ABORDĂRI PSIHOTERAPEUTICE ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ Profesor coordonator : Lect.univ.dr. Valentina Neacșu Candidat : Popa Nicoleta Monica BUCUREȘTI, 2017… [612630]

1
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ
ABORDĂRI PSIHOTERAPEUTICE ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ

Profesor coordonator : Lect.univ.dr. Valentina Neacșu
Candidat: [anonimizat], 2017

2
REZUMAT
Lucrarea d e față este structurată în patru capitole: trei teoretice și unul de cercetare. În
continuare, voi prezenta pe scurt structura și conținutul lucrării.
Primul capitol, Situațiile de criză, urmărește să introducă cititorul în literatura de
specialitate cu p rivire la situațiile de cri ză. După ce voi defini și explica acest concept, voi
discuta elementele crizei, adică situațiile stresante, dificultățile de coping și timpul
intervenției. Voi discuta și natura diversă a situațiilor de criză, care pot apărea în urma unor
factori cum ar fi: sănătatea, emoțiile sau factori de tip psihologici, suicidul, victimizarea,
tulburările de comportament, factori specifici copilăriei, factori legali, dezastre
naturale/sociale, familie, ciclurile vieții, factori personali, fac tori vocaționali, etc. Ult erior, voi
explica fiecare fază a situațiilor de criză: evenimentul precipitant, percepția, răspunsul
dezorganizat, încercarea de resurse noi și neobișnuite, un lanț de evenimente, crizele
anterioare, legate de actuala criză, mobi lizarea de noi resurse și adaptarea . Nu în ultimul rând,
voi prezenta efectele psihologice ale crizei, așa cum rezultă din literatura de specialitate.
Al doilea capitol, Intervenția în criză, prezintă pe scurt procesul prin care
profesioniștii intervin în tr-o situație de criză. Faptul că există mai multe modele teoretice și
practice complică acest subiect. Voi discuta , în principal , despre obiectivele și tehnicile
intervenției în criză, trasând în mod clar distincția dintre intervenția în criză și psihoter apia
după criză. Totodată, v oi argumenta de ce criza reprezintă o oportunitate pentru schimbare.
Al treilea capitol, Abordări psihoterapeutice în situațiile de criză, conține o
prezentare a psihoterapiei în cazul persoanelor care au trecut printr -o situaț ie de criză.
Începând cu scopul psihoterapiei în această situație și ajungând până la prezentarea specifică a
principalelor abordări psihoterapeutice – dinamic -psihanalitică, cognitiv -comportamentală,
umanistă și integrativă și familială – acest capitol va trata nevoia de psihoterapie care apare
după o situație de criză. În cadrul acestui subiect, am discutat și despre relația dintre pacient: [anonimizat], pentru că este esențială pentru ca psihoterapia să aibă rezultatele așteptate.
Al patrulea capitol – totodată și cel final – conține cercetarea și este numit Cercetare
cu privire la abordările psihoterapeutice în situații de criză. Cercetarea urmărește să
identifice eficacitatea abordărilor psihoterapeutice în situații de criză pentru adulți tineri .
Întrebarea care stă la baza cercetării este: cum influențează alegerea abordării psihotera peutice
schimbarea adulților tineri la nivel de specificare. Nivelul de specificare se referă la
comportamentele, procesele cognitive și afective care s -au schimbat în urma psihoterapiei.
Cercetarea este structurată având în veder e principalele două ipoteze :

3
 Continuarea intervenției în criză cu ședințe de psihoterapie are efecte pozitive
la nivelul comportamentului, proceselor cognitiv e și afective ale adulților
tineri .
 Efectele pozitive ale psihoterapiei după o situație de criză asupra
comportamentului, proceselor cognitiv e și afective ale adulților tineri depinde
de tipul de abordare psihoterapeutică aleasă .
Participanț ii la studiu sunt 16 adulți tineri cu vârste cuprin se între 20 și 25 ani, care au
trecut printr -o situație de criză și au beneficiat de intervenția în criză; jumătate dintre aceștia
au continuat cu psihoterapie, iar jumătate s -au oprit. Voi încerca să aflu , comparând între cele
două grupuri, c ât de mult aj ută psihoterapia la reducerea efectelor negative ale situației de
criză. Conform literaturii de specialitate, o situație de criză scade încrederea în sine și stima de
sine a individului, gradul său de in satisfacție cu privire la viață crește, iar în multe cazuri își
face apariția tulburarea de stres posttraumatic, în forme atenuate sau grave, în funcție de
gravitatea evenimentului. Participanții la studiu se împart în trei categorii:
– au fost la psihoterapie doar în perioada de criză (N = 8)
– au optat pentru psihoterapie cognitiv -comportamentală ( N = 4)
– au optat pentru psihoterapie dinamic -psihanalitică (N =4).
Deși numărul relativ mic de participanți mă împiedică să generalizez concluzia
studiului de caz, într -o notă personală, pot să afirm ca există dovez i care susțin utilitatea
psihoterapiei în situațiile de criză și, de asemenea, continuarea ei ajută individul să înțeleagă
mai bine evenimentul declanșator, motivele de apariție ale acestuia, dar și lecția care se va
desprinde cu siguranță și care, cu îndr umare și deschidere, își va pune amprenta asupra
dezvoltării personale ulterioare.

4
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 6
CAPITOLUL 1 – SITUAȚII LE DE CRIZĂ ………………………….. ………………………….. ………. 8
1.1. Introducere conceptuală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 8
1.2. Elementele crizei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 10
1.2.1. Situații stresante ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 10
1.2.2. Dificultăți de coping ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 11
1.2.3. Timpul intervenției ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 12
1.3. Fazele crizei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 12
1.4. Efectele psihologice ale crizei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 14
2.1. Intervenția în criză ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 18
2.2. Obiectivele intervenției în criză ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 21
2.3. Modele de intervenție în criză ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 24
2.4. Criza – oportunitate pentru schimbare ………………………….. ………………………….. ………………….. 25
CAPITOLUL 3 – ABORDĂRI PSIHOTERAPEUTICE ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ ……. 31
3.1. Scopul psih oterapiei în situațiile de criză ………………………….. ………………………….. ….. 31
3.2. Relația pacient – psihoterapeut ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 32
3.4. Aplicațiile psihoterapiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 35
3.4.1. Psihoterapia dinamic -psihanalitică ………………………….. ………………………….. …………………. 35
3.4.2. Psihoterapia cognitiv -comportamentală ………………………….. ………………………….. ………….. 36
3.4.3. Psihoterapia umanistă și integrativă ………………………….. ………………………….. ……………….. 39
3.4.4. Psihoterapia familială ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 39
4.1. Scopul și ipotezele cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 42
4.2. Metodologia și organizarea cercetării ………………………….. ………………………….. …………………… 44
4.3. Instrumente de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 44
4.3.1. Scala de evaluare a satisfacției față de viață ………………………….. ………………………….. …….. 45
4.3.2. Scala stimei de sine a lui Rosenberg ………………………….. ………………………….. ………………. 45
4.3.3. Scala impact ului evenimentelor – revizuită ………………………….. ………………………….. ……… 46
4.4. Participanți la studiu ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 47
4.5.1. Efectul psihoterapiei după o situație de criză ………………………….. ………………………….. …… 48
Satisfacția față de viață ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 49
Stima de sine ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 49
Simptome PTSD ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 50
4.5.2. Comparație între abordări psihoterapeutice în situații de criză ………………………….. ……….. 50
Satisfacția față de viață ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 50

5
Stima de sine ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 51
Simptome PTSD ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 51
4.6. Discuție ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 52
4.6.1. Limitări ale cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 54
4.6.2. Recomandări pentru cercetări viitoare ………………………….. ………………………….. ……………. 54
4.6.3. Implicații pentru practică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 55
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 56
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 58
Scala satisfacției față de viață (SWSL) ………………………….. ………………………….. …………….. 60
Scala stimei de sine a lui Rosenberg ………………………….. ………………………….. …………………. 61
Scala impactului evenimentelor – revizuită ………………………….. ………………………….. ………. 63

6
Motto:
"Oamenii sunt perturbați nu de împrejurări,
ci de modul cum le interpretează "
– EPICTET
INTRODUCERE
Nicio persoană nu este complet ferită de situațiile de criză, cu potențial traumatic pe
termen lung. Fie că este vorba de decesul neașteptat al unei persoane apropiate sau de un
cataclism natural care afectează întreaga comunitate, există o diversitate mare de situații în
care un individ sau un grup de indivizi își epuizează resursele proprii de coping și necesită
ajutor specializat. Lipsa ace stuia poate avea consecințe nefaste pe termen lung. În zilele
noastre, situațiile de criză par a defini un stil de viață în sine. Desigur, societatea în care trăim,
ritmul accelerat de viață, cerințele sociale, schimbările prin care trecem fiecare dintre n oi
reprezintă în sine o sursă de stress, care corroborate cu apariția unei situații inedite, mare
consumatoare de energie și perturbatoare de ritm pot genera adevărate crize existențiale.
Astfel, aș putea afirma faptul că o persoană trăiește o experiență, dar o procesează prin filtrul
propriei rațiuni și funcție de alte evenimente trecute care l -au marcat si transformat. O situație
obiectivă devine subiectivă când este implicată o persoană, neexistând un mod unic de
raportare și rezolvare la aceasta. Din pu nctul meu de vedere, există două modalități de a vedea
situațiile de criză: una ar fi acumularea de evenimente pe care subiectul nu reușește să le m ai
rezolve și întreaga existență îi este dată peste cap , iar a doua este reprezentată de un moment
atât d e intens în viața individului încât simte că poate pierde echilibrul, dar găsește o
oportunitate de acceptare, adaptare și schimbare a propriei persoane. De cele mai multe ori
situațiile de criză sunt generate de evenimente externe, dar prin felul în care ne raportăm la
ele, fie că vrem să le vedem ca o nenorocire fără soluție, fie ca o provocare la schimbare, vom
găsi și răspunsurile .
Părerea mea personală este că individul aflat într -o situație de criză trebuie ajutat să
facă față imediat acesteia, dar ma i apoi trebuie îndrumat spre a învăța lecții ce l -ar propulsa la
un nivel superior de funcționare față de situația anterioară evenimentului. Aceste schimbări
pozitive, cunoscute sub denumirea de creștere posttraumatică, sunt asociate frecvent cu
modalități adaptative de coping emoțional, cu satisfacția personală a suportului social, cu
acceptarea situației și reinterpretarea pozitivă și, în general, cu trăirea unor stări emoționale
funcționale.

7
Am ales acest subiect în urma consultării literaturii de spec ialitate, observând că mulți
cercetători s -au aplecat asupra acestor două subiecte, dar că erau foarte rare studiile care
urmăreau efectele și terapia pe termen lung pentru cei aflați într -o situație de criză. De cele
mai multe ori, se cercetează intervenț ia în criză, eficacitatea și tehnicile acesteia – dar nu și
abordările psihoterapeutice post -intervenție.
Abordările psihoterapeutice în situațiile de criză primesc mai puțină atenție decât
intervenția în criză, însă sunt esențiale pentru a asigura sănăta tea mintală a persoanei. De
altfel, cele două au scopuri diferite: intervenția în criză se axează pe stabilizarea clientului și
dispune de instrumente pe termen scurt, în timp ce psihoterapia urmărește un efe ct de lungă
durată și nu doar eliminarea unor as pecte negative; se axează pe consolidarea celor pozitive.
Parteneriatul subiect -terapeut în terapia cognitiv comportamentață consolidat în timp poate
conduce la o transformare consistentă a primului, reconsiderând și reevaluând metodele de
raportare vechi la situații de criză și facilitând deprinderea de noi instrumente de self -control
și management a unor situații noi generatoare de stres și chiar criză. În ceea ce privește
psihanaliza, este de menționat faptul că raportarea la evenimentele din trecutul pa cientului, cu
adânci rădăcini în copilărie necesită o implicare mai mare a acestuia și curiozitatea lui de a
afla originea metodelor sale de coping la stres și explicația comportamentelor sale este foarte
stimulatoare. Este o abordare de lungă durată, dar utilă acelora dispuși să scoată la lumina
tocmai acele evenimente pe care le -au ascuns ani în șir, dar care inconștient le -au afectat viața
conștientă.
Ținând cont că aceste situații de criză pot declanșa depresia sau tulburări de
anxietate, în principal, este importantă acționarea în criză, dar și post factum pentru a ține sub
control stresul posttraumatic care se poate acutiza și conduce la incapacitatea de a duce o
viață normală.

8

CAPITOLUL 1 – SITUAȚIILE DE CRIZĂ
1.1. Introducere conceptuală
Conceptul de criză este unul relativ difuz, având mai multe semnificații în funcție de
aria de utilizare. În cadrul psihologiei și a psihoterapiei, criza se referă la o criză personală
care se manifestă printr -un dezechilibru psihologic. Așadar, dacă în alte domenii conceptul de
criză se referă la o situație, la o stare externă individului (de exemplu, criză umanitară sau
criză în urma unui dezastru natural); în psihologie, criza se referă la efectele psihologice
resimțite de fiecare individ și nu la circumsta nțele care o provoacă.
Totodată, este necesar să facem dife rența între o criză, o problemă, o urgență , dar și o
traumă sau un dezastru . Acestea au anumite aspecte în comun, însă sunt diferite. Bineînțeles,
atât problemele , cât și crizele presupun stres și dificultăți în găsirea unei soluții. Diferența
dintre problemă și criză este aceea că în cazul problemelor, individul sau familia sunt capabili
să identifice o soluție pe cont propriu, pe când, în situații de criză, este nevoie de ajutor extern
specializa t.
O urgență poate avea la bază aceleași motive care declanșează și o criză, însă viteza
cu care este necesară intervenția este diferită în cazul celor două. O urgență poate fi definită
ca o necesitate bruscă și presantă care poate amenința chiar viața un ei persoane sau a mai
multor persoane, printre cauze numărându -se accidentele, violența familială sau tentativele de
suicid. Diferența între urgență și criză este că în cazul crizelor se poate aștepta mai mult până
la intervenție; regula generală este că, dacă o situație poate aștepta între 24 și 72 de ore pentru
a se interveni, avem de -a face cu o criză, nu cu o urgență.
Totodată, o criză nu este sinonimă cu o traumă. Trauma reprezintă o „abatere” de la
cursul normal al vieții unei persoane și produce tea mă, oroare, șoc, anxietate severă și alte
simptome, experiența fiind una dificil de procesat din punct de vedere emoțional. Așa că o
traumă poate duce la un episod sau chiar mai multe de criză, sau nu – de aceea, este
recomandat ca cele două concepte, chia r dacă sunt similare, să fie tratate separat.
Mai mult, diferența între criză și dezastru stă în principal în diferența de numere.
Dezastrul presupune existența unei crize pentru un număr semnificativ de oameni, care
împărtășesc o experiență traumatică și care au dificultăți în a depăși prin metodele obișnuite
impactul experienței respective (Leiper, Kent, 2001).
Printre situațiile care pot conduce la o criză, se numără:

9
 evenimente naturale distructive (inundații, uragane, tsunami, alunecări de teren,
secete; în funcție de magnitudinea evenimentelor , se poate discuta despre
dezastre);
 pierderea unei persoane apropiate sau separarea de aceasta (poate avea forme
de tipul: divorț, despărțire, avort etc.)
 evenimente și situații de natură socio -politică (război , regimuri politice
totalitare etc.)
În continuare, voi compara câteva definiții din literatura de specialitate pentru
conceptul de criză. Etimologia cuvântului „criză” are origini grecești ( krisis ) și însemna inițial
o decizie sau un punct critic, de coti tură ( Dafermos, 2014 ).
Lieper și Kent ( 2001 ) consideră că o criză personală reprezintă o stare de dezechilibru
psihologic „în care strategiile obișnuite ale unui individ pentru sine și pentru lumea
înconjurătoare nu funcționează”.
Conform lui G. Caplan (19 74), o criză apare atunci când o persoană are de -a face cu
o problemă pentru care nu are o soluție imediată și care este de nedepășit pentru o perioadă
prin folosirea metodelor obișnuite de rezolvare a problemelor.
Halpern (1973) consideră că o persoană c are este în criză este una care apreciază o
anumită situație drept una amenințătoare și care consideră că nu are niciun mod de a se
descurca cu acea situație.
Ca o sumarizare, criza este o stare limitată în timp, individul neputând să suporte la
nesfârșit o astfel de stare. În general, durează de la câteva zile la maximum câteva săptămâni
după care persoana se poate întoarce la starea de pre -criză ca rezultat al rezolvării situației
generatoare sau poate să descopere noi resurse și noi tehnici de coping de pășind situația de
criză. Există și cazuri în care persoana poate reduce tensiunea intolerabilă prin dezvoltarea
unei situații nevrotice sau psihotice de lungă durată, utilizarea de substanțe sau alcool sau
apariția unui comportament impulsiv -destructiv ( suicid, agresivitate față de sine și/sau alții,
etc.). Alte caracteristici ale crizei ar fi: încorporarea pericolului individual, cât și
oportunitatea ca persoana să se dezvolte ulterior și competența individului să crească (“criza
conține sâmburele dezvo ltării”), individul în criză se confruntă cu necesitatea schimbării. Nu
există un panaceu universal pentru rezolvarea crizelor, ci doar adaptări de metode de
intervenție rapidă în criză și, mai apoi, construirea unei relații consolidate subiect –
psihotera peut pentru a întelege mai bine cauzele și de a învăța de pe urma experienței.
Indiferent de definiția adoptată, c rizele au o serie de caracteristici. În primul rând,
declanșarea acestora este cauzată fie de un eveniment hazardos, fie de agravarea unei st ări

10
vulnerabile. În al doilea rând, în cazul unei crize, natura sau severitatea nivelului de stres
conduce la eșecul strategiilor de coping obișnuite. Mai mult, o persoană care experimentează
o criză trece printr -o perioadă de dezechilibru, caracterizat de tulburări emoționale, cognitive
și comportamentale. Nu în ultimul rând, o criză este delimitată din punct de vedere temporal,
durând în medie între 1 și 6 săptămâni (Lieper, Kent, 2001) .

