Abordări în Domeniul Securității în Regimurile Dictatoriale

=== b20cf23b336e8cc200a2e38371390d7f1004bdad_316060_1 ===

ABORDĂRI ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ÎN REGIMURILE DICTATORIALE

Dinamica lumii contemporane este una fără comparație în istorie. Secolul XX a venit cu situații geopolitice fără precedent (cele două conflagrații mondiale, crearea ONU, NATO și Pactil de la Varșovia, Războiul Rece, formarea Comunității Economice Europene, devenită , din 1992, Uniunea Europeană etc.) revoluționând teoria relațiilor internaționale. Dacă după războiul de 30 de ani (1618 – 1648), primul război european, numeroși oameni politici, filosofi și legiuitori se arată preocupați de menținerea echilibrului european, luând astfel naștere proiectele de pace perpetuă din secolele XVII – XVIII, dintre care cel mai important este cel inițiat de abatele de Saint-Pierre (1713), secolul XIX aduce cu sine principiul echilibrului (marilor puteri), observat, în special după Congresul de la Viena (1815) – Concertul puterilor (1815 – 1914), principiu care-l completează pe cel anterior, și anume principiu echilibrului de putere.

La începutul secolului XX, lumea era dominată de marile puteri, relațiile dintre acestea influențând decisiv relațiile internaționale. Regimurile politice au cunoscut, la rândul lor, forme noi, perioada interbelică aducând regimurile dictatoriale, extremiste de dreapta (fascismul italian și nazismul german) și de stânga (comunismul, instaurat în Federația Rusă, devenită, din 1922, URSS).

Întrebările cărora doresc să le dau răspunsuri argumentate în prezenta lucrare sunt: Ce se înțelege prin regimuri dictatoriale în epoca contemporană? Cum a evoluat conceptul de securitate în ultima sută de ani (după Primul Război Mondial)? Cum este abordat domeniul securității în regimurile totalitare? Ce interese stau la baza acțiunilor externe ale statelor sau comunităților politice dictatoriale în relațiile cu celelalte state?

Sistemele politice internaționale au cunoscut, de-a lungul istoriei schimbări generate de o serie de condiții și conjuncturi. Asigurarea securității reprezintă o constantă în cadrul relațiilor dintre state, iar definirea acesteia a cunoscut diferite abordări, în funcție de domeniile vieții politice și social-economice la care se raportează. În secolul XX, Europa a cunoscut o serie de regimuri politice dictatoriale, în sensul modern al cuvântului. Sfârșitul Primului Război Mondial a adus în unele state europene, pe fondul nemulțumirilor provocate de război, regimuri politice extremiste: de dreapta (fascismul italian și nazismul german) și de stânga (comunismul, instaurat încă de la finele anului 1917 în Rusia). După cea de-a doua conflagrație mondială, comunismul, ca regim politic totalitar, dictatorial, s-a instaurat într-o serie de state din Europa Centrală și de Est, dar și pe alte continente, marcând istoria postbelică și sensul acesteia.

Analiza abordărilor în domeniul securității este parte componentă a teoriilor referitoare la relațiile internaționale, în măsura în care „schimbarea care se produce în relațiile internaționale este asociată adesea unui nivel variabil de violență în sistem”.

Problematica asigurării securității statelor după Primul Război Mondial, conflagrație care a făcut 10 milioane de victime, și care a asociat războiului forme și clasificări noi, ca război total, război de mișcare (blitzkrieg), război de poziții (sau de tranșee), a dus la crearea Societății Națiunilor. Pactul Societății Națiunilor, adoptat în aprilie 1919, reamintește scopul acesteia, în Art. 11: “Se declară în mod hotărât că orice război sau amenințare de război (…) interesează întreaga Societate (a Națiunilor) și că aceasta trebuie să ia măsuri proprii pentru a salva în mod eficient pacea națiunilor”.

