Abordari Teoretice Privind Sursele de Finantare a Proiectul Investitional

Cuprins

Lista abrevierilor

Introducere

CAPITOLUL I: ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND SURSELE DE FINANȚARE A PROIECTUL INVESTIȚIONAL

Concept general privind proiectul investițional

Sursele de finanțare a proiectelor investiționale

Rolul și importanța surselor de finanțare în proiecte investiționale

CAPITOLUL II: ANALIZA SURSELOR DE FINANȚARE ÎN DIVERSE PROIECTE INVESTIȚIONALE

Investițiile privind întreprinderile mici și mijlocii

Analiza proiectelor investiționale publice

Problemele de atragere asurselor de finanțare a proiectelor investiționale

Capilolul III: Examinare comparativă a proiectelor investiționale

3.1 Impactul investițiilor directe în dezvoltarea economiei Republicii Moldova

3.2 Analiza comparativă a

Conluzii
Anexe

Abrevieri

Introducere

CAPITOLUL I: ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND SURSELE DE FINANȚARE A PROIECTUL INVESTIȚIONAL

Concept general privind proiectul investițional

Politica economic pe termen mediu și de lungă durată este orientată spre sporirea volumului de investiții și menținerea lor la un înalt nivel, deoarece activitatea investițională determină posibilitățile potențialului țării și dinamica dezvoltării durabile economice. Totalitatea activităților și operațiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor necesare realizării și punerii în funcțiune-expluatare a unor obiective economice, sociale, angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum și timp, prin intervenția diferitor factori constituie procesul investițional. În economia de piață forma organizatorică de bază a procesului investițional este proiectul investițional, care reprezintă documentul de bază ce determină necesitatea efectuării investițiilor, în care se descriu principalele caracteristici ale proiectului și indicatorii financiari, aferenți realizării acestuia. Proiectul investițional constituie un plan complex de acțiuni, ce include fundamentarea raționalității investițiilor, îndreptate spre lărgirea, modernizarea sau formarea unui nou mod de producție a mărfurilor sau serviciilor cu scopul obținerii unui profit sperat sau a unui efect social.

În dependență de tipul proiectelor investiționale, se deosebesc și cerințele față de elaborarea acestora.

Pentru proiectele investiționale mici, finanțate de întreprindere din contul surselor proprii, fundamentarea lor tehnico-economică are un caracter restrâns. O astfel de fundamentare poate conține doar:

scopul efectuării proiectului investițional;

parametrii săi de bază;

volumul necesar de resurse financiare;

indicatorii eficienței investițiilor;

schema realizării proiectului investițional;

Pentru proiectele investiționale medii și mari, realizarea cărora necesită o finanțare externă, este necesară o fundamentare tehnico-economică complexă conform standardelor naționale și internaționale. O astfel de fundamentare a proiectelor investiționale se supune unei anumite structuri logice, care are un caracter unic în majoritatea țărilor cu o economie de piață dezvoltată. Procesul investițional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze separate:

faza preinvestițională (de concepție, de pregătire);

faza investițională (de realizare);

faza de exploatare (de funcționare);

Faza preinvestițională sau de concepție este subordonată în întregime elaborării deciziei investiționale. Această fază cuprinde, în principal, activități de natură intelectuală, de cercetare științifică, analize, calcule, concretizate în final într-un proiect de investiții.

Faza preinvestițională include câteva etape:

Analiza posibilităților investiționale;

Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);

Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu – zis);

Evaluarea finală și luarea deciziei de investire.

Obiectivele fazei de concepție constau în determinarea atractivă dintre soluțiile posibile în condițiile unui anumit grad de incertitudine, să se identifice variabilele critice si posibilele strategii de management și control al riscurilor, să se specifice fluxul resurselor financiare necesare în timpul efectuarii investiției, pentru fazele de început și cele de funcționare și să se identifice acele resurse financiare ce pot fi disponibile cu costuri minime și la momentul oportun.

  Faza investițională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic obiectivul de investiții, se derulează din momentul acceptarii proiectului pâna la punerea sa în funcțiune. Înfăptuirea unei investiții de proiect se poate împărți în câteva etape:

negocierile propriu – zise și încheierea contractelor;

elaborarea documentației tehnice și de proiect;

construcția;

pregătirea cadrelor;

darea în exploatare a obiectului.

