Abordari Comparative In Procesul de Integrare Europeana Romania, Bulgaria, Croatia

INTRODUCERE

„Fenomen complex, integrarea pare să se fi oprit din dezvoltarea pe verticală, adâncirea integrării politice, desfășurându-se mai mult pe axa orizontală a extinderii. Așa cum este ea acum, din punct de vedere al teoriilor internaționale, Uniunea Europeană ne apare ca o entitate hibridă: un proces integraționist complex și mult mai controversat acum, decât la începutul său în ceea ce privește forma finală la care trebuie să ajungă. Există diferite teorii legate de procesul integrării europene: federalism, funcționalism, neofuncționalism, interguvernamentalism, cooperare multilaterală și amestecul parțial al unora dintre ele. Dificultatea de a încadra proiectul european strict în una dintre aceste teorii este dată de caracterul neîncheiat al procesului intregraționist.”

Lucrarea debutează cu o trecere în revistă a principalelor dezbateri teoretice legate de procesul integraționist al Uniunii Europene – funcținonalism, neofuncționalism, aspecte importante pentru a putea evalua evoluția și natura extinderii. Urmează un scurt istoric al integrării europene, secțiune în care sunt prezentate cele cinci valuri de aderare, ultimul spre Țările din Centrul și Estul Europei fiind mult mai detaliat. Tot această parte conține și o serie de delimitării conceptuale, un dicționar al integrării, menit să explice modalitatea prin care un stat candidat poate deveni stat membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Un alt punct atins în primul capitol descrie criteriile și condițiile în vederea aderării statelor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană, redate cronologic sub forma unor concluzii în urma dezbaterilor din cadrul Consiliile Europene care au avut ca subiect și problema extinderii spre Centrul și Estul Europei.

Partea a doua continuă firul tematic al problematicii extinderii, particularizând însă atât cazul României cât și cel al Bulgariei, dar si in cel al Croatiei etapele pe care b#%l!^+a?cele două țări le-au parcurs din momentul asocierii și până la semnarea Tratatului de aderare, pașii parcurși de aceste două state în relațiile cu Uniunea Europeană, cum au debutat fiecare dintre ele, care a fost startul în cursa integrării. Următoarea parte prezintă secvențial un alt pas important, corelat asocierii: ajutorul din partea Uniunii b#%l!^+a?b#%l!^+a?Europene, fondurile de pre-aderare destinate statelor candidate. Iar în finalul acestui capitol urmează un parcurs cronologic al negocierilor purtate de către România, Bulgaria si Croatia. Altfel spus, această secvență a lucrării punctează momentele importante de pe agenda integrării celor trei state. Ultima parte este dedicată cercetării propriu-zise – analiza de conținut – analiza tendințelor, pozitivă – negativă, prezentă în Rapoartele anuale de țară întocmite de Comisia Europeană.

Capitolul I – Uniunea Europeana. Perspectiva teoretica si definirea conceptelor

b#%l!^+a?

1.1. Scurt istoric

1. Premizele ideilor de unitate europeană

Construcția europeană la care asistăm, privită din punctul de vedere istoric, a fost pregatită de generații de scriitori, filozofi, istorici, poeți, juriști, politologi.

Conceptul de unitate a Europei este considerat ca fiind foarte vechi, găsindu-și originea încă în perioada antichității, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe.

Se poate spune că primele doctrine ale unității europene s-au născut la sfârșitul Evului Mediu chiar dacă, inițial perioada a fost caracterizată printr-o divizare politică din cauza incapacității succesorilor lui Carol cel Mare și agravată de conflicte religioase, economice și de altă natură. Au urmat și alte încercări de refacere a unitații europene chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate ci, dimpotrivă, la o diversitate care se bazează însă pe același model e a gândi, simți și acționa.

Încă din secolul al XV-lea, în 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad b#%l!^+a?propunea regelui Franței Louis XI constituirea unei confederații eoropene care să fie b#%l!^+a?b#%l!^+a?dotată cu instituții comune, cum ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă și deasemenea, o Curte de Justiție, un buget federal și o forță armată comună. Aceste manifestări constituie o dovadă reală a vechimii și permanenței speranței în unitatea Europeană.

Dacă secolul al XIX-lea a prefigurat unitatea europeană și a cunoscut chiar nașterea ideii de “Statele Unite ale Europei”, totuși nu a putut să împiedice două războaie mondiale în prima jumătate a secolului al XX-lea – care au început prin a fi adevărate războaie civule europene, declanșate pe fondul renașterii naționalismului și apoi al totalitarismului.

Izbugnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care adus la înrăutățirea situației țărilor vest-europene (excepție făcând Anglia) și la exiistența a două state care dominau din punct de vedere politic: Statele Unite ale Americii și U.R.S.S.

La sfarșitul anului 1918, când s-au spulberat și ultimii nori ai războiului, aproape toată Europa zăcea în ruine. Bilanțul războiului a fost tragic, peste 10 milioane de persoane au fost ucise.

După primul război mondial ideea unei federații europene a fost preluată de către contele Coudenhove-kalergi, în special în lucrarea “Pan-Europe”, în care prevedea constituirea unei federații europene fondată pe limitări de suveranitate consimțite de statele europene. Ca urmare a unui congres ținut la Viena în 1926, contele a creat o mișcare numită “Uniunea Pan Europeană” pentru a-și evidenția acest proiect. Cu această ocazie s-a adoptat un manifest Pan – European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene: garantarea egalității , securității și suveranității confederale, crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede unice comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, b#%l!^+a?respectarea civilizațiilor fiecărui stat; protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor. Au existat mai multe mișcări în perioada interbelică precum Uniunea economică și vamală europeană sau Federația pentru înțelegere europeană.

O altă concepție de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, bazată pe forță, violență și voință unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă b#%l!^+a?b#%l!^+a?intereselor naționale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimțită a acestei uniuni. În acest sens au apărut diferite idei, mișcări și publicații care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Mișcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli și Ernesto Rossi; mișcarea “Combat” din Franța (1941), între fondatori căreia se aflau Henri Frenaz, Albert Camus, Edmond Michelet ș.a.

După cele două războaie mondiale anumiți factori influențează în mod determinant construcția europeană:

pe de-o parte, divergențele dintre Est și Vest, care au devenit acute la sfârșitul anului1947, a creat sentimentul unei amenințări grave și iminente pentru Europa Occidentală, astfel fiind nevoie de protecția Statelor Unite.

Pe de altă parte, deteriorarea relațiilor cu U.R.S.S, obligă Europa să se preocupe mai mult de securitatea sa. b#%l!^+a?

Apariția declinului economic, politic chiar și cultural a dat naștere imediat în Europaoccidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene.

Winston Churchill a fost primul care s-a manifestat în acest sens prin apelul adresat la 19 decembrie 1946, apel la unitate într-un discurs celebru pronunțat la Universitatea din Zurih, unde propunea crearea unor State Unite ale Europei. În concepția sa, primele țări care ar fi trebuit să aibă inițiativă erau Franța și Germania. Această opinie a stârnit un ecou ce a determinat conststituirea unor mișcări europene: Uniunea Eoropeană a federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară, Noile echipe internaționale.

