Abordari Structural Actionale ale Conceptului de Swarming
LUCRARE DE LICENȚĂ
TEMA: ,,ABORDĂRI STRUCTURAL ACȚIONALE ALE CONCEPTULUI DE SWARMING’’
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
EVOLUȚIA ȘI ASPECTE ALE SWARMINGULUI
1.1. Războiul de masă
1.2. Războiul bazat pe manevră
1.3. Un nou mod de luptă, swarmingul
1.4. Swarmingul în natură
1.5. Swarmingul în istoria militară
1.6. Swarmingul în epoca industrială
1.7. Exemple recente de swarming
1.8. Lecții din istorie
CAPITOLUL 2
ELEMENTE DE DESIGN ȘI PROVOCĂRI
2.1. Elementele de design ale swarmingului militar
2.2. Modele teoretice ale swarmingului
2.3. Swarmingul în practică
2.4. Provocări organizaționale de proiectare
2.5. Tipuri de rețele de bază în swarming
2.6. Conectivitate și control în swarming
2.7. Bătălia aeroterestră
2.8. Bătălia de swarming
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ PRIVIND CONFLICTELE DIN CECENIA
3.1. Forțele cecene
3.1.1 Organizarea forțelor cecene
3.1.2 Comanda, controlul și comunicațiile forțelor cecene
3.1.3 Doctrina, instruirea și logistica trupelor cecene
3.1.4 Sumarul analizei forțelor cecene
3.2. Forțele armate ruse
3.2.1 Primul conflict din Cecenia 1994-1996
3.2.2 Al doilea conflict din Cecenia 1999-2009
INTRODUCERE
Evoluția tehnicii, trecerea într-o nouă eră, era informațională, au adus schimbări majore în ceea ce privește fizionomia războiului. Dezvoltarea tehnologiei a făcut ca armatele de masă să nu mai prezinte o soluție viabilă pentru câștigarea unui război, și pe lângă asta costul de întreținere, de echipare și de instruire este uriaș.
În acest sens, toate marile armate ale lumii duc un amplu proces de diminuarea a efectivelor, fapt ce este compensat printr-o mai bună pregătire și dotare a trupelor. În ajutorul acestui proces de schimbare a armatei vine conceptul de swarming.
Swarmingul este un concept nou în doctrina militară, prin care se urmărește trecerea de la armatele de masă la unități de dimensiuni mici, foarte numeroase cu o putere de foc și o mobilitate remarcabilă, care să acționeze asupra inamicului simultan și din mai multe direcții, cu scopul de al dezorienta și de al face cât mai expus la atacul trupelor proprii datorită incapacității acestuia de a stabili o direcție anume pe care să își concentreze forțele.
Conflictele din Somalia și Kosovo au demonstrat faptul că organizațiile paramilitare etno naționaliste care erau organizate în unități mici și dispersate, pot cauza confuzie în operațiile aliaților, cel puțin pentru o perioadă scurtă de timp. Deoarece acest tip de conflict evolua s-a experimentat, cu o rată mare de succes, cum să se proiecteze și să se folosească noile forțe ușoare, mobile și tehnologic avansate pentru contingentele majore regionale în diferite teatre de operații.
Noile generații de teroriști și criminali se folosesc de inovațiile revoluției informaționale. Ei sunt organizați în rețele transnaționale care permit o coordonare și o cooperare crescută între grupurile dispersate și indivizi care sunt capabili să stea în siguranță în caz că cineva este prins sau încriminat. De exemplu, unii lideri de extremă dreapta din SUA folosesc o doctrină numită ,,rezistență fără lider” care pot motiva ,,lupii singuratici” să comită acte violente fără a fi ajutați de cineva.
Swarmingul va fi văzut cel mai probabil ca o sabie cu două tăișuri. Câteodată poate fi văzut dintr-o perspectivă amenințătoare dar swarmingul poate fi de asemenea bine primit de către actori din jurul lumii ca o modalitate de a remodela competiția globală și de a întruni forțele sociale pentru a răsturna ordinea existentă de putere mondială conduse de către SUA.
CAPITOLUL 1
EVOLUȚIA ȘI ASPECTE ALE SWARMINGULUI
Swarmingul a existat din cele mai vechi timpuri, câteodată jucând un rol important în arta războiului. În cea mai mare parte, masarea și manevra au dominat peisajul unui conflict. Dar au fost ocazii când swarmingul a făcut diferența și practicanții ei s-au bucurat de avantajele în mobilitate și foc împotriva unui inamic dispus convențional, în special când comunicarea eficientă și descentralizarea organizațiilor a permis ca informația să fie folosită.
Obstacole noi apar în calea iluminării prospectelor acestei noi doctrine pentru era informațională de la activism social și alte operații diferite de război la un teatru major de operații militare. În continuare, cum toate exemplele istorice de swarming sunt de toate dimensiunile, speranța noastră este că o doctrină de swarming va fi aplicată terestru, naval și aerian și pe o varietate de tipuri de teren, inclusiv zone rezidențiale și în acest capitol vom aborda evoluția și aspectele swarmingului de-a lungul istoriei.
1.1. Războiul de masă
Pe măsură ce s-a dezvoltat abilitatea de a comanda și de a controla un număr mare de forțe, liderii militari au trebuit să obțină avantaje privind masarea forțelor împotriva adversarilor. Strategia și tactica s-au rezumat la diferitele căi prin care forțele puteau fi aduse împreună pe câmpul de luptă pentru a putea oferi maximul de șoc și putere de foc. Această fază a încurajat dezvoltarea formațiilor bine articulate având ca și caracteristici geometria și stivuirea forțelor. S-a pus accentul pe abilitatea de a păstra niște forțe în apropiere care nu erau în centrul luptei pentru a fi disponibile pentru atacuri în valuri și o forță aflată în rezervă care putea fi folosită la momentul și punctul decisiv. Această doctrină militară a devenit ierarhic orientată în aplicarea masării forțelor deoarece menținerea formației era de o importanță crucială în abilitatea aplicării masării în luptă.
Ordinele scrise s-au dovedit a fi oportunitatea armatelor de a desfășura operații terestre dincolo de comanda vocală a generalului dar instrucțiunile singure nu puteau ghida o forță angajată într-o bătălie în desfășurare. Astfel, a apărut nevoia de a dezvolta un sistem de semnalizare care putea oferi ajutor în ,,timp real” tinerilor comandanți și astfel de la oglinzi, steaguri, semafoare la radioul modern, sistemele de semnalizare au jucat un rol vital în abilitatea de aplica masarea pe câmpul de luptă. Un alt factor care a favorizat masarea a fost dezvoltarea instrucției individuale oferind mijloacele tactice de a le desfășura în luptă și asigurând faptul că impactul lor va avea efectul maxim scontat. În esență, tehnologiile de comunicare și instrucția individuală au dezvoltat disciplina forțelor asigurând faptul că trupele vor intra pe câmpul de luptă la punctul culminant din potențialul lor de luptă.
Cele 16 rânduri din falanga grecească au fost ultima inovație din masarea forței în antichitate și această formație i-a oferit forțelor lui Alexandru cel Mare acea lovitură care nu putea fi echivalată la acel moment din istorie. Abilitate sa de a aplica masarea forțelor în luptă și de a o integra cu forțele manevriere care la acea vreme era cavaleria, i-a oferit un avantaj neegalat în era sa. În particular, victoria sa asupra Imperiului Persan demonstrat faptul că masarea forței și manevra în punctul decisiv din luptă îi permitea unei forțe mai mici să învingă o forță mult mai numeroasă. Persanii aveau un număr mult mai mare de trupe dar formațiile erau largi și indisciplinate și erau incapabile să mențină comanda și controlul și acest lucru ia permis lui Alexandru cel Mare să obțină avantajul.
Pe mare, înfrângerea Armadei Spaniole de către Flota Regală a dus la adoptarea formațiilor care țineau navele apropiate cu scopul de a înfrânge inamicul cu puterea lor de foc combinată și a sincronizării. Acest lucru a dus la dezvoltarea aliniamentului de luptă și a vasului de linie și astfel doctrina navală și formațiile au devenit foarte rigide. Un exemplu elocvent ar fi războaiele din secolul al XVII-lea dintre englezi și olandezi. Fiecare tabără s-a bucurat de leadership excelent din partea amiralilor săi: olandezii din partea lui De Ruyter și Tromp și englezii din partea lui Monck. Ceea ce au avut cei trei în comun a fost devotamentul lor pentru principiul masării și abilitatea lor lor de instala un regim de disciplină și instrucție necesar ducerii unor lupte în formații compacte, controlate pentru ore și chiar zile în șir.
După Primul Război Mondial, avioanele au cunoscut îmbunătățiri majore privind autonomia și sistemele de armament. Apariția radarului și a radioului a făcut posibilă comanda și controlul la nivel tactic și strategic pentru forțele aeriene. Toate aceste avantaje au dus la apariția unei noi forme de război în mediul aerian.
În cadrul conflictului social au avut loc de asemenea mutări de la sălbaticile ciocniri de pe străzi la activități controlate și coordonate. Totuși, doar masarea nu putea detrona ordinea socială din Europa în 1848, așa cum masarea în mediul terestru și naval din Primul Război Mondial a dus la un punct mort și formațiile masate de bombardiere din al Doilea Război Mondial au suferit pierderi enorme. Va fi nevoie de o dezvoltare ulterioară a masării și anume apariția unei noi forme de conflict și anume manevra.
1.2. Războiul bazat pe manevră
Elementele principale ale manevrei includ mișcări complexe și sincronizate ale forțelor armate, de obicei la un ritm alert. Scopul urmărit este de a maximiza spațiul de luptă peste limitele impuse de luptele de masă, preferându-se plasarea selectivă împotriva unor porțiuni mici a forțelor inamice, la ceea ce Clausewitz și Jomini s-au referit ca fiind ,,punctul decisiv’’ de care depindea coeziunea adversarului. O astfel de manevră folosește multiple axe de avansare, cum ar fi învăluirea pentru a surprinde și penetra frontul inamic.
Manevra s-a folosit încă din cele mai vechi timpuri. A fost, sub conducerea maiestuoasă (de ex. Alexandru cel Mare, Genghis Khan, Turenne și Napoleon), câteodată net superior față de forța masată. Dar, pe parcursul ultimului secol, manevra a ajuns să fie superioară față de concentrarea de forte. Acest lucru s-a datorat în mare parte comunicațiilor electronice – în special radioul. Radioul a permis ca spațiul de luptă să se mărească, transformând, forțele armate atât în ,,organizații senzoriale’’ cât și în unități de luptă. Această combinație între cele două a permis dezvoltarea de doctrine care cuprindeau o complexitate și viteză nemaivăzută, acestea fiind întărite de apariția radarului ajungând la maturitate între anii 1920-1930, făcând cel de-al Doilea Război Mondial atât de diferit de față de Primul Război Mondial. Efectele învigorate a noilor tehnologii de informații au permis apariția posibilității de a compromite securitatea informațiilor inamicului, fiind capabil de a anticipa manevrele și prevenirea lor. Într-adevăr, sub nume de cod ca Ultra și Magic astfel de operații informaționale au jucat un rol crucial în teatrele de operații din Europa și Pacific din cel de-al Doilea Război Mondial.
Dar nu ar trebui să uităm că manevra există de mult timp. Formația asemănătoare unui table de șah a manipulelor romane permitea efectuarea de mișcări tactice rapide și complexe, legiunile nefiind înfrânte pentru secole. Totuși, sunt puține exemple de acest fel in contrast cu războiul total, cu excepția mongolilor, cel puțin până la flancul declinat al lui Frederick cel Mare, perfecționat de-a lungul timpului prin campanii, întotdeauna într-un dezavantaj numeric, din 1740 până in 1760. Cel mai expresiv mod în care prusacii vedeau războiul îl putem vedea în Bătălia de la Leuthen din 1757, când armata lui Frederick de 36.000 a învins o armată de 80.000 de austrieci. În mod clar, numărul nu e de ajuns. Prusacii au obținut a victorie uimitoare prin îndeplinirea scopului suprem al manevrei: aplicarea superiorității de forțe împotriva unei porțiuni de forțe inamice, ducând la ruperea liniilor armatei inamice. Într-o zi de lupte grele, ,,cârligul drept’’ al lui Frederick a reușit acest lucru.
La 25 de ani după Leuthen, amiralul englez Rodney a executat această manevră pe mare. A deviat de la instrucțiunile de luptă a Flotei Regale care se bazau pe menținerea liniei de luptă. În schimb, amiralul și-a îndreptat forțele astfel încât să lovească o pofiind înfrânte pentru secole. Totuși, sunt puține exemple de acest fel in contrast cu războiul total, cu excepția mongolilor, cel puțin până la flancul declinat al lui Frederick cel Mare, perfecționat de-a lungul timpului prin campanii, întotdeauna într-un dezavantaj numeric, din 1740 până in 1760. Cel mai expresiv mod în care prusacii vedeau războiul îl putem vedea în Bătălia de la Leuthen din 1757, când armata lui Frederick de 36.000 a învins o armată de 80.000 de austrieci. În mod clar, numărul nu e de ajuns. Prusacii au obținut a victorie uimitoare prin îndeplinirea scopului suprem al manevrei: aplicarea superiorității de forțe împotriva unei porțiuni de forțe inamice, ducând la ruperea liniilor armatei inamice. Într-o zi de lupte grele, ,,cârligul drept’’ al lui Frederick a reușit acest lucru.
La 25 de ani după Leuthen, amiralul englez Rodney a executat această manevră pe mare. A deviat de la instrucțiunile de luptă a Flotei Regale care se bazau pe menținerea liniei de luptă. În schimb, amiralul și-a îndreptat forțele astfel încât să lovească o porțiune mică a flotei franceze, dezorganizând flota franceză. Victoria de la Saints (Indiile de Vest) au umbrit manevrele navale mult mai sistematice a lui Nelson care au fost executate impecabil în timpul Războaielor Napoleoniene și culminând cu bătălia de la Trafalgar din 1805. Însuși Napoleon va observa ani mai târziu in exil că avantajele în comunicare a englezilor (sistemul de arbore a steagurilor Hopham) a fost cheia înfrângerii flotei franceze. O sută de ani mai târziu, amiralul japonez Togo va folosi manevre asemănătoare pentru a învinge flota rusă la Tsushima, o altă bătălie în care managementul informațiilor permitea efectuarea de manevre complexe într-un timp foarte scurt.
Apariția manevrei pe verticală poate fi observată în integrarea avioanelor de atac la sol cu forțele mobile blindate în ceea ce avea să se numească mai târziu războiul fulger. Într-adevăr, această formă de război, alături de coordonarea forțelor aeriene cu cele terestre, a dus manevra la un punct dominant ca și doctrină, începând cu Bătălia Franței din 1940 și invazia Uniunii Sovietice din 1941 și culminând 50 de ani mai târziu în Primul Război din Golf câștigat de forțele mobile terestre americane si britanice care erau dependente de suportul aerian așa cum am fost diviziile de panzere jumătate de secol mai devreme. Într-adevăr, în Războiul din Golf, după 7 săptămâni de bombardament aerian intens s-a trecut la folosirea operațiilor terestre.
Un alt efort major pentru a folosi forțele aeriene pentru facilitarea manevrei constă în operații de parașutare a forțelor terestre în punctele cheie a spațiului de luptă. O problemă era ca forțele terestre să fie ușoare (fără artilerie și tancuri) rezultând în pierderi uriașe pentru trupele aeropurtate când întâmpinau putere de foc superioară. În cel de-al Doilea Război Mondial, invazia germană a Cretei și invazia aliată din Arnhem sunt ambele exemple a cât de costisitoare poate fi această formă de război. Mai târziu s-a trecut la manevra pe verticală cu elicoptere, cu rezultate asemănătoare pentru trupele americane în Vietnam și pentru trupele sovietice în Afghanistan deși în aceste două cazuri datorită supremației aeriene s-au putut transporta arme grele, în special artilerie.
La nivelul de conflict social, evoluțiile in domeniul informațional și metodele organizatorice au puternice efecte similare. Pe parcursul secolului al XIX-lea activismul social și revoluțiile au evoluat de la mase de oameni ca în sec al XX-lea să apară complexe manevre strategice care sub supravegherea atentă a liderilor lor să lovească la locul și momentul potrivit atunci când guvernele erau șubrezite. Deși toate revoluțiile sociale din 1848 au eșuat, Revoluția Mexicană și cea Bolșevică de la începutul sec. al XX-lea au fost extrem de eficiente. Aceste revoluții au cuprins o augmentare a creației organizației de masă care putea susține demonstrații în masă dar de asemenea aceste revoluții au fost și începutul revoluțiilor sociale ,,orientate pe manevră’’ care au contribuit în decadele ce au urmat la decăderea imperiilor coloniale și începutul regimurilor totalitare și teocratice (în special cele islamice). Cel mai cunoscut caz de ,,manevră socială’’ a fost campania nonviolentă a lui Gandhi pentru subminarea conducerii britanice din India. Acest ultim exemplu deși reflectă masarea selectivă a oamenilor, în cazul Indiei greve și proteste, împreună cu folosirea manevrei sunt prezente și eforturile abundente de a copleși sistemul de guvernare colonial britanic de pe subcontinent, acest caz putând fi considerat un caz de swarming.