1.2. Elementele crizei
O criză are trei elemente esențiale: situaț ia stresantă, dificultatea de a face față
situației și timpul intervenției.
1.2.1. Situații stresante
Am oferit deja câteva exemple pentru situații stresante, care au potențialul de a
declanșa crize, însă o vom face în continuare într -un mod mai structurat . Situațiile stresante
pot conduce de unele singure la o criză, în funcție de gravitatea situației și aspecte de ordin
emoțional ale individului, sau se pot combina și astfel conduce la crize (în cazul în care se
suprapun mai multe situații stresante).
Aceste situații pot fi clasificate în modul următor:
 Situații de familie. În aceste situații, familia persoanei care se află în criză a
suferit o schimbare: un membru al familiei este grav bolnav, are probleme
legale, are loc un deces în familie sau un divorț și așa mai departe.
 Situații economice. Aceste situații pot apărea în urma pierderii locului de muncă
în mod brusc și a neputinței de a găsi un altul, în urma unor cheltuieli mari
neașteptate (cum are fi cheltuielile medicale) sau recurente (datorii în ur ma unor
dependențe, în special jocurile de noroc sau de droguri grave – heroina,
metamfetamina și altele).
 Situații comunitare. Poate fi vorba despre violență în rândul vecinilor, de
condiții neadecvate de locuit sau despre o calitate inferioară a învățăm ântului
pentru copii.
 Evenimente semnificative. Aceasta constituie o categorie paradoxală, majoritatea
dintre aceste evenimente fiind unele fericite: căsătoria, nașterea unui copil,
avansarea în carieră sau plecarea unui copil la facultate. Pentru persoane care
sunt deja vulnerabile, stresul asociat acestor evenimente poate conduce la o
criză.

11
 Situații naturale. Poate fi vorba despre dezastre naturale: uragane, inundații,
temperaturi extrem de scăzute sau de ridicate.
Această clasificare este una comună, propusă printre alții de Puleo și McGlothlin
(2014), însă nu este unică. Vrasti R. (2012) propune o altă clasificare, una mai completă, pe
care vom încerca să o prezentăm succint:
 Sănătate: o boală neașteptată și gravă pentru individ sau un membru al fami liei,
lipsa de acces la medicamente și îngrijiri necesare, îngrijirea unei persoane
apropiate dragi, spitalizarea pe termen lung.
 Emoții/psihologie : depresie, anxietate, manie, instabilitate emoțională, dificultate
în controlarea impulsurilor.
 Suicid/autom utilare : prezența gândurilor de suicid, impulsuri de a se răni pe sine
sau pe alții.
 Victimizare : violență, viol, jaf, conflicte fizice (fie ca victimă sau ca martor).
 Tulburări de comportament : agresivitate, comportament antisocial, automutilare,
agresiun i sexuale.
 Factori specifici copilăriei: probleme la școală (violența, bullying ,
exmatricularea), acasă (separarea părinților, violența domestică).
 Factori legali: divorț, custodia copiilor, răspunderi penale, încarcerarea, dispute
financiare.
 Dezastre nat urale/sociale: foamete, secetă, incendii, furtuni, conflicte armate,
terorism.
 Familie: violența domestică, separarea, infidelitatea, decesul sau boala unei
persoane din familie.
 Ciclurile vieții : adolescența, îmbătrânirea, mutarea într -o instituție specia lizată
îngrijirii celor în vârstă.
 Factori personali: abuz asupra stimei de sine, conflicte, violențe, pierderea
autonomiei, dizabilități și disfuncționalități.
 Factori vocaționali: pierderea locului de muncă, neputința de a găsi un altul, de
acomodare cu un nou loc de muncă, conflicte profesionale ( Vrasti, 2012) .
1.2.2. Dificultăți de coping
Factorii situaționali nu conduc de unii singuri la declanșarea unei crize. Capacitatea
unui individ de a se descurca cu o situație dificilă este de asemenea un element important într –

12
o criză. Aceasta nu întotdeauna este previzibilă : chiar și familiile cu vieți în general fericite
pot deveni copleșite de evenimente stresante, în special dacă acestea se petrec concomitent.
Atunci câ nd apar dificultățile de coping înseamn ă că persoana respectivă nu deține
strategiile de coping adecvate unei situații stresante. Strategiile de coping nu sunt generale, nu
există o rețetă pentru orice situație stresantă. Este totuși necesar să realizăm distincția dintre
strategii de coping ada ptive și dizadaptive (sau sănătoase și nesănătoase). Strategiile de
coping adaptive presupun o reinterpretare pozitivă și creștere, acceptarea sprijinului social,
reținere, acceptare, planificare. Cu alte cuvinte, individul încearcă să învețe ceva din acea
experiență, să caute sfaturi utile, să facă efectiv ceva în legătura cu problema sa, să evi te
răspunsurile impulsive și nu numai. Strategiile de coping dizadaptiv presupun evitarea mintală
a problemei care cauzează stres, abuzul de droguri sau alcool pent ru a se simți mai bine,
negarea, concentrarea pe emoții negative și așa mai departe (Krohne, 2002) .
1.2.3. Timpul intervenției
Cu cât intervenția în criză are loc mai repede, cu atât este mai bine. Printr -un răspuns
la timp, se poate evita la a se ajunge la destrămări ale familiei sau la probleme mai grave
pentru individ. Prin intervenția punctuală, se poate depăși situația de criză, ajungându -se la o
stabilizare în câteva săptămâni. Chiar dacă intervenția de criză s -a încheiat, este important ca
aceasta s ă fie continuată printr -o abordare psihoterapeutică. Prin aceasta, se poate preveni
apariția unei situații similare în viitor, iar individul poate alege strategii de coping pozitive.
Utile în primă fază sunt exercițiile de relaxare și experimentare a preze nței conștiente, o
ușoară detașare față de situația în sine pentru a putea încerca o posibilă soluționare printr -o
raportared de tipul: Eu nu sunt problema și aceasta nu mă definește pe mine ca individ .
Printre acestea, amintesc: meditația centrată pe conș tientizare ( a sunetelor, a senzațiilor fizice
și în mișcare ), metode de relaxare musculară (Jacobson) , tehnici de concentrare pe momentul
prezent care să ajute subiectul să se confrunte stările sale, să nu să le evite și să elaboreze
strategii, bazate pe valori personale, de a face față crizei.

1.3. Fazele crizei
Crizele au o secvență sau o se rie de faze, așa cum le descriu mai jos. Deși prezentate
ca șapte faze distincte, fazele de criză se pot suprapune sau întrepătrunde.
Faza I: Evenimentul precipitant . Are loc un eveniment neașteptat sau neobișnuit,
stresant, sau traumatic, provocând o creștere inițială a nivelului de anxietate. Individul și

13
familia răspund cu mecanisme de rezolvare a problemelor familiare, care au mai fost folosite
în trecut.
Faza II: Percepția . Persoana sau familia percepe evenimentul ca fiind semnificativ și
ca pe o amenințare la obiectivele individuale sau familiale, ca pe o amenințare de securitate
sau la adresa legăturilor afective. De exemplu, o familie poate percepe o plângere d e abuz ca
o amenințare la adresa integrității familiei și a securității interpersonale.
Etapa III. Răspunsul dezorganizat . Sentimente neexperimentate până în acel
moment, sentimente de vulnerabilitate și neputință , cresc în intensitate, pe măsură ce
compor tamente, aptitudini și resurse folosite în trecut pentru a rezolva problemele nu au
funcționat în acest caz . Anxietatea individului sau a familiei se ridică, iar persoanele caută o
soluție nouă și rapidă .
Etapa IV: Încercarea de resurse noi și neobișnuite . În încercarea de a reduce
tensiunea și a rezolva durerea emoțională, persoanele care se află în criză încep să implice și
alte persoane. Chiar dacă pot fi mai multe persoane în aceeași criză, fiecare are o percepție
diferită a am enințării și a potențialul ui ajutor , se solicit ă validarea în interiorul și în afara
familiei .
Etapa V: Un lanț de evenimente . Crizele declanșează de multe ori alte situații
stresante, care pot contribui la efectul psihologic al crizei. De exemplu, o criză poate începe
cu un pări nte care devine brusc dependent de droguri (criza 1) și care a cheltuit banii pentru
chirie pe droguri, iar apoi familia este evacuată din locuință (criza 2).
Etapa VI: Crizele anterioare, legate de actuala criză . Crizele tind să stimuleze
amintiri de even imente traumatice din trecut, care implică pierderea controlului.
Etapa VII: Mobilizarea de noi resurse și adaptarea. Tensiunea și lupta împotriva
crizei evoluează. Noi de resurse sau modalități de adaptare sunt mobilizate pentru atingerea
obiectivelor (Parad, Parad, 1990 ).
Bineînțeles, există mai multe clasificări ale etapelor unei criză. Pentru comparație,
vom expune pe scurt și fazele crizei, așa cum le -a propus Caplan în 1964 (Poal, 1990):
1. Prima fază este una în care individul se confruntă cu o proble mă serioasă:
tensiunea psihică crește, iar mecanismele obișnuite de rezolvare a
problemelor sunt invocate.
2. Stresul individului crește din cauza eșuării mecanismelor obișnuite. Individul
devine dezorganizat, iar stresul începe să îl afecteze în mod negativ.

14
3. Individul încearcă noi metode de soluționare a problemei, iar stresul crește în
continuare. În acest stadiu, „problema poate fi redefinită, individul se poate
resemna și renunța, sau poate găsi o soluție” (Poal, 1990).
4. În cazul în care problema continuă, tensiunea crește dincolo de un prag care
reprezintă pierderea într -un grad a capacității de funcționare socială și
mentală a individului.
Diferența dintre această clasificare a fazelor și altele mai recente este că aceasta iese
oarecum din definițiile acu m larg acceptate ale crizei. De exemplu, criza nu este clar
delimitată temporal: conform definițiilor crizei, faza 4 reprezintă de fapt o fază post -criză, a
unei crize nerezolvate. Însă doar pentru că o criză nu se rezolvă , nu înseamnă că nu se încheie.
Aceasta înseamnă că un nou ciclu poate începe, din cauza crizei nerezolvate, apărând alte
motive noi de stres.
Durata unei crize poate varia de la câteva ore până la câteva zile, persoana afectată
de consecințele crizei, precum anxietate accentuată și tens iune neurovegetativă, va căuta
inconștient o metodă de coping. Dacă durata depășește o lună de zile de la declanșarea
agentului traumatic, atunci persoana ar putea fi diagnosticată cu tulburare post -traumatică de
stres.
O persoană aflată în proces de copi ng poate înfrunta o situație de criză diferită. În
acest caz, de cele mai multe ori persoana afectată ignoră criza anterioară, concentrându -se pe
cea din prezent. Astfel, această situație se poate clasifica ca o „stare de transcriză”, în care
subiectul prezintă simptome mai accentuate pe o durată mai lungă de timp, acesta trebuind
inconștient să facă față a două situații de criză concomitent.

1.4. Efectele psihologice ale crizei
Manifestarea unei crize nu este dictată de prezența unor simptome exacte, fiin d
extrem de diferite reacțiile a mai multor indivizi față de aceeași situație d e criză.
Comportamentul subiecților poate fi influențat atât de factori precum vârsta și sexul, cât și de
factori complecși precum cei culturali și educaționali. Diagnosticarea unei astfel de crize se
poate face doar prin observarea a mai multor reacții psihice și fizice care denota starea de
hiperalertă a sistemului vegetativ.
Separat de câteva reacții fizice care apar în urma unei crize, precum cefalee, dureri
abdominale, prob leme digestive și tulburări de echilibru, reacțiile psihice se clasifică în trei
categorii: emoționale, cognitive și comportamentale. Precum majoritatea tulburărilor psihice,

15
persoanele aflate într -o situație de criză nu prezintă un singur simptom , ci o ag lomerare de
reacții :
 Caracteristici le emoționale: iritabilitate, anxietate, mânie, lipsa de răbdare, lipsa
de control a emoțiilor, instabilitate emoțională, sentimente de vinovăție,
blamarea celor din jur;
 Caracteristici le cognitive : dificultăți de concent rare, tulburări de memorie,
dificultăți de rezolvare a problemelor, confuz ie;
 Caracteristici le comportamentale: izolare socială, li psă totală de reacție,
impulsivitate , agitație psihomotorie, agresivitatea;
Fiecare criză este unică, variind în special în f uncție de diferențele în abilitățile de
coping, de situația care produce stres și de momentul intervenției. Cu toate acestea, așa cum
am observat mai sus, există o serie de aspecte psihice comune, care trebui cunoscute pentru a
oferi sprijin și tratament u nei persoane care se află într -o situație de criză. Mai jos, vom
prezenta șase domenii psihologice în care o criză are efecte negative pentru individ. Aceste
efecte sunt temporare și nu indică o tulburare mintală.
Persoanele care se află într -o stare de c riză se confruntă cu procese cognitive
dezorganizate. Ei pot ignora sau trece cu vederea detalii importante din mediu, sau pot avea
dificultăți în a conecta idei, evenimente și acțiuni într -o manieră logică. Persoanele într -o
situație de criză pot sări de la idee la alta în conversații, în așa fel încât comunicarea devine
derutantă sau dificil de urmărit. Ei ar putea să nu observe sau să uite ce s -a întâmplat sau cine
a făcut ce, iar detalii importante pot fi trecute cu vederea. Victimele unei situații de c riză
manifestă o stare de confuzie generală. Unele persoane în situații de criză dezvoltă o
perspectivă fixă, repetând aceleași idei, cuvinte sau comportamente care au funcț ionat în
trecut, dar care nu pot funcționa în noua situație (Loughran, 2011) .
În încercarea de a combate dezorganizarea proceselor cognitive, persoanele în criză
au tendi nța de a deveni foarte preocupate de activități minore, fără însemnătate. În mijlocul
unei crize, aceste persoane au nevoie de ajutor pentru a se concentra pe activităț ile importante,
cum ar fi desfășurarea activităților necesare pentru rezolvarea crizei.
Unele persoane care se află într -o situație de criză sunt atât de tulburate de pierderea
controlului încât devin ostile față de oricine care intervine în situație. Nevoia lor de ajutor îi
înfurie, dar se simt și vulnerabili în același timp. În alte cazuri, persoanele reacționează prin
detașare emoțională și pasivitate – din exterior, poate părea că nu este implicat emoțional în
situație sau îngrijorat de rezultatul aces teia (Loughran, 2011) .

16
Totodată, atunci când se găsesc în situații de criză, persoanele pot deveni impulsive,
acționând imediat ca răspuns la criză , fără a lua în considerare consecințele acțiunii lor. Ei nu
reușesc să evalueze gradul de evalua re al răspu nsului lor la criză, iar astfel o situație
complicată devine mai greu de rezolvat.
Într-o situație de criză, d ependența victimei de persoana care intervine reprezintă un
răspuns natural care poate fi necesar înainte ca aceasta să devină independentă din n ou. De
exemplu, în cazul abuzului sau neglijării copiilor, poate fi nevoie ca profesionistul care
intervine să facă pentru părinți ceea ce majoritatea părinților fac ei înșiși (să sune la creditori
sau la utilități, pentru a -i ajuta pe părinți să le asigur e o structură copiilor). Într-o astfel de
criză, percepția cu privire la persoana care intervine este importantă; percepția autorității
poate avea un efect stabilizator. În cazul unei familii, durata necesară reluării independenței
variază – însă până atun ci, aceasta este vulnerabilă la amenințări din exterior. De aceea, este
important ca familia să nu intre în influența unor persoane care nu le vrea binele în această
perioadă, pentru că ei ar putea să nu distingă între ce ar fi sau nu bine pentru ei (Lough ran,
2011) .
Identitatea este atât o condiție interioară, cât și un proces de interacțiune. Atunci când
un eveniment, cum ar fi raportarea abuzului asupra unui copil, amenință conceptul de sine și
relațiile familiale, începe o criză. Din cauză că metodele de coping obișnuite nu funcționează ,
ideea de identitate a persoanei este afectată, cauzând un dezechilibru. Sentimentul de valoare
proprie pe care victima îl avea pare pierdut în timpul crizei.

