Abordari Privind Investitiile

introducere

În limbajul cotidian, termenul de investiție are accepțiune destul de largă și imprecisă. Poate să aibă semnificația oricărei cheltuieli pentru cumpărarea unor bunuri durabile precum: televizor, frigider, casă, mașină sau semnificația unor cheltuieli de capital acumulat ( prin economisire, în depozite la casele de economii și bănci ), pentru achiziționarea de active financiare: bonuri de tezaur, acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit etc.

Oamenii de afaceri conferă conceptului de investiții două dimensiuni: pe de o parte consideră că, orice cheltuială de capital ale cărei efecte se vor materializa pe o perioadă de timp mai mare de un an, constituie o onvestiție iar pe de altă parte, consideră doar cheltuielile de capital materializate în obiective fizice ( construcții, utilaje, mașini etc. ) ca fiind o investiție. Prima dimensiune este investiția în sens larg, incluzând totalitatea activelor fixe sau a imobilizărilor realizate de o întreprindere, îm timp ce a doua dimensiune se referă la investiția în sens restrâns, incluzând activele fixe, materiale sau imobilizările corporale: terenuri, construcții, instalații, utilaje etc.

Economiștii delimitează riguros investițiile financiare și investițiile materiale sau reale.

Termenul de investiții capătă în practică două conotații: cea a actului de a investii-sensul atribuit deciziilor de cheltuire a fondurilor de către un investitor individual sau instituțional – și cea a obiectului însăși al actului investițional care poate fi un bun material durabil sau un bun imaterial, precum: procedee de fabricație, formula unui mijloc tehnic nou etc.

În aceste condiții o tipologie globală a investițiilor este următoarea:

investiții imobiliare, privesc cumpărarea sau realizarea de bunuri: imobile de locuit, terenuri, imobile administrative și publice etc.

investiții financiare, constau în cumpărarea de valori mobiliare și de participații la alte societăți. Nivelul acestora se poate identifica în activul bilanțului unei întreprinderi, însumând plasamentele și titlurile de participație.

investiții industriale și/sau comerciale care vizează realizarea de active fixe corporale și necorporale, indispensabile la activitățiile de fabricație sau comercializare de bunuri și servicii.

De fapt, oricare ar fi obiectul actului de investiții, derularea lui are la bază un proces decizional. Ori, decizia de a investi pleacă de la un program tehnic și financiar pe care cea mai mare parte a specialiștilor îl denumesc proiect de investiții.

Proiectul de investiții constituie un program complet și autonom de acțiune, implicând cumpărarea și exploatarea imobilizării corporale și necorporale.

CaP I. ELEMENTE DE BaZĂ ÎN CONCEPTUL INVESTIȚIEI

Procesele investiționale se constituie ca cel mai important stimul al oricărei activități economice.

Investițiile joacă rolul de impuls în orice afacere economică, de element generator, care face ca aceasta să se inițieze, să se dezvolte în condițiile impuse de mediul concurențial al economiei de piață.

Realizarea unui proiect de investiții are ca efect sporirea și diversificarea ofertei și implicit, dacă aceasta este validată de piață, creșterea veniturilor sistemului de porducție. Concomitent, însă, va fi influențată direct, sau prin efectul de antrenare, creșterea gradului de oczupare a forței de muncă. Dar creșterea numărului de angajați și/sau a câștigurilor salariale conduc în ultimă instanță, la sporirea cererii de bunuri și servicii. Pe de altă parte, va avea loc o creștere a economiilor populației și sistemelor de producție, deci o creștere a disponibilităților financiare ale acestora care vor opta pentru structuri mai mari și mai performante, în acord cu opțiunile investiției.

Realizarea de programe sau proiecte de investiții conduce, în principal la creșterea acumulării de capital fix. Deci investițiile constituie instrumentul principal de realizare a modernizării economice, prin cererea de noi structuri, noi preformanțe, în acord cu opțiunile strategice de perspectivă ale societății, în general.

În plan social, investițiile joacă un rol de regulator în ocuparea forței de muncă și îmbunătățitrea calității vieții. Implementarea unor proiecte sau programe de investiții antrenează modificări pe piața investiției ( cei ce exploatează noile capacități de producție). Rolul investițiilor în circuitul economic și social este sugestiv schematizat în figura de mai jos:

2 Tipologia investițiilor

„La prima vedere, investiția ne apare în mod concret ca o operațiune de modificare și de creștere a patrimoniului inițial: construcții industriale și civile, achiziția, montajul și instalarea unor echipamente industriale, cumpărarea unor mașini, utilaje etc.

La o analiză mai profundă investiția este alocarea capitalurilor economisite în activități lucrative cu caracter profitabil care să majoreze valoarea capitalurilor inițial acordate.”

„Investția într-o altă formulare reprezintă totalitatea resurselor ( materiale, umane, financiare, informații ) alocate pentru dezvoltarea-modernizarea forței productive a societății, a întregii vieți sociale, astfel încât să se creeze condițiile necesare obținerii unor efecte utile în viitor.”

În sens larg, prin investiție se înțelege „plasarea unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar etc., cu scopul de a asigura baza tehnico-materială și forța de mincă necesară desfășurării și lărgirii activității acestora.”

P. Masse, prin investiție desemnează „toate actele de transformare a mijloacelor financiare în bunuri concrete și rezultatele acestor acțiuni”

„În această concepție noțiunea de investiție se delimitează prin următoarele elemente:

subiect, adică persoana ( fizică sau juridică ) care investește

obiect, respectiv construcția, echipamentele, utilajele pentru care se inițiază investiția

cost, adică efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv

efecte concretizate în rezultate, valori materiale, economice și financiare care urmează a fi obținute în viitor, o speranță mai mult sau mai puțin certă.

Investiția este o cheltuială prezentă, realizată în vederea obținerii unor efecte viitoare în cindiții de risc și incertitudine.”

H. Peumans dă conceptului de investiții două sensuri. În sens larg, include în investiție cheltuielile de mijloace financiare pentru achiziționarea de bunuri, concrete, durabile, echipamente de producție inclusiv cheltiuelile pentru materii prime, materiale etc. deci cheltuieli de producție. În sens restrâns, din definiția de mai sus elimină cheltuielile curente de producție.