Cu toate acestea, în perioada interbelică, Societatea Națiunilor nu a reușit să-și impună autoritatea, fiind sfâșiată de exigențe contrare, în anii ’30. Astfel, dacă Germania este admisă în Societatea Națiunilor în 1926, în perioada regimului democratic din cadrul Republicii de la Weimar, în timpul Conferinței pentru dezarmare de la Geneva, sub pretextul că Germaniei nu i se recunoaște egalitatea de drepturi, Hitler hotărăște să părăsească atât Conferința, cât și Societatea Națiunilor (oct. 1933), după care începe un program de înarmare accelerată. Pentru conducătorul nazist, pacea națiunilor, obiectivul major al Societății Națiunilor, nu mai conta! „Unica reacție de fermitate pe care o provoacă este cea a cabinetului francez condus de Gaston Doumergue (1934): Louis Barthou duce o politică de securitate și de alianțe în măsură să-l deschrajeze pe ucenicul dictator”.

În politica sa externă, Adolf Hitler a avut ca principal obiectiv revizuirea Tratatului de la Versailles, obiectiv care, în parte fusese atins de predecesorii lui, reușindu-se încetarea plății reparațiilor de război și obținerea de drepturi egale în privința armamentului. Dându-și repede seama că democrațiile sunt prea slabe pentru a se opune acțiunilor sale, Hitler restabilește serviciul militar obligatoriu (la 16 martie 1935), semnează un acord naval cu Marea Britanie și remilitarizează Renania. Profitând de politica conciliatoristă a Franței și Marii Britanii, Hitler, conducător dictator, trece peste convenții și se aliază cu Italia și Japonia, pregătind punerea în practică a principiilor de care era convins, și pe care le exprimase în Mein Kampf: cucerirea spațiului vital!

Astfel, în ajunul celui De-al Doilea Război Mondial se poate constata că securitatea colectivă este un eșec, datorat mai multor factori: interese particulare, probleme nerezolvate, retragerea mai multor state din Societatea Națiunilor (Japonia și Germania în 1935, Italia în 1939), excluderea URSS ÎN 1939. Niciun beligerant nu va acorda atenție principiului universalist al Societății Națiunilor în septembrie 1939, dar acesta își continuă activitățile (ajutorarea refugiaților, proiecte de reconstrucție economică) până în 1946, când este dizolvată.

Dacă după cel De-al Doilea Război Mondial, în timpul Războiului Rece, conceptul de ,,securitate” era abordat, cu precădere, în termeni militari.

Înfrângerea nazismului german, a însemnat eliminarea regimurilor totalitare fundamentate pe ideologii extremiste de extremă dreapta, precum și a celor autoritare din Europa. În schimb, totalitarismul de tip sovietic a supraviețuit, extinzându-se în zona de influență din Europa de Est și Centrală. „Prezentat ca un contrasistem absolut în raport cu regimurile detestate ale lui Hitler, Mussolini și ale discipolilor lor, puternic prin coerența principilor sale, și prin globalizarea soluțiilor propuse, idealul comunist avea să unească – în contextul vidului provocat de acel fiasco al ideologiilor de dreapta – toate forțele, în special pe ale celor mai tineri, și să canalizeze marile speranțe ale momentului”. Regimuri comuniste au fost instaurate și în Asia (China, Coreea de Nord, Vietnam) și în America (Cuba). Au existat și alte state, în special foste colonii, inclusiv în spațiul islamic, care au adoptat amunite caracteristici ale totalitarismului de tip sovietic, fără a merge până la capăt, cu toate încurajările Moscovei.

Proiectul permanentizării păcii a fost reluat, prin crearea Organizației Națiunilor Unite, în iunie 1945, la San Francisco. Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU erau cele cinci mari puteri ale momentului: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China. În realitate însă. lumea devine una bipolară: de o parte URSS și statele satelite, de cealaltă parte SUA, aliată cu occidentalii. Astfel, în 1947, s-a declanșat un nou conflict, „războiul rece”, despre care Wilfried Loth afirmă: „Nici un fenomen n-a influențat atât de mult sistemul internațional creat după Al Doilea Război Mondial ca această confruntare dintre cele două superputeri: SUA și URSS”.

