Abordari Kinetoterapeutice ale Deficientelor de Cap Si Gat

CUPRINS

CAPITOLUL I

Introducere

Generalități

Actualitatea și importanța studiului

CAPITOLUL II

Fundamentarea teoretică a lucrării

2.1. Elemente de anatomie a coloanei cervicale

2.2. Elemente de biomecanică a coloanei cervicale

2.3. Deficiențele de cap și gât înclinat anterior

2.3.1. Definiții

2.3.2. Clasificare

2.3.3. Etiopatogenie

2.3.4. Forme

2.3.5. Tablou clinic

2.3.6. Cifoza la persoanele de talie înaltă

2.3.7. Tratament complex

CAPITOLUL III

Recuperarea deficiențelor de cap și gât înclinat anterior prin mijloace kinetice

3.1. Organizarea recuperării

3.2. Programe de recuperare

CAPITOLUL IV

Concluzii și propuneri

BIBLIOGRAFIE

Kinetoterapia reprezintă ramura terapeutică ce folosește ca mijloc specific mișcarea, în scopul recuperării somato-funcționale, motrice și psihomotrice sau al reeducării funcțiilor compensatorii, în cazul deficiențelor parțial reversibile sau ireversibile. Ea este indispensabilă recuperării medicale, readaptării psihice, reeducării profesionale și readaptării sociale.

Pe lângă acest complex de factori care reprezintă kinetoterapia, se poate afirma că ea reprezintă în același timp, o formă terapeutică individualizată care, plecând de la programe de exercitii fizice statice și dinamice, se poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative și de recuperare.

Astfel, kinetoterapia își găsește aria de utilizare în cele trei secțiuni de asistență medicală, putându-se descrie următoarele tipuri:

kinetoterapia profilactică ce cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor de realizare a tratamentului prin care se urmarește: menținerea unui nivel funcțional satisfăcător, creșterea nivelului funcțional (profilaxie primară sau gimnastică de întreținere, plimbări, jogging, gimnastică aerobică, pentru menținerea stării de sănătate), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariție a complicațiilor în unele boli cronice (profilaxie secundară);

kinetoterapia de tip curativ care se asociază cu sectorul de tip profilactic și de recuperare;

kinetoterapia de recuperare reprezintă secțiunea cea mai importantă în programul de recuperare medicală și urmărește prin intermediul unor programe de exerciții fizice: refacerea funcțiilor diminuate, creșterea nivelului funcțional, realizarea unor mecanisme compensatorii în situații de readaptare funcțională. În cazul în care, un anumit mușchi este afectat ireversibil, se încearcă tonifierea altor mușchi care îi preiau parțial funcțiile, în scopul realizării mișcării în limite acceptabile.

Obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt (Baciu, 1981):

refacerea forței musculare și creșterea rezistenței musculare;

creșterea și adaptarea capacității de efort;

ameliorarea funcției de coordonare, control și echilibrul corpului;

formarea capacității de relaxare;

corectarea posturii și aliniamentului corpului;

creșterea mobilității articulare;

reeducarea sensibilității.

Există o gamă largă de afecțiuni pentru care recuperarea medicală prin kinetoterapie este specifică și absolut necesară.

Astfel, kinetoterapia ajută la tratarea:

afecțiunilor aparatului locomotor (ortopedice, traumatice și post traumatice);

afecțiunilor reumatice (spondilită, poliartrită reumatoidă, artrită, reumatism degenerativ, reumatism al țesutului moale);

afecțiunilor neurologice (accidente vasculare cerebrale, traumatisme ale coloanei vertebrale, boli degenerative și inflamatorii ale sistemului nervos, sindroame neurologice);

afecțiunilor aparatului cardio-vascular;

afecțiunilor aparatului respirator;

afecțiunilor neuropsihice;

afecțiunilor metabolice (obezitatea);

maladiilor congenitale (distrofia neuro-musculară, luxatia congenitala de sold, tetraplegia);

altele.

Terapia prin mișcare deservește pe deplin medicina fizică, fiind considerată mijloc de baza al ei (Niculescu, 2001).

Această terapie are la bază știința denumită kineziologie, de la grecescul kinezi – mișcare și logos – știință și este o ramură a științelor biologice ce se ocupă cu studiul mișcărilor locomotorii (Badiu, 2003). Kineziologia sau kinetologia studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură omului activitățile motrice normale, preocupându-se totodată de înregistrarea, analizarea și coordonarea mecanismelor neuromusculare.

Slujitorul acestei terapii este kinetoterapeutul, cadrul specializat care a studiat mișcarea – mijloc de bază al kinetoterapiei, sub aspectul bazelor ei teoretice, prin apropierea legilor fizicii, neurofiziologiei, mecanicii musculoarticulare (biomecanice), fiziopatologice, având un fundament puternic de noțiuni de anatomie funcțională (Calb, 2000).

Pe baza studiilor directe asupra legilor mișcării, precum și a altor noțiuni legate de această terapie, kinetoterapeutul va concepe și aplica metodologia profilactică, terapeutică și recuperatorie necesară realizării scopului propus de medicina fizică și anume acela de redare cât mai rapidă a omului suferind, unei activități practice, familiale, sociale, sau scopului profilactic și anume acela de menținere și întărire a sănătății.

Orice program kinetic urmărește revenirea clientului la starea functională de dinaintea îmbolnăvirii/accidentului (Culda, 2000). Pentru aceasta, există o întreagă echipă de specialiști care vizează în comun sporirea calității vieții oamenilor în general, a calității revenirii subiectului la indicii morfo-funcționali de dinaintea evenimentului patologic (fig. 1).

Fig. 1. Factorii care intervin în managementul îmbolnavirii/accidentului

(Marcu, 2006)

Bineînțeles că după îmbolnavire/accident (uneori chiar înaintea „căderii” funcționale a organismului – vezi intervențiile preoperatorii și kinetoprofilaxia, inclusiv faza primară a intervenției curei profilactice active) intervine medicul-psihologul-asistentul social și medical, apoi imediat (uneori/de cele mai multe ori) intervine kinetoterapeutul.

Având în vedere complexitatea intervenției pentru starea de sănătate, echivalentă cu complexitatea ființei umane însăși, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie capabil a ști, a alege, a stabili cele mai importante obiective generale și specifice propriei sale intervenții (fig. 2).

Fig. 2. Relația obiective-rezultate în intervenția kinetică (Marcu, 2006)

Actualitatea și importanța studiului

Coloana vertebrală sau scheletul axial reprezintă elementul anatomic cu o importanță deosebită în menținerea verticalității corpului omenesc.

Ea are atât un rol static cât și unul dinamic, fiind suport fix al segmentelor din jumătatea superioară a corpului și ax mobil al trunchiului și gâtului.

Coloana dispune de un mare grad de mobilitate ce interesează articulațiile intervertebrale. Are amplitudine variabilă de la o regiune la alta, pozițiile și mișcările ei fiind asigurate atât de musculatura proprie cât și de a celorlalte segmente ale corpului (Firica, 1998).

Suferințele coloanei vertebrale în particular și ale aparatului locomotor în general se răsfrâng asupra întregii ființe, cunoscut fiind înca din antichitate faptul că, suferința somatică (organică, trupească) se revarsă și asupra starii psihice, iar starea psihică influențează suferința somatică.
Patologia vertebrală induce direct și indirect tulburări funcționale, îmbolnăviri ale organelor interne și ale sistemului nervos vegetativ, deseori fiind afectată și starea psihică, așa cum se întampla în cazul nevrozei anxioase induse de spondiloza cervicală.

În consecință, stabilirea conduitei terapeutice în cazul patologiei vertebrale trebuie făcută prin colaborare pluri-disciplinară: ortoped, neurolog, reumatolog, kinetoterapeut, psiholog/psihoterapeut, specialist terapii manuale (osteopat, chiropractor, terapeut yumeiho, s.a).

Deficiențele fizice parțiale trebuie cercetate cu atenție, pentru a stabili dacă sunt în stadiu de atitudine defectuoasă determinată de o tulburare funcțională a aparatului locomotor, sau sunt deformații rezultate din modificări ale formei și structurii corpului.

CAPITOLUL II

Fundamentarea teoretică a lucrării

2.1. Elemente de anatomie a coloanei cervicale ??? nu vertebrale?

Coloana vertebrală (rahisul) este cel mai important segment al aparatului locomotor, de care sunt legate toate celelalte segmente și reprezintă o coloană lungă, mediană și posterioară, alcătuită prin suprapunerea unor piese osoase numite vertebre.

Conform criteriului topografic, coloana vertebrală este alcătuită din 26 de piese vertebrale și se împarte așa cum este reprezentat în (fig. 3) în:

– coloana cervicală ( 7 vertebre – C1 – C7)

– coloana toracală ( 12 vertebre – Th 1 – Th 12)

– coloana lombară ( 5 vertebre – L1 – L5)

– coloana sacrată ( 1 sacru și 1 coccige )

Fig. 3. Alcătuirea coloanei vertebrale

Conform criteriului osteologic, se disting două porțiuni, reprezentate de:

– coloana presacrată, (zonele colorate cu roșu, albastru și galben????)

– coloana sacrococcigiană sau pelvină (zonele colorate cu verde și mov ?????)

Vertebrele sunt alcatuite din: corp, arc și gaură vertebrală.

Corpul este cilindric si este localizat în partea anterioară a vertebrei și au o față superioară și una inferioară;

Arcul vertebrei este localizat în partea postero laterală a vertebrei și este alcătuit din pedicul, incizura superioară și inferioară, lama arcului vertebral, proces spinos;

Gaura vertebrală este delimitata de catre corp și arcul vertebral. Prin suprapunerea tuturor gaurilor vertebrale se formează canalul vertebral in interiorul căruia se află măduva spinării.

Vertebrele prezintă particularități structurale in functie de regiunea în care se află.

Comparativ cu celelalte segmente vertebrale, vertebrele cervicale au cele mai reduse dimensiuni ale corpului.

Prima vertebră cervicală poartă numele de Atlas si este formată din două mase laterale unite de arcul anterior mai lung și arcul posterior mai scurt.