În modelele de creștere economică ale lui Keynes, Harrod, Domer se pune semnul egalității între investiții și economii, luând în considerare faptul real, anume că investițiile au ca resursă principală de realizare economiile. Se ignoră totuși semnificația lor diferită, investițiile o cheltuială; economiile, o resursă, un efect al procesului economic pe seama căruia cheltuiala poate fi efectuată.

I. Românu subliniază că a investi înseamnă a încorpora într+un obiect sau acțiune eforturi umane și mijloace materiale cu scopul de a obține un anumit rezultat.

Necesitățile de ordin metodologic și practic, cu privire la construirea fondurilor, genera și alocarea resurselor aferente investițiilor, cât și cu privire la organizarea și înfăptuirea activității de investiții ( procesului investițional ) impune conturarea mai precisă a conceptului de investiții. În acest context, însens restrâns investițiile reprezintă totolitatea cheltuielilor prin care se crează sau se achiziționează noi mijloace fixe uzate, se perfecționează sau se midernizează mijloacele fixe existente, ori se fac plasamente fnanciare cu scop profitabil.

3. Decizia de investiție

Proiectul de investiție: constituie un program complet și autonom de acțiune, implicând cumpărarea și exploatarea de imobilizări corporale și necorporale.

Se pare că acest concept este mai operativ decât cel de investiții și din această perspectivă distingem urmaătoarele tipuri de proiecte investiționale:

Proiecte de inovare, vizând lansarea de noi activități de producție și/sau comercializare în scopul creșterii cifrei de afaceri a întreprinderii.

Proiecte de expansiune, se referă la creștererea dimensiunii capacității de producție, fără a modifica natura produselor existente.

Proiecte de raționalizare sau de sporire a productivității, care nu are ca scop creșterea cifrei de afaceri, ci reducerea costurilor de producție și/sau de comercializare comportând atât idei de modernizare cât și idei de înlocuire sau reînoire a mașinilor, utilajelor și instalațiilor existente.

Proiecte strategice care se divid, de regulă, în două categorii:

– proiecte „economice inevitabile” se referă la investitiile de protecție sau asigurare a surselor de aprovizionare cu materii prime și materiale (prin integrarea pe verticala), pe de o parte și la asigurarea piețelor de desfacere a produselor și serviciilor (prin integrare pe orizontală), pe de altă parte. De asemenea, aceste proiecte „economice inevitabile” includ investițiile de perspectivă, care trebuie să contribuie la pregătirea surselor de supraviețuire în afaceri pe viitor (punerea la punct de produse sau procedee de fabricație noi).

– proiecte „socialmente inevitabile” care relevă esențial considerații de interes general, precum: prestigiu, ambianță de muncă, bunăstare publică etc.

Managementul trebuie să îndeplinească două condiții esențiale în scopul realizării obiectivului de maximizare a valorii de piață a firmei:

condiția utilizarii resurselor existente într-o modalitate optimală;

condiția oportunității creșterii sau descreșterii stocului de capital;

Cea de a doua condiție implică o decizie complexă, denumită de unii autori proces investițional, de către alții programare a investițiilor. În literatura de specialitate anglo-saxonă termenul unanim acceptat este cel de bugetare a capitalului.

Bugetarea capitalului constă dintr-un proces de propunere? a cheltuielilor a căror efecte se estimează pe o perioadă mai mare de un an. acest proces este din punct de vedere teoretic o aplicare a principiului teoriei microeconomice potrivit careia, o firmă trebuie sa cheltuiască până la punctul în care venitul marginal egalizează costul marginal.

În cazul investițiilor, decizia are în vedere rata de randament a capitalului investit și costul marginal al capitalului.

Practic, problema este complicată de: profilul multiprodus al majorității întreprinderilor moderne, existența mai multor piețe pe care operează firma, existența mai multor piețe de capitaluri și a mai multor rate ale dobânzilor.

De aceea, decizia de investiții constituie, în special o problemă de opțiune între alternative (proiecte concurente, surse de finanțare multiple și altele).

Câteva considerente vor clarifica importanța fundamentala deciziei de investiții în managementul întreprinderii.

În primul rând, investiția constituie pe termen lung suportul creșterii și chiar al supraviețuirii firmei. Chiar și simpla menținere a ritmului de activitate actual al unei întreprinderi, necesită investiții de înlocuire a echipamentelor uzate fizic și moral cu echipamente noi și performante.

În al doilea rând, investițiile consumă o parte substanțială a resurselor materiale, financiare și umane a întreprinderii.

În al treilea rând, decizia de investiții implică pentru o durată de timp medie sau lungă și frecvent, de o manieră ireversibilă, resursele întreprinderii.

Teoria financiară din ultimele două decenii a elaborat un model coerent pentru dezinvestiții. Incluzând nu doar lichiditățile de active fixe care au îndeplinit durata de viață fizică, ci și scoaterile din funcțiune înainte de termen pe baze economic justificate. Dealtminteri, cum se va constata ulterior, pe parcursul capitolului, toate obiectivele au o durată de viață optimă, după care profitul generat nu mai crește, ci dimpotrivă se diminuează. S-ar putea deci, în circumstanțe date să fie mai rentabilă întreruperea funcționării unui obiectiv, vânzarea sa în ansamblu sau pe componente dezmembrate, decât menținerea în continuare în funcțiune. Cu alte cuvinte ireversibilitatea constituie o chestiune relativă, iar proiecția efectelor economice ale capitalului investit trebuie să aibă în vedere ca permanentă alternativă, întreruperea funcționării obiectivului. Unele investiții oferă totuși, de la bun început, o mai mare flexibilitate procesului de recuperare a cheltuielilor de capital.

Putem aminti aici: investițiile în utilaje independente (mașini, mijloace de transport, și utilaje ce nu necesită montaj) și investițiile financiare. Din ultima categorie pot fi evidențiate plasamentele care sunt direct legate de gestiunea trezoreriei firmei.

