Abordari Conceptuale ale Strategiilor de Securitate ale Statelor Unite ale Americii

Literatura americană în domeniul studiilor de securitate a consacrat la începutul secolului XX distincția între „grand strategy” și „strategy”. Emergența disputei realiști –liberali (Hans Morgenthau, Edward H. Carr, Woodrow Wilson) s-a conturat în analiza politicilor externe ale SUA înscrise în conceptul de „mare strategie” – presupunând viziunea unei națiuni asupra rolului său strategic pe termen mediu și lung, prin opoziție cu strategia conceptualizată ca o politică circumstanțială, un plan de război sau o concepție precisă de atingere a anumitor obiective printr-un set delimitat de mijloace. Strategiile de securitate ale SUA se înscriu în „grand strategy” la întrepătrunderea între planul politicii externe, diplomației, politicii și doctrinelor militare.

Hans Morgenthau a analizat politicile de securitate ale SUA din perspectiva a două constante: configurarea istorică a unui discurs liberal și real-politik-ul bazat pe echilibrul de putere, considerând că trebuie făcută distincția între discurs și practică. Subliniază faptul că există o serie de contradicții constante în planul decizional american: între izolaționism și intervenție, între neutralitate și angajare, între expansiune și status-quo. Exemplele oferite sunt cele determinate de statutul Mexicului și războiul Spania-SUA, războiul Nord – Sud, politicile în Europa anilor 20 și 30, doctrina Truman și intervenția în Coreea. Astfel, existența unui nucleu liberal de identificare a intereselor naționale (democrație, drepturile omului, separarea stat-biserică și protestantismul anglo-saxon) au marcat deciziile politice în toate aceste episoade. Această tensiune este considerată o constantă a strategiilor americane, mergând dincolo de discursul politic (care, automat, subliniază H. Morgenthau, trebuie să încorporeze argumente principiale, acceptate în planul dreptului internațional). Definirea intereselor naționale americane urmează aceeași logică, în care se contrapun o misiune civilizatoare, cu un substrat moralist-religios, cu supraviețuirea statului în viziune realistă.

H. Morgenthau analizează și conceptul de „coordinate state” și apreciază că în fapt construcția istorică a federalismului în SUA a influențat și percepția de misiune civilizatoare. De asemenea, în plan realist, SUA a identificat propriul near abroad în America Centrală și America Latină față de care a dus un amestec de politici realiste și liberale, de la controlul regimurilor politice, până la sprijinul economic și financiar. Nu în ultimul rând, prin tradiție istorică, SUA a construit un sistem bipartizan de dezvoltare a politicii de securitate, în special în situații de criză, sistem unic generat de construcția treptată a unor premise comune asupra identității naționale. Dacă prin tradiție, democrații au sprijinit o versiune liberală a grand strategy, iar republicanii, una mai pregnant focalizată pe real-politik și echilibrul de putere, de fapt există un nucleu comun ambelor partide care ține de construcția națională.

Ulterior, în planul studiilor culturalist-constructiviste, Samuel P. Huntington va analiza identitatea americană (excepționalismul american), prin prisma creării și dezvoltării SUA: cucerirea vestului și geopolitica frontierei, Revoluția franceză, nucleul anglo-saxon, Secolul XX a consacrat ceea ce Samuel P. Hungtington inspirat de Michael Lind numește „Euro-America” în care SUA și-a asumat rolul de apărător al democrațiilor europene în fața pericolului comunist.

SUA: hegemon global?

La sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, SUA a început să-și configureze rolul de putere mondială, la început prin emularea politicilor engleze în materie de schimburi comerciale și politici de constituire a unei puteri navale. La începutul secolului XX, unii autori și politicieni americani au început să vorbească de „annexation of trade” în sensul extinderii intereselor comerciale ale SUA de la America Latină, la Asia și Europa. În acea perioadă, SUA trece pe primul loc în domeniul dezvoltării producției de bunuri înaintea Marii Britanii. Abordările Administrației federale se focalizau pe faptul că extinderea intereselor comerciale ale SUA necesită creșterea puterii militare, în special a celei navale, în scopul protejării acestor interese. Construcția internă federală fiind finalizată, America se putea orienta mai pregnant spre politicile externe. Până în 1898, SUA a perceput Marea Britanie ca principalul competitor comercial și militar față de care era necesară protejarea intereselor proprii în emisfera vestică și America Latină. În acea perioadă, Marea Britanie recunoaște – după un conflict asupra graniței dintre Venezuela și Guyana britanică – preeminența SUA în America Latină. Problema canalului Panama și a anexării Alaskăi merg ulterior pe aceeași logică, în vreme ce treptat, Regatul Unit își începe declinul din statul de putere navală, în fața SUA. SUA continuă să își consolideze puterea atât economică, cât și militară în perioada 1900-1930. Intervenția în cel de-al doilea război mondial a fost generată atât de nucleul liberal, apărarea statelor europene după eșecul proiectului Ligii națiunilor a lui Wodrow Wilson, cât mai ales de redefinirea interesului național de supraviețuire a SUA. În acest sens, existența unei amenințări în Pacific și ulterior atacul de la Pearl Harbour au reprezentat o primă modificare a percepțiilor politice americane asupra insularității și absenței unor riscuri la adresa teritoriului american. Ulterior, aceasta s-a transpus în identificarea pericolului comunist ca un risc direct la adresa identității americane și în apariția la începutul anilor 50 a doctrinei containmentului. Administrația Truman este cea care – pe baza doctrinei containmentului – recurge la o reformă majoră în administrația federală, focalizată pe eforturile de contracarare a influenței sovietice. Cu toată existența unei opoziții puternice a curentului liberal intern, Truman creează Agenția Centrală de Informații (CIA), modificând pre-eminența de până atunci a serviciilor de informații militare. De asemenea, creează Consiliul Securității Naționale (NSC) cu rolul de a coordona eforturile militare de informații și politice, sub autoritatea președintelui. NSC va fi de altfel în perioada Războiului Rece puternic influențat de CIA și se va confrunta cu o serie de probleme externe generate de o doctrină intervenționistă foarte puternică (Iran, scandalul Watergate). Containmentul constituie obiectul unei celebre rezoluții NSC influențată de propunerile unor diplomați și politicieni realiști George F. Kennan, Robert McNamara. Harry S. Truman este primul care se confruntă cu o dilemă de securitate caracteristică „grand strategy” americane – anumiți reprezentanți în Congres solicită un rol mai activ și eliberarea statelor din blocul comunist de dominația sovietică, dar menținerea unui status quo. Această dispută – cu armata și generalii americani aliniați unei abordări ofensive, chiar dacă ar fi declanșat un alt război mondial – se regăsește și în cazul crizei rachetelor din Cuba, războaielor din Coreea și Vietnam. Eșecurile SUA în ultimele cazuri se datorează unei viziuni politice limitative asupra containment-ului, în care interesul american este perceput ca determinant nu de câștigarea războiului și impunea unor regimuri politice, ci doar de contracararea unui demers similar al URSS. Containmentul dobândește o nouă dimensiune în perioada Kissinger – Nixon, când ofensiva politică americană atinge într-un anume sens apogeul. Se poartă convorbiri cu China, se acționează printr-o abordarea de tip coloana a 5-a sprijinită de CIA în America Latină (Nicaragua), sunt sprijinite regimuri autoritare favorabile SUA în diferite părți ale globului pentru a evita o derivă pro-comunistă.

Diferențierile dintre grand-strategy și politicile militare se atenuează. Echilibrul de putere este gândit în principal în termeni de putere și aplicat nu numai global, ci și regional (Grecia – Turcia – exporturi echilibrate). Strategia americană dorea asigurarea preponderenței puterii în sistemul internațional după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În acest sens, SUA își propune asigurarea unei tutele în forma unor alianțe pentru Europa de Vest, Germania și Japonia.

Deși reprezintă strategii militare, doctrinele nucleare au influențat grand-strategy a SUA, fiind în fapt expresia militară a concepției privind crearea unui echilibru strategic de putere în lume – între cei doi poli de putere. Orice dezechilibrare a acestei balanțe se aprecia că va conduce la război, în vreme ce menținerea sa va asigura o pace înghețată.

Doctrinele nucleare se bazează pe o analiză a luării deciziei configurate de școala behavioristă. Aceste doctrine au dat naștere în studiile strategice la o serie de modele matematice de analiză a echilibrului capacităților, bazate pe scenarii în logica realistă a raționalismului factorilor de decizie statali.

Doctrina distrugerii reciproc asigurate: doi adversari cu armament nuclear și mijloace de transport și propulsare adecvate.