Cursa înarmărilor provocată de războiul rece, a fost una dintre cauzele prăbușirii blocului comunist în perioada 1989 – 1990, eveniment care a pus capăt bipolarității, în favoarea lumii multipolare sau unipolare, dacă este luată în considerare puterea americană. Consecințele sunt multiple: pe de o parte progresul democrației și al păcii, în condițiile în care rolul de „Jandarm mondial” este deținut de SUA, pe de altă parte o explozie de naționalisme și de situații potențial conflictuale în spațiul exsovietic. În același timp a crescut și instabilitatea planetară. În sensul arătate aici, Samuel Huntington afirmă: „Lumea de mâine este una a conflictului civilizațiilor. Sursa principală a conflictului în lumea de mâine nu va fi una economică sau ideologică, ci una culturală. Națiunile și grupurile de națiuni vor fi cele antrenate în conflict, astfel că acest conflict va deveni sistemul de referință principal pentru definirea națiunii în lumea contemporană”.

În contextul dinamicii actuale ale relațiilor internaționale, conceptul securitate a căpătat, inevitabil, sensuri noi. Se disting o serie de dimensiuni ale securității, în funcție de domeniul la care aceasta se raportează, pentru că, ,,la începutul secolului XXI, pericolele și amenințările la adresa securității tind să devină din ce în ce mai difuze, puțin predictibile și multidimensionale”.

Analizând Paradigmele de securitate în secolul XXI, autorii, Gabriel Gabor, Laura Ungureanu și Alexandru Cristian au ajuns la concluzia că: “Viitorul lumii în care trăim se zbate între două viziuni filosofice: cea a lui Immanuel Kant și cea a lui Hobbes. Cultura internațională kantiană este una în care statele liberale vor da curs unor interese diferite față de statele dictatoriale dintr-o lume internațională hobbesiană”.

Observarea evoluției lumii contemporane duce la concluzia că, după terminarea războiului rece, natura conflictelor s-a schimbat dramatic. Globalizarea face dintr-un conflict local simptomul unei crize internaționale.

În ultimul timp se manifestă o formă de război asimetric și neconvențional: terorismul, care a devenit astăzi o problemă mondială. Terorismul pune în pericol securitatea vieții cotidiene, aduce moarte și pagube în locuri liniștite, precum și în centre comerciale și aeroporturi. Războiul civilizațiilor este astăzi mai actual ca oricând. Asociat cu naționalismul, islamul tradițional acționează contra modelului societăți modern de tip occidental, dar și contra modelului socialist. El mobilizează masele de credincioși împotriva colonialiștilor occidental din țările arabe, deventite o forță politico-religioasă, care susține regimurile politice dictatorial, având ca bază Coranul și legea islamică (șaria) ca în Iran (“Republica islamică” a immamului Khomeiny instaurată în 1978) sau Libia (regimul colonelului Gaddafi, întemeiat în 1979, strict pe baza preceptelor islamice). În Patru călătorii în inima civilizațiilor, Henri de la Bastide scrie: “Immamul Khomeiny, conducătorul islamismului revoluționar Iranian, a declarat război vesttoxicității, așa cum s-a întâmplat pe vremuri cu revoluția franceză pornită împotriva nobilimii și cu Hitler, pornit împoptriva evreilor, pentru că orice revoluție are nevoie de un dușman pe care să-l înlăture și astfel să excite mulțimile”. O cale de negociere între societățile democratice și cele dictatorial este dificil de găsit: “Valorile și credințele, afirmă David Lyon, își pierd orice sens al coerenței, (…) conceptele religioase tradiționale sunt supuse contactului abuziv cu tendințele secularizante modern. Dar și aceasta este o consecință a lumii în care opțiunea e stăpâna absolută, ezitarea, neliniștea, îndoiala par a fi prețul plătit pentru sentimenul opțiunii”.

Statele lumii au început să creeze forțe speciale de securitate pentru pedepsirea statelor suspectate că adăpostesc teroriști. Coaliția antiteroristă este alcătuită, în general, din stated pe toate continentele care dezvoltă o economie de piață funcțională. Costurile economice ale terorismului sunt foarte ridicate. Numai SUA cheltuiesc annual peste 5 miliarde de dolari pentru lupta contra acestui flagel. Terorismul, la rândul lui, lovește serios în bazele economice ale unor state precum Egipt, Israel, Cipru sau Turcia, țări care iobțin venituri mari din turism.