În al patrulea rând, decizia de investiții este influențată de considerația mediului financiar privind întreprinderea. Dezvoltarea firmelor nu este un proces autonom, deoarece în marea majoritate a cazurilor intervin variabile exogene precum: accesul pe piața capitalului, posibilitatea de angajare a creditului bancar, posibilitatea de creștere a capitalului propriu prin emisiunea de acțiuni,evoluția generală a mediului economic, politica managerială, politica financiară etc.

Evident nu orice decizie de investiții are o amplitudine deosebită. Trebuie să ne gândim întotdeauna la raportul dintre patrimoniul net sau/și activele totale ale firmei și volumul de fonduri solicitat de un anumit proiect. atâta timp cât structura financiară a firmei nu este sensibil modificată, importanța proiectului de investiții este relativă, iar riscurile asumate sunt reduse. De exemplu investițiile de înlocuire nu necesută un proces decizional laborios.

În al cincilea rând, complexitatea deciziei de investiții ține de amploarea fluxurilor informaționale necesare. De regulă, în elaborarea unui proiect de modernizare, extindere, strategic etc., sunt necesare studii și analize aprofundate în următoarele domenii:

marketing (studii de piață, studii de motivație, teste ale produselor etc.);

producție (specificarea produselor și a procedeelor de fabricație, alegerea echipamentelor, analiza costurilor de producție etc.);

financiar (analiza necesarului de finanțare a investițiilor, estimarea contribuției proiectului la realizarea fluxului de lichidități globale ale întreprinderii, analiza surselor de finanțare posibile pentru proiectul respectiv);

managementul resurselor umane – determinarea necesarului previzibil de personal pentru exploatarea obiectivului de investiții, structura pe calificări, nevoile de formare și perfecționare a personalului etc.;

cadrul juridic și fiscal;

Decizia de investiții se elaborează în contextul strategiei întreprinderii ceea ce determină luarea în considerare a proiectelor care vor influența favorabil valoarea de piață a întreprinderii ca și piața produselor și/sau serviciilor acesteia.

Se consideră că un proiect este de la bun început acceptabil dacă adaugă o anumită mărime la valoarea de piață a întreprinderii, deci dacă patentează randamentele capitalului global investit, pe de o parte și dividendele așteptate în viitor, pe de altă parte.

Schematic, decizia de investiții este prezentată în figura 1.

1 Cf. R. Heline și O. Pouport – Lafarge, Investisssements. Selection et financement, J. Delmas et C., Paris 1976

Mai concret etapele deciziei de investiții sunt tratate într-o manieră tridimensională și anume:

dimensiunea investițională;

dimensiunea strategică;

dimensiunea financiară;

I Dimensiunea investițională include următoarele etape:

1. Gruparea tuturor dosarelor de proiecte pe care întreprinderea le-a stabilit pe termen mediu:

– formularea proiectelor;

– estimarea primară a fluxurilor de lichidități;

2. Evaluarea individuală a proiectelor:

– calculul valorii nete actualizate;

– indicele de profitabilitateș

– durata de rambursare actualizată;

– anuitatea echivalentă;

– rata de rentabilitate financiară internă;

– rata de rentabilitate globală;

3. Luarea în considerare a riscului:

– apreciererea riscului atașat la fiecare proiect;

– adaptarea criteriului de evaluare;

4. Selecția proiectelor ținând seama de diferite restricții (competiție tehnică, financiară în special):

– prin clasament;

– prin programare matematică;

– prin simulare și aproximări succesive;

II Dimensiunea strategică are în vedere, pe de o parte stabilirea sau actualizarea strategiei pe termen lung și mediu, iar pe de altă parte, compararea fiecărui proiect de investiții cu această strategie. această dimensiune include:

Stabilirea obiectivelor generale ale întreprinderii și ale mijloacelor de realizare sau politicilor care să pună în funcțiune angrenajul întreprinderii pentru îndeplinirea misiunii:

– structură formală;

– sistemul de gestiune;

– sistemul și stilul de conducere;

– programele pe domenii;

2. alegerea definitivă a proiectelor de investiții și a programelor de finanțare. De fapt, acestă etapă este o rezultantă a analizei dimensiunii investiționale și a celei financiare și se constituie deci, ca o finalitate a procesului decizional chiar dacă pe parcursul exploatării obiectivului trebuie urmărite performanțele acestuia.

Considerăm că etapa de control ține preponderent de ciclul de exploatare al întreprinderii și se răsfrânge în sfera deciziilor operative și tactice precum : dimensionarea outputului, analiza și calculul costurilor, gestiunea stocurilor, gestiunea trezoreriei, adaptarea politicii de promovare a vânzărilor etc.

Ca și componente ale acestei etape decizionale, menționăm :

– elaborarea planului de finanțare anual

– elaborarea bugetului sau tabloului de finanțare multianual care vizează echilibrarea necesarului de investiții cu sursele de finanțare

– elaborarea planului de trezorerie și aprecierea riscului incapacității de plată în structura financiară adoptată

III Dimensiunea financiară constituie de cele mai multe ori „piatra de încercare” a deciziei de investiții. Destul de multe studii teoretice analizează investiția ca un proces în sine, limitat doar la fluxurile materiale și fluxurile informaționale cu parametrii de eficiență tehnică și eficiență economică. Într-o asemenea viziune, arealul proiectelor profitabile este nelimitat și în consecință, firma ar putea să investească oricât dar realitatea dezice o argumentație pro-domo. Marea majoritate a firmelor dispun de resurse financiare limitate ceea ce determină intervenția operațiunii de raționalizare a capitalurilor. Or, această raționalizare înseamnă stabilirea unei corelații stricte între rata de randament a investițiilor și costul ultimei unități disponibile de capital. Dimensiunea financiară are o importanță covârșitoare în actul investițional și include următoarele aspecte :

Inventarierea surselor de finanțare disponibile potențial și a costurilor

– capitaluri proprii

– capitaluri împrumutate

– capacitatea de autofinanțare a firmei

2. Determinarea structurii capitalurilor permanente sau a structurii financiare a firmei:

– analiza financiară prin metoda statică a rațiilor

– analiza financiară dinamică prin metoda fluxurilor financiare de lichidități

– cash-flow

– capacitatea de îndatorare

– capacitatea de autofinanțare

– fond de rulment global

– necesar de fond de rulment etc.