Un număr semnificativ de focoase nucleare pot supraviețui (fiind protejate în depozite speciale) primului atac. Ca urmare, ambii adversari vor fi capabili să dea contralovitura în scopul distrugerii unei părți importante a populației și industriei adversarului. Deoarece ambii adversari fac același raționament , nu vor începe un război nuclear pentru că miza pierderilor importante în plan intern este prea ridicată ca să justifice o posibilă victorie. Doctrina a fost dezvoltată în anii 50-60 și sprijinită de Administrația Truman. Se bazează în fapt pe conștientizarea de către adversari a vulnerabilității proprii. Susținută de politicieni și diplomați precum George F. Kennan, Ted Bundy, Robert McNamara, care considerau că un război nuclear nu poate fi câștigat de nici una din părțile implicate. În acest sens, arsenalul nuclear dobândea un rol politic preventiv, ducerea propriu zisă a unui război rămânând în fapt apanajul arsenalelor convenționale. De asemenea, armamentul nuclear al SUA asigura securitatea blocului atlantic în ansamblul său, NATO preluând practic aceeași doctrină a disuadării nucleare.

Unii militari americani au contestat rolul acestei strategii, declarând în Congres că de fapt armele nucleare au fost parte a planificării de război și a scenariilor de acțiune, și nu doar un element politic de prevenire.

Doctrina răspunsului flexibil. Criticii din Administrația SUA ai doctrinei distrugerii asigurate au subliniat faptul că aceasta se bazează pe raționalitatea actorilor, ceea ce nu poate fi considerat ca un dat imuabil în ceea ce privește Moscova. De aceea, alternativa propusă în anii 70-80 a fost cea a răspunsului flexibil – dacă Rusia folosește armament convențional, se va răspunde cu un armament convențional pe măsură, dacă recurge la elemente nucleare idem. Răspunsul flexibil a fost considerat ca strategia potrivită și după criza rachetelor din Cuba și războiul din Vietnam. De asemenea, a urmat calea politică a detensionării relațiilor între cele două blocuri, în contextul în care va fi susținut de proiecte comune de limitare a triadei nucleare (acordurile START I, ABM). Pornind de la premisa că doctrina distrugerii reciproce poate funcționa doar dacă adversarii sunt egal vulnerabili la atacul fiecăruia, Ronald Regan va propune Inițiativa de Apărare Strategică (cunoscută și sub numele de războiul stelelor) prin care SUA urma să-și creeze un scut antirachetă propriu care protejând-o de un atac sovietic cu rachete ar fi permis reducerea vulnerabilității proprii. Eșuată în acea perioadă și nebeneficiind de suficient sprijin politic (deoarece parțial era văzută ca venind în contradicție cu detensionarea relațiilor). Inițiativa de Apărare Strategică a dat naștere în prezent proiectului Apărare Antirachetă.

Conform teoriei stabilității hegemonice, existența unui hegemon favorizează stabilirea unor regimuri internaționale stabile care creează bunuri publice distribuite celorlalte state fără nevoia ultimelor de a suporta costurile creării și menținerii lor.

Contrar opiniei convenționale conform căreia 11 septembrie a transformat totul, din punct de vedere geo-politic aceasta devine falsă. Înainte de 11 septembrie, atât la nivelul factorilor de decizie, cât și al comunităților academice, principalele dezbateri au fost centrate asupra hegemoniei americane. Va putea SUA să își mențină supremația globală? Era SUA un hegemon benign? De ce de la sfârșitul Războiului Rece, hegemonia americană nu a fost contra-balansată? Se vor dezvolta noi puteri care să conteste această hegemonie?