Figura 1. Simptome și manifestări la persoanele în situați i de criză

17
Pentru a compensa această stimă de sine scăzută, un părinte, pentru a continua
exemplul, poate pretinde că nu are nevoie de ajutor. Cu toate acestea, profesioniștii care
intervin trebuie să cunoască faptul că aceasta este o fațadă, iar victima unei crize este cel mai
probabil speriată. Terapeutul trebuie să lucreze la a scoate în evidență punctele forte ale
persoanei, împotriva acestei tendințe de denigrare a propriei persoane pe care o are victima
unei situații de criză.
Efectele psihice ale u nei crize pot fi rezumate astfel: consternare, teamă, confuzie,
impas, disperare, apatie, neajutorare, sentimentul urgenței și disconfort. În Figur a 1., prezint
aceste efecte psihice, evidențiind modul lor de manifestare. De exemplu, disconfortul poate fi
exprimat la nivel cognitiv prin gânduri precum „mă simt fără stare”, „sunt nefericit”, iar
apatia prin întrebări precum „de ce să mai încerc?”. Convingerile și gândurile iraționale își fac
apariția, atât în ceea ce privește propria persoană, cât și raporta rea la mediul înconjurător.

18
CAPITOLUL 2 – INTERVENȚIA ÎN CRIZĂ
2.1. Intervenția în criză
Intervenția în criză constă în tr-o acțiune orientată psihologic care se concentrează pe
situații critice acute cu scopul restabilirii persoanei la nivelul de funcționare pe care îl avea
înainte de criză. Oferirea unui răspuns rapid, eficient și eficace sunt obiectivele principale ale
unei soluții eficiente în timpul unei crize . Rezultatele benefic e în intervenția de criză se pot
datora unor agen ți tradiționali de schimbare, cum ar fi coeziunea, catharsis , comportament ul
imitativ, precum și schimbul de informații. Abilitatea de a împărtăși impactul emoțional al
unui eveniment traumatic este un pas important pentru recuperare. Psihoterapia poate of eri
sprijin, cunoștințe, informații și asistență în procesul de recuperare.
Abuzul sexual al unui copil , descoperirea dependenței de droguri a unui adolescent,
arestarea unui părinte pentru comportament violent, amenințarea cu evacuarea unei familii de
locuințe publice sau un părinte copleșit cu nevoile un copil – aceste situații ilustrează doar
câteva dintre crizele cu care se confruntă familiile. Deși starea de criză este de scurtă durată,
având, în general, o durată de 4 până la 6 săptămâni, aceasta este o perioadă de vulnerabilitate
sporită și dezechilibru care necesită un răspuns atent planificat.
Este totodată esențial de menționat un aspect: intervenția în criză nu este
psihoterapie. Așadar, lucrarea de față tratează două aspecte: situațiile de criză și intervențiile
în cazul acestora ( pe termen scurt) și, în special, abordări le psihoterapeutice în cazul
indivizilor care au, au avut sau care întrunesc condițiile pentru declanșarea unei crize ( pe
termen lung).
După o perioadă îndelungată de teoretizare a efectelor psihologice datorate unei
situații de criză, intervenția a fost catalogată a fi un prim ajutor psihologic. Îndepărtându -se de
domeniul psihoterapiei, efectuarea intervenției în criză trebuie să depindă de un serviciu
instituționalizat specializ at și nu de spitale de psihiatrie.
Pentru ca un astfel de serviciu de intervenție să fie optim funcțional trebuie să ofere
următoarele servicii oricărei persoane aflate într -o situație de criză:
 evaluarea și intervenția realizată telefonic;
 evaluarea și i ntervenția în persoană;
 intervenția unei echipe specializate formată din medic, psiholog, asistent
social;
 programe de consiliere psihologică de scurtă durată ;

19
 serviciu de urgență medicală care să diferențieze urgențele medicale de cele de
criză;
 legătură cu serviciile de îngrijirea sănătății mintale și cu programele dezvoltate
de acestea (precum programele dezvoltate pentru abuzul de alcool );
 legături cu resursele comunitare (precum organizații non -guvernamentale care
oferă protecție sau programele pentru violența domestică);
Pentru o înțelegere apro fundată a intervenției în criză, trebuie comparată cu o
intervenție psihoterapeutică, cea dintâi fiind doar orientată spre psihologie. Spre deosebire de
un tratament psihoterapeutic, intervenția în criză nu ofe ră un diagnostic, un tratament
medicamentos și nu oferă sfaturi. Aceasta constă într -o acțiune personalizată, limitată de timp
și imediată, care susține persoana cu scopul de a depăși situația de criză cât mai repede și de a
o stabiliza din punct de vedere psihologic și comportamental . De asem enea, intervenția în
criză nu constă în ședințe psihoterapeutice și nu se bazează pe concepte de vindecare, aceasta
constând în ajutarea subiectului prin modalități personalizate de coping.
Comunicarea reprezintă un in strument esențial pentru intervenția în criză, aceasta
ajutând în procesul de stabilizare emoțională a persoanei aflate într -o situație de criză. Pentru
ca aceasta să fie eficientă în procesul de intervenție în criză, trebuie să fie caracterizată drept
comunicare terapeutică. Diferită de cea obișnuită, comunicarea terapeutică are un scop bine
definit, este tolerantă și nu are rolul de a critica, iar atenția este concentrată pe client. Spre
deoa sebire de comunicarea obișnuită, unde informația provine din ex periența de viață, în
comunicarea terapeutică, informația provine din teorie și din practica profesională. Dar cea
mai mare diferență dintre cele două constă în faptul că în comunicarea terapeutică atenția se
concentrează pe nevoile clientului de comunicar e.
Pentru a interveni eficient într -o situație de criză, comunicarea terapeutică trebuie să
îndeplinească următoarele caracteristici:
 atitudine o ptimistă asupra depășirii situaț iei de criză;
 toleranță și compasiune față de persoana în criză;
 exprimarea emp atiei și întelegerii situației de criză;
 exprimarea respectului față de persoana aflată în criză;
 personalizarea comunicării, astfel încât fiecare dialog să fie autentic și sincer;
 confidențialiatea informațiilor din timpul comunicării;
 încurajarea persoan ei aflate în criză să aibe încredere pentru a comunica liber;
 respectarea drepturilor subiectului;

20
 recunoașterea limitelor relației terapeutice.
Intervenția în criză reprezintă acțiunea de întrerupere a unei serii de evenimente care
conduc la disfuncțional ități sociocomportamentale, propunând schimbări pe termen lung în
ceea ce privește capacitatea clienților de a face față problemelor. De obicei, teoria intervenției
în criză este asociată cu ideea de echipă multidisciplinară (medic, psiholog, asistent soci al)
care intervine în cazul clienților ce se confruntă cu diverse crize (copii ai căror părinți
divorțează, clienți cu boli cronice aflate în fază terminală, victimele violenței domestice).
Numeroși specialiști consideră că printr -o intervenție minimală în timpul perioadei de criză se
pot obține efecte maxime. Este nevoie de o intervenție rapidă în situația de criză, chiar dacă
după aceea se decide și acordarea pe termen lung a altor servicii. Intervenția în situațiile de
criză trebuie să țină seama de urmă toarele:
 Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicați o stare
acută de stres emoțional, care nu reprezintă o experiență normală de viață și
care perturbă grav echilibrul emoțional
 Fiecare criză depășită cu succes determină forma rea unor abilități
personale care vor fi folosite în depășirea unor crize ulterioare. Astfel, în
anumite situații, criza reprezintă o posibilitate de creștere și dezvoltare. Dar
dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiții “normale”, criza poate
deter mina tulburări psihice de lungă durată.
 Orice individ, familie, grup sau organizație parcurge anumite crize în cursul
vieții sale, declanșate de evenimente anticipate sau neanticipate.
 Răspunsul emoțional din starea de criză poate avea intensități diferite , în
funcție de natura crizei și resursele interne ale individului. Cu toate acestea
există anumite etape care pot fi identificate în marea majoritate a situațiilor de
criză.
 Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoțional se străduiesc
să recâștige echilibrul pierdut. Dar în această perioadă individul este foarte
vulnerabil din punct de vedere psihoemoțional. Mecanismele de apărare pe
care le utilizează în general nu mai funcționează. Din aceste cauze individul
este mult mai dispus ca de obicei să solicite ajutor.

21
2.2. Obiectivele intervenției în criză
Prin modalități de coping personalizate, intervenția în criză are ca și obiective
principale susținerea persoanei aflate în situație de criză și stabilizarea acesteia din pun ct de
vedere psihologic și social. Adițional, intervenția în criză are numeroase obiective care
urmăresc reconstituirea st ării psihologice ale subiectului similare cu cea anterio ară crizei.
Printre aceste obiective se enumeră:
 stabilirea unor relații inter umane pline de compasiune;
 oferirea sentimentului de siguranță și a confortului emoțional și fizic;
 calmarea si consolarea persoanelor aflate într -o situație de criză;
 încurajarea subiectului de a -și exprima grijile și nevoile;
 corectarea deformărilor cognitive ;
 alungarea sentimentelor de neputință și lipsă de control;
 oferirea de informații utile bazate pe teorie și practică profesională, dar și de
asistență practică pentru ca subiectul să își poată rezolva îngrijorările și
nevoile;
 conectarea persoanelor afectate precum familie, prieteni, colegi, la rețele de
suport social;
 încurajarea subiectului de a avea un rol activ în intervenția de criză,
încurajându -l să aleagă modalități de coping adaptativ.
Pentru a atinge aceste obiective, terapeutul trebuie să abordeze o metodă
personalizată influențată de personalitatea și de criza prin care a trecut subiectul. Ripple,
Alexander and Polemis (1964) au afirmat că o persoană aflată în situație de criză va cere
ajutor datorită amestecului de disconfort și speranță. De asemenea, orice persoană care a
trecut printr -o situație de criză (moartea unui membru al familiei, un cataclism natural,
încercare de suicid) și a supraviețuit, are inconștient scopul de a supraviețui și de a trece peste
acest eveniment. Dar, pentru c a acest lucru să se întâmple, persoanele aflate în situație de
criză au nevoie de mult suport, asistență și încurajare .
Situația de criză, reprezentând în fapt o situație de urgență, necesită o intervenție
rapidă și focalizată " aici și acum", obiectivul prioritar fiind cel de reducere a simptomelor,
ulterior urmărindu -se restructurările în sfera personalitații. În această idee, Greenstone și
Levinton (1993) prescriu următoarele recomandări care trebuie respectate la interviul cu
pacienții aflați în criză:

22
 Terapeutul trebuie sa înceapă interventia imediat ce întâlnește persoana aflată
în criză. Acesta trebuie să înțeleagă semnificația situației, să reducă
anxietatea, să amelioreze dezorientarea și să se asigure că pacientul nu -și va
face rău lui însăși sau celorlalți.
 Terapeutul își asumă controlul asupra pacientului aflat în criză, în sensul
ajutării acestuia să realizeze o anumită ordine în viața psihică și în situația
psihică în care se găsește (structurează universul psihologic al pacientului
până când acesta își găsește autocontrolul, face eforturi să structureze situația
și exercită un anumit control emoțional asupra pacientului, pe fondul
menținerii unui comportament calm și suportiv).
 Terapeutul cauta să înțeleagă cum și de ce a intrat persoana în c riză, care sunt
elementele specifice cărora trebuie să le acorde prioritar atenție și să
identifice acele variabile care împiedică menținerea situatiei sub control.
Etapele de principiu ale intervenției cognitiv – comportamentale în situații de criză,
propuse de Freeman și Dattilio (2000) sunt următoarele:
1. Realizarea unei relații terapeutice corespunză toare, ceea ce presupune
necesitatea ca terapeutul să câștige încrederea pa cientului care, prin aceasta, să
se simtă în largul său ș i în siguranță pentru a pu tea relata situaț ia în care se
află.
2. Evaluarea severităț ii crizei, cu precizarea elementelor care pot constitui
pericole po tențiale pentru persoana în cauză, precum ș i pentru cei din jur. Se
identifică, de asemenea, scheme le cognitive prin intermediul căr ora pacientul
procesează informaț iile în scopul adoptării direcț iei de con centrare a
eforturilor, precum și potenț ialii facto ri care amplifică vulnerabilitatea la stres:
 Situația de boală organică acută a pacientului;
 Situația de boală organică cronică a pacientului;
 Deteriorarea stării de sănătate a pacientului datorată înaintă rii în vârstă ;
 Deprivarea de hrană sau alimentația insuficientă a pacientului;
 Oboseala datorată deprivării de somn sau fragmentă rii somnului
pacientului (cazurile somnului arha ic) în situaț ii speciale;
 Singurătatea datorată izolării sau deprivării senzorio – informaț ionale a
pacientului în situaț ii speciale;
 Starea de iritare sau furie a pacientului;

23
 Pierderi emo ționale majore – obiecte sau ființ e semnif icative (prin
deposedar e forțată sau accidentală, deces, divorț sau separare);
 Abilități de rezolvare de probleme ale pacientului, insuficient
dezvoltate;
 Abuzul de substanțe care generează o judecată perturbată în stările de
intoxicaț ie;
 Dureril e cronice persistente – sufer ințele fizi ce conduc la alegerea unor
soluț ii extreme pentru stoparea acestora;
 Autocontrolul scă zut – cazurile de pacienți psihotici bipolari, pacienți cu
tulbură ri de personalitate (antisociale, "borderline", histrionice,
dependente, evitante etc.);
 Schimbă ri majore în viaț a pacientului – schimbarea status ului marital,
schimbarea locuinț ei sau a serviciului.
Demersul terapeutic în această etapă se va centra, cu precă dere, pe aju torul acordat
pacientului de a -și defini problema.
3. Ajutarea pacientului să -și evalueze și să -și mobilizez e resursele pentru a -i face
față (resursele de natură internă – disponibilităț ile psiholog ice latente; resursele
de natură externă – familie, rude, prieteni).
4. Alcătuirea unui plan de acț iune pentru rezolvarea problemei, pe ba za unui
acord comun între terapeut și pacient. Terapeutul evaluează totodată motivația
și dorinț a pacientului de a duce la îndeplinire planul stabilit.
5. Direc ționarea pacientului – terapeutul, într-o manieră directivă , îl ajută pe
pacient să adopte decizi i și să testez e noile strategii de a face față situaț iei
stresante . (Psihopatologie în domeniul militar, intervenția cognitiv
comportamentală la un pacient aflat în criză –
Locotenent colonel psiholog Alexandru JIANU )
Din păcate, cantitatea de obiective a tinse depinde de situația de criză și de subiect. În
unele cazuri, este suficient să oferi informațiile necesare sau suport emoțional, iar dacă
terapeutul adoptă metode adiționale de intervenție poate dăuna procesului de intervenție. Dacă
subiectul nu prez intă deformări cognitive majore sau modalități de coping dăunătoare,
intervenția terapeutică concentrată pe rezolvarea problemei poate întrerupe metodele
subiectului de înțelegere emoțională și a procesului acestuia de adaptare. În această situație, în
schimbul unei intervenții concentrare pe criză, ar funcționa mult mai bine ședințele scurte de
terapie. Dacă persoana aflată într -o situație de criză prezintă dificultăți în procesul de coping,

24
trebuie stabilizată situația cu modalități de intervenție minime și urmat un program de ședință
de terapie de lungă durată. De asemenea, dacă subiectul a depășit criza singur, este puțin
probabil ca intervenția în criză să mai fie de ajutor.
2.3. Modele de intervenție în criză
Există trei modele teoretice de intervenți e în criză d ezbătute de Leitner și Belkin:
 modelul echilibrului
 modelul cognitiv
 modelul tranziției psihosociale.
Aceste trei modele stau la baza multor strategii și metodologii de intervenție în criză.
Pe lângă aceste trei modele teoretice de intervenți e, s-au dezvoltat alte două modele care i -au
în considerare factorul ecologic:
 modelul de dezvoltare ecologic
 modelul contextual ecologic.
Modelul echilibrului are ca și scop ajutarea subiecților pentru ca aceștia să își
recapete stabilitatea emoțională. Persoanele aflate într -o situație de criză se luptă cu o stare de
dezechilibru psihologic și emoțional asupra căruia nu funcționează metodele obișnuite de
coping. Modelul echilibrului este cel mai eficient în situațiile în care subiectul este dezorientat
și nu deține controlul. Această metodă îl va ajuta pe subiect să recapete controlul și
stabilitatea psihologică, pentru ca acesta să poată încerca noi modalități de coping.
Modelul de intervenție în criză cognitiv are la bază convingerea că starea de
dezechilibru a subiectului nu este datorată de criza propriu -zisă, ci de interpretarea cognitivă a
acestuia. Scopul acestui model de intervenție este de a schimba viziunea și opiniile subiectului
asupra crizei. Frecvent, persoanele aflate într -o situație de cr iză își proiectează gânduri
pesimiste asupra lor și asupra situației de criză, gânduri care nu reflectă cu adevărat realitatea
crizei. Cu cât subiectul se află în aceasta stare mentală, cu cât va fi mai convins că nimic nu
poate îmbunătăți situația, astfel intervenția va fi mult mai dificilă de realizat. În acest caz,
subiectul are nevoie de încurajare și suport pentru a -și schimba viziunea pesimistă pe care o
are despre criză.
Modelul tranziției psihosociale orbitează în jurul teoriei că personalitatea oam enilor
este rezultatul propriilor gene plus informațiilor obținute din mediu l social . Obiectivul acestui
model este de a ajuta subiectul de a identifica problemele interne și externe care contribuie la
gravitatea situației de criză, dar și să găsească alte rnative la comportamentul sau atitudinea