La etapa investiției apar mari obligații financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecințe financiare. Un grafic nerațional, întreruperi în construcții, furnizări de materii prime și materiale, amânarea dării în exploatare etc., fără îndoială, duc la creșterea cheltuielilor de investiții și la reducerea rentabilității proiectului.

În faza preinvestițională calitatea și stabilitatea proiectului au o mai mare însemnătate decât factorul timp, iar în faza investițională factorul timp are importanță majoră. Atât faza de concepție cât și cea de realizare trebuie să se desfășoare  într-un interval de timp destul de scurt pentru a reduce, pe cît e de posibil, perioada de imobilizare a fondurilor investite și pentru a se ajunge mai repede la faza de exploatare, faza în care se ajunge la scopul urmărit de către beneficiarul de investiții.

        Faza de exploatare se deruleaza după punerea în funcțiune a obiectivului de investiții, pâna la dezafectare. Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de scurtă sau de lungă durată pe motiv că, execuția proiectului se poate izbi de dificultăți neprevăzute care obligă la schimbarea unor elemente ale proiectului și la evaluarea incidentelor acestor remanieri, a influenței acestora asupra avantajelor generale ale proiectului.

În general, este de asteptat sa se obtina la finalul proiectului mai mult decat s-a investit la inceputul acestuia, adica sa se obtina profit. Aceasta insa depinde foarte mult de conditiile si locul in care se deruleaza proiectul datorita faptului ca preturile pe piata (care reflecta fie caracterul limitat al resurselor necesare, fie rezultatele obtinute pe piata locala) sunt diferite. Un studiu de proiect constituie un instrument prin care se furnizeaza informatia necesara potentialilor investitori, sustinatori ai proiectului sau reprezentanti ai bancilor pentru a decide daca trebuie sa-si asume responsabilitatea acestei investitii, daca si cum sa finanteze un asemenea proiect.

Sursele de finanțare a proiectelor investiționale

Sursa de finanțare este problema investiției în general, asa cum trebuie ea privita in cazul unui proiect, premergator deciziei investitionale. In mod normal, in cazul unei companii, apar mai multe oportunitati de investitie si atunci se pune mai intai problema identificarii celui mai atractiv mod de a investi resursele existente.

Adesea, proiectele se exclud unele pe altele si atunci prioritatile trebuie stabilite comparand costul si beneficiul fiecarui proiect in parte . Factorul de baza care conduce la necesitatea evaluarii investitiilor este caracterul limitat al resurselor. Daca nu ar exista acest factor, evaluarea investitiilor si analiza economica nu si-ar mai avea rostul. Evaluarile investitionale sunt necesare pentru a garanta cea mai buna utilizare a resurselor limitate. Limitarea este conceptul da baza in economie, aceasta stiinta putand fi definita ca fiind 'stiinta de a alege'.

Sursele din care pot fi finanțate investițiile sunt: surse din interiorul țării și surse din exterior.

Acoperirea nevoilor de finanțare a investițiilor se sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe sursele interne. Să analizăm aceste surse în privința formării și importanței lor în procesul investițional.

Finanțarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, și anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea și cesiunea unor imobilizări.

    Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanțării activității. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziția întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acționari. În dependență de conținutul economic rezervele se împart în:

rezerve prevăzute de legislație  – a căror constituire e stabilită de lege.

rezerve prevăzute de statut – a căror creare, mărime și scop sînt prevăzute de statutul întreprinderii.

alte rezerve– a căror creare și mărime nu e prevăzută în statut, dar ele constituie conform deciziei adunării fondatorilor sau a adunării de conducere a întreprinderii.

Rezervele se folosesc pentru:

majorarea capitalului statutar

acoperirea pierderilor anilor precedenți și anului curent

plata dividendelor (de regulă, pentru acțiunile privilegiate) în cazul insuficienței profitului.

   Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcționării utile ale acestora. Amortismentul este suma de resurse bănești ce trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producției și prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii fizice și morale ale activelor imobilizate. Amortizarea servește ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanțării înlocuirii mijloacelor  fixe uzate, cât și modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în același timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât și o sursă indirectă de finanțare a investițiilor. Politica de amortizare poate să fie folosită în vederea sprijinirii procesului de dezvoltare a producției. Reglementările legale prevăd posibilitatea pentru unele firme să aplice amortizarea accelerată. Astfel este grăbită recuperarea valorilor imobilizate, întreprinderea formându-și într-un timp mai scurt disponibilități bănești necesare consolidării sale economice încasarile din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune servesc drept capital pentru investiție.