Însă dezbaterea referitoare la hegemonia SUA a devenit mult mai palidă după 11 septembrie. Invariabil, dezbaterile asupra macro-strategiei se juxtapun cu dezbaterile referitoare la teoria relațiilor internaționale. Este clar că hegemonia americană implică una din controversele ne-soluționate între realiști: pacea și stabilitatea vor fi promovate printr-o distribuție egală a capabilităților materiale între mai multe mari puteri „o balanță de putere multipolară” sau de un dezechilibru de putere în favoarea unui stat dominant (un sistem hegemonic, unipolar). Realiștii clasici și neorealiștii au argumentat că datorită faptului că statele urmăresc prezervarea suveranității și autonomiei, se vor forma echilibre de putere pentru a preveni un singur stat să atingă hegemonia. Un astfel de stat va câștiga securitate, amenințând în același timp securitatea celorlalți. În concordanță cu realiștii clasici și neorealiștii, pentru celelalte state din sistemul internațional, ascensiunea unui hegemon constituie cea mai acută formă de manifestare a dilemei securității. Pentru a preveni emergența unui hegemon, statele încearcă crearea unui echilibru atât prin crearea propriilor capabilități militare (echilibrare internă), prin formarea alianțelor cu alte state (echilibrare externă) sau prin combinarea acestor două forme. Pe de altă parte, realiștii ofensivi și susținătorii teoriei tranziției puterii susțin că sistemele hegemonice sunt mult mai pașnice și stabile. Argumentația acestora pleacă de la premisa că atunci când puterea este distribuită egal, războaiele sunt mult mai previzibile datorită faptului că statele vor calcula șansele de victorie ca fiind mult mai mari. Pe de altă parte, războaiele nu sunt atât de previzibile într-un sistem hegemonic pentru că distribuția de putere în favoarea hegemonului îi descurajează pe ceilalți să îl provoace. Realismul ofensiv a dobândit proeminență prin publicarea cărții lui John J. Mearsheimer The Tragedy of Great Power Politics. Cartea dezbate în mod semnificativ macro-strategia americană. Teoriile valoroase explică și previzionează, iar J. J. Mearsheimer utilizează realismul ofensiv pentru a explica macro-strategia SUA din trecut și, de asemenea, realizează o predicție asupra viitorului comportament strategic al SUA. Teoretic, J. J. Mearsheimer argumentează că datorită constrângerilor geografice, marile puteri nu pot atinge hegemonia globală, ci pot doar aspiră la hegemonie în propria regiune. Aplicând această ipoteză teoretică pentru a explica și previziona macro-strategia americană, J. J. Mearsheimer ia în considerare 3 direcții. În primul rând, SUA nu este un hegemon global, ci este doar un hegemon în propria regiune. În al doilea rând, în termeni strategici, SUA este de fapt un echilibrator în relație cu Europa și Asia de Nord – Est. În al treilea rând, el argumentează că SUA nu se implică militar în Europa și Asia de Nord – Est în scopul menținerii păcii și stabilității în aceste regiuni. Contraargumentele referitoare la teoria lui J. J. Mearsheimer iau în considerare faptul că marile puteri pot și iau în calcul hegemonia globală, iar SUA încă la începutul anilor 40 și-a fixat ca obiectiv instaurarea sa ca hegemon global. Mai mult decât atât, SUA este astăzi un hegemon global, și cu toate că ar trebui să fie un echilibrator, în realitate nu este. Mai mult, tocmai datorită faptului că este un hegemon global, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, necesitatea de a menține pacea și stabilitatea în Europa și Asia de Nord – Est – și nu obiectivul de a stopa alți hegemoni în acest regiuni – a constituit rațiunea principală pentru prezența militară americană în aceste regiuni. Depășind nivelul de dezbatere academic, se produce o mare diferență în lumea reală prin a evalua dacă SUA este un hegemon global sau unul regional sau dacă este un echilibrator sau un stabilizator regional sau un peacekeeper în Europa și Asia de Nord – Est.

După colapsul Uniunii Sovietice, SUA a rămas unica mare putere în sistemul internațional și distribuția globală de putere a fost translatată de la bipolaritate la unipolaritate. Nesurprinzător, dezbaterea referitoare la macro-strategia americană din ultima decadă a luat în considerare momentul unipolar și supremația americană.

Pentru clarificarea dezbaterii SUA – echilibrator sau hegemon, perioada 1942-1954 aduce în prim plan 3 aspecte. Primul, principalul obiectiv al Washingtonului în cel de-al doilea război mondial a fost instaurarea unei ordini post-război bazată pe hegemonia globală a SUA. În al doilea rând, subliniază continuitatea fundamentală între macro-strategia SUA după cel de-al doilea Război Mondial și cea de după Războiul Rece. Obiectivul SUA după război a constat în prevenirea reemergenței unei mari puteri (Germania sau Japonia) și dorința sa de a elimina URSS și Marea Britanie ca mari puteri, previzionează strategia unipolară post – Război Rece. În al treilea rând, demonstrează faptul că, chiar acum 60 de ani, strategii americani au luat în considerare faptul că SUA nu își poate asigura securitatea într-o lumea multipolară. Desigur, Washingtonul a fost incapabil să îndeplinească obiectivele strategice fixate în anii 40, trebuind să accepte URSS ca mare putere (deși nu una egală). În afara sferei sovietice însă, SUA s-a bucurat într-adevăr de supremație ca unică mare putere – un rol pe care este determinată să îl mențină. Obiectivul SUA post-război de a preveni multipolaritatea în propria sa sferă este semnificativ ilustrată de macro-strategia Americană referitoare la Europa atât în perioada 1947-1954 și 1961-1966. În aceste două perioade, SUA au urmărit crearea unei Europe de Vest integrate, într-o comunitate atlantică dominată de SUA. Ca urmare, SUA a căutat să impună constrângeri severe capacității statelor vest europene de a dezvolta politici externe de apărare și naționale autonome. SUA a promovat o astfel de strategie datorită faptului că s-a temut că o Europă de Vest multipolară ar putea ridica probleme din punct de vedere geo-politic și o renaștere a competițiilor în domeniul securității în regiune va pune în pericol interesul fundamental strategic al SUA pe continent: menținerea stabilității în Europa de Vest. Atât în perioada 1947-1954, cât și în perioada 1961-1966, SUA s-au opus de asemenea, emergenței unui pol de putere vest european autonom. Mai târziu, SUA s-au opus Tratatului franco-german și politicii nucleare franceze, tocmai datorită faptului că aceste două inițiative gaulliste urmăreau subminarea supremației americane în Europa de Vest prin promovarea unei autonomii strategice vest europene.