1.3. Un nou mod de luptă, swarmingul
Swarmingul necesită mai multe inovații organizatorice complexe: structurare informațională si capabilități de procesare. În timp ce noțiunea de ,,roi’’ se conturează în jurul unei imagini de atacatori, de la gândaci la bombardiere, lovind un obiectiv din toate direcțiile, este mai puțin clar dacă membrii unui ,,roi’’ ar trebui să opereze autonom sau să urmeze o autoritate. În natură, roiurile sunt compuse din unități independente ale căror acțiuni sunt instinctive. În conflictele umane, roiurile pot fi independente sau controlate. De exemplu, atacurile Vietcong din Ofensiva Tet din 1968, deși au fost coordonate de la Hanoi, s-au bucurat de o mare libertate de acțiune, în concordanță cu dictonul strategic al lui Mao de ,,strategie centralizată, tactică descentralizată’’. În controversă, în Bătălia Atlanticului din al Doilea Război Mondial, gruparea de submarine U-boat care atacau convoaiele de provizii erau strâns controlate de ordinele directe a amiralului Doenitz.
Cheia activă a procesului militar de ,,roi’’ este pulsarea susținută, fie a forței ori a focului. Prin acest lucru înțelegem că membrii unui roi vor ocupa o poziție dispersată asemănătoare submarinelor U-boat în patrulă. Apoi forțele vor fi capabile să se regrupeze, concentrându-și focul și forțele pentru lovirea din toate direcțiile a obiectivelor identificate. După efectuarea loviturii, forțele vor fi capabile să se răspândească și nu doar pentru a goli câmpul de luptă dar de asemenea și de evita eventualele contramăsuri ale inamicului în același timp fiind pregătiți pentru a ataca din nou atunci când circumstanțele o permit. Acest lucru nu trebuie gândit doar ca un fenomen militar. Pulsarea susținută poate avea aplicabilitate și în domeniul social. Acest lucru poate fi observat în Serbia la cei care protestau pentru nulificarea alegerilor locale a regimului lui Miloșevici acum câțiva ani, de exemplu, ei fiind capabili să se adune într-un număr mare de multe ori.
Swarmingul are două cerințe fundamentale. Prima se referă la faptul de a fi capabil să lovești inamicul din direcții multiple, să fie prezent un număr mare de unități mici de manevră care sunt strâns interconectate, de exemplu ele pot comunica și coordona la alegere. A doua cerință se referă la faptul că forța de swarming trebuie să se angajeze nu numai în operații de lovire ci și să facă parte dintr-o organizație senzorială, asigurând supravegherea și observațiile de nivel sinoptic necesare pentru crearea și menținerea supravegherii. Astfel, swarmingul se bazează pe ceea ce Libicki numea ,,cei mulți și mici’’ la fel ca și noțiunea lui Gelernter a unui element de comandă care știe multe lucruri dar intervine doar atunci când este necesar. Aceste două cerințe fundamentale pot duce la crearea de noi sisteme de comandă, control, comunicare, computere și informații (C4I).
Odată cu apariția munițiilor de precizie, noțiunea de swarming poate fi întreprinsă de orice forță. Swarmingul de la depărtare prin foc direct poate suna destul de apetisant dar cel mai probabil swarmingul de aproape va fi cel mai comun. Swarmingul în forță va fi cel mai probabil prezent în conflictele de joasă intensitate ca și in operațiile întreprinse de ceceni în războiul din 1994-1996 împotriva rușilor. Operațiile de swarming vor fi cel mai evidente în cadrul operațiilor de stabilitate și sprijin sau cele de menținere a păcii. Capacitatea de swarming în forță este probabil cea mai bună speranță în ziua de azi pentru menținerea păcii în Kosovo deși această capacitate lipsește și aparent nu este cultivată.
Exemplele din Haiti și Kosovo implică faptul că swarmingul în forță poate depinde foarte mult de prietenia populației locale. Atunci când lupta are loc în zonele populate, în contradicție cu condițiile permisive de swarming din deșert cu populație puțină din Războiul din Golf, prietenia populației locale poate conta. Haitienii au fost și kosovarii ar fi fost mulțumiți de prezența trupelor americane. Haitienii au oferit și kosovarii ar fi oferit informații prețioase trupelor americane. Dar o forță care operează în cadrul unei populații ostile ar avea dificultăți la deplasare. În general, apare necesitatea de a lua în considerare sub ce condiții forța de swarming ar fi cât mai efectivă. S-ar putea dovedi că operațiile de swarming ar fi mai ușor de pus în practică când ești în apărare, fiind mai ușor să lupți pe teren cunoscut (de exemplu rețeaua sovietică antitanc ce a avut un rol major în înfrângerea nemților în Bătălia de la Kursk).
Ultimul scop al unei forțe de swarming s-ar orienta mai puțin pe distrugerea fizică a inamicului, deși mult daune pot fi realizate, și s-ar baza pe dezorganizarea inamicului. Odată ce nu se mai poate regrupa, inamicul va fi incapabil de a realiza noi manevre. O bună ilustrare a puterii de dezorganizare a swarmingului poate fi pusă în evidență prin operațiile militare întreprinse de tribul Zulu în secolul al XIX-lea. Capabili de o etapă de marș de 64 de km pe zi, trupele Impi Zulu, se separau în unități mici și atacau inamicul și apoi îi înconjurau și dezorganizau inamicul foarte repede. Aceasta era swarmingul în forță la o scară mare și era foarte diferit de mișcările de învăluire din războiul de manevră deoarece un atac Zulu era uniform distribuit în toate punctele. Decenii la rând, modul lor de a duce un război s-a dovedit a fi foarte efectiv și astfel s-a născut imperiul Zulu. În cele din urmă Zulu s-au confruntat cu europenii; deși britanii dispuneau de trupe de comando Boer și trupe regulate care erau mult mai bine echipate decât Zulu erau pe punctul de a pierde războiul împotriva tribului Zulu în 1879.
Este swarmingul o posibilitate realistică în următoarele doctrine de luptă? Poate suplini apoteoza manevrei, bătălia aeroterestră? Sau este un scop prea înalt? Fricțiunea lui Clausewitz și negura războiului se vor dovedi obstacole de netrecut pentru swarming? În final, cum poate swarmingul să fie conceptualizat astfel încât să permită dezvoltarea unei doctrine și în final practicarea ei? La această ultimă întrebare se poate răspunde înaintea atribuirii de merite swarmingului care pot fi judecate. Din fericire, cerința analitică este ușurată de prezența swarmingului în natură și episodic în istoria timpurie. Orice examinare a acestor antecedente vor fi prezentate în continuare.
Revoluția informațională și descoperirile în operațiile informaționale oferă swarmingului o oportunitate să se îndepărteze de spectrul conflictului. Într-adevăr, fenomenul de swarming va avea efecte asupra afacerilor militare în anii ce vor urma. Și dezvoltarea sa nu va fi condusă doar de SUA. Pe lângă alte state, swarmingul se va dovedi foarte prețios pentru grupările teroriste și criminale și de asemenea și clanurilor naționaliste. Chiar și organizațiile nonguvernamentale și cele civile vor găsi swarmingul ca un mod eficient de a se angaja în luptă.
Privind în spectrul conflictului, vom vedea că swarmingul va fi prezent în conflictele de joasă intensitate în viitorul apropiat. Este o doctrină naturală pentru organizațiile de tip rețea. Swarmingul este de asemenea atractiv datorită vitezei cu care se trece de la atac în apărare și viceversa. Grupările de luptători ceceni care au învins armata rusă în războiul din 1994-1996 au folosit swarmingul atât în apărare cât și în atac și au fost destul de eficienți în ambele cazuri.
Apariția swarmingului în operațiile de atac și apărare va fi cu precădere rapidă, în special prin actorii non statali antagoniști. Din aceste motive, SUA ar fi sfătuite să acționeze cu dezvoltarea unei doctrine de swarming și dacă nu se trecă la acest pas deoarece riscurile cresc.
Referitor la dezvoltarea unui proces doctrinal, punem în evidență importanța aspectelor organizaționale ale swarmingului și nevoia de a fuziona organizația și tehnologia. Este foarte probabil ca acest lucru să fie adevărat când ne gândim la noile tehnologii care pot ajuta swarmingul să își mărească potențialul. Nu trebuie să pierdem din vedere progresul organizațional și tehnologic deoarece explorarea de noi tehnologii fără concepte clare de operații pune organizația în pericolul de a se rătăci într-un labirint.
1.4. Swarmingul în natură
Swarmingul a apărut în regatul animalelor cu mult timp înainte să apară și la oameni. Swarmingul militar nu poate fi modelat după cel din natură. Dar câteva lecții și introspective pot fi învățate de la animale. În natură sunt câteva tipuri de swarming și câteva principii de organizare.
Prima formă de swarming apare în organizațiile de tip stup sau cuib, cel mai bine fiind exemplificat la albine, furnici și alte insecte sociale. Aceste insecte folosesc tehnica ,,copleșirii’’ atacându-și inamicul sau prada din toate direcțiile. Scopul este de a nimici orice apărare care ar putea fi pusă la punct. Deși aceste insecte se deplasează în formații liniare și adoptă swarmingul doar la momentul începerii luptei. În cazul furnicilor acest comportament a fost numit raidul roiului.
Furnicile se diferențiază de albine și celelalte insecte sociale prin faptul că folosesc roiul nu doar în procurarea hranei sau în apărarea cuibului dar și în extinderea teritoriului prin război cu celelalte furnici. Aceste războaie sunt de o complexitate care se aseamănă cu acțiunile umane. Cum preciza Hoyt ,,furnicile mergeau la război înainte… ca primele conflicte umane care au avut loc acum 6000 de ani’’. Roiul de furnici diferă de celelalte insecte prin faptul că au mandibule puternice și capabilități de a împrăștia acid și își păstrează comportamentul pe toată durata bătăliei și a campaniei. Albinele, pe cealaltă parte, au indivizi care pot lovi doar o dată, actul înțepării ducând la moartea albinei. În acest sens, roiul furnicilor este un model sustenabil a ceea ce noi numim pulsare susținută a forței, în timp ce albinele se aseamănă cu susținerea focului, înțepăturile fiind asemănătoare munițiilor de tip ,,trage și uită’’.
Modelul de swarming al acestor insecte sociale se aseamănă cu tacticile de guerilă în anumite feluri: deplasarea în formații liniare, atacuri omnidirecționale și valuri copleșitoare la punctul de contact. Acest model de angajare a fost observat în Vietnam atât pe perioada invaziei franceze cât și a celei americane. În operații altele decât războiul, noțiunea de copleșire poate apărea din timp în timp. Exemple instructive găsim în intervenția americană din Haiti precum și amplasarea Armatei Mexicane la Chiapas împotriva mișcării Zapatista. În ambele cazuri, copleșirea a fost folosită pentru scopuri deterente. Mișcările activiste sociale urmăresc de asemenea un model asemănător de angajare. Grevele de la Chicago din 1968 oferă un bun exemplu la acest fenomen în sensul că hipioții care mărșăluiau spre Chicago au renunțat la lupte deoarece poliția era înconjurată din toate direcțiile.
A doua formă de organizare se găsește printre animalele care se deplasează în haită. Lupii și hienele sunt proeminenți în această clasă care dispun de unități mici și mobile, în opoziție cu roiurile imense de insecte. Astfel de haite adoptă formații semi-dispersate, formându-se ca un întreg numai în etapa finală de swarming asupra membrilor slăbiți a unei turme. Scopul este de a izola o victimă particulară, separând-o de siguranța pe care i-o oferă grupul. Această tactică a fost folosită în guerilă, atât în operațiile de guerilă întreprinse de spanioli împotriva francezilor în Războiul Peninsular cât și în capabilitatea lui Mao de a separa mici elemente a forțelor Kuomintang și de a le elimina în Războiul Civil Chinez. Succesul predatorilor care folosesc tactica haitei depinde de abilitatea lor de a fugi pentru perioade mari de timp (permițând dispersarea grupului) și de organizarea lor și de comunicarea verbală. Lorenz a notat faptul că la lupi era un briefing scurt a haitei, incluzând chiar atingerea nasurilor, chiar înainte de atacul final ce urma să se desfășoare.
Conflictele sociale dispun de asemenea de organizații de tip haită exemplificate de huliganii din fotbal din ziua de azi. De obicei ei operează într-o manieră dispersată apoi atacă obiectivele care sunt separate de grupul mare de oameni. Folosirea de tehnologii moderne de informații, de la internet până la telefoanele mobile, a facilitat planificarea și executarea de operații de către bande. Un exemplu recent este în Serbia unde opoziția politică a lui Miloșevici a încercat să mobilizeze huliganii din fotbal pentru aa ataca forțele de poliție de teama de a nu ataca demonstranții care se opuneau regimului.
O a treia formă de swarming este mobbingul. Din nou și aici se referă la noțiunea de un asalt copleșitor asupra unui intrus sau obiect străin. Dar și aici sunt două variante. Mobbingul poate fi oportunistic: fiecare pe cont propriu, cum ar fi insectele non-sociale ca și țânțarii sau mobbingul cu un scop comun cum ar fi doborârea sau apărarea unui sistem imunitar care luptă în fiecare zi împotriva virușilor, bacteriilor și diverșii anticorpi care se străduie să îi țină departe. Într-adevăr, swarmingul de anticorpi asigură o metaforă puternică pentru gândirea asupra securității informațiilor împotriva atacurilor electronice asupra computerelor de către viruși. Spre deosebire de insecte și viruși, rechinii sunt un bun exemplu de mobbing oportunistic la fel ca și acțiunile frenetice a paparazzilor din ziua de azi.
1.5. Swarmingul în istoria militară
În antichitate, swarmingul era folosit în luptă de arcașii călare. Calul permitea o mobilitate mare iar arcul permitea angajarea inamicului de la distanță. Această formă de luptă a fost ideală pentru triburile nomade care au practicat swarmingul în numeroasele lor raiduri și războaie cu diferitele civilizații cu care au luat contact. Dar această formă de război nu era folosită doar de triburile nomade ci și de Imperiul Persan care a adoptat swarmingul ca și doctrină de bază și aici ne referim la călăreții parți care de asemenea foloseau arcul pentru a angaja de la distanță inamicul și astfel perșii au cucerit majoritatea Orientului Mijlociu și au pus bazele noului lor imperiu. Alexandru cel Mare a putut să înfrângă Imperiul Persan doar după ce a dezvoltat noi capabilități antiswarming, capabilități folosite de cavaleria macedoneană. Perșii și-au recăpătat imperiul imediat după moartea lui Alexandru cel Mare și au continuat să folosească swarmingul ca mai apoi să folosească swarmingul pentru a înfrânge legiunile lui Crassus dar acest lucru nu s-a putut întâmpla și cu bizantinii care au avut ca și model doctrina parților și au aplicat acest lucru cavaleriei grele care putea să folosească swarmingul prin forță sau foc.
În antichitate swarmingul a fost folosit și în mediul maritim și cel mai bun exemplu e bătălia de la Salamina din al doilea război greco-persan. Perșii doreau anexarea Greciei la imperiul lor prin trimiterea unei forțe expediționare și a unei flote pentru a invada Attica în 480 î.Hr. Au ajuns până aproape de Atena, moment în care grecii au abandonat orașul si s-au refugiat pe insula Salamina,bazându-se pe flota lor pentru a-i înfrânge pe perși. Grecii erau depășiți numeric pe mare printr-un raport de 3 la 1dar vasele lor erau mai mici și mai agile decât a perșilor, bătălia având loc într-o strâmtoare. Temistocle a prevăzut faptul că marea mobilitate a vaselor grecești îi va permite să îi lovească pe perși din toate direcțiile astfel provocând haos iar numărul mare a vaselor persane să se dovedească a fi un dezavantaj. Grecii au obținut o victorie semnificativă, folosind swarmingul, împotriva unei forțe mult mai numeroase. De asemenea, japonezii au folosit o metodă asemănătoare swarmingului pentru a înfrânge a doua invazie mongolă din 1281.
Deși mongolii au eșuat în invazia Japoniei ei au fost maeștrii privind swarmingul în mediul terestru. Au combinat mobilitatea calului cu arcurile rapide și capabile să tragă la distanțe mari pentru a crea o abilitate de swarming nemaivăzută. De asemenea ei mimau retragerea pentru a-i atrage pe inamici în capcană prin destrămarea formațiilor de luptă și pe când inamicul era în urmărirea hoardei, mongolii se foloseau de swarming în momentul cel mai potrivit.
În timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea swarmingul era folosit foarte puțin. Majoritatea comandanților militari au optat pentru armate tradiționale și manevre. Cel mai bun exemplu ar fi rezistența engleză împotriva Armadei spaniole din 1588, o campanie care a văzut o mișcare importantă către swarming în luptele maritime și principalul dezvoltator al swarmingului pe mare a fost Frances Drake. Englezii s-au confruntat cu swarmingul în timpul Revoluției Americane. Începând cu bătălia de la Lexington și Concord în 1775 și continuând de-a lungul războiului, englezii foloseau formații liniare împotriva unor oponenți care operau în unități mici și dispersate.
