Abordari Psihologice Si Sociale In Activitatea de Supraveghere Si Consiliere a Persoanelor Seropozitive

În supravegherea Serviciului de Probațiune București se află aproximativ 3000 de persoane, care au săvârșit infracțiuni. Este greu de trasat un set de caracteristici pentru aceste persoane – din punct de vedere al vârstei, nivelul educațional, proveniența familială, nivelul socio-profesional, dar și din punct de vedere al infracțiunilor săvârșite – spectrul persoanelor supravegheate fiind deosebit de vast, de natură a reflecta tipurile de indivizi și mediile de proveniență, ce alcătuiesc societatea noastră. Această diversitate conduce la o paletă foarte largă de probleme criminogene și / sau sociale cu care se confruntă persoanele supravegheate, unele dintre acestea fiind, de asemenea, caracteristice societății noastre, dar altele fiind cu totul specifice persoanelor care săvârșesc infracțiuni. De exemplu, este un lucru obișnuit ca o persoană să aibă dificultăți în ocuparea unui loc de muncă, dar având în vedere carențele educaționale, familiale și cognitive, care se evidențiază la unele persoane supravegheate, acest aspect devine mult mai dificil. Mergând mai departe cu această simplă analiză și pornind de la dificultățile persoanelor supravegheate, ne îndreptăm atenția către două aspecte delicate – probleme legate de consumul de droguri (de risc, de mare risc, precum și substanțe noi cu proprietăți psihoactive – „drogurile etnobotanice”) și starea de sănătate.

După anul 2008, am observat că administrarea heroinei a început să fie treptat amestecată, completată sau chiar înlocuită de consumul de etnobotanice, ceea ce s-a concretizat în ultimii ani prin apariția unor probleme de sănătate mai grave, în rândul consumatorilor și chiar înmulțirea deceselor. Printe problemele de sănătate cu care se confruntă o parte a persoanelor supravegheate, indiferent de experimentarea consumului de droguri sau nu, se află și infectarea cu virusul HIV. Deși numărul acestor persoane este destul de mic, chiar foarte mic (sub 1%), raportat la totalul persoanelor supravegheate, totuși, fiecare consilier de probațiune din Serviciul de Probațiune București are în evidența sa cel puțin o persoană diagnosticată HIV pozitiv.

Pornind de la semnificația reintegrării sociale – care reprezintă “un proces ce urmează unei pedepse (de obicei pedepsei cu închisoarea) prin care fostul infractor își recapătă calitatea de membru al comunității (Robinson & Crow, 2009, p. 124)”, fiind un concept complementar cu “reabilitare”, “resocializare”, “reeducare”, “reformare” – ne gândim ce presupune acest proces (care implică schimbare comportamentală și restructurare cognitivă, chiar repoziționare față de sistemul propriu de valori), când ne referim la persoanele seropozitive. Acestea prezintă o serie de particularități psihologice, care se instalează și dezvoltă odată cu aflarea diagnosticului și care se confruntă cu problema etichetării și a excluderii sociale de două ori. De exemplu, în căutarea unui loc de muncă vor întâmpina dificultăți atât din cauza mențiunilor în cazierul penal, dar și din cauza diagnosticului, mai ales că aria în care pot profesa este mult restrânsă, atât din cauza măsurilor de siguranță publică, dar și din cauza condițiilor deosebit de solicitante, care ar putea contribui la înrăutățirea stării de sănătate. Pe de altă parte, accesul la informare și la consiliere psihologică fiind destul de redus – în ceea ce privește persoanele seropozitive aflate în evidența serviciului nostru, atragem atenția și asupra pericolului de transmitere a virusului și către alte persoane, iar în cazul în care acest lucru se petrece cu bună știință, actul este încadrat ca infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

În contextul discriminării, al marginalizării și al respingerii chiar și de către cei apropiați, există tendința de ascundere a diagnosticului – chiar și în situația în care este vorba de ocuparea unui loc de muncă, în domeniul alimentar, cosmetică, igienă publică, de exemplu – sau de omitere în viața particulară, de cuplu. Iar această tendință se concretizează într-un adevărat pericol social, ce poate fi eliminat prin informare corectă și responsabilizare, însoțite în procesul de consiliere de sentimentul de siguranță și acceptare. Desigur că prezența acestei afecțiuni și menționarea către ceilalți este o chestiune de alegere personală, ținând cont de normele de confidențialitate menite să protejeze persoana împotriva discriminării și excluderii sociale, dar această confidențialitate prezintă limite, ce nu trebuie încălcate. Zona de interes în această lucrare este reprezentată atât de particularitățile psihologice și sociale caracteristice acestor persoane, cât și de dificultățile și provocările întâmpinate în procesul de reintegrare socială, dar și de conștientizarea faptului că numărul real al acestor persoane, aflate în evidența Serviciului de Probațiune București, nu poate fi stabilit cu exactitate, existând motive temeinice pentru a considera că acesta este mult mai mare în realitate.

În această ordine de idei, se conturează necesitatea acordării unei atenții deosebite modului de abordare a persoanelor seropozitive aflate în evidența serviciului de probațiune, în sensul înțelegerii problemelor întâmpinate de acestea, a modului în care aceste probleme rezonează în comportamentul lor și în modalitatea de a face alegeri. În activitatea practică, în munca directă cu persoane supravegheate seropozitive, precum și în discuțiile cu ceilalți consilieri de probațiune, am resimțit lipsa unei pregătiri care să aducă informații de actualitate cu privire la serviciile sociale de care aceste persoane pot beneficia, la formele de tratament existente, la particularitățile și implicațiile psihologice ale construirii unui trai apreciat ca fiind „normal”, în condițiile infectării cu HIV sau a existenței sindromului SIDA. În lipsa unei pregătiri structurate, consilierii se informează individual, în funcție de cazurile cu care se confruntă, precum și din discuțiile cu beneficiarii, ceea ce conduce la o abordare neunitară și departe de a deține controlul asupra modului de acoperire a nevoilor sociale și psihologice ale persoanelor supravegheate seropozitive, cu scopul de a obține reabilitarea socială a acestora.

Capitolul 1

Noțiuni teoretice

Definiție

HIV (Humman Immunodeficiency Virus) este un virus uman ce afectează sistemul imunitar (mecanismul unic de apărare al organismului împotriva tuturor agenților infecțioși și organisme străine), în prezent reprezentând cea mai gravă problemă de sănătate, la nivel mondial. HIV, în prima fază, rămâne activ în organism o perioadă de timp, ce poate varia de la câteva luni la câțiva ani, fără să provoace efecte(Kartikeyan, 2007, p. 124). Ca și celelalte virusuri, acesta nu poate supraviețui independent, ci doar în interiorul unei celule. Într-un organism sănătos, globulele albe ale sângelui și anticorpii distrug organismele străine pentru a apăra corpul de diferite infecții și bacterii nocive. Globulele albe, numite CD4 limfocite (cu rolul de a apăra organismul de agenți străini precum ciuperci, celule străine, bacterii sau virusuri), sunt atacate de virusul HIV în momentul pătrunderii în organism, folosindu-le pentru a-și face copii ale propriului organism, mai exact, transformând o globulă albă într-o particulă HIV. Pentru a lupta cu această invazie, organismul produce aproximativ 2 miliarde de celule CD4 pe zi, însă, fără niciun rezultat pentru că virusul produce circa 10 miliarde de particule HIV(Spach & Hooton, 1996, p. 10).

În lipsa tratamentului, virușii se înmulțesc și numărul globulelor albe scade semnificativ până în momentul în care organismul cedează, nemaiputând lupta. Astfel, se dezvoltă o deficiență imunitară și organismul va fi expus mult mai repede diferitelor afecțiuni – numite și infecții oportuniste. Există 4 etape de progresie a virusului HIV(Crandall, 1999):

prima etapă, numită seroconversie, este perioada în care apar în sânge anticorpi străini, specifici HIV. Seroconversia nu se produce foarte repede, ci are nevoie de timp (cca. 4-12 săptămâni) pentru a produce anticorpii necesari. A fi pozitiv sau seropozitiv este sinonim cu infectarea sau prezența virusului în organism.

cea de-a doua etapă este cea fără simptome. Virusul rămâne în organism dar fără să provoace simptome. Această perioadă se poate menține începând de la câteva luni, până la câțiva ani.

următoarea etapă este caracteristică apariției simptomelor specifice HIV/SIDA, care sunt reprezentate prin infecții și tumori, ce nu pot fi cauzate în mod direct de virusul HIV, ci de infecțiile oportuniste, care s-au infiltrat în organism, pe fondul afectării sistemului imunitar.

ultima etapă este reprezentată de incapacitatea sistemului imunitar al organismului de a se mai apăra împotriva infecțiilor și degenerarea ireversibilă a stării generale de sănătate. Un organism sănătos are în jur de 800-1200 de celule CD4 pe mililitru cub în sânge, dar în cazul unei persoane ce suferă de SIDA sunt prezente mai puțin de 200 de globule albe (celule CD4) pe mililitru cub.

SIDA (Sindromul Imuno Deficienței Achiziționate/Dobândite) este o boală letală, reprezentând ultimul stadiu al infecției cu HIV, când organismul este foarte slăbit și limfocitele sunt tot mai puține. Afecțiunea nu reprezintă o boală în sine, ci o paletă vastă de afecțiuni care devin incompatibile cu viața, în cazul persoanelor infectate cu HIV(Feldman & Miller, 1998).

În limba română prescurtarea ar fi: SIDD însă, pentru evitarea celui de-al doilea ”D” care se pronunță greu, fiind mut, s-a adoptat sigla SIDA.

1.2. Scurt istoric

Afecțiunea este cunoscută, din anul 1981, sub numele de GRID (Gay Related Immunodeficiency), urmând ca în 1892 să fie redenumită SIDA (Sindromul Imunodeficienței Dobândite). Virusul a fost descoperit în anul 1983 de către Prof. Luc Montagnier din Institutul ”Pasteur”, alături de alți colaboratori, din Franța, urmând ca în 1984 să fie aprobat și de către Robert Gallo de țional de Cancer din Bethesda, Maryland(Bloor, 1995; Pașca, 2000). În anul 1985 au existat cazuri dramatice conform cărora copiii infectați au fost excluși din școală și au fost marginalizați social.

În anul 1986, un comitet internațional de nomenclatură a dat virusului denumirea definitivă de H.I.V. (Humman Immunodeficiency Virus). În anul următor a fost depistat și introdus în terapie, AZT-ul, primul antiretroviral împotriva acestui virus(Pinsky, Douglas, & Metroka, 1992).