Cea de-a doua vertebră cervicală poartă numele de Axis aceasta prezintă dintele axisului, fața articulară anterioară și fața articulară posterioară peste care trece ligamentul transvers al atlasului.

Așa cum este exemplificat in (fig. 4) particularitățile vertebrelor cervicale sunt următoarele:

Gaura vertebrală are formă triunghiulară;

Procesul articular are fețe articulare plane;

Procesul spinos este scurt și bituberculat;

Procesul transvers: are la bază gaura transversală, prezintă tubercului anterior și posterior și șanțul nervului spinal.

Fig. 4. Particularitățile anatomice ale vertebrelor cervicale

Lungimea coloanei vertebrale este în medie de 73 cm la bărbat și 63 cm la femei, reprezentând aproximativ 40% din lungimea totală a corpului.

Lățimea maximă a coloanei vertebrale este la baza sacrului, unde măsoară 11 cm. De aici merge descrescând atât în jos cât și în sus.

Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor lombare, unde atinge 7 cm, apoi descrește atât în sus cât și în jos.

Așa cum este reprezentat în fig. 5, coloana vertebrală nu este rectilinie, ci prezintă doua feluri de curburi: în plan sagital și în plan frontal.

Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze.

Fig. 4. Curburile coloanei vertebrale în plan frontal si sagital

La coloana vertebrală curburile in plan sagital sunt în număr de patru:

a) curbura cervicală cu convexitatea înainte;

b) curbura toracală cu convexitatea înapoi;

c) curbura lombară cu convexitatea înainte;

d) curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înapoi.

În timpul vieții intrauterine, coloana vertebrală prezintă o singură curbură, cu convexitatea înapoi.

La noul născut coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacral ce separă cifoza sacrococcigeană, de lordoza lombară.

Lordoza cervicală se conturează în lunile 3-5 de viață și este rezultatul ridicării capului de către sugar.

Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 1 an și se datorează stațiunii verticale și locomoției. Deci, curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieții postnatale.

Curburile în plan frontal sunt mai puțin pronunțate ca cele în plan sagital. În mod obișnuit întâlnim:

a) curbura cervicală cu convexitatea la stânga;

b) curbura toracală cu convexitatea la dreapta;

c) curbura lombară cu convexitatea la stânga.

Ele nu sunt obligatorii, iar unii autori chiar le contestă.

Coloana vertebrală considerată în totalitatea ei, prezintă o față anterioară, o față posterioară și două fețe laterale.

a. Fața anterioară este formată de o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor vertebrale.

b. Fața posterioară prezintă pe linia mediană  procesele spinoase, care formează împreună creasta spinală. Procesele spinoase se pot explora cu multă ușurință, mai ales în timpul flectării trunchiului. La limita dintre coloana cervicală și toracală se vizualizează foarte bine procesul spinos al vertebrei C7 (vertebra proeminentă); pornind de la acest proces spinos, se poate numerota fiecare vertebră. În continuarea proceselor spinoase se explorează creasta sacrală mediană, iar în plica interfesieră se pot palpa coloanele sacrale, coarnele coccigelui și hiatul sacral.

De fiecare parte a crestei spinale se găsesc șanțuri profunde, numite șanțuri vertebrale; ele adăpostesc mușchi ce acționează asupra coloanei vertebrale.

c. Fețele laterale prezintă: vârful proceselor transversale, pediculii vertebrali, găurile intervertebrale și porțiunile laterale ale corpilor vertebrali. Vârful procesului transversal al atlasului poate fi palpat imediat sub procesul mastoidian.

Canalul vertebral este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. El se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul sacral. Canalul vertebral urmărește toate inflexiunile coloanei vertebrale.

Diametrele canalului vertebral variază; ele sunt mai mari în regiunea cervicală și lombară, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. In regiunea toracală, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusă, diametrele canalului vertebral sunt mai mici.

Datorită structurii deosebit de complexe a coloanei vertebrale, aceasta îndeplineste funcții importante și anume:

Funcția de protecție a măduvei spinării, care se află învelită în meninge. Este evident rolul protector al coloanei vertebrale, formată anterior de către puternicele corpuri vertebrale, iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. În unele cazuri, fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva și/sau meningele.

Funcția statică. Coloana vertebrală reprezentând un ax solid ce susține în ortostatism capul, trunchiul și membrele superioare. Ea transmite apoi greutatea la pelvis și la membrele inferioare. Dezvoltarea vertebrelor lombare, în ceea ce privește dimensiunile crescute făță de celelalte vertebre se explică astfel prin greutatea pe care trebuie să o susțină. Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat mărirea rezistenței acesteia. Însă, coloana vertebrală poate prezenta și curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale. Cifoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexității anterioare. Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi ereditare sau dobândite. Dezvoltarea și funcționarea unor viscere pot fi influențate în sens negativ de către curburile patologice ale coloanei vertebrale.

Funcția dinamică Coloana vertebrală este antrenată în mișcări numeroase și ample. Grație acestora, corpul are o mare mobilitate.

2.2. Elemente de biomecanică a a coloanei cervicale

Prin mobilitatea coloanei vertebrale înțelegem capacitatea sa de-a se deplasa activ sau pasiv într-o anumită direcție și cu o anumită amplitudine. Mișcările coloanei vertebrale sunt:

– flexia – care este mișcarea de îndoire înainte;

– extensia – prin care coloana vertebrală se apleacă înapoi;

– înclinarea laterală – spre dreapta sau stânga, care se execută în plan frontal și ax sagital;

– rotația – se execută spre dreapta sau stânga, în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discurilor intervertebrale;

– circumductia – este mișcarea rezultată din executarea alternativă a tuturor celorlalte mișcări, producându-se în mai multe planuri și axe.

Mișcările coloanei vertebrale depind atât de grosimea discului intervertebral, cât si de felul articulațiilor apofizelor articulare ale vertebrelor. Dacă discul intervertebral este mai înalt, mișcarea este mai amplă. Un rol important în direcționarea mișcărilor coloanei vertebrale îl au apofizele articulare.

Mobilitatea coloanei vertebrale este mai mică în direcția axială.

De asemenea, respirația poate influența mobilitatea coloanei vertebrale: inspirația favorizează extensia, iar expirația flexia.

?????In examenul clinic intră și evaluarea mobilității coloanei vertebrale. Pentru aceasta există o serie de procedee:

– evaluarea mobilității coloanei vertebrale cu ajutorul goniometrului

– evaluarea mobilității coloanei vertebrale prin măsurarea distanței dintre diverse repere:

– pentru coloana cervicală;

– pentru coloana toracică;

– pentru coloana lombară;

– pentru coloana dorso-lombara.

Mișcările pasive ale coloanei vertebrale sunt mai ample decât cele active.

Mobiliatea coloanei vertebrale se diferențiază după sex și vârstă. La pubertate mobilitatea coloanei este mai mare decât în perioada postpubertară. Femeile au o mobilitate a coloanei vertebrale mai mare decât la bărbați, determinând o forță și o rezistență mai mică la ridicarea greutăților. Datorită acestui lucru femeile au unele avantaje si dezavantaje fată de bărbați în practicarea unor sporturi sau exercitarea unor profesii. De exemplu sunt avantajate în practicarea baletului, gimnasticii etc. unde se cere o mare suplețe a coloanei vertebrale.

De asemenea, tonusul muscular, care este o stare de contracție sau tensiune statică, influențează mobilitatea și ținuta coloanei vertebrale. Creșterea sau scăderea patologică a tonusului muscular poate determina deviații sau deformații ale coloanei vertebrale, mai ales dacă variațiile de tonus sunt asimetrice.

Exercițiile fizice care dezvoltă corespunzător tonusul și troficitatea musculaturii interesate, combat aceste deviații (Marcu, 2000).

Articulațiile coloanei vertebrale cu craniul sunt

C1. Articulația atlanto-occipitală: articulație bicondiliană formată între masele laterale ale atlasului și condilul occipital. Mijloacele de unire: capsula articulară + membrana atlanto-occipitală

C.2. Articulația atlanto-axoidiană mediană: o articulație trohoidă între vertebra axis și arcul anterior al vertebrei atlas. Capsula articulară împreună cu membrana tectoria, ligamentul cruciat, ligamentul alare, ligamentul vârfului dintelui atlasului sunt posibilitățile de menținere în poziție a elementelor articulare.

C.3. Articulația atlanto-axoidiană laterală: o diartroză planiformă între masele laterale ale atlasului și procesele articulare superioare ale axisului. Unirea suprafețelor osoase acoperite de cartilaj hialin este realizată prin capsulă articulară căptușită de o sinovială.

Tehnica unui exercitiu fizic este cu atat mai corecta, cu cat respecta mai mult legile biomecanice de protectie impotriva solicitarilor discurilor intervertebrale.

Articulatiile lamelor vertebrale – Intre lamele vertebrale nu exista propriu zis articulatii. Totusi, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcatuite din fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea si indepartarea lamelor vertebrale una fata de alta.

Articulatiile apofizelor spinoase – Ca si lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite intre ele prin doua feluri de ligamente: ligamentele interspinoase si ligamentul supraspinos. Primele se gasesc intre doua apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul coloanei vertebrale. In regiunea cervicala, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat si prin extremitatea lui proximala se insera pe protuberanta occipitala externa; el este denumit ligamentul cervical posterior si are rolul sa mentina pasiv capul si gatul pentru a nu se flecta inainte.

Articulatiile apofizelor transverse – Apofizele transverse sunt unite prin ligamente intertransverse.

Articulatiile apofizelor articulare sunt plane si permit numai simpla alunecare a suprafetelor articulare una peste alta.

Articulatia occipitoatlantoida este o diartroza bicondiliana. Suprafetele articulare ale occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc in jos si inainte si in afara si au o forma convexa in toate sensurile.

Suprafetele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele doua cavitati glenoide, ce privesc in sus, inainte si inauntru si au o forma concava in toate sensurile. Toate aceste patru suprafete articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin. Suprafetele articulare sunt unite intre ele printr-o capsula subtire, intarita de doua ligamente, unul anterior si altul posterior.

Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din doua ligamente (ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior), care formeaza doua benzi ce se intind pe toata lungimea coloanei vertebrale.

