asupra profitabilității sunt: rezultatele actuale comparate cu bugetul, rezultatele actuale comparate cu perioadele anterioare.Profitabilitatea poate fi definită fie ca profiturile contabile sau profituri economice.

Profitul reprezintă una dintre zonele fundamentale de venit, ce se formează în economia de piață. În accepțiunea cea mai largă, profitul reprezintă câștigul sau avantajul realizat în forma bănească, dintr-o acțiune sau activitate economică, de către cei care le inițiază.

Etimologic, profitul își are originea latină, provenind de la verbul proficere, care înseamnă a progresa, a da rezultate. Noțiunea de profit este privită, acceptată și înțeleasă diferit de economiști prin prisma concepției globale, ca o rezultantă dintre efortul economic (costul de producție) și efectul concretizat în veniturile obținute [15].

Pentru a obține profit, în toate situațiile, veniturile totale trebuie să fie mai mari decât cheltuielile totale. Privindu-l astfel, ”profitul poate fi definit ca un excedent de venituri peste nivelul costurilor” [17] el este ”diferența pozitivă dintre venitul obținut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic și costul lor, considerată ca expresie a eficienței economice”[18].

Profitul se prezintă ”ca venit net al întreprinderii, ca excedent peste costurile făcute de unitate pentru a-și apropria încasările ei totale” [19]. El este ”o componentă a prețului de vânzare a bunurilor sau serviciilor realizate de firmă; prețul final al acestora este determinat de marja (cota) de profit acceptată” [20].

Orice activitate întreprinsă de un agent economic nu poate exista și nu se poate dezvolta dacă nu se realizează cu un avantaj în formă bănească, dacă nu-și recuperează cheltuielile și nu obține un excedent de venit. Astfel, scopul comun al tuturor agenților economici îl constituie obținerea profitului. Viabilitatea acestui țel depinde de capacitatea acestora de a previziona cât mai corect alternativele posibile de evoluție a activității lor economice. Derularea întregului proces de producție, prospectarea pieței, obținerea prețului dorit în funcție de cererea pieței, presupune o seamă de incertitudini sau riscuri. Din acest punct de vedere, profitul „este o consecință a riscului, o recompensă pe care o poate primi agentul economic pentru riscarea capitalului său, este rezultatul prevederii viitorului cu mai mare acuratețe decât au făcut-o majoritatea celorlalți (concurenți)” [21].

Sub acest aspect, profitul poate fi privit ca o compensație a întreprinzătorului pentru riscurile pe care le poate avea în desfășurarea activității economice, materializate în pierderea capitalului. Profitul este o valoare real pozitivă rezultată din procesele economice sau financiar-monetare conjugate cu cerințele pieței, valoare acceptată atât de către întreprinzători cât și de stat, pentru ambele părți reprezentând ”sursa esențială de fonduri necesare consumului și dezvoltării”[21].

Pentru analiza economică a activității unei întreprinderi este importantă cunoașterea următorilor termeni:

• Profitul contabil care reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil. El este numit de unii autori profit oficial, legislativ și statistic. Acest profit se determină ca diferență între „activul” din bilanțul de la sfârșitul anului fiscal (diminuat cu obligațiile aferente). Din această diferență se scad aportul la capitalul social operat în cursul anului și veniturile stabilite prin lege ca fiind neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile prevăzute de lege și alte elemente prevăzute în bilanțul contabil, în funcție de specificul activității contribuabilului. Profitul astfel calculat este numit și profit legitim sau legal, adică, ”surplusul monetar obținut în condițiile respectării metodologiilor de calcul și a tuturor normelor juridice în vigoare”[21].

• Profitul economic reprezintă diferența dintre venitul total al firmei și costurile de oportunitate ale tuturor input-urilor utilizate de aceasta într-o perioadă de timp.

• Profitul normal constă dintr-un minim de profit pe care o firmă trebuie să-l obțină în scopul ca aceasta să rămână în funcțiune. În acest caz, venitul total încasat este egal cu costurile totale de oportunitate. Se consideră că un nivel normal al profitului permite funcționarea întreprinderii în condițiile de rentabilitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor, se poate asigura continuarea activităților la aceiași parametri funcționali.