În peisajul geostrategic al începutului și mijlocului anilor 60, eșecul Washingtonului de a acționa ca un echilibrator este deosebit de relevant. În cursul acestei perioade, dilemele referitoare la descurajarea extinsă au devenit deosebit de evidente si în termeni strategici, SUA a trebuit să îmbrățișeze oportunitatea de a transfera responsabilitatea pentru descurajare și apărare în Europa unui pol, sau poli, de putere. În final, așa cum argumentează Kenneth Waltz sau Jonh J. Mearsheimer, stabilitatea și credibilitatea descurajării este întărită atunci când statele dețin propriile forțe nucleare. Dată fiind această logică strategică irefutabilă, anumite tipuri ale forțelor nucleare independente vest europene (franceze, sau implicând colaborarea franceză cu Marea Britanie și/sau Germania de Vest), sau chiar o Germanie de Vest nucleară, ar fi disuadat mult mai credibil un atac sovietic asupra Europei de Vest decât a făcut-o strategia de descurajare extinsă. Deci de ce a respins SUA această opțiune? Datorită faptului că, într-o analiză finală, Washingtonul a dorit să își mențină supremația în Europa și pentru că SUA a fost mult mai preocupată de menținerea păcii și stabilității în cadrul Europei de Vest decât a fost de Războiul Rece. Politica de re-naționalizare a lui Charles de Gaulle a luat în considerare într-adevăr posibilitatea ca Germania de Vest să adopte alternativa nucleară. Așa cum a făcut-o în perioada 1947-1954, strategia americană a încercat să prevină acest rezultat prin sprijinirea integrării Europei de Vest, și de-naționalizarea în cadrul comunității atlantice. La fel ca în perioada de început a anilor 50, strategii americani au admis faptul că NATO constituia cheia menținerii supremației continentale americane, care, la rândul său, constituia instrumentul prin care SUA impunea stabilitatea în Europa de Vest. De aceea, Washingtonul s-a concentrat asupra consolidării fundamentale a NATO în vederea asigurării continuității unei viitoare existențe în cazul în care Războiul Rece s-ar fi terminat. În concluzie, dosarele istorice demonstrează faptul că factorii de decizie americani au acționat într-un mod constant pentru realizarea hegemoniei globale. Însă aceștia nu au acționat întotdeauna la unison. Unii au considerat că Planul Marshall era destinat dezvoltării Europei ca o a treia forță. Alții au considerat că principalul rol al NATO se referea la containment-ul URSS. În timpul Great Debate din 1950-1951, cei care s-au dovedit a fi sceptici față de angajamentul SUA față de NATO considerau că SUA ar trebui să urmeze o strategie de echilibru. Atât primul comandant suprem al NATO, și apoi președinte, Dwight Eisenhower, și-a exprimat înclinațiile referitoare la statutul de echilibrator. Ceea ce este foarte interesant este că ori de câte ori a avut loc o dezbatere referitoare la strategia SUA de supremație globală, cei care au susținut-o au prevalat întotdeauna în fața susținătorilor statului de echilibrator. Atunci când studiem comportamentul strategic al SUA de la sfârșitul celui de al II – lea Razboi Mondial, SUA a urmărit întotdeauna hegemonia globală, respingând componenta de echilibru și a făcut din menținerea stabilității regionale în Europa de Vest (și Asia de Est și Golful Persic) obiectivul cardinal al macro-strategiei sale. Dacă SUA este un hegemon global, sau un hegemon regional/echilibrator (conform teoriei lui J. J. Mearsheimer) are implicații reale pe scena internațională. Dacă SUA este într-adevăr un hegemon regional, în următoarele decade putem aștepta ca, comportamentul strategic al SUA să fie conform cu previziunile lui J. J. Mearsheimer: în absența dezvoltării unor hegemoni regionali în Europa și Asia de Est, America se va retrage militar din acest regiuni. Așa cum susține J. J. Mearsheimer, echilibratorii nu provoacă coaliții de echilibrare împotriva lor. De altfel, la începutul anilor 90, J. J. Mearsheimer lua în considerare poziția hegemonică a SUA în cadrul NATO. De aici, ne putem referi la faptul dacă supremația americană în Europa presupune și hegemonia globală.