Consiliul Europei a fost creat odată cu Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948 inițiat de Comitetul internațional de coordonare a Mișcărilor pentru unitatea europeană ce a apărut în 1947. Uniunea Europeană a Federaliștilor a inițiat preludiul organizării Congresului de la Haga organizând Congresul de la Montreaux (27-31 august 1947), unde s-a propus participanților spre a analiza șase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federație.

La crearea Consiliului Europei au participat yece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franța, Norvegia,Suedia, Danemarca, Italia și Irlanda, dar orice stat care recunoaște principiul preeminanței dreptului și asigură respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale poate fi invitat să devină membru b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Congresul de la Haga a avut la bază o acțiune de coordonare a mișcărilor pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii: politică, economică și culturală, precum și pe unele comitete naționale care aveau sarcina de a desemna delegații naționale care urmau să colaboreze în vederea inițierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizații sindicale și profesionale, biserici, organizații ale femeilor, organizații universitare, intelectuale și artistice.

În ciuda divergențelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui program de acțiune globală pentru o Europă unită și prin faptul că a dat naștere unei “Mișcări Europene”, iar în final a contribuit la crearea comunităților europene.

1.2. Apariția Comunităților Europene

Din anul 1950 construcția Europeană se angajează pe o cale cu totul nouă. Meritul îi revine Lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe la acea dată în Franța, care propunea la Paris (9 mai 1950) să angajeze un proces original depășind cadrul tradițional al cooperării interguvernamentale prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranității în favoarea unor instituții comune. Această acțiune întreprinsă trebuia să aibă în vedere în primul rând Franța și Germania căci reuniunea națiunilor europene impunea ca opaziția seculară dintre Franța și Germania să dispară.

Declarația lui Robert Schuman cuprindea principiile unei concepții revoluționare în construcția europeană, principii a căror aplicare a dus la constituirea Comunității europene a Cărbunelui și Oțelului.

La Paris, încep negocierile având la bază un proiect de tratat al Franței pe data de 10 iunie 1950, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se b#%l!^+a?instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O). Acest tratat intră în vigoare la 25 iulie 1952 și reunea șase state europene (Franța, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg ), Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității acceptănd doar relații de coordonare cu comunitatea. Sub această construcție comunitară se ascundeau rațiuni politice ce se refereau la situația Franței care se simțea amenințată permanent de Germania, pe de-o parte, precum și de amenințarea economică a țărilor vest-europene de cître S.U.A, sau b#%l!^+a?de b#%l!^+a?evidentul pericol al războiului rece, care începuse să să-și facă simțită prezența tot mai mult.

Această organizație economică, ce ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea și promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive1.

Prin tratatul de la Paris s-au creat patru organe ale comunității:

Înalta Autoritate, având sarcina de a degaja și de a face să prevaleze interesul comunitar.

Consiliul Special de Miniștri, fiind un organ cu caracter interguvernamental

Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, având ca sarcină asigurarea normelor juridice.

Tratatul de la Paris este primul pas pe calea integrării europene, instituțiile CECA b#%l!^+a?pregătind instituțiile celorlalte două comunități ce vor apărea peste câțiva ani. De remarcat, este faptul că integrarea reușită prin crearea CECA nu a putut fi extinsă și la competențe pur politice, dovadă este eșecul în fața Parlamentului francez a proiectului de tratat semnat la Paris la 27 mai 1952, între cele șase state membre ale CECA pentru instituirea unei Comunități Europene de Apărare. Acest tratat a fost ratificat în 1954 de celălalte state, dar Parlamentul francez, la 30 august 1954, a refuzat să-l dezbată, refuz ce a dus la abandonarea proiectului de creare a unei Comunități Europene de Apărare.

Prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului integrarea europeană apărea astfel cu trăsături diferite față de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECA reunea state puțin numeroase, supuse unor organe supranaționale, cu competență limitată la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii și de a le impune statelor membre2.

Odată cu anul 1955 s-a relansat și construcția europeană, fiind luate mai multe decizii,dintre unele, cum ar fi crearea Comunitățile Europene de Apărare, eșuând din cauza neratificării celor șase state.

După o perioadă de doi ani, s-a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statele membre ale CECA a două noi tratate: b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)

Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A) b#%l!^+a?

Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

După intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, cele șase țări semnatare înființează cele trei comunități europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA – EURATOM)

Crearea Comunității Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea condițiilor economice ale schimburilor și prin urmare ale producției pe teritoriul comunității. Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.

Crearea Comunităților Europene a Energiei Atomice urmărește scopul de a contribui la ridicarea nivelului de viață în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu alte țări. Paralel, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Toate cele trei Comunități au fost create pentru realizarea acelorași obiective fundamentale: construirea unei “Europe organizate”, a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea, printr-un effort comun, a progresului economic și social al statelor membre, a condițiilor de viață a popoarelor acestora3

Tratatele CEE și CEEA au fost completate cu protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 relative la privilegii și imunități și la Curtea de Justiție a Comunității Economice și a EURATOM. Odată cu semnareaTratatelor de la Roma, a fost adoptată ot la Roma, la 25 martie 1957, o “Convenție relativă la unele instituții comune Comunității Europene”

Crearea comunităților reprezintă astfel un moment decisiv, deoarece diferitele organizații create anterior erau întemeiate pe principiul unei cooperări interstatale.

Erau șase țări membre deoarece Marea Britanie nu a dorit să facă parte din cele trei b#%l!^+a?b#%l!^+a?comunități, poziție concretizată prin încercarea din 1958 de creere a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), în baza Convenției de la Stockolm din 1960. În schimb în anul 1961 Anglia cere să adere la comunitățile europene dar datorită Franței, prin președintele De Gaulle, nu a fost acceptată. Aderarea Angliei intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârșitul anului 1997.

Următoarea cerere de aderare aparține Greciei, care la 12 iunie 1975 acționează în acestă direcție, între ea și comunitîți existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc pe data de 28 mai 1979 iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.

Spania și Portugalia își depun canditatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.

Astfel s-a ajuns la existența a douăsprezece țări membre ale Comunității Europene.

Urmează un întreg val de cereri pentru aderare din partea a opt țări după cum urmează: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992), b#%l!^+a?Norvegia (25 noiembrie 1992).

Prin Tratatul de Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:

Primul pilon, Comunitățile Europene, permite instituțiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piața unică, transporturi, concurență, monedă unică, ocuparea forței de muncă, educație, cultură, sănătate, protecția consumatorilor, cercetare, protecția mediului, agricultură ș.a.), urmând obiectivul de coeziune economică și socială.

Al doilea pilon, Politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

Al treilea pilon, Cooperare polițienească și juridică în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de justiție pentru consolidarea securității interne.

România și-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană la data de 22 iunie 1995 odată cu alte țări. În iulie 1997 s-a acceptat participarea României la un proces de pre-aderare, fără a preciza data exactă când se va declanșa procedura de începere a b#%l!^+a?b#%l!^+a?negocierilor privind aderarea.

Durata negocierilor variază foarte mult de la oțară la alta. În principiu, cu cât un stat candidat este mai bine pregătit, cu atât mai repede se încheie negocierile. De b#%l!^+a?exemplu: Austria, Finlanda și Suedia au avut nevoie de 16 luni pentru a negocia aderarea lor la UE, pe când Portugaliei i-au trebuit 8 de ani4.