3. Estimarea costurilor capitalurilor permanente

– costul capitalului propriu

– costul capitalurilor împrumutate

– costul mediu ponderat al capitalurilor permanente sau funcție de influența investiției asupra structurii capitalurilor (costul marginal)

O asemenea prezentare a problematicii deciziei de investiție e posibil să sperie pe orice întreprinzător prin amploarea conținutului și munca laborioasă necesară redactării analizei și studiilor în spiritul „ortodoxiei” economiei întreprinderii. Se știe că oamenii de afaceri operează cu modele și criterii de judecată operative și sintetice. Pe de altă parte scopul prezentului capitol nu este acela de a o feri o cantitate maximă de informații științifice, ci de a oferi resorturile unei judecăți de valoare, relative la elaborarea, evaluarea și finanțarea proiectelor de investiții.

Schema prezentată în fig. ……. este un ghid pentru managementul unor firme mari, puternic structurate și departamentizate, dar un travaliu mult prea costisitor pentru fimele mici și mijlocii. apoi nu toate tipurile de proiecte investiționale necesită același tratament riguros. În funcție de comportamentul investitorului atitudinea sa față de risc și valoarea capitolurilor implicate, se poate recurge la un model al deciziei de investiții simplificat, dar la fel de relevant.

Etapele deciziei de investiții

Notă: Schema a fost prelucrată după Robert Heline et O. Pouport – Lafarge, Investissements Selection et financement, J. Delmas et C., Paris 1976.

II. INDICaTORII ECONOMICI aI EFICIENȚEI INVESTIȚIILOR

2.1 aspecte generale

Indicatorii sunt mărimi cifrice cantitative, calitative și cu deosebire valorice care cuantifică starea, nivelu, volumul sau valoarea unui proces, proiect a unei activități sau acțiuni.

În domeniul investițiilor indicatorii pot caracteriza proiectul ca volum, elemente structurale, cost, durată de înfăptuire, având calitatea de indicatori tehnici sau tehnico-economici. Pe de altă parte, indicatorii pot reflecta raportul efort-efectesau efecte-efort, cu privire la proiectul de investiții, în care caz, ei au calitatea de indicatori de eficiență economică ori sunt utilizați în analiză ca având semnificația de „criterii” (criteriul duratei de recuperare, criteriul valorii actuale nete etc.).

Indicatorii de apreciere și de eficiență economică a investițiilor se obțin prin calcule și prelucrare a informațiilor cuprinse în documentația tehnico-economică (studiul de fezabilitate, proiectul tehnic, etc.), folosindu-se metodele matematice specifice. Se poate afirma că indicatorii tehnico-economici și economici sunt mărimi de calcul primare servind aprecierii proiectului de investiții, în timp ce indicatorii de eficiență economică sunt mărimi derivate din prelucrarea informațiilor inițiale sau a indicatorilor primari și asigură măsurarea eficienței proiectului.

Fiecare indicator de eficiență economică are o anumită capacitate informațională și caracterizează sau măsoară eficiența economică a proiectului dintr-un anumit unghi, în unități de masură specifice. Indicatorii de eficiență economică a investițiilor, pentru a răspunde scopului în care se utilizează, trebuie să se încadreze în anumite cerințe, între care: o construcție logică a raportului efect/efort sau efort/efect; o semnificație clară; un calcul simplu, permisibil; să permită o interpretare facilă; să asigure fundamentarea și luarea deciziei.

Indicatorii se determină cu ajutorul unor modele matematice variate, astfel:

a) modelul raporului matematic efort/efecte sau efecte/efort (prin care indicatorii obținuți capătă forma de efort specific pe unitate de efect; efect specific pe unitate de efort; coficienți, rate, etc.);

b) modelul matematic al diferenței între două mărimi (prin care se determină rezulatul unei activități, unui proiect);

c) modelul matematic de adiționare, de cumulare a unor elemente (prin care se determină masa, volumul unei activități, unui proiect);

d) modelul matematic de structură (în care caz prin indici de structură se stabilește contribuția elementelor componente față de total);

Există un relativ consens cu privire la utilitatea unor indicatori variați, în conținut și semnificații, pentru reflectarea eficienței economice a proiectelor de investiții. acest fapt se justifică, mai des dacă avem în vedere complexitatea procesului investițional, caracterul său dinamic privit prin prisma agenților implicați, a naturii resurselor consumate și a interferenței dintre etapele sale. Indicațiile uneori contradictorii, ori neconcludente, pe care le dau unii indicatori prin expresia lor cifrică impun: completarea analizei cu luarea în considerare a altor indicatori; necesitatea clarificării metodelor de stabilire a fiecărui indicator de eficiență economică a investițiilor, în parte, a semnificației, locului și rolului pe care trebuie să-l ocupe în analiza variantelor de proiect; necesitatea abordării sistemice a gamei de indicatori în funcție de puterea de reflectare, ca și de nivelul organizatoric la care se impune folosirea în analiză a unui anumit indicator de eficiență economică a investițiilor, în raport cu scopul analizei.

În contextul celor ce vor fi prezentate un sistem de producție se poate afla în mai multe situații, sub aspectul activității investiționale:

– sistemul poate realiza investiții pentru construirea unor unități noi în cadrul programului său de rezolvare;

– sistemul poate realiza investiții de modernizare, dezvoltare, reutilare sau reprofilare a unor capacități de producție existente;

– sistemul poate recurge la investițiile sub forma plasamentului de capital, în procurarea de acțiuni, obligațiuni de la alte sisteme de producție sau de pe piața secundară de capital, aceasta fie cu scopul de a ajunge să aibă o infuență notabilă în cadrul unui alt sistem de producție (de exemplu un furnizor de materii prime sau un prestator de servicii), fie în scopul obținerii de dividende.