25
exprimată față de criză. Pentru a -și stabiliza starea psihologică, subiecții vor fi nevoiți să
adopte noi mecanisme de coping, suportul social și resurse din mediu. Deoarece acest model
nu acceptă ideea că o criză e ste corelată doar de aspectele interioare, acest tip de intervenție
nu se concentrează doar pe subiect, ci și pe mediul social al acestuia. Familia, prietenii,
serviciul, religia, comunitatea, toate sunt dimensiuni externe care pot afecta p rocesul de
intervenție în criză și care dacă nu sunt schimbate, pot afecta stabilizarea psihologică a
subiectului.
Modelul de dezvoltare ecologic , dezvoltat de Collins și Collins , integrează stadii de
dezvoltare și analizează mediul social al subiectului. În acest model d e intervenție,terapeutul
trebuie să evalueze atât individul și mediul acestuia, cât și relațiile dintre individ și fiecare
element din mediul său social.
Modelul contextual ecologic , creat de Myer și Moore, se concentrează pe elementele
contextuale ale cr izei, care pot fi văzute ca și straturi interpretate dupa două elemente:
apropierea față de criză și de semnificația atribuită crizei.
Separat de modele teoretice ale lui Leitner și Belkin, Langsley și Kaplan au realizat o
clasificare a modelelor de inter venție în criză:
 Modelul
recompensei se concentrează exclusiv pe subiect, obiectivele acestuia fiind
oprirea decompensării subiectului, controlarea simptomelor și să readucă
subiectul la starea de funcționare de dinaintea crizei.
 Modelul
orientat pe stres pune accentul pe evoluția de strategii concentrate pe
rezolvarea problemelor, pe aptitudinile de coping și pe reacțiile subiectului la
situațiile de stres din viitor.
 Modelul
orientat pe sistem ia în considerare mediul social din care a izvorât situația de
criză a subiectului. Conform acestui model de intervenție, nu doar evoluția, ci
și rezultatele crizei depind de mediul social al subiectului.
Chiar dacă aceste modele de intervenție în criză urmăresc aspecte diferite, în moduri
diferite, toate acestea au același scop principal de a stabiliza psihologic și emoțional subiectul.
2.4. Criza – oportunitate pentru schimbare
De cele mai multe ori, când ne confruntăm cu o schimbare, avem tendința instinctiv
de a o respinge. Indiferent dacă considerăm noul evenimen t unul benefic sau dăunător, se

26
ivesc câteva întrebări la care noi trebuie să ne răspundem: Sunt în siguranță? Ce trebuie să
fac? Ce trebuie să știu? Sunt în control? Cum o să îmi afecteze viața?
În funcție de situație, rezistența pe care oamenii o prezin tă la schimbare poate avea
multe motive, dar cel mai frecvent există doar două: frica de schimbare și dorința de a fi totul
predictibil. Pentru o persoană aflată într -o situație de criză, aceste două motive vor fi: frica
cauzată de incapacitatea de a se ad apta schimbărilor și de pierdere a predictibilității propriului
mediu.
Chiar dacă pentru subiect, înțelegerea completă a situației de criză nu va avea un
efect observabil asupra reacțiilor sale, aceasta va ajuta considerabil la procesul de intervenție.
Înțelegerea deplină a crizei, poate ajuta subiectul să fie mai deschis față de schimbare și să
accepte mult mai ușor aspectele sale.
Indiferent dacă conștientizăm sau nu, cu toții dorim să evoluăm, să fim mai buni, să
ne rezolvăm problemele, să ne apropiem d e perfecțiune cât de mult putem. Astfel că
indiferent de situație, vom dori să ne direcționăm energia pentru a realiza acest lucru. De
asemenea, putem lua în considerare și teoria că oamenii vor face orice le stă în putință pentru
a primi recompense. Așa c ă dacă există o posibilitate de a primi o recompensă, în cazul nostru
de a ne a adapta schimbărilor, vom căuta o mod alitate de a ne modifica comportamentul. De
cele mai multe ori, în cazul unei situații de criză, precum decesul partenerului sau a unui
memb ru al familiei, subiectul va pierde orice speranța , deoarece nu concepe că relația pierdută
cu persoana decedată ar avea un echivalent.
Pentru a recăpăta speranța și pentru a accepta schimbările, subiectul are nevoie de
mult suport acordat la timp, dar și modalități de coping benefice și eficiente. Astfel,
intervenția în criză poate fi catalogată drept formată din trei elemente: criza, subiectul și
personalul calificat în acordarea primului ajutor psihologic. O situație de criză apare atunci
când subiectul nu este pregătit pentru schimbările din mediul său și trebuie precizat că nu
evenimentul în sine declanșează criza, ci opiniile și răspunsul subiectului față de acesta. Dacă
modalitățile uzuale proprii de coping nu au funcționat, subiectul va experimenta un
dezechilibru psihologic caracterizat prin reacții comportamentale, cognitive și emoționale.
Psihologii, consilierii, asistenții sociali, personalul din domeniul sănătății me ntale și
terapeuții sunt pregătiți pentru a identifica, evalua și realiza inter venția în criză.
Componentele cheie ale suportului acordat unei persoane aflate în situație de criză sunt
încrederea, comunicarea și încurajarea. Încrederea este cel mai important factor, pe baza
acestuia construindu -se relația subiect -terapeut și pe baza căruia se poate realiza comunicarea
eficientă dintre cei doi. Încurajarea subiectului de către ter apeut îl va ajuta pe acesta să

27
înfrunte schimbările mult mai ușor, aceasta motivându -l pe subiect să evolueze și să treacă
peste momentul crizei.
Indiferent de tipul de criză sau de numărul de persoane pe care criza le afectează,
criza are aceeași dinamică, determinând un conflict construit pe două impulsuri distructive și
contradictorii: întoarcerea la trecut și uitarea completă a acestuia. Idealizarea trec utului,
blocarea subiectului în evenimentul declanșator crize i sau uitarea acestui eveniment, toate
acestea dăunează procesului de intervenție și de adaptare la schimbările produse de criză.
Autorul cărții „Meta modelele schimbării” a identificat etape le ale schimbării. Totul
începe cu un model existent , în funcție de care se ia decizia dacă schimbarea este necesară.
Urmează un stimul , motivația schimbării, și o analiză , în timpul căreia subiectul poate decide
că are nevoie de opiniile celor din jur. Următ orul pas constă în validarea nevoii , în această
etapă subiectul necesită dovezi concrete pe baza cărora va avea loc schimbarea. Urmează
angajamentul de a acționa și acționarea propriu -zisă, etape în care are loc schimbarea.
Ultima etapă constă în obținerea rezultatelor .
Acest tipar poate fi aplicat cu ușurință pentru a urmări etapele prin care trece o
persoană aflată într -o situație de criză. Modelul existent , situația de criză determină subiectul
de a lua decizia că are nevoie de o schimbare, de ajutor. Stimulul poate fi identificat cu eșecul
aplicării metodelor de coping proprii, iar analiza cu încercarea subiectului de a găsi noi
metode, etapă în care poate apela la ajutorul personalului calificat în domeniul sănătății
mentale. Evaluând situația de criză și subiectul, terapeutul sau psihologul validează nevoia
subiectului de schimbare. Prin urmarea ședințelor de terapie, subiectul își ia angajamentul de
a acționa , iar comunicând și urmărind metodele de coping sugerate, acesta acționează
propriu -zis. La fin al, când subiectul și -a recăpătat echilibrul psihologic și a acceptat
schimbările produse de criză, putem spune că se află în etapa finală, obținerea rezultatelor .

2.5. Evaluarea crizei în vederea intervenției

Evaluarea are un rol esențial pentru interve nția în criză, aceasta determinând dacă
persoana aflată în situație de criză reprezintă un pericol pentru ea însăși , ori pentru societate.
Persoana care realizează această evaluare trebuie să poată răspundă la următoarele întrebări:
Care este nivelul de se veritate și de urgență al crizei? Cât de probabil este ca subiectul să
comită suicid? Este necesară spitalizarea? Ce modalitate de intervenție ar trebui abordată?
Toate aceste răspunsuri vor dicta atât direcția, cât și intensitatea intervenției subiectului , dar
nu pot influența rapiditatea sau acuratețea, acestea fiind influențate de eficacitatea intervenției.

28
Evaluarea trebuie realizată rapid, în primele 5 -15 minute de când de la contactul cu
subiectul, pentru a iniția cât mai devreme intervenția potrivită . Pentru a obține toate
informațiile necesare pentru o evaluare corectă, terapeutul trebuie să obțină următoarele
informații:
1. Descrierea completă a evenimentului declanșator al crizei subiectului;
2. Determinarea perioadei de timp exacte când s -a produs criza subiectului;
3. Determinarea existenței sau a planului de suicid sau homicid;
4. Evaluarea stării mentale și fizice a pacientului, precum și a funcționarea
generală în plan social și familial;
5. Evaluarea consumului actual sau anterior de alcool sau substanțe;
6. Determinarea istoricului situațiilor de criză ale pacientului și metodelor de
coping utilizate de acesta;
7. Determinarea modalitaților actuale de coping și rezultatul acestora;
8. Întrebarea subiectului despre percepția acestuia asupra crizei, gradului de
sever itate al acesteia și despre resursele proprii (calități, abilități, trăsături de
personalitate, experiență);
9. Identificarea accesului la rețeaua de suport al subiectului (familie, prieteni,
colegi);
10. Determinarea comportamentului subiectului anterior crize i;
11. Stabilirea aderenței subiectului la metodele externe disponibile de ajutor.
Evaluarea se realizează și pe baza reacțiilor cognitive, comportamentale și
emoționale menționate anterior. De asemenea , în timpul evaluării , trebuie să se diferențieze
starea s ubiectului de o tulburare psihică. Deosebirea dintre cele două se realizează pe baza
identificării următoarelor elemente:
 prezența unui incident/eveniment cu potențial traumatic;
 analizarea manifestărilor psihocomportamentale ale subiectului;
 analizarea narațiunii subiectului;
 analizarea antecedentelor subiectului;
 identificarea simptomelor caracteristice unei tulburări psihologice.
Chiar dacă în mod obișnuit evaluarea unei persoane în situație de criză nu trebuie să
dureze mai mult de 15 minute, în anumite cazuri precum cele c u pericol de suicid sau homicid
este recomandată o evaluare mai îndelungată. Pentru ca acuratețea unei evaluări să nu aibă de
suferit, terapeutul trebuie să cunoască și să aplice modelele de evaluare în situațiile de criză:

29
 Modelul Hof f – se bazează pe evaluarea pericolului față de sine și de
persoanele din jur, dar ș i pe evaluarea modului în care funcționează
subiectului. Potrivit acestuia, într-o situaț ie de cri ză, individul parcu rge mai
multe etape. Prima etapă , cea de impact, ar fi cea în care apare un eveniment
traumatic ce surprinde individul și acesta răspunde automat cu propria rutină
de rezolv are a problemelor. În etapa urmă toare, de recul, individul constat ă că
nu poate depăși problema prin mijloacele și strategiile familiare l ui și
tensiunea emoțională creș te proporț ional cu e șecul perceput de individ. În
etapa a 3 -a, post -traumatică, pe fondul creșterii anxietății și destructură rii
emoționale, individul c aută să mobilize ze toate resursele disponibile și să
rezolve problema chi ar și într -un mod im propriu. În faza a 4 -a, de criză
activă, individul constată că este depășit, problemele rămân nerezolvate, iar
tensiunea ș i anxietatea devin de nesuportat ș i apar tulburările de funcționare
psiho -socială .
 Modelul Slaikeu – evaluează necesitatea primului ajutor psihologic, cât și
necesității terapiei. De asemenea, autorul propune o evaluare BASIC, mai
precis o evaluare a comportamentului, afectivității, sistemului somatic, a
relațiilor interumane și a cognitivității subiectului.
 Modelul lui Hendricks și McKean – modelul simplu și rapid de evaluare,
care răspunde la întrebările ” cine, ce, când, unde și de ce ”. Chiar dacă acest
model pune accentul pe circumstanțele crizei, acesta nu acoperă toate tipurile
de criză și nu ia în considerare a spectele culturale.
 Modelul lui Myer sau modelul triajului urmărește reacțiile cognitive, afective
și comportamentale, fiecărei dintre ele atribuindu -se o dimensiune. Reacția
subiectului afectivă se poate încadra în: mânie/ostilitate, anxietate/frică sau
tristețe/melancolie. Reacția cognitivă poate fi descrisă tip: transgresiune,
amenințare și pierdere, fiecare din aceasta dimensiune fiind se evaluează din
punct de vedere fizic, psihologic, social și moral. Reacția comportamentală a
subiectului poate fi în cadrată în următoarele dimensiuni: abordare, evitare și
izolare.
 Modelul lui Roberts constă în trei pași de evaluare a subiectului (definirea
problemei, asigurarea siguranței subiectului, evaluarea afectării funcționării
subiectului) și a patru pași de int ervenție. Despre acest model , Roberts și
Ottens (2005) afirmă că „este un prototip al unui proces clinic real pe care
lucrătorul în criză vrea să -l implementeze […] Modelul cuprinde o serie de

30
linii directoare care fac să fie ușor de reamintit metodele și tehnicile de urmat
și care -l fac pe clinician să înțeleagă cum fiecare component al modelului este
legat de altul pentru a facilita rezoluția crizei care apare consecutiv unui
conflict interpersonal, a unui eveniment traumatizant sau acutizarea unei
tulburări psihice preexistente” . Roberts și Otters pun accentul pe i dentificarea
precoce a persoanelor în crizã (evaluarea l etalității, periculozitatea față de
sine și față de alț ii, evaluarea nevoilor psihologice i mediate). Se poate
considera că există pers one cu risc crescut de a face crize, precum indiv izii
care nu sunt adecvat pregăț iti pentru a trece de l a un ciclu al vieț ii la altul sau
indivizi i care nu au capacitatea de a anticipa apariția unor evenimente de
viață negative sau in divizi cu o capacitate restrânsă de coping. Acest e
persoane pot fi identificate ș i ajutate prin mijloace de consiliere, creșterea
suportului familial ș i social sau mijloace psihoeducative. Sunt și persoane
care dezvoltă “crize existenț iale” ca expresie a comportamentului propri u de
căutare a ajutorului, acestea preferând să fie îngrijite de alții decât să -și asume
propria respons abilitate. Recunoașterea unei stă ri de crizã i mpune un
“diagnostic” de urgență pentru ca persoana să poate fi îndrumată corect și să
primească îngrijiri le și protecția adecvată în cel mai scurt timp posibil. Astfel,
una din cele mai grele probleme că reia pe rsonalul din serviciile de criză (asa-
zisul “crisis worker”) trebuie să le facã față este de a face deos ebirea dintre o
stare de crizã și o tulburare m entală . Toate aceste considerente conduc la un
anume tip de eval uare a persoanei aflate în criză . În mod tipic, existã douã
paliere a evaluãrii unei astfel de persoane:
– dacã existã o probabilitate înaltã ca persoana sã comitã suicid sau homicid,
– dacã perso ana prezintã o deteriorare evidentã a nivelului functional, acesta ducând
la excluderea din mediul familial si social si la incapacitatea de a se autoîngriji.
 Modelul triajului are rolul de a determina nivelul de urgență a intervenției și
este destinat programelor de intervenție în criză pentru a accelera procesul de
evaluare. Fo losind acest model de evaluare, persoanele aflate într -o situație
de criză care prezintă reacții ameni nțătoare vor fi identificate mult mai rapid.
Modelul triajului se bazează pe ierarhizarea simplă și operațională a
subiecților după criterii medicale, psihologice, sociale și etice.
Aceste modele de evaluare au fost create pe baza unor șabloane pe care pe rsoanele
aflate în situații de criză le prezintă, dar fiecare situație de criză este diferită. Două persoane

31
pot reacționa total diferit față de aceeași criză și pot răspunde total diferit față de același
model de intervenție.

CAPITOLUL 3 – ABORDĂRI PSI HOTERAPEUTICE ÎN
SITUAȚII DE CRIZĂ

3.1. Scopul psihoterapiei în situațiile de criză
Conform lui Watson (1963), p sihoterapia reprezintă o acțiune planificată, dezvoltată
pe baza unui sistem teoretic și executată de către un psihoterapeut calificat. Aceast a nu poate
fi comparată sau înlocuită cu o intervenție din partea membrilor familiei sau a prieteni lor,
psihoterapia folosind metode specifice. De asemenea, psihoterapia poate fi privită și ca relați a
strict profesională dintre pacient și terapeut, care ar e ca scop obținerea echilibrului psihologic
al pacientului.
Psihoterapia se diferențiază de primul ajutor psihologic atât prin obiective, cât și prin
strategie. Primul ajutor psihologic are rolul de a ajuta subiectul să revină la starea psihologică
anterio ară crizei într -o perioadă scurtă de timp. De asemenea, intervenția în criză nu este la fel
de strictă precum psihoterapia, oferind destul de multă libertate metodologiei sale.
Psihoterapia are ca și obiectiv ajutarea pacientului pe termen lung prin utiliz area unor metode
mai definite.
Rolul psihoterapiei nu este doar de a readuce echilibrul psihologic al pacientului, ci
să îl ajute pe acesta să diminueze dificultățile existențiale și să înlăture consecințele acestora,
precum anxietatea și depresia. De ase menea, psihoterapia are rolul de a încuraja pacientul de a
lua propriile decizii, de a fi conștient de responsabilitățile sale și de consecințele acțiunilor
sale. Însă, terapeutu l nu poate încuraja pacientul în timpul crizei să acționeze , de cele mai
multe ori acesta nefiind pregătit să întrețină o perspectivă optimistă asupra vieții.
Metodele psihoterapiei, precum cele ale intervenției de scurtă durată, sunt
personalizate și nu urmăresc schimbarea personalității subiectului. Aceasta are obiectivul de a
susține pacientul să funcționeze optim în fiecare aspect al vieții sale. Strupp și Hadley (1977)
au realizat un sistem de cuantificare a rezultatelor ședințelor de psihoterapie, după evaluarea a
trei criterii: evoluția pacientului (dispariția simptomelor), recunoașterea socială
(comportamentul pacientului în medii sociale diferite) și îndeplinirea așteptărilor
psihoterapeutului în privința comportamentului pacientului.