O alta sursă interna este profitul net care rămâne la dispoziția întreprinderii după achitarea impozitului pe venit destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferența pozitivă a veniturilor obținute asupra cheltuielilor suportate în activitățile de antreprenoriat. Pentru investiții, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit și pentru alte destinații: dividendele acționarilor, prime pentru salariați etc.

Finanțarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Avantajele sunt:

conferă un grad mai mare de independență și control asupra întreprinderii, deoarece acțiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;

reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităților financiare ale întreprinderii;

menține independența și autonomia financiară, deoarece nu creează obligații suplimentare (dobânzi, garanții);

fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanțare a investițiilor constau în următoarele:

volumul limitat al resurselor financiare;

lipsa posibilităților de extindere a activității investiționale într-o conjunctură favorabilă a pieței investiționale;

restrângerea capacității întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;

posibilitatea de a pierde anumite oportunități de investiții datorită indisponibilității de resurse financiare la momentul potrivit;

acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

În cazul inițierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său, mărimea acestea depinde de originalitatea și eficiența ideii de afacere, economiile proprietarului, natura și valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut. În practica internațională investiția proprie,în companiile medii și mari, constituie 2/3din totalul finanțării.

      Finanțarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanțare este sub nivelul programului de investiții. Aceasta este asigurată de bănci, instituții de investiții, organe ale sectorului public, cât și a celui privat. Sistemul resurselor de finanțare externăeste vast și include,resurse atrase:

aportul în numerar al acționarilor ca urmare a emisiunii de acțiuni simple și privilegiate pentru creșterea capitalului;

aportul în natură al acționarilor din țară sau celor străini la creșterea patrimoniului societății în active fixe și deci la creșterea capitalului social;

resurse împrumutate:

credite bancare;

împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;

împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligațiuni;

finanțări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiții de rambursabilitate;

subvenții pentru investiții, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiții și pentru anumite categorii de investitori;

împrumuturi externe contractate direct sau cu garanții guvernamentale;

resurse specifice de finanțare: leasingul , capitalul de risc, factoringul, forfeitingul etc.

Alegerea oricărei surse externe de finanțare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecințele stingerii datoriilor formate și influența acestui fapt asupra rezultatelor finaleale activității sale. Una din cele mai importante surse externe de finanțare a investițiilor este creditul bancar. Creditarea investițiilor ca operațiune cu caracter financiar se integrează procesului de finanțare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate prin investiții. Experiența internaționale demonstrează că la finanțarea proiectelor noi ponderea creditelor bancare este de 20-30%, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesitățile financiare trebuie să fie acoperite din alte surse (cum ar fi, spre ex., prin emisiunea de hârtii de valoare etc.). Crearea capitalului social prin emisiune de acțiuni devine la etapa actuală una dintre pârghiile importante de finanțare externă. Sub aspect tehnic se poate realiza fie prin emisiunea de acțiuni noi (simple sau privilegiate), fie prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente. Deoarece resursele acționarilor potențiali pot fi investite și în alte proiecte sau depuse la bancă, mobilizarea acestora este posibilă numai în condițiile când proiectul investițional este destul de atractiv din punct de vedere financiar. Totodată, capitalul acționar reprezintă una din cele mai costisitoare surse de finanțare a investițiilor.

      Printre alte surse externe de finanțare a investițiilor sunt împrumuturile obligatare, care sunt relativ ieftine , însă destul de riscante. Prin emiterea de obligațiuni se asigură resurse financiare împrumutate generând și cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente și pentru rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi, respectiv care oferă o garanție suficientă pentru un astfel de angajament. Printre avantajele obligațiunilor se pot menționa: rata rentabilității așteptată de deținătorii obligațiunilor, care este mai mică decât cea a acțiunilor comune și plata dobânzii este o cheltuială deductibilă din impozit, fapt ce reduce costul efectiv. Dezavantajele finanțării investițiilor prin emisiunea de obligațiuni se referă la riscul sporit, deoarece întreprinderea ar putea să nu facă față plăților dobânzilor sau rambursării datoriilor la momentul respectiv.