Altă folosire a swarmingului în ,,războaie de eliberare” au fost eforturile gherilei spaniole împotriva ocupației franceze din timpul războaielor napoleoniene (1808-1814) și rezistența italiană (carbonari) împotriva ocupației austriece din anii 1820-1830. Spaniolii au avut succes în aplicare loviturilor împotriva coloanelor de aprovizionare franceze în timp ce italienii au eșuat acest lucru împotriva austriecilor. Unii sunt de părere că spaniolii au fost ajutați de mediul geografic și de asemenea de faptul că englezii le ofereau sprijin logistic pe când rezistența italiană nu a avut suport exterior.
În secolul al XIX-lea, swarmingul se va dovedi a fi o alegere inoportună în războaiele coloniale și ca exemplu în 1879, tribul Zulu au avut câteva succese în aplicarea swarmingului dar în final vor fi învinși de către englezi prin avantajul tehnologic dar indienii din Marile Câmpii din nordul Americii au dezvoltat swarmingul prin lovește și fugi împotriva coloniștilor și a cavaleriei americane.
În concluzie, swarmingul aplicat în conflictele dinainte de secolul al XX-lea a fost în general aplicat cum se cuvine. Au fost câteva exemple bune (grecii și mongolii) în timp ce insuccesele se pot atribui factorului tehnologic în cazul tribului Zulu sau a factorului numeric in cazul indienilor. În mod interesant aceste ultime două cazuri de swarming sunt singurele cazuri din istorie când forțe de swarming au fost înfrânte pe teritoriul propriu și care beneficiau de suport din partea populației locale.
1.6. Swarmingul în epoca industrială
Când marile puteri au trecut de la războaiele coloniale la a se confrunta între ele s-a ajuns la unele dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. În Primul Război Mondial modul industrializat de a duce o luptă a dus la pierderi substanțiale de ambele părți. Niciunul dintre combatant nu a putut să pună în aplicare manevre care să fie de o importanță deosebită. În cel de-al Doilea Război Mondial creșterea mecanizării a permis ca manevra să fie folosită foarte mult.
Deși persistența folosirii armatelor de masă și a războiului de uzură au fost cazuri în care manevre ciudate au fost folosite unde linia frontului nu a contat și au fost folosite unități dispersate care acționau unitar doar ocazional. Cel mai bun caz de swarming din al doilea Război Mondial a fost bătălia Atlanticului unde au fost folosite submarinele U-boat care a început în 1939 și s-a sfârșit în 1945. Submarinele germane erau dispersate care acționau unitar doar când erau observate convoaiele care încercau să traverseze Oceanul Atlantic. În această bătălie fronturile nu au fost prezente ci erau prezente doar atacuri pulsante din partea submarinele germane care apoi se separau doar pentru a se recombina mai târziu pentru a-și relua atacul.
Într-un final, submarinele germane au fost înfrânte prin folosirea unor mijloace noi de detecție: supraveghere aeriană, sonar. În timp ce submarinele germane erau swarmeri ofensivi au fost și cazuri de swarmeri defensivi și acest lucru a apărut în eforturile de a contracara bombardierele strategice care foloseau formații compacte care a jucat un rol decisiv în bătălia Angliei. Conceptul operației era simplu: radarul era folosit pentru a determina mărimea și direcția atacului german și apoi ordinul era transmis bazelor aeriene care erau foarte dispersate și astfel se trecea la un atac de swarming din partea englezilor. Pe o perioadă de câteva luni, swarmingul a înfrânt Lutwaffe-ul german.
Ofensiva tactică aeriană a folosit de asemenea swarmingul în cel de-al doilea Război Mondial și cel mai bun exemplu este atacul kamikaze al japonezilor asupra flotei SUA, în special în bătălia de la Okinawa unde pierderile americanilor suferite din partea atacurilor kamikaze au fost apropiate de pierderile suferite în operațiile terestre desfășurate pe insula. În ultimii doi ani din războiul din Pacific japonezii au folosit aproape 1300 de avioane Zero în atacurile kamikaze. Aceste atacuri au dus la scufundarea a 34 de nave din flota americană și avarierea semnificativă a 288 de nave.
În contrast cu tehnica kamikaze a japonezilor, avioanele de luptă aliate din bătălia Franței din 1944 au folosit tehnica de swarming fără atacuri suicidale. În schimb, avioanele patrulau nonstop deasupra câmpului de luptă și raportau constant despre concentrările de forțe germane care aveau loc. Aceste avioane de luptă au jucat un rol important în întârzierea sau prevenirea întăririlor din partea germanilor în cele șapte de lupte crâncene pe care generalul Patton le-a dus pentru a ieși din Normandia. Apoi aceste roiuri de avioane au acționat defensive în timpul contraatacului german de la Mortain și apoi a trecut la ofensivă asupra tancurilor și a infanteriei prinse în ,,buzunarul de la Falaise” . Astfel, operațiile aeriene de swarming din timpul bătăliei Franței din 1944 ar trebui private ca geneza operațiilor aeriene aliate devastatoare care au decimat forțele irakiene din timpul războaielor din Golful Persic.
În concluzie, swarmingul a avut apariții intermitente în conflictele din secolul al XX-lea. Dar numai o dată a dus la o victorie decisivă într-o campanie și aici ne referim la bătălia Angliei din toamna anului 1940 dar ca și în celelalte cazuri swarmingul a avut efecte tactice și operaționale puternice, chiar și atacurile kamikaze a japonezilor care au provocat numeroase pierderi. S-ar dovedi util studierea experiențelor militare a englezilor deoarece a avut mai mult contact cu experiența swarmingului, atât în ofensivă cât și în apărare. În deceniile recente swarmingul a început să apară din ce în ce mai frecvent și să fie practicat de o multitudine de actori.
1.7. Exemple recente de swarming
Multe dintre exemplele de swarming care au avut loc în cel de-al Doilea Război Mondial le-am regăsit în operațiile aeriene și acest lucru a rămas adevărat și în operațiile navale și terestre de după cel de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului din Vietnam forțele comuniste aveau o abilitate minima pentru a aplica swarmingul prin foc dar a adoptat noțiune de lovire a adversarului din toate direcțiile și apropierea lor de inamic astfel încât să scadă posibilele efecte ale artileriei și a loviturilor aeriene inamice. Aceste atacuri de swarming se întindeau de la atacuri unitare până la unități largi care efectuau manevre care erau capabile să se disperseze și apoi să se formeze din nou pentru a finaliza faza operației ofensive. Răspunsul americanilor a fost să folosească atacurile de swarming ale aviației și artileriei asupra forțelor comuniste concentrate. Astfel din punct de vedere al swarmingului Armata Nord Vietnameză și Vietcongul au folosit swarmingul prin forță pe când americanii au folosit swarmingul prin foc. În mod interesant un model asemănător de swarming a avut loc și în războiul sovietic din Afghanistan din 1979-1988 deoarece Armata Roșie se baza exclusiv pe puterea de foc pe când mujahedinii se bazau pe concentrarea forțelor de swarming. Forțele special sovietice au încercat ocazional să atace forțele insurgente folosind swarmingul și de asemenea mujahedinii s-au folosit de avantajul terenului muntos din Afghanistan pentru a ambusca elicopterele și avioanele sovietice folosind lansatoarele de rachetă Stinger. În final trebuie notat faptul că atât în Vietnam cât și în Afghanistan, forțele de swarming au luptat pe teren propriu și s-au bucurat de o susținere largă din partea populației locale.
Dezastrele militare rusești s-au agravat în timpul primului război din Cecenia (1994-1996) când clanurile cecene au folosit swarmingul într-o manieră foarte largă. Punctual forte al cecenilor a fost să folosească unități mici de aproximativ 12-20 de luptători care să atace inamicul din toate direcțiile folosind atacuri pulsante, apoi să se împrăștie ca mai apoi să se regrupeze pentru posibile atacuri viitoare – un model clasic de swarming. Cecenii au avut de asemenea numeroase lansatoare de grenade și rachete astfel permițându-le să folosească atât swarmingul prin foc cât și prin forță. Armata rusă, pe de altă parte, s-ar fi părut că nu a învățat prea mult din războiul din Afghanistan folosind foarte rar swarmingul. În schimb, armata rusă a folosit formații standard, concentrându-se pe capturarea de teritoriu decât în angajarea cecenilor în condiții avantajoase.
Pe lângă operațiile militare au fost numeroase cazuri de swarming prin forță și în fiecare dintre cazuri armata americană a fost prezentă. Swarmingul prin forță a fost folosit în Somalia deși în acest swarmingul a venit din partea liderului de trib Mohammed Farah Aidid și astfel în octombrie 1993 sute de somalezi au atacat forțele americane provocând pierderi uriașe. Deși trupele lui Aidid au suferit mai mult opinia publică americană a cerut retragerea trupelor din Somalia.
Un exemplu recent de swarming poate fi găsit și în Mexic prin mișcarea Zapatista care a început în ianuarie 1994 și care continuă și în ziua de azi având ca și scop mobilizarea societății civile mondiale de a exercita presiune asupra guvernului mexican de a accepta cererile mișcării Zapatista privind reforma pământului și tratament echitabil pentru membrii mișcării. Această mișcare a stârnit interesul a sute de ONG-uri care și-au orientat atacul media asupra guvernului mexican și de asemenea ONG-urile au folosit și swarmingul prin forță prin trimiterea a sute de activiști în zona Chiapas. Guvernul a fost capabil de contramanevră minimală de swarming prin foc folosind contrapropaganda dar într-un final au reușit să țină sub control mișcarea prin trimiterea de forțe suplimentare.
Unele cazuri de swarming au avut mare succes (operațiile aeriene americane din Golf, insurgenții ceceni) iar unele cazuri nu avut așa de mare succes (Vietnam). Un model care pare să persiste în operațiile din conflictele majore se referă la faptul că forța dominantă folosește swarmingul prin foc iar forța mai puțin dominantă folosește swarmingul prin forță dar cel din urmă exemplu s-a dovedit a fi cel mai eficient (Vietnam, Afghanistan și Cecenia) și chiar și în operațiile de nivel mic swarmingul prin forță s-a dovedit a fi mai eficient (Haiti și Mexic).
1.8. Lecții din istorie
Armatele antice și medievale, de la parți la mongoli, au avut toate aceste trăsături. În era modernă, campania U-boat și operațiile de apărare antiaeriană împotriva bombardierelor din cel de-al Doilea Război Mondial a englezilor au avut de asemenea aceste trăsături, aceste operații au oferit o expunere clară a principiului de dispersare în desfășurare, apoi pulsarea repetată în atac.
Când swarmingul a fost pus în aplicare a funcționat foarte bine, câteodată acționând ca un multiplicator de forță. Hoardele mongole, de exemplu, au luptat împotriva unor inamici superior numeric. Swarmingul a funcționat de asemenea împotriva superiorității numerice atunci când flota grecească i-a învins pe perși la Salamina în 480 î.e.n și atunci când japonezii au rezistat invaziei sino-mongoleze din 1281, cu 7 săptămâni înainte ca sezonul taifunurilor să vină cu ,,vântul divin’’. În secolul al XX-lea primele tactici de swarming tip haită a submarinelor germane U-boat aproape au reușit să înfrângă Imperiul Britanic. Această lecție este clară: swarmingul poate fi o cale pentru trupele mici, mobile, interconectate care operează cu informații, pentru a optimiza eficacitatea militară, chiar și când raportul de forțe este împotriva swarmerilor.
Datorită acestui lucru sau poate datorită faptului că aceste cazuri sunt depărtate în timp și puține ca număr a împiedicat ca swarmingul să fie dezvoltat ca doctrină. Dar au fost eforturi pentru recunoașterea valorii swarmingului ca tip de conflict. Cea mai bine dezvoltată lucrare teoretică poate fi regăsită la nivelul conflictului social. În gândurile anarhiștilor, de exemplu, teoria ,,lovirii generale’’ a lui Mikhail Bakuin se concentrează pe noțiunea de greve simultane a muncitorilor pentru căderea guvernului. Așa cum E.H. Car specifică, Bakunin a folosit această teorie ca și o ,,o concepție referitoare la revoluție prin intermediul oamenilor pentru a doborî un guvern’’. Abordarea sa este diferită de revoluțiile clasice deoarece abordarea clasică se baza pe puncte cheie sau modalități de a doborî un guvern și apoi folosirea lor pentru beneficiul statului respectiv.
La un nivel militar, Winston Churchill, în cele mai întunecate zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, a emis o strategie care îi lovea pe naziști practic din toate direcțiile. Depindea de profesionalismul unităților mici de commando și a luptătorilor rezistenței. În mod ironic, inspirația sa pentru operațiile speciale a derivat din dezbaterea de la Dunkirk, așa cum reiese din scrisoarea sa către generalul Ismay:
,,Ceea ce am văzut la Dunkirk arată cât de repede pot fi mutate trupele (și presupun) la punctele necesare dacă este cazul. Ce minunat ar fi dacă i-am face pe nemți să se întrebe unde vor fi loviți din nou, în loc să ne forțeze să baricadăm insula și să o acoperim! Trebuie depus un efort pentru a scăpa de greutatea morală și mentală de care suferim din cauza inițiativei inamicului!”
Înfrângerea poate fi un motivator puternic, în cazul lui Mao Zedong, cu privire la războiul civil, un concept în care predomină swarmingul, de asemenea a luat naștere din primele greșeli a unui conflict tipic. A pus în evidență valoarea unităților mici și dispersate care operau sub o viziune strategică. Succesul acestei doctrine, prima dată folosită în China asupra forțelor Kuomintang-ului, apoi împotriva forțelor franceze și americane în Vietnam, arată că impactul pe care l-a avut swarmingul în secolul XX a fost chiar substanțial.
La câteva decenii după ce ,,Războiul civil’’ a lui Mao Zedong a fost elaborat, strategul german Otto Heilbrunn a propus o viziune sistematică pentru swarming. El a încercat să se ocupe de problema îmbunătățirii referitoare la supraviețuirea forțelor convenționale în câmpul tactic nuclear. Răspunsul său a fost următorul: unități noi de manevră și o doctrină bazată pe dispersare concentrată.
Această idee cuprindea unități mici și dispersate cu o comunicare foarte bună care se regrupează doar la momentul atacului. După acest atac se vor regrupa, redispersa și își vor continua mișcările, de asemenea coordonate, pentru următorul atac sau se vor concentra pe apărare dacă este cazul.
CAPITOLUL 2
ELEMENTE DE DESIGN ȘI PROVOCĂRI
Pe măsură ce swarmingul apare în spectrul conflictului, teoria și practica vor avea un limbaj aparte. În prezent, practica swarmingului este în fața teoriei; sunt multe cazuri de swarminguri care trebuie să fie analizate și folosite pentru clădirea teoriei. Dar în timp ce noi tratamente teoretice și filozofice apar, ele cu siguranță vor fi folosite pentru a remodela strategia și tactica celor ce practică swarmingul și în acest capitol vom aborda elemntele de design ale swarmingului și provocările la care este supus.
În prezent, cea mai bună înțelegere a swarmingului, ca o modalitate optimă în care nenumărate unități, mici, dispersate și autonome cu manevre interconectate care conduc atacuri prin pulsare, prin foc sau forță, este evidențiată prin practica ultimei generații de activiști neguvernamentali care consistă din rețele transnaționale și folosesc operațiile informaționale pentru a ataca actorii guvernamentali privind problemele politice. Aceste ONG-uri funcționează bine într-un context de autonomie unele față de celelalte; de asemenea ele profită de înalta capacitate de a interacționa în fluid, căi flexibile cerute de către teoria swarmingului.
2.1. Elementele de design ale swarmingului militar
Swarmingul dacă este structurat, coordonat și strategic plănuit astfel încât să lovească din toate direcțiile prin pulsare susținută de forță/foc, capabilități de luptă din apropiere/depărtare, va funcționa cel mai bine dacă va fi proiectat în jurul unităților de manevră mici, dispersate, interconectate (ceea ce mai jos le vom denumi capsule organizate în grupuri). Swarmingul nu va funcționa dacă se va baza pe formațiile de manevră tradiționale. Aceste unități nu sunt doar interconectate între ele dar de asemenea pot coordona și chema și alte structuri de forțe din zona respectivă. Pentru îndeplinirea acestui lucru, swarmingul depinde de realizarea unui vast sistem senzorial integrat care poate atât să distribuie informații despre obiectiv cât și informații referitoare la condițiile din cadrul și din jurul câmpului de luptă.
Un militar care dorește să conducă o operație de swarming, fie prin foc fie prin forță, va trebui să combine o involuție a puterii de comandă și autoritate cu un număr mare de mici unități de manevră. Aceste unități vor fi dispuse în câmpul de luptă și vor fi prezente atât pe sol, aer cât și pe apă punând seamă pe o coordonare interarme pentru împărtășirea de informații și formare de grupuri de tip ,,joint’’. Aceste formații vor fi capabile de o desfășurare rapidă pe câmpul de luptă.