Anul 1988 este unul decisiv în care se stabilește ziua mondială de luptă anti-SIDA, pe 1 Decembrie. Între anii 1991-1995 apar noi medicamente folosite împotriva bolii, fundița roșie devine simbolul luptei anti-SIDA, medicamentul menționat mai sus, AZT-ul și nașterea prin cezariană aveau să reducă transmiterea virusului de la mamă la făt.

Între 1996-2000 ia naștere o nouă organizație coordonată de ONU, numită UNAIDS ce avea ca scop informarea pe plan internațional cu privire la acest virus. Tot în această perioadă, speranța de viață crește datorită medicamentelor antiretrovirale combinate cu terapii.

În decursul acestei perioade, virusul se răspândește foarte repede și multe țări în curs de dezvoltare nu au fonduri suficiente pentru a asigura medicamentele necesare. În următoarea perioadă cuprinsă între 2001-2005, virusul se răspândește foarte repede, țările declară cât mai multe cazuri de infecție, vaccinele eșuând. În martie ia naștere un nou vaccin care blochează intrarea virusului în interiorul limfocitului, acționând la exteriorul acestuia. Anul 2006 s-a concretizat prin faptul că în urma cercetărilor, s-a constatat că virusul HIV/SIDA provine de la cimpanzeii capturați din jungla cameruneză – ”transferul virusului a avut loc prin consumul de carne sau contactul cu sângele acestora, foarte căutați pe piața neagră, fiind posibilă în acest fel, trecerea barierei genetice dintre specii, adaptarea virusului la corpul uman și creșterea virulenței sale” (Blaglosov, 2009, p. 11).

1.3. Modalități de transmitere

Virusul imunodeficienței umane se află în organismul uman infectat, în sânge (chiar și în cel menstrual), în spermă, secreții vaginale ale colului uterin și laptele matern, fiind prezent chiar și în lichidele adiționale ale corpului precum: măduva spinării, lichidul care înconjoară creierul, încheieturile oaselor și fătul, iar transmiterea către un organism neinfectat se poate face prin mai multe căi, supraviețuind la temperatura camerei, atâta timp cât lichidul care-l conține nu se usucă, este sensibil la alcoolul etilic dar imun la formol și ultraviolete (M. Weait, Routledge, 2007 p. 12).

Una dintre cele mai importante căi de transmitere a virusului este contactul sexual neprotejat (vaginal, anal sau oral), răspândirea acestei afecțiuni fiind cu precădere întâlnită în comunitățile de persoane cu orientare homosexuală, dar și în zona de practicare a sexului comercial, precum și în interiorul cuplurilor heterosexuale, mai ales în țările subdezvoltate.

O altă modalitate de transmitere are loc prin transfuziile de sânge, chiar dacă înainte de a fi donat acesta este testat, persoana donatoare se poate afla în fereastra imunologică (corpul ei, încă nu a format anticorpii specifici) și poate transmite virusul, fără a cunoaște măcar propria infecție și fără intenție, evident. În același mod, transplantul de organe și fertilizările cu spermă, pot reprezenta un risc destul de crescut în ceea ce privește transmiterea virusului. De asemenea, transmiterea este posibilă și prin ”rănirea sau penetrarea pielii, a mucoaselor cu instrumente nesterile, acele pentru perforarea urechii sau pentru efectuarea tatuajelor, foarfeci pentru manichiură/ pedichiură, lame de ras, expunerea pielii vătămate la sânge perforat(Blaglosov, 2009, p. 35).”

Transmiterea verticală – transmiterea virusului de la mamă la făt este o altă modalitate de infectare ce poate avea loc prin intermediul a trei posibilități și anume: infectarea în uter-poate apărea când fătul ia contact cu lichidul sau sângele mamei; în timpul nașterii-fătul se află în contact direct cu secrețiile vaginale, lichidul și sângele mamei; prin alăptare-virusul se află și în laptele matern și poate fi transmis când îl hrănește (B. D. Schoub, 1999, p120). Riscul transmiterii este cuprins între 25% și 40% tocmai de aceea le este recomandat mamelor infectate să nască prin cezariană și să alăpteze copilul doar artificial cu preparate din lapte praf, evitând astfel transmiterea virusului.

În continuare vom descrie legătura de cauzalitate între transmiterea HIV și consumul de droguri, subliniind unele aspecte din perspectiva activității de probațiune.

1.3.1. Consumul de droguri și infectarea hiv

Începând cu sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 se manifestă fenomenul de creștere al vizibilității consumului de droguri, iar corelat cu acesta problema contactării virusului HIV/SIDA ca urmare a administrării pe cale injectabilă a drogurilor ori a stilului de viață dezorganizat specific unor categorii de consumatori.

Raportul pe anul 2013 al Agenției Naționale Antidrog (ANA, 2013) face referire la o creștere alarmantă a numărului de consumatori de droguri afectați de virusul HIV. Explicațiile acestui fenomen constau în primul rând în manifestarea crizei care a afectat serviciile sociale începând cu anul 2008, pe fondul căreia, o serie de servicii de reducere a riscurilor (harm-reduction) adresate consumatorilor de droguri nu au mai primit finanțare. De asemnea, apariția pe piața drogurilor a substanțelor noi cu proprietăți psihoactive a generat repoziționări importante în obiceiurile de consum ale persoanelor dependente.

Începând cu anul 2008, sunt comercializate substanțele noi cu proprietăți psihoactive (SNPP) cunoscute și sub denumirea improprie de droguri legale sau etnobotanice (Botescu, 2011). În scurt timp, acestea devin foarte populare în rândul tinerilor, în primul rând ca urmare a accesibilității prețului, dar și a faptului că inițial comercializarea sau deținerea substanțelor menționate, nu intra sub incidența legii penale. Consumul acestora nefiind supus niciunei interdicții, drogurile erau vândute atât în cadrul unor magazine plasate de multe ori în proximitatea unor zone intens frecventate de către tineri, sau în mediul virtual. Intensitatea senzațiilor create, ușurința procurării acestora, lipsa riscurilor de a intra în conflict cu legea penală au determinat pe mulți tineri să debuteze în consumul acestui tip de droguri. Într-un timp scurt, aceste droguri au început să fie utilizate și de către consumatorii de droguri ilicite. Substanțele noi cu proprietăți psiho-active au avut un impact major la nivelul consumatorilor, consecințele administrării acestora fiind dramatice la nivelul stării de sănătate fizică și psihică a persoanelor dependente. Consumatorii au raportat instalarea mult mai rapidă a dependenței fizice dar mai ales psihice, precum și a gradului de toleranță (ajungându-se chiar la situații de consum a unei doze la 30 de minute). Însă ceea ce este specific acestor substanțe este apariția unor psihoze, insomnii, depresii, precum și administrarea lor pe cale intravenoasă, folosindu-se ace și seringi la comun sau procurate de pe jos, dintre gunoaie, observându-se alterarea oricărei minime conștientizări a riscurilor la care se expun.

Apariția etnobotanicelor poate fi corelată cu înmulțirea cazurilor de HIV, explică Adrian Abagiu, doctor de Boli Infecțioase Matei Balș. Practic, virusul HIV moare când sângele care îl conține se usucă – dacă un consumator se injectează cu o seringă care nu a mai fost folosită de mai multe ore, șansele să contacteze HIV sunt aprope inexistente. Cu cât trece mai mult timp, cu atât scade posibilitatea infectării. “Dupa circa 3 – 4 ore infecțiozitatea HIV scade foarte mult, de aceea consumatorii de heroină, care in mod normal se injectează după 8-12 ore aveau risc scăzut de infectare HIV”, spune doctorul Abagiu. Dar consumatorii de etnobotanice se injectau, în medie, de 6-10 ori pe zi, alungând până la 30 de ori, față de 3 – 6 injectări în cazul heroinomanilor, detaliază medicul.

Programe adresate consumatorilor de droguri, pentru reducerea riscurilor

Harm reduction (reducerea riscurilor) este sintagma ce definește politicile, programele, serviciile și acțiunile orientate către reducerea riscurilor/daunelor medicale, sociale și economice produse de consumul de droguri la nivel individual, comunitar și social.

 Această abordare pleacă de la ipoteza că obiectivul stopării sau eradicării consumului de droguri este nerealist, iar eforturile personalului din domeniul socio-medical ar trebui să se concentreze pe tratarea afecțiunilor produse de consum fără a urmări exclusiv abstinența, deoarece rata de recuperare a consumatorilor de droguri este extrem de mică. Alternativele propuse la modelul centrat pe abstinență constau în programe de schimb de seringi, terapie de substituție, săli de injectare, testare și consiliere voluntară și anonimă. Obiectivul acestor măsuri este diminuarea efectelor negative direct asociate consumului de droguri și a prevenirii apariției unor epidemii în populațiile de consumatori de droguri(Buning, Drucker, Matthews, O'Hare, & Newcombe, 2013).

Prima formă de harm reduction a fost în Statele Unite ale Americii – oferirea metadonei ca alternativă la heroină. Scopul urmărit a fost atunci, scăderea violenței asociată cu consumul de heroină și integrarea consumatorilor pe piața muncii.

Mai târziu, în perioada anilor `80, harm-reduction s-a extins din cauza epidemiilor de HIV. Un exemplu celebru este regiunea Mersey din , unde consumatorii primeau seringi gratuit, consiliere, asistență socială și nu erau urmăriți de poliție. În anul 1991 s-a constatat că în regiunea respectivă incidența HIV era cea mai scăzută din toată țara.

În România, harm reduction a pătruns la începutul anilor 2000, când a avut loc primul schimb de seringi, la un centru din incinta Spitalului Obregia – “Am dat prima seringă din Romania în anul 2000″ (își amintește Bogdan Glodeanu, de la organizația ALIAT). Caravanele de schimb de seringi, oferă și testare gratuită pentru depistarea infecției HIV – o picătură de sânge din deget, se aplică pe un mic dispozitiv din plastic. Dacă apar două linii roșii înseamnă că e un rezultat pozitiv. Pasul următor este ca infecția să fie confirmată la spital, prin testul ELISA. Doar 50% dintre cei depistați în stradă ajung și la spital și sunt îndrumați către tratament, estimează doctorul Abagiu, în cuprinsul reportajului „Nu mai sunt seringi” (Comunitatea independentă de jurnaliști – Casa Jurnalistului, 06.10.2014).

Potrivit studiului RHRN din 2013 costurile tratamentului împortiva HIV sunt estimate la 12.000 euro pe an, pentru un pacient, în timp ce costul seringilor este de 500 de euro. Cel mai eficient, pentru pacient și pentru societate, este ca infectarea cu HIV să nu aibă loc. Pentru asta există programele de schimb de seringi, mult mai ieftine decât tratamentul HIV, dar și mai umane.