Orice obiectiv de investiții sau de introducere a progresului tehnic se realizează prin mai multe modalități, fiecare modalitate pornește de la mai multe variante de proiect care la rândul lor se caracterizează printr-o varietate de proiecte, varietate de eforturi, efecte și raporturi dintre ele.

Pentru alegerea variantei optime se folosește un sistem de indicatori de eficiență economică fiecare dintre aceștia evoluând o anume latură a eficienței obiectivului respectiv. Indicatorii eficienței economice a investițiilor se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:

1 din punct de vedere al sferei de cuprindere, există patru clase:

a) indicatori ce reflectă efectele economice: capacitatea de producție, valoarea producției anuale; structura producției; încasările valutare etc.;

b) indicatori ce specifică eforturi economice: investiția totală, structura investiției totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile de producție pe an, structura costurilor de producție, numărul total de personal, structura personalului etc.;

c) indicatori ce se referă la perioada de realizare a obiectivului și la cea de funcționare: durata de execuție a obiectivului de investiții, durata de execuție a obiectivului de investiții până la punerea în funcțiune parțială, durata de funcționare fizică, durata de funcționare eficientă, durata de funcționare până la atingerea parametrilor proiectați etc.;

d) indicatori de eficiență economică a investițiilor: investiția specifică, termenul de recuperare, coeficientul eficienței economice a investițiilor;

2 după nivelul la care se face evaluarea și analiza economică, indicatorii economici pot fi: macroeconomici și microeconomici, adică la nivelul economiei naționale sau la nivel de ramură și microeconomici – asociați sistemelor de producție – întreprinderi. aceștia din urmă se impart în:

a) indicatori cu caracter general – indicatori de volum ai obiectivului;

b) indicatori de bază – sunt indicatorii reali de eficiență economică;

c) indicatori specifici – caracterizează specificul unei anumite ramuri industriale sau unui anumit domeniu de activitate economică;

d) indicatori suplimentari – se folosesc doar în anumite cazuri pentru o activitate ce nu este descrisă de alți indicatori sub aspectul eficienței economice a investițiilor în domeniul respectiv.

2.2 Indicatori cu caracter general

În această categorie încadrăm acei indicatori statici care pot caracteriza în principiu, activitatea economică a oricărei entități, în măsura în care este asigurat un sistem propriu de informație economică. Definirea și prezentarea succintă a indicatorilor este realizată în continuare:

1. Capacitatea de producție – exprimă potențialul de producție al unui obiectiv, într-o perioadă dată, de regulă un an, în unități naturale – tone, m2, m3, bucăți etc.- în raport cu profitul producției, structura sortimentală prevăzută și regimul de funcționare. Capacitatea de producțioe se stabilește în funcție de gradul de utilizare intensivă și extensivă a utilajelor și instalațiilor, rezultând din însumarea capacităților individuale ale acestora sau în raport de capacitatea utilajului conducător.

Capacitatea de producție poate fi exprimată cantitativ, dar și în unități valorice astfel:

3.2.1

sau

3.2.2

în care : Q – reprezintă capacitatea de producție exprimată valoric;

qj – capacitatea fizică de producție a sortimentului j;

pj – prețul de producție al sortimentului j;

Ca indicator natural, în sfera indicatorilor de eficiență a investițiilor, capacitatea de producție constituie punct de plecare pentru stabilirea celorlalți indicatori, între care: valoarea investiției, investiția specifică, costul și valoarea producției, numărul de personal etc.

2. Numărul personalului face parte din sfera indicatorilor naturali. Se stabilește în funcție de capacitatea de producție, regimul de lucru, norma de personal,profilul producției, structura sortimentelor, etc. În seria indicatorilor de eficiență economică a investițiilor apare sub forma numărului de personal toatal, din care numărul de muncitori. Servește comparațiilor între diferitele variante de proiect în mod direct, precum și stabilirea indicatorului productivitatea muncii.

3. Costul de producție poate fi pus în evidență sub forma costului unitar sau a costului total anual.

Costul de producție unitar se stabilește pe bază de antecalculații/calculații pe produs sau pe baza relației:

3.2.3.

în care: c – reprezintă costul unitar;

Q – volumul producției;

i – sortimentul de produse;

Costul de producție total se stabilește pentru un anumit volum al producției și pentru o anumită perioadă de timp (an, trimestru, lună). Se regăsește adesea și sub denumirea „valoarea producției de cost”.

În genaral costul producției exprimă efortul de producție/exploatare în cadrul întreprinderii, fabricii, secției etc., tendința de optimizare impunând minimizarea lui. Se folosește în analiza economică pentru comparații între activități, produse etc., precum și pentru determinarea unor indicatori derivați (cheltuieli la 1000 lei producție, rata profitului, profitul aferent perioadei de timp). În aprecierea eficienței proiectelor de investiții prezintă interes evaluarea fundamentală a structurii costului de producție pe elemente de cheltuieli (materii prime și materiale, energie, costuri salariale, amortizare, etc.), ca și pe articole de calculație (cheltuieli fixe și variabile).

Relația de calcul a costului de producție total (c) este:

3.2.4.

Tendința de optim presupune minimizarea costului producției (unitar și total).

4. Prețul de vânzare constituie indicator de estimare a nivelului valoric la care un produs poate fi vândut. Prețul de vânzare (preț de producție) unitar, în principiu constituie rezultatul însumării costului de producție unitar, sub aspect cifric, este negociat între producător și cumpărător, interesele fiind contradictorii.

O formă a prețului, regăsită în practica economiei de piață o reprezintă prțul de vânzare cu taxele incluse care se stabilește prin adiționarea la prețul de producție (ca preț de vânzare a producătorului) a diferitelor taxe reglementate prin acte normative, între care taxa pe valoare adăugată, accize și alte taxe. Este în interesul legiuitorului să impună forma, procedura prin care taxele respective se încasează odată cu vânzarea unor mărfuri sau servicii.

Relațiile de calcul corespunzătoare sunt:

– pentru prețul de producție unitar (p);

3.2.5.