Ceea ce definește în mod clar macro-strategia americană de-a lungul timpului este constanța sa. Fundațiile supremației americane au fost create în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar SUA a urmărit cu tenacitate hegemonia globală de atunci. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, strategii americani nu au luat în considerare o schimbare fundamentală de rol în Europa. Administrația George H. W. Bush Sr. a considerat că, chiar în condițiile diminuării unei amenințări militare sovietice, SUA trebuie să mențină o prezență militară semnificativă în Europa în viitorul previzibil. Deci prezența trupelor americane a servit ca miză pentru SUA de a juca un rol central în politica europeană. Administrația George H. W. Bush Sr. a acordat o importanță deosebită menținerii unei astfel de influențe, subliniind ca SUA a fost și va rămâne o putere europeană. SUA au încercat să mențină sistemul NATO ca fundație a hegemoniei americane în Europa, o hegemonie care trebuia să îngrădească Germania, să mențină stabilitatea europeană și să promoveze interesele americane pe continent.

Mai mult, de la sfârșitul Războiului Rece, dispariția URSS a condus atât la expansiunea geografică (lărgirea NATO) și ideologică (războiul din Kosovo) a puterii SUA și a ambițiilor sale pe continent. Așa cum am văzut, după Războiul Rece, departe de a acționa ca un echilibrator și de a saluta decizia UE de a crea un pol de putere independent în Europa de Vest, SUA s-au opus acesteia privind-o ca o provocare la supremația Statelor Unite în Europa. Cu alte cuvinte, macro-strategia americană referitoare la Europa de la sfârșitul Războiului Rece este identică cu macro-strategia promovată în timpul Războiului Rece.

Politica externă promovată de administrațiile precedente Administrației George W. Bush Jr.

Pe fondul evenimentelor dramatice care au marcat sfârșitul Războiului Rece, patru mari alternative cu privire marea strategie americană și rolul Statelor Unite în perioada post Război Rece au dominat dezbaterile publice americane înainte de venirea la Casa Albă a administrației George W. Bush Jr. și atacurile teroriste de la 11 septembrie: neo-izolaționismul (“neo-isolationism”), angajamentul selectiv (“selectiv engagement”), securitatea cooperativă (“cooperative security”) și supremația (“primacy”).

Viziunea despre lume și politica externă americană a președintele George W. Bush poate fi identificată încă din 1999 în discursul sau “A Distinctly American Internaționalism” ținut în cadrul bibliotecii prezidențiale Ronald Reagan. Un rol important în configurarea viziunii despre lume a președintelui George W. Bush, l-a avut grupul sau de consilieri din perioada campaniei prezidențiale și a primului mandat, considerat ca fiind “grupul cu cea mai mare experiența în domeniul securității naționale din istoria Statelor Unite”, cunoscuți și sub denumirea de “Vulcanii”. În cadrul acestui grup s-au reunit atât neo-conservatorii mai vechi precum Paul Wolfowitz (Secretar Adjunct al Apărării), Richard Perle, Douglas Feith, “naționaliști conservatorii” Dick Cheney (Vicepreședinte al Statelor Unite), Colin Powell (Secretar de Stat), Donald Rumsfeld (Secretar al Apărării), Condoleezza Rice (Consilier pe probleme de securitate națională), cât și “conservatorii tradiționali” Robert Zoellick și Stephen Hadley. Mulți dintre aceștia au lucrat anterior în administrațiile prezidențiale ale președinților republicani Richard Nixon, Gerald Ford și Ronald Reagan și au fost semnatari ai declarației de principii a “Proiectului pentru un Nou Secol American”, document ce a devenit ulterior fundamentul conceptual al strategiei promovată de către președintele George W. Bush Jr.