Pare clar că acestă viziune doctrinară nu poate fi realizată în absența unui sistem integrat de supraveghere și comunicare. Acestă viziune va ajuta organizația militară să se transforme într-o organizație senzorială, în timp ce sistemul va fi crucial pentru interconectarea unităților operaționale. Comanda, comunicarea, informațiile, supravegherea și recunoașterea (C4ISR) pot genera așa multe informații astfel încât va fi nevoie de o segregare a acestora pentru realizarea unei imagini de ansamblu a ceea ce se petrece.
Dacă nevoia de informații a unei forțe de tip swarming poate fi îndeplinită, atunci vom vedea semnătura unui act de swarming: pulsare susținută de forțe cu foc. Această noțiune esențială consistă din faptul abilității de a lovi inamicul în repetate rânduri, cu foc sau forță din toate direcțiile, retragerea care este urmată de regrupare și repetarea ciclului. Dacă acest lucru poate fi îndeplinit, atunci cei care folosesc această doctrină vor fi o directă amenințare la doctrina bazată pe masă. În primul rând, forța de tip swarming va fi mai puțin vizibilă, deoarece ea va fi caracterizată prin faptul că va fi amorfă, cel puțin în ochii inamicului. Micile unități care vor fi dispuse dispersat vor contribui la o imagine de invizibilitate și omniprezență, un fel de invizibilitate omniprezentă. Astfel forța va fi nevăzută și nedetectabilă dar va fi capabilă să se formeze și să lovească oriunde în câmpul de luptă fără limite impuse de linia frontului. Acest lucru, credem noi, este potențialul unei forțe de tip swarming, a cărei concepții de bază se bazează pe strategia centralizată dar în același timp și folosirea de tactici descentralizate de comandă, unități dispersate și redistribuirea logisticii.
Cea mai dificilă cerință va fi crearea de practici logistice care să aibă sens pe un câmp de luptă în care forțele proprii și inamice sunt amestecate. O forță de tip swarming are nevoie de o logisitică foarte diferită față de ce a fost în ultimii 350 de ani în care aprovizionarea cu muniție, transport și trupe se făceau în masă. Pentru swarming, aceste bunuri și servicii vor fi livrate nu la locații fixe ci la trupe care își schimbă mereu locația. Soluții pentru această problemă nu pot fi găsite prin studiu dar punem în evidență întrebarea crucială și observăm câteva puncte de referință. În primul rând, o forță de tip swarming va fi mult mai mică decât o forță tradițională expediționară (aproximativ 400 000 de trupe), câteva portavioane și aeronave (aproximativ 400). O forță de tip swarming poate, sub condiții optime, să cuprindă cel puțin o zecime din numărul obișnuit de forțe tereste, o cerință cantitativă mai mică, care în termeni absoluți ar putea rezolva problema logisticii.
Așadar, în timp ce suportul logistic a unei forțe de acest tip cere un mod nou de gândire referitor la distribuirea de resurse, cu cât o forță va fi mai mică în număr cu atât logistica va fi mult mai bine realizată. Această cerere diminuată pentru provizii poate duce la permiterea de realizarea de noi metode de livrare. Dar înainte ca logistica și alte aspecte referitoare la swarming să poată fi îndeplinite, trebuie prima dată să ne gândim la modelarea inițială a unui sistem bazat pe swarming.
2.2. Modele teoretice ale swarmingului
Câteva teorii preliminarii au fost elaborate pentru sistemele de tip swarming. În continuare, în locuri ca Institutul Santa Fe și Centrul pentru Analize Navale, se depun eforturi pentru a modela și simula diverse comportamente a sistemelor de swarming. Într-adevăr, teoreticienii asociați cu institutul Santa Fe au elaborat un software complicat denumit SWARM care a fost conceput pentru studierea vieții artificiale, a fost folosit și la modelarea de aplicații economice și militare. Noi idei sunt studiate în legătură cu apariția inteligenței colective de swarm în mediul natural și artificial.
Aceste experimente pun în evidență faptul că swarmingul este un sistem în care agenți autonomi interacționează și se mișcă după un set prestabilit de reguli și program, deseori căutând un rezultat optim printr-un alt agent/set de agenți sau o caracteristică a mediului înconjurător. Modelarea permite o interacțiune continuă între agenți pe măsură ce se formează și reformează în fluid, schimbând rețelele (și uneori ierarhia). Aceste rețele pot persista pentru o perioadă de timp sau se destramă și se recombină. Informația se mișcă cu ușurință de la un agent la altul ținând cont de condițiile din jurul lor dar în exemplele ce le-am văzut foarte rar se poate identifica o distribuție sau un centru de distribuție, deasupra celorlalți agenți. Unele dintre modele și aplicații se aseamănă cu un comportament de turmă, în care se aplică principiul urmează-ți liderul sau urmează-ți vecinul, decât swarmingul pentru a ataca un adversar sau un obiectiv.
Principala lucrare teoretică/experiment contemporan nu are legătură cu ceea ce noi denumim swarming. Aplicația SWARM este o unealtă puternică dar nu este adaptabilă. Poate fi folosită pentru a simula swarmingul dar până acum nici o aplicație nu a avansat în această direcție.
Noile lucrări trebuiesc efectuate pentru astfel de modele pentru a se adresa situaților de conflict real, de la activism social la conflicte de mare intensitate, în care swarmingul este prezent sau ar putea fi folosit. Și aceste modele trebuie să fie diferite de cele care există în momentul de față. De exemplu, nu este totul clar cum forțele de swarming vor fi sau ar trebui să fie pe deplin autonome sau să lipsească controlul strategic central. Acest lucru ar putea crea ineficiențe în alocarea focului sau practicarea de supramasare în momentele în care forțele de swarming sunt chemate. Cineva trebuie, în cazul militar, să dețină supremația. Pentru a realiza acest lucru, fără cedarea la tentația de a controla evenimentele din câmp, ar putea deveni un element esențial în era informațională.
2.3. Swarmingul în practică
Numărul mare de cazuri în care activiștii au folosit swarmingul, în sectorul de securitate, mișcarea Zapatista din Mexic și campania internațională pentru interzicerea minelor. Primul caz este un caz de ,,război rețea de tip social’’ în care ONG-urile au împiedicat armata mexicană să atace mișcarea Zapatista. În ultimul caz, o mișcare asemănătoare războiului de tip rețea, după ce au convins mai multe state să semneze un tratat internațional pentru interzicerea minelor, câștigând un premiu Nobel pentru Pace. Tacticile swarmingului au fost folosite de către mișcările pro-democratice pentru a pune regimurile dictatoriale în defensivă și/sau pentru a altera comerțul și alte relații diplomatice cu SUA. Statul Burma este un caz asemănător.
Swarmingul social este în special în creștere prin activiștii care se opun comerțului global și a investițiilor. Protestele bazate pe internet au ajutat la prevenirea aprobării Acordului Multilateral de Investiții în Europa în 1998. Apoi, în 18 iulie 1999, o zi care va fi cunoscută ca J18, demonstranții anticapitaliștii furioși care au erau prezenți în Londra cu zecile de mii, în timp ce alți activiști au pus în funcțiune alte demonstrații în alte țări. J18 a fost în mare parte organizat cu ajutorul internetului, fără direcționare centrală sau conducere. Recent, J18, folosit ca model de zeci de mii de activiști, majoritatea americani dar de asemenea și canadieni și europeni, au invadat orașul Seattle pentru a opri o întâlnire importantă a Organizației Mondiale de Comerț, pe data de 30 noiembrie 1999, o operație cunoscută sub numele de N30, a cărei planificare a început chiar după terminarea lui J18. Rigoarea acestor trei mișcări și eficacitatea obstrucționării a venit ca o surpriză pentru autorități.
Demonstrațiile violente din Seattle au prezentat toate formațiile discutate anterior: încăierări, masare, manevră și swarming. Mai mult, demonstrațiile au arătat că rețelele informaționale (ONG) pot câștiga împotriva ierarhiilor (Organizația Mondială de Comerț și poliția Seattle-ului) cel puțin pentru moment. Persistența swarmingului din Seattle din 16 aprilie 2000, demonstrațiile (cunoscute sub numele de A16) împotriva Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale din Washington DC sugerează faptul că s-a dovedit ca swarmingul a fost o mișcare destul de eficientă pentru a continua să fie folosită.
Din punctele de vedere a teorie și a practicii, cele mai interesante swarminguri au fost conduse de anarhiști mascați cu cagule negre din diverse grupări de pe teritoriul SUA. După luni de pregătire, grupările dispersate dar interconecate prin intermediul stațiilor, cu un concept de organizație colectivă care era fluidă și dinamică, dar mai ales puternic legată. Ei știau exact ce birouri și magazine trebuia să fie lovite, aveau o listă specifică pentru obiective și prin folosirea de observatori și fiind mereu în mișcare, au evitat contactul cu poliția (în schimb, erau întâlniri cu pacificatori care erau prezenți printre protestatari). În timp ce tacticile lor urmăreau distrugerea fizică, au observat obiectivele strategice și filozofice mai mari în termeni de dezinformare selectivă prin ruperea ,,vrajei’’ proprietății private, hegemonia corporatistă și a capitalismului din societate.
În aceste războaie sociale, de la mișcarea Zapatista din 1994 până la activiștii N30 și anarhiștii din 1999, swarmingul apare nu numai în viața cotidiană ci și în ciberspațiu. Email-urile trimise unor persoane guvernamentale sunt un bun exemplu. Dar unii ,,hackactiviști’’ urmăresc să producă o ruptură, urmărind nesupunerea civilă electronică. Un efort recent asociat cu o colectivitate numită Teatrul de Turbulență Electronică este denumită actual SWARM. Caută să mute ,,Zapatiștii digitali’’ dincolo de faza inițială a creatorilor de la FloodNet care a fost folosit pentru a pune în mișcare atacuri masive de ping asupra website -urilor guvernamentale și corporatiste. Scopul acestor atacuri este de a veni cu noi metode de ,,sisteme electronice pulsative’’ pentru susținerea activismului militar. Această metodă este în mod sigur folosită pentru folosirea swarmingului în ciberspațiu de către mii de oameni împotriva obiectivelor guvernamentale, militare și corporatiste.
Între timp, societățile necivile, cum ar fi organizațiile transnaționale criminale și teroriste folosesc swarmingul. În războiul antidrog condus de SUA, spre exemplu, s-a pus mare accent pe liderii cartelurilor. Dar datorită faptului că cartelurile de astăzi sunt interconectate și dispersate și a faptului că nu operează sub o comandă centrală, drogurile continuă să intre în SUA în pachete mici prin imigranții ilegali care trec granița de la sud-vest sau prin camioane, ambarcațiuni mici sau avioane de pe toată suprafața câmpului de luptă.
Diverși teroriști sunt adepți ai rețelelor și în unele cazuri a swarmingului. De exemplu, Hezbollah folosește o metodă de swarming pentru a contracara raidurile comandourilor israeliene în sudul Libanului. Această metodă se bazează pe instrucțiune generală a unităților Hezbollah de a converge ca și anticorpii corpului uman pe intrușii dintr-o zonă anume. Nicio conducere centrală nu este cerută și comandourile israeliene nu folosesc swarmingul ci angajarea în lovituri de precizie pe ținte limitate și specifice, s-au regăsit în mai multe situații când au avut de a face cu swarmingul și au scăpat dar cu mari pierderi. Incapacitatea Israelului de a se descurca cu swarmingul folosit de Hezbollah ar fi putut contribui la retragerea unilaterală a Israelului din sudul Libanului.
Al Qaedda, sau Baza, rețeaua teroristă a lui Osama bin Laden, ar putea încerca să se angajeze în swarminul strategic, un efort pentru lovirea simultană sau cu o secvență apropiată a țintelor dispuse la depărtare (de exemplu atentele cu bombă a ambasadelor din Kenya și Tanzania). Dar, până acum, abilitatea Al Qaeda de a folosi operații de o importanță strategică pare limitată. De asemenea datorită faptului că Al Qaeda depinde de conducere lui Bin Laden, acesta este un caz care diferă de lipsa liderului din teoria clasică a swarmingului.
Ca și o observație, notăm faptul că swarmingul este folosit și în sport, prin folosirea ,,ofensivei în triunghi’’ din basketball, patentă de Tex Winter în anii 1940 și perfecționată de Phil Jackson, prima dată cu Chicago Bulls în anii 1990 și acum cu Los Angeles Lakers. Această ofensivă se bazează pe faptul menținerii jucătorilor dispersați (aproximativ 5-7 m) și aranjați într-o serie de formațiuni triunghiulare. Mișcarea jucătorilor crează noi triunghiuri în timp ce jucătorii încearcă să treacă de apărare. Dacă apărătorii sunt capabili să mențină progresul unui triunghi, mișcarea jucătorilor crează un alt triunghi, parțial compus din membrii primului triunghi. Sistemul este fluid, schimbător și o metodă excelentă de swarming din toate direcțiile asupra echipei adverse, permițând ca jucătorii ofensivi să tragă la coș în funcție de cum decurge swarmimgul.
Totuși, în alte două zone în care începe să apară swarmingul și rețeaua, afacerile militare și comerciale, condițiile diferă de paradigma teoretică a swarmingului în aproape toate dimensiunile. De exemplu, afacerile și afacerile militare rareori oferă autonomie deplină, datorită consecințelor conducerii improprii individuale. Acum mult timp, de exemplu, amiralul Byng a fost împușcat pentru că nu a urmat Instrucțiunile de Luptă Navală Regale pentru pierderea strategicului Port Mahon din Războiul de 7 Ani. Recent, acțiunile unui broker de bursă a cauzat pierderi de miliarde, doborând Baring’s Limited care avea un istoric de 200 de ani fiind o filială de bănci de investiții engleze. În mod clar, atât în afaceri cât și în război, costurile și riscurile sunt mari, și astfel de noțiuni ca autonomie deplină să nu facă parte din ele și să nu poată fi folosite de unități în câmp.
În aria de conectivitate, afacerile și războiul se diferențiază de noțiunile pure ale swarmingului. Există, în practică, variații mari de conectivitate între unități pentru a menține controlul strategic. Totuși sunt și excepții, de exemplu conceptul flotei americane de război bazat pe rețea permite o mai mare conectivitate și o descentralizare imensă a autorității. Pușcașii marini în experimentele Hunter Warrior/Sea Dragon fac progrese în domeniul conectivității.
În plus setul de reguli din afaceri și război tind să fie complexe, în comparație cu modelele descrise mai sus. De asemenea cu viteza cu care rețelele apar, structurile explicite sunt preferate, limitând fluiditatea și calitatea schimbării modelelor în favoarea recunoașterii cu ușurință a rețelelor de tip lanț, centru și uneori a rețelelor de tip all-channel. În cele din urmă nevoia instituțională, în afaceri și armată, de unitate a scopurilor și a viziunii strategice duce la apariția de structuri organizaționale hibride în care anumite forme de rețele sunt schițate la actualele forme de ierarhizare. Acest fapt va fi însoțit de provocări de proiectare a organizațiilor comerciale și militare care vor să evolueze prin capabilități de swarming.
2.4. Provocări organizaționale de proiectare
Ce stă în spatele faptului că așa de multe ONG sunt cu mult în fața actorilor militari când vine vorba de rețele și swarming nu depinde de adaptabilitatea ONG-urilor la revoluția tehnologică și informațională, ci de faptul că pemite inovații organizaționale. Într-adevăr, provocările primare pentru instituțiile militare pentru evoluția la swarming ar fi de natură organizațională decât tehnologică.
Pentru militari, provocarea schimbării de la ,,mare și puțini’’ la ,,mic și mulți’’este un pas mare. Corpurile de armată, grupul de portavioane precum și forțele aeriene expediționare, toate acestea sunt enorme și au fost proiectate să fie destul de mari pentru a lupta într-un teatru major de luptă (de exemplu Războiul din Golf din 1990-1991). Sunt de asemenea și întreprinderi de sine stătătore în sferele operaționale, logistice și comunicative. Și de la apariția structuri divizionare ,,mari’’ , acum 200 de ani , în general a funcționat bine, poate cu excepția unor războaie neconvenționale sau de guerilă (de exemplu Vietnam) unde ,,unitățile mari’’ nu au funcționat corect. În principiu predilecția pentru unitățile militare ,,puține și mari’’ există de secole și au funcționat destul de bine. Acești factori inerți sugerează dificultățile ce ar putea să apară în cazul reducerii numărului de forțe combatante.