        O altă sursă importantă pentru finanțarea investițiilor o constituie alocările din bugetul de stat , care reprezintă acele sume de bani pe care agenții economici cu capital de stat le primesc pentru finanțarea unor cheltuieli privind lucrările de investiții, retehnologizarea capacităților de producție, cercetare, pregătirea de cadre și, în mod excepțional, subvenții. Alocările din bugetul de stat sunt destinate și pentru investițiile din domeniile de importanță națională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea și distribuția energiei electrice, infrastructura etc. Finanțarea investițiilor din bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale țării, se realizează și în domeniile: învățământ, sănătate, cultură și artă, protecție socială, securitate națională, protecție ecologică. Subvențiile se acordă în cazuri justificate și se administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvențiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

       Finanțarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecințe importante pentru lichiditatea și impozitarea locatarului. Aceasta permite societății comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanțarea operației este realizată de către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se referă la activele cu termen mediu și lung (automobile, mașini, utilaj, avioane, construcții, terenuri etc.). Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului pot fi menționate: posibilitatea obținerii finanțării integrale a unei investiții în lipsa resurselor proprii; simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai mic.

Capitalul de risc înseamnă investiția în companii a căror acțiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acționari. Fondurile capitalului de risc oferă companiilor un mijloc de finanțare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a pachetului de acțiuni, într-o proporție ce poate să varieze între 20% și 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei. În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte de finanțare se alocă ca și capital acționar, alta sub formă de credit investițional.

    Investițiile străine pot avea următoarele forme:

împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanții guvernamentale), respectiv capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un stat altor țări sau firme din alte țări și/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;

investițiile directe , care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înființarea de întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte țări, care acordă drepturi patrimoniale asupra lor și respectiv dreptul de a încasa profiturile;

investiții de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acțiunilor unor întreprinderi din alte țări. O importantă sursă de finanțare sau de cofinanțare o constituie alocările din fondurile internaționale: IMF, EBRD, PHARE, etc.

Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal, pentru achiziționarea de echipamente și tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potențial tehnic comparabil cu cel al țărilor din Uniunea Europeană și pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos necesare în țara noastră.

Rolul și importanța surselor de finanțare în proiecte investiționale

Dezvoltarea economică și socială a unei țări depinde în mod hotărâtor  de dinamica, volumul și calitatea investițiilor realizate.Importanța și necesitatea realizării de investiții, precum și rolul important al acestora în economia naționala rezultă din multiplele efecte ale realizării investițiilor,ce pot fi clasificate în două categorii principale.

Realizarea de investiții produce efecte economice,respective:

creșterea cererii de bunuri și servicii;

creșterea și diversificarea ofertei agenților economici;

favorizarea circulației capilalului

creșterea gradului de participare a țării la circuitul economic internațional;

accelerarea, promovarea progresului tehnic, dezvoltarea, retehnologizarea și înnoirea capacitaților de producție existente:

stimularea creșterii eficienții în toate domeniile;

îmbunatațirea mediului economic

Din multiplele efecte sociale ale investițiilor menționam:

cresterea calitații vieții și a nivelului de  trai;

creșterea numărului de locuri de munca și a gradului de ocupare a forței de muncă;

reducerea șomajului;

dezvoltarea culturii și educației;

creșterea calitații forței de muncă;

ocrotirea sănătății;

protecția mediului;

S-a demonstrat, de nenumarate ori, că funcționarea unei întreprinderi fără un capital adevărat este una dintre cauzele cele mai răspândite ale eșecului în  afaceri. Pe lângă un capital suficient, întreprinderea trebuie să  aibă și o structură a capitalului adecvată,adică o combinație corectă de capital propriu si împrumutat.

Dacă facem o analiză în context prospectiv putem vedea că printr-o utilizare adecvată investițiile pot constitui pârghia esențială în procesul de reform, pot asigura migrarea  capitalurilor dintr-o ramură în alta, precum și în profil teritorial, pot  facilita reconstrucția economiei și infrastructura profesională.

          Experiența în domeniu demonstreză faptul că unul dintre cei mai importanți factori pentru atragerea capitalului, inclusiv a celui străin în economie este existența unui cadrul instituțional adecvat și a bazei legislative stabile, care ar asigura protecția eficientă maximă a intereselor investitorului și ale altor participanți ai procesului investițional.