Segmentul motor

La baza mobilitatii coloanei vertebrale se afla segmentul motor, alcatuit din discul intervertebral si ligamentele acestuia, gaurile de conjugare, articulatiile interapofizare si apofizele spinoase cu ligamentele lor.

Segmentul motor poate fi impartit intr-un stalp anterior si unul posterior. Stalpul anterior este mai putin mobil, mai solid, prezinta relativ rare insertii musculare si constituie elementul principal de sustinere mecanica pasiva a coloanei vertebrale. Stalpul posterior prezinta numeroase insertii musculare si reprezinta elementul principal motor al coloanei vertebrale.

Irigatia maduvei spinarii se realizeaza de o maniera cu totul aparte si cunoasterea ei este indispensabila cunoasterii sindroamelor ischemice (de deficit sau lipsa a circulatiei sanguine), cu deficitele lor neurologice grave care pot sa survina in urma diverselor afectiuni. Maduva cervicala este irigata de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare si posterioare (ramuri ale arterei vertebrale si ale arterei cerebeloase posterioare). Maduva lombara este irigata de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar maduva dorsala este irigata de arterele cervicale si lombare.

Zona vasculara cea mai critica se gaseste la nivelul D 4, la limita celor doua teritorii vasculare. Miscarile coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se insera fie pe coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii muschi ai gatului si muschii abdominali. Muschii gatului: muschiul sternocleidomastoidian; m. scaleni; m. drept anterior al capului; micul drept anterior al capului; lungul gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului; fasciculul superior al m. trapez) (fig.5).

Fig. 5. Mușchii gâtului și părțile anatomice

2.3. Deficiențele de cap și gât inclinat anterior

2.3.1. Definiții

Deficientele de pozitie ale capului si gatului care se pot corecta prin gimnastica medicala sunt (Baciu, 1974): cap si gat inclinat inainte, mai rar -inapoi, indoit lateral si torsionat catre dreapta sau stanga. Aceste deviatii se pot intalni impreuna sau fiecare separat.

Inclinarea inainte a capului si gatului este cea mai frecventa deficienta la copiii si adolescentii timizi, miopi si debili. Se insotesc de o atitudine cifotica dorsala sau totala, de proiectarea inainte aumerilor, precum si de flexiunea toracelui. La varsta scolara, se datoreste pozitiei defectuoase a elevilor cand isi pregatesc lectiile.

Indoirea laterala a capului si gatului sunt deficiente frecvente la copii si se datoresc obisnuintei sau unui defect de auz sau de vedere. Existenta acestei deficiente este confirmata de evidenta diferenta deforma si tonus intre muschii laterali ai gatului, de asimetria umerilor si a toracelui.

Torticolisul (capul si gatul stramb) consta din rasucirea capului si gatului de partea sanatoasa si inclinarea lor de partea bolnava.

Torticolisul se poate produce in viata intrauterina (determinat de pozitii vicioase ale capului, de presiunile exercitate de cordonul ombilical asupra gatului) sau de malformatiile coloanei vertebrale cervicale si la nastere (torticolisul obstetrical). Cea mai frecventa forma este insa cea capatata in timpul vietii prin deprindea gresita sau prin leziuni, inflamatii, pareze sau spasme, cicatrici sau scleroza, precum si de unele traumatisme produse la acest nivel.

Inclinarea inapoi a capului, singur sau impreuna cu gatul, este o deficienta rara, datorata mai putin obisnuintei, cat mai ales, compensator, unor deficiente ale spatelui (spatele plan, cu tendinta deinversare a curburilor) (Fozza, 2002). Întrucat celelalte deformatii ale capului si gatului nu pot fi influentate pozitiv prin practicarea metodica a exercitiilor fizice, vom prezenta tehnica pentru corectarea capului si gatului inclinat inainte, lateral si torsionat.

2.3.2. Clasificare

Deficiențele de cap și gât anterior se pot clasifica în:

A. Functionale (nestructurale). Ele sunt deviatii tipice, usoare, cu debut greu de precizat,cu evolutie lunga si lenta,dar cu prognostic favorabil.In cazul lor nu se constata modificari morfologice ale coloanei vertebrale.Cifozele functionale sunt cele mai frecvente deviatii ale coloanei vertebrale din perioada de crestere. Ele se impart in:

Habituale – de obisnuinta,de deprindere;

De crestere – aparute in urma disproportiei dintre cresterea exagerata in inaltime si dezvoltarea insuficienta a musculaturii;

Profesionale – exista profesii (ex:munca la birou) care predispun la o atitudine cifotica;

Compensatorii si cele datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).

Toate acestea sunt usor de corectat (prin exercitii functionale de extensie), uneori prin simpla indepartare a cauzelor care le-a produs. Daca nu sunt tratate, ele pot determina modificari anatomice in structura elementelor coloanei vertebrale si devin patologice.

B. Patologice.Sunt deviatii mai accentuate si mai grave decat cele functionale, ele fiind insotite intotdeauna de modificari (deseori ireductibile) ale structurii elementelor coloanei vertebrale. Tratamentul lor este complex (orthopedic, chirurgical, kinetoterapeutic), el putand avea rezultate pozitive doar daca se intervine precoce prin inlaturarea cauzei care le-a produs. Tratamentul acestor cifoze este de lunga durata.

Cifozele patologice sunt grupate astfel:

Congenitale: platispondilia, agenezia disului intervertebral, microspondilia;

Post-traumatice: luxatia si fractura vicios consolidata, hernia de disc,cifoza histerotraumatica, sdr. Kummel-Verneuil;

Infectioase: tuberculoza osoasa (morbul lui Pott), cifoza tetanica, osteomielitica;

Distrofice: epifizita sau osteocondrita vertebrala (boala Scheuermann).Este cea mai des intilnita forma de cifoza patologica;

Reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozanta, spondilodiscartroze;

Tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase;

Paralitice (neuromusculare): atunci cand este compromisa musculatura regiunii, paralizia cerebrala infantila, sindroame extrapiramidale;

Endocrine si carentiale: osteoporoza, boala Cushing, rahitismul, osteomalacia;

Cifoza senila: prin involutia ososasa si insuficienta musculara;

Psihotice: in afectiuni psihice depresive;

Cifoze medicamentoase: administrarea indelungata de cortizon, insulina, curara, pot determina aparitia fracturilor de coloana si a cifozei consecutive.

2.3.3. Etiopatogenie

   Etiologia cifozelor este vasta, cuprinzand cauze multiple, unele predispozante:

–  Congenitale : defect de formare a corpilor vertebrali, malformatii vertebrale cu caracter familial;

–  Neuro-musculare : afectiuni neurologice, tumori medulare, siringomielie;

–  Post-traumatice (tasari vertebrale in urma unor accidente, fracturi sau contracturile din tetanos sau epilepsie);

–  Tumori vertebrale;

–  Boli genetice ale scheletului (osteocondrodistrofii);

–  Postinflamatorii: morbul lui Pott (tuberculoza osoasa), precum si spondilita anchilozanta, este una din cauzele cele mai frecvente ale cifozelor cervico-dorsale progresive si ireductibile;

–  Boli metabolice (rahitismul, osteomalacia, osteoporoza);

–  Varsta – (peste 60-80 de ani), cu osteoporoza sau osteomalacie si tasare anterioara a discurilor intervertebrale, prin hipotonia muschilor paravertebrali, prezinta o cifoza mai mult sau mai putin accentuata localizata de obicei cervico-dorsal la barbati si dorso-lombar la femei.

Factorii care pot determina aparitia unei cifoze la nivelul coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuti (congenitali, traumatici, infectiosi, tumorali, etc), insa de cele mai multe ori acestia sunt necunoscuti.

         Cercetarile stiintifice au condus la evidentierea acestor factori: 

–  factorii genetici (predispozitie familiala),

–  factori metabolici, pot altera formarea tesutului care constituie scheletul de rezistenta al corpilor vertebrali in anumite boli (maladia Scheuermann),

–  Factori de deficienta a sistemului de echilibru,

–  Asimetrii constitutionale,

–  Factorul biomecanic, este prezent in evolutia tuturor deformatiilor vertebrale,

–  Procesul de crestere a organismului contribuie in mod esential la evolutia tuturor deformarilor vertebrale.

Din punct de vedere anatomo-patologic, cifozele pot fi:

a) Cifozele tipice sau comune atunci cand se produc prin exagerarea curburilor cifotice normale (dorsala sau sacro-coccigiana);

b) Cifozle  atipice, cand se produc prin exagerarea altor curburi decat a celor normale (lombara sau cervicala).

    Cifoza dorsala se compenseaza superior prin inclinarea inainte a gatului si capului, iar inferior prin accentuarea curburii lombare. Omoplatii sunt indepartati de torace prin intinderea muschiului trapez si a romboizilor si prin scurtarea marelui pectoral. Toracele este infundat si umerii adusi inainte. 

2.3.4. Forme clinice

Medicii avertizeaza ca, in faza incipient, aceasta boala nu are simptome, ea putand evolua silentios, modificand aspectul corpului. In unele cazuri, unii pacienti se pot plange de dureri de spate. In timp, semnele de spate cifotic sunt clare: umerii par mai rotunzi, iar coloana superioara este curbata fata de normal.

Pozitia incorecta a copilului pe scaun inca din primii ani de viata, la masa, acasa si apoi la gradinita, la scoala, la birou sau in banca, purtarea incorecta a ghiozdanului pot genera in timp deformarea coloanei. Persoanele inalte, slabe, cu hipotonie (scadere a tonusului muscular) sunt predispuse la cifoza.

Exista si alte cauze care pot determina devierea coloanei, cum sunt: rahitismul, miopia, modificari ale auzului, care obliga copilul sa ia atitudini asimetrice sau incorecte pentru a corecta defectul in detrimentul pozitiei normale a corpului. Aceste boli trebuie identificate la timp, printr-un control medical de specialitate, si tratate.

Cei mai multi pacienti cer ajutorul medicilor abia dupa ce au sesizat modificarea pronuntata a posturii corpului. Nediagnosticata si netratata la timp, cifoza va duce la modificari ireversibile ale coloanei, care pot fi solutionate doar prin interventie chirurgicala. Modificarile coloanei conduc, in timp, la alterarea activitatii intregului aparat locomotor, a miscarilor respiratorii, care vor conduce la modificari ale metabolismului, ale echilibrului glandelor endocrine sau ale sistemului nervos. 