1.3. Delimitări conceptuale

Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri este principalul for de decizie al Uniunii Europene, format din miniștrii statelor membre, care răspund de probleme aflate pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniștrilor se realizează în formule diferite, în funcție de problema aflată în discuție, Consiliul este o instituție unică. Fiecare țară din Uniune deține prin rotație președenția pe o perioadă de șase luni.

Consiliul se prezenta în sitemul instituțional comunitar ca instituția reprezentativă b#%l!^+a?a statelor.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, organizarea, funcționarea, competențele Consiliului au fost cârmuite de dispozițiile articolelor 2-8 din Tratatul de la Bruxelles și în parte prin cele trei tratate comunitare.

Ca urmare a intrării în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene, se constată în primul rând schimbarea denumirii Consiliului în Consiliul Uniunii Europene (8 noiembrie 1993).

Ca principală modificare adusă la Tratatului de la Maastricht se referă la definirea competenței Consiliului. Conform articolului 146, Consiliul era format din reprezentații statelor membre. Fiecare guvern își delega unul dintre membrii săi.

Potrivit textului modificat, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul statului respectiv.

COREPER – este, conform articolului 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, un Comitet compus din reprezentanți permanenți ai statelor membre și are ca sarcină să b#%l!^+a?b#%l!^+a?pregătească lucrările Consiliului și să execute mandatele care îi sunt încredințate de acesta..

În noul regulament interior este menționat faptul că acest Comitet trebuie să examineze toate punctele figurând pe ordinea de zi a Consiliului și să depună eforturi b#%l!^+a?pentru a găsi un acord la nivelul său și pentru a pregăti dezbaterea Consiliului pentru punctele rămase în suspensie.

Crează comitete și grupuri de lucru, una din sarcini fiind de a analiza propunerile legislative ale Comisiei mai înainte de examinarea lor de către reprezentanții permanenți..

COREPER nu trebuie să se substituie nici puterii de decizie a Consiliului, nici competenței de inițiativă a Comisiei.

Modul de vot ține seama de caracterul dinamic al integrării și se schimbă pe parcurs în raport cu gradul de integrare atins, fiind marcat prin trecerea treptată de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată. Fiecare stat dispune de un număr de voturi din totalul de 87, deciziile luându-se în funcție de raportul dintre voturile date și numărul total al acestora (votul ponderat).

Numărul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu majoritate de calificată este de cele puțin 62, în timp ce 26 de voturi contra sunt de natură să împiedice adoptarea unei decizii.

În ciuda faptului că la Maastricht numeroase delegații au intenționat să facă di votul majoritar o procedură de drept comun, însoțită de câteva excepții în domeniile cele mai sensibile, în care urma să se decidă cu unanimitate, această soluție nu a fost posibilă deoarece numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de decizii cu care ele nu au fost de acord.

Alte organe auxiliare, pe lângă COREPER, sunt Secretariatul general, Grupurile de b#%l!^+a?Experți Comitetul special pentru agricultură, Comitetul monetar,Comitetul pentru vize, Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor.

Atribuțiile Consiliului pot fi cele cei revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe și de securitate comună și în cel al cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne.

Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, dispune de o putere de decizie și conferă Comisiei competența de a executa regulile pe b#%l!^+a?b#%l!^+a?care le stabilește. Consiliul poate supune exercitarea acestor competențe anumitor modalități.

Consiliul poate să ceară Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor și măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor comune.

În cadrul CECA, Consiliul participă la activitatea normativă a Comunității în cazurile și potrivit modalităților prevăzute de diferite dispoziții din tratat, o asemenea participare exprimându-se cel mai adesea sub forma consultării obligatorii și prin exigența avizelor conforme, cea ce corespunde unei puteri de codecizie5 .

În domeniul politicii externe și de securitate comună, Consiliului îi revine un rol important, dar își exercită atribuțiile sub autoritatea politică a Consiliului european.

Comisia – a luat naștere prin articolul 9 din Tratatul de la Bruxelles ca o Comisie unică a Comunităților europene care s-a substituit Înaltei Autorități a CECA cum și a celor două comisii ale CEE și CEEA. Comisia unică exercită puterile și competențele atribuite de tratatele instituind respectiv Cominitatea europeană a cărbunelui și oțelului, Comunitatea economică eurpeană a energiei atomice.

Este compusă din 17 membri aleși în temeiul competenței lor generale și prezentând toate garanțiile de independeță. Numărul membrilor poate fi modificat de Consiliu atatuând în unanimitate. O dată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei Consiliul a hotărât ca numărul membrilor să crească la 20, aceștia având un mandat pe cinci ani ce b#%l!^+a?poate fi reînnoit.

Comisia se auto-organizează, în sensul că ea își fixează regulamentul interior în vedetrea asigurării propriei funcționări cum și a serviciilor sale în condițiile prevăzute de tratat.

În principal, principiul de funcționare al Comisiei este cel colegial, însemnând că toate actele pe care tratatele sau regulamentele de aplicare le încredințăează expres Comisiei trebuie să fie luate de Comisie, angajând răspunderea acesteia ca instituție. În practică însă Comisia procedează între membrii săi la o repartizare relativ precisă în ce privește pregătirea și executarea deciziilor, fiecare membru are o responsabilitate specială pentru unul sau mai multe mari sectoare de activitate a Comunității. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Comisia are sarcina să asigure coerența ansamblului acțiunii externe a Uniunii în materie de relații externe, de securitate, economie și dezvoltare, cea ce îi va permite, mult mai mult ca în trecut, să-și exercite influența în ce privește punerea în aplicare a politicilor în domeniile arătate.

În domeniul PESC cât și al cooperării în cadrul celui de al treilea pilon, punctele de contact cu probleme propriu-zis comunitare sunt numeroase, ceea ce corespunde rolului important al Comisiei. b#%l!^+a?

În vederea asigurării funcționării pieței comune, Comisia:

veghează la aplicarea dispozițiilor din tratat ca și a dispozițiilor luate de instituții în baza acestuia,

formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta le prevede în mod expres sau dacă ea consideră necesare;

dispune de o putere de decizie proprie și participă la formarea actelor Consiliului Parlamentului european;

exercită competențe pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care le stabilește.

Comisia participă la conceperea și la pregătirea politicii comunitare, asigură executarea și respectarea tratatului și a actelor adoptate în aplicarea acestuia, adică a ansamblului legislației comunitare; exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le stabilește; asigură reprezentarea Comunității în unele negocieri internaționale.

Cele trei instituții ce intră în alcătuirea Comunităților europene adică Adunarea Comună CECO, Adunarea, în cazul CEE și în Cazul CEEA, au stat la baza “Parlamentului European” prin rezoluția din 30 martie 1962.

Este instituția compusă din reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunități, b#%l!^+a?definiție care nu a fost modificată prin Tratatul de la Maastricht. Cea ce a modificat acest tratat au fost modificări importante aduse competențelor Parlamentului în așa fel încât să sporească participarea sa, în special în cadrul procedurii de decizie.

Parlamentul European se compune din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, care exercită puterile ce le sunt încredințate prin tratate, numărul b#%l!^+a?b#%l!^+a?membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, repartizați în funcție de numărul populației țărilor membre. În situația în care ar crește numărul statelor mebre se crează posibilitatea măririi numărului membrilor Parlamentului.