În cursul anului 2014, Agenția Națională Antidrog a implementat proiectul „FĂRĂ RISCURI ÎN PLUS – SAFE PARTIES 2014!” – campanie de prevenire și de reducere a riscurilor asociate consumului de droguri, fiind adaptată adolescenților și tinerilor, în special celor care au comportamente de risc sau care deja au inițiat consumul. Proiectul s-a desfășurat pe timpul sezonului estival în Vama Veche și a constat în asigurarea (pe lângă acțiuni de informare și discuții libere de la egal la egal) consilierii psihologice, sociale și juridice. a inclus și o componentă de servicii pentru consumatorii de droguri injectabile: informare despre injectarea corectă, riscuri asociate injectării, schimb de seringi, distribuire de prezervative.

RHRN desfășoară campanii cu privire la o mai bună cunoaștere a „noilor droguri” și a transmiterii HIV în rândul consumatorilor, precum și pledări în ceea ce privește reforma politicilor antidrog.

1.4. Simptome și stări psihologice predominante la persoanele seropozitive

Primele manifestări ale infecției cu HIV se instalează într-un mod acut (dar pot lipsi), fiind caracterizate prin greață, vărsături, febră, dureri musculare, umflarea ganglionilor de la nivelul gâtului, axilei și abdomenului urmând ca acestea să dispară după 2-3 săptămâni. După infectarea cu HIV, persoana trăiește mulți ani, fără a manifesta simptome. Evoluția acestei boli este lentă, silențioasă, dar odată ajunsă în stadiul final – SIDA, boala se dezlănțuie prezentând febră constantă asociată cu scăderea în greutate, măcinarea oaselor, deficite de concentrare, cognitive, de memorie, disfuncții motorii și agitație psihomotorie( Alta C. Van Dyk, 2008).

1.4.1. Etapele psihologice

Momentul aflării statutului de seropozitivitate prezintă un risc deosebit din punct de vedere psihologic și generează multiple repercursiuni în plan psihic. Modul de expresie al acestor repercursiuni depinde de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt: personalitatea subiectului, circumstanțele diagnosticării seropozitivității, anturajul său. E. Kubler-Ross, psiholog american, a descris 5 etape prin care trec persoanele seropozitive și familiile acestora la aflarea diagnosticului: șocul și negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea (Kübler-Ross, 2011).

Șocul este reacția inițială – primele minute/ore – și poate cuprinde manifestări zgomotoase somatice (plâns, pierderea cunoștinței, tahicardie, dureri) și/sau psihice (stare de confuzie, dezorientare, agitație psiho-motorie, etc.) sau, dimpotrivă, persoana poate să intre într-o stare de „blocaj” psihic și fizic având nevoie de un anumit interval de timp pentru a avea orice altă reacție. Negarea reprezintă de fapt un mecanism de apărare complex și de aceea, ca etapă inițială, trebuie respectată, dar nu menținută o perioadă prea mare de timp.

Furia este, de asemenea, un mecanism de apărare elaborate, reprezentând de fapt, un început de integrare. Ea constă în reacții verbale agresive care sunt greu de suportat de către apropiați, bolnavul căutând vinovați pentru ceea ce i s-a întâmplat.

Depresia constă în decompensare reactivă și epuizarea mecanismelor de apărare ale Eului. În această etapă bolnavul se simte inutil, fără dorințe și simte că nu mai are viitor; de asemenea, acesta se izolează, nu mai are prieteni, refuză să se hrănească etc.

Negocierea reprezintă, de fapt, modalitățile de rezolvare colaterală a situației; ea apare la bolnavi de diferite vârste, la aparținători și la personalul care se ocupă de persoanele seropozitive. Persoana seropozitivă ia în considerare proiecte de viitor și ia decizii, punând în practică anumite ritualuri și gânduri de tip magic („Mă voi lăsa de fumat”, „Voi avea un regim de viață mai echilibrat”).

Acceptarea este etapa în care persoana admite să trăiască cu statutul de seropozitivitate, reinvestind în sine, resimțind acut sentimentul de urgență de a exista și de a profita de viață.

Aceste etape diferă de la o persoană la alta, iar desfășurarea lor nu este liniară. Astfel, persoana poate parcurge toate etapele iar ulterior se poate întoarce la una dintre ele în funcție de diferite evenimente ale vieții sau nu ajunge niciodată la etapa ultimă, rămânând blocată într-un punct. Persoana aflată în această situație se confruntă cu multiple sentimente și emoții, concentrându-se în jurul pierderilor resimțite intens în plan psihologic, cele mai dureroase experiențe cu care se confruntă o persoană seropozitivă fiind: (Brannon & Feist, 2009; Liamputtong, 2013; Wu, Tang, & Leung, 2011):

Pierderea sănătății – este faptul evident care apare în conștiiința persoanei respective. Această pierdere duce la reajustarea priorităților personale în jurul menținerii unei stări de bine – cât mai aproape de sănătatea pierdută – uneori, în dauna altor lucruri importante din viața personală și profesională.

Pierderi în plan psihologic: pierderea aspirațiilor, a statutului social, a relațiilor cu ceilalți, scăderea stimei de sine, pierderea interesului pentru viață etc. Aceste pierderi se petrec în timp și duc, de multe ori, la trăirea permanentă a senzației de singurătate, de a fi neînțeles, la retragere socială, la dezechilibre psihologice serioase.

Pierderea viitorului, a imaginii asupra modului în care sperau să-și petreacă viața, are un impact devastator asupra imaginii de sine, a respectului de sine, a încrederii în sine, a identității personale, a integrității psihologice a persoanei.

Amenințarea permanentă a stigmatizării și izolării din partea societății – seropozitivii trăiesc această teamă indiferent unde merg și indiferent cu cine vorbesc, fiind nevoiți să decidă permanent cui, cum, cât și ce anume vor spune în legătură cu sănătatea, problemele, nevoile lor.

Descoperirea unui secret – infidelitate, prostituție, homosexualitate, consum de droguri. Există situații când, odată cu dezvăluirea statutului de seropozitivitate, persoanele sunt nevoite să dezvăluie informații ascunse până atunci, informații care pot prin ele însele să pună în pericol echilibrul personal, al relației de cuplu, al relației cu familia sau prietenii.

Vinovăția – infectării și poate, infectarea altor persoane. În multe cazuri povara propriului diagnostic este dublată de povara vinovăției. Dacă persoana nu depășește această etapă psihologică, ea poate manifesta mari frământări, care se concretizează în depresii grave sau alte manifestări psihopatologice.

Pierderea speranței poate fi cel mai greu de suportat de către persoana în cauză, dar și de către persoanele apropiate. Persoanele trăiesc disperare și neputință, nemaicrezând în apariția în viitor a unui tratament care să le rezolve problema. Experiențele negative prin care trec persoanele seropozitive se cumulează, în timp creând o adevărată pânză de păianjen, din care persoana nu mai poate ieși. Totuși, problema majoră din punct de vedere emoțional, este cea a morții, devenită brusc iminentă.

Această anxietate fundamentală va însoți persoana pe parcursul existenței sale ulterioare, crescând sau diminuând în intensitate, dezintegrând sau mobilizând persoana respectivă pe măsură ce boala evoluează. După o perioadă de timp, când apar infecțiile oportuniste, cunoștințe sau prieteni, ce suferă de același sindrom, mor, persoanele seropozitive se simt din ce în ce mai vulnerabile și fragile în fața acestei angoase. În timp, se acumulează și alte pierderi – energia fizică, capacitatea de muncă, unele abilități cognitive (de exemplu, pierderile de memorie), uneori apar leziuni vizibile la nivelul tegumentelor, apoi pierderea controlului asupra propriului organism (cum ar fi incontinența urinară și parezele). Evident că persoanele afectate pot face față acestor situații, tot mai greu, iar apariția și manifestarea trăirilor de disperare, rușine, tristețe, umilință, inutilitate neputință, este firească și apar comportamente imprevizibile și dificil de înțeles și acceptat pentru cei din jur.

Însă, dacă persoana seropozitivă beneficiază de consiliere psihologică și program de psihoterapie, cât mai curând după aflarea diagnosticului, aceasta poate obține rezultate foarte bune, chiar cu atingerea unor performanțe în plan profesional, social și personal.

1.4.2. Afecțiunile psihiatrice cu prevalența cea mai mare printre adulții seropozitivi

Tulburările Anxioase

Manifestarea anxietății este considerată normală în contexte stresante și, mai ales, în situația în care o persoană este diagnosticată cu o boală cronică severă. Cele mai des întalnite sunt: atacul de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, fobiile (în special mysofobia, agorafobia, sociofobia, nosofobia și altele) sindromul de stres post-traumatic, tulburarea de adaptare.

Tulburările enumerate sunt prezente mai ales în momentele cheie ale evoluție infecției cu HIV. Momentele cheie, din punct de vedere psihologic, la care ne referim pot fi: diagnosticarea, apariția primei infecții oportuniste, scăderea numărului de celule CD4, decesul unei persoane apropiate cu același diagnostic, eșecul terapiei cu medicamente antiretrovirale, internarea în spital etc. Tulburările anxioase se manifestă cel mai adesea în cazul persoanelor cărora le lipsește susținerea din partea familiei și/sau prietenilor sau nu au mecanisme eficiente de a face față situațiilor critice. Tulburările anxioase pot fi tratate cu ajutorul programelor de psihoterapie, completate cu medicație psihiatrică. Este important ca ele să fie diagnosticate și tratate la timp, pentru că, afecțiunile de acest tip, împiedică bolnavul să adere la un plan de tratament, să înțeleagă informațiile pe care le primește, să-și facă un plan de viitor, îi afectează relațiile interpersonale etc(Zvolensky & Smits, 2007)

Tulburările afective sunt prezente și ele, în tabloul clinic psihopatologic al persoanelor seropozitive HIV. Cele mai cunoscute și mai frecvente sunt: episoadele maniacale, tulburarea bipolară și depresia. Cea mai des întâlnită este, așa cum era de așteptat, depresia, prezentă în toate formele ei. Putem avea, de la episoade depresive unice (ca parte a procesului psihologic de adaptare la condiția de boală), la episoade severe cu tentative de suicid și până la depresii majore cu manifestări psihotice(Fernandez & Ruiz, 2006).

Mania este recunoscută mai ușor, având semne specifice cum ar fi: implicare excesivă în activități inutile, presiune de comunicare, entuziasm nediscriminativ, intruzivitate, idei delirante, supraestimare etc.

Tuburările de somn sunt destul de comune și de supărătoare, exacerbând alte simptome ce pot apărea pe parcursul infecției cu HIV: oboseală, deteriorare cognitivă, pierderi de memorie, scăderea performanței la locul de muncă, reducerea interacțiunilor sociale. Ele pot duce la o slabă aderență la tratament, recăderi pentru dependenții de substanțe psihoactive, deteriorarea capacității de decizie, scăderea capacității de autocontrol (Kushida, 2004).