Complicatiile dezvoltate prin cifoza includ durerea cronica de spate, deformarea progresiva si chiar deficiente neurologice.

Principalele forme clinice de cifoza sunt:

Epifizita vertebrala (boala Scheuermann) sau cifoza juvenila: se caracterizeaza clinic prin cifoza dorsala insotita de dureri, care apar in perioada de crestere (11-18 ani). In aceasta perioada cand apare cifoza, pe fondul unei cresteri rapide, pe langa diversele tulburari endocrine, intervine si o insuficienta musculara si ligamentara a musculaturii care sustine coloana. In cazul cresterii rapide a scheletului, muschii nu se pot dezvolta in aceeasi masura, ci seamana mai degraba cu niste elastice intinse care nu pot face fata noilor cerinte. Coloana ia o atitudine usor cifotica, determinand cresterea presiunii exercitate in partea anterioara a corpilor vertebrali. Tinerii care au o cifoza cu o curbura mare obosesc destul de repede si au dureri spontane provocate de tentativele de indreptare a coloanei, precum si la presiune.

Examen radiologic: cand cifoza tinde sa se consolideze, vertebrele apar mai turtite anterior decat posterior si au marginile superioare si inferioare neregulate.

Diagnosticul diferential se va face cu :

Morbul lui Pott in faza incipienta. In cifoza adolescentilor curbura este mare, nu unghiulara ca in morbul lui Pott, durerile sunt mai putin accentuate si corespund unui numar mai mare de vertebre, contrar durerilor limitate la una, doua vertebre, in cazul tuberculozei osoase. Rigiditatea coloanei nu este insotita de contractura muschilor din ’’jgheaburile vertebrale’’ prezenta in cazul tuberculozei osoase;

Insuficienta vertebrala care apare la fetite intre 10-15 ani, in urma unui surmenaj fizic sau psihic. Insuficienta este musculara iar radiografia nu evidentiaza nici o modificare patologica.

Platispondilia se caracterizeaza prin latirea corpurilor vertebrale. Este o cifoza congenitala care se manifesta inca din copilarie printr-o suplete anormala a rahisului si printr-o deformatie cifo-scoliotica, fara dureri si contracturi musculare.

Examen radiologic: latirea in ambele dimensiuni ale mai multor corpuri vertebrale

Diagnosticul diferential se va face cu tasarea traumatica a corpilor vertebrali.

Agenezia discala (partiala sau totala),de origine congenitala,dar si inflamatorie,se manifesta tardiv prin fenomene discrete : dureri cu caracter de lumbago;cifoza cu curbura mica,mai frecventa in regiunea cervicala si lombara,mai rar in cea dorsala.

Examen radiologic : bloc format din doua sau mai multe corpuri vertebrale, cu osificarea ligamentului intervertebral.

Cifoza cu microspondilie se manifesta radiologic prin vertebre ale caror corpuri sunt oprite din dezvoltare.Clinic exista o cifoza accentuata,dar mai ales apar tulburari neurologice determinate de compresiuni medulare grave.Tratamentul este chilurgical,cu rezectia corpului vertebral.

Cifoza din spondilita anchilozanta Nu este obligatorie,dar apare in cele mai multe cazuri,deoarece bolnavii isi pastreaza in continuare pozitia de flexie a coloanei.Aceasta cifoza se datoreaza in primul rand contracturii musculare.Doar in fazele mai tardive se poate ajunge la o cifoza stabila (ireductibila),prin anchiloza osoasa sau fibroasa.

Cifoza profesionala Atitudinile cifotice dureroase,fara modificari radiologice aparente,se intalnesc la cei care practica o profesie care cere o postura speciala de lucru (lucratoarele din croiotorie).Apare de obicei o durere interscapulara;contractura muschilor care acopera regiunea interscapulara, pentru a fixa omoplatii in vederea acordarii unui punct solid de sprijin bratelor.Dupa un efort prelungit acesti muschi se surmeneaza si apar dureri.

Cifoza batranilor (senila). Este destul de frecventa. Spre deosebire de cifoza adolescentilor care intereseaza indeosebi ultimele vertebre toracale, cifoza senila isi are sediul mai sus, ea reprezentand doar o accentuare a curburii dorsale.In general,afectiunea apare la indivizii cu o varsta inaintata (60-80 de ani), insa poate exista si la indivizi mai tineri, mai ales la cei care au practicat o meserie care ii obliga sa stea mult timp aplecati. Cauzele instalarii cifozei sunt : slabirea muschilor, a ligamentelor si ostoporoza. In cele mai multe cazuri, cifoza se instaleaza lent, nu prezinta dureri spontane, nici provocate. Cifoza este ireductibila. Mobilitatea coloanei in regiunea cervicala si cea lombara este normala.

Examen radiologic: la nivelul coloanei afectate apar modificari caracteristice cifozei (ingustari ale discurilor la partea anterioara), precum si modificari datorate ostoporozei.

Diagnosticul diferential se face cu cifozele carentiale si cu boala Paget.

Tratamentul este mult ingreunat datorita varstei inaintate a indivizilor, precum si a diferitelor afectiuni cronice asociate.

Cifoza histero-traumatica apare consecutiv accidentelor (de munca, alte traumatisme, mijloace de locomotie, etc.) si se caracterizeaza printr-o cifoza, care evolueaza de la o usoara incurbare a regiunii dorsale, pana la adevarate atitudini vicioase. In acest caz bolnavul se apleaca foarte mult inainte astfel incat priveste incontinuu pamantul, fiind silit la aceasta de catre cifoza generalizata, la care se poate adauga si flexia celor doua articulatii coxo-femurale. Cei mai multi dintre indivizi acuza dureri de-a lungul coloanei vertebrale, scaderea fortei musculare a membrelor inferioare, fapt ce ii obliga pe acestia sa mearga sprijinindu-se in baston. Frecvent se asociaza si tulburari psihomotorii.

Obiectiv, in afara de atitudinile amintite, nu apar modificari, atat din punct de vedere clinic cat si radiologic.

Sindromul lui Kummel-Verneuil apare dupa traumatisme, adesea neinsemnate, care ating direct sau indirect coloana vertebrala. El evolueaza in trei stadii:

in primul stadiu se observa pe langa fenomenele traumatice imediate si dureri cu caracter nevralgic (intercostale, sciatice, abdominale) si unele tulburari motorii (contracturi, paresterzii). Aceste manifestari patologice dureaza doar cateva zile, dupa acest interval, fenomenele se inbunatatesc, mergand pana la disparitia lor

al doilea stadiu este acela al unei stari relativ bune, in care bolnavul isi poate incepe activitatile obisnuite. Acest ‘‘interval liber’’ poate dura uneori 1-2 ani;

in al treilea stadiu reapar durerile si se instaleaza diformitatea vertebrala, sub forma ei cifotica, accentuandu-se intr-un punct prin proeminenta unei apofize spinoase a unei vertebre. In acest stadiu apar si fenomene de compresiune medulara, radiculara sau radiculo-cordonala. Diagnosticul diferential : anamneza este de o mare insemnatate, deoarece forma cifozei si uneori chiar aspectul radiografic sunt asemanatoare celor datorate spondilitelor infectioase si,in special,morbului lui Pott. Un alt diagnostic diferential trebuie facut cu platispondilia congenitala , descoperita cu ocazia unui traumatism.

Tratamentul este chirurgical si este indicat mai ales cand exista fenomene de compresiune medulara.

Cifoza tetanica, are si ea o evolutie in 3 stadii:

Stadiul de decalcifiere osoasa;

Stadiul in care apare diformitatea;

Stadiul III, de recalcifiere puternica a vertebrelor care formeaza unghiul gibozitatii.

Tratamentul este ortopedic, (imobilizare in pat de gips) sau ortopedico-chirurgical.

Cifoza medicamentoasa. Administrarea unor anumite medicamente sau aplicarea unor mijloace terapeutice de soc, folosite in special in neurologie, pot duce la aparitia unor fracturi de coloana si la o cifoza consecutiva. Astfel, există cifozele aparute in urma administrarii de insulina, curara, cortizon sau dupa socuri electrice.

Bolnavii ajung de obicei la fracturi in urma administrarii zilnice a 100-200 mg de cortizon, timp de 1-2 luni. In tot acest timp ei prezinta si o eliminare excesiva de calciu, fosfor si azot, precum si o osteoporoza a coloanei. Pentru prevenirea acestor complicatii, se recomanda adminisrarea concomitenta de testosteron, care favorizeaza retentia de calciu, fosfor si azot, precum si limitarea dozelor de cortizon, mai ales la bolnavii cu predispozitie la osteoporoza (batrani, femei dupa menopauza si bolnavi cu artrite reumatice severe). Este indicat tratamentul fracturilor aparute in urma medicatiei de soc si prevenirea cifozelor.

Cifozele trebuie diferentiate de atitudinea cifotica, in cazul careia curbura se redreseaza in decubit ventral sau se hipercorecteaza la contractia voluntara a musculaturii spatelui.In cazul in care nu se poate corecta astfel,denota faptul ca avem de-a face cu o cifoza rigida sau fixa.

Trebuie eliminate toate cauzele miopatiilor care predomina la nivelul musculaturii trunchiului.

2.3.5. Tablou clinic

Diagnosticul unei cifoze va trebui sa precizeze felul ei, etiologia (cauzele), gravitatea si potentialul sau evolutiv. Diagnosticul pozitiv se stabileste pe baza examenului clinic si paraclinic.

Din punct de vedere clinic, in cazul cifozelor, nu putem vorbi despre o regula generala in ceea ce priveste simptomatologia acestor deviatii vertebrale. Asadar, fiecare tip in parte, prezinta atat semne subiective cat si obiective diferite de ale celorlalte.

Din punct de vedere clinic,in cazul cifozelor,nu putem vorbi despre o regula generala in ceea ce priveste simptomatologia acestor deviatii vertebrale.Asadar,fiecare tip in parte,prezinta atat semne subiective cat si obiective diferite de ale celorlalte.