Pe lângă forțele participante, mai este și problema schimbării la ,,puțini și mulți’’ care poate cauza coșmaruri pentru funcțiile de sprijin armat. Am discutat deja despre problemele de conecticvitate și logistice și factorii din aceste zone. Dincolo de problemele de provizii și comunicații mai sunt și problemele medicale. Unde merg răniții dintr-un câmp de luptă non linear? Unde vor fi dispuse unitățile medicale? Medicii militari ar trebui să își dezvolte aptitudinile considerabil și ar putea fi ajutat de consultații în timp real și suport online de la distanță. Dar pierderea soldaților, ca și procentaj din a celor răniți, pare un risc real (operațional și moral) pentru trecerea la unitățile mici și agile de swarming. Va fi foarte greu atingerea ratei înalte de supraviețuire pentru răniți care a fost prezentă în Vietnam între 1965-1973, peste 80%. Dar acesta a fost un război pierdut cu pierderi grele. O campanie de tip swarming ar trebui să aibe pierderi mai puține, per total, și șanse mai mari de reușită în aproape toate tipurile de conflict. În final, abordarea folosită (de exemplu aeronava cu rotoare rotative ca Osprey) de către forțele de swarming pentru mobilitate tactică pentru infiltrarea și extragerea lor din diverse puncte poate fi soluția pentru problema evacuării medicale.
Structurile militare existente tind să servească funcțiuni multi scop. Chiar și o divizie de blindate grele a SUA are câteva batalioane de infanterie; și un grup de portavioane are atât nave cu rachete sol-aer cât și capacități antisubmarin și submarine. Și forțele expediționare au tot felul de platforme, de la bombardiere grele la avioane de vânătoare și aeronave capabile să ofere foc de acoperire sau suport direct la forțele terestre din câmpul de luptă. Oare trecerea la ,,mulți și mici’’ ar pune în pericol felul de a duce un război?
Ar putea cel puțin din perspectiva forțelor terestre. Este impropriu ca unitățile mici (de exemplu un pluton) să fie ,,greu’’. Dar problema reală este dacă ,,greutatea’’ este o virtute în sine sau poate fi înlocuită sau compensată prin sprijin cu foc de la mijloacele care sunt în aer sau pe apă? Astfel, micile forțe terestre vor putea fi capabile să doboare adversari mai grei. De asemenea există și riscul ca într-o eră informațională, cu cât este mai greu cu atât mai greu va cădea sub munițiile ghidate. Nicidecum, este importantă recunoașterea trecerea de la puțini și mari la mulți și mici care reduce nevoia de unități organice pentru toate scopurile și pune accent pe relaționarea cu forțe capabile de replicare, poate excedând, puterea de foc pierdută prin schimbare.
Reducerea numărului de militari (de exemplu SUA și-a micșorat efectivele cu o treime din 1990) poate funcționa bine dacă merge mână în mână cu apariția rețelelor pentru a înlocui structurile tradiționale ierarhice. Acest lucru pune întrebarea referitoare la ce rețele trebuie formate și ce feluri de ierarhii hibride și rețele ar putea funcționa bine în contextul militar. În continuare sunt întrebări despre câtă interconectivitate unitățile militare ar trebui să aibe. Ar trebui să aibe la fel de multă ca comandantul teatrului de război? Probabil că nu. Dar probabil că ar trebui să știe mai mult decât tinerii ofițeri decât au știut ei vreodată. Acest lucru, desigur, pune în lumină problema devoluții autorității la nivele mai mici. Acolo unde hibrizii dintre rețele și ierarhii au un design comun, o amestecare corectă între control și decontrol ar trebui să ajute la rezolvarea sau diminuarea autorității problemelor ridicate de reproiectarea instituțională.
Cum vor arăta unitățile de luptă în era swarmingului? Pe apă și în aer, nu vedem o nevoie imediată de schimbare a echipamentelor. Conflictul naval și aerian pot fi de swarming, în principiu de foc, în principal pe bază organizațională decât reproiectare tehnică. Forțele terestre, pe cealaltă parte, nu pot să realizeze swarmingul dacă organizația militară rămâne structurată la fel, proiectată să reziste unei invazii de masă pe câmpurile Europei. Din punctul nostru de vedere, va fi nevoie să se treacă la vehiculele de luptă ușoare, departe de tanc. Vehiculele de atac ușoare vor forma ,,capsula’’ de bază, ceea ce prevedem noi a fi unitățile de manevră de bază în swarming. Capsulele se vor grupa în ,,clustere’’ prin conlucrarea fizică și integrată a camarazilor din câmpul de luptă.
Ar trebui să ne concentrăm pe capsule, grupuri și o nouă doctrină a ceea ce urmează. Anterior acestui lucru, trebuie să descriem și să analizăm opțiunile valabile de rețele. Pentru ca swarmingul să fie efecutat cu succes de cei ,,mici și mulți’’ trebuie să existe o funcție de putere pentru rețea. Chiar dacă devoțiunea pentru tanc persistă, numărul mare de formațiuni de tancuri va fi ajutat de swaming. Strategii nu vor mai vedea forțele ușoare ca și niște sacrificii ce trebuie făcute pentru a ține piept forțelor blindate grele, ca și în cazul conflictului din Golf împotriva lui Saddam Hussein. Swarmingul va oferi acestor forțe ușoare o lovitură letală care o vor folosi împotriva inamicilor blindați.
2.5. Tipuri de rețele de bază în swarming
Într-o forță arhetipală de tip swarming, unitățile pot semăna cu un șir de noduri dispersate și interconectate care să acționeze ca o rețea multidirecțională. Provocarea pentru swarmeri este dobândirea unei mai bune înțelegeri a naturii unei rețele, opțiunile de proiectare și aplicabilitatea lor în conflictul militar. Pe parcursul recentelor cazuri de swarming social, de exemplu seria de mobilizări cunoscute sub numele de J18, N30 și A16, activiștii au format o rețea deschisă multidirecțională a cărei putere depindea în mare parte din liberile discuții și a schimbului de informații. Dar o astfel de transparență va fi imposibilă pentru swarmerii militari care depind de camuflare și rețelele celulă vor fi imperative pentru militari.
Cum literatura de specialitate specifică, rețelele vin in trei forme majore (sau tipologii):
Rețeaua în lanț/linie, în care oamenii, materialele sau informațiile se mișcă de-a lungul unor linii de contacte separate și unde comunicațiile călătoresc prin intermediul unor noduri intermediare
Rețeaua în stea/centrală/rotativă în care un set de actori sunt legați la un nod central (dar care nu este ierarhic) sau actor și trebuie să treacă printr-un nod ca să comunice și să coordoneze pe ceilalți
Rețea multidirecțională în care toți sunt conectați
Fiecare design este potrivit pentru condiții diferite și scopuri diferite. Dintre cele trei, rețeaua multidirecțională este cel mai greu de organizat și de susținut, în mare parte datorită comunicării dense pe care o necesită. Dar această rețea oferă un potențial nou și mare pentru colaborare, este rețeaua care își are puterea de la revoluția informațională și este tipul de rețea la care ne vom referi în acest studiu.
Dar de asemenea pot exista și hibrizi între cele trei rețele în care diferite cerințe sunt organizate în jurul a diferite tipuri de rețele. De exemplu, un actor care are o conducere multidirecțională dar folosește rețele în stea și în lanț pentru operațiile tactice. De asemenea pot exista hibrizi între rețele și formele ierarhice ale organizației. De exemplu, ierarhiile tradiționale pot exista în noduri particulare dintr-o rețea. Unii actori pot avea o organizație ierarhică per ansamblu dar folosesc rețelele pentru operațiile tactice; alți actori pot avea rețea multidirecțională per ansamblu dar folosesc echipe ierarhice pentru operațiile tactice. Multe combinații și configurații sunt posibile.
Nu este o metodologie anume pentru analiza rețelelor, deși literatura de specialitate identifică mulți factori și atribute pentru studiu. Noi examinăm designul și operația (forma/funcția) unei rețele, fie ea în lanț, stea, multidirecțională sau hibridă, în 4 nivele de analiză:
Nivelul organizațional – în ce măsură un set de actori formează o rețea? Ce tip de organizație este? Acesta este nivelul de top, punctul de start, pentru că un set de actori sunt proiectați pentru swarming. Printre alte lucruri, evaluarea la acest nivel, care l-am discutat mai sus, poate include investigarea a ce și cum membrii pot acționa autonom dar de asemenea cum dinamicile ierarhice care preced autonomia pot fi amestecate cu dinamica rețelei.
Nivelul doctrinar – de ce membrii unei organizații și-au asumat o rețea? Este în mod deliberat? Ce doctrine, interese și alte motive sau motivații există pentru folosirea și rămânerea la această formă? Acest nivel de analiză este important pentru explicarea a ceea ce ține o rețea laolaltă și permite ca membrii săi să opereze la un nivel strategic și tactic, fără a depinde de un punct de comandă sau lider. Performanța rețelei multidirecționale depinde de existența unor principii împărtășite și practici care se întind la toate nodurile rețelei și la care membrii se dedică foarte profund. Un astfel de set de principii, doctrină, permite ca toți să aibă aceeași gândire chiar dacă sunt dispersați și dedicați la alte obiective. Poate oferi coerența centrală, strategică și operațională necesară pentru descentralizarea tactică.
Nivelul tehnologic – Care este modelul și capacitatea pentru un flux dens de informații și comunicații? Ce fel de tehnologii suportă acest fapt? Cât de bine aceste tehnologii se potrivesc designului organizațional? Acest nivel poate include un amalgam de nou și vechi, de capacități high- și low-tech dar în general noile tehnologii fac ca noile organizații și docrine să fie fezabile. Cu cât lățimea de bandă este mai mare și cu cât metodele de comunicații sunt mai avansate cât și metodele de recepție, păstrare și recuperare cu atât sunt mai mari șansele pentru o rețea bazată pe comunicații. Elementele de design și capabilitățile de la acest nivel afectează în mod semnificativ nivelul organizațional și doctrinar. Rețeaua multidirecțională depinde de faptul ca rețeaua să aibă capacitatea, într-adevăr o structură bine dezvoltată, de comunicări dense și informații funcționale. Acest lucru nu presupune ca toate nodurile să comunice constant; acest lucru nu are sens. Dar când comunicarea este necesară, membrii rețelei trebuie să fie capabili să desimineze informația cât mai rapid în cadrul rețelei pentru audiența exterioară.
Nivelul social – cât de bine și în ce moduri membrii se cunosc personal și sunt conectați între ei? Acesta este nivelul clasic de analiză a unei rețele sociale, unde se formează puternice legături personale, în special cele bazate pe prietenie sau prin experiențe care asigură nivele înalte de încredere personală și loialitate. Pentru a funcționa bine, rețele par să ceară nivele înalte de încredere interpersonală decât alte forme de organizații, ca și ierarhiile de exemplu. Acest nivel tradițional rămâne important în era informațională.
Puterea unei rețele, în special a celei multidirecționale, depinde de funcționarea celor 4 nivele. Cele mai puternice rețele sunt cele în care nivelul organizațional este suportat de o doctrină elaborată și în care toate acestea sunt suprapuse peste un sistem avansat de comunicații și se bazează pe puternice legături personale și sociale. Fiecare nivel poate beneficia din redundanță și diversitate. Fiecare caracteristică va afecta foarte probabil celelalte nivele.
Forțele de swarming vor trebui să fie în rețea și adoptarea unei forme de rețele potrivite într-un moment crucial. Pot exista diverse opțiuni de design care merită considerate și evaluarea acestor opțiuni ar trebui ca nivelurile organizaționale, doctrinare, tehnologice și sociale să fie bine proiectate și integrate.
De exemplu, un concept corelat cu swarmingul, războiul bazat pe rețea, se bazează pe o importantă noțiune doctrinară: victoria din viitoarele bătălii va depinde de cel care va avea cele mai bune rețele și cel care are cele mai puternice ,,platforme’’. Dar până acum, scrierile despre acest concept s-au concentrat pe nivelul tehnologic , pe gridurile informaționale și comunicații care ar permite acest concept. Este departe de a fi clar cum forțele vor fi organizate și desfășurate sub acest concept și care ar fi rolul și forma rețelei care ar putea rezulta de la comandament la câmpul de luptă.
Posibilitatea de organizare a forțelor de swarming s-ar putea face în două categorii și anume: ,,capsule” și ,,grupuri” dar o chestiune importantă se referă la cum ar trebui să arate aceste unități. Există câteva alternative majore. Unitățile de tip ,,capsulă” pot fi omogene, de exemplu militarii pot fi înarmați cu același tip de armament sau pot fi asemănătoare dar fiecare unitate de acest tip să aibă funcții interne diferite și ca exemplu se pot combina elemente de bombardament, capacități antitanc și forțe de asalt. Ultima posibilitate logică se referă la eterogenitate: fiecare unitate de tip ,,capsulă” va avea o singură funcțiune dar funcțiunile vor fi diferite în cadrul unui grup de ,,capsule”, de exemplu va fi o capsulă cu capacități antitanc, o capsulă antiaeriană, toate aceste subunități fiind cadrul aceluiași grup.
Deși încă este prea devreme pentru a determina organizarea optimă a capsulelor și a grupurilor, este posibil să remarcăm câteva provocări de organizare în selectarea unui tip de organizare prezentat mai sus. De exemplu, opțiunea ca unitățile să fie organizate la fel asigură faptul potrivit cărora capsulele sunt capabile să efectueze acțiuni cu o eficacitate ridicată, acest lucru fiind factorul cel mai important pentru o acțiune de swarming eficientă și de succes. Capsulele mixte ar putea diminua riscul deoarece ar avea capabilități antitanc și antiaeriene dar decizia de a include o capacitate ridicată de autoapărare în cadrul capsulelor duce la reducerea capacității de ofensivă. O ultimă posibilitate ar fi specializarea capsulelor și a grupurilor astfel încât funcțiunea principală a unei capsule va fi atacul care va fi protejată împotriva blindatelor de către altă capsulă și împotriva atacurilor aeriene va fi protejată de către altă capsulă. Riscul specializării capsulelor se rezumă la faptul că există posibilitatea ca aceste capsule să fie dispersate pe câmpul de luptă și astfel ducând la incapacitatea acestora de a-și oferi sprijin reciproc.
Cât de mari ar trebui să fie capsulele? Din moment ce capsulele vor fi forțele elementare în swarming ar trebui să începem cu unitatea militară de bază: un pluton cu aproximativ 40-45 de militari și 10 vehicule ușoare de atac per subunitate. Astfel 3 capsule vor forma un grup care ar fi aproximativ o jumătate dintr-o companie. Sub doctrina de swarming nu va mai fi nevoie de batalioane, regimente, brigăzi sau divizii, aceste forme de organizare fiind proiectate pentru câmpuri de luptă liniare. Swarmingul se referă la crearea unui puls de foc și forță la momente bine alese. Desfășurarea de bază a swarmingului ar trebui să fie o desfășurare cât mai largă.
Din acest punct de vedere, capsulele de swarming organizate în grupuri interconectate și care au capacitatea de a angaja adversarul simultan din toate direcțiile ar putea fi capabile să înfrângă un batalion care este desfășurat pe linii tradiționale. Din moment ce un grup folosește o 1/6 din puterea de luptă a unui batalion ajungem la concluzia că 10 grupuri ar putea fi capabile să înfrângă un adversar de nivel divizie. Eficacitatea swarmingului variază în funcție de teren sau dacă se efectuează operațiuni de atac sau apărare și de asemenea trebuie să se țină cont de faptul că formațiile de swarming dispersate ar putea fi amenințate de forțele mecanizate grele.
Un lucru pe care trebuie să îl avem în vedere este faptul că capsulele și grupurile pot fi amestecate pe câmpul de luptă în funcție de teren, calitatea forțelor inamicului dar și în funcție de particularitățile misiunii de îndeplinit. Desfășurarea dispersată a forțelor și mobilitatea ridicată le va permite forțelor care folosesc swarmingul să folosească apărarea tactică în avantajul lor prin atragerea inamicului în zone de ucis și dacă noțiunea de a schimba organizările militare curente pare a fi dificilă trebuie să ne aducem minte că remarcabilele legiuni romane care erau constituite din aproximativ 100 de oameni nu au fost schimbate pentru secole.
În secolul al XX-lea s-a trecut la demasificarea trupelor și deși primul războiul din Golf a fost o excepție a acestui trend, el a reprezentat ultima etapă înainte de apariția swarmingului.
2.6. Conectivitate și control în swarming
Dacă o doctrină militară de swarming bazată pe capsule și grupuri ar apărea, apariția doctrine respective va depinde de de dezvoltarea conectivității și controlului și atingerea unei echilibru între cele două. Un punct cheie ar trebui să se refere la tensiunile ce ar putea apărea folosind conectivitatea la scară mare care ar duce la apariția unor perturbări neintenționate pe câmpul de luptă care ar duce la o pierdere a controlului. Dar de asemenea trebuie recunoscut faptul că în condiții de conectivitate la toate nivelurile, subunitățile și grupurile care nu au supraveghere și recunoaștere este posibil să ajungă să atace ținte cu valoare tactică scăzută și de asemenea dacă conectivitatea este folosită impropriu se va ajunge la dificultăți de concentrare a efortului de la un moment la altul. Dacă conectivitatea este folosită cum trebuie le va permite liderilor militari și trupelor pe care le conduc să își atingă scopurile.
Swarmingul ar trebui să permită mai multor unități de manevră să angajeze mai multe unități simultan iar cerințele tehnologice pentru atingerea unui nivel atât de înalt sunt dificile dar pentru a adopta o doctrină de swarming aceste obstacole trebuie depașite.