• Supraprofitul este un venit net ce depășește costurile totale de oportunitate. Este un profit suplimentar, considerat în comparație cu un profit normal. Natura și formele bazei de comparație (profit normal) determină natura și formele de supraprofit (supraprofit antreprenorial, supraprofit extra-antreprenorial).

Atât profitul contabil, cât și cel economic pot fi privite ca profit normal și ca supraprofit. Indiferent de forma de profit, acesta exprimă venitul obținut dintr-o activitate economică în progres, el fiind atât rezultatul progresului cât și un factor al acestuia.

Profitul reprezintă unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activității economice a întrepriderilor. El sintetizează aproape întreaga activitate economică a acesteia, aprovizionarea, producția, desfacerea și rezultatele din alte activități. Analiza profitului întreprinderii vizează studierea de ansamblu a dinamicii și structurii profitului, evidențierea activităților și produselor rentabile, evidențierea și valorificarea resurselor interne în creșterea permanentă a rentabilității lor. Reflectând eforturile întreprinderii în creșterea eficienței economice, profitul este un indicator deosebit de util în aprecierea activității economice, însă nu suficient [22].

Abordarea sintetică a triadei eficiență –rentabilitate –profitabilitate

Eficiența economică reprezintă o stare a activității economice determinată de un anumit consum de resurse pentru obținerea unui anumit bun economic, într-un timp dat, când o producție suplimentară dintr-un anumit bun, în condițiile unor resurse limitate, nu se poate obține decât dacă se reduce producția unui alt bun economic. Prin urmare, este imposibil să se mărească volumul producției unui bun, fără a se micșora cantitatea produsă din alt bun. Această regulă este valabilă pentru toate activitățile care presupun alocarea și utilizarea resurselor pentru a produce bunuri economice, ca și pentru distribuirea lor în timp și spațiu. Caracteristica eficiență economică apare atunci când bunurile sunt necesare societății, când sunt cerute pe piață, altfel, consumul resurselor se consideră o risipă. Activitatea de producere a bunurilor utilizând resurse economice este considerată eficientă, dacă bunurile se obțin la cel mai redus cost de producție, iar activitatea de distribuire a bunurilor către consumatori este considerată eficientă, dacă se ating cerințele și exigențele de satisfacție a consumatorilor la prețul pieței. Prin urmare, dimensiunea eficienței economice a unei activități de producție este determinată de comportamentul producătorului și de piață, care așează prețul de vânzare în raport cu costurile de producție și vânzare.

În funcție de factorii de producție care contribuie la obținerea efectelor eficiența economică ia diferite forme de exprimare: productivitatea muncii, productivitatea capitalului, productivitatea pământului, randament economic, etc. În principiu, eficiența economică măsoară raportul dintre efectele obținute în expresie fizică sau valorică (monetară) la eforturile depuse (resurse utilizate și consumate) sau invers, raportul dintre eforturi și efecte. În timp, se urmărește maximizarea raportului dintre efectele obținute și resursele consumate, sau minimizarea raportului dintre resursele consumate și efectele obținute: și , unde: e= eficiența economică; E= efectul economic; efortul investițional.

La nivel microeconomic, eficiența economică se apreciază prin rentabilitatea firmei, iar la nivel macroeconomic, prin productivitatea muncii naționale, cel mai important factor de creștere economică intensivă. Când bunurile sunt de natura „bunuri de capital” (investiții), atunci vorbim despre eficiența economică a investițiilor. Eficiența economică în acest caz, este raportul dintre randamentul viitor al bunurilor de capital (investițiilor) și prețul lor de ofertă și se numește eficiența marginală a capitalului. Randamentul viitor al capitalului (expected rate of return) reprezintă fluxul de venituri sau suma profiturilor scontate a fi obținute după realizarea producției pe întreaga perioadă de funcționare a bunurilor de capital. Prețul de ofertă al capitalului (costul capitalului) reprezintă costul de înlocuire a capitalului, respectiv prețul pe care firma trebuie să îl suporte la sfârșitul perioadei de funcționare a bunului de capital înlocuit.