32
Simpla dispariție a simptomelor pacientului (insomnii, stări depresive, anxietate) nu
este singurul scop al intervenției psihoterapeutice. Îmbunătățirea stării pacientului poate fi
doar un rezultat al relației prolifice pacient -terapeut și nu un rezultat permanent. De asemenea,
scopul principal al psihoterapiei este stabilizarea pacientului din punct de vedere psihologic,
nu doar a -i îmbunătăți starea.
Putem ordona țelurile psihoterapiei în ordinea cronologică în care acestea ar trebui
îndeplinite și anume:
1. Ajutarea pacientului de a depăși momentul de criză în care se află.
2. Eliminarea simptomelo r sau minimalizarea acestora.
3. Încurajarea pacientului de a -și întări personalitatea.
4. Rezolvarea conflictelor interioare ale pacientului.
5. Încurajarea pacientului de a se adapta cât mai eficient și eficace la mediu.
6. Eliminarea sau minimalizarea aspectelor di structive din mediul pacientului.
7. Schimbarea opiniilor negative ale pacientului cu privire la propria persoană și
la mediul acestuia.
8. Îndemnarea subiectului a -și cunoaște cât mai clar propria persoană.
Îndeplinirea acestor obiective este dificilă de realiz at într -un timp scurt, deoarece
starea psihologică alterată a pacientului este rezultatul totalului de experiențe pe care acesta
le-a acumulat din copilărie până în prezent.

3.2. Relația pacient – psiho terapeut
Coleman, Butcher și Carson (1984) definesc relația pacient – psihoterapeut ca pe o
relație dintre doi parteneri: unul dintre aceștia necesită ajutor, iar celălalt oferă ajutorul.
Construirea acestei relații este posibilă doar prin colaborarea pacientului, relația
psihoterapeută fiind formată atât d in elementele cu care contribuie psihoterapeutul, cât și
elementele contribuite de pacient. Frank (1978) afirmă că în acest caz optimis mul pacientului
față de tratament poate fi suficient ca acesta să prezinte îmbunătățiri comportamentale. Doar
pacientul î și poate garanta siguranța, iar psihoterapeutul nu are nici puterea, nici
responsabilitatea de a asigura siguranța acestuia.
Psihoterapeutul înainte de a începe sau chiar a continua ședințele trebuie să
conștientizeze atât limitele în care acesta poate luc ra, dar și riscurile la care îl supune pe
pacient. Psihoterapeutul trebuie să cunoască deplin situația și cum să o controleze, nu doar să
fie sigur pe sine că are competențele necesare. De asemenea, acesta trebuie să cunoască ce

33
poate tolera în materie de anxietate și implicare emoțională. Ultima limită pe care
psihoterapeutul trebuie să o ia în considerar e este legată de disponibilitatea acestuia, cât și de
timpul de răspuns. Nerespectarea acestor limite poate duce la un impas al psihoterapiei, ori la
încurajarea psihoterapeutului a se comporta precum un erou sau martir.
Linehan (1993) sugerează că dacă un astfel de impas apare în timpul psihoterapiei,
riscurile acestuia trebuie încadrate în următoarele categorii:
 existența pericolului vieții sau a siguran ței pacientului sau a altor persoane;
 alterarea eficienței relației psihoterapeutice;
 alterarea calității vieții pacientului.
De cele mai multe ori , astfel de crize pot fi depășite cu ușurință, prin recunoașterea și
validarea sentimentelor pacientului. În cazurile în care pacientul prezintă riscuri mai grave,
psihoterapeutul va trebui să își modifice rolul în implementarea intervenției în criză. În astfel
de cazuri este recomandat ca psihoterapeutul să adopte câteva schimbări în legătură cu :
 disponibilitate a psihoterapeutului, precum: adăugarea de ședințe suplimentare,
oferirea posibilității pacientului de a contacta telefonic în caz de urgență,
ședințe în caz de urgență;
 activitatea psihoterapeutului, precum: oferirea de informații, învățarea de
tehnici de coping noi, concentrarea pe rezolvarea problemelor;
 mediul social, precum ședințe cu membrii familiei, prieteni, colegi ;
 implicare altor servicii specializate pentru intervențiile în situațiile de criză,
precum: linia telefonică de asistență psihologică sa u centrele comunitare de
sănătate mintală .
Aspectele unei relații psihoterapeut – pacient diferă de școala psihoterapeutică pe
care ps ihoterapeutul decide să o adepte . Karasu (1980) a identificat trei tipuri de astfel de
relații: relația concentrată pe rea litate și obiect , alianța psihoterapeutică și relația de tip
transferențial . Prima dintre acestea, relația concentrată pe realitate și obiect , include
atitudinea calmă, empatică și atentă a psihoterapeutului, care încearcă să îi câștige încrederea
pacientu lui. Alianța psihoterapeutică sau contractul psihoterapeutic se concentrează pe
colaborarea dintre pacient și psihoterapeut realizată într -o manieră rațională și realistă. Ultima
dintre acestea, relația de tip transferențial , se concentrează pe satisfacer ea nevoii afective a
pacientului, relația dintre pacient și psihoterapeut devenind similara cu cea copil – părinte .

34
Allen evidențiază trei modalități de utilizare a relației psihoterapeutice. Prima dintre
acestea este numită modalitatea autoritară și, pre cum denumirea sugerează, implică o
atitudine mai autoritară din partea psihoterapeutului, acesta stabilind planurile și programele
de recuperare de care pacientul are nevoie pentru a -și depăși dificultățile. A doua modalitate ,
modalitatea genetică sau cauzală, se concentrează asupra sursei dificultăților pacientului.
Scopul acestei modalități este de a elibera pacientul de stresul cauzat în urma situației de
criză, dar și de conștientizarea unor nevoi reprimate. Cea de -a treia modalitate este
considerată a fi o experiență imediată, care îl încurajeze pe pacient să își utilizeze eul într -un
mod creativ, dar și să își dezvolte disponibilitățile latente.
Frank (1971) consideră, la rândul său, că toate sistemele psihoterapeutice au,
indiferent de orientarea teo retică, niște elemente comune care stau la baza lor:
• prezența unei descărcări de natură emoțională;
• existența raționalizărilor în cadrul interacțiunii pacient -terapeut;
• vehicularea unor informații noi care sunt transmise pacientului subforma unor
precepte, reguli de conduită, exemple de viață, sau pe care le descoperă pacientul însuși prin
intermediul unei înțelegeri de natură intuitivă („ insight") ;
• întărirea expectațiilor pacientului că va obține suport afectiv și ajutor din partea
terapeutulu i;
• întărirea experiențelor încununate cu succes;
• facilitarea deblocărilor emoționale. ( Irina Holdevici, Valentina Neacșu – Sisteme de
psihoteratie și consiliere , p.14 ).

3.3. Clasificarea s istemele de psihoterapie

Sistemele de psihoterapie se pot cl asifica în funcție de criterii diverse. Harper (1975)
identifică mai mult de 36 de sisteme, care pot fi clasificate în două categorii:
 sisteme de psihoterapie cognitivă;
 sisteme de psihoterapie afectivă.
Într-un mod similar, Rychlak (1969) clasifică sist emele tot în funcție de două criterii,
după concepția filosofică care stă la baza sistemelor, și anume:
 sisteme psihoterapeutice mecaniciste;
 sisteme psihoterapeutice umaniste.

35
Karasu (1980) realizează o clasificare a sistemelor pe baza a trei concepte:
 sisteme experiențiale;
 sisteme comportamentale;
 sisteme dinamice.
Watson (1963) realizează o clasificare complexă, atât în funcție de obiectivul
psihoterapiei: sisteme de suport și sisteme reconstructive, dar și în funcție de abordare:
sisteme centrate p e simptom și sisteme în profunzime.
Psihoterapia reconst ructivă are ca și scop modificarea personalității pacientului, în
timp ce cea de suport se concentrează pe încurajarea și susținerea pacientului într -o perioadă
dificilă din viața acestuia. Chiar dac ă obiectivele acestora nu pot fi mai diferite, psihoterapia
reconstructivă folosește elemente de suport, iar psihoterapia de suport poate avea ca și urmare
schimbarea anumitor trăsături ale personalității pacientului. De asemenea, psihoterapia
reconstructi vă mai este numită și „de dezvăluire”, iar cea de suport „de acoperire”, deoarec e,
în timp ce psihoterapiile reconstructive se concentrează pe momentul crizei, cele de suport
îndeamnă pacientul la uitarea acestuia. Frenck și Alexander (1946) recomandă psi hoterapia de
suport atunci când schimbarea personalității pacientului este o măsură prea invazivă pentru
situația dată sau atunci când pacientul prezintă tulburări accentuate de personalitate.
În urma unei crize, pacientul va prezenta o aglomerare de simp tome fizice,
comportamentale, cognitive sau emoționale, care vor indica dificultatea de adaptare cu care se
confruntă. Pentru psihoterapeut, înlăturarea simptomelor nu reprezintă un obiectiv, ci un
avantaj suplimentar, țelul intervenției psihoterapeutice f iind de stabilizare psihologică a
pacientului. În ciuda acestui fapt, există și metode psihoterapeutice centrate direct pe simptom
și pe îndepărtarea acestuia.
3.4. Aplicațiile psihoterapiei
În domeniul aplicațiilor psihoterapiei, Sigmund Freud a adus con tribuții majore, fiind
considerat întemeietorul terapiei verbale. Ca răspuns la primul model de psihoterapie
freudian, au apărut alte abordări ale tratamentului terapeutic, în prezent psihoterapeutul având
posibilitatea de a alege metoda potrivită pentru o relație cât mai prolifică pacient – terapeut.
Lister-Ford (2007) clasifică succint totalitatea metodelor psihoterapeutice în patru
categorii: psihodinamice , cognitive și comportamentale , umanistice și integrativ e și familiale .
3.4.1. Psihoterapia dinam ic-psihanalitică

36
Aceasta își are originile din începutul psihanalizei , bineînțeles fiind folosită pentru
prima dată de Freud. Psihoterapia dinamic -psihanalitică este extrem de versatilă,
concentrându -se atât pe relația terapeutică, cât și pe analiza inconș tientului. De asemenea, unii
terapeuți care adoptă psihoterapia dinamic -psihanalitică se concentrează pe prezent, dar alții
preferă să pună pe primul plan trecutul pacientului.
Principiul cheie al metodei dinamic -psihanalitică este corelată de prezența unu i
conflict interior dintre gânduri, sentimente, nevoi, dorințe și de cum pacientul stăpânește
această situație. În prezența unui conflict, pacientul își va dezvolta un sistem de apărare pentru
a face fața stărilor de anxietate produse de criză.
Această ab ordare a psihoterapiei utilizează structura minții creată de Freud din care
fac parte: idul, egoul și superegoul . Acesta afirmă că egoul și superegoul conțin materialul
conștiinței și preconș tinței, iar idul conține materialul inconștientului . Inconștient ul ne
influențează, iar, confor m abordării dinamic -psihanalitice , conștientizarea informațiilor care
aparțineau inconștientului, va duce la echilibrarea pacientului.
Această abordare psihoterapeutică poate fi aplicată atât în ședințe individuale, cât și
în ședințe de cuplu sau grup, durata unei sesiuni fiind de 50 de minute. Frecvența ședințelor
de terapie diferă de la caz la caz, în general variind de la o dată pe săptămână , la de cinci ori
pe săptămână.
Eficiența acestei abordări depinde de două componen te cheie: stilul de viață a
pacie ntului și capacitățile pe care acesta le demonstrează în timpul terapiei. Pacientul trebuie
să nu reprezinte un pericol pentru cei din jur și pentru propria persoană și să aibă cel puțin o
relație stabilă. De asemenea, paci entul trebuie să fie dornic să se implice în procesul de terapie
și să poate face față presiunii confruntărilor și interpretărilor realizate de psihoterapeut.
Prin această abordare, Freud a evitat critica , încurajarea, liniștirea și oferirea de
sfaturi, cr ezând că înlăturarea acestora va ajuta la dinamica relației pacient – terapeut.
Consolidarea unei relații de prietenie nu va deveni o prioritate pentru psihoterapeut, acesta
punând pe primul plan interpretarea și confruntarea acțiunilor realizate de pacien t.
3.4.2. Psihoterapia cognitiv -comportamentală
Principiul cheie ale acestei abordări terapeutice este că prin identificarea și
schimbarea gândurilor și obiceiurilor dăunătoare pacientului, acesta va putea obține echilibrul
psihologic. Instrumentul cheie a l psihoterapiei cognitive și comportamentale este analizarea
comportamentului și a gândirii, ignorând în m are parte ceea ce pacientul sim te.
Acest concept, care permite înțelegerea evoluției pacientului, se bazează pe repetiția
comportamentului. Dacă primi m un răspuns pozitiv în urma efectuării unei acțiuni, este foarte

37
probabil că vom repeta acțiunea respectivă, iar dacă primim un răspuns negativ, vom evita
repetiția.
Interven ția cognitiv -comportamentală se bazează pe modelu l cognitiv. Acest model
spune c ă reacțiile de criză (reacțiile emoț ionale , comportamentale, fiziologice ș i cognitive
acute) nu apar din cauza evenimentelor precipitante , ci modului distorsionat î n care acestea
sunt interpretate și evaluate de că tre individ. Diminuarea crizei s e face pri n intermediul
modificării acestor interpretă ri distorsionate.
Scopurile imediate ale intervenț iei cogni tiv-comportamentale în criză sunt:
1. Evaluarea stă rii de urgență și a pericolului în situația de criză
2. Evaluarea resurselor de coping cu ca re clientul poate face față crizei
3. Generarea unor alternative la gândurile, percepțiile ș i comp ortamentele
clienț ilor
Psihoterapia cognitiv -comportamentală este aplicată în ședințe individuale și, fiind o
abordare care se concentrează pe simptome, este extrem de eficientă în cazurile pacienților
care prezintă anxietate, tulburări de dispoziție și de personalitate, stări psihotice. Precum
abordarea anterioară, psihoterapia cognitivă și comportamentală are nevoie de implicarea
pacientului atât în tim pul ședințelor, cât și prin realizarea temelor terapeutice și de
concentrarea acestuia în alungarea simptomelor. Printre t ehnicile cognitiv comportamentale
de interventie in criza se pot aminti următoarele:
a)Tehnici de rezolvarea a problemelor – prin car e se intervine asupra problemelor practice
care au p recipitat criza. Clientul este învățat cum să rezolve situațiile (cum să comunice
problema cuiva care î l poate ajuta, rezolvarea de probleme, etc.)
 tehnica rezolvarii de probleme
 antrenament asertiv
b) Tehnici de restructurare cognitiv ă care vizează modificarea interpretărilor și evaluă rilor
dezadaptative care au generat reacțiile emoționale, astfel diminuându -se starea de criză .
 Tehnici de disputare: empirică, logică și pragmatică
 Explorarea semnificaț iei unei situaț ii
 Tehnica reatribuirii
 Examinarea alternativelor și opț iunilor
 Decatastrofarea
 Reframing -ul
 Dialogul socratic
 Folosirea paradoxurilor
 Tehnica scală rii

38
Restructurarea cognitivă în criză este un proces selectiv . Nu se vizeaz ă identificarea și
modificarea tuturor credințelor care generează probleme emoționale ș i comportamentale
clientului , ci doar pe cele care exacerbează și menț in criza. Restructurarea cognitivă în criză
implică parcurgerea următorilor paș i (Reinecke, 2000):
i. Identificarea emoț iei negative
ii. Identificarea gândurilor și a situaț iilor care au activat ac este emoț ii
iii. Identificarea gândurilor automate care mențin starea emoțională acută (La ce te
gândești și te face să te simți așa sau îți generează aceste emoț ii?)
iv. Asistarea clientului în recunoașterea importanței gândurilor, percepțiilor ș i
credințelor pe care le are asupra emoț iilor sale
v. Strângerea dov ezilor care sunt inconsistente și contrare acestor credinț e
vi. Identificarea celei mai conving ătoare dovezi împotriva gândului sau credinț ei
vii. Dezvoltarea unei explicaț ii alternative adaptivă situaț iei activatoare
viii. Asistarea clientului în observarea modului în care se modifică starea emoțională
dacă acceptă acest mod alternativ de a vedea situaț ia
ix. Dezvoltarea unui plan pentru a folosi aceste info rmații (gâ ndurile alternative) î n
efortul de a face față situaț iei
c) Tehnici de inoculare a stresului – oferă și construiesc mecanisme de co ping adaptativ
focalizat pe emoție prin î nlocuirea monologului negativ , distragerea atenț iei, tehnica opririi
gândurilor și tehnici de relaxare. Deseori est e de un real ajutor oferirea de gânduri sau fraze pe
care să le folosească pentru a face față situației și pentru a decatastrofa situaț ia. Acest lucru
este posibil folosind tehnica autodialogului , astfel, acesta v a folosi un autodialog adaptativ î n
locul autodialogului dezadaptativ.
d) Tehnici de construire a relatiei terapeutice
Unul dintre lucrurile esențiale ale intervenției în criză este stabilir ea raportului cu persoana
aflată în criză . Acest lucru se face fo losind strategiile de ascultare activă, empatie și acceptare,
folosirea întrebă rilor deschise .
Folosirea intrebarilor deschise lasă oportunitatea exprim ării propriilor probleme printr -o
comunicare mai semnificativă. Spre exemplu:
Solicitarea descrieri lor: Spune -mi despre, Arata -mi, In ce mod?
Focalizare pe planuri: Ce vei face? Cum incerci sa rezolvi? Cum te poate ajuta sa?
Exprimarea dorințelor proprii: Aș dori să -mi spui mai multe despre ,Spune -mi exact ce ai vrea
sa se intample daca.?