Exista totusi cateva simptome si semne obiective pe care le intalnim in mai multe cazuri si anume:

-durerea,care apare la nivelul curburii,pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Ea se resimte la palpare, dar mai ales la percutie;

-durerea in coloana vertebrala este insotita intotdeauna de contractura muschilor lungi ai spatelui si de o oarecare rigiditate in miscari;

-cifoza se asociaza cu hipotonia musculaturii spatelui si abdomenului și frecvent, se asociaza si cu piciorul plat;

-pacientii vor avea umerii cazuti anterior si omoplati ”in aripioare”;

-agravarea continua a deviatiilor vertebrale antreneaza tulburari respiratorii si cardiace.

           Deviatia cifotica imprima intregului corp o atitudine cifotica globala, caracterizata printr-o mare incurbare a coloanei vertebrale si o garbovire a intregului spate. Capul si gatul se inclina mult inainte, umerii sunt adusi mult in fata, pieptul este turtit sau infundat, abdomenul este uneori supt, alteori balonat. Bazinul este putin inclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau usor flectate din genunchi. Atitudinea se mentine mai mult pe baza elementelor pasive, muschii ului posterior al trunchiului si gatului fiind intinsi, muschii ului anteriori fiind relaxati.

Deviatiile cifotice se pot accentua progresiv, trecand de la o cifoza cu un grad redus de curbura, la una cu o curbura accentuata, ele se pot limita doar la elementele coloanei vertebrale, constituind cifoze propriu-zise, sau pot afecta si alte elemente anatomice ale spatelui (coaste, omoplati, muschi), constituind spatele cifotic.

Cele mai frecvente curburi cifotice au o lungime medie; exista insa si curburi scurte, care se limiteaza la cateva corpuri vertebrale; sau lungi care se intind la un numar mare de vertebre.

Cifozele trebuie diferentiate de atitudinea cifotica, in cazul careia curbura se redreseaza in decubit ventral sau se hipercorecteaza la contractia voluntara a musculaturii spatelui. In cazul in care nu se poate corecta astfel, denota faptul ca avem de-a face cu o cifoza rigida sau fixa. Trebuie eliminate toate cauzele miopatiilor care predomina la nivelul musculaturii trunchiului.

Evolutia si prognosticul cifozelor sunt foarte variate si depind foarte mult de anumiti factori, cum ar fi:

–    Etiologia bolii;

–    Localizarea si intinderea ei;

–    Momentul diagnosticarii: cand aceasta se face in stadiile initiale, cand nu apar modificari organice (ci numai functionale), evolutia si prognosticul sunt favorabile ;

–    Cu cat tratamentul este aplicat mai precoce, este mai complex si de lunga durata, cu atat prognosticul este mai bun;

–    Varsta pacientului: cifoza adolescentilor are prognostic bun (daca se iau masuri la timp pentru a se impiedica formarea unei cifoze definitive).

            O mare parte din deviatiile coloanei vertebrale indiferent de cauzele care le-au generat, au un potential evolutiv, mai ales daca au depasit un anumit grad de gravitate. Aceasta evolutie, guvernata de legi biomecanice, independente uneori de cauza initiala, se mentine pe toata perioada de crestere si nu arareori, in cazurile grave, pe tot parcursul vietii. Agravarea continua a deviatiei vertebrale antreneaza tulburari ale functiei respiratorii (insuficienta respiratorie de tip restrictiv) si, in final, a functiei cardiace.

2.3.6. Cifoza la persoanele de talie înaltă

Deviatia cifotica imprima intregului corp o atitudine cifotica globala, caracterizata printr-o mare incurbare a coloanei vertebrale si o garbovire a intregului spate.Capul si gatul se inclina mult inainte, umerii sunt adusi mult in fata, pieptul este turtit sau infundat, abdomenul este uneori supt, alteori balonat.Bazinul este putin inclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau usor flectate din genunchi. Atitudinea se mentine mai mult pe baza elementelor pasive, muschii planului posterior al trunchiului si gatului fiind intinsi, muschii planului anterior fiind relaxati.

Deviatiile cifotice se pot accentua progresiv,trecand de la o cifoza cu un grad redus de curbura,la una cu o curbura accentuata sau foarte accentuata.De asemenea,ele se pot limita doar la elementele coloanei vertebrale,constituind cifoze propriu-zise,sau pot afecta si alte elemente anatomice ale spatelui (coaste,omoplati,muschi), constituind spatele cifotic.

Cele mai frecvente curburi cifotice au o lungime medie; exista insa si curburi scurte, care se limiteaza la cateva corpuri vertebrale; sau lungi care se intind la un numar mare de vertebre.

Atitudinea corecta a corpului reprezinta un semn al echilibrului fizic si psihic al individului, rezultat al dezvoltarii normale si armonioase a corpului.

2.3.7. Tratament complex

Act de o mare insemnatate, terapia unei deviatii vertebrale (cifoza) este rezultatul muncii unei intregi echipe interdisciplinare din care fac parte medicul ortoped, kinetoterapeutul, medicul de explorari functionale, radiologul, protezistul, medicul neurolog, etc.

Indicatiile terapeutice trebuie sa fie individualizate fiecarui caz in parte, sa tina cont nu numai de particularitatile individului, dar si de mediul familial si posibilitatile de supraveghere a efectuarii tratamentului in cadrul familiei.

Tratamentul cifozelor este unul complex care abordeaza mai multe ramuri, atat medicale, socio-familiale, cat si educationale.

2.3.7.1. Tratament profilactic.

Dintre numeroasele cauze care contribuie la modificarea tinutei corecte a trunchiului si aparitia deviatiilor vertebrale trebuie mentionata,in primul rand, pozitia copilului in banca,la scoala sau la masa de lucru acasa,unde isi petrece o mare parte din timp,tocmai in perioada de crestere,pozitie care va avea o insemnata influenta asupra coloanei vertebrale.Pentru eliminarea acestei cauze favorizante de atitudine vicioasa,se indica folosirea bancilor individuale care pot fi adaptate cu usurinta in functie de talia elevului.

Pentru profilaxia atitudinilor vicioase se recomanda :

Cunoasterea cauzelor si a inprejurarilor care determina atitudinea vicioasa si inlaturarea lor la timp;

Imbunatatirea stari de sanatate a organismului prin procedee de calire,exercitii fizice,etc.

Inbunatatirea factorilor si a conditiilor activitatilor zilnice;

Asigurarea obligatorie a odihnei zilnice.

2.3.7.2. Tratament igieno-dietetic. Sunt indicate (Jeleascov, 2000):

igiena corporala, a imbracamintei si a locuintei;

alimentatie bogata in proteine si saruri minerale.

regim de odihna adecvat (pe pat tare);

viata in aer liber, cu multa miscare, cura heliomarina, sport (innot, volei, gimnastica,etc.) (Niculescu, 2001);

mentinerea unei pozitii (posturi) corecte a trunchiului;

corectarea tulburarilor de statica, sustinerea corecta a platfusului.

2.3.7.3. Tratament medicamentos: – tratament tonifiant cu calciu, fosfor si vitamine.

2.3.7.4. Tratament ortopedico-chirurgical.

In alcatuirea planului terapeutic sunt luate in considerare o serie de criterii stabilite pentru cifozele din maladia Scheuermann, care sunt cele mai frecvente, ele insa sunt folosite pentru alcatuirea programului terapeutic si in deviatiile de alte cauze.

Criteriile de indicatie terapeutica sunt:

Gradul curburii vertebrale este un criteriu important pentru indicatia terapeutica, astfel :

Cifozele toracale sub 40-50 de grade se trateaza de obicei prin mijloace kineto-terapeutice. 

Cifozele toracale intre 40-50 si 70-80 de grade se trateaza prin mijloace ortopedice (redresari cu ajutorul aparatelor gipsate si mentinerea corectiei cu ajutorul corsetelor ortopedice).

Cifozele grave, peste 80 de grade, nu pot fi corectate si stabilizate decat printr-un tratament chirurgical.

b) Supletea coloanei vertebrale (posibilitatea de redresare a curburii) evaluata clinic si radiografic, este un alt criteriu in alegerea tratamentului. O coloana supla, reductibila va necesita numai kinetoterapie. Dinpotriva, o redresare partiala sau absenta, impune o corectare cu aparate gipsate si corsete ortopedice.

c) Un criteriu major il reprezinta importanta leziunilor structurale vertebrale, astfel leziunile grave, extinse la mai multe vertebre impun un tratament ortopedic, chiar daca gradul cifozei este relativ mic. Dinpotriva, o cifoza relativ importanta (50 de grade) dar supla si cu leziuni structurale vertebrale mici, va reactioma favorabil la kinetoterapie.

d) Localizarea leziunilor joaca si ea un rol important in stabilirea planului terapeutic.Localizarile lombare si toraco-lombare abolesc mai intai lordoza si apoi conduc la aparitia cifozei.Persistenta unei cifoze lombare in ortostatism provoaca proiectia trunchiului inainte si antreneaza o jena progresiva.In acest caz tratamentul corectiv este cel ortopedic (aparate gipsate,corsete),el fiind necesar chiar la o cifoza cu un grad mai mic al curburii.

In concluzie, exista trei importante mijloace terapeutice: Kinetoterapia, Tratamentul ortopedic, Tratamentul chirurgical.

* Kinetoterapia (terapia prin miscare) este deosebit de importanta in corectarea deviatiilor vertebrale, ea fiind prezenta in toate programele terapeutice, fie singura, fie asociata cu tratamentul ortopedic sau cu cel chirurgical.

* Tratamentul ortopedic isi propune corectarea sau mentinerea deviatiei vertebrale in scopul neutralizarii riscului de agravare a acesteia,folosindu-se de mijloacele pe care le are la dispozitie si anume:

–Aparate ortopedice pasive,care realizeaza corectia deviatiei folosind forta de presiune, la nivelul partii convexe a curburii si forta de tractiune. Corectarea este in general realizata prin aparate gipsate succesive. Cand se obtine corectia maxima,locul lor este luat de corsetele ortopedice. In cifoza, aparatul gipsat se aplica in doi timpi: in prima faza este desfiintata lordoza lombara, iar a doua faza, realizata dupa 24 de ore, corecteaza cifoza toracala.