Noțiunea de eficiență marginală a capitalului indică mecanismul de analiză a echilibrului macroeconomic și de creștere economică al modelului keynesian. Când eficiența marginală a capitalului crește și este superioară ratei dobânzii, investițiile sunt stimulate și invers, când eficiența marginală a capitalului are tendința de scădere, investițiile sunt în declin. Prin urmare, eforturile se împart în două categorii (activitate): eforturi pentru producție: cheltuieli materiale, cheltuieli cu munca vie (manopera), cheltuieli cu logistica, cheltuieli de administrație etc.; eforturi pentru investiții: cheltuieli cu achiziția bunurilor de capital, cheltuieli cu importul, cheltuieli cu activitățile de construcții-montaj etc. Eforturile se urmăresc în timp, și se analizează eforturile anuale (investiții anuale, consumul anual de resurse) și eforturile totale (investiția totală, importul total, etc). De asemenea, eforturile se analizează după sursele de finanțare, după gradul de disponibilitate a resurselor, după posibilitășile de regenerare (raportul investiții-dezinvestiții).

Efectele se clasifică în mai multe grupe, astfel deosebim:

după locul de apariție: efecte directe (la nivelul activității analizate) și efecte indirecte ( obșinute la beneficiari);

după momentul la care apar: efecte prezente și efecte viitoare;

după perioada în care se realizează: efecte anuale și efecte totale (pe întreaga perioadă de desfășurare a activității);

după gradul de cuprindere: efecte globale (brute, cum sunt valoarea producției, încasările totale, etc.) și efecte nete ( după scăderea cheltuielilor realizate, profitul, venitul net, aportul valutar, etc.);

după gradul de cunoaștere: efecte programate și efecte realizate [23].

Eficiența economică reprezintă una dintre categoriile cele mai generale al economiei de piață. Ea exprimă forma concretă pe care o impune piața pentru relațiile dintre rezultate (efecte) și cheltuieli (eforturi) în cadrul activității fiecărui agent economic pe ansamblul economiei. De aceea, eficiența economică este considerată o componentă principală a raționalității acțiunii umane. Aceasta înseamnă că fiecare agent economic dorește să-și atingă scopul propus cu un efort cât mai mic. Astfel, activitatea agentului economic este considerată eficientă atunci când încasările obținute prin vânzarea rezultatelor pe piață depășesc cheltuielile care s-au făcut.

În expresia generală, eficiența pune în relație rezultatele sau efectele unei activități cu cheltuielile (eforturile) depuse atât la un moment dat cât și pe o perioadă de timp.

Eficiența economică poate fi interpretată sub două aspecte:

ca randament al utilității și combinării forței de producție

sub forma consumului forței de producție unde eficiența economică apare ca raport între veniturile realizate și factorii de producție consumați.

În raport de aceste două modalități de exprimare, sporirea randamentului factorului presupune fie mărirea efectelor utile la unitatea de efort depus, fie micșorarea cheltuielilor de resurselor pentru obținerea rezultatelor utile scontate.

La o analiză mai aprofundată a corelației Rezultate /Cheltuieli sau Efecte / Eforturi, ies în evidență următoarele aspecte de care agentul economic trebuie să țină seama:

se impune ca rezultatul sau efortul util să fie apreciat din 3 puncte de vedere:

material

Efectele în expresie materială caracterizate în bunuri materiale și servicii realizate din acest punct de vedere problemele esențiale este ca acestea să răspundă cantitativ, structural și calitativ trebuințelor totale ale țării respective;

valoric

Atât la nivel micro și macro, aceste rezultate să se exprime prin mai mulți indicatori ca de exemplu produsul național net, produsul intern brut sau produsul național brut, productivitatea netă, profit, etc.

social

Ca efect social, rezultatele sau efectul util trebuie să ducă la îmbunătățirea nivelului de instruire, etc. Numai în măsura în care se iau în considerare și se armonizează toate cele 3 aspecte se poate asigura un înalt efort util în activitatea economică.