Cu ocazia aderării Austriei, Finlandiei și Suediei, începând cu 1 ianuarie 1995 numărul parlamentarilor a crescut la 626.

Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 700 de parlamentari care să nu poată fi depășit chiar în condițiile extinderilor viitoare ale Uniunii. Acestă restricție urma să ducă la o redistribuire a locurilor în Parlament, pentru a se asigura o reprezentare echitabilă și pentru viitorii membrii ai Uniunii.

Parlamentul European adoptă regulamentul său interior cu majoritatea membrilor care-l compun, unde sunt cuprinse organizarea și funcționarea acestuia.

Parlamentul ține o sesiune anuală. El se reunește în cea de a doua zi de marți din luna martie. Poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.

Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare, ce au un rol esențial căci, runindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuarea lucrărilor Parlamentului European. Comisiile prevăzute de regulament sunt de mai multe feluri:

comisii permanente, în număr de douăzeci

comisii temporare a căror mandat este în principiu de maximum 12 luni

comisia temporară de anchetă

comisii parlamentare mixte cu Parlamentele statelor asociate sau a statelor cu b#%l!^+a?care au fost angajate.

O caracteristică importantă a organizării Parlamentului constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalități ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice.

Numărul minim al deputaților necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 26 dacă acești deputați aparțin unui singur stat membru, la 21 dacă sunt din două state membre, la 16 dacă sunt din trei state membre și la 13 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.

Ca atribuții în domeniul bugetar are ca rol stabilirea unui sitem de resurse proprii Comunităților Europene. Are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în privința cheltuielilor “neobligatorii” dispune de ultimul cuvânt. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Cu trecerea la sitemul de alegeri directe (Actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976), Parlamentul dobândește o nouă legitimitate ce îi permite să revendice o întărire a atribuțiilor sale.

În general atribuțiile Parlamentului au fost calificate în tre categorii:

Atribuții de control politic ce se exercită în raport cu Comisia Europeană, prin posibilitatea Parlamentului de a iniția o moțiune de cenzură și de a demite precum și prin posibilitatea de a interpela comisia, aceasta fiind obligată să răspundă oral sau în scris

Atribuția de consultare simplă este conferită de Parlament prin prevederile b#%l!^+a?tratatelor de înființare a Comunităților.

Atribuții de decizie a Parlamentului ce se referă atât la posibilitatea de demitere a Comisie, cât și în cea ce privește adoptarea bugetului.

În cea ce privește raporturile Parlamentului cu Comisia, s-ar putea considera că acestea sunt raporturi de tip clasic dintre legilsativ și executiv. Această situație nu este însă reală, având în vedere alegerea Comisiei de către Consiliu și nu de către Parlament, precum și faptul că responsabilitatea politică a Comisiei în fața Parlamentului nu este de tip clasic, ca între Guvern și Parlament, motiv pentru care moțiunea de cenzură care poate fi introdusă de Parlament constituie o raritate date fiind condițiile dificile cerute petru adoptarea acestuia, respectiv două treimi din membrii votanți, în practică fiind foarte greu să se obțină acest număr de voturi, întrucât nici o grupare politică nu poate întruni singură numărul de voturi necesar.

b#%l!^+a?

Capitolul 2

Extinderea estica a Uniunii Europene

2.1. Extinderea Uniunii Europene spre Țările din Centrul și Estul Europei

Este important să aflăm ce tip de cooperare „moștenește” Estul de la b#%l!^+a?Comunitățile Europene, pentru a ne fixa un reper, și a stabili care a fost punctul de unde s-au reluat relațiile pe măsură ce s-au prăbușit regimurile comuniste. Statele la care b#%l!^+a?mă voi referi cu precădere sunt state foste membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și Slovacia , ținând cont de demersul și contextul analizei propuse (România versus Bulgaria), această abordare este utilă datorită situației asemănătoare dintre aceste state. „Sunt primele țări est-europene ce au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană. Republicile baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și Slovenia au negociat și ele acorduri de asociere cu Uniunea Europeană. Însă relațiile Uniunii cu aceste patru țări s-au dezvoltat numai de când au devenit state independente și de-a lungul liniilor stabilite de politica față de primele șase țări. Uniunea se referă la aceste țări ca fiind „țări central și est europene”. ”

Relațiile Țărilor din Centrul și Estul Europei cu Comunitățile Europene b#%l!^+a?până în anul 1988

„Când a fost semnat Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului , în 1951, la începutul Războiului Rece, relațiile dintre Europa de Est și cea de Vest erau înghețate. Cele două sectoare implicate – cărbunele și oțelul – nu afectau direct economiile din Est, însă ridicarea controlului impus asupra industriei vest-germane a avut implicații politice. În blocul sovietic, mișcările occidentale erau interpretate drept începutul unei hegemonii americano-germane asupra întregului continent. Fondarea Comunității Economice Europene, șase ani mai târziu, a provocat o altă reacție sovietică ostilă. În 1957, Comunitatea Economică Europeană era portretizată drept brațul b#%l!^+a?economic al NATO și un instrument servind interesele clasei monopoliste. Contradicțiile inerente ale capitalismului vor duce în curând la dezintegrarea Comunității Economice Europene.

Când, în loc de aceasta, Comunitatea a continuat cu integrarea și a început să prospere, un articol apărut în 1962 a recunoscut-o ca pe o realitate economică și politică promovând investițiile, modernizarea, comerțul și creșterea salariilor. Totuși, până în anii ’80, Uniunea Sovietică și aliații săi au refuzat să trateze oficial cu Comunitatea și au încercat să-i blocheze participarea la organizațiile internaționale.

Membrii CAER au devenit din ce în ce mai conștienți că erau în urma b#%l!^+a?b#%l!^+a?Occidentului și că aveau nevoie să importe tehnologie occidentală. Comerțul dintre Comunitate și statele membre CAER s-a extins.”

Între 1976 și 1980 s-au desfășurat negocierile între Comunitatea Europeană și CAER. Principala piedică în aceste negocieri a fost reprezentată de așteptările diferite ale părților. Comunitatea viza încheierea unui tratat cadru, adică un acord stabilind baza legală a relațiilor în care detaliile concrete să fie ulterior stabilite. Încheierea tratatului cadru ar da Comunității Europene posibilitatea de a încheia aceste directive cu fiecare stat membru CAER. Pe de altă parte, CAER nu dorea să-și slăbească poziția avantajoasă și a urmărit în schimb negocieri care să ducă la încheierea unui acord concret. În ciuda acestui impas aparent, au existat acorduri încheiate între Comunitate și unele state CAER.

Adevăratul progres în relațiile Comunității Europene cu Consiliului de Ajutor Economic Reciproc a intervenit odată cu adoptarea Declarației Comune privind Stabilirea Relațiilor Oficiale în 1988. Declarația Comună a avut două consecințe: 1. a stabilit relații oficiale între Comunitatea Europeană și Comitetul pentru Ajutor Economic Reciproc, și implicit, o recunoaștere de către Comunitate a statelor membre CAER. 2. stabilea o bază juridică pentru cooperarea între cele două organizații în domenii care țineau de competența lor. b#%l!^+a?

Acordurile de primă generație b#%l!^+a?