Cerințele tehnologice pentru proiectarea forțelor de swarming și trecerea la o doctrină de swarming cu siguranță vor fi grele. Dacă swarmingul va fi următoarea doctrină adoptată, două provocări de nivel infomațional trebuie depășite. Prima provocare se referă la managementul informațiilor și acest lucru include atât viteza de procesare a informațiilor cât și structurarea fluxurilor de informații, ultima cerință fiind cea mai dificilă deoarece se referă la separarea infoormațiilor importante de cele mai puțin importante.
A doua provocare nu se referă la managementul propriu de informații ci la protejarea fluxurilor de informații. Rețelele de comunicații care permit efectuarea de operații pe câmpul de luptă de către subunități și grupuri trebuie să fie protejate și aici apare noțiunea de război electronic și sisteme de armament generatoare de impulsuri electromagnetice. Această problemă este de o importanță crucială deoarece forțele de swarming depind de fluxuri continue de informații pentru a-și actualiza potențialul. Întreruperea unui flux informațional va afecta eficacitatea subunităților și a grupurilor.
Comunicațiile digitale vor permite apariția de rețele de swarming deoarece permit schimbul și protecția informațiilor în viitorul câmp de luptă care va fi dispersat și nonliniar. Consecințele unei securități minime a informațiilor vor fi imense pentru o forță de swarming deoarece va fi compromisă. În 207 î.Hr. în timpul celui de-al doilea Război Punic un mesanger cartaginez a fost capturat de romani, lucru care a dus la ambuscada armatei lui Hasdrubal la Metaurus și astfel la înfrângerea Cartaginei. Două milenii mai târziu la bătălia de la Tannenberg din Primul Război Mondial, germanii sub conducerea lui Hindenburg au interceptat comunicațiile radio ale rușilor, acest lucru ducând la o victorie semnificativă care a înclinat balanța în favoarea germanilor.
Comunicațiile robuste care vor ajuta la structurarea și procesarea informațiilor vor permite subunităților și grupurilor să angajeze inamicul în majoritatea timpului, acest lucru fiind un aspect cheie în ceea ce privește swarmingul. Dacă acest lucru poate fi realizat în mod consistent, apare posibilitatea creării unei noi forțe multiplicatoare de efect iar o îmbinare a tehnologiilor și aspectelor organizaționale ale operațiilor informaționale va permite ca o forță restrânsă să înfrângă o forță mult mai numeroasă.
Este clar că operațiile informaționale reprezintă centrul pentru viitoarele operații militare și aceste operații ar trebui văzute ca parte integrantă a doctrine. Există cazuri de operații informaționale care au avut succes în istorie și aici menționăm hoarda mongolă și ca să fim și mai preciși ne referim la călăreții arcași care transmiteau informațiile căpeteniilor de triburi (khani) și pe baza acestor informații căpeteniile luau decizia de a renunța la controlul hoardelor și de a transfera controlul la nivel operațional și tactic. Pentru ca swarmingul să funcționeze operațiile informaționale trebuie să fie parte integrantă a swarmingului. Informația nu trebuie văzută ca un produs de nișă ci trebuie privită ca ceva care energizează toate operațiile și acest lucru nu trebuie să ducă la cunoaștere absolută ci doar să știi mai mult decât adversarul tău astfel încât să fie obținute efecte decisive în cadrul unui conflict. Astfel dominația informațională este mai mult un concept relativ decât unul absolut.
Procesul de obținere și de exploatare a dominației informaționale are două aspecte fundamentale. Primul aspect se referă la perturbarea fluxurilor informaționale a inamicului și acest lucru se face prima dată când vorbim de războiul electronic care își orientează atacul asupra structurilor de comandă și control. Dar de asemenea aceste atacuri pot fi și în mediul fizic nu doar în cel virtual și aici ne referim la distrugerea nodurilor de comunicații și a resurselor informaționale. Pe lângă atacurile electronice mai pot fi folosite și alte operații precum operațiile psihologice sau de inducere în eroare a inamicului.
Al doilea aspect din operațiile informaționale se referă la managementul informațiilor, a structurilor și a resurselor informaționale. Pe acest aspect se pune mai puțin accent dar este foarte probabil să fie de o importanță crescută pentru succesul swarmingului ca și doctrină. Pentru ca o operațiune de swarming să aibă succes pe câmpul de luptă, unitățile de manevră trebuie să dispună de fluxuri informaționale continue și ca exemplu ar fi asigurarea procesării și structurării informațiilor. Această chestiune va permite ca unitățile de swarming să obțină victorii împotriva unui inamic a cărui fluxuri informaționale nu sunt perturbate deoarece forța de swarming va fi capabilă să angajeze inamicul prin atacuri pulsante, apoi să se împartă și pe urmă să se regrupeze pentru noi atacuri. Desigur, întreruperea comunicațiilor inamicului va fi un bonus și acest lucru ar trebui realizat prima dată dar trebuie pus mai mult accent pe funcțiile managementului informațiilor acest lucru ducând la întărirea rețelelor de structuri organizaționale.
Swarmingul depinde de fluxuri robuste de informații dar de asemenea depinde și de structurarea datelor care vor folosite operațional de unitățile interconectate. Securizarea acestor fluxuri informaționale trebuie văzută ca o condiție necesară pentru ca swarmingul să aibă succes dar îndeplinirea acestei condiții se dovedește a fi o provocare. Există numeroase mijloace și căi prin care un flux informațional poate fi perturbat și anume: de la mijloace electronice de bruiere și până la atacuri cibernetice.
Cea mai eficientă metodă metodă prin care comunicațiile pot fi întrerupte se referă la detonarea unei bombe atomice la o altitudine mare deoarece se generează un puls electromagnetic care va afecta toate comunicațiile de pe câmpul de luptă și de asemenea vor fi afectate și sistemele electronice care ajută sistemele de armament să efectueze trageri precise (de exemplu mecanismele optice de pe tancurile de luptă) dar generarea unei puls electromagnetic prin detonarea unei arme nucleare este foarte puțin probabil să se întâmple deoarece sunt puțini actori statali care ar întreprinde o acțiune de genul. De asemenea trebuie notat faptul că atitudinea declarativă a Rusiei privind armele nucleare a trecut în anii recenți de la folosirea în ultimă instanță a armelor nucleare la folosirea în primă instanță a acestora. Probabil acest lucru se datorează incapacității lor de a fi la același nivel cu avansările tehnologice ale SUA privind conflictele convenționale. Într-adevăr noua doctrină militară a Rusiei este mult mai permisivă privind folosirea armei nucleare, atât la nivel tactic cât și la nivel strategic.
De asemenea fluxurile informaționale pot fi perturbate prin folosirea armelor care folosesc microundele care funcționează pe principiul transformării energiei cinetice ale electronilor într-un câmp perturbator de microunde. În plus au început să apară diverse arme care folosesc direcționarea energiei și a frecvențelor radio care ar putea fi amenințări serioase la adresa fluxurilor informaționale. Aceste arme au două probleme majore: rază de acțiune limitată și dimensiunile lor mari le fac incapabile pe un câmp de luptă și aceste dificultăți sugerează faptul că se va încerca coruperea datelor și perturbarea fluxurilor de informații prin metode cibernetice deoarece aceste metode de atac par a fi mai folositoare pentru accesarea informațiilor sensibile care ar putea opri sistemul informatic vizat.
Pe lângă armele prezentate mai sus mai există și posibilitatea de a folosi sisteme de armament convenționale asupra nodurilor importante de comunicație. Acest lucru se poate realiza prin bombardamente aeriene deoarece acest mod de atac are potențialul convențional de a atinge nivelul de perturbare a fluxurilor informaționale necesare operațiilor de swarming. De asemenea se pot folosi si forțele speciale pentru perturbarea fluxurilor informaționale. Folosirea celor două metode prezentate mai sus au și câteva exemple istorice și aici putem include faptul că cu câteva zile înainte de Ziua Z, forțele aeriene ale Aliaților au bombardat sistematic cele 90 de stații radar de pe coasta de vest a Franței, Belgiei și a Olandei. Aceste acțiuni i-au derutat pe germani deoarece câteva stații din Pas de Calais au fost lăsate intacte și astfel aceste acțiuni au jucat un rol important în întârzierea răspunsului germanilor privind invazia. Câteva luni mai târziu, în timpul Bătăliei de la Bulge, germanii au folosit forțe speciale care operau în spatele liniilor inamice pentru perturbarea fluxurilor informaționale prin diverse metode și inițial au avut mare succes.
Astfel spus, există o multitudine de căi și mijloace prin care fluxurile informaționale care stau la baza swarmingului pot fi perturbate. Mijloacele nucleare, convenționale și neconvenționale pot reprezenta amenințări serioase la adresa swarmingului deoarece dacă fluxurile informaționale ale capsulelor și a grupurilor sunt perturbate, aceste forțe pot fi înfrânte. Astfel, securizarea fluxurilor de informații reprezintă un punct cheie pentru operațiile informaționale.
Mijloacele prin care se poate micșora expunerea la aceste perturbări intră în două categorii: remedieri tehnice și non-tehnice. Pe partea tehnică, soluția cea mai evidentă se referă la întărirea securității comunicațiilor dar acest lucru se lovește de factorul economic deoarece achiziționarea de noi sisteme necesită fonduri monetare uriașe. Altă soluție se referă la incorporarea sistemelor de comunicații în cutii de plumb dar acest lucru nu este prea fezabil într-o bătălie de swarming.
Pe lângă remedierile tehnice, o strategie de inițiative politice și doctrinare întărește securitatea informațională necesară swarmingului. De exemplu orice detonare nucleară, chiar și o detonare la altitudine mare, va fi considerată ca și un atac nuclear astfel ducând la represalii din partea SUA și cum acest caz este foarte puțin probabil să se întâmple, putem scoate din calcul acest caz care ar putea afecta securitatea informațională necesară swarmingului. O altă soluție poate fi găsită la nivel doctrinar și aici ne referim la lupta în condții de izolare față de structura de comandă și în cazul swarmingului acest lucru se referă la adoptarea de poziții cunoscute sau trecerea la apărare. Pentru vasele din flota regală din epoca napoleoniană acest lucru se referea la faptul că dacă un vas pierdea legătura cu structura de comandă în timpul unei bătălii acesta trebuia să urmeze niște instrucțiuni clare, acestea referindu-se la retragerea vasului respectiv în Canalul Mânecii. Aceste compensații doctrinare există de mult timp și s-au dovedit foarte importante în prevenirea eșecurilor sistemelor critice.
Există o mulțime de amenințări privind adoptarea doctrinei de swarming dar de asemenea există și o mulțime de remedieri, atât tehnice cât și non-tehnice. De asemenea există posibilitatea unei apropieri strategice care ar trata amenințările prezentate mai sus într-un mod efectiv și acest lucru este o garanție pentru adoptarea noțiunii de swarming.
2.7. Bătălia aeroterestră
După victoriile năucitoare ale germanilor din Bătălia Franței din 1940 și începutul campaniei din Rusia din 1941, forțele armate ale Germaniei au arătat potențialul uriaș al noii lor doctrine și anume războiul fulger care se baza pe cooperarea dintre tancuri și avioane. Jumătate de secol mai târziu, forțele armate ale SUA au obținut o victorie asemănătoare în primul război din Golf, folosind doctrina bătăliei aeroterestre care are rădăcini în doctrina războiului fulger. Astfel, victoria SUA din Golf trebuie văzută ca apogeul războiului de manevră din secolul al XX-lea, acest stil de bătălie bazându-se pe folosirea de formații mari de blindate și folosirea puterii navale pentru câștigarea inițiativei strategice.
Victoria SUA în primul război din Golf a reprezentat un punct de cotitură sau chiar o revoluție în afacerile militare. Doctrina bătăliei aeroterestre din Golf a fost executată cum trebuie și multe concluzii au fost trase după această bătălie dar nu trebuie să uităm faptul că forțele irakiene au avut de confruntat o coaliție largă care dispunea de supremație aeriană și navală și de asemenea și informațională. Succesul acestei bătălii aeroterestre a scos în evidență câteva limitări.
În primul rând, acuratețea mare a munițiilor ghidate, atât la nivel tactic cât și la nivel strategic, a scos în evidență faptul că unitățile mari și logistica de care depind aceste unități sunt foarte vulnerabile. Dacă forțele armate ale SUA ar fi avut de înfruntat un inamic care dispunea de muniții ghidate? Probabil SUA ar fi avut tot de câștigat dar unitățile de blindate și cele de infanterie mecanizată ar fi fost ținta atacurilor. Aceste formații fac parte dintr-o tendință care se întinde de-a lungul unui secol privind dispersarea unităților pe câmpul de luptă, de la seriile sinucigașe a infanteriei britanice, cu soldați umăr la umăr în bătălia de la Somme și până la formațiile mai disperate din cel de-al doilea Război Mondial. În momentul de față ar trebui adoptate formații cât mai dispersate deoarece nivelul actual al sistemelor de armament a absorbit linia care făcea diferența dintre raza de acțiune și precizie.
O altă limitare se referă la mărimea forței care folosește conceptul de bătălie aeroterestră. Costurile cu personalul și costurile materialelor sunt uriașe și de asemene există o tendință în cheltuirea de fonduri privind protecția tancului. Se fac o mulțime de cercetări privind protecția tancului pe câmpul de luptă în special în protecția tancului împotriva munițiilor ghidate și acest lucru se evidențiază prin folosirea de materiale compozite și blindaje exploziv reactive. Ar trebui să se ia în considerare faptul dacă există structuri de forțe alternative care să coste la fel sau mai puțin decât tancul și ce economii s-ar realiza în domeniul timpului dacă aceste alternative ar fi adoptate.
Este clar faptul că doctrina bătăliei aeroterestre se concentrează pe dominarea spectrului conflictului. Acest concept a fost proiectat pentru lupta împotriva unei invazii sovietice în Europa care a funcționat foarte bine în Golf unde forțele irakiene au desfășurat o armată în teren deschis care e favorabil folosirii de blindate. Viitoarele conflicte s-ar putea desfășura în medii mai puțin permisive folosirii conceptului de bătălie aeroterestră și ar trebui să se ia în vedere alternative doctrinare care ar permite operații de-a lungul spectrului conflictului în care să se folosească toate forțele și nu numai niște forțe special antrenate pentru operația care ar urma să se desfășoare.
Dacă există o noua cale ca toată forța armată să treacă la o doctrină nouă și flexibilă atunci această cale ar trebui să fie explorată deoarece va fi o soluție superioară. Problema reținerii unor forțe care ar fi capabile să efectueze operații aeroterestre în timp ce se trece la o doctrină de swarming se va ajunge la incapacitatea efectuării de operații de ambele tipuri. Forțele grele vor fi și în continuare vulnerabile la atacurile cu muniții ghidate. În primul război din Golf, forțele militare ale SUA au fost desfășurate cu șase luni înaintea începerii operațiilor terestre. Acest fapt nu s-a realizat și în Kosovo în primăvara anului 1999 deoarece s-a preferat folosirea unui război aerian chiar de la început. O forță de tip swarming va fi capabilă să se descurce cu constrângerile spațio-temporale în cadrul unei acțiuni militare.
Swarmingul s-ar dovedi o alternativă importantă în acțiunile militare viitoare și cei care reușesc să adopte această nouă doctrină va găsi în swarmingul catalistul doctrinar pentru războiul cibernetic care reprezintă ultima etapă în spectrul conflictelor informaționale.
2.8. Bătălia de swarming
Sunt multe motive de a identifica și dezvolta o nouă doctrină în momentul de față. Un factor convingător se referă la evoluția operațiilor informaționale care au ajuns la un nivel care poate să asigure optimizarea organizației militare în luptă. Acest lucru înseamnă că mai mulți inamici pot fi angajați în luptă la un moment dat și că un nivel mai mare de angajare în luptă poate fi realizat prin intermediul unei campanii. De asemenea crește și numărul de luptători deoarece acest tip de rețea poate atrage în luptă și forțele navale la un nivel mult mai extins decât în cazul bătăliei aeroterestre.
Alt motiv referitor la adoptarea doctrinei de swarming este faptul că swarmingul poate fi adoptat atât în cazul conflictelor de înaltă intensitate cât și în cazul conflictelor de mică intensitate. Acest caz ar funcționa deoarece adversarul este lovit din toate direcțiile, fie prin foc fie prin forță, și de asemenea ar funcționa atât împotriva unui adversar masat cât și dispersat. O forță de swarming va fi concentrată în jurul capsulelor și grupurilor care ar fi capabile să efectueze operații împotriva oricărui inamic, indiferent de mărime.
Aceleași capsule și grupuri se vor dovedi folositoare în cadrul conflictelor de mică intensitate și vor putea menține pacea prin prezența unor forțe de swarming. Intervenția SUA din Haiti a fost un bun exemplu de swarming prin faptul că un număr mic de forțe americane au fost plasate în punctele cheie de pe insulă. Trebuie observat faptul că forțele americane din Haiti aveau sprijinul populației locale iar dacă situația ar fi fost altfel, rezultatul aplicării swarmingului prin forță ar fi fost altul. Alt beneficiu care ar putea apărea prin prezența unei forțe de swarming ar fi relații bune cu agențiile umanitare și ONG-urile. De asemenea prezența unor forțe de swarming care sunt de mărime redusă ar genera mai puțină neplăcere din partea populației locale care ar ușura cooperarea cu ONG dar în același timp forțele de swarming își vor păstra puterea de lovire.