Determinarea efortului, adică a consumului de muncă de resurse naturale și de capital pentru obținerea unui anumit efect trebuie privit la rândul său sub două aspecte:

ca un consumator efectiv de muncă sub forma capitalului fix (amortizare), a capitalului circulant cât și a salariilor

ca un consumator de resurse sub forma repartizării sau alocării lor într-un anumit sector de activitate

În practica optimizării activității economice principalele criterii de apreciere a eficienței economice pot fi sintetizate în următoarele:

maximizarea atragerii populației în vârstă aptă de muncă la desfășurarea unor activități socialmente utile;

maximizarea productivității muncii;

maximizarea gradului de valorificare a resurselor naturale;

maximizarea efectelor nou create la fiecare unitate de efort integral depus;

minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea efectelor dorite.

În concluzie, rezultă că cerințele eficienței economice privesc maximizarea rezultatului concomitent cu minimizarea cheltuielilor, precum și optimizarea folosirii resurselor de muncă, resurselor materiale și bănești. În literatura economică se arată că eficiența economică poate fi analizată și cercetată din următoarele puncte de vedere:

Din punct de vedere al fazelor reproducției sociale se disting următoarele forme:

eficiența producției și a cercetării științifice

eficiența repartiției

eficiența schimbului

eficiența consumului

Din punct de vedere al diviziunii muncii pe ramuri există eficiență activității în industrie, agricultură, construcție, transporturi, turism, comerț învățământ

Din punct de vedere al forței de producție folosită în activitatea economico-socială:

eficiența utilizării resurselor umane sau a forței de muncă (W)

eficiența utilizării sau a randamentului capitalului productiv (atât fix cât și circulant)

eficiența utilizării resurselor naturale sau a factorului pământ.

eficiența investițiilor productive sau a acumulărilor, a creșterii economice

Din punct de vedere al formei de exprimare a eficienței economice poate fi:

în mărimi absolute

în mărimi relative

Eficiența economică este o categorie complexă de largă aplicabilitate. Practic, toate activitățile și procesele economico-sociale în care se consideră forță de muncă, resurse naturale și bănești în scopul obținerii unor rezultate economice și sociale trebuie să fie analizată prin prisma eficienței lor [24].

Rentabilitatea constituie o formă sintetică de exprimare a eficienței economice, care reflectă capacitatea unei firme de a realiza profit.

Profitul este obiectivul de bază al oricărei entități ținând cont de condițiile economiei de piață. Pentru entitate este vital existent acestuia, fiind o necesitate obiectivă. Întreprinderile care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului. În raport cu cerințele consumatorilor în orientarea producției, rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în activitatea economiei de piață. Rentabilitatea prevede obținerea unor venituri în urma vânzării si încasării producției fabricate, mai mari decât costurile efectuate cu realizarea acesteia.

O creștere a rentabilității este în interesul tuturor participanților la activitatea firmei:

Managerii, care apreciază performanțele prin care intermediul profiturilor obținute;

Acționarii, care doresc pe de o parte, sa-si mărească câștigul sub forma dividendelor, iar pe de alta parte, sa-si mărească valoarea de piața a întreprinderilor, prin creștereaacțiunilor listate la bursa. Creșterearentabilității are ca scop atingerea unor obiective pe care acționarii si le propun in scopul creșterii cotei de piața a întreprinderii;

Salariații, au ca scop obținerea unor remunerații mai mari intrând in conflict cu obiectivele rentabilității pe termen scurt. Numai o rentabilitate pe termen lung ar putea asigura o creștere a locurilor de munca, fapt dorit de către salariați;

Creditorii au ca scop rentabilitatea operațiuniiîntreprinderii, ca fiind singura care acționează puterea de rambursare a datoriilor contractate;

Statul si organele administratei locale sunt cele care încasează impozitele, ele reprezentând o parte din veniturile realizate de firme. Daca rentabilitatea este crescuta, se creează venituri mai mari la bugetul de stat si la bugetele locale, ele venind sub forma directa ca si impozitele pe profit, fie sub forma indirecta, sub forma de investiții si crearea unor noi locuri de munca.