Stabilirea relațiilor oficiale a dat statelor CAER libertatea de a negocia cu Comunitatea Europeană, astfel calea a fost liberă pentru încheierea Acordurilor de „primă generație”. „Încheind acorduri cu România și Iugoslavia, Comunitatea a trimis chiar mesajul politic care extindea beneficiile la țări ce se abțineau mai puțin în a avea de a face cu ea”. Acordurile au trei caracteristici comune: 1. cele mai importante, prevederile privitoare la cooperarea comercială 2. acestea conțin prevederi privind cooperarea comercială, prin care statele se angajează să „promoveze, să extindă și să diversifice comerțul între ele în baza reciprocității și non-discriminării” și 3. sunt incluse prevederi care creează un cadru de cooperare economică pentru a facilita schimbul de b#%l!^+a?experiență și know-how. De asemenea acordurile conțin un cadru instituțional limitat. Erau stabilite comitete unite pentru funcționarea acestor acorduri (comitetele nu aveau putere reală de a adopta decizii cu caracter obligatoriu, totuși puteau face recomandări). Acordurile de primă generație sunt limitate ca sferă datorită contextului politic. Totuși aceste acorduri creează obligații legale, cum ar fi abolirea restricțiilor cantitative.

După 1989

La Strasbourg în decembrie 1989, când proporțiile schimbărilor au devenit mai clare, Consiliul European a promis sprijin total pentru transformările din Țările din Centrul și Estul Europei, convenind asupra elaborării „unei forme adecvate de asociere”. Astfel, „Comunitatea și ale sale state membre sunt deplin conștiente de responsabilitatea comună care le revine în această fază decisivă în istoria Europei…Ele sunt pregătite să dezvolte…relații mai strânse, și mai substanțiale…în toate domeniile…Comunitatea este, la etapa actuală, identitatea europeană care servește ca punct de referință pentru b#%l!^+a?țările Europei Centrale și de Est…Comunitatea a adoptat și va adopta deciziile necesare pentru consolidarea cooperării sale cu popoarele care vor libertate, democrație și progres și cu statele care dau dovadă de angajament fața de principiile democrației, pluralismului și ale statului de drept. Comunitatea va încuraja, prin toate mijloacele de b#%l!^+a?care dispune, reformele economice necesare.”

Obiectivul principal în politica externă a țărilor din Centrul și Estul Europei devine „alăturarea de Europa” prin integrarea în Uniunea Europeană. Noul model de relații din Europa. Reacția imediată s-a materializat în asistență tehnică și financiară pentru reforme. Însă orientarea spre o politică pe termen lung a început o dată cu elaborarea inițială a Acordurilor Europene.

Momentul Acordurilor Europene – spre o politică pe termen lung

Trebuie sa facem deosebirea între Acordurile de asociere și Acordurile europene de asociere. Primele au fost încheiate înainte de 1990, sunt acorduri de comerț, prin care se urmărește realizarea între părți a unei uniuni vamale, instituie un tarif vamal comun. Iar, formula Acordurilor Europene, are ca obiectiv realizarea unei zone de liber schimb b#%l!^+a?– înlăturarea barierelor vamale comune între statele membre (nu avem taxe import – export, își păstrează tariful vamal pentru un stat terț). b#%l!^+a?

Așa cum am mai spus, începând cu luna iulie a anului 1987 sunt încheiate acorduri de asociere, cu avizul conform al Parlamentului European, între Comunitate și state terțe, state asociate sau organizații internaționale. În aceste acorduri sunt formulate drepturi și obligații. Diversitatea tematică a acestor acorduri cuprinde de la măsuri de facilitare reciprocă a comerțului, de la încheierea unor tratate cu privire la o colaborare mai strânsă la nivel economic și până la pregătirea aderării la Uniunea Europeană.

Acordurile Europene sau de asociere se referă la comerțul bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale între țările asociate și Uniunea Europeană, la domeniul politic și alte domenii de cooperare. Un model clasic de acord comercial, completat de un „dialog politic”, destinat evidențierii caracterului special al țărilor din Centrul și Estul Europei și sprijinit de asistența tehnică și financiară și de cooperare economică. De fapt, Acordurile Europene au recunoscut intenția țărilor asociate de a deveni membre ale Uniunii Europene, ceea ce s-a confirmat la puțin timp după intrarea în vigoare a acordurilor, când țările și-au depus individual candidaturile. Primele acorduri de acest tip au fost încheiate în 16 decembrie b#%l!^+a?1991 cu Ungaria, Cehoslovacia (divizată mai târziu în Republica Cehă și Slovacă b#%l!^+a?semnând noi acorduri de asociere separat) și la 1 februarie 1991 cu Polonia, care au fost identificate drept cele mai avansate din Centrul și Estul Europei. Au urmat apoi acordurile cu România la 1 februarie 1993 și cu Bulgaria la 8 martie 1993. Aceste șase țări vor fi desemnate ca țările Europei Centrale și de Est. Uniunea Europeană a încheiat un acord similar cu Slovenia la 15 iunie 1995, Albania și cu cele trei state baltice (decembrie 1994 Uniunea având intenția de a semna și cu aceste state acorduri de asociere). Acordurile europene sau acorduri de asociere trebuiau să permită acestor țări sa fie pe deplin asociate la procesul de integrare europeană, mai ales în perspectiva aderării viitoare la Uniunea Europeana. Sprijinindu-se pe principiile generale ale economiei de piață, pluralismului politic și drepturilor omului, Acordurile Europene b#%l!^+a?înlocuiesc precedentele acorduri intermediare de liber – schimb, care primiseră o primă abolire a drepturilor de vamă și anumite restricții cantitative la unele produse ( mai puțin pentru produsele sensibile ca oțelul, cărbunele și unele produse agricole și textile). Acordurile aveau sarcina de a creiona drumul țărilor candidate spre Uniunea Europeană.

O alta serie de dispoziții prevedea aplicarea de către cele șase țări candidate a legislației comunitare în materie de concurență, inclusiv în ceea ce privește ajutoarele publice, adoptarea regulilor comune pentru armonizarea normelor și prescripțiilor tehnice, și a regulilor comune de origine. Aceste dispoziții prevedeau în egală măsură aplicarea legislației comunitare antidumping, ceea ce face ca aceste țări să iasă din categoria țărilor cu comerț de stat. Acordurile Europene au fost cele mai cuprinzătoare acorduri încheiate vreodată de Uniunea Europeana ca țări terțe (vezi tabel 1, anexe).

Declanșarea negocierilor s-a realizat în același timp, cu toate statele odată, „teza b#%l!^+a?startului comun și a finish-ului diferențiat”. Toate statele candidate vor adera la Uniune în baza acelorași criterii și vor participa cu un statut egal la procesul de aderare, urmând a fi evaluate diferențiat, conform meritelor proprii.

Momentele importante parcurse de aceste state în vederea aderării sunt prezentate într-un sumar cronologic în cele ce urmează. Așadar, iată calendarul parcurs de Țările din Centrul și Estul Europei pe calea aderării:

1991: se semnează Acordurile Europene cu Ungaria și Polonia b#%l!^+a?

1993: se semnează Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, România și Slovacia

1994: Ungaria și Polonia înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană

1995: se semnează Acordurile Europene cu Estonia, Letonia și Lituania. Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană

1996: Cehia înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană, Slovenia semnează Acordul European și înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană. b#%l!^+a?