Suicidul apare ca posibilă consecință a mai multor tulburări psihice cum sunt: tulburările afective – în special în depresie, tulburarea de stres post-traumatic, tulburările psihotice, delirante etc. Este, de asemenea, important de reținut că ideea sinuciderii poate oferi un ultim sentiment de control asupra vieții atunci când mintea, corpul și mediul înconjurător par de necontrolat. Este neobișnuit ca cineva care este diagnosticat cu o boală severă, cum este infecția cu HIV sau cancerul, să nu se gândească dacă viața mai merită trăită în asemenea circumstanțe. Verbalizarea acestor sentimente de a avea decizia finală sporește senzația de control asupra propriei vieți (Van Dyk, 2008).

1.4.3. Tipuri de consiliere și psihoterapia în infecția cu HIV/SIDA – Elemente specifice

Consilierea reprezintă modalitatea de intervenție pentru a ajuta clientul să depășească anumite dificultăți cotidiene, care sunt de intensitate medie și nu au un caracter patologic. Există câteva tipuri specifice de consiliere în infecția cu HIV (Bor, Miller, & Goldman, 2013):

Consilierea pre-testare are loc înaintea efectuării testului de depistare a infecției HIV și are rolul de a asigura și/sau clarifica informațiile despre infecția cu HIV și SIDA – căile de infectare, evitarea comportamentelor de risc, dar și consecințele medicale, sociale și psihologice pe care le presupune dobândirea statutului de persoană seropozitivă. Persoana consiliată este astfel încurajată să se supună testului, informând-o cu privire la avantajele acestei decizii și este obținut consimțământul pentru testare.

Consilierea post-testare diferă fundamental, în funcție de rezultatul testului HIV. Astfel, în cazul obținerii unui rezultat negativ, demersul consilierii se axează pe identificarea comportamentelor care ar putea avea risc de infectare. Se încurajează retestarea la 3 și 6 luni, cu precădere, în cazul persoanelor cu antecedente de risc. Consilierea post-testare pentru un rezultat HIV pozitiv presupune de fapt, o pregătire specială pentru a înfrunta eficient situațiile de criză. Consilierea are, în acest moment, în prim plan susținerea emoțională a persoanei, oferirea de informații încurajatoare, proiecții ale viitorului apropiat. Este vital să se acorde importanță mecanismelor de apărare față de diagnostic și durere și să se ofere empatie și respect.

Consilierea psihologică de susținere (suportivă) își dovedește eficiența în toate etapele pe care le parcurge bolnavul, de la acceptarea diagnosticului, confruntarea cu agravarea bolii, până la respingerea socială etc. Acest demers este caracterizat printr-o structură lejeră, principalul scop fiind acela de a depăși situațiile dificile din momentul respectiv, oferirea unui cadru de siguranță, înțelegere, încurajare, empatie, persoana devenind capabilă să identifice soluții pentru situația prin care trece.

Un alt tip de intervenție specifică în cazul persoanelor seropozitive este consilierea pentru aderența la tratament. Aderența reprezintă măsura în care comportamentul unui pacient se pliază cu planul de îngrijire a sănătății sale (tratament medicamentos, restricții alimentare, etc.). Consilierea de acest tip are loc pe tot parcursul vieții pacientului: în momentul includerii pe un tratament antiretroviral, la schimbarea schemei de tratament, în urma constatării unor dificultăți ale persoanei infectate HIV de a urma tratamentul sau pur și simplu pentru a facilita urmarea eficientă a tratamentului. Tratamentul antiretroviral, odată început, trebuie continuat pe toată durata vieții, implicând respectarea unui orar foarte strict de administrare, un număr mare de pastile pentru fiecare doză, efecte secundare dificile în multe cazuri, etc. Unul dintre cele mai eficiente tipuri de intervenție este interviul motivațional – tehnică de consiliere centrată pe facilitarea schimbării unui comportament ajutând clientul să-și exploreze și să-și rezolve ambivalența.

Psihoterapia recomandată, în cazul persoanelor infectate HIV, poate fi individuală sau de grup și se poate adresa atât persoanelor seropozitive (copii, adulți), cât și persoanelor afectate (rude, prieteni). Pot fi folosite diferite tipuri de psihoterapie (sistemică, comportamental-cognitivă, sugestivă, contextual modulară, etc.), dar indiferent de aceasta, este necesar ca psihologul care o aplică să aibă o formare adecvată în psihoterapie și să cunoscă foarte bine implicațiile psihologice, sociale și medicale ale infecției cu HIV.

Regulile generale în consilierea și psihoterapia persoanelor infectate și afectate de HIV/SIDA fac referire la: deținerea informațiilor despre infecția cu HIV și SIDA (modalitatea de acțiune a virusului, căile de transmitere și modalitățile de prevenire a transmiterii virusului, evoluția infecției, acțiunea medicamentelor etc.); oferirea unui mediu de acceptare necondiționată, suport și ascultare; cunoașterea simptomatologiei și a consecințelor acesteia în plan psihic; identificarea și activarea resurselor, pentru o restructurare a modului de percepere a realității; conștientizarea (de către consilier) a dificultăților legate de explorarea unor subiecte cu mare încărcătură afectivă (perspectiva morții, lipsa de siguranță legată de viitor, vinovăție); evitarea minimalizării durerii persoanei seropozitive; ajutarea persoanei pentru a se implica activ în rezolvarea problemei sale; să se evite ancorarea prelungită în trecut – accent pe prezent și viitor; aprofundarea modalităților de intervenție în caz de criză(Blaglosov, 2009).

Cele mai importante „semne” ale persoanelor infectate HIV care necesită consiliere sau psihoterapie sunt: modificări comportamentale pronunțate (comportamente nespecifice pentru persoana respectivă, care atrag atenția); evitarea sau abandonarea prietenilor; comportament autodistructiv; tulburări de somn și/sau tulburări ale comportamentului alimentar; refuzul de a comunica, retragere, izolare; gânduri sau tentative de suicid; consumul de alcool, medicamente, droguri.

1.5. HIV / SIDA în societate, stigmă și discriminare

Nevoia de acceptare

Asocierea infecției HIV adeseori cu comportamente imorale (consum de droguri sau promiscuitate sexuală) dar și necunoașterea exactă a modalității de transmitere și infectare, în cazul unei persoane, determină o adevărată fobie socială față de aceasta.

Astfel, rolul mass mediei devine deosebit de important în răspândirea informațiilor și poate avea o contribuție decisivă în formarea sau combaterea acestor prejudecăți. În cuprinsul reportajelor despre HIV/SIDA, persoanele seropozitive sunt în general prezentate în ipostaza de victime sau sunt descrise fazele terminale ale bolii. Titluri de tip „În pat cu SIDA”, „Condamnații la moarte au reușit să supraviețuiască”, „Copiii bolnavi de SIDA așteaptă să moară”, „Copiii seropozitivi ar trebui sterilizați!” evidențiază, într-un mod negativ, latura dramatică, iar imaginea astfel creionată promovează fobia de boală, victimizarea și tendința spre marginalizarea celor infectați. Consecința este că, de multe ori, persoanele seropozitive sunt izolate și respinse din viața socială. Nu de puține ori, sprijinul, protecția sau încurajările sunt înlocuite cu povara stigmei unei boli considerată rușinoasă și, de multe ori, ușor transmisibilă. Aceste persoane sunt nevoite să trăiască (fizic și psihic) în condițiile unei izolări impuse de mentalitățile comunității sau de cele autoimpuse, prin nedivulgarea adevăratului diagnostic, autoizolându-se psihic. Nevoia de acceptare de către ceilalți și nevoia de a avea sentimentul normalității, determină aceste persoane să nu spună nimănui prin ce trec.

1.5.1. Integrarea în muncă

Una dintre aspirațiile tinerilor seropozitivi este aceea de a avea un loc de muncă, ca semn al „normalității”. Accesul pe piața muncii poate fi considerat un indicator al integrării lor sociale. Atunci când resursele familiei și ale comunității nu mai pot satisface nevoile unei persoane, aceasta poate participa pe piața muncii, astfel putându-și asigura bunăstarea. Existența unui loc de muncă, în funcție de recompensa/salariul primit, poate asigura/crește gradul de independență al cetățeanului – pe de o parte față de familie, comunitate, iar pe de altă parte față de beneficiile și serviciile sociale oferite de stat prin intermediul politicilor sociale. Pentru ca o persoană să poată ocupa un loc de muncă, trebuie să îndeplinească unele condiții: să își dorească acest lucru; forța sa de muncă (calificarea, pregătirea) să fie căutată; să existe un angajator care să aibă nevoie de acea forță de muncă și să plătească pentru ea; să fie aptă.

În situația în care munca identificată presupune efort fizic, posibilitatea ca tânărul infectat cu HIV să ocupe acest loc de muncă pentru o perioadă mai lungă de timp scade (în condițiile în care efortul fizic susținut poate deteriora starea de sănătate, necesitând spitalizare și întreruperea activității). În măsura în care munca necalificată nu presupune efort fizic deosebit, tânărul infectat cu HIV se poate angaja în activitate.

În privința angajării/integrării în muncă a persoanelor/tinerilor care trăiesc cu HIV/SIDA, putem menționa două aspecte critice:

1. în ce măsură un angajator va angaja/păstra un angajat infectat cu HIV

2. care sunt acele munci/activități pe care persoanele seropozitive le pot desfășura și/sau pe care nu le pot desfășura.

În privința primului aspect menționat, răspunsul este aparent simplu, în sensul că nu este necesar ca angajatorul să cunoască statusul HIV al angajaților, legea garantând dreptul la confidențialitate. Cu toate acestea, există situații în care, după aflarea diagnosticului HIV, multe persoane au renunțat să mai meargă la serviciu de teama reacției colegilor de muncă (au preferat să plece singure decât să fie date afară). De asemenea, au fost întâlnite situații, unele dintre ele semnalate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în care, în momentul aflării diagnosticului, atât persoana seropozitivă, cât și membri ai familiei care lucrau în aceeași firmă, au fost concediate. În acest caz, nici intervenția ONG-urilor, nici sancțiunile aplicate de CNCD și Inspecția Muncii nu au schimbat situația. Deoarece intervenția în momentul escaladării conflictului nu are întotdeauna efect, este nevoie de o intervenție preventivă, în sensul informării angajatorilor asupra drepturilor persoanelor care trăiesc cu HIV, asupra riscurilor minime de transmitere a virusului la locul de muncă și asupra adaptării programului de lucru astfel încât și persoana seropozitivă HIV aptă de muncă să poată munci.