–Aparate ortopedice active, cu ajutorul lor corectia se obtine printr-o autoredresare activa a coloanei. Acestea sunt corsetele ortopedice. Ele sunt purtate -permanent sau intermitent, in functie de gravitatea curburii.

–Alte metode ortopedice (tractiunea continua in timpul noptii; electrostimularea musculaturii cu ajutorul unor aparate special concepute).

* Tratament chirurgical – se aplica deviatiilor (cifozelor) grave, evolutive, care se agraveaza lent, dar continuu si dupa incetarea cresterii.

In cazurile grave interventia este precedata de o pregatire prin elongatie progresiva a coloanei, realizata prin aparate gipsate de elongatie, elongatii cu halou cranian si gips sau cerc pelvin.

Interventia este urmata de imobilizare in aparat gipsat, apoi de purtarea unui corset ortopedic timp de 18-24 luni.

Atat tratamentul ortopedic, cat si cel chirurgical sunt insotite de kinetoterapie, care urmareste asuplizarea coloanei vertebrale, pentru a usura obtinerea redresarii, precum si mentinerea unei troficitati si a unui tonus muscular corespunzator.

CAPITOLUL III

Recuperarea deficiențelor de cap și gât înclinat anterior

prin mijloace kinetice

3.1. Organizarea recuperării

3.1.1. Tratamentul prin masaj

Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulări executate manual, variate si aplicate sistematic la suprafața organismului,în scop terapeutic si profilactic. Acțiunea fiziologică a manevrelor de masaj constă în aceea că, în timpul executării lor, de la terminatiile nervoase cutanate pornesc impulsuri spre sistemul nervos central, care măresc excitabilitatea și imbunatatesc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efectele masajului sunt:

Efecte locale:

1. Acțiune sedativă asupra: – durerilor de tip nevralgic;

– durerilor musculare și articulare.

Acțiunea sedativă se obține prin manevre ușoare, lente, care stimulează repetat exteroceptorii și proprioceptorii.

2. Acțiunea hiperemiantă locală. Se manifestă prin încălzirea și înroșirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul. Această acțiime se obtine prin manevre mai energice, care comprimă alternativ vasele sangvine.

3. Îndepărtarea lichidelor interstitiale,de stază,cu accelerarea proceselor de resorbție în zona masată. Acest efect este benefic la persoane cu insuficiență venoasă periferică și apare după manevre profunde, care conduc lichidul de stază de la periferie spre centru.

Efecte generale:

-creșterea metabolismului bazal,

-stimulează funcțiile aparatului respirator și circulator,

-influentează favorabil starea generală a organismului,

-îmbunătățește somnul,

-îndepărtează oboseala musculară.

Toate aceste efecte generale se explică prin acțiunea masajului asupra pielii, care este un organ bine vascularizat și mai ales bogat inervat.

Cea mai importantă acțiune fiziologică a masajului este reprezentată de mecanismul reflex asupra organelor interne. Aceasta se explică prin stimulii care pleacă de la exteroceptori și proprioceptori (de diferite intensități), pe cale aferentă către SNC, iar de aici, pe cale eferentă, ajung la organele interne în suferință.

O alta actiune a masajului este acțiunea mecanică, produsă de manevrele mai dure ca frământarea, framantarea contratimp, mangăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul (care se executa transversal pe fibrele musculare) si care duc la tonifierea musculaturii, îmbunătățirea funcției și forței musculare.

Indicatiile si contraindicatiile masajului sunt:

Indicații: spondilita anchilozantă, sechele post-traumatice ale regiunii respective, deformări ale coloanei (cum ar fi cifoza sau scolioza), în contracturi musculare de diferite cauze.

Contraindicații: boli dermatologice, boli hemoragice, inflamații acute ale organelor abdominale, , boli vasculare, boli infecțioase.

Masajul regiunii dorsale se execută așezând bolnavul în decubit ventral, cu mâinile pe lîngă corp, iar in cazul cifozelor cu un grad ridicat de curbura i se aseaza pacientului o perna sub abdomen sau torace, in functie de regiunea in care se gaseste cifoza. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf, lăsând descoperită numai regiunea de masat. Se începe prin neteziri (efleuraj), cu ambele palme întinse, pornind de la partea inferioară a trunchiului,pe mușchii paravertebrali și cei dorsali, pe marginea superioară a trapezilor, înconjurând umerii (Sbenghe, 2002).

O alta formă de netezire se executa tot cu palmele întinse, pe părțile laterale ale toracelui, in acelasi sens (de jos în sus), pe partea superioara a trapezilor si terminand la C7. Urmeaza netezirea pe coloană, cu două degete depărtate, prinzand apofizele spinoase vertebrale între degetele depărtate de la mâna stângă. Aceeasi manevra se executa si intercostal,atât pe partea opusa,cât și pe partea noastra.

Se continua cu netezirea pieptene. Ea se executa pe mușchii bine dezvoltați, marii dorsali, derulând pumnul de la rădăcină către vârful degetelor, de 5-6 ori. Urmatoarea manevra de masaj aplicata o constituie frământarea sau petrisajul, sub toate formele sale (frământarea cu o mână, începând cu partea opusă nouă, pe 2-3 directii de mușchi, realizata prin compresiuni și relaxări ritmice intre police și celelalte patru degete, ridicând mușchiul de pe planul osos. Pe aceleași direcții se execută și frământarea cu două mâini și cea contratimp.

După fiecare manevra de framantat in parte se executa neteziri de întrerupere, cu scopul de a linisti organismul si,totodata,de a-l pregati pentru manevrele care vor urma.

Urmeaza geluirea, care este tot o frământare, ce se face pe coloană, cu 2 degete depărtate, prinzand spina vertebrală între ele. O altă direcție a geluirii, cu degetele apropiate, se executa pe mușchii paravertebrali dorsali,iar cu degetele departate, intercostal. Toate formele de geluire se fac de 2-3 ori pe fiecare direcție. Se aplica din nou neteziri de intrarupere.

După acestea urmează fricțiunile, care se executa pe coloana, cu două degete depărtate, prin mișcări de sus în jos, stânga-dreapta, circular dreapta, circular stânga. 0 altă direcție de fricțiune – intercostal, cu degetele depărtate si cu mișcări circulare; precum și pe mușchii paravertebrali dorsali, cu degetele apropiate. Se insista pe contracturile musculare, frictiunea avand un efect puternic decontracturant, mai ales in asociere cu vibratia.

Se executa din nou neteziri de intrerupere,după care urmează tapotamentul. Acesta se aplica doar pe mușchii bine dezvoltați ca marii dorsali și trapezii inferiori, evitand zona rinichilor. Formele de tapotament folosite sunt: căuș, cu partea cubitală a mainii și cu pumnii usor deschisi. Manevrele de tapotament nu se executa totdeauna ci numai in cazurile cu relaxare sau atrofie musculara.

Urmează vibrația, executata cu palma întreagă, intinsa, pe toată suprafața musculară, prin trenuri vibratorii profunde și rapide.

După toate acestea, se aplica netezirile de incheiere, a caror intensitate va fi descrescatoare, in vederea relaxarii si linistirii organismului.

In functie de localizarea deviatiei cifotice si gradul curburii, se poate indica, pe langa masajul dorsal, si un masaj decontracturant cervical si/sau lombar.

In incheierea sedintei de masaj, fizioterapeutul va efectua o serie de mobilizari kinetice in articulatiile interesate (articulațiile costo-vertebrale) deoarece ele trebuiesc mobilizate. Pentru acest lucru,pe fondul mișcarilor de inspiratie-expiratie efectuate de pacient, maseurul, ținând palmele perpendicular pe coloana dorsală a acestuia, îi cere bolnavului să tragă puternic aer în piept, după care, in timpul expirului, apasă ritmic, prin vibrații, coloana dorsala (de 2-3 ori).

3.1.2. Tratament prin kinetoterapie (gimnastica medicala).

Kinetoterapia (terapia prin miscare) ocupa cel mai important loc in tratamentul deviatiilor cifotice ale coloanei vertebrale. Ea este indicata in toate cazurile, indiferent de gravitatea sau localizarea lor, atat ca metoda unica de tratament (cifozele nestructurale), cat si in asociere cu alte mijloace terapeutice (cazurile mai grave-cifoze patologice).

Exercițiile pentru corectarea cifozei urmăresc:

I.Tonifierea musculaturii paravertebrale cervicale, în sensul scurtării musculaturii dorsale (prin mișcări concentrice) și alungirea musculaturii anterioare a gîtului și toracelui (prin mișcări excentrice).

II.Ștergerea deprinderii greșite și formarea unei atitudini corecte a corpului.

III.Corectarea sau prevenirea deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau a celorlalte regiuni ale corpului.

Mijloacele folosite in kinetoterapie sunt:

Exerciții statice:

-contractii izometrice,

-stînd în picioare corect,

-stînd în genunchi,

-stînd în decubit dorsal sau ventral,

-stînd atîrnat

Exerciții dinamice – extensia și întinderea coloanei vertebrale, apoi exerciții pentru cap, gît, membre, care să amplifice extensia trunchiului.

Pentru îngreunări in efectuarea exercitiilor se folosesc bastoane (așezate la spate, sub axile), mingii medicinale (purtate pe cap sau aruncate cu ambele mîini deasupra capului).

Exercițiile vor fi întrerupte de frecvente mișcări de respirație și relaxare.

Deosebit de utile sunt exercițiile de redresare pasivă și pasivo-activă, efectuate la scara fixă, la perete și, mai ales, în fața oglinzii (Plas, 2001).

În cazul atitudinii cifotice, trebuie să învățăm pacientul să-și formeze simțul poziției corecte, prin autocontrol continuu, lucru posibil datorită supleței coloanei vertebrale.

Se are în vedere poziția defectuoasă a capului căzut înainte, care trebuie redresată prin contracția musculaturii cefei, cu corectarea curburii cervicale, menținînd privirea înainte, paralelă cu pămîntul.

Tonifierea și reechilibrarea musculaturii paravertebrale este unul din obiectivele principale urmarite prin programele de kinetoterapie.Aceasta se realizeaza prin:

din decubit ventral, se execută gradat ridicarea capului, umerilor si a membrelor superioare (pentru tonifierea musculaturii dorsale bilaterale),

ridicarea ambelor membre inferioare (tonifică musculatura lombară),

ridicarea membrelor (superior si inferior) de aceeasi parte (tonifică musculatura unilaterală paravertebrală respectivă).