1996: Este adoptată Agenda 2000, care are o secțiune referitoare la extinderea Uniunii Europene; este prezentat punctul de vedere al Comisiei asupra lansării procesului de b#%l!^+a?aderare și asupra consolidării strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeană ale țărilor candidate bazate pe criteriile de la Copenhaga.

1998: pe 31 martie: Încep negocierile cu șase țări candidate – Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia

1998: 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte anuale (privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare)

1999: Consiliul European de la Berlin adoptă deciziile privind fondurile de pre-aderare și cheltuielile legate de aderare

1999: 13 octombrie, Comisia Europeană adoptă a doua serie de rapoarte anuale și revizuiește Parteneriatele pentru aderare 

1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide să deschidă negocierile de aderare cu încă șase țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia, și acordă Turciei statutul de țară candidată la Uniunea Europeană

2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferințelor Interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale Maltei, României, Slovaciei, Letoniei, b#%l!^+a?b#%l!^+a?Lituaniei și Bulgariei. Țările candidate sunt atenționate cu privire la importanța următoarelor aspecte:

adoptarea oficială și aplicarea acquis-ului comunitar

asigurarea unei bune funcționari a pietei interne, în concordantă cu politicile Uniunii Europene, o atenție specială acordându-se domeniilor agriculturii, justiției și afacerilor interne și protecției mediulu

alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce privește relațiile cu terțe state și organizații internaționale; de asemenea, statele candidate au primit asigurari b#%l!^+a?că fiecare cerere de aderare va fi evaluată în funcție de meritele proprii. Țările candidate și-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspirațiile politice, culturale și socio-economice în perspectiva aderarii

2000: 8 noiembrie, Comisia Europeană adoptă o nouă serie de Rapoarte Anuale privind progresul înregistrat de țările candidate 

2000: La summitul de la Nisa, din 7-11 decembrie, Statele Membre au adoptat o nouă formulă instituționala a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezintă o premisă necesară a procesului de extindere, întru-cât conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre

2001: La 26 februarie Tratatul a fost adoptat de câtre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare dupa ratificarea sa de către toate parlamentele naționale

2001: 13 noiembrie, Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale și reînnoiește Parteneriatele de Aderare. b#%l!^+a?

2002: La 1 martie are loc lansarea Convenției privind Viitorul Europei 

2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea istorică a șefilor de stat sau guvern, precum și a miniștrilor de afaceri externe și finanțe ai tuturor celor 13 țări candidate, alaturi de omologii lor din statele membre ale Uniunii Europene

2003: Pe 16 aprilie zece state semnează Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, b#%l!^+a?Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria

2003: Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie, adoptă proiectul noii Constituții Europene

2004: 1 mai: Ziua Extinderii. 10 țări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)

1.5. Condițiile și criteriile de aderare a Țărilor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană b#%l!^+a?

Ultima parte a acestui capitol are ca subiect derularea problematicii extinderii în b#%l!^+a?Țările din Centrul și Estul Europei prin vizorul dezbaterilor din cadrul Consiliilor Europene. Elementele importante și concluziile acestor reuniuni ale Consiliului European, ținând cont ca au fost discutate și o serii de orientări privind lărgirea Uniunii Europene; acestea sunt rezumate în următoarea parte a lucrării. Referința pe care am folosit-o cu precădere în această prezentare este Broșura editată de către Centrul de Informare al Comisiei în România – TEME EUROPENE – Extinderea spre Est pe Agenda Consiliului European, numărul 10, noiembrie 2003, disponibilă pe site-ul http://infoeuropa.ro. Secțiunea Publicații și resurse – Glosar.

După Consiliul European de la Copenhaga, din 21 – 22 iunie 1993 problema extinderii spre Țările din Centrul și Estul Europei este foarte bine delimitată.

Cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din 1993, statele membre au făcut un pas decisiv pentru extinderea spre Est a Uniunii Europene, convenind ca „statele asociate din Europa Centrală și de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsura să îndeplinească condițiile economice și politice cerute.” Iată ce s-a hotărât la Copenhaga, în iunie 1993 și care sunt criteriile de aderare, extrem de importante în vederea aderării. b#%l!^+a?

Consiliul European de la Copenhaga nu numai că a aprobat principiul extinderii Uniunii Europene, dar a și definit criteriile pe care țările candidate vor trebui să le îndeplinească pentru a deveni membri ai Comunității. Aceste criterii se refera la: b#%l!^+a?

stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecția acestora – criteriul politic;

existenta unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face fața presiunii concurenței și forțelor pieței în Uniunea Europeană – criteriul economic;

capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare – criteriul privind b#%l!^+a?adoptarea acquis-ului comunitar.

Un an mai târziu, Summit-ul de la Essen a definit o strategie de pre-aderare b#%l!^+a?pentru

a pregăti țările din Europa Centrală și de Est, să adere la Uniunea Europeană.

Essen, decembrie 1994 – strategia de pre-aderare

Consiliul European de la Essen a adoptat strategia de pre-aderare menită să pregătească țările care semnaseră acorduri de asociere cu Uniunea Europeană în vederea dobândirii statutului de membru. Strategia se axează pe:

Acordurile Europene (sau Acordurile de Asociere), prezentate în subcapitolul precedent;

Pregătirea țărilor candidate pentru integrarea în piața interna a Uniunii;

Dialogul instituțional structurat;

Programul PHARE, care constituie instrumentul financiar central al strategiei de pre-aderare.

Consiliul European a solicitat Comisiei să pregătească o Carte Albă privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piață internă a Uniunii și să raporteze anual Consiliului de Afaceri Generale asupra progresului înregistrat în implementarea strategiei de pregătire pentru aderare.

Cartea Albă cuprinde o imagine de ansamblu a legislației comunitare pe care b#%l!^+a?țările asociate trebuie să o adopte în propria legislație. Ea identifică măsurile – cheie în fiecare sector al pieței interne și sugerează secvențele în care trebuie realizată armonizarea legislației.

Cannes, iunie 1995 – Cartea Albă

Consiliul European de la Cannes a aprobat Cartea Albă privind pregătirea b#%l!^+a?țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piața internă a Uniunii, dată publicității de Comisia Europeană în luna mai 1995. Stipula că aceste țări vor stabili anumite priorități pentru a asimila regulile comunitare și că ele vor fi sprijinite în eforturile lor de biroul de asistență tehnică (TAIEX), în special pentru a obține informații despre legislația comunitară. Adoptarea și implementarea legislației comunitare sunt principalele provocări cu care se confruntă țările candidate. Acest lucru b#%l!^+a?implica întărirea sistemului administrativ și juridic, și că infrastructura țărilor candidate trebuie să fie adaptate drastic pentru a se conforma standardelor comunitare, în mod special în problemele legate de mediu, sistemul energetic, al transporturilor și a rețelelor de telecomunicații. Pentru a facilita aceste modificări considerabile, țărilor candidate li se oferă asistență de pre-aderare. Anexa acestui document politic cuprinde un program b#%l!^+a?de îndeplinire a cerințelor pieței unice, program recomandat statelor candidate.