Insuficiența resurselor proprii pentru investiții, precum și acțiunile întreprinse de către alte țări au condus la schimbarea viziunii autorităților privind investițiile și rolul acestora în economia Republicii Moldova. Ca rezultat, au fost întreprinși pași concreți în sensul ameliorării climatului de afaceri și atragerii investițiilor atît autohtone cît și celor străine. Aceștia au vizat atît aspectul instituțional, cît și cel legislativ.

Cadrul instituțional :

În vederea constituirii și îmbunătățirii cadrului instituțional au fost întreprinși în Republica Moldova următorii pași:

Crearea în anul 1997 a Agenției pentru Atragerea Investițiilor Străine, care din 2001 a devenit parte a Organizației de Promovare a Exporturilor;

În anul 2001 Republica Moldova a devenit membru al Organizației Internaționale a Comerțului;

În anul 2007 a fost înființată Agenția Națională pentru Protecția Concurenței, ca autoritate permanentă în administrația publică, avînd ca scop promovarea politicii statului în domeniul protecției concurenței, limitarea și reprimarea activității anticoncurență a agenților economici, a autorităților administrației publice, precum și efectuarea controlului asupra executării legislației cu privire la protecția concurenței;

În cadrul Ministerului Economiei al R.Moldova există structuri speciale, care sunt chemate să contribuie la elaborarea și realizarea politicii investiționale, să atragă investitori etc.

 Cadrul instituțional privind activitateade investiții în Republica Moldova:

 Ministerul Economiei al R.Moldova

Direcția “Politici investiționale și de promovare a exporturilor”

elaborarea și promovarea politicii de stat în domeniul investițiilor, gestionare a patrimoniului public și zonelor economice libere;

elaborarea proiectelor de acte legislative și normative;

monitorizarea proceselor creării și dezvoltării zonelor economice libere, precum și examinarea și analiza celor mai esențiale proiecte investiționale, programe și măsuri în domeniul administrării patrimoniului public.

Organizația pentru atragerea investițiilor și promovare a exporturilor din Moldova (MIEPO), ca instituție subordonată a MEC

realizarea activităților de atragere a investițiilor străine directe în proiecte investiționale strategice;

acordarea asistenței informaționale reprezentanților businessului privat din țară și străinătate;

elaborarea propunerilor de ameliorare a climatului investițional din țară;

promovarea imaginii Republicii Moldova peste hotarele acesteia.

3. Asociația investitorilor străini

încurajarea reformelor și îmbunătățirea climatului de afaceri în țările Europei de Sud-Est;

stabilirea unui dialog eficient și constructiv cu autoritățile Republicii Moldova în vederea lichidării barierelor, care ar putea apărea în relațiile cu investitorii străini.

Cadrul legal ca și cel instituțional a evoluat în timp. Pot fi menționați unii pași, cu mar fi:

aprobarea în 2000 a primei Strategii investiționale a Republicii Moldova pentru anii 2001-2005. În prezent există Strategia de atragere a investițiilor și promovare a exporturilor pentru o perioadă mai lungă pentru anii 2006-2015, elaborată de Ministerul Economiei și Comerțului al R.Moldova;

înițierea reformei regulatorii, care a avut ca scop reducerea gradului de dependență a întreprinderilor de reglementarea administrativa, diminuarea cheltuielilor financiare și de timp pentru obținerea autorizațiilor, certificatelor și altor permisiuni;

adoptarea unor strategii și programe naționale care prevăd realizarea măsurilor ce vor contribui la creșterea economică prin imbunatațirea climatului investițional;

colaborarea mai intensă dintre Grupul de Lucru al Comisiei de Stat pentru reglementarea activității de întreprinzător și Asociația Investitorilor Străini din Republica Moldova vizavi de propunerile din „Cartea Albă”;

încheierea acordurilor bilaterale în vederea protecției investițiilor etc.

Reglementarea activității investiționale are la bază, în primul, rând, Constituția Republicii Moldova, care prevede:

manifestarea liberei inițiative economice, libertatea comerțului și activității de întreprinzător;

protecția concurenței loiale;

crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producție;

dreptul la proprietatea privată, precum și dreptul la moștenirea proprietății;

inviolabilitatea investițiilor persoanelor fizice și juridice, inclusiv străine.