Un alt obiectiv al tratamentului fizical-kinetic îl constituie asuplizarea coloanei vertebrale. Pentru a se realiza acest lucru este necesar să se acționeze în sensul:

eliberării mișcării în articulațiile interapofizare posterioare,

contracararea tendinței de cifozare,

împiedicarea agravării unei eventuale scolioze preexistente,

îmbunătățirea mobilității articulatiilor costo-vertebrale.

Tehnica de lucru indicată derivă în mare măsură din metoda Klapp. Cifoza dorsală se corectează prin exerciții de întindere a coloanei din cele trei poziții de bază (decubit, șezând, ortostatism), de fapt, conștientizarea poziției „de a sta înalt" sau „a sta drept". Postura se controlează în oglindă, urmărind alungirea gâtului și a trunchiului în ax. Exercițiile devin mai eficiente dacă se oferă bolnavului câțiva parametri care să-i permită să conștientizeze corecția posturală (o rezistență ușoară aplicată de palma terapeutului pe creștetul bolnavului, o carte așezată pe creștet etc.).

Din metoda Klapp se folosesc pozițiile lordozante plecând din poziția de start „în genunchi".

Extensiile active, mersul în patru labe, tracțiunile prin propria greutate a corpului (atârnat la spalier), unele sporturi (volei, baschet, înotul pe spate), toate pot fi exploatate pentru îndeplinirea aceluiași obiectiv.

Pentru tonifîerea musculaturii paravertebrale se folosesc tehnici globale clasice, dar sunt și unele manevre particulare deosebit de utile deoarece, deși se adresează în principal musculaturii paravertebrale, antrenează în lucru și musculatura centurii scapulo-humerale.

Exercitii pentru mobilizarea coloanei vertebrale:

Din decubit dorsal, cu membrele inferioare flectate si bratele intinse lateral, se duc genunchi la piept si se revine la pozitia de plecare.

Din pozitia sezand, inclinari laterale si rotiri ale trunchiului;

Din pozitie cvadrupeda, ridicarea in extensie maxima a membrelor inferioare (alternativ), concomitent cu flectarea membrului superior din cot;

Din pozitie cvadrupeda, bolnavul arunca bratele brusc inainte si lateral.

Din decubit ventral, ridicarea capului si a trunchiului, poziția membrelor superioare schimbându-se pentru a grada efortul (pe lângă corp, sub bărbie, pe ceafa, pe umeri).

În decubit ventral cu bazinul la marginea patului,cu membrele inferioare atâmând, se fac extensii din șold cu genunchii întinși.

Din pozitia „în genunchi" cu un baston în mâini, redresarea completă a trunchiului, extensia brațelor și menținerea pentru câteva secunde a poziției de maximă extensie.

Exercițiile pot fi deosebit de variate, se pot realiza în condiții de dotare minimă și nu pierd din valoare decât datorită lipsei de continuitate.

Putem vorbi de cure balneokinetoterapeutice, adică de proceduri de kinetoterapie aplicate în bazine cu apă dulce sau carbogazoasă (Sbenghe, 2003). Avantajele acestei metode constau în acțiunea fizică a apei de a "descărca" mișcarile în mare parte, de acțiunea gravitației.

De asemenea, apa opune o rezistența la miscare, ceea ce face ca partea izometrică a contractiei să reprezinte mai mult din mișcare, crescand astfel tonusul muscular.

La aceste acțiuni se mai adaugă efectele termalității apei asupra vasomotricității și efectele tonifiante asupra sistemului nervos central și periferic. In cazul apelor carbogazoase este de adaugat si efectul curativ al sărurilor și bulelor de gaz degajate.

De asemenea, masajul subacvatic sau talasoterapia, pot da rezultate bune.

In tratamentul profilactic al deformarilor cifotice se au in vedere doua metode importante: – înotul,

– gimnastica respiratorie.

Innotul trebuie să fie simetric și făcut mulți ani la rănd (bras, spate, fluture, delfin). Este un excelent mijloc activ de autocontrol, de reechilibrare a curburilor coloanei vertebrale și de dirijare a dezvoltarii simetrice a toracelui.

Gimnastica respiratorie, în apă, se face sub forma de innot sau programe specializate (Nicolescu, 2001). Exercițiile se execută timp de 10-15 minute, bolnavul fiind imersionat pînă la bărbie, membrele inferioare întinse și atingînd fundul bazinului cu vîrful degetelor.

Această gimnastică asuplizează curburile, nivelează centurile, stimulează autocontrolul și favorizează dezvoltarea simetrică a toracelui și cresterea capacității vitale.

Prin programele de gimnastica medicala se mai urmareste:

Corectarea curburii dorsale se face prin tonificarea musculaturii paravertebrale în scurtare, din poziții care să fixeze regiunea lombară și cervicală în poziție corectă. Se lucrează, în special, din șezînd sau șezînd pe genunchi, din culcat, in genunchi cu sprijin pe palme, atîrnat la scară fixă, elongații cu ajutorul unui căpăstru, redresări active controlate, în fața oglinzii, transport de greutăți pe cap.

Pentru apropierea omoplaților se fac exerciții libere sau cu diferite aparate portabile (greutăți, bastoane), cu rotatia externă a brațelor, prin contracția mușchilor mic rotund și subspinos, cu apropierea omoplaților de linia mediană (de coloană) prin contracția trapezului și romboidului, cu inspirație, iar la revenire-expirație. Același rezultat îl obținem lucrînd și cu brațele întinse la orizontală, duse spre înapoi pentru apropierea omoplaților de coloană și torace.

Deblocarea toracelui, care se prezintă cu un stren înfundat, se obține prin exerciții de respirație amplă. Coastele, care sunt fixate de coloana dorsală pot fi antrenate în momentul inspirului și să contribuie la redresarea coloanei dorsale, prin depărtarea între ele și ridicarea lor. Toracele și respirația costală se reeducă prin mobilizări pasive, presiuni și tracțiuni asupra coastelor, ținînd cont de momentul inspirului și expirului, cu scopul de a mări elasticitatea condro-costo-vertebrală, și prin mișcări active de respirație.

Presiunile și tracțiunile se aplică perpendicular pe axul de rotație a articulației costo-vertebrală, la nivelul arcului posterior sau la locul de deplasare in cazul coastelor mai mari.

Mișcările pasive cu presiuni și tracțiuni pe claviculă și stern, vizează mobilizarea toracelui în partea lui superioară, iar cand sunt aplicate pe regiunea laterală, vizează mobilizarea toracelui în partea mijlocie și inferioară.

Este foarte important ca programele de kinetoterapie sa fie efectuate pe perioade lungi de timp (ideal ar fi ce ele sa fie executate de catre pacient pe tot parcursul vietii) deoarece au un rol primordial atat in corectarea deviatiilor cifotice existente si a complicatiilor lor, cat si in prevenirea reaparitiei acestora.

3.2. Programe de recuperare

3.2.1. Studiul de caz nr. 1:

Pacientul M.S. – 18 ani, elev la liceu, suferă de maladia Scheuermann, care este o patologie ce apare in cursul dezvoltarii (“de crestere”) ce se manifesta prin hipercifoza dorsala / dorso-lombara, inconstant durere asociate si determinate de modificari la nivelul corpurilor si spatiilor vertebrale (osteocondroza nucleilor secundari de osificare de la nivelul corpurilor vertebrale), evidentiabile radiologic.

Incidenta bolii:
– in general intre 13-16 ani, mai frecvent la sexul masculin; 

– asocierea cu alte tulburari de statica a coloanei vertebrale (hiperlordoza lombara, scolioza si spondilolisteza); 

– 75% hipercifoza dorsala; 20% dorso-lombara; 

Fig. …. Radiografia subiectului M.S.

Etiologia si patogenia – in discutie:

– mai multe teorii au fost avansate – printre care: mecanica, metobolica, endocrinologica; 
o componenta ereditara(autosomal dominant) este posibila. 
– important pentru medicina sportiva (si nu numai)- microtraumatismele repetate ce determina solicitari mecanice anormale la subiecti hipercifotici (Alexander); 

Diagnosticul pozitiv se stabileste in urma examenului clinic si a examenului radiologic:
– examenul de laborator nu este necesar. 
– rezonanta magnetica nucleara este indicata in cazul prezentei tulburarilor neurologice.
Examenul clinic evidentiaza la un adolescent in perioada de crestere: 

– prezenta durerii nontraumatice (inconstant) – localizare si iradiere; durerea este regionala si este legata de activitatea fizica (scade in repaus); 
– hipercifoza (localizarea “varfului” curburii – prezenta gibusului); 
– asocierea altor tulburari de statica vertebrala – frecvent a hiperlordozei lombare si scoliozei, uneori a spondilolistezei; 
– eventuala inegalitatea de membre inferioare; 
– dezvoltarea insuficienta a masei musculare (regional si general); 
– mobilitatea coloanei vertebrale (reductibilitatea este mica); 
– afectarea pulmonara, cardiaca si neurologica(extrem de rara); 

Examenul radiologic:
Se efectueaza radiografia coloanei vertebrale dorsale – fata si profil (minim), eventual si in hiperextensie.
Criterii de diagnostic:

Fig…. Criterii de diagnostic pentru cifoza normală și hipercifoza Scheuermann

– hipercifoza ireductibila (T4 – T12) – peste 40 grade; cifoza normala a coloanei dorsale (T4 – T12) este de cca. 35 grade. 
– cuneiformizarea a 3 corpuri vertebrale cu minin 5 grade (Sorensen): 

Nespecific:
– prezenta hernii Schmorl;
– marirea antero-posterioara a corpilor vertebrali (semnul Knutsson);
– aspect neregulat al platourilor vertebrale;
– hernii retromarginale anterioare;
– anomalii de osificare marginala anterioara;
– pensari discale;

Diagnosticul diferential:
– hipercifoza posturala; 
– spondilita anchilozanta; 
– hipercifoza secundara displaziilor scheletice, formatiuni tumorale locale, interventiilor chirurgicale (laminectomii) etc. 
– tuberculoza vertebrala. 