Chiar dacă maximizarea profitului nu mai reprezintă, în toate cazurile, obiectivul primordial al unui agent economic, datorită unor neajunsuri, de ordin conceptual și practice, cum ar fii caracterul său static și neluarea în calcul a riscului, studiul rentabilității prezintă o importanță deosebită pentru analiza activității oricărei întreprinderi.

Obiectivul principal al acționarilor unei firme îlreprezintăcreșterea averii acestora, respective creșterea cotei de piața a firmei. Creșterea averii firmei recunoaște rolul acestuia de principal factor de influenta in atingerea acestui obiectiv. O creștere a profitului oferă o orientare foarte buna a activității managerilor, acest obiectiv reflectând punctual pana la extinsa producțieadică acel punct in care venitul marginal este egal cu costul marginal al ultimei unități de produs. Daca producția este mai mica nu va putea fi atins profitul maxim posibil iar daca producția este mai mare decât punctual in care venitul marginal este egal cu costul marginal, atunci veniturile suplimentare vor fi mai mici decât costurile suplimentare.

Necesitatea maximizării profitului reiese chiar din numeroasele funcții împlinite de acesta:

1) Funcția de stimulare a activității economice, ea constituie un scop fundamental a acestuia. Pentru toți agenții economici, obiectivul principal îl reprezintă obținerea celuimai mare profit, determinându-l pe acesta să-și asume toate riscurile, anterioare organizării și desfășurării afacerilor în care se angajează;

2)Funcția de creștere economică îndeplinită de profit, aceasta reprezintă principala sursa de acumulare destinată investițiilor, vizând creșterea și dezvoltarea economică, respectiv crearea de noi locuri de muncă.

Funcția de sursă de finanțare a acțiunilor cu caracter social. Principala sursă de formare a veiturilor bugetare din care sunt finanțate acțiunile guvernamentale îl reprezintă profitul.

În mod normal, cea mai mare parte a veniturilor bugetului statului este acumulată din impozite și taxe care au ca proveniență profiturile obținute de agenții economici. O rentabilitate sporită a agenților economici conduce în mod direct către o prosperitate în domeniul social. Pe de alta parte, domeniul social poate fi afectat de o dereglare a sistemului activităților agenților economici.

Funcția de control asupra activității agenților economici. Un indicator al calității activității agenților economici îl reprezintă nivelul și dinamica profitului realizat. O stabilitate în timp este asigurată de un profit cât mai mare, o firmă nerentabilă fiind eliminată de pe piață, supunându-se falimentului.

Funcția de amplificare a bogăției poate fi utilizată pentru dezvoltare sau pentru consum, cu cât profitul firmei este mai mare, cu atât va crește averea agenților implicați în activitatea firmei (manageri, acționari, salariați, bănci, stat) [25].

Nivelul profitului arată gradul de eficiență a activităților, a folosirii activului economic și a pasivului adică a capitalului economic și a celui financiar, deci profitul ocupă indubitabil un loc primordial în cadrul gestiunii economice și a autonomiei financiare.

Rentabilitatea inspiră încredere celor ce intră in legătură cu intreprinderea: acționari, creditori, furnizori, clienți, stat etc. capacitatea întreprinderii de a obține profit ca expresie a rentabilității este o necesitate financiară deoarece este in măsură să asigure dezvoltarea pe de o parte, iar pe de alta parte, prin autofinanțare contribuie la menținerea și consolidarea independenței financiare a agentului economic.

O activitate este eficientă atunci cînd se compensează eforturile (cheltuielile) și se obține un excedent sau profit. Dacă în loc de beneficiu se obțin pierderi, se consumă capitalul fără posibilitatea de a-l mai reface ceea ce reprezintă o situație anormală. Întreprinderea care obține pierderi înseamnă că are costuri mai mari decît prețul de vînzare încălcîndu-se astfel principiului rentabilității și a creșterii economice.