– pentru prețul de vânzare cu taxele incluse (ptti);

3.2.6.

unde:

pr – reprezintă profitul pe unitatea de calcul;

tva – taxa pe valoare adăugată;

acc – accize;

a – alte taxe;

5. Valoarea producției reprezintă indicatorul valoric prin care se exprimă amploarea activității întreprinderiiîntr-o perioadă de timp (luna, trimestrul, anul).

Se determină după relația:

3.2.7.

sau

3.2.8.

în care: p – reprezintă valoarea producției la preț de producție;

ptti – valoarea producției la prețul cu taxele incluse;

6. Cheltuieli la 1000 lei producție este indicator de eficiență economică semnificativ, în întreprinderile cu producție neomogenă. Se determină cu ajutorul relației:

3.2.9.

iar tendința de optim presupune minimizarea cheltuielilor la 1000 lei producție.

7. Profitul constituie un indicator esențial în analiza oricărei activități economice, întrucât exprimă scopul și efectul valoric scontat sau realizat. Reflectă mărimea efectului valoric așteptat sau obținut, fiind determinat cu ajutorul relației:

3.2.10.

în care: Pr – reprezintă profitul brut (Prb) și net (Prn);

Rt – rezultatul total (profitul brut);

i – cota de impozit pe profit;

În evoluarea și aprecierea eficienței proiectelor de investiții profitul este luat în seamă pentru efectuarea analizei comparative, precum și pentru determinarea unor indicatori derivați (durata de recuperare, rata rentabilității, coeficientul de eficiență economică a investițiilor etc.).

8. Rentabilitatea rflectă în principiu capacitatea sistemului (întreprinderii) de a genera profit, în cadrul unei perioade de timp. Constituie o stare pozitivă în care se prezintă unitatea de referință, fapt atestat de raportul efect (profit)/efort (costul producției sau costul investiției, capitalul social, valoarea cifrei de afaceri etc.). Rentabilitatea se măsoară printr-un sistem de rate ale rentabilității, între care mai uzuală este cea prezentată mai jos:

3.2.11.

unde: rc – reprezintă rata rentabilității în funcție de cost;

aprecierea favorabilă a unei activități cu ajutorul diferitelor rate ale rentabilității ține seama de ordinul de mărime, impunându-se maximizarea nivelului cifric. Semnificația fiecărei rate a rentabilității este în funcție de numitorul raportului (cost, capital, cifră de afaceri etc.).

9. Productivitatea muncii constituie unul din indicatorii folosiți, atât în exprimarea eficienței economice a activității de producție, cât și în afara eficienței investițiilor, în scop de argumentare a deciziilor de investiții. Se exprimă diferențiat, în funcție de mărimile de calcul folosite astfel:

3.2.12. 3.2.13.

3.2.14.

3.2.15

unde: W – reprezintă productivitatea muncii în unități fizice (q), valorice (v), pe o persoană (p), sau pe un muncitor (m);

Np, Nm – numărul personalului total (Np), muncitori (Nm);

Q – volumul fizic al producției;

Q*p – valoarea producției anuale în lei;

Exprimând cantitatea de produse, ori valoarea produselor create de o persoană, un muncitor, în unitatea de timp, pe de o parte, sau, pe de altă parte, timpul necesar pentru producerea unei unități din valoarea producției determinate, productivitatea muncii reflectă eficiența cu care se cheltuiește munca socială.

Indicatorul productivitatea muncii se folosește în exprimarea și analiza eficienței economice a investițiilor pentru comparații între diferitele variante de proiect sau în dinamică (situația după și înainte de realizarea unor investiții de modernizare și reutilare). Unii autori negă calitatea de reflectare veridică a eficienței economice prin intermediul productivității muncii, întrucât indicatorul respectiv, nu arată decât cantitatea, sau valoarea produselor obținute în medie de un muncitor, fără a da indicații cu privire la cheltuielile de producție, gradul de utilizare a factorilor de producție angrenați.

2.3 Indicatori de bază, în viziune statică

Indicatorii de bază au fost elaborați în exclusivitate în cadrul preocupărilor de creștere a eficienței economice a investițiilor și stau la baza fundamentării deciziei judicioase de a investi. aceștia cuantifică raportul efecte/eforturi sub forma maximizării efectelor obținute pe unitatea de efort, sau prin minimizarea eforturilor necesare pentru obținerea unei unități de efect.

Principalii indicatori cuprinși în această categorie sunt:

1. Volumul capitalului investit (Inv) reprezintă expresia valorică a tuturor resurselor ce se consumă pentru realizarea unui obiectiv până la punerea lui în funcțiune. Formula de calcul pentru acest indicator este :

3.3.1

în care, sau 3.3.2

3.3.4

iar, Inv este volumul investiției totale; Id-investiția directă; Icol-investiția colaterală; Icx – investiția conexă; Eimob – efectul imobilizării de fonduri; e – coeficientul de eficiență economică a investiției; d – durata de execuție; h – anul eșalonării investiției; Ih – investiția eșalonată în anul „h”; – valoarea medie anuală (tremestrială, lunară) a imobilizărilor de fonduri; N – valoarea mijloacelor circulante de primă dotare.

Două variante de investiții care au același volum de investiții și aceeași durată de execuție pot să difere între ele prin modul de eșalonare al resurselor pe durata de execuție a obiectivului. Efectele imobilizării de fonduri constituie valoarea veniturilor nete ce s-ar fi putut obține pe timpul construcției obiectivului dacă aceste resurse nu ar fi imobilizate, ci ar fi intrat direct în circuitul economic.

Se poate concluziona că : din multitudinea de variante investiționale posibil de realizat, va fi aleasă aceea care are volumul investiției totale cel mai mic ‚ min Inv.

2. Durata de execuție a lucrărilor de investiții d. Întreaga „viață” a unui obiectiv de investiții se împarte în două perioade:

– prima, în care se realizează obiectivul respectiv până la punerea sa în funcțiune – perioadă ce poartă numele de durata de execuție a lucrării de investiții;

– a doua, este perioada de la punerea în funcțiune până la scoaterea din funcțiune a fondului fix respectiv – durata de funcționare sau de serviciu a foncului fix;

În concluzie, din variantele investiționale posibile se va alege cea cu durata de execuție a lucrărilor cea mai mică, min d, atât pentru a evita risipa și degradările pe șantierele de construcții, la care se adaugă problema evitării uzurii morale a produselor ce se realizează prin investiție.