39
Empatia – cele patru strategii principale sunt: acordarea atenț iei, reflectarea verbală,
Reflectarea non -verbală, tă cerea ca o modalitate de comunicare a empatie i.
Acceptarea necondiționată – se referă la acceptarea persoanei aflate î n criză, chiar dacă
comportame ntul ace steia este respins de către normele ș i valorile consilierului.
Ascultarea activa – are funcția de orientare și focalizare a atenției pe clienți ș i problemele
acestora.
3.4.3. Psihoterapia umanistă și integrativă
În această categorie de metode psi hoterapeutice se regăsesc multe abordări diferite,
dar toate punând accentul pe actualizarea pacientului de către terapeut. Mai precis, aceasta
evidențiază ideea că psihoterapia este implicată intrinsec în facilitarea dezvoltării potențialului
pacientului.
Abordarea umanistă și integrativă are o perspectivă optimistă asupra potențialului
pacientului, considerând că fiecare problemă poate fi rezolvată și că fiecare pacient are
capacitatea de a -și îmbunătăți calitatea vieții. În terapia umanistă și integrati vă, li se acordă o
importanță egală gândurilor, acțiunilor și sentimentelor pacientului.
Psihoterapia umanistă și integrativă este aplicată în ședințe individuale, de cuplu sau
de grup, și se concentrează pe un singur aspect din viața pacientului precum s erviciul, familia
sau relația. Chiar dacă pare o abordare superficială, aceasta și -a dovedit de multe ori eficiența
în cazuri mai grave precum tulburările de personalitate. Durata perioadei de terapie poate fi de
scurtă sau de lungă durată, în funcție de g ravitatea cazului, iar frecvența ședințelor variază de
la câteva pe săptămână la o dată pe lună.
3.4.4. Psihoterapia familială
Aceasta a luat naștere în 1950 și se concentrează asupra problemelor din familie.
Ședințele terapeutice are ca scop includerea a cât mai mulți membrii, iar ședințele individuale
sunt înlocuite cu cele de grup, discutându -se deschis despre problemele apărute.
Conform psihoterapiei familiare, familia este concepută precum un sistem, membrii
familiei influențându -se unii pe alți în mo d direct și indirect. Acțiunile efectuate în interiorul
acestui sistem putând fi descrise precum că ar contribui sau ar dăuna la starea de homeostazie.
Frecvența ședințelor de terapie variază în funcție de gravitatea problemelor, dar în
mod normal psihote rapia familială nu este de lungă durata. În timpul ședințelor terapeutul va
face diferența dintre proces și conținut, procesul reprezentând activitățile pe care familia le
practică pentru a se menține stabilă. De asemenea, acesta observă și tiparele de com unicare pe
care le folosesc membrii familiei între ei, terapeutul fiind mai atent la cum sunt formulate

40
replicile și nu la conținutul acestora. Un alt factor important în relațiile familiale este
constituit de limbajul corpului. Obiectivul în acest caz est e îmbunătățirea calității comunicării
dintre membrii familiei.

41

STUDIU DE CAZ
ABORDĂRI PSIHOTERAPEUTICE ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ

Cunoașterea efectelor abordărilor psihoterapeutice a avansat pe măsură ce specialiștii
au acumulat informații, realizând cercetă ri care răspund sub o formă sau alta întrebării: care
comportamente psihoterapeutice sunt eficiente, cu care tipuri de clienți și cu ce tipuri de
schimbări la nivelul pacienților? (Kendall, 2004 )
Înainte de a continua cu detalii despre metod ologia aleasă p entru studiu, voi sublinia
importanța cercetărilor cu privire la terapii, sprijinind astfel curentul în favoarea tratamentelor
care au baze empirice și a căror eficacitate a fost demonstrată prin studii științifice. Astfel,
pacienții, în general, și persoa nele aflate în situații de criză, pe care se concentrează cercetarea
de față, pot avea acces la abordări psihoterapeutice potrivite pentru problema cu care se
confruntă și au ca urmare șanse mai bune de a trece în mod satisfăcător peste criză.
Psihoterapi ile validate științific reprezintă acele psihoterapii care s -au dovedit a fi
eficace ca rezultat a studiilor clinice realizate de specialiști, conform normelor din domeniu.
Așa cum observă Kendall (2004), majoritatea cercetărilor cu privire la eficiența
psihoterapiilor se realizează prin două grupe – unul țintă (pacienții sau clienții) și unul de
control (pe rsoane care nu urmează terapia și sunt pe o listă de așteptare, pe un tratament
alternativ sau nu acționează în vreun mod pentru rezolvarea problemei).
Metodologia cercetării tre buie să țină seama de faptul că, pentru a afla care sunt
efectele psihoterapiei asupra pacientului, acestea trebuie separate de schimbări care au o altă
sursă, cum ar fi: trecerea timpului, așteptările pacientului, alți factori. Acești factori exteriori
trebuie controlați, pentru a nu i se atribui procesului de intervenție psihoterapeutică schimbări
care nu au fost cauzate de aceasta.
Un alt factor important pentru cercetări de acest tip este timpul. De cele mai multe
ori, se apl ică instrumentele de cercetare în timpul perioadei de tratament sau imediat după
aceasta, însă este important să se studieze fenomenul pe termen lung. Două abordări
psihoterapeutice pot avea rezultate similare pe termen scurt, iar, în cazul uneia dintre ac estea,
eficiența să scadă în timp mult în comparație cu cealaltă.
Instrumentele de evaluare a abordărilor psihoterapeutice variază foarte mult. După
tipul sursei, menționăm studii pe baza răspunsurilor pacienților, terapeuților , a persoanelor
apropiate de pacient (unul dintre părinți pentru copii sau adolescenți, partenerul de viață
pentru adulți) și al observatorilor independenți. Fiecare dintre aceste tipuri de instrumente au

42
avantaje specifice: de exemplu, observatorii independenți sunt cei mai obiectiv i, însă aceștia
nu pot petrece suficient timp cu subiecții (Brown, 2006) .
Așa cum am observat în secțiunea teoretică a lucrării, primul obiectiv al psihoterapiei
este de a ajuta pacientul să depășească momentul de criză. Cercetarea de față urmărește să
compare abordări psihoterapeutice diferite, în situații specifice de criză, și să aflăm prin
această comparație care dintre aceste abordări este mai eficace.
Este totodată util de menționat diferența dintre eficiența și eficacitatea ședințelor de
psihotera pie. În general, eficacitatea se referă la puterea sau capacitatea de a produce un efect
dorit, iar eficiența se concentrează pe modul în care ceva este făcut, o acțiune eficientă fiind
realizată cu un minim de resurse, efort, cheltuieli ș.a.m.d. În contex tul psihoterapeutic, o
abordare eficace este una care prezintă rezultatele așteptate pentru pacient ( dispariția
simptomelor, recunoașterea socială a schimbării și atingerea unor obiective cu privire la
comportament, stabilite cu psihoterapeutul ). Pe de alt ă parte, o abordare psihoterapeutică
eficientă este una care duce la atingerea acestor rezultate cheltuind cât mai puține resurse: de
timp, emoționale, umane, etc.
În cercetarea de față, m -am concentrat pe problema eficacității psihoterapiei în
situații d e criză specifice. Astfel, voi compara câteva dintre cele mai folosite abordări
psihoterapeutice pentru a afla impactul acestora asupra pacientului.
4.1. Scopul și ipotezele cercetării
Schimbarea generată de psihoterapie poate să apară pe două nivele: cel de specificare
și cel de impact. Nivelul de specificare se referă la comportamentele, procesele cognitive și
afective care s -au schimbat în urma psihoterapiei. Nivelul de impact se referă la nivelul de
funcționare a individului , la absența diagnosticului, de exemplu. În cadrul acestei cercetări,
voi analiza schimbarea la nivelul de specificare din urma psihoterapiei. Așadar, se impune
aflarea răspunsului pentru următoarele întrebări:
 Ce comportamente s-au schimbat în timpul psihoterapiei?
 Ce procese cogni tive s-au schimbat în timpul psihoterapiei?
 Ce procese emoționale s-au schimbat în timpul psihoterapiei?
Totodată, cercetarea se axează pe abordările psihoterapeutice u tilizate în cazul
adulților tineri în situații de criză. Situațiile declanșatoare a criz ei sunt variate, dar cel mai
adesea este vorba de situații de familie. Poate fi vorba de un membru al familiei grav bolnav,
de un deces în familie, un divorț; totodată, o altă situație declanșatoare de criză în rândul

43
adulților tineri participanți la studi u a fost cea de tip economic, dificultățile financiare fiind în
unele cazuri strâns legate de alte dificultăți în familie.

Figura 2. De la temă la ipotezele cercetării
Cercetarea de față are la bază următoarele ipoteze:
H1. Continuarea intervenției în criză cu ședințe de psihoterapie are efecte pozitive la
nivelul comportamentului, proceselor cognitiv e și afective ale adulților tineri .
 Urmarea intervenției în criză cu ședințe psihoterapeutice crește nivelul
satisfacți ei față de viață la adulții tineri.
 Urmarea intervenției în criză cu ședințe psihoterapeutice crește nivelu l
stimei de sine la adulții tineri.
 Urmarea intervenției în criză cu ședințe psihoterapeutice scade
frecvența, intensitatea sau numărul simptomelor tulburării de str es
posttraumatic la adulții tineri.
H2. Efectele pozitive ale psihoterapiei după o situație de criză asupra
comportamentului, proceselor cognitive și afective ale adulților tineri depinde de tipul de
abordare psihoterapeutică aleasă.
 Psihoterapia cognitiv -comportamentală cr ește nivelu l stimei de sine la adulții
tineri post-criză mai mult decât psihoterapia dinamic -psihanalitică.

44
 Psihoterapia cognitiv -comportamentală crește nivelul satisfacției față de viață
la adulții tineri post-criză mai mult decât psihoterapia dinamic -psihanalitică.
 Psihoterapia cognitiv -comportamentală scade frecvența, intensitatea sau
numărul simptomelor tulburării de stres posttraumatic la adulții tineri post-
criză mai mult decât psihoterapia dinamic -psihanalitică.
4.2. Metodologia și organizarea cercet ării
În cadrul acestui subcapitol, voi prezenta o perspectivă generală a metodologiei
cercetării de față, urmând ca, în subcapit olele ulterioare, să ofer informații detaliate despre
instrumentele de cercetare și participanți.
Pentru a îndep lini obiectivel e cercetării, voi folosi trei instrume nte de cercetare, pe
care le voi prezenta individual ulterior: trei scale care vizează satisfacția față de viață, stima
de sine și simptomele care apar în cazul tulburării de stres posttraumatic.
Selectarea participan ților a constat în identificare a și aplicarea instrument elor de
cercetare la adulți tineri care au trecut prin situații de criză și prin intervenția în criză. Aceștia
au fost separați în două grupuri: unul care a continuat intervenția în criză prin ședințe
psihoterapeutice, timp de minim 2 luni, iar unul care s -a limitat la ajutor specializat doar
pentru intervenția în criză (aproximativ 2 săptămâni de la debutul crizei). Comparând
rezultatele celor două grupuri în ceea ce privește satisfacția față de viață , stima de sine și
persistența simptomelor tulburăr ii de stres posttraumatic, vreau să evidențiez efectul
psihoterapiei după o situație de criză.
Totodată, dorim să distingem între abordări psihoterapeutice diferite. P entru
cercetarea de față, cei 8 adulț i tineri selectați au participat timp de 2 luni la ședințe de
psihoterapie de două tipuri:
 psihoterapii cognitiv -comportamentale
 psihoterapii dinamic -psihanalitice
Așadar, în a doua secțiune a cercetării, vom folosi abordarea psihoterapeutică drept
variabi lă, pentru a afla dacă un tip de abordare psihoterapeutică se distinge prin rezultatele
obținute în comportamentul, afectivitatea și proces ele cognitive ale adulților tineri respondenți
la chestionare.

4.3. Instrumente de cercetare

45
În primul rând, voi folosi instrumente de cercetare care au capacitatea de a releva
schimbări cognitive, afective și comportamentale, pe care le vo i aplica la începutul
psihoterapiei (în timpul situației de criză) și la sfârșitul crizei, fie că ședințele de psihoterapie
se înc heie sau nu. Pentru a stabili care sunt cele mai potrivite i nstrumente de cercetare,
folosesc informațiile teoretice cu privire la efec tele psihologice ale unei crize.
4.3.1. Scala de evaluare a satisfacției față de viață
Scala de evaluare a satisfacției f ață de viață (Diener, 1985) reprezintă o scală cu cinci
itemi realizată pentru evaluarea schimbărilor cognitive cu privire la satisfacția față de propria
viață (Anexa 1) . Participanții la studiu indică cât de mult sunt de acord sau în dezacord cu cei
cinci itemi folosind o scală de la 1 (complet dezacord) la 7 (complet de acord).
Pavot explică despre conceptul de stare de bine subiectivă următoarele:
„Structura stării de bine subiective a fost conceptualizată ca fiind compusă din
două componente majore: co mponenta emoțională sau afectivă și componenta
cognitivă, de judecată. Componenta cognitivă a fost conceptualizată drept
satisfacția față de viață .” (Pavot, 1991)
Satisfacția cu privire la viață, unul dintre elementele pe care vreau să le măsor în
studiul de față, face parte din starea de bine subiectivă, împreună cu o componentă
emoțion ală, pe care o vom aborda cu un alt instrument de cercetare.
Calcularea scorului pentru scala de evaluare a satisfacției față de viață se realizează
adunând rezultatele pen tru fiecare item: minim 1 și maxim 7. Chiar dacă scorurile trebuie
înregistrate ca atare, autorii oferă și o interpretare a acestora:
 între 31 și 35: foarte satisfăcut
 între 26 și 30: satisfăcut
 între 21 și 25: oarecum satisfăcut
 20: neutru
 între 15 și 19: oarecum nesatisfăcut
 între 10 și 14: nesatisfăcut
 între 5 și 9: extrem de nesatisfăcut

4.3.2. Scala stimei de sine a lui Rosenberg

46
Criza psihologică are capacitatea de a schimba o serie de aspecte cognitive ale
individului, iar stima de sine nu face ex cepție. De aceea, vom măsura stima de sine, folosind
scala dezvoltată de Rosenberg. Aceasta este un chestionar cu 10 itemi, realizați după modelul
Likert, unde 1 reprezintă dezacordul puternic, iar 4 faptul că respondentul este complet de
acord cu afirmați a. Pentru a calcula scorul, se adună punctele de la fiecare item, cu mențiunea
că itemii 2,5,6,8,9 se cotează invers. Prin urmare, scorul minim este 10, iar cel maxim 40.
Scorul se interpretează astfel:
 între 10 și 16 puncte: o stimă de sine scăzută
 între 17 și 33 puncte: o stimă de sine medie
 între 34 și 40 puncte: o stimă de sine înaltă
Cu alte cuvinte, cu cât scorul este mai mare, cu atât stima de sine a respondentului
este mai mare.
4.3.3. Scala impactului evenimentelor – revizuită
Există o diversita te mare în instrumentele dedicate evaluării simptomelor specifice
tulburării de stres posttraumatic. Vrasti R. (2009) a identificat 10 instrumente care sunt
administrate de clinician și 23 de instrumente de auto -evaluare. Dintre acestea, am ales Scala
impa ctului evenimentelor , versiunea revizuită , din câteva motive. În primul rând, nu orice
instrument este adecvat vârstei participanților. Acesta și -a dovedit eficacitatea chiar și în
rândul copiilor mai mici de 14 ani (până la 8 ani, însă pentru aceștia exis tă și versiuni scurtate,
adaptate ale scalei). Scala impactului evenimentelor are rolul de a evalua trei tipuri de
simptome care apar în cazul persoanelor cu tulburarea de stres posttraumatic:
reexperimentarea evenimentului traumatic, hipervigilența și evi tarea (Horowitz, 1979 ).
Scorul poate varia între 0 și 88 (fiind 22 de itemi, pentru care valoarea maximă este
4). Scorul poate fi interpretat astfel:
 peste 24 de puncte: tulburarea de stres posttraumatic devine o posibilitate
clinică; persoanele care au u n scor de cel puțin 24 de puncte au această
tulburare, cel puțin parțial, manifestându -se cel puțin o parte din simptome;
 peste 33 de puncte: conform literaturii de specialitate, acesta este cel mai sigur
prag peste care apare diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic;
 peste 37 de puncte: din acest punct, apar îngrijorări de ordin medical;
cercetătorii avertizează că peste acest scor, simptomele sunt suficient de
puternice încât să suprime funcționarea sistemului imunitar (Kawamura,
2001).