Al doilea subiect este unul controversat. Pe de o parte există legi (ex. Legea nr. 584/2002) care prevăd că persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA beneficiază de tratament nediscriminatoriu în ceea ce privește dreptul la muncă și protecția socială a muncii și la promovarea profesională, iar starea sănătății lor nu poate constitui criteriu de concediere. Pe de altă parte, există reglementări specifice care prevăd „excepții”. O astfel de excepție se referă la solicitarea testului HIV la angajarea în cabinete de cosmetică, manichiură, coafură, în unități de alimentație publică, asistență medicală și îngrijirea copilului în grădinițe și creșe și personalul medical și auxiliar din serviciile medicale. Angajații din industria alimentară (preparare și servire sau vânzare de alimente) și personalul de curățenie din industria turistică trebuie să fie și el testat pentru boli infecțioase și nu pot lucra până la vindecare (Human Rights Watch, 2006). Această ambivalență a legislației afectează șansele de integrare în muncă ale persoanelor seropozitive, reducându-le spectrul de posibilități de angajare. În condițiile în care se respectă norme minime de igienă/ protecția muncii și precauțiile universale, riscurile de a transmite virusul la locul de muncă sunt minime. Singurul aspect care poate fi pus în discuție se poate referi la capacitatea persoanei seropozitive de a desfășura munca respectivă. Sunt situații în care persoana infectată cu HIV sau bolnavă de SIDA trebuie să meargă la controale medicale periodice, să își ia tratamentul ori să se interneze în spital și în aceste cazuri este necesară adaptarea programului de lucru astfel încât să permită păstrarea celei mai bune stări de sănătate.

Stigmatizarea persoanelor infectate va împiedica procesul de reintegrare socială pentru că societatea cataloghează o persoană indiferent de circumstanțe. Reacția socială față de persoanele seropozitive este una dură pentru că sunt etichetați și respinși, din momentul în care se află că sunt infectați cu HIV/SIDA și poate totuși, aceste acte de discriminare nu ar mai fi atât de dense dacă populația ar fi informată îndeajuns, încât să nu mai reacționeze cu repugnare și indignare.

1.5.2. Confidențialitatea reprezintă o componentă a dreptului la intimitate al oricărei persoane. Informația confidențială este aspectul pe care societatea a decis să îl protejeze și pentru care s-a creat un cadru legislativ special. Astfel de informații considerate confidențiale sunt: informațiile medicale despre o persoană, informațiile asupra situației financiare etc. Din acest punct de vedere informațiile legate de statutul de seropozitivitate HIV al unei persoane sunt informații medicale, nu sociale și deci, confidențiale, iar oricine le află trebuie să le protejeze.

Legea 584/2002 prevede dreptul la confidențialitate asupra diagnosticului. Păstrarea confidențialității datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru: angajații rețelei sanitare; angajatorii acestor persoane; funcționarii publici care au acces la aceste date.

Un motiv în plus pentru păstrarea confidențialității asupra statutului de persoană seropozitivă îl reprezintă faptul că, dezvăluirea acestuia expune persoana la stigmatizare, discriminare și implicit, respingere, din partea societății (refuz la angajare, refuz la înscrierea în școală sau grădiniță, etc.).

Cei care cunosc diagnosticul de seropozitivitate îl pot dezvălui numai cu acordul persoanei infectate sau al aparținătorului. În cazul medicilor, informațiile cu privire la statutul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie comunicate între specialiști, pentru a se asigura acuratețea diagnosticelor și conduitelor terapeutice chirurgicale și nechirurgicale în diferitele faze evolutive ale infecției HIV/SIDA. Recomandarea Comisiei Naționale de Luptă Anti-SIDA este de a cere acordul (verbal sau scris) pacientului asupra comunicării diagnosticului unei terțe persoane.

Divulgarea secretului profesional și încălcarea confidențialității se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, conform Codului Penal, art. 227.

1.5.3. Situația în România, drepturile și obligațiile persoanelor suferinde de HIV/SIDA

Primul caz de HIV/SIDA apărut în România a fost confirmat în anul 1985. Până în anul 1989, în România autoritățile afirmau că nu trebuie să se îngrijoreze nimeni pentru că virusul nu ajunsese în țară și nu reprezenta pentru popor un pericol. În ciuda acestor afirmații, existau persoane deja infectate, mai ales copii și nu se lua nicio măsură pentru prevenirea sau informarea cetățenilor. Astfel, în perioada 1986-1991, au fost infectați cu HIV peste 10.000 de copii, acest lucru reprezentând cea mai mare grupă de copii seropozitivi din întreaga Europă – 50% (Burducea, 2010).

România deține un sistem bine organizat din punct de vedere al furnizării tratamentului și îngrijirilor persoanelor infectate cu HIV/SIDA. Principala cale de transmitere a bolii este reprezentată de relațiile sexuale heterosexuale sau homosexuale neprotejate, aspectul cel mai trist fiind acela că majoritatea persoanelor infectate sunt tinerii/ adolescenții. Numărul infectării cu HIV prin folosirea acelor de injectare a drogurilor este scăzut, fiind estimat undeva sub 1%.

Indiferent de vârsta persoanelor infectate, acestea se confruntă tot timpul cu diferite refuzuri în diferite domenii, tocmai din prisma faptului că sunt purtătoare de HIV/SIDA, și de multe ori acestea practică, fără forme legale, pentru a-și asigura satisfacerea nevoilor de bază.

Persoana seropozitivă apelează țiile de Asistență Socială doar pentru încadrarea într-o categorie de handicap. Serviciile sociale specifice pentru persoanele seropozitive sunt cele medicale, sociale și educative. Serviciile medicale/sanitare sunt cu caracter general putând fi acordate de către medici de familie, de serviciile medicale de specialitate sau în dispensare.

Există 9 Centre Regionale care asigură monitorizarea infecției cu HIV/SIDA, asistență medicală (controale, investigații periodice) și tratamentul specific. Din punct de vedere medical și al tratamentului antiretroviral, sunt considerați copii cei până la vârsta de 14 ani, iar cei după 14 sunt considerați adulți. De asemenea, există spitale la nivel județean care au personal și secții speciale pentru administrarea tratamentului persoanelor seropozitive. Serviciile sociale, coordonate de către asistenți sociali și psihologi, acordă persoanelor suferinde consiliere, informații cu privire la boală, modalitatea prin care pot trece mai ușor peste acest lucru și de asemenea, consiliere psihologică adecvată. Persoana seropozitivă primește o indemnizație lunară pentru hrană (9 lei/zi pentru copil și 11,5 lei/ zi pentru adult), hotărâtă de către Guvern în ianuarie 2007. Majoritatea persoanelor infectate nu apelează la drepturile legale din teama nerespectării confidențialității datelor, pentru că nu ar suporta ideea de respingere, discriminare sau judecare.

Conform legii 584/2002 persoanele cu HIV beneficiază de protecție socială, drept la educație, la non-discriminare, egalitate în fața legii, dreptul la intimitate, la libertatea de expresie, de a forma o familie, de a avea un loc de muncă și promovare profesională, iar starea sănătății lor nu poate constitui un criteriu de concediere.

De asemenea, confidențialitatea datelor persoanelor seropozitive este asigurată de Legea 584 din 29 octombrie 2009 care, conform Articolului 8, stabilește acest lucru pentru angajații serviciului sanitar și pentru funcționarii publici care au acces la aceste date. Încălcarea codului deontologic profesional se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă contravențională conform articolului 196 din Codul Penal.

În perioada 2007-2008, România nu a inclus testarea HIV, urmând ca în 2008 una din rețelele de farmacii să pună în vânzare teste HIV care puteau fi efectuate de către orice persoană. Acest lucru a provocat dispute și proteste din partea organizațiilor nonguvernamentale, pe motivul că efectuarea acestor teste ar trebui însoțită de consiliere pre-testare.

Obligațiile persoanelor seropozitive sunt legate în special de protejarea celorlalți și sunt prevăzute în legea 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii sindromi SIDA în România și de protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA. O persoană cu HIV/SIDA este obligată să informeze medicul, inclusiv stomatologul, cu privire la statutul său HIV, atunci când îl cunoaște, iar infectarea voluntară este pedepsită, conform Codului Penal (art. 354, alin. 1), cu închisoare de la 3 la 10 ani.

O persoană seropozită are aceleași drepturi cu una seronegativă, drepturi ce decurg din statutul de cetățean. De exemplu, are dreptul de a se căsători, de a avea copii, dreptul la intimitate, la respectarea vieții private, la imagine. Realitatea arată că cea mai mare parte a persoanelor afectate de HIV/SIDA preferă să nu beneficieze de drepturile legale de teamă că, încălcându-se confidențialitatea, s-ar putea afla diagnosticul în comunitatea din care fac parte, iar aceasta ar duce la discriminare și marginalizare.

Abordarea persoanelor seropozitive, în activitatea Serviciului de Probațiune București

În activitatea Serviciului de Probațiune București în perioada 2008-2011 s-a remarcat o creștere a fenomenului infracțional asociat consumului de SNPP (substanțele noi cu proprietăți psihoactive). Consumatorii de așa numitele substanțe etno-botanice se caracterizează prin disconsiderarea riscurilor la care se supun, prezența unui stil de viață dezorganizat, incapacitatea de a realiza o evaluare obiectivă a realității prin absența unor informații minime cu privire la impactul consumului de SNPP etc. Începând cu 2010 se remarcă o creștere a impactului HIV în cadrul acestei categorii de consumatori. Astfel, în prezent, la nivelul Serviciului de Probațiune București, sunt identificate 52 de persoane supravegheate seropozitive (50 dintre acestea, prezentând istoric în administrarea de droguri intravenos) însă, ținând cont de faptul că, la nivelul sistemului de probațiune sau al instituțiilor din comunitate implicate în tratamentul foștilor consumatori de droguri, nu există obligativitatea testării HIV, numărul real nu poate fi indicat cu exactitate. Prin urmare, înțelegând complexitatea acestei afecțiuni, modul în care își poate pune amprenta asupra vieții persoanei infectate (conștientă sau nu de boala pe care o poartă cu sine), dar și asupra familiei sale și chiar a celorlalte persoane cu care persoana infectată intră în contact (în absența asumării responsabilității față de sănătatea acestora), în rândul consilierilor de probațiune există o permanentă îngrijorare cu privire la perpetuarea fenomenului descris. Persoanele care se încadrează în grupuri de risc sunt consiliate cu privire la importanța diagnosticării într-o fază incipientă a HIV, fiind îndrumate spre unitățile medicale unde se efectuează testarea.