O problemă importantă a acestei perioade de timp se referă la modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, în cadrul duratei de realizare; în acest context se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârșitul duratei de execuție. De asemenea, constituie un avantaj situația, în care există posibilitatea, punerii în funcșiune a unor capacități parțiale de producție.

3. Durata de funcționare eficientă a obiectivului (De) este perioada în care acesta produce efecte și din acest punct de vedere, se preferă variantele cu o durată cât mai lungă.

În cadrul duratei de fuuncționare a obiectivului distingem trei perioade de timp mai importante: perioada de atingere a parametrilor proiectați; perioada de funcționare normală și perioada de declin (fig. 15.2). Varianta optimă este cea pentru care durata de funcționare a obiectivului este meximă , max D.

Notațiile folosite în figura 15.2 sunt: D – durata de realizare a investiției; Da – durata de atingere a parametrilor proiectanți; Dn – durata de funcționare normală; Dd – durata de declin; De – durata eficientă de funcționare; Df – durata fizică de funcționare; Q – valoarea producției exprimată în [um] unități monetare; C – costul producției exprimată în [um] unități monetare; Inv – volumul total al investiției exprimată în [um] unități monetare. Toate duratele sunt exprimate în [ut] unități de timp.

Perioada normală de funcționare Dn trebuie să stea în atenția celui care inițiază procesul investițional, în idea că ea trebuie prelungită cât mai mult deoarece efectele nete de profit vor fi mai mari, iar premisele pentru o dezvoltare viitoare vor fi mai favorabile. astfel, se impugn măsuri concrete pe linia asigurării funcționării în bune condiții a utilajelor, efectuarea la timp a reviziilor periodice și reparațiilor curente, pentru că această perioadă să fie prelungită în detrimental perioadei de decline, când profiturile încep să scadă. Deci, pe perioada Df – De se înregistrează pierderi, cu implicații directe asupra eficienței economice a investiției și asupra momentului optim de scoatere din funcțiune a unei anumite capacități de producție.

4. Pierderea de venit net agricol prin amplasarea noului obiectiv (Y)

Indicatorul se calculează în cazul în care sistemul de producție realizează investiții ce vor fi amplasate pe terenuri ce au avut inițial destinație agricolă. Relația de calcul este :

,

în care i este indicele mediu anual de creștere a producției agricole pe perioada D ; D – intervalul de timp cât terenul agricol este scos din circuit; Vn – venitul mediu annual ce se obține din cultivarea unui hectar de teren arabil; St – suprafața totală scoasă din circuitul agricol.

acest indicator se calculează pentru terenul scos din funcțiune ocupat de obiectivul principal și pentru lucrările anexe obiectivului, având în vedere întrega perioadă de funcționare.

La decizia asupra variantei optime de proiect, pierderea de venit net agricol

prin amplasarea noului obiectiv trebuie să fie cât mai mică , min Y.

5. Investiția specifică (S) reprezintă volumul fondurilor de investiții necesar pentru realizarea unei unități de capacitate de producție și se calculează astfel :

– pentru obiective noi :

, 3.3.5

în care Q – producția anuală sau , după caz, capacitatea de producție în unități naturale sau valorice.

– pentru modernizări sau dezvoltări :

, 3.3.6

în care Qi este producția anuală după modernizare și/sau dezvoltare; Qo – producția anuală înainte de modernizare/dezvoltare.

Calculul indicatorului investiția specifică în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric, în special în cazul activității de modernizare, dezvoltare, retehnologizare, evidențiază și o serie de aspecte legate de schimbarea structurii sortimentale de fabricație, cu efecte directe asupra cifrei de afaceri a sistemului de producție respective. Considerând avantajul calculului în funcție de capacitatea de producție exprimată fizic, indicatorul are o sferă mare de aplicabilitate și un grad ridicat de relevanță, ceea ce practic face ca aceasta să fie prezent în toate calculele fundamentare a eficienței economice a investițiilor pentru un obiectiv ce urmează a se realiza.

Investiția specifică reprezintă volumul de resurse investiționale consumat pentru obținerea unei unități de capacitate deci, varianta investițională optimă este aceea pentru care investiția specifică este minimă , min S.

6. Termenul de recuperare al investiției (T) reprezintă prioada de timp în care resursele de investiții consumate s-ar putea recupera din valoarea beneficiilor anuale obținute în urma vânzării producției. Relațiile de calcul pentru acest indicator sunt :

-pentru obiective noi :

sau 3.3.7

în care T este termenul de recuperare ; Inv – volumul total al investiției ; a – acumulările obținute ; B – beneficiul obținut ;

– pentru modernizări – dezvoltări :

sau sau 3.3.8

în care Inv este volumul total al investiției de modernizare ;Bhmi/ahmi – beneficiile/acumulările obținute în urma modernizării ; Bhmo/ahmo – beneficiile/acumulările obținute înainte de modernizare ; Chmo – costurile inițiale ; Chmi – costurile după modernizare.

In cazul în care calculul pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări de capacități de producție, trebuie luate în considerare și o serie de elemente, cum ar fi pierderea de profit datorată întreruperii producției pe durata de realizare a investiției, valoarea neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi dezmembrat, sumele obținute din valorificarea unor utilaje sau părți componente ale acestora etc. astfel, termenul de recuperare se poate calcula după relația :

3.3.9

în care Inv – capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare ; a – amortizarea nerecuperată ; V – veniturile obținute din valorificarea unor utilaje ; Pp – pierderea de profit pe timpul realizării investiției.

După cum se observă, termenul de recuperare se calculează în raport cu beneficiile, acumulările sau costurile de producție. Varianta optimă, din punct de vedere al acestui indicator este aceea în care Ti este cel mai mic min T.

7. Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (e) exprimă beneficiile anuale sau acumulările bănești anuale ce se obțin la 1 leu investit. Formulele de calcul ale acestui indicator sunt :

– pentru obiectivele noi :

sau 3.3.10

– pentru modernizări sau dezvoltări :

sau sau 3.3.11

Din relații se observă o nouă modalitate de definire a coeficientuluiu de eficiență economică a investițiilor, și anume ca inversul termenului de recuperare.

Pentru compararea efectului suplimentar cu investiția suplimentară se pot folosi următoarele relații de calcul :

sau 3.3.12

în care se iau în considerație două momente de timp în derularea investiției : momentul „i”  după realizarea inevstiției suplimentare și momentul ”0” reprezentând baza de plecare sau raportare.

Când se folosesc aceste relații de calcul pentru investiții de modernizare, indicatorul coeficientului de eficiență economică a investițiilor exprimă beneficiile anuale suplimentare ce se obțin în urma efectuării unei unități de efort investițional. Varianta investițională optimă este cea care maximizează indicatorul, max e.

8. Cheltuielile echivalente sau recalculate (K)

În vederea evaluării resurselor consumate pentru realizarea unui obiectiv de investiții și a bunei funcționări a acstuia există doi indicatori utilizați:

– volumul investițiilor – pentru resursele consumate până la punererea în funcțiune a obiectivului de investiții;

– costul producției – pentru resursele consumate, anual, după punerea în funcțiune a obiectivului de investiții.

Însumarea directă a celor doi indicatori, fără nici o corecție, nu este posibilă pentru că investițiile se „consumă” o singură dată, iar costul producției se repartizează anual. astfel, se definește indicatorul cheltuielilor echivalente sau ecalculate care exprimă toate resursele consuate și se calculează cu relația:

, 3.3.13

în care K reprezintă cheltuielile echivalente sau recalculate; Inv – volumul investiției;

Ch – costul producției anuale; De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Reprezentarea grafică a indicatorului este prezentată în figura 15.3

Indicatorul analizat este unul ce reflectă efortul economic total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.

Uneori în formula de calcul, De este substituit cu termenul de recuperare T, atunci când duratele de funcționare ale obiectivelor sunt mari.

Praactica a demonstrat că este utilă exprimarea cheltuielilor echivalente sau recalculate în formă specifică (Ks) sau ca indicator anual (Ka). Formulele de calcul în acest caz sunt:

3.3.14 și 3.3.14

În concluzie, indicatorul cheltuielile echivalente sau recalculate specifice reflectă o situație cu atât mai favorabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut – min K; – min Ka; – min Ks.

9. Randamentul economic al investițiilor (R) este un indicator mai complex decât ceilalți și privește fenomenul investițional în ansamblul lui, începând de la efectele primelor cheltuieli de proiectare, până la scoaterea din funcțiune, realizând o viziune sistematică asupra acestuia.

Scopul economic final al oricărui sistem de producție este realizarea unui profit. În calculele de eficiență economică distingem mai multe categorii de profit:

Profitul anului (Ph) care se calculează ca diferența între valoarea producției și costurile producției, în anul respectiv:

Ph=Qh-Ch; 3.3.15

Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului până la expirarea duratei de funcționare:

; 3.3.16

Profitul de recuperare (Pr) care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite și este obținutpână la expirarea termenului de recuperare a investiției;

Pr=Inv; 3.3.17

Profitul final (Pf) sau net, reprezintă partea din profitul total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor:

Pf=Pt-Pr sau Pf=Pt-Inv. 3.3.18

Pentru a înțelege conținutul randamentului economic se reprezintă grafic toate profiturile realizate și investiția totală aferente obiectivului investițional, de la apariția, până la scoaterea sa din funcțiune (figura 15.4).

Semnificația notațiilor din figura 15.4 este: d- durata de realizare a lucrărilor de investiții; S1 – mărimea investiției (Inv); S2 – profitul de recuperare a investiției; S3 – profitul net ce se obțin după recuperarea investiției, din producția obținută.

Dacă se privește retrospectiv asupra indicatorilor de eficiență economică calculați: investiția specifică și termenul de recuperare, observăm că aceștia au caracter parțial pentru că operează fie cu producția anuală (investiția specifică), fie cu beneficiul anual(termenul de recuperare). Rezultă necesitatea folosirii unui indicator care să cuprindă ambele aspecte, adică randamentul economic al investițiilor. Prin similitudine cu noțiunea de randament din tehnică, indicatorul poate fi definit prin formula:

(Puterea utilă/Puterea consumată) 3.3.19

În cazul eficienței economice a investițiilor : Pu corespunde profitului net (S3 din figura 15.4), Pf, iar Pc corespunde volumului total al investiției (S1 din figura 15.3). Deci:

3.3.20

Randamentul economic al investiției reprezintă profitul final (net) obținut după recuperarea investiției, raportat la fiecare leu investit.

Din cele prezentate anterior rezultă câteva colerații:

S1 = S2 = Inv = Pri 3.3.21

S3 = Pf 3.3.22

S2 + S3 = Pf + Inv 3.3.23

Profitul total va fi:

Pt = Pr + Pf = Inv + Pf 3.3.24

Pe baza acestor relații poate fi dedusă formula randamentului economic astfel:

3.3.25

Formula randamentului economic poate fi exprimată în două modalități, dacă se ține seama că profitul total este realizat pe perioada de exploatare a obiectivului De.

• dacă Pt = constant pe perioada De:

3.3.26

• dacă Pt = variabil pe perioada De:

3.3.27

Randamentul economic al investiției trebuie să fie cât mai mare; deci dintre două variante investițioanle ce au același volum de investiții și aceleași profituri, dar având mărimea duratei de funcționare eficientă a obiectivolui diferită, se va alege cea cu randament maxim → max R.

Trebuie precizat că este utilă cunoașterea căilor de sporire a randamentului economic al investiției, în condițiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea investiției. acestea ar fi: reducerea timpului de recuperare a investiției (T); reducerea cheltuielilor de producție (Ch); prelungirea auratei de funcționare a obiectivului (De); creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acesteia, aspecte reflectate în prețuri de vânzare superioare și, implicit, în realizarea unor profituri ridicate.