În martie 1992, transpare conținutul Directivei de Planificare a Apărării 1994-1999 propusă de Pentagon, directivă care își propunea pregătirea unei noi rezoluții a Consiliului de Securitate Națională (NSC) similară cu cea care consacra containmentul. Grand strategy inclusă în proiect viza menținerea preponderenței SUA ca putere unipolară și prevenirea emergenței oricăror alte centre de putere cu ambiții regionale sau globale – principala amenințare la adresa intereselor americane. Autorii, printre care și Paul Wolfowitz, viitorul adjunct al secretarului apărării Donald Rumsfeld, considera că redefinirea amenințărilor trebuie să vizeze tendințele spre multipolaritate. Aceeași autori au criticat decizia Administrației George H. W. Bush Sr. de finalizare a războiului din Golf fără răsturnarea regimului lui Saddam Hussein.

Controversele create de Directivă au determinat rescrierea sa și renunțarea, cel puțin formală, la acest proiect. Directiva propunea trei direcții de acțiune: prevenirea rivalităților multipolare, descurajarea apariției altor hegemoni, prezervarea unor relații internaționale cooperative. Administrația Bill Clinton propunea o strategie de securitate bazată pe acest ultim punct, respectiv pe recursul la acorduri și forme de cooperare multilaterale pentru promovarea păcii și securității. Discursul documentului strategiei se referea la valorile liberale transpuse în securitatea colectivă, lărgirea spațiului de democrație și prosperitate spre Europa Centrală și de Est, ideea unor reparații istorice. De asemenea, strategia propune mijloace de acțiune în lumea a treia axate pe contracararea riscurilor la adresa securității umane și nu a celei militare (implicarea SUA împotriva traficului de carne vie, proliferării drogurilor). Bill Clinton se diferențiază de propunerile Directivei prin faptul că strategia sa sugerează nu contracararea emergenței unor actori regionali puternici, ci implicarea în susținerea acelor actori favorabili politicilor americane. Acest tip de abordare caracterizează anumite politici americane față de crizele regionale de tipul India-Pakistan. Practic, hegemonia SUA este transpusă în perioada Bill Clinton în planul existenței unei singure puteri capabile să promoveze democrația și drepturile omului oriunde în lume. Dincolo de discursul liberal, SUA își păstrează o abordare globală, iar strategia militară se bazează pe o serie de cuvinte cheie „shaping the world”. De asemenea, se continuă o serie de proiecte, precum “National missile defense” (NMD). Grand strategy a Administrației Clinton a fost definită de o serie de analiști precum Samuel P. Huntington ca „democratic realism” prin care susținerea puterii SUA se bazează pe creșterea interdependențelor economice și promovarea valorilor democratice care permit creșterea numărului de parteneri și aliați ai SUA.

Într-o primă fază, mandatul prezidențial al lui George W. Bush părea a urma linia de politică externă adoptată de administrațiile precedente: cea a lui George H. W. Bush Senior și cea a lui Bill Clinton. În timpul campaniei prezidențiale din 2000, George W. Bush a criticat sever politica externă promovată de Administrația Bill Clinton, prezentând noi priorități. El a cerut o reorientare a relațiilor Americii cu Rusia și China, preferând să le denumească „competitori” în loc de aliați sau inamici. A criticat implicarea extinsă pe glob a SUA în operațiuni de menținere a păcii, însă atunci când a fost întrebat ce operațiuni militare nu ar fi declanșat în calitate de președinte, George W. Bush a exemplificat doar prin operațiunile din Haiti. Cu toate acestea, după câștigarea alegerilor prezidențiale,G. W. Bush nu a cerut retragerea SUA din nici o operațiune de menținere a păcii, ci a ridicat doar problema unei diminuări a angajamentului american în Bosnia în favoarea unei forțe europene.

Cea mai semnificativă schimbare față de politica externă a predecesorului său, Bill Clinton, s-a produs în sfera acordurilor internaționale. G. W. Bush s-a retras din negocierile privind finalizarea Protocolului de la Kyoto asupra schimbării climatului global, a semnalat intenția de a denunța Tratatul de Neproliferare a Rachetelor Balistice cu Rusia și de a construi un sistem de apărare antirachetă. Acestea sunt elemente care conduc către o discontinuitate de politică externă având în vedere că Administrația Clinton promova o politică externă având ca puncte cheie acordurile și organizațiile internaționale și, totodată, reprezintă elemente de construcție ale unei politicii externe unilaterale.