La factorul economic swarmingul este mult mai avantajos comparativ cu o forță convențională grea care ar avea în compunerea ei aproximativ 2000 de tancuri și care ar avea nevoie de un sistem logistic complicat. Conceptul operațional dispersat și non liniar cu care operează swarmingul va avea nevoie de mijloace și metode logistice noi dar numărul restrâns de forțe vor avea nevoie de asemenea de resurse materiale reduse. În același timp forțele de swarming vor fi capabile să angajeze inamicul pe câmpul de luptă cu un procent mult mai mare decât în cazul celorlalte doctrine. Acest ultim punct se va dovedi a fi diferența crucială dintre swarming și celelalte doctrine prin faptul că se pot realiza multe cu unitățile mici.
În ultimul rând, forțele care vor fi organizate în capsule și grupuri vor fi mai puțin vulnerabile la atacurile cu muniții ghidate decât forțele convenționale blindate și mecanizate. Astfel, adoptarea swarmingului va rezolva problema referitoare la forțele grele și scumpe care devin din ce în ce mai vulnerabile la sistemele de armament precise și ieftine.
*
* *
Pentru adoptarea conceptului de swarming vor fi câteva provocări și cele mai importante provocări vor fi de natură organizațională. Pentru ca swarmingul să funcționeze va trebui să se pună accent pe cooperarea interarme, acest lucru fiind văzut ca o condiție necesară a swarmingului care caută să integreze atât culegerea de date cât și capabilitățile de executare a focului a tuturor armelor.
Pe lângă extinderea cooperării interarme, va fi nevoie și de o descentralizare a comenzii și controlului a forțelor dispersate care operează într-un câmp de luptă non liniar. Dar de asemenea vor exista tentații noi de exercitare a controlului de la un nivel înalt datorită noilor tehnologii informaționale și tehnologice. Aceste tentații ar trebui evitate. În timp ce o conducere de la un nivel înalt este valoroasă, folosirea acestui tip de control în operațiile de swarming va duce la neîndeplinirea obiectivelor operațiilor.
În schimb, aspectele privind războiul bazat pe rețea și sistem de sisteme care conțin interconectare și descentralizare ar trebui viguros dezvoltate. Aceste aspecte oferă șanse mari faptului mutării de la o abordare generală și ierarhizată a războiului la o paradigmă alternativă în care se pot dezvolta ierarhii și rețele hibride. Răspunsul nu se referă la alegerea interconectării sau a ierarhiei, răspunsul fiind amestecarea celor două forme de organizare..
Un altă provocare organizațională se referă la locul operațiilor informaționale în cadrul conceptului de swarming. Până acum, operațiile informaționale au fost văzute ca mijloace de atac a sistemelor de comunicații și alte fluxuri informaționale ale inamicului. Pentru ca operațiile informaționale să aibă sens va trebui să se folosească un management îmbunătățit a informațiilor proprii și a resurselor deoarece acest lucru se va dovedi esențial pentru swarming pentru că eficacitatea swarmingului va depinde de atingerea unui nivel înalt de management a informațiilor. Operațiile informaționale nu sunt doar o funcțiune specială la care se poate apela pentru combaterea unui inamic deoarece aceste operații stau la baza metodelor de management necesare swarmingului pentru funcționare.
Dacă managementul în rețea a resurselor informaționale este într-adevăr un factor crucial pentru swarming, este necesară reconsiderarea operațiilor desfășurate în cadrul coalițiilor. Asigurarea unor fluxuri de informații sensibile și urgente pe câmpul de luptă ar duce la împărtășirea de tehnologii și procese. Astfel s-ar ajunge în situația în care aliații ar trebui introduși în rețelele care alcătuiesc swarmingul dar nu toți aliații sunt priviți ca egali și nu ar trebui să se aștepte la împărtășirea fluxurilor informaționale sensibile. În primul război din Golf, aliații SUA au inclus atât Marea Britanie cât și Siria iar în cele din urmă Siria a fost declarată ca fiind un sponsor al terorismului internațional de către Departamentul de Stat al SUA.
Coalițiile au funcționat bine atunci când partenerii au avut sarcini diferite de îndeplinit. În primul război din Golf, lovitura principală a fost efectuată de forțele americane și britanice în timp ce operațiile mai puțin importante au fost efectuate de sirieni. Astfel viitoarele coaliții vor avea în componența lor actori care vor desfășura operații convenționale care vor suporta de asemenea mișcările forțelor de swarming.
În adoptarea conceptului de swarming apar și aspectele tehnologice. Este necesar faptul asigurării comunicațiilor între numeroasele unități. Un inamic care știe ce operații informaționale stau la baza swarmingului în mod sigur va încerca să atace aceste operații și astfel trebuie luate măsuri de protecție fie prin folosirea de operații false fie prin înșelarea inamicului. Transmiterea de semnale și trafic false ar avea utilități în cadrul operațiilor ofensive decât în cadrul operațiilor de apărare.
De asemenea apare aspectul tehnologic și în cadrul coalițiilor. Operațiile desfășurate în cadrul unei coaliții au nevoie de o robustă interoperabilitate a comunicațiilor între parteneri. Folosind aceste aspecte tehnice în cadrul unei coaliții de swarming ar duce la riscuri uriașe privind securitatea informațiilor. Poate un partener din cadrul coaliției ar trebui să se specializeze pe swarming în timp ce ceilalți parteneri din coaliție folosesc metodele convenționale de manevră. Acest fapt are un precedent istoric care se referă la modul de luptă a Imperiului Bizantin în care grosul armatei era reprezentat de cavalerie care folosea conceptul de swarming ca și doctrină de bază iar bizantinii își încurajau aliații să folosească metode tradiționale de operare a armatei.
Încheiem acest studiu prin menționarea faptului că lumea se află într-o perioadă cu provocări militare majore care putem spune că se aseamănă cu o perioada interbelică dintre cele două războaie mondiale. Această perioadă nu ar trebui văzută ca o perioadă în care timpul e nelimitat și ar trebui să se facă trecerea de la doctrinele industriale la cele bazate pe era informațională.
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ PRIVIND CONFLICTELE DIN CECENIA
Înainte de 11 septembrie 2001, primul conflict din Cecenia (1994-1996) și al doilea conflict din Cecenia (1999-prezent) au fost și sunt cele mai semnificative conflicte dintre o forță militară convențională și o forță de guerilă de la războiul din Vietnam. Sunt multe lecții de învățat din aceste conflicte și aceste lecții se referă la ceea ce forțele ruse au făcut bine și ce au greșit precum și aspectul referitor la aplicarea unei doctrine contrainsurgentă, organizarea forței, comanda și controlul, comunicațiile, instruirea și tacticile folosite.
Tacticile de swarming folosite de ceceni au devastat forțele ruse din primul și al doilea conflict până când swarmingul a fost contracarat. Acest capitol va examina structura organizațională, comanda, controlul, comunicațiile, doctrina, instruirea și logisitica forțelor ruse cât și a forțelor cecene în relație cu folosirea swarmingului în ofensivă cât și în apărare. De asemenea în acest capitol vor fi identificați factorii cheie care au dus la reușita operațiilor de swarming cât și la înfrângerea forțelor de swarming sau reducerea la minim a eficacității ei asupra forțelor ruse.
3.1. Forțele cecene
Aici vom aborda următoarele variabile din forțele cecene: structura organizational, comanda, controlul, comunicațiile, doctrina, intruirea și logistica pentru a vedea cum s-au structurat forțele cecene pentru a folosi conceptele și tacticile de swarming împotriva unei superputeri militare convenționale. Vom privi la fiecare variabilă în contextul celor două conflicte și aici ne referim la cele trei bătălii pentru Grozny. De exemplu, ce aspect din organizarea, comanda, controlul și comunicațiile (C3) forțelor cecene le-a permis să folosească swarmingul împotriva forțelor ruse în bătălia pentru Grozny.
3.1.1 Organizarea forțelor cecene
Când forțele ruse au intrat pentru prima dată în Grozny în 1994 ei nu au dat peste o bandă dezorganizată de rebeli ci ceea ce au găsit ei acolo a fost o forță insurgentă care era foarte bine pregătită și organizată capabilă de luptă. O trăsătură aparte a forțelor cecene era abilitatea lor de a forma unități organizate de diferite mărimi și capabilități care să se lupte cu forțele ruse, aceste unități nonstandard fiind baza forțelor rebele.
Forțele cecene nu erau compuse din luptători neexperimentați ci din luptători cu experiență care au fost instruiți în armata rusă sau în fosta armată sovietică iar armamentul lor era asemănător cu cel al forțelor ruse. Forțele cecene au avut mai multe tipuri de unități care au acționat în bătălia pentru Grozny unde au apărut unități organizate care foloseau swarmingul împotriva forțelor ruse. Aceaste unități erau compuse din 10-15 luptători care mai departe se puteau împărți în celule de 3-4 luptători și care la apariția blindatelor ruse le atacau din toate părțile cu RPG-7 și RPG-18 de la etajele superioare a clădirilor din Grozny. Un alt element a forțelor cecene a fost lunetistul.
Lunetiștii ceceni au fost unitățile care au avut cel mai mare impact psihologic asupra forțelor ruse. Lunetiștii ceceni fie operau individual fie în cadrul unei ambuscade și deseori erau numiți de către forțele ruse ,,fantome”. Forțele cecene nu erau niște bande simple de rebeli care erau înarmați cu AK-47 și aruncătoare de grenade ci erau niște forțe care foloseau lunetiști și mici celule de luptători care produceau o forță letală de swarming împotriva forțelor ruse.
Capacitățile flexibile de organizare ale forțelor cecene au fost foarte eficiente împotriva forțelor ruse. Înainte de izbucnirea celui de-al doilea conflict din Cecenia liderul cecenilor Shamail Basayev și-a împărțit forțele în grupuri pe timpul luptelor din Dagestan. Aceste grupuri erau împărțite în batalioane ce numărau 50-70 de luptători, companii de 15-20 de luptători și plutoane de 5-7 luptători. Această organizare nu este ceva tipic pentru forțele armate occidentale.
Forțele cecene și-au folosit această capacitate de organizare pentru a folosi swarmingul sau ambuscada împotriva adversarului rus. În mod clar forțele cecene au fost niște forțe nonliniare dispersate (NLD) care au folosit armament convențional și uneori l-au folosit într-un mod nonconvențional care a dus la apariția unui inamic asimetric pentru forțele ruse, dovedindu-se a fi un inamic foarte dificil de invins și acest lucru s-a văzut în bătălia pentru Grozny. Acum că avem o idee despre cum forțele cecene erau organizate în continuare vom aborda comanda, controlul și comunicațiile forțelor cecene.
3.1.2 Comanda, controlul și comunicațiile forțelor cecene
Forțele cecene au folosit o rețea descentralizată de comandă și control (C2). Deși forțele cecene aveau un lider, primul lider fiind generalul Dudayev și apoi Shmail Basayev, acești lideri nu aveau o comandă și un control centralizat asupra forțelor proprii. Pe timpul pregătirii pentru bătălia pentru Grozny forțele cecene au realizat planuri de război, au împărțit zonele de responsabilitate și au stabilit comunicațiile dar luptele tactice erau lăsate pe seama comandanților unităților amintite mai sus dar care operau sub intenția comună a eșalonului superior.
La nivel tactic descentralizarea comenzii și a organizării forțelor a avut atât aspecte pozitive cât și negative. Aceste grupuri independente de unități autonome puteau să opereze eficient într-un mediu fluid, nonliniar și urban astfel ajutând la diminuarea problemei privind comanda și controlul (C2). Aspectul negativ al acestei descentralizări a comenzii și controlului se referă la faptul că forțele cecene erau compuse din voluntari și astfel a apărut problema disciplinei și a responsabilității. Un factor important din structura C2 descentralizată a forțelor cecene a fost sistemul de comunicații.
Pe timpul primului conflict din Cecenia comunicațiile forțelor ruse au fost interrceptate de către forțele cecene și datorită faptului că cecenii vorbeau atât limba rusă cât și limba cecenă ei au putut transmite informații false pe canalele de comunicație, astfel aducând forțele ruse unde doreau forțele cecene. Abia la începutul celui de-al doilea conflict din Cecenia și înaintea celei de-a treia bătălie pentru Grozny forțele ruse și-au îmbunățit securitatea echipamentelor de comunicații.
În primul conflict din Cecenia, forțele cecene au folosit stații radio de mână Motorola și Nokia care au fost distribuite la micile unități autonome și independente. Comunicațiile între forțele cecene erau securizate datorită faptului că foloseau limba cecenă și puțini oameni din trupele ruse cunoșteau limba cecenă și acest tip de comunicație a facilitat swarmingul forțelor cecene asupra forțelor ruse în timpul primului conflict. Când forțele ruse și-au îmbunătățit sistemele de comunicații așa au făcut și cecenii.
Infrastructura de comunicații cecenă s-a îmbunătățit prin folosirea unei rețele celulare analog care folosea telefonul celular NMT-450. Acest lucru le permitea comandanților ceceni să aibe între 20-60 de corespondenți în rețeaua radio și între 60-80 de corespondenți în rețeaua de recunoaștere folosind undele ultra-scurte. Forțele cecene au adăugat terminale satelitare INMARSAT și Iridium pentru a completa stațiile radio de mână și radiourile tactice. De asemenea comandanții ceceni aveau și transmițători TV pentru a transmite întru-un anumit teritoriu. Acest lucru arată faptul că liderii ceceni și-au îmbunătățit încontinuu sistemele de comunicații și astfel le-a permis forțelor cecene să folosească swarmingul deoarece și cea mai mică unitate cecenă avea un mijloc de comunicație.
3.1.3 Doctrina, instruirea și logistica trupelor cecene
Mulți dintre luptătorii ceceni au făcut stagiul militar în fosta armată sovietică sau în armata rusă, echipamentul și armamentul era asemănător cu cel al forțelor ruse și astel ar fi logic să presupunem că doctrina și instruirea forțelor cecene era asemănătoare cu cea a forțelor ruse dar acestă presupunere este greșită. Forțele cecene au folosit tactica ,,lovește și fugi” și de asemenea au folosit și swarmingul. Mulți autori îi cataloghează pe ceceni ca și forțe de guerilă dar cecenii nu au dezvoltat și nici nu au adoptat clasica doctrină de guerilă promulgată de Mao Zedong care presupunea ca operațiile de guerilă să devină până la urmă bătălii convenționale bazate pe forță împotriva forțelor statului respectiv. Forțele cecene folosesc aceleași tactici de swarminng și guerilă împotriva forțelor ruse care se compun din ambuscade, folosirea minelor și tacticile de swarming descrise mai sus. Forțele cecene atacau folosind elementul surpriză. Astfel, fără a avea o doctrină formală am putea presupune că forțele cecene nu beneficiau de instruire dar și această presupunere ar fi greșită.
Forțele cecene erau instruite și nivelul lor de instruire era mult mai ridicat decât al forțelor ruse. Fiecare cecen era instruit cum să folosească armamentul. Acest lucru împreună cu faptul că majoritatea luptătorilor erau foști soldați sovietici a pus bazele instrucției forțelor cecene. Dar familiaritatea cecenilor cu armamentul este doar un aspect.
Forțele cecene aveau cei mai buni lunetiști care în comparație cu forțele ruse a dat un avantaj distinctiv cecenilor. În plus, mulți dintre ceceni care au fost foști soldați sovietici au fost instruiți în lupte de guerilă montane, cel mai probabil datorită războiului sovieto-afgan, la care forțele ruse nu aveau niciun echivalent în forțele proprii. Forțele cecene au fost instrute și au efectuat operații nocturne la care de asemenea forțele ruse nu aveau nici un răspuns pe măsură. Deși forțele cecene aveau echipamente de vedere pe timp de noapte asemănătoare cu cele ale forțelor ruse, acest lucru nu a avut nimic de a face cu abilitatea forțelor cecene de a efectua operații nocturne devastatoare asupra forțelor ruse.
Forțele cecene au folosit de asemenea mine și dispozitive explozive improvizate (DEI) și au devenit foarte buni la acest lucru. Minele și dispozitivele explozive improvizate au cauzat aproximativ 40% din pierderile forțelor ruse și folosirea acestora a escaladat de la primul conflict la al doilea conflict din Cecenia. Mai mult, forțele cecene se instruiau și experimentau în continuu astfel ajungând să depășească nivelul de expertiză a forțelor ruse. Cei care fabricau dispozitivele explozive improvizate foloseau explozivi plastici militari care erau de 5-10 ori mai puternici decât dinamita iar numărul crescut de explozii și nivelul de construcție i-a uimit pe geniștii ruși. Este clar că forțele cecene erau eficiente din punct de vedere tactic, foarte bine instruite și mai avansate decât forțele ruse. Următoare întrebare se rezumă la logisitica forțelor de swarming ale cecenilor.