Există două situații diferite, la care facem referire, în activitatea de supraveghere și de consiliere a persoanelor seropozitive. Astfel, întâlnim pe de o parte situația persoanelor care dezvăluie consilierului diagnosticul de seropozitivitate, fie cu ocazia evaluării inițiale, fie pe parcursul termenului de încercare (după ce s-a stabilit un cadru confortabil de relaționare). Pe de altă parte, întâlnim și situația în care persoana supravegheată află diagnosticul pe parcursul termenului de încercare, fie în urma îndrumării consilierului, fie la inițiativa proprie.

Intervenția este diferită și dozată în funcție de impactul, pe care statutul de seropozitivitate, îl are asupra persoanei în cauză, fiind caracteristic fiecărei etape de evoluție a bolii. Astfel, în situația în care persoana supravegheată cunoaște diagnosticul, la momentul intrării sale în sistemul de probațiune, consilierul responsabil de caz își adaptează stilul de intervenție, în funcție de gradul în care sindromul HIV/SIDA se reflectă în personalitatea și comportamentul acesteia. De cele mai multe ori, în situația de referință, persoanele supravegheate adoptă o atitudine de resemnare, de ieșire din satrea de șoc și negare, astfel că aspectul problematic este redus la conștientizarea implicațiilor asupra sănătății sale, precum și la responsabilizarea persoanei seropozitive față de membrii familiei, cât și față de celelalte persoane cu care intră în contact.

În situația în care, persoana supravegheată descoperă infectarea cu HIV, pe parcursul termenului de încercare, aceasta experimentează starea de criză, iar consilierul de probațiune acordă o importanță deosebită consilierii, accentul fiind pus pe înțelegerea trăirilor intense provocate de aflarea diagnosticului, motivarea în vederea urmării tratamentului recomandat, cât și informarea și referirea către instituțiile și organizațiile, care asigură servicii de profil. Pe termen mediu și lung, consilierea urmărește creșterea și menținerea nivelului de motivație a persoanei supravegheate seropozitive, pentru renunțarea la comportamentul adictiv de substanțe stupefiante (care scad imunitatea organismului, iar depistarea consumului de droguri conduce la excluderea din tratamentul antiretroviral) și menținerea unui comportament responsabil. Pericolul, care se evidențiază în situația particulară a acestor persoane, este reprezentat de prejudecățile proprii și sociale, care conduc la excludere și marginalizare, la care se adugă înrăutățirea stării generale de sănătate și uneori, abandonul familial. Persoana condamnată penal, declarată HIV pozitiv, poate manifesta o atitudine de dispreț față de societate, de revoltă și dorință de răzbunare sau dimpotrivă, o stare de pasivitate și inerție în special în ceea ce privește respectarea normelor de igienă. În această situație, intervenția consilierului devine pe cât de necesară, pe atât de dificilă. Este necesar să subliniem faptul că, lucrarea de față descrie caracteristicile subiective, ale persoanelor, declarate seropozitiv, supuse unui termen de încercare, acestea fiind diferite de caracteristicile generale ale persoanelor seropozitive, care nu prezintă istoric infracțional sau comportament criminogen.

Astfel, persoanele supravegheate au săvârșit infracțiuni, deci la un moment dat s-au aflat, conștient sau nu, într-un context de viață, în care alegerile pe care le-au făcut nu au ținut cont de prevederile legii penale și nici de regulile morale și valorile societății – prin urmare, acesta este spectrul factorilor de care se ține cont în consileirea specifică activității de probațiune. În plus, în situația persoanelor seropozitive, este necesar să înțelegem legătura dintre comportamentul dezorganizat, a gândirii defectuoase ce a condus la săvârșirea de infracțiuni și infectarea cu HIV. De cele mai multe ori, aceasta poate fi explicată prin dependența de droguri asociată cu lipsa conștientizării consecințelor propriilor alegeri și acțiuni. Constatăm astfel, faptul că acei factori de ordin psihologic, familial, social, care au condus la săvârșirea de infracțiuni și instalarea comportamentului adictiv, au condus și la infecatrea cu HIV. Aderarea la consumul de droguri se instalează și pe fondul rezistenței scăzute la durere, frustrare, eșec, iar perpetuarea comportamentului adictiv și dezorganizat, conduce la alterarea mecanismelor cognitive implicate în evaluarea corectă a riscurilor și în evitarea acțiunilor care pun în pericol sănătatea sau viața. De semenea, am observat și că, în cele mai multe situații, persoanele infectate HIV sunt diagnosticate și cu HVB/HVC, TBC ori boli venerice, care sporesc vulnerabilitatea acestora în plan fizic, psihic și a capacității de stabili, menține relații sociale optime, aspect reflectate cu precădere în dificultățile întâmpinate în ocuparea unui loc de muncă.

În acest context, de o amplitudine dificil de cuprins, consilierul de probațiune acționează în scopul obținerii reintegrării sociale a persoanei condamnate seropozitive, înțelegând prin aceasta creșterea implicită a gradului de siguranță socială. Din păcate, deși în sistemul carceral există o preocupare vizibilă pentru implementarea programelor adresate deținuților seropozitivi, situația persoanelor care execută pedeapsa în comunitate, declarate ca fiind purtătoare HIV sau afectate de SIDA, este total diferită, în cel mai negativ sens. Aceste persoane nu beneficiază de programe special adaptate, singurele aspecte față de care există preocupare legislativă și nu numai, fiind acelea ale asigurării tratamentului antiretroviral și a asigurării asistenței și protecției sociale minime.

Realitatea situației descrise, reiese și din faptul că, de cele mai multe ori, consilierii de probațiune se informează despre serviciile medicale și sociale, din mediul virtual sau din discuțiile cu persoanele supravegheate, actualizarea informațiilor în acest domeniu având loc numai în momentul în care o persoană supravegheată solicită sprijin.

Un alt aspect, imperios necesar să-l subliniem în activitatea de probațiune, este reprezentat de asigurarea dreptului la intimidate și confidențialitate a persoanelor supravegheate, cu precădere în situația persoanelor cunoscute ca fiind infectate cu HIV. Acest drept este încălcat adesea, într-un mod involuntar și totodată dificil de controlat, având în vedere că întrevederile de supraveghere au loc în birouri în care își desfășoară activitatea și alți consilieri de probațiune, uneori, chiar în prezența altor persoane supravegheate. Există întâlnită și situația în care, de persoana supravgehată infectată cu HIV, se ocupă un alt consilier (nu cel responsabil de caz), iar informațiile cu privire la diagnostic reies din dosarul de supraveghere (din documentele atașate și din fișele de monitorizare). Aceste situații sunt deosebit de sensibile, deoarece cadrul de siguranță creat de consilierul responsabil de caz – care asigură colaborarea și participarea activă a persoanei supravegheate în procesul de menținere a unui stil de viață sănătos și simplicit a unui comportament responsabil – ar putea fi compromis iremediabil.

Capitolul 2

Aspecte practice cu privire la situația actuală a persoanelor cunoscute seropozitive din evidența Serviciului de Probațiune București

2.1. Scopul, obiectivele și mijloacele studiului

Scopul studiului constă în evidențierea importanței, în activitatea de probațiune, a abordării eficiente a acestei categorii de persoane supravegheate, în ciuda ponderii scăzute pe care o ocupă, din totalul persoanelor aflate în evidența serviciului.

Pentru a putea evidenția acest scop general, am stabilit ca obiective:

Identificarea numărului total de persoane supravegheate, cunoscute ca fiind seropozitive;

Identificarea numărului minim și maxim de persoane seropozitive, aflate în evidența unui consilier de probațiune;

Conturarea profilului persoanelor seropozitive din evidența serviciului de probațiune – istoricul de consum de droguri, urmarea tratamentului specific, beneficierea de servicii sociale specifice, atitudinea față de infracțiunea săvârșită, față de pedeapsa suferită, cât și atitudinea față de diagnosticul său;

Evidențierea problemelor de ordin social dar și criminogen cu care se confruntă aceste persoane, în demersul de reintegrare;

Conturarea nevoilor de formare și pregătire, pe care le resimt consilierii de probațiune în raport cu această categorie de persoane supravegheate;

Identificarea modalităților concrete de intervenție, la nivelul serviciului de probațiune.

Mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor formulate constau în intervievarea semi-structurată a consilierilor de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune București – 26 de consilieri, precum și intervievarea semi-structurată cu 10 persoane supravegheate, cunoscute seropozitiv.

În interviul aplicat consilierilor de probațiune am urmărit aflarea numărului de persoane supravegheate seropozitive, aflate în evidența sa, care este statutul dosarului de supraveghere (activ, pasiv, închis), precum și informații despre persoana în cauză (genul, vârsta, istoricul bolii, istoricul în consumul de droguri, infracțiunea, urmarea tratamentului și beneficierea de serviciile sociale, atitudinea față de infracțiune / pedeapsă / diagnostic). De asemenea, desfășurarea interviului a urmărit și identificarea poziției consilierului de probațiune față de situația particulară a persoanei în cauză, informațiile pe care acesta le deține cu privire la dificultățile întâmpinate de persoanele seropozitive și care este sursa acestor informații, precum și identificarea nevoilor de informare cu privire la abordarea persoanelor seropozitive și formularea unor propuneri în acest sens.

Interviul aplicat persoanelor infectate cu HIV a urmărit identificarea stadiului bolii, a modului de contactare a virusului, a istoricului în consumul de droguri și cauzalității dintre consum și infectarea hiv, a informațiilor pe care aceste persoane le dețin despre afecțiunea lor, riscuri și modalități de îmbunătățire a calității vieții, dar și care sunt drepturile și responsabilitățile lor. De asemenea, itemii au urmărit și evidențierea relației cu instituția noastră și consilierul de probațiune responsabil de caz, dificultățile întâmpinate în sistemul sanitar, dar și în cadrul serviciilor sociale, dificultățile întâmpinate în ocuparea unui loc de muncă, atitudinea familie și dacă există sau nu un grup de suport, precum și relația cu partenerul de viață și asumarea responsabilității față de protejarea sănătății acestuia. Totodată, interviul a evidențiat și atitudinea persoanei supravegheate față de comunitatea din care face parte, față de sistemul medical și sistemul de probațiune, precum și perspectiva acesteia în ceea ce privește săvârșirea de infracțiuni și nivelul motivațional al menținerii comportamentului responsabil față de propria persoană dar și față de ceilalți. Un ultim aspect urmărit pe parcursul interviului susținut cu persoanele seropozitive a urmărit evidențierea nevoilor acestora raportate la modalitatea de intervenție a consilierului de probațiune, așteptările și propunerile acestora.

2.2. Prezentarea și analiza datelor obținute

Raportat la anul 2014, în evidența Serviciului de Probațiune București, se află 52 de persoane cunoscute ca fiind infectate cu HIV. Dintre acestea, 19 sunt femei, iar 33 sunt bărbați, vârsta fiind cuprinsă între 22 și 40 de ani.