47
4.4. Parti cipanți la studiu
Participanț ii la studiu, în număr de 16 persoane, au f ost împărțiți în două categorii,
grupul țintă și grupul de control , acestea având următoarele dimensiuni : grupul țintă – 8,
grupul de control – 8. Participanții sunt adulți tineri, cu vârste cuprin se între 20 și 25 ani.
Atât participanții din grupul țintă, câ t și cei din grupul de control, au trecut printr -o
situație de criză și au beneficiat de intervenția în situația de criză pentru aproximativ două
săptămâni. Grupul țintă a continu at procesul de intervenție în criză cu ședințe de psihoterapie,
fie ele individuale, de grup sau de familie. Participanții din grupul de control au beneficiat
strict de ședințele de intervenție în criză, fără a le urma însă cu o abordare psihoterapeutică
care să urmărească nu doar stabilizarea pe termen scurt a clientului, ci și starea de bine a
acestuia și dezvoltarea sa armonioasă.
Cele trei instrumente le -au fost aplicate c elor două grupuri de adulți tineri la două
luni de la prima intervenție în criză. Pe lângă rezultatele acestora, am înregistrat totodată date
legate de vârsta și genul acestora. Grupul de control are în med ie o vârstă ceva mai mică (21)
decât grupul țintă (22,625 ), însă diferența nu va afecta rezultatele cercetării, fiind minoră
(Tabel 1). În Figura 2, este ilustrată distribuția pe gen și vârste a grupului țintă și a celui de
control. În grupul țintă, 5 dintre subiecți sunt de gen masculin, iar 3 de gen femini n. În grupul
de control, sunt 2 subiecți de gen masculin și 6 de gen feminin.

N Medie
Vârstă Grup țintă 8 22,625
Grup de control 8 21
Total 16 21,8125
Tabel 1. Vârste participanți la studiu

48

Figura 3. Gen și vârste – grup țintă și grup de control

4.5. Interpretarea rezultatelor
4.5.1. E fectul psihoterapiei după o situație de criză
În primul rând, am testat efectul psihoterapiei în privința satisfacției față de viață,
stimei de sine și a simptomelor tulburării de stres posttraumatic. Datele colectate de la
participanții la studiu au fost prelucrate pentru fiecare dintre aceste trei variabile (stima de
sine, satisfacția față de viață, simptomele pentru tulburarea de stres posttraumatic). Acestea au
fost în primă fază analizate în funcție de participarea la ședințe psihoterapeutice în ultime le 2
luni (după situația de criză); subliniem faptul că toți participanții la studiu au beneficiat în
situația de criză de intervenție în criză.
Adulții tineri care au continuat intervenția în criză cu ședințe de psihoterapie au
înregistrat o medie mai ma re la scala de evaluare a s atisfacției față de viață: 25,625, în
comparație cu 1 5,25 (scorul celor care s -au oprit din a primi ajutor specializat după procesul
de intervenție în criză, care a durat aproximativ două săptămâni ).
Conform grilei de interpreta re a scorului acestei scale, un scor de 25,625 se
încadrează în tre categori ile oarecum satisfăcut (între 21 și 25) și satisfăcut (între 26 și 30), iar
un scor de 15,25 în categoria oarecum nesatisfăcut (între 15 și 19 ). Pentru persoane care au
trecut dest ul de recent prin situații de criză, cu potențial traumatic pe termen lung, aceste
scoruri pot fi considerate unele bune, ceea ce putem pune pe seama faptului că toți
participanții la acest studiu au primit consiliere de tip intervenție în criză.

49

Medie N
Satisfacția față de
viață
Scala de evaluare a
satisfacției față de viață Grup țintă 25,625 8
Grup de control 15,25 8
Total 20,4375 16

Tabel 2. Satisfacția față de viață – comparație grup țintă și grup de control

Stima de sine la adulții tineri care au trecut printr -o situație de criză a fost măsurată
cu Scala stimei de sine a lui Rosenberg și indică o diferență destul de mare între mediile
grupului țintă și ale grupului de control. Adulții tineri care au participat la șed ințe
psihoterapeutice după situația de criză au înregis trat în medie o valoare de 30,375 , pe când cei
care nu au făcut acest lucru o valoare de doar 15,875 (Tabel 3 ).
În interpretarea rezultatelor, trebuie să luam în considerare că media grupului țintă se
încadrea ză în grila stimei de sine medie (între 17 și 33 puncte ), iar media grupului de control
în cea a stimei de sine scăzută (între 1 0 și 16 puncte).

Medie N
Stima de sine
Scala stimei de sine a
lui Rosenberg Grup țintă 30,375 8
Grup de control 15,875 8
Total 23,125 16

Tabel 3. Stima de sine – comparație grup țintă și grup de control

Adulții tineri care au trecut printr -o criză și au urmat consiliere psihoterapeutică au
simptome mai ușoare în ceea ce privește tulburarea de stres posttraumati c. Pe Scala
impactului evenimentel or, media acestora este de 21, 375, mai mică decât grupul de control,
care are 30,125 (Tabelul 4 ). Pentru interpretarea acestor rezultate, este relevant să menționăm
că scorul poate varia între 0 și 88.
Conform grilei de i nterpretare identificată în literatura de specialitate, grupul țintă
manifestă o parte din simptomele tulburării de stres posttraumatic, într -o formă atenuată. De
altfel, acesta este cazul și pentru grupul de control (având un scor sub 33 de puncte), însă
simptomele acestora sunt mai puțin ușoare decât în cazul grupului țintă.

50

Medie N
Simptome PTSD
Scala impactului
evenimentelor Grup țintă 21,375 8
Grup de control 30,125 8
Total 25,75 16

Tabel 4. Simptome tulburarea de stres posttraumatic – compa rație grup țintă și grup de
control

4.5.2. Comparație între abordări psihoterapeutice în situații de criză
În a doua secțiune a cercetării, dorim să evidențiem eventualele diferențe între două
categorii de abordări psihoterapeutice: cele cognitiv -comporta mentale și cele dinamic –
psihanalitice. Așadar, vom calcula media folosind doar informațiile oferite de către adulții
tineri care au participat la ședințe de ps ihoterapie timp de aproximativ 2 luni (grupul țintă).
În primul rând, am comparat satisfacția f ață de viață pentru adulții tineri care au ales
psihoterapii cognitiv -comportamentale și psihoterapii dinami c-psihanalitice – un număr de 4
adulți tineri în primul caz și 4 în al doilea. Media înregistrată pentru satisfacția față de viață ne
indică fapt ul că există efecte ușor diferite ale tipurilor de abordări psihoterapeutice în ceea ce
privește sa tisfacția față de viață (Tabel 5 ): 24,5, în comparație cu 26,75 .
Conform acestor rezultate, psihoterapiile cognitiv -comportamentale sunt ușor mai
eficace ca cele dinamic -psihanalitice în creșterea satisfacție i față de viață ale adulților tineri
care au fost într -o situație de criză.

Medie N
Satisfacția față de
viață
Scala de evaluare a
satisfacției față de
viață Psihoterapii cognitiv -comportamentale 24,5 4
Psihoterapii dinamic -psihanalitice 26,75 4
Total 25,625 8

Tabel 5. Psihoterapii cognitiv -comportamentale și dinamic -psihanalitice: satisfacția față de
viață

51

Am aplicat aceleași calcule pentru a afla dacă stima de sine a adolescenților care au
trecut prin situații de criză a fost influențată de alegerea abordării psihoterapeutice. Media
rezultatelor scalei stimei de si ne a lui Rosenberg este de 27,5 în cazul psihoterapiei c ognitiv –
comportamentale și 33,25 în cazul celor dinamic -psihanalitice (Tabel 6 ) – așadar, la o prima
impresie, ni se indică posibilitatea ca psihoterapiile dinamic -psihanalitice să fie mai eficace în
creșterea stimei de sine a adolescenților care au trecut printr -o situație de criză.

Medie N
Stima de sine
Scala stimei de sine
a lui Rosenberg Psihoterapii cognitiv -comportamentale 27,5 4
Psihoterapii dinamic -psihanalitice 33,25 4
Total 30,375 8

Tabel 6. Psihoterapii cognitiv -comportamentale și dinamic -psihanalitice: stima de sine

Intensitatea și frecvența simptomelor tulburăr ii de stres posttraumatic au consecințe
foarte serioase, de aceea este important să aflăm dacă o anumită abordare psihoterapeutică le
poate scădea rapid. Din păcate, studiul nostru nu indică o diferență prea mare dintre mediile
celor două tipuri de psihote rapii, cognitiv -comportamentale și dinamic -psihanalitice, acestea
fiind de 21,75, respectiv 21 (Tabel 7), ceea ce înseamnă că nu am găsit dovezi care să sprijine
ipoteza respectivă.

Medie N
Simptome PTSD
Scala impactului
evenimentelor Psihoterapii cogn itiv-comportamentale 21,75 4
Psihoterapii dinamic -psihanalitice 21 4
Total 21,375 8

Tabel 73. Psihoterapii cognitiv -comportamentale și dinamic -psihanalitice: simptome ale
tulburării de stres posttraumatic

52
4.6. Discuție
În luc rarea de față, am propus ideea conform căreia comportamentele, procesele
cognitive și emoționale ale adulții tineri în situații de criză sunt influențate de alegerea
abordărilor psihoterapeutice. În primul rând, am testat efectul psihoterapiei, iar acesta este
unul statistic semnificativ în ceea ce privește satisfacția față de viață, tulburarea de stres post –
traumatic și stima de sine. În al doilea rând, am comparat efectele pe care le au două tipuri
diferite de abordări psihoterapeutice, în speranța de a i dentifica o eficacitate mai mare la una
dintre ele în ceea ce privește ameliorarea simptomelor pe termen lung care apar la adulții
tineri care au trecut printr -o situație de criză.
În Tabelul 8 , indicăm dacă ipotezele au fost adoptate sau respinse în urma cercetării.
Pe scurt, prima ipoteză principală cu ipotezele secundare care îi corespund au fost confirmate,
iar a doua ipoteză principală cu ipotezele secundare aferente nu. Totodată, prima ipoteză nulă
a fost respinsă („Continuarea intervenției în criză cu ședințe de psihoterapie nu are efecte la
nivelul comportamentului, proceselor cognitive și afective ale adolescenților” ), însă nu am
reușit să strâng dovezile necesare pentru a respinge a doua ipoteză nulă („Tipul abordării
psihoterapeutice ales nu are efect asupra comportamentului, proceselor cognitive și afective
ale adolescenților post -criză”).

Ipoteze principale și secundare Confirmată
H1 Continuarea intervenției în criză cu ședințe de psihoterapie are
efecte pozitive la nivelul comportamentului, proceselor cognitive
și afective ale ad ulților tineri DA
Urmarea intervenției în criză cu ședințe psihoterapeutice
crește nivelul satisfacției față de viață la ad ulți tineri DA
Urmarea intervenției în criză cu ședințe psihoterapeutice
crește nivelul st imei de sine la ad ulți tineri DA
Urmarea intervenției în criză cu ședințe psihoterapeutice
scade frecvența, intensitatea sau numărul simptomelor
tulburării de stres posttraumatic la ad ulți tineri DA
H2 Efectele pozitive ale psihoterapiei după o situație de criză asupra
comportamentului, proceselor cognitive și afective ale adulților
tineri depinde de tipul de abordare psihoterapeutică aleasă NU
Psihoterapia cognitiv -comportamentală crește nivelu l stimei
de sine la adulții tineri post-criză mai mult de cât NU

53
psihoterapia dinamic -psihanalitică.
Psihoterapia cognitiv -comportamentală crește nivelul
satisfacți ei față de viață la adulții tineri post-criză mai mult
decât psihoterapia dinamic -psihanalitică. NU
Psihoterapia cognitiv -comportamentală sc ade fr ecvența,
intensitatea sau numărul simptomelor tulburării de stres
posttraumatic la adulții tineri post-criză mai mult decât
psihoterapia dinamic -psihanalitică. NU

Tabel 8. Ipoteze confirmate, ipoteze respinse
Chiar dacă doar jumătate din ipotezele noastr e s-au confirmat, rezultatele cercetării
de față se află în concordanță cu alte cercetări din domeniu. În primul rând, un studiu de tip
meta -analiză realizat de Smith, Glass și Miller (1980) a folosit 475 de studii cu privire la
eficacitatea psihoterapiei în general a concluzionat că psihoterapia are un efect mare (mărimea
efectului a fost de 0.85, peste 0.8, ceea ce e considerat un efect mare). Aceste rezultate au fost
sprijinite și de altele similare. Bineînțeles, în lucrarea de față nu ne -am propus să af lăm
eficacitatea generală a psihoterapiei, ci doar cea pentru adulții tineri care s -au aflat recent într –
o situație de criză, însă efectele psihoterapiei sunt de necontestat și în cazul acestora.
Totodată, chiar dacă ne așteptam să identificăm măcar un as pect în care cele două
abordări psihoterapeutice să aibă un impact diferit, aceste rezultate nu intră în contradicție cu
literatura de specialitate. Studiate în mod individual, abordările psihoterapeutice cognitiv –
comportamentale și dinamic -psihanalitice s unt ambele eficace, însă, atunci când sunt
comparate, nu reiese superioritatea uneia dintre ele. Shedler (2010) explică: „rezultatele
pentru diferite terapii au fost echivalente, în mod surprinzător, și nicio formă de psihoterapie
nu s-a dovedit a fi super ioară unei alteia. În rarele cazuri în care s -au găsit diferențe între
tratamente active, rezultatele favorizau tratamentul preferat de cercetători ”.
Având în vedere rezultatele, este necesar să le analizăm și să propunem explicații
pentru rezultatele obți nute – în special, pentru faptul că nu am putut respinge a doua ipoteză
nulă: tipul abordării psihoterapeutice ales nu are efect asupra comportamentului, proceselor
cognitiv e și afective ale adulților tineri post-criză . Acestea vor fi prezentate în cadrul
limitărilor cercetării.

54
4.6.1. Limitări ale cercetării
Cercetarea de față are o serie de limitări, pe care le vom menționa în continuare.
Aceste limitări vor fi folosite pentru a realiza recomandări pentru cercetările următoare.
 Dimensiunea populației analizate (în special pentru a doua secțiune a cercetării ):
este nevoie de mai mult de 8 participanți la studiu care să fi beneficiat de
psihoterapie pentru a obține date mai precise cu privire la impactul tipului de
psihoterapie ales.
 Tipurile de abordăr i psihoterapeutice : având în vedere rezultatele obținute,
considerăm că ar fi nevoie de o strategie de cercetare mai aplicată. De exemplu,
s-ar putea compara tipuri mai specifice de psihoterapie sau chiar tehnici
psihoterapeutice.
 Schimbările vizate la ad ulți tineri : studiul de față a cercetat doar stima de sine,
viziunea asupra vieții și simptomele tulburării de stres posttraumatic. O situație
de criză are un impact extins asupra psihicului și corpului uman, așa că ar trebui
studiate multe altele.
 Diferen țele dintre psihoterapeuți: datele obținute la studiu pot fi influențate de
experiența, nivelul de competență și pregătire al psihoterapeuților. Din cauza
dificultății de a avea acces la participanți la studiu, nu am putut selecta
psihoterapeuții, astfel î ncât studiul să nu fie influențat de diferențele din practica
acestora.
4.6.2. Recomandări pentru cercetări viitoare
Una dintre întrebările pe care le pot adresa cercetările viitoare din domeniu este
următoarea: sunt rezultatele acestui studiu influ ențate de decizia adultului tânăr de a urma
ședințele de psihoterapie? Dacă subiectul se limitează la intervenția în criză, fără a urma
ședințe de psihoterapie, nu înseamnă că acesta dispune de resursele necesare pentru a depăși
criza fără consecințe pe termen l ung.
Decizia de a participa la ședințe de psihoterapie poate indica determinarea, voința și
motivația mai mare a adultului tânăr de a trece peste traumă. A se observa diferența dintre un
adult tânăr care urmează ședințe de psihoterapie pentru că a fost ob ligat de familie , cu toate că
acesta nu dorește să le urmeze, și un adult tânăr care a decis că dorește să le urmeze, cu scopul
de a depăși complet efectele situației de criză.
Așadar, rezultatele psihoterapiei pot fi influențate de acești factori (motiva ție,
determinare, implicare în procesul psihoterapeutic), nu numai de abordarea pe care o adoptă

55
psihoterapeutul sau de experiența și competențele acestuia. În consecință, viitoare cercetări cu
privire la abordările psihoterapeutice ar trebui să includă ca variabilă motivația persoanei, cel
puțin.
4.6.3. Implicații pentru practică
Cercetarea de față nu are un scop strict teoretic, ci prezintă și anumite implicații
pentru practică. Una dintre intențiile noas tre a fost de ajuta adulții tineri dintr -o situați e de
criză să ia alegeri bune cu privire la terapie: decizia de a căuta sprijin psihoterapeutic și de a
selecta cea mai potrivită abordare psihoterapeutică.
Rezultatele noastre pot fi prezentate pe ntru a încuraja adulții tineri să aleagă să
continue inter venția în criză cu psihoterapie. Aceștia pot fi informați cu privire la fa ptul că
doar două luni de psihoterapie după situația de criză îi poate ajuta cu creșterea nivelului de
stimă de sine, cu creșterea nivelului satisfacției față de viață și cu scăderea intensității și
frecvenței eventualelor simptome asociate tulburării de stres posttraumatic. Totodată, în
legătură cu alegerea abordări i psihoterapeutice, adulții tineri trebuie informați după o situație
de criză că cel mai important este să meargă la șed ințe de psihoterapie, indiferent de abordare
(între cea cognitiv -comportamentală și cea dinamic -psihanalitică) , acestea având rezultate
benefice comparabile.