Madrid, decembrie 1995 – criteriul capacității administrative

Consiliul European de la Madrid reafirmă condițiile de la Copenhaga și declară voința Uniunii Europene de a începe negocierile cu Țările din Centrul și Estul Europei în același timp cu cele privind Cipru si Malta. Mai mult, Consiliul European de la Madrid a subliniat necesitatea adaptării structurilor administrative și juridice ale țărilor candidate, astfel încât să se creeze condițiile pentru integrarea armonioasă a acestor state, și a semnalat ca negocierile de aderare vor fi lansate la șase luni după Conferința Interguvernamentală din 1996. b#%l!^+a?

Florența, iunie 1996 – calendarul negocierilor

Consiliul European de la Florența a adoptat un calendar detaliat pentru negocierile cu țările Europei Centrale și de Est. Luând act de concluziile Consiliului de la Madrid, a reiterat necesitatea ca opiniile și rapoartele Comisiei pentru fiecare țară candidată să fie puse la dispoziție la șase luni după încheierea Conferinței Interguvernamentale, astfel încât faza inițială a negocierilor cu țările Europei Centrale și de Est să poată coincide cu începerea negocierilor cu Cipru și Malta. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Dublin, decembrie 1996 – strategia de pre-aderare consolidată

O nouă etapă de pre-aderare, îmbunătățită, a fost adoptată de Consiliul European de la Dublin, în decembrie 1996. Acesta se adresează tuturor țărilor candidate din Europa Centrală și de Est și valorifică atât instrumentele existente (Acordurile Europene, Cartea Albă asupra pieței interne, dialogul structurat și programul PHARE), cât și un nou instrument reprezentând piatra de temelie a strategiei – Parteneriatele de aderare.

Amsterdam, iunie 1997 – analiza detaliată a opiniei Comisiei

„Pe bicicletele lor” – cursa pe biciclete a liderilor Uniunii Europene pe străzile b#%l!^+a?înguste de-a lungul canalelor din Amsterdam. Bicicleta a fost simbolul principal al acestui summit. Deciziile luate la Amsterdam pot fi comparate cu o plimbare pe bicicleta: prea puțin înceată pe fundalul lumii noastre de o dramatică schimbare, sigură, dar plină de posibile riscuri, și ultimul, dar nu cel din urma, nu toată lumea a avut curajul să participe la ea. Unii lideri europeni s-au decis să nu se implice, și astfel, statele din Europa au diferite viteze de integrare.”

Consiliul European de la Amsterdam a marcat încheierea cu succes a Conferinței Interguvernamentale prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam. Consiliul de Afaceri Generale a fost însărcinat să analizeze în detaliu opiniile Comisiei cu privire b#%l!^+a?la extindere și la gradul de pregătire a fiecărei țări candidate, opinii care urmau să fie finalizate în iulie. În iulie 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000. Pe baza acestei analize, Consiliul urma să prezinte un raport amănunțit Consiliului European de la Luxemburg, în decembrie, același an.

Luxemburg, decembrie 1997 – „undă verde pentru primele negocieri”

Consiliul European de la Luxemburg a trasat ca sarcină pentru anii următori pregătirea țărilor candidate pentru aderarea la Uniune și a Uniunii pentru extindere. A fost aprobată analiza Comisiei încorporată în Agenda 2000 și s-a stabilit ca îndeplinirea criteriului politic definit la Copenhaga este o condiție esențială pentru deschiderea b#%l!^+a?negocierilor de aderare. Consiliul a hotărât ca negocierile să înceapă cu cinci țări din Europa Centrală și de Est: Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria plus Cipru, b#%l!^+a?urmând ca negocierile cu celelalte cinci țări să înceapă după ce acestea vor fi înregistrat un progres suficient, în baza parteneriatelor de aderare. Această abordare a luat în considerare două direcții principale: negocierile se vor derula pe principiul conform căruia acquis-ul comunitar se va aplica începând cu data aderării; va fi elaborată o strategie de pre-aderare consolidată pentru a ajuta țările candidate să își alinieze legislația la acquis-ul comunitar în cel mai scurt timp posibil, preferabil înainte de aderare.

Procesul de aderare a început efectiv la data de 30 martie 1998, odată cu întrunirea de la Londra a miniștrilor de externe ai statelor membre, ai țărilor din Europa Centrală și de Est și din Cipru.

Cardiff, iunie 1998 – rapoartele de evaluare inițială b#%l!^+a?

Urmare a deschiderii negocierilor de aderare cu Cipru, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria, Consiliul European a luat notă de finalizarea exercițiului de examinare analitică (screening) pentru 7 capitole ale acquis-ului comunitar. De b#%l!^+a?asemenea, s-a trecut la examinarea analitică a acquis-ului pentru Bulgaria, Letonia, b#%l!^+a?Lituania, România și Slovacia.

Comisia a confirmat că, la sfârșitul anului 1998, va prezenta rapoartele de evaluare inițială a progresului făcut de fiecare țară candidată în îndeplinirea criteriilor de aderare. La solicitarea Consiliului European, rapoartele urmau să includă Cipru și Malta. În elaborarea rapoartelor referitoare la țările candidate din Europa Centrală și de Est, Comisia și-a propus să analizeze dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anunțate au fost transpuse în realitate. De asemenea, Comisia a analizat progresul făcut de fiecare țară candidată în ce privește implementarea acquis-ului comunitar și adaptarea structurilor administrative aferente.

Berlin, martie 1999 – cadrul financiar b#%l!^+a?

Consiliul European de la Berlin a ajuns în acord unanim privind Agenda 2000. Referitor la extindere, acordul a inclus crearea a două instrumente de pre-aderare: un instrument structural (ISPA) și un instrument pentru agricultură (SAPARD). Consiliul European a mai stabilit un cadru financiar pentru aceste instrumente și a decis să dubleze sprijinul financiar de pre-aderare începând cu anul 2000. Consiliul a confirmat programul PHARE revizuit ca fiind principalul instrument de intervenție, cuplat la cele doua priorități legate de adoptarea acquis-ului, cu 30% din bugetul programului alocat pentru construcția capacității instituționale (consolidarea structurilor administrative și instituționale ale țărilor candidate) și 70% pentru finanțarea investițiilor. Instrumentele de pre-aderare structural și agricol urmau să furnizeze finanțare pentru alte proiecte de b#%l!^+a?investiții.

Helsinki, decembrie 1999 – confirmarea importanței procesului de extindere

Consiliul European de la Helsinki a reiterat faptul ca îndeplinirea criteriului politic stabilit la Copenhaga reprezintă o precondiție pentru deschiderea negocierilor de aderare. Consiliul European a decis să convoace conferințe interguvernamentale bilatrale, între Uniunea Europeană și fiecare stat candidat, în luna februarie 2000 în vederea deschiderii negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta cu privire la criteriile de aderare la Uniunea Europeană și la schimbările care vor trebui aduse. Consiliul a luat nota de recenta evaluare de către Comisie a progresului înregistrat de țările candidate (rapoartele din 13 octombrie 1999). Deși s-au făcut progrese, evaluarea a arătat ca unele țări candidate nu vor putea îndeplini criteriile de la b#%l!^+a?Copenhaga într-un orizont mediu de timp. S-a hotărât că singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea deschiderii negocierilor este criteriul politic – existența unor instituții democratice stabile, respectarea drepturilor omului și protejarea drepturilor minorităților. Celelalte criterii rămân neschimbate, îndeplinirea lor fiind necesară în momentul aderării. Aceste criterii sunt: criteriul economic – o economie de piață funcțională și care să poată face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică a Uniunii Europene; criteriul legislativ – acquis-ul comunitar trebuie să fie pus în aplicare în statul candidat în momentul aderării la Uniunea Europeană; criteriul administrativ – capacitatea statului candidat de a-și asuma obligațiile de stat membru al Uniunii b#%l!^+a?Europene. b#%l!^+a?