Consilierii au precizat că majoritatea cazurilor de persoane supravegheate cu infecția HIV, reprezintă dosare active, o mică parte fiind reprezentată de dosarele pasive – persoanele în cauză se află în stare de arest, judecate într-o altă cauză penală sau închise – fiind vorba despre persoane care au finalizat termenul de încercare sau cărora le-a fost revocată suspendarea sub supraveghere (graficul nr. 1).

Grafic 1

În ceea ce privește infracțiunea pentru care au fost condamnați și se află în supravegherea Serviciului de Probațiune, majoritatea au săvârșit infracțiuni patrimoniale – furturi și tâlhării, urmate de infracțiuni de trafic și deținere de droguri, iar două dintre cele 52 de cazuri, au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism (graficul nr. 2).

Grafic 2

Majoritatea persoanelor supravegheate, infectate cu HIV, prezintă istoric în consumul de droguri (50 din totalul de 52), în special în consumul de heroină combinat cu cel de substanțe etnobotanice sau doar etnobotanice. În prezent, niciunul dintre persoanele supravegheate care fac obiectul acestui studiu, nu consumă substanțe stupefiante, însă o parte dintre acestea urmează tratament de substituție cu metadonă. În reprezentarea grafică nr. 3, se poate observa tipul de substanțe consumate.

Grafic 3

Fiecare dintre cele 52 de perosane seropozitive aflate în serviciul de probațiune din București, este luată în evidența serviciilor medicale specifice, urmând schema de tratament corespunzătoare, iar majoritatea beneficiază și de serviciile sociale aferente acestei afecțiuni, în speță indemnizația de hrană și pensia corespunzătoare încadrării în gradul de handicap grav sau accentuat, în funcție de starea de sănătate manifestată la data evaluării comisiei.

În ceea ce privește atitudinea persoanelor supravegheate seropozitive față de infracțiunea săvârșită și sentința primită, din interviul adresat consilierilor, a reieșit faptul că acestea, în general își asumă comportamentul infracțional și au o atiudine corespuzătoare față de sentința pronunțată în cazul lor, nefiind observate în practică aspecte diferite, din acest punct de vedere, față de celelalte persoane supravegheate. Atitudinea acestor persoane față de diagnosticul de seropozitivitate HIV este diferită – de la negare și stare de șoc, până la resemnare, de la optimism și informare corectă asupra implicațiilor, drepturilor și responsabilităților ce le implică această afecțiune, până la neconștientizarea gravității situației în care se află, această atitudine fiind deosebit de periculoasă pentru sănătatea persoanelor din apropierea sa (grafic nr. 4).

Consilierii de probațiune manifestă o atitudine deschisă și receptivă față de nevoile particulare ale acestor persoane supravegheate, informându-se cu privire la serviciile sociale de care pot beneficia sau de alte tipuri de servicii, furnizate prin intermediul ong-urilor. De asemenea, consilierea ocupă o pondere importantă din cadrul întrevederilor de supraveghere, consilerul de probațiune obișnuind să încuraje persoana supravegheată pentru ca aceasta să-i destăinuie problemele cotidiene cu care se confruntă, accentul fiind pus pe menținerea nivelului de motivație în ceea ce privește renunțarea la comportamentul infracțional sau orice alt tip de comportament criminogen și de responsabilizare atât față de propria persoană cât și față de cei din mediul apropiat. Consilierul intervine uneori și în mediul familial al acestor persoane, acolo unde situația impune acest demers și mai ales, unde permite acest lucru. Interviul adresat colegilor a reliefat faptul că informarea cu privire la această problematică, are loc cu precădere, atunci când o persoană supravegheată solicită anumite informații sau aduce la cunoștință consilierului informații noi, pe care acesta nu le cunoștea. În primul caz, consilieirii de probațiune se informează prin intermediul internetului, cu privire la serviciile disponibile, precum și la cadrul legal referitor la situația ridicată de persoana supravegheată, dar și de la ceilalți consilieri, care s-au mai întâlnit cu o situație similară, sau chiar de la alte persoane supravegheate. Se observă așadar, caracterul sporadic și nestructurat al abținerii unor informații de natură a susține persoana supravegheată în demersul său de a accesa serviciile medicale sau sociale de care are dreptul să beneficieze, dar nu au fost identificate modalități de informare cu privire la tehnicile de motivare și consiliere și particularitățile acestora, în activitatea de supraveghere a persoanelor seropozitive.

Aplicarea interviului consilierilor de probațiune a evidențiat faptul că aceștia își doresc aprofundarea și actualizarea cunoștințelor atât în domeniul serviciilor sociale și medicale de care pot beneficia persoanele supraveggheate seropozitive, cât și informații despre particularitățile psihologice manifestate de aceste persoane în diverse etape ale bolii – în imediata apropiere a aflării diagnosticului, în momentul agravării sau îmbunătățirii stării de sănătate. De asemenea, o altă nevoie ridicată de consilierii de probațiune, constă în identificarea unor soluții aplicabile în practică, cu scopul de a motiva și determina cât mai multe persoane supravegheate (considerate cu risc de a fi infectate cu virusul HIV – persoanele care au experimentat administrarea de droguri injectabile, persoane care întrețin sau au întreținut raporturi sexuale neprotejate, cu persoane despre care cunoșteau sau aveau suspiciunea că ar consuma droguri sau au practicat sex comercial sau întâmplător, fără a se proteja). Există suspiciunea că numărul real al persoanelor seropozitive, la nivelul Serviciului de Porbațiune București, să fie mai mare decât cel cunoscut în prezent, ceea ce ridică numeroase probleme referitoare la riscul de a pune în pericol siguranța publică, dar și riscul ca acele persoane infectate, care nu acordă importanța cuvenită acestei afecțiuni, să sufere degenerări rapide ale stării de sănătate, cunoscut fiind faptul că, de exemplu, consumul de substanțe etnobotanice, scade periculos de mult imunitatea.

Aplicarea interviului persoanelor seropozitive, a evidențiat faptul că majoritatea se află într-o etapă de stabilitate, evoluția fiind favorabilă. De asemenea, se observă faptul că, în cazul persoanelor intervievate, contactarea virulsului HIV a avut loc în contextul consumului de droguri administrate intavenos, folosind seringi și ace nesterile, în comun cu alte persoane consumatoare. De asemenea, majoritatea persoanelor intervievate, dețin informații cu privire la evoluția bolii, care sunt condițiile în care pot obține stagnarea avansării multiplicării virusului, a prelungirii și menținerii calității vieții, de asemenea cunosc drepturile sociale de care pot beneficia și serviciile medicale în care pot fi incluși (graficul nr. 5). Majoritatea spune că beneficiază de consiliere psihologică gratuită, furnizată de centrele de antidrog – în cazul în care sunt înscriși într-un astfel de program, însă în centrele medicale de specialitate – Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Victor Babeș și Institutul de Boli Infecțioase Profesor Dr. Matei Balș – nu li s-a comunicat posibilitatea de a discuta cu un psiholog. Se observă, în urma analizei răspunsurilor furnizate, faptul că, o parte a persoanelor supravegheate se informează singure (suplimentar informațiilor primate de la personalul medical cu care au intrat în contact), din surse informatice despre evoluția tratamentelor, reguli de igienă și de responsabilitate față de cei din jur.

Grafic 5

Relația persoanelor supravegheate seropozitive cu sistemul de probațiune, este apreciată ca fiind pozitivă, raportat la consilierul responsabil de caz, persoanele seropozitive spun că acesta este „înțelegător”, „răbdător”, „deschis”, „face tot ce poate”, menționând că deși au fost reținuți în a discuta despre problema lor, ulterior au fost încurajați de consilier să discute, iar pe parcurs s-au simțit acceptati și susținuți. În ceea ce privește atitudinea față de sistemul medical și dificultățile întâmpinate, observăm că relatările sunt diferite, experiențele fiind în egală măsură pozitive, dar și negative (graficul nr. 6). Astfel, persoanele supravegheate spun că personalul medical se poartă frumos, informându-I cu privire la starea de sănătate, evoluție și tratament, oferidu-le sfaturi și îndrumări pentru membrii familiei, dar spun și că au întâmpinat dificultăți și chiar refuzuri, în momentul în care au solicitat eliberarea certificatelor medicale necesare la completarea dosarului în vederea obținerii certificatului de handicap, fiind necesară intervenția unui asistent social de urmare, majoritatea persoanelor intervievate, manifestă încredere față de sistemul sanitar, subliniind însă că se tem de posibilitatea întreruperii tratamentului, din lipsa fondurilor, iar în ceea ce privește accesul și utilitatea serviciilor sociale, subiecții menționează că procedura este greoaie, ajutoarele bănești sunt insuficiente, iar obținerea lor presupune încadrarea în grad de handicap, ceea ce a condus la reducerea sau chiar pierderea capacității de muncă, dar și la stigmatizare și marginalizare. Majoritatea persoanelor intervievate aparține unui mediu familial de suport, dar sunt și persoane care au fost părăsite de parteneri și îndepărtate de ceilalți membri ai familiei, în urma confirmării infectării cu virusul HIV (graficul nr. 7). Majoritatea întâmpină dificultăți în identificarea unui loc de muncă, muncind pe cont propriu, fără forme legale – în construcții, spălătorii auto, amenajări interioare, taximetrie, menaj – sau neavând un loc de muncă, urmând cursuri de calificare și reorientare profesională, menaiputând active în domeniul alimentar sau cel al cosmeticii, de exemplu. Principala dificultate provine din reticența proprie de a accesa locuri de muncă, despre care dețin informații că vor fi supuși investigațiilor medicale specifice, considerând că vor fi respinși, chiar dacă sunt protejați de legea împotriva discriminării, în realitate au experimentat abuzuri sau au fost informați de persoane aflate în aceeași situație, că ar fi fost respinse din cauza diagnosticului. În plan secundar, persoanele inervievate menționează și sănătatea precară sau mențiunile din cazierul penal.