     Legea nr. 81 din 18 martie 2004 “Cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător” este documentul de bază care reglementează activitatea investitorilor în Republica Moldova, legea cu privire la investițiile străine fiind abrogată.

Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător stipulează:

„stabilește principiile juridice, sociale și economice de organizare și dezvoltare a activității investiționale din Republica Moldova, drepturile și obligațiile investitorilor, atribuțiile și competența autorităților publice în domeniul activității investiționale, garanțiile pe care statul le acordă investitorilor autohtoni și străini, modalitatea de soluționare a diferendelor investiționale, precum și reglementări referitoare la activitatea întreprinderilor cu investiții străine”.  

       Investițiile au un rol hotărâtor în realizarea obiectivelor strategiei naționale de dezvoltare pe termen lung, în crearea premiselor unei creșteri economice durabile, îmbunătățirii nivelului de trai al populației și dezvoltării întregului organism socio-economic. Modernizarea și extinderea infrastructurii, creșterea numărului de locuri de muncă, sporirea productivității muncii sunt evoluții dezirabile și posibile numai printr-o judicioasă politică de investiții, bazată pe metode moderne de management, pe instrumente și tehnici care permit pregătirea și fundamentarea unor decizii cu grad ridicat de obiectivitate, pe alegerea celor mai bune variante ale proiectelor de investiții și a soluțiilor optime de realizare a acestora.

   Investițiile dau naștere la ceea ce se numeste efect propagat sau efect de antrenare, care determină: promovarea progresului tehnic, cresterea producției, îmbunatățirea calității bunurilor, cresterea eficientei economice.

Rolul investițiilor trebuie abordat în contextul interdependențelor dintre ramuri, subramuri, dintre producție și consum, dintre cerere si ofertă, dintre diferitele piețe existente, între acestea și noile piețe care își cer dreptul la viată.

În acest sens, Peter Drucke, are în vedere relația dintre inovații, producție, cerere și piață, concret este vorba de faptul ca inovația atrage dupa sine schimbări în structura productiei care, la rândul lor, duc la schimbări în structura cererii de bunuri și servicii, iar acestea, la rândul lor, atrag dupa ele, schimbări în structura piețelor în sensul apariției unor noi piețe, adică ale noilor produse aparute.

Rolul hotarâtor în crearea unei economii de piață funcționale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituțiile și politicile Uniunii Europene, vizează în principal asigurarea unei cresteri economice durabile, promovarea unei politici investitionale coerente, crearea unui mediu de afaceri prielnic, modernizarea si dezvoltarea durabila a întregii vieți social-economice.

În conditiile economiei de piata, ale concurenței și ale existenței proprietății private, investițiile constituie cheia asigurării unei eficiențe maxime printr-un nivel cât mai ridicat al efectelor pe unitatea de efort.

În direcția sublinierii rolului deosebit al investițiilor, este importantă prezentarea interrelatiei investitii-venit. Investitiile au un rol multiplicator în economie care, sintetic, se reflecta în cresterea venitului. De altfel, multiplicatorul investitiilor (K), se determina prin relatia ∆V/∆I, raport ce exprima sporul de venit obtinut pe unitatea suplimentara de investitie. Marimea venitului national, produsului intern brut, produsului national brut este inseparabila de efortul investitional. Fiind vorba de inter-relatia investitii-venit trebuie sa precizam si efectul pe care îl are, la rândul ei, cresterea venitului asupra cresterii investitiilor. Aceasta se exprima prin acceleratorul investitiilor, ca raport între variatia investitiilor si variatia veniturilor. Concret, este vorba de urmatoarele: marirea venitului duce la cresterea cererii agregate de bunuri si servicii care la rândul ei, determina marirea productiei, extinderea activitatii si respectiv realizarea de investitii de capital. Datele statistice confirma aceasta interdependenta. Evident nu scapam din atentie importanta pe care o are evitarea risipei de resurse, cresterea eficientei investitiilor.

Politica investitionala este si trebuie sa fie o politica de interes national, însensul ca efortul investitional, factor al progresului, al accelerarii reformei economice, trebuie orientat pe ramuri, subramuri tinând seama în primul rând de nevoile interne ale tarii.