În timpul primului conflict din Cecenia, forțele cecene și-au procurat armamentul din districtul militar din sud și acest armament includea tancuri, tunuri antiaeriene și numeroase aruncătoare de grenade. De asemenea forțele cecene își procurau arme și muniții de la forțele ruse demoralizate și slab plătite. Deoarece forțele cecene își desfășurau tacticile de swarming în terenul propriu și în orașele lor, logistica necesară susținerii swarmingului era ideală. De asemenea populația era și de partea cecenilor, precum era și normal, și astfel unitățile de logistică necesare swarmingului aveau mișcare de libertate și astfel forțele cecene puteau lupta eficient. Astfel ajungem la concluzia referitoare la forțele cecene.
3.1.4 Sumarul analizei forțelor cecene
Folosind modelul cecen se pot observa cerințele necesare pentru ca o forță să desfășoare swarmingul cu succes:
Commandă și control descentralizat
Înțelegerea clară a intenției eșalonului superior
Comandații unităților mici de swarming să fie foarte capabili
O structură organizatorică fluidă care să permită organizarea sarcinilor
Comunicații securizate
Interconectarea forțelor cu mijloace de comunicații până la cel mai mic nivel organizatoric al unităților
Instruirea forțelor în armament și tactici
O doctrină tactică fluidă bazată pe conceptele swarmingului și războiul de guerilă
Amprentă logistică mică – să cari ceea ce poți duce.
Aceste cerințe pot părea nesemnificative dar au fost esențiale la nivel tactic pentru forțele cecene împotriva forțelor ruse. Prin anihilarea unor cerințe enumerate mai sus a forțelor inamice le reducem abilitatea de a folosi în mod eficient forțelor lor împotriva forțelor noastre și acest lucru arată că putem învăța foarte mult din cele două conflicte.
3.2. Forțele armate ruse
În continuare vom lua aceleași variabile analizate la forțele cecene și le vom analiza în cadrul forțelor ruse, în contextul a ceea ce să faci și să nu faci atunci când ai de confruntat un inamic ce folosește tactici de swarming. Aceste variabile sunt ca și mai sus și anume organizarea, comanda, controlul, comunicațiile (C3), doctrina, instruirea și logistica forțelor ruse.
Din moment ce au fost trei bătălii pentru Grozny, este important să urmărim cum s-au schimbat aceste variabile ca organizarea și C3și dacă au îmbunătățit sau au diminuat eficiența forțelor ruse pe măsură ce conflictul s-a desfășurat. În acestă secțiune ne vom concentra atenția pe ceea ce au făcut forțele ruse când s-au confruntat cu conceptul de swarming și cu tacticile de swarming pe care forțele cecene le foloseau. De exemplu, organizarea, comanda, controlul și comunicațiile au fost probleme semnificative dacă nu chiar problemele definitorii a conflictelor din Cecenia. De asemenea vom vedea faptul că doctrina, instruirea și logistica forțelor ruse au fost foarte deficiente în pregătirea forțelor și efectuarea unei campanii de contrainsurgență.
Forțele armate ruse la acel moment erau de fapt foarte puțin pregătite, prost echipate și slab plătite sau nu erau plătite deloc. Când diplomația nu a reușit să rezolve problema din Cecenia, Kremlinul a făcut ceea ce mulți lideri ruși au făcut de-a lungul timpului și anume au trimis forțele armate sau forțele de securitate să doboare opoziția. Președintele Boris Elțin a ordonat ministrului apărării să anihileze opoziția și să restaureze ordinea în Cecenia. Majoritatea forțelor cecene erau localizate în orașul Grozny care era foarte important din punct de vedere economic pentru Rusia. Grozny era o arteră principală pentru produsele petroliere din Rusia și Kremlinul nu își permitea ca această zonă strategică să devină independentă. Prima bătălie pentru Grozny (1994-1995) a fost o victorie aparentă a forțelor ruse, a doua bătălie pentru Grozny (1996) a fost o victorie a forțelor cecene care a dus la o pace de trei ani. A treia bătălie pentru Grozny (1999) din timpul celui de-al doilea conflict din Cecenia a fost o victorie clară a forțelor ruse.
În această secțiune variabilele menționate mai sus vor fi analizate în contextul celor două conflicte din Cecenia. Așa cum am menționat mai devreme, este important să avem o perspectivă a schimbărilor survenite în cele două conflicte care în cele din urmă a dus la o victorie clară a forțelor ruse și la ocuparea capitalei Grozny. Schimbările forțelor cecene dintre cele două conflicte nu sunt la fel de substanțiale ca cele a forțelor ruse și astfel vom obține mai multe informații dacă cele două părți participante la conflict vor fi tratate diferit.
3.2.1 Primul conflict din Cecenia 1994-1996
În acestă secțiune vom identifica cele mai importante lecții din primul conflict din Cecenia care cuprind primele două bătălii pentru Grozny. Următoarele lecții au fost au fost trase în urma celor două bătălii pentru Grozny:
Fiecare forță a ministerelor desfășurate în Cecenia aveau fiecare structuri de comandă separate
Coordonarea dintre unitățile terestre și aeriene ale ministerului apărării și ministerul afacerilor interne era absentă
Forțele participante aveau sisteme de comunicații și protocoale incompatibile
Când forțele cecene au atacat forțele ruse în a doua bătălie pentru Grozny, forțele ruse au încorporat lecțiile învățate din prima bătălie dar suficiente probleme au rămas neabordate și astfel forțele mult mai numeroase ale rușilor au fost dezbinate și înfrânte de către forțele cecene. Problemele de organizare, de comandă și control (C2) i-au urmărit pe ruși pe toată durata primului conflict și aici ne referim la lipsa coordonării acțiunilor dintre forțele terestre și aeriene.
De asemenea Rusia nu a avut niciodată un corp al subofițerilor profesionist și datorită faptului că forțele ruse se împărțeau în plutoane și grupe a dus la un deficit de leadership la toate unitățile care au fost angajate în operații în Grozny și acest deficit de leadership caracterizat prin ordine absurde, lipsa de interes pentru soarta soldaților a ofițerilor, condițiile precare ale soldatului rus și corupția generalizată a dus la înfrângerea rușilor.
Organizarea pentru o bătălie a fost o problemă pentru forțele ruse deoarece din cele 70 de divizii numai câteva unități puteau fi dislocate și astfel s-a ajuns într-o situație în care ofițeri și soldați au fost trimiși în luptă care niciodată nu mai participaseră împreună la vreo luptă.
Moscova nu a încercat niciodată să pună toate forțele participante sub o singură comandă întrunită și acestă cerință pentru o comandă întrunită a forțelor participante a fost o primă lecție învățată în urma primului conflict din Cecenia. Una dintre cele mai semnificative probleme a fost organizarea unei comenzi unice pentru toate forțele participante. Problemele de organizare, de comandă, control și comunicații erau complicate de deficiențele doctrinare, de instrucție și logistice.
Când forțele ruse au intrat în Grozny în decembrie 1994 exista o doctrină pentru lupta urbană sau împotriva insurgenților sau a forțelor de guerilă. Deși forțele ruse aveau experiența Afghanistanului, acesția au intrat în Grozny pregătiți să lupte cu un inamic convențional. Forțele sovietice erau proiectate pentru un conflict tehnologic de mare intensitate și experiența din Afghanistan din 1979-1989 nu a adus modificări majore și deși s-a ridicat problema modificării doctrinei și a tacticilor pentru a lupta cu forțe nonconvenționale, acest lucru a rămas nerezolvat.
În timpul primului conflict din Cecenia, indiferent de ce doctrină sau tactică au folosit forțelor ruse toate acestea au fost irelevante datorită faptului că soldații ruși nu erau pregătiți pentru luptă. Problema era faptul că aptitudinile soldaților ruși în operațiile urbane erau inexistente. Forțele ruse erau slabe, speriate și divizate și au fost total ineficiente împotriva luptătorilor ceceni în cea de-a doua bătălie pentru Grozny. Singurele unități care aveau pregătire în lupta urbană era infanteria marină și forțele speciale Spetnaz.
Folosirea forțelor speciale împreună cu unitățile convenționale nu s-a dovedit a fi eficientă această mișcare. În cele din urmă forțele ruse au reînvățat tacticile, tehnicile și procedurile (TTP) necesare izolării unui oraș. Împotriva swarmingului tacticile forțelor ruse erau ineficiente și numai dacă fixau sau izolau o unitate de swarming tacticile lor reușeau. Forțele ruse au început să folosească ambuscade și foloseau ca și momeală autovehicule pentru a atrage echipele de ceceni în ambuscadă. De asemenea forțele ruse au învățat cum să folosească artileria antiaeriană și aruncătoarele de flăcări în cadrul unui mediu urban ca orașul Grozny și aceste arme au avut un impact uriaș asupra lunetiștilor. Aceste exemple arată faptul că forțele ruse reușeau să lupte din ce în ce mai bine împotriva forțelor de swarming cecene pe măsură ce conflictul continua dar acest lucru a încetat odată cu retragerea forțelor ruse din Grozny la sfârșitul celei de a doua bătălii pentu acest oraș. Suportul logistic pentru forțele ruse a început rău și a devenit din ce în ce mai rău pe măsură ce conflictul continua.
Forțele de logistică ruse erau și mai vulnerabile la tacticile de swarming cecene. Logistica rusă era fragilă dinainte de începerea conflictului din Cecenia și a fost repede depășită odată cu începerea conflictului. Dacă infanteria era nimicită de către forțele de swarming cecene ne putem doar imagina cât de rău a fost pentru forțele de logistică. Unitățile de logistică le lipseau aptitudinile militare de bază cum ar fi asigurarea perimetrului, stabilirea unei zone de siguranță și multe altele și astfel forțele de logistică cădeau ușor pradă forțelor cecene. Ca și rezultat, forțele ruse trebuiau să trimită infanteria în ajutorul unităților de logistică. Ca și o concluzie la primul conflict din Cecenia putem aminti două bătălii pentru orașul Grozny, fiecare parte considerându-se victorioasă. Vor trece trei ani până când forțele ruse vor reintra în Cecenia cu speranța că nu vor mai repeta greșelile anterioare.
3.2.2 Al doilea conflict din Cecenia 1999-2009
După trei ani nimeni nu s-ar fi așteptat să se facă aceleași greșeli dar câteva greșeli au fost făcute. Forțele ruse consideră al doilea conflict din Cecenia ca și un succes și în comparație cu primul conflict a fost un succes. Forțele ruse au fost capabile să recucerească orașul Grozny și să-l mențină sub controlul lor. Doi factori i-a ajutat pe ruși să mențină orașul sub controlul lor, prima dată au înconjurat orașul și apoi au început un bombardament asupra orașului folosind aviație, artilerie și rachete înainte de a intra în Grozny și al în al doilea rând au adus p forță numeroasă pentru a ocupa Grozny. Dacă în prima bătălie pentru Grozny forțele ruse numărau 25000 de trupe în a treia bătălie pentru oraș forțele ruse numărau 95000 de trupe. Deși forțele ruse au obținut o victorie, performanșa acestora nu a fost pe măsura victoriei. Deși forțele ruse au ocupat orașul Grozny în totalitate, luptătorii ceceni puteau intra și părăsi orașul după bunul plac. În privința organizării, comenzii, controlului și a comunicațiilor din a treia bătălie pentru Grozny au avut loc următoarele îmbunătățiri și defecte pentru forțele ruse:
Toate forțele participante la conflictul din Cecenia au fost plasate sub comanda și controlul ministerului apărării
Coordonarea și sincronizarea dintre forțele aeriene și terestre s-a îmbunătățit în mod semnificativ
Coordonarea dintre forțele diferitelor ministere nu a funcționat întotdeauna bine ceea ce a dus la diferite probleme și învinuiri
Forțele ruse au încercat și au reușit să remedieze problemele din primul conflict din Cecenia dar problemele privind C3 au pus probleme comandanților la începerea operațiilor. De asemenea tehnologii de comunicație au fost achiziționate în perioada interbelică (1996-1999) care au dus la o îmbunătățire a capabilității forțelor ruse privind comanda și controlul. Deși atenția lui Putin s-a îndreptat spre plasarea comenzii și a controlului sub un singur comandant, alte ministere nu au împărtășit aceași viziune a lui Putin și astfel s-a ajuns la primele probleme care au apărut și în primul conflict din Cecenia. Deși forțele ruse beneficiau de un nivel organizațional tactic îmbunătățit, problemele de comandă și control se întindeau de la nivelul tactic până la nivelul strategic care includeau dificultăți între agențiile guvernamentale la nivel organizatoric. Trebuie menționat faptul cum au efectuat rușii operațiile informaționale în cel de al doilea conflict din Cecenia.
În timpul primului conflict din Cecenia presa putea merge oriunde și putea vorbi cu oricine. Cecenii au capitalizat presa și astfel au făcut conflictul să fie extrem de nepopular atât în Rusia cât și pe mapamond. În cea de-a doua campanie liderii ruși au abordat altfel problema presei și au adoptat modelul NATO din timpul conflictului din Kosovo și astfel rușii au dobândit controlul media în cel de al doilea conflict din Cecenia. Aceste măsuri s-au caracterizat prin interzicerea accesului reporterilor în Grozny sau în apropierea forțelor miilitare ruse și prin controlarea presei se aplica povestea de succes în care forțele ruse se luptau cu forțele teroriste și câștigau. În privința doctrinei, a tacticii și a logisticii ar fi fost normal ca după trei ani de la sfârșitul primului conflict să apară îmbunătățiri.
Deși rușii au cheltuit resurse considerabile pentru a identifica lecțiile de învățat din primul conflict, puține îmbunătățiri s-au făcut în domeniul luptei urbane. În timp ce unele îmbunătățiri au apărut în domeniul logisticii, echipamentul era vechi și se strica foarte des, lasând forțele ruse vulnerabile la ambuscadele și atacurile de swarming ale cecenilor. Unitățile de logistică erau frecvent supuse ambuscadelor și astfel se ajungea la o penurie de provizii și fără proviziile necesare de bază soldații ruși erau foarte vulnerabili când aveau de a face cu atacuri surpriză.
Multe îmbunătățiri au avut loc în cadrul forțelor ruse când forțele au fost desfășurate s-au trimis în luptă tot infanteriști care nu aveau experiență în lupta urbană. În 2005, ofițerii ruși încă se instruiau în combaterea ambuscadelor pentru a face față swarmingului cecen dar aceste tehnici a dus la rezultate contradictorii.
3.2.3 Sumarul analizei forțelor ruse
Deși al doilea conflict din Cecenia a dus la o victorie aparentă a rușilor care mai mult seamănă cu o ocupație decât cu o victorie clară multe dintre probleme nu au fost rezolvate. Forțele ruse au reușit să îmbunătățească nivelul organizatoric până la începutul celui de al doilea conflict dar îmbunătățirile de comandă și control nu au supraviețuit la contactul cu inamicul. Multe îmbunătățiri au fost făcute și în domeniul instrucției și a logisticii dar totuși aceste îmbunătățiri a lăsat forțele ruse vulnerabile la atacurile de swarming ale cecenilor. Astfel din cele două conflicte din Cecenia s-au tras următoarele lecții:
Comandanții forțelor de tip întrunit trebuie să aibă comanda și controlul nu numai a forțelor repartizate ci să aibă și autoritate asupra altor agenții și ministere care ar încerca să submineze autoritatea legitimă a comandantului forțelor de tip întrunit.
Dacă viitoarele operații vor cuprinde forțe de la agenții sau ministere altele decât ministerul apărării atunci aceste agenții/ministere trebuie să fie incluse în exerciții comune în mod regulat. Antrenarea forțelor în regim întrunit va permite comandaților să identifice eventualele probleme și să încerce remedierea lor.
Este absolut necesar ca relațiile de comandă și control să fie întărite înainte de începerea operațiilor prin întâlniri și acorduri la nivel înalt. Aceste acorduri dintre miniștrii privind tipurile de relații a autorității comenzii la nivel tactic și administrativ va duce la eliminarea problemelor de comandă și control care au apărut în cele două conflicte din Cecenia.
Dacă inamicul folosește tactici și concepte care îți decimează forțele, trebuie alocat timp și resurse pentru instruirea și echiparea forțelor proprii pentru a combate aceste tactici deoarece inamicul va continua să folosească aceste tactici cu mare eficiență dacă nu se iau măsuri de combatere.
Swarmingul poate fi înfrânt dar nu există un răspuns general la această problemă deoarece fiecare adversar poate folosi conceptul și tacticile de swarming în mod diferit. Forțele ruse au reușit să înfrângă swarmingul prin folosirea diferitelor tactici cum ar fi evitarea punctelor obligate de trecere și folosirea forțelor speciale.
Unitățile de logistică trenuie să fie eficiente și eficace și acest lucru se referă la faptul că unitățile de logistică trebuie să știe tactici de infanterie, să cunoască și să știe să utilizeze diferite sisteme de armament și de asemenea să știe cum să lupte și mai ales cum să se protejeze de forțele inamice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Abordari Structural Actionale ale Conceptului de Swarming (ID: 108585)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.