Astfel, politica externă a Administrației G. W. Bush părea a fi bazată pe o implicare internațională limitată, precum și pe retragerea din acordurile internaționale. Kyoto și retragerea din ABM sunt în mod semnificativ importante având în vedere că acordurile internaționale au stat la baza construcției regimului Herry S. Truman sau a lui Woodrow Wilson.

Dar evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat radical premisele politicii externe americane. Cu certitudine, 11 septembrie a transformat profund politica externă americană. La șase luni de la atac, trupele americane au fost angajate în misiuni în Afganistan, consilieri americani au fost trimiși în Filipine și Georgia, iar în Irak au fost declanșate operațiuni militare în martie 2003.

Amenințarea reprezentată de către terorism în general, dar și de către Osama bin Laden în particular, declarat de către autoritățile americane o amenințare încă din 1996, a fost îndeaproape cunoscută și studiată, atrăgându-se atenția asupra faptului că principală amenințare la adresa Statelor Unite și a Vestului după încheierea Războiului Rece o reprezintă sporirea și transformarea amenințării teroriste precum și posibilitatea accesului la armele de distrugere în masă a organizațiilor teroriste. Terorismul (și nici Al-Qaeda) nu a reprezentat un subiect al campaniei electorale a președintelui George W. Bush și nici a contra-candidatului său. După venirea sa la Casa Alba președintele George W. Bush a optat pentru punerea în practică a unei mari strategii revoluționare, orientată către competiția dintre marile puteri (și nu asupra terorismului) și având ca obiectiv promovarea leadershipului global american afirmat de către președinte inclusiv pe parcursul celui de-al doilea mandat, odată cu publicarea Strategiei de Securitate Națională americană din martie 2006.

Războiul împotriva terorismului a reorientat angajamentele de politică externă americane comparabil cu Războiul Rece în perioada de după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. George W. Bush a conturat o politică de răspuns față de terorism, utilizând forța militară mandatată să acționeze oriunde există focare de terorism și, de asemenea, de a întreprinde acțiuni militare împotriva statelor-sponsor pentru teroriști. Acest angajament denumit Doctrina Bush include, de asemenea, eliminarea teroriștilor sau a liderilor implicați în acte de terorism împotriva americanilor. Până la un anumit punct, Doctrina Bush este asemănătoare cu Doctrina Truman, care conferea SUA dreptul de a acționa în orice loc de pe glob pentru a combate un inamic particular. Ceea ce delimitează aceste angajamente la nivelul administrațiilor este definirea amorfă a inamicului. Terorismul, ca și comunismul, se poate extinde pentru a include o varietate de grupuri, mișcări sau fenomene sociale. De asemenea, terorismul practicat de Al Qaeda, ca și expansionismul sovietic, se opune intereselor și valorilor americane. În consecință, o mare parte din operațiunile americane existente au fost redefinite și extinse pentru a îngloba noi priorități. În discursul în fața națiunii, George W. Bush a denumit Irakul, Iranul și Coreea de Nord ca înscriindu-se pe o „axă a răului” datorită încercărilor acestora de a achiziționa și dezvolta arme nucleare, chimice și biologice.

Această schimbare de retorică implementată într-o politică particulară a marcat o altă transformare semnificativă față de politică externă anterioară a SUA. În cadrul politicii externe promovate după 11 septembrie întâlnim două caracteristici particulare si anume:

în primul rând, șeful statului joacă un rol primordial, cea mai mare parte a transformării imaginii președintelui de la 11 septembrie încoace se datorează creșterii importanței funcției sale. Speech-urile sale în fața națiunii, orientarea dramatică către politica externă îl transformă într-un lider-simbol.

în al doilea rând, infuzia anti-terorismului ca prioritate are un rol semnificativ în ceea ce privește schimbarea instituțională, latura internă a politicii americane înregistrând o dezvoltare interesantă, Congresul ocupând locul doi. Odată cu răsturnarea regimului taliban din Afganistan, războiul împotriva terorismului s-a transformat rapid dintr-un război tradițional cu un stat străin într-un angajament pe termen lung în ceea ce privește obiectivele politicii externe.

În concluzie, Președintele George W. Bush a răspuns evenimentelor din 11 septembrie prin dezvoltarea unor noi priorități în politica externă și prin încercarea de a crește puterea prezidențială în cadrul sistemului politic american: astfel, președintele a articulat un nou set de angajamente naționale cu potențial de influență asupra politicii externe și a aranjamentelor instituționale.