O forma similara de osteocondroza vertebrala se intalneste si la nivel lombar – denimita de unii autori maladia Scheuermann lombara.

Complicatii:
– dureri cronice dorsale;
– progresia (hiper)cifozei;
– afectare cardiaca;

– deficite neurologice (datorate compresiei prin chist epidural sau prin angulatie vertebrala mare).

Prognosticul:

– descoperirea precoce – inainte de pubertate – scade riscurile si creste posibilitatea de tratament; descoperirea tardiva duce la ineficacitatea tratamentului corectiv;

– in general bun – desi este dificil de apreciat la nivel global din cauza datelor insuficiente;
– durerea in general inceteaza odata cu maturizarea;
– hipercifoza persista, alaturi de alte modificari locale.

Gravitatea – se apreciaza in functie de:

– varsta;
– numarul de vertebre “cuneiformizate”
– angulatia cifozei;
– reductibilitatea;
– asocierea altor tulburari statice – hiperlordoza compensatorie, scolioza;
– reaparitia durerilor – odata cu reluarea activitatii sportive;
– hipotrofia musculara locala si generala;
– contextul psihologic.

Tratamentul optim este controversat, 
Tratamentul este individualizat si depinde de:
– varsta pacientului;
– severitatea hipercifozei; hipercifoza reductibila are un prognostic mai bun;
– existenta durerii;
– afectarea respiratorie sau neurologica.
Forme de tratament:
– educarea pacientului – cooperarea pacientului – este esentiala pentru masurile de “igiena” a spatelui, ameliorarea posturii si efectuarea kinetoterapiei.

tratament conservativ

– dispensarizare – evaluari (individualizate) clinice si/sau radiologice la 6 – 12 luni; 

– repaus sportiv – se impune la varsta 11-13 ani pentru fete si 13-15 ani pentru baieti; restrictiile tin si de prezenta factorilor de gravitate precum si de tipul sportului; se poate practica inotul (Cirla, 1992). 

– avizul sportiv poate fi acordat la un sportiv aflat la sfarsitul perioadei de crestere; 
– tratament antiinflamator (non-steroidian); 
– kinetoterapie si reeducare posturala; 

– uneori este necesara ortezarea (corset tip Milwaukee) – in cazul hipercifozelor evolutive; de obicei este necesar pana la 2 ani de tratament;

tratament chirurgical – este extrem de rar – in general recomandat la curburi extrem de mari (70-75 grade), durere severa, aparitia tulburarilor neurologice.

Exerciții kinetoterapeutice recomandate:

Exercițiul nr. 1: Pe saltea, în decubit ventral, prinde palmele la spate

și ridică trunchiul

Exercițiul nr. 2: Întins pe saltea, duce brațele în față și ridică

simultan brațele și picioarele de la sol

Exercițiul nr. 3: În poziție ortostatică, tine cu palmele un baston la nivelul spatelui și apoi îl aduce în față, rotindu-l peste umeri

3.2.2. Studiul de caz nr. 2:

Pacienta S.D. – 20 de ani, studentă, are o cifoză cervicală datorită poziției vicioase a trunchiului, de la pubertate, semnalată odată cu dezvoltarea și creșterea în greutate.

În acest caz, kinetoterapia ocupă cel mai important loc în tratamentul deviațiilor cifotice ale coloanei vertebrale. Mișcarea indicată în recuperarea cifozei este extensia, iar mișcarea contraindicată este flexia (Cordun, 1999).

    Exercițiile pentru corectarea cifozei urmăresc:

I. Tonifierea musculaturii paravertebrale cervicale, în sensul scurtării musculaturii dorsale (prin mișcări concentrice) și alungirea musculaturii anterioare a gâtului și toracelui (prin mișcări excentrice).

II. Ștergerea deprinderii greșite și formarea unei atitudini corecte a corpului.

III. Corectarea sau prevenirea deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau a celorlalte regiuni ale corpului.

Exerciții kinetoterapeutice recomandate:

Exerciții de trunchi: extensie în regiunea dorsală, răsuciri, rotări în plan posterior, întinderi în axul lung. Pentru localizarea mișcării numai în regiunea dorsală se indică poziția culcat ventral, cu picioarele nesprijinite

Fig. … Exerciții de trunchi, recomandate pacientei S.D.

Exerciții de brațe: în plan posterior și deasupra sau sub orizontala, libere sau cu obiecte portative. Exercițiile de brațe amplifică mișcările de trunchi și corectează deficiențele centurii scapulare ;

Fig…. Exerciții de brațe, recomandate paciente S.D.

– Exerciții de respirație, corectează deficiențele asociate ale toracelui ;

– Exerciții aplicative, cu trunchiul sub orizontala, de echilibru, cu atârnări ;

– Exerciții de redresare activă, la oglindă pentru stimularea reflexului de atitudine corectă

Alte exerciții:

• mers pe vârfuri, membrele superioare extinse în sus pe lângă cap – extensia trunchiului cu ducerea membrelor superioare simultan înapoi;

• stând, cu un săculeț de nisip așezat pe frunte, capul în extensie – ridicarea în stând pe vârfuri și abducția membrelor superioare;

• stând, spate în spate cu un partener, cu membrele superioare oblic sus, de mâini apucat – fandare înainte însoțită de extensia trunchiului;

• pe genunchi cu sprijin anterior pe palme – flexia antebrațului pe braț, însoțită de extensia unui membru inferior;

• pe genunchi depărtat – extensia capului și trunchiului, cu apucarea gleznelor cu mâinile, cu inspirație; revenire și expirație;

• decubit ventral – rularea laterală a corpului;

• atârnat cu fața la scara fixă – urcarea și coborârea în brațe, cu genunchii îndoiți.

Propuneri de exerciții kinetoterapeutice pentru deficiențele de gât și cap anterior (de facut fotografii cu exercițiile respective):

Poziția DD

Cu capul înafara suprafeței de sprijin păstrarea poziției câteva secunde.

Cu capul înafara suprafeței de sprijin se execută flexia capului până la orizontală.

Descrierea unui arc de cerc cu capul pe sol.

Poziția DV

Cu fruntea pe un săculeț menținerea poziției.

Coatele flectate, mâinile împreunate pe sol sub bărbie se execută atingerea mâinilor cu fruntea apoi cu bărbia.

Împingerea unei mingi medicinale cu bărbia.

Cu un baston fixat pe omoplați se execută extensia capului cu privirea spre tavan.

Mâinile prinse la spate se execută târâre înapoi.

Poziția 4labe

Împingerea unei mingi medicinale cu capul.

Cu trunchiul sub orizontală, brațele sus se execută târâre înainte.

Pisica.

Poziția șezând

Se execută extensia capului, contra rezistenței opusă de kinetoterapeut la nivelul occipitalului ( extensie concentrică înăuntrul segmentului de contracție ).

Capul în extensie se execută flexia capului contra rezistenței opusă de kinetoterapeut la nivelul frunții ( flexia concentrică înafara segmentului de contracție ).

Brațele sus cu un baston în mâini se execută extensia capului și a trunchiului cu inspir, revenire cu expir.

Capul în extensie pe o suprafață de sprijin ( tetieră ) se execută circumducția capului în plan posterior.

Brațele în extensie cu un extensor în mâini se execută întinderea extensorului la spate cu extensia capului și inspir.

Apucarea cu gura a diferite obiecte atârnate deasupra capului ( halvită ).

Brațele sus cu o minge medicinala în maini se execută extensia capului, trunchiului și brațelor cu inspir.

Poziția atârnat

Elongație Cotrel.

Cu fața la spalier se execută extensia capului.

Cu spatele la spalier și o perna sub cutia toracică, se execută extensia trunchiului.

Poziția stând

În fața oglinzii mers cu o carte pe cap.

CAPITOLUL IV

Concluzii și propuneri

BIBLIOGRAFIE

Clement Baciu, “Programe de Gimnastica Medicala”, Ed. Stadion, 1974;

Introducere în Kinetologie, curs pentru uzul studenților, Universitatea de Educație Fizică și Sport, Reprografia Universității Craiova, 1998

Baciu, C., Kinetoterapie, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1981.

Badiu, T., Hâncu, N., Chiriac, P., Îndrumar metodic de kinetoprofilaxie si terapie a deficientelor fizice, Editura Scoala Galateana, Galati, 2003.

Calb, M., Anatomie functionala si biomecanica, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2000.

Cirla, L., Înotul, mijloc asociat al kinetoterapiei, Editura Caritas, Bucuresti, 1992.

Cordun, M., Kinetologia medicala, Editura A.X.A., Bucuresti, 1999.

Cordun, M., Cirla, L., Hidrokinetoterapia în afectiuni reumatismale, Editura Printech, Bucuresti, 1999.

Culda, C., Dungaciu, P., Culda, P., Manual de gimnastica, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2000.

Dragan, I., si colab., Medicina sportiva aplicata, Editura Editis, Bucuresti, 1994.

Dragan, I., Medicina sportiva, Editura Medicala, Bucuresti, 2002.

Firica, A., Examinarea fizica a bolnavilor cu afectiuni a le aparatului osteoarticular, Editura National, Bucuresti, 1998.

Fozza, C.A., Îndrumar pentru corectarea deficientelor fizice, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2002.

Fozza, C.A., Nicolaescu, V., Gimnastica corectiva si masaj, I.E.F.S., Bucuresti, 1980.

Jeleascov, C., Gimnastica ritmica de baza, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2000.

Marcu, V., Bazele teoretice ale exercitiilor fizice în kinetoterapie, Editura Universitatii din Oradea, 2000.

Muresan, E., Înot curs, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2002.

Niculescu, G., Gimnastica de baza, Editura Printech, Bucuresti, 2001.

Plas, F., Hagron, E., Kinetoterapie activa, Editura POLIROM, Iasi, 2001.

Sbenghe, T., Kinetologia profilactica, terapeutica si de recuperare, Editura Medicala, Bucuresti, 1987.

Sbenghe, T., Kinesiologie – stiinta miscarii, Editura Medicala, Bucuresti, 2002.

Sbenghe, T., Cura balneo-climaterica, Editura Medicala, Bucuresti, 1986.

www.prokt.ro/Exercitii/cifoza