56

CONCLUZII
Principala concluzie a acestui studiu constă în sublinierea importanței psihoterapiei
după o situație de criză. Rezultatele prezentate în capitolul al patrulea ne indică faptul că
intervenția în criză nu este suficientă pentru asigurarea sănătății și bunăstării mintale pe
termen lung a persoanei care a trecut printr -o situație de criză – în cazul acestui studiu, a
adultului tânăr . Pentru a restabili încrederea în propria persoană, psihoterapia este de mare
ajutor, chiar dac ă este vorba de aproximativ două luni de psihoterapie, cu câte o ședință de
două ore pe săptămână. Îmbunătățiri a cunosc ut și satisfacția acestor adulți față de viață;
psihoterapia a ajutat foarte mult și în privința ameliorării simptomelor tulburării de stres
posttraumatic.
Chiar și atunci când o persoană s -a decis că dorește să înceapă psihoterapia, poate fi
dificil să al eagă între diverse abordări. Comparând între efectele a două abordări
psihoterapeutice diferite în privința stimei de sine, satisfacției față de viață și a tulburării de
stres posttraumatic, niciuna dintre cele două abordări nu s -a distins prin efecte mai puternice
sau mai slabe. Atât p sihoterapia cognitiv -comportamentală , cât și psihoterapia dinamic –
psihanalitică sunt eficace pentru subiecții care au trecut printr -o situație de criză. Ceea ce este
de remarcat este faptul că acei indivizi care își dau seama că un anumit eveniment
traumatizant din viața lor le depășește puterea de rezolvare și recunosc că au nevoie de ajutor
și apelează la specialist au potențial de a depăși situația și de a se dezvolta.
Având în vedere că șansele de apariție a unei situații de criză în actualele condiții
sociale sunt destul de mari este esențial a se ține seama de implicațiile benefice ale apelării la
ajutor specializat pentru a depăși criza și pentru a pregăti terenul în vederea unor noi situații
cu potențial stresant. Din p ăcate, societatea românească este încă reticentă la tratamentul
psihologic și psihiatric, ținând cont că, de foarte multe ori, indivizii cad în patimile
dependențelor de diferite feluri sau chiar ajung să se sinucidă, nemaigăsind alte soluții viabile
la pr oblemele ce se ivesc în viețile lor. De subliniat aici este că, pe lângă importanța
conștientizării propriilor probleme si a nevoii de ajutor, este de un real ajutor intervenția
familiei sau a apropiaților, care pot ridica semnale de alarmă și redirecționa indivizii care se
confruntă cu situații de criză spre ajutorul specializat.
Consilierea psihologică este de un real ajutor persoanelor aflate î ntr-o situație de
criză. Consilierul ajută beneficiarul să controleze situația și să găsească soluții pentru
problema cu care se conf runtă, prin dezvoltarea unor abilități practice. Psihoterapia se

57
concentrează pe suferința interioară (tristețe, anxietate, durere , frică, atacuri de panica, etc ).
Durata procesului terapeutic este diferită, în funcție de profunzimea , gravitatea și vechimea în
timp a problemei, precum și de deschiderea, flexibilitatea și cooperarea persoanei care solicită
ajutor. Se vor avea în vedere : crearea unui sens psihologic al siguranței, stabilizarea
emoțională și fiziologică, conexiunea la r ețeaua de suport social, creșterea eficacității
personale și crearea unui sens al speranței. Indiferent de abordarea psihoterapeutică abordată,
apelarea la ajutor specializat când nicio metodă cunoscută nu pare a da rezultate este primul
pas spre ieșirea d in impas. Responsabilitatea restabilirii echilibrului aparține întotdeauna celui
care se confruntă cu această criză, dar cel care oferă ajutorul este cel care joacă rolul unui
ghid conștient, echidistant și partener.
Ca o concluzie personală, a unei persoa ne care s -a confruntat cu o situație de criză în
ultimul an, pot spune că o criză are potențialul de a te modela și de a trezi la realitate, de a
reconsidera vechile modele de adaptare și rezolvare a problemelor si de a te menține
conștient. De asemenea, b eneficiul psihoterapiei poate fi luat în considerare, iar parteneriatul
activ și dedicat terapeut -pacient poate modela o nouă persoană care are de învățat și evoluat
dintr -o astfel de situație, mai presus de orice efect nociv al problemei. În orice persoan ă se
află resursele necesare de a face față vieții și provocărilor ei, doar că acestea trebuie
descoperite, fundamentate și acceptate ca atare de persoana în cauză. Clar, din punctul meu de
vedere, recunosc pe deplin efectul modelator și oportunitatea de s chimbare care se află în
spatele celui mai negru scenariu de viață sau eveniment traumatizant. Așa cum spunea
Epictet, în motto -ul de deschidere al acestei lucrări, nu evenimentele în sine afectează
oamenii, ci modul în care aceștia le percep și funcție de puterea pe care ei înșiși le -o acordă.
Nu vreau să miniminez efectele unei crize, ci doar să subliniez faptul că având suportul util la
momentul potrivit putem să transformăm evenimentul traumatizant într -o oportunitate de
creștere și evoluție, prin răbda re și dragoste față de sine.

58

BIBLIOGRAFIE
1. Brown, F., Rainer, J. (2006) „Too much to bear: An introduction to crisis intervention
and therapy”, Clinical Psychology. 62(8). pp. 953 -957.
2. Caplan, G. (1974) „Support Systems and Community Mental Health: Lectur es on
concept development”, Behavioral Publications , New York.
3. Dafermos, M. (2014) „Vygotsky’s analysis of the crisis in psychology: Diagnosis,
treatment, and relevance”, Theory and Psychology. 1-19
4. Diener, E., Emmons, R. A., Larsen, R. J., & Griffin, S. ( 1985) „The Satisfaction with
Life Scale”, în Journal of Personality Assessment , 49. pp. 71 -75.
5. Halpern, H .A. (1973) „Crisis theory: a definitional study”, Community M ental Health
Journal , 9 (4), 342-349.
6. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008) „Sisteme de psihot erapie și con siliere psihologică”,
București, Editura KULLUSYS.
7. Holdevici I. (2005) – "Psihoterapie cognitiv – comportamentala -Managementul
stresului pentru un stil de viata optim", Ed. Stiin telor Medicale, Bucuresti
8. Horowitz, M.; Wilner, N.; Alvarez, W. (1979) „Impact of Event Scale: A measure of
subjective stress”. Psychosomatic Medicine, 41, 209 -218
9. Kendall, P. C., Holmbeck, G., & Verduin, T. (2004) „Methodology, design, and
evaluation in psychotherapy research”, în M. J. Lambert (coord.), Bergin and Ga rfield’s
handbook of psychotherapy and behavior change (5th ed). New York: John Wiley, pp. 16 –
43.
10. Krohne, H.W. (2002) „Stress and Coping Theories ”, Johannes Gutenberg -Universität
Mainz Germany. Accesat online în aprilie 2017. URL: http://userpage.fu –
berlin.de/schuez/folien/Krohne_Stress.pdf
11. Leiper, R., Kent, R. ( 2001 ) Working Through Setbacks in Psychtherapy. Crisis,
Impasse and Relapse. London: Sage Publications.
12. Lister -Ford, C. (2007) A short introduction to Psychotherapy. Londra: Sage
Publications Ltd.
13. Loughran, H. (2011) Understanding crisis therapies: An integrative approach to crisis
intervention and post traumatic stress . London: Jessica Kingsley Publishers.
14. Marris, P. (201 5) Loss and Change (Psychology Revivals): Revised Edition . New
York: Routlegde.

59
15. Parad, H.J., Parad, L.G. (1990) „Crisis intervention: an introductory overview”, în
Crisis intervention book 2: The practictioner’s sourcebook for brief therapy. Parad H.J.,
Parad L.G. (coord.), Milwaukee, WI: Family Service America.
16. Pavot, W. G., Diener, E., Colvin, C. R., & Sandvik, E. (1 991) „Further validation of
the Satisfaction with Life Scale”, în Journal of Personality Assessment , 57. pp. 149 -161
17. Poal, P. (1990) „Introd uction to the theory and practice of crisis intervention”,
Quaderns de Psicologia. 10. 121 -140.
18. Puleo, S., McGlothlin, J. (2014) „Overview of Crisis Intervention”, în Crisis
Assessment, Intervention, and Prevention, 2nd Edition. Jackson -Cherry L., Erford B .
(coord.), Upper Saddle River, NJ: Pearson.
19. Shedler, J. (2010) „The Efficacy of Psychodynamic Psychotherapy”, American
Psychologist, 65, 2, pp. 98 -109.
20. Smith, M. L.; Glass, G. V.; Miller, T. I. (1980) The benefits of psychotherapy .
Baltimore, MD: Johns H opkins University Press.
21. Stevens, B.A., Ellerbrock, L.S. (1995) „Crisis Intervention: An Opportunity to
Change”, ERIC Digest .
22. Voicu, I., Marineanu, V. (2016) Intervenția în criză și primul ajutor psihologic. Ghid
operațional. București: Editura Centrului T ehnic al Armatei.
23. Vrasti, R. (2012) Ghid practic de intervenție în criză. Accesat online în Aprilie 2017.
URL: www.vrasti.org
24. Vrasti, R. (2009) „Măsurarea Tulburării Posttraumatice de Stres”, Măsurarea
Sănătății Mental e. Accesat online în iulie 2017. URL:
http://www.vrasti.org/evaluarea%20PTSD.pdf
25. Kawamura, N.; Yoshiharu, K.; Nozomu, A. (2001) „Suppression of Cellular Immunity
in Men with a Past History of Post Traumatic Stress Disorder”, în American Journal of
Psychiatry . 158. 484 -486.
26. Anatomia intervenției în criză
http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/ANATOM IA-INTERVENTIEI –
PSIHOLOG32.php
27. Intervenția în criză – o alternativă șa psihiatria instituțională
http://www.romjpsychiat.ro/article/i nterventia -n-criz-o-alternativ -la-psihiatria -institutional –
radu-vrasti

60
ANEXA 1
Scala satisfacției față de viață (SWSL)
Instrucțiuni
Mai jos sunt cinci afirmații cu care ați putea fi de acord sau nu. Folosind scala de jos de la 1 la
7, indicați atitudin ea dvs. față de fiecare item. Vă rugăm să fiți deschis și sincer în
răspunsurile dvs. Vă mulțumim!
7 – acord total
6 – acord
5 – oarecum de acord
4 – nici acord, nici dezacord
3 – oarecum dezacord
2 – dezacord
1 – dezacord total

Din cele mai multe punct e de vedere, viața mea este aproape de idealul
meu.
Condițiile vieții mele sunt excelente.
Sunt satisfăcut de viața mea.
Până acum, am obținut lucrurile importante pe care le vreau în viață.
Dacă aș putea să îmi încep viața din nou, nu aș schimba a proape nimic.

Calcularea scorului pentru scala de evaluare a satisfacției față de viață se realizează
adunând rezultatele pentru fiecare item: minim 1 și maxim 7. Chiar dacă scorurile trebuie
înregistrate ca atare, autorii oferă și o interpretare a aces tora:
 între 31 și 35: foarte satisfăcut
 între 26 și 30: satisfăcut
 între 21 și 25: oarecum satisfăcut
 20: neutru
 între 15 și 19: oarecum nesatisfăcut
 între 10 și 14: nesatisfăcut
 între 5 și 9: extrem de nesatisfăcut

61
ANEXA 2
Scala stimei de sine a lui Ros enberg

Mai jos sunt cinci afirmații cu care ați putea fi de acord sau nu. Această scală măsoară
sentimentul global al valorii personale si auto acceptării. Vă rugăm să folosiți scala de jos de
la 1 la 5 pentru a indica atitudinea dvs. față de fiecare item .

Total dezacord Dezacord Acord Total
acord
1) În general sunt mulțumit(ă) de
mine.
2) Câteodată mă gândesc că nu valorez
nimic.
3) Cred că am o serie de calități bune.
4) Sunt capabil(ă) să fac lucrurile la
fel de bine ca ceilalți.
5) Simt că nu am prea multe de care sa
fiu mândru(ă).
6) Câteodată mă simt realmente inutil.
7) Mă gândesc că sunt un om de
valoare, cel puțin la fel ca alte
persoane.
8) Mi -ar plăcea să am mai mult
respect fată de mine însumi.
9) Ținând cont de toate, am tendința să
cred că sunt un (o) ratat(ă).
10) Am o părere pozitivă despre mine.

Interpretare:
Scala are 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns: total dezacord (1 punct) și total acord (4
puncte). Itemii 2,5,6,8,9 se co tează invers. Scorurile pot fi cuprinse între 10 și 40.
Scala stimei de sine Rosenberg (Rosenberg Self -Esteem Scale, 1965), scală de 10
itemi care măsoară sentimentul general al valorii personale, o stimă de sine globală. Este una

62
din cele mai cunoscute și bine validate scale întâlnite în literatura de specialitate din S.U.A. în
cercetările asupra stimei de sine. Testul este format din 10 afirmații pe care subiecții trebuie
să le coteze în funcție de părerea lor despre ei înșiși pe o scală de tip Likert de 4 trepte, de la 1
= dezacord puternic, până la 4 = acord puternic. La interpretarea rezultatelor se vor lua ca
etalon valorile cuprinse între: 10 -16 puncte – stima de sine scăzută; 17 -33 puncte – stima de
sine medie; 34 -40 puncte – stima de sine înalt.
Astfel, la cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:
10-16 puncte – stima de sine scăzută
17-33 puncte – stima de sine medie
34-40 puncte – stima de sine înaltă

63

ANEXA 3
Scala impactului evenimentelor – revizuită

Lista de mai jos cu prinde o listă de dificultăți pe care le au uneori oamenii după evenimente
de viață stresante. Vă rugăm să citiți fiecare item și apoi să indicați în ce grad vă regăsiți în
afirmațiile respective pentru ultimele șapte zile , în legătură cu evenimentul stres ant.

4 – foarte mult
3 – destul de mult
2 – moderat
1 – puțin
0 – deloc

0 1 2 3 4
1. Orice amintire îmi înapoia sentimentele legate de eveniment
2. Aveam probleme când trebuia să dorm
3. Alte lucruri mi -l aminteau
4. M-am simțit ir itat și nervos
5. Evitam să fiu supărat când mă gândeam la eveniment sau
când mi -l aminteam
6. Mă gândeam la eveniment când nu voiam acest lucru
7. Simțeam că nu s -a întâmplat sau că nu a fost real
8. Încercam să mă feresc de ceea c e îmi aducea aminte de
eveniment
9. Imagini ale evenimentului mă invadau
10. Eram ușor de speriat și încordat
11. Încercam să nu mă gândesc la eveniment
12. Eram conștient că încă mai am multe sentimente în legătură
cu el, dar nu în cercam să -l rezolv
13. Sentimentele mele în legătură cu evenimentul erau amorțite.

64
14. M-am surprins acționând sau simțindu -mă ca și cum
evenimentul se întâmpla din nou.
15. Am avut dificultăți în a adormi
16. Aveam „valuri” de sent imente puternice în legătură cu
evenimentul
17. Încercam să mi -l scot din memorie
18. Mi-a fost greu să mă concentrez
19. Amintirea evenimentului mi -a provocat reacții fizice, cum ar
fi transpirație, dificultăți de respirație, greață și p alpitații
20. Visam evenimentul
21. M-am simțit vigilent, în gardă
22. Încercam să nu vorbesc despre el

Scorul poate varia între 0 și 88 (fiind 22 de itemi, pentru care valoarea maximă este
4). Scorul poate fi interpretat astfel:
 peste 24 de puncte: tulburarea de stres posttraumatic devine o posibilitate
clinică; persoanele care au un scor de cel puțin 24 de puncte au această
tulburare, cel puțin parțial, manifestându -se cel puțin o parte din simptome;
 peste 33 de puncte: conform li teraturii de specialitate, acesta este cel mai sigur
prag peste care apare diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic;
 peste 37 de puncte: din acest punct, apar îngrijorări de ordin medical;
cercetătorii avertizează că peste acest scor, simptomele su nt suficient de
puternice încât să suprime funcționarea sistemului imunitar (Kawamura,
2001).