Grafic 6

Grafic 7

În general persoanele intervievate au o atitudine de asumare atât a comportamentului infracțional cât și a celui adictiv, identificând legătura de cauzalitate dintre acestea și infectarea HIV, înțelegând importanța respectării măsurilor și obligațiilor, dar subliniind că se simt „de două ori condamnați și din cauza prezentării la probațiune, ci a celorlalți, din afară”. Aceste precizări sintetizează atitudinea, sentimentele și trăirile persoanelor supravegheate seropozitive față de societate, în general, referindu-se la reacția persoanelor cu care vin în contact, în momentul divulgării diagnosticului. Majoritatea persoanelor seropozitive declară că, deși se așteptau la un rezultat pozitiv în urma testării, certitudinea le-a provocat o stare de șoc caracterizată prin „negare”, „rușine”, „disperare”, „gânduri morbide”, „dorință de răzbunare”, urmată de o perioadă de acomodare și de conștientizare a situației reale, înțelegând că speranța de viață poate fi aceeași cu a unei persoane neinfectate, în anumite condiții și circumstanțe prielnice, care depind în mare parte de comportamentul lor și atitudinea responsabilă. În momentul aplicării interviului, majoritatea persoanelor erau conștiente de amploarea situației lor medicale, fiind motivați să se mențină pe un traseu non adictiv și pe un stil de viață cât mai sănătos, care să le permită menținerea calității vieții. Totuși, au fost menționate și stări depresive, chiar de furie, provocate de reproșurile membrilor familiei sau de dificultățile întâmpinate în obținerea unor drepturi, reproșându-li-se faptul că sunt pe deplin responsabili de faptul că au consumat droguri și „s-au ales cu această boala, nu este nimeni dator să-i întrețină”. Subliniem că lipsa empatiei și chiar abuzul emoțional la care sunt supuse aceste persoane, din lipsa de informație, cel mai adesea, poate avea consecințe deosebit de grave asupra persoanelor din jurul său, impactul etichetării și excluderii sociale, fiind mult mai intens față de orice altă categorie de persoane supravegheate.

Cu privire la nevoile, propunerile și așteptările pe care le au persoanele seropozitive de la sistemul de probațiune și de la consilierii responsabili de caz, subliniem dorința acestora de a primi informații cu privire la suportul comunitar de care ar putea beneficia, precum și folosirea poziției serviciului de probațiune în sensibilizarea și informarea corectă a opiniei publice – în speță a angajatorilor, a personalului didactic, chiar și a persoanalului din sistemul sanitar și social. Tot ca o recomandare din partea persoanelor seropozitive, cu care s-a discutat în cadrul acestui studiu, este și dorința acestora ca persoanelor consumatoare de droguri să nu le mai fie refuzat dreptul de a cumpăra seringi din farmacii. Nu de puține ori, în perioada în care obișnuiau să își administreze droguri injectabile (heroină sau etnobotanice), aceste persoane spun că le-a fost refuzată comercializarea seringilor din diferite farmacii din oraș, sub pretextul că este necesară o rețetă medicală sau fără nicio explicație. Dincolo de faptul că au fost nevoite să folosească o singură seringă într-un grup mare de consumatori, uneori chiar folosind seringi aruncate, găsite în gunoaie, această atitudine are implicații severe la nivel mental. Persoanele în cauză menționează sentimente de furie și dispreț la adresa farmaciștilor, extinse uneori la întreaga societate. Ulterior, aceste experiențe pot semnifica pentru bolnav chiar o posibilă cauză în contactarea virusului, de care se face responsabilă (chiar dacă numai parțial) o persoană care ar trebui să acționeze în scopul protejării sănătății publice.

Capitolul 3

Concluzii și propuneri

Chiar dacă virusul există de aproape trei decenii, HIV/SIDA continuă aproape în fiecare zi să comită victime. Continentul African este cel mai afectat din acest punct de vedere, însă nici celelalte țări nu sunt ferite de această infecție. Așa arată statistica situației României, la sfârșitul nului 2013:

(Sursa: Compartimentul pentru Monitorizarea și Evaluarea Infecției HIV/SIDA în România- INBI ”Prof.Dr.M.Balș” DATE GENERALE LA 31 DECEMBRIE 2013)

Totuși datele statistice nu coincid cu numărul real de persoane infectate pentru că unele dintre acestea nu știu că sunt purtătoare de HIV/SIDA sau, mai există și categoria din care fac parte cei mai mulți seropozitivi, care nu declară faptul că sunt bolnavi.

Având în vedere imaginea de ansamblu a fenomenului HIV/SIDA în România și întorcându-ne atenția la particularitatea cazurilor înregistrate în Serviciul de Probațiune București, observând informațiile surprinse în partea practică și corelându-le cu informațiile teoretice, putem concluziona pe mai multe dimensiuni, urmărind a asigura un cadru de siguranță, confort și eficiență procesului de supraveghere, implicit a demersului de reintegrare în societate a persoanei condamnate, cu statut de seropozitivitate. În activitatea practică a Serviciului de Probațiune București, în ceea ce privește modalitatea de abordarea a persoanelor declarate HIV pozitiv, observăm că nu există o abordare specifică, structurată și adaptată nevoilor speciale și caracteristicilor psiho-sociale a acestei categorii. Deși aceste lacune nu se reflectă în imaginea de ansamblu a activității serviciului de probațiune, lucrarea de față se dorește a fi un semnal de alarmă și un punct de pornire în acordarea interesului cuvenit acestei categorii de persoane supravegheate, pe fondul creșterii continue a numărului de cazuri declarate seropozitiv, după anul 2010.

Deși persoanele supravegheate dezvoltă o relație pozitivă cu consilierul responsabil de caz, acesta oferindu-le suport emoțional și deschidere către înțelegerea problemelor și identificarea pârghiilor comunitare, care pot sprijini persoana în cauză totuși, se remarcă nevoia resimțită de consilieri în ceea ce privește cunoașterea și abordarea adecvată a diferitelor etape parcurse de bolnav, odată cu aflarea diagnosticului, evoluția sindromului SIDA sau dificultățile întâmpinate de etichetarea comunității și excluderea socială. În această ordine de idei, există o îngrijorare aparte a consilierilor de probațiune, în ceea ce privește atingerea scopului perioadei de supraveghere, în cazul categoriei de persoane, la care facem referire. Astfel, în situația lor particulară, responsabilitatea de a menține un comportament prosocial, motivația crescută de a obține și menține un statut social de egalitate – autonomie din punct de vedere financiar și relaționarea optimă cu membrii comunității – devin repere ale modului în care persoana supravegheată se „reabilitează”. Eșecul în atingerea acestui deziderat reprezintă pentru consilierii de probațiune un semnal de alarmă și o îngrijorare în ceea ce privește siguranța persoanei în cauză sau a celorlalte persoane cu care intră în contact.

Un demers constant și unitar din partea consilierilor de probațiune, de a se actualiza cu privire la metodele și tehnicile folosite în consilierea persoanelor seropozitive, precum și de a deține informații despre rețeaua comunitară – servicii medicale și sociale – ar putea fi nerealist în contextul dinamicii și complexității activității zilnice. O posibilă soluție constă în inițierea și dezvoltarea unui parteneriat cu ARAS, care să urmărească furnizarea periodică a informațiilor actualizate cu privire la serviciile medicale și sociale adresate persoanelor seropozitive, cu privire la asociațiile și organizațiile neguvernamentale, care oferă facilități, dar și pregătirea consilierilor (prin intermediul sesiunilor de formare anuale) cu privire la tehnici și metode de consiliere și motivare, adecvate diferitelor etape psihologice caracteristice infectării cu HIV. Pe același palier – pregătirea consilierilor de probațiune pentru abordarea adecvată și eficientă a acestei categorii de persoane – subliniem și posibilitatea încheierii unui parteneriat cu Institutul de Boli Infecțioase „Prof. dr. Matei Balș”, membru al „Academiei Europene HIV/SIDA și de boli infecțioase” – care are ca activități principale educație,
advocacy și lobby, evaluarea și dezvoltarea de strategii de tratament și îngrijiri HIV/SIDA, facilitarea cercetării la nivel internațional, organizarea de evenimente științifice în domeniul HIV/SIDA.

Așa cum și persoanele intervievate au sugerat, serviciul de probațiune își poate manifesta interesul și poziția față de dificultățile întâmpinate de persoanele seropozitive în societate, în demersurile de a accesa servicii medicale sau sociale sau de a ocupa un loc de muncă, prin organizarea de întâlniri și campanii de informare și sensibilizare, dar și de responsabilizare și implicare în diminuarea discriminării și a excluziunii sociale (proiect care să fie încheiat între DNP, ANA și ARAS).

Pe o altă latură, aceea de prevenire a perpetuării infecției HIV, ținem cont de realitatea dură observată în practica serviciului de probațiune, dar și adusă la cunoștință de persoanele supravegheate cu istoric în consumul de droguri injectabile – faptul că majoritatea farmaciilor refuză comercializarea seringilor către persoanele consumatoare. Deși nu există niciun cadru legal care să interzică acest lucru sau care să specifice necesitatea solicitării unei rețete medicale, totuși farmaciștii contribuie într-un mod cât se poate de direct la favorizarea extinderii epidemiei de HIV în rândul consumatorilor de droguri etnobotanice, încălcând prevederile articolului 2, alin 5 din Legea Farmaciei nr 266/2008 – „Farmacia comunitara participa la programe si campanii de promovare si ocrotire a sanatatii populatiei, in conformitate cu competentele profesionale ale personalului acesteia.”

Astfel, în situația în care activitățile de sensibilizare și informare nu au rezultatele dorite, în sensul continuării practicii periculoase de a refuza comercializarea seringilor către consumatori, serviciul de probațiune ar putea iniția un proiect legislativ, care să responsabilizeze farmaciile și să interzică acestora refuzarea comercializării seringilor, putându-se avea în vedere chiar stabilirea unor sancțiuni. Numărul foarte mare de farmacii din București ar putea fi valorificat și prin posibilitatea concretă, pe care aceștia o au, de a oferi consumatorilor de droguri injectabile, a unor informații cu privire la modalități de injectare corectă, reguli de igienă și de responsabilitate în ceea ce privește depozitarea seringilor folosite și a celorlalte obiecte specifice. Mentalitatea potrivit căreia persoanele consumatoare trebuie respinse, marginalizate, pentru a nu „îndepărta” clienții sau a nu fi asociată imaginea unei farmacii cu această categorie rău famată, trebuie schimbată radical, efectele sale evidențiindu-se în ultimii ani. Evitatea problemei consumului de droguri, asociat cu infectarea cu HIV/SIDA, nu numai că este o practică deloc productivă, din punct de vedere al siguranței publice, dar nu este morală și nici măcar etică. Atât dependența de substanțe, cât și infectarea cu HIV, sunt afecțiuni cronice, recunoscute ca probleme de sănătate alarmante la nivel mondial, iar unitățile farmaceutice, mai ales prin prezența lor în comunitate, ar putea avea o influență pozitivă în scăderea riscurilor asociate, evident în măsura în care, fie ar conștientiza această stare de fapt, fie ar fi constrânse prin mijloace legale. Dincolo de apartenența farmaciilor la sistemul medical, apreciem că latura umană, atât a angajațior acestor unități, cât și a clienților care frecventează farmaciile, ar putea fi valorificată printr-o informare corectă și prin înțelegerea responsabilității pe care fiecare dintre noi o are în asigurarea unui mediu sănătos și sigur.