Pe plan internațional, terorismul a fost resimțit de opinia publică mondială tot mai acut la începutul mileniului III, pe măsură ce presa, radioul și televiziunea ua distribuit rapid și pe scară largă informații despre actele de terorism.

Majoritatea islamiștilor nu susțin terorismul și acuză SUA de nașterea acestuia. În urmă cu trei decenii, viitorii teroriști se antrenau în SUA pentru războiul din Afganistan (1979 – 1989). Americanii finanțau diferite grupări islamice din această țară împotriva invaziei sovietice. Din haosul creat după război a apărut, în 1994, gruparea Taliban susținută de Pakistan și aliată cu mujahedinii afgani, războinici conduși de Osama bin Laden. După război, devenind teroriști, ei au căutat noi conflicte în care să se implice (din Cecenia, până în Filipine și Africa).

Începând din 1998, prin două atacuri împotriva ambasadelor americane din Kenia și Tanzania soldate cu sute de morți, atacurile teroriste AL-Qaida au culminat cu loviturile de la 11 septembrie 2001 contra SUA și din 7 iulie de la Londra.

Dispunând de un sistem de propagandă în statele islamice, dar și în restul lumii, prin folosirea, iată, a noilor tehnologii, organizațiile teroriste câștigă noi adepți, convinși de ordinea clamată de organizațiile teroriste, în cadrul așa-numitului califat arab.

În concluzie, secolul XX, apoi îneputul secolului XXI, sunt perioade în care conflictele au căpătat dimensiuni planetare. La sfârșitul secolului XX, sua rămâne singura mare putere după prăbușirea sistemului communist. În această nouă situație, Statele Unite ale Americii ai venit cu o doctrină nouă în political or externă, pe care au impus-o în relațiile internaționale: aceea a războiului preventiv, cauzat nu de ceea ce au comis uneile state, ci de ceea ce au de gând să facă. Este cazul războiului din Irak, ale cărui arme de distrugere în masă (pretextul războiului) nu au fost descoperite încă. Cel mai adese, intervenția militară a SUA, aliate sau nu cu alte țări, se face fără a primi vreo însărcinare din parte ONU. Au apărut, astfel, probleme mai vechi, aliații europeni, precum Franța sau Germania refuzând să ia parte la operațiunile militare contra Irakului, pe care chiar le-au criticat.

Bibliografie

Bastide, H., Patru călătorii în inima civilizațiilor, ed. Meridiane, București, 1994

Dumitriu, Petru, Ideea politică europeană – rădăcini intelectuale, în Sfera politicii, pe site-ul http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art2-dumitriu.html

Gabor, G.; Ungureanu, L.; Cristian, A., Paradigme de securitate în secolul XXI, în Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, decembrie 2014

Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Litera, București, 2012

Loth, W., Istoria războiului rece, Ed. Saeculum, București, 1997

Lyon, D, Postmodernitatea, Ed. Du Style, București, 1998

Sarchinschi, A, Dimensiuni nonmilitare ale securității, Ed. Universității Naționale de Apărare ,,Caroi I”, București, 2005

Șerban Filip Cioculescu, Terorismul, un fenomen străvechi, dar totodată nou și surprinzător, în Biró, Daniel (coord.), Relații internaționale contemporane, Teme centrale în politica mondială, ed. Polirom, Iași, 2013

Soare, Simona R., Tranziția de putere, în Biró, Daniel (coord.), Relații internaționale contemporane, Teme centrale în politica mondială, ed. Polirom, Iași, 2013

Soulet, J.-F, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iași, 1998

Vaïse, M., Dicționar de relații internaționale, Secolul XX, Ed. Polirom, Iași, 2008

Vianu, A; Bușe, C.; Zamfir, Z.; Bădescu, Gh., Relații internaționale în acte și documente, vol. I. 1917-1939, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974