Nisa, decembrie 2000 – o noua strategie de extindere

Agenda de la Nisa a fost ocupata nu numai de tehnicile și procedurile privind extinderea, ci și de împărțirea și echilibrul de putere între țările mari și cele mici, între săraci și bogați, estul și vestul, sudul și nordul statelor membre.

Consiliul European de la Nisa a evidențiat că, o data cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu schimbările instituționale aferente, Uniunea Europeană va putea primi ca noi membri acele țări care vor fi pregătite la sfârșitul anului 2000.

Statele membre au adoptat o poziție comună, care se va menține în cadrul conferințelor de aderare, referitor la alocarea locurilor în Parlamentul European, la pondere voturilor în Consiliu și în structura Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.

Consiliul European a salutat noua strategie de extindere adoptată de Comisie în luna noiembrie 2000 și a stabilit ca progresul înregistrat în aplicarea acestei strategii să b#%l!^+a?fie evaluat în iunie 2001 la Goteborg. În viziunea Consiliului, „foaia de parcurs”, parte componenta a acestei strategii, cuprinde un cadru indicativ flexibil, care va fi adaptat conform progresului înregistrat de fiecare țară candidată, astfel încât negocierile cu țările cel mai bine pregătite să avanseze rapid. b#%l!^+a?

Göteborg, iunie 2001 – progrese în negocieri

Consiliul European de la Göteborg, a subliniat importanța crucială a capacității țărilor candidate de a implementa și aplica acquis-ul și a adăugat că țările candidate trebuie să depună eforturi substanțiale pentru consolidarea și reformarea structurilor lor administrative și juridice.

Pe baza progresului înregistrat până la acea dată, Consiliul European a reafirmat rolul „foii de parcurs” ca un cadru de lucru pentru finalizarea cu succes a negocierilor de extindere. Începând cu primăvara anului 2003, Comisia va include țările candidate și b#%l!^+a?politicile lor naționale în raportul sau anual de sinteză.

Laeken, Belgia decembrie 2001 – noi membrii în 2004

Așteptat cu un enorm interes de către toate statele candidate la aderare, Summit-ul de la Laeken, la care au participat șefii de stat sau de guvern din cele 15 state membre ale Uniunii Europene și din toate țările candidate la aderare, a avut menirea de a limpezi apele în domeniul extinderii către est și de a trasa coordonatele viitorului Europei în următorii ani. Aceasta întâlnire la vârf a constituit o premieră prin faptul că a risipit incertitudinile legate de termenul la care vor adera țările candidate, precum și de nominalizarea acestora. Conform înțelegerilor adoptate, cele 10 țări candidate vor încheia negocierile cu Uniunea Europeană până la sfârșitul anului 2002, după care va urma ratificarea tratatelor de către parlamentele țărilor componente. În 2004 vor adera 10 țări. b#%l!^+a?

Începând cu 1 ianuarie 2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, vor deveni membre cu drepturi depline și vor participa cu drepturi depline și la alegerile pentru Parlamentul European din 2004.

România și Bulgaria mai așteaptă.

„În pofida turului de forță făcut de România și Bulgaria și a sprijinului acordat de Franța pentru ca cele 2 țări să fie incluse în primul val de aderare, Summit-ul de la Laeken a decis ca ele nu sunt încă pregătite pentru a deveni membre ale Uniunii Europene împreuna cu cei 10. Ca o consolare, celor 2 țări li se va acorda o atenție specială și ele vor fi sprijinite să deschidă toate capitolele de negociere în cursul anului 2002, lucru destul de greu de realizat , având în vedere că România a încheiat pana la b#%l!^+a?sfârșitul anului 2001 doar 9 capitole de negocieri.

Conform tuturor analizelor, România are cea mai slabă poziție dintre cele 12 țări candidate. În studiul realizat de grupul financiar austriac Raifeisen Zentralbank Osterreich, România ar putea deveni membră a Uniunii Europene în 2009 sau 2011, iar Bulgaria în intervalul 2007 – 2010. De menționat că autoritățile române și-au propus ca țintă de aderare 2007.

În ceea ce privește Bulgaria, această țară a primit cu mare reticență decizia de la Laeken, continuând să susțină ca va face tot posibilul să adere în 2004 împreuna cu cei b#%l!^+a?10. b#%l!^+a?

Oficialii comunitari consideră poziția Bulgariei nerealistă, comisarul pentru extindere, Gunter Verhengen, ironizând încăpățânarea bulgarilor, afirmând că „Bulgaria ar avea nevoie de vrăjile lui Harry Potter pentru a intra în Uniunea Europeana în anul 2004”. ”

Consiliul European de la Laeken a subliniat hotărârea Uniunii Europene de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu țările candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste țări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European.

A fost adoptată o Declarație și s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Uniunii Europene, la care toate statele candidate vor lua parte, alături de statele membre.

Sevillia, iunie 2002 – negocierile intră în faza finală

Consiliul European a apreciat ca s-au înregistrat progrese decisive în cadrul negocierilor de aderare derulate în primul semestru al anului, dar a subliniat importanța continuării progreselor în implementarea și aplicarea efectivă a acquis-ului comunitar și b#%l!^+a?a salutat raportul Comisiei referitor la planurile de acțiune vizând îmbunătățirea capacității administrative și juridice a țărilor candidate. S-a reafirmat că, dacă ritmul actual de progres al negocierilor și al reformelor se va menține, Uniunea Europeană este hotărâtă să încheie negocierile cu Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, și Slovenia până la sfârșitul anului 2002, în ipoteza că aceste țări sunt pregătite pentru a deveni membri ai Uniunii.

În ceea ce privește Bulgaria și România, Consiliul a apreciat progresul făcut de b#%l!^+a?aceste două țări în ultimele luni, le-a încurajat să continue eforturile de pregătire și a reiterat angajamentul Uniunii de a sprijini pe deplin pregătirea lor pentru aderare, cu posibilitatea sporirii asistenței financiare și a stabilirii unui calendar mai precis pentru aderarea acestor țări, până la sfârșitul anului.

Copenhaga, decembrie 2002 – primele 10 state b#%l!^+a?

S-a decis integrarea în Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a următoarelor state b#%l!^+a?candidate: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

Pentru o bună funcționare a Pieței Interne și a politicilor Uniunii, statele care vor adera în 2004 vor beneficia de perioade de tranziție pentru a integra toate mecanismele Uniunii Europene.

Statele membre și statele care vor adera în 2004 au stabilit nivelul creditelor pentru agricultură, acțiuni structurale, politici interne și administrație.

În ceea ce privește Cipru, Consiliul European ar prefera reunificarea acesteia înaintea aderării la Uniune Europeană și încurajează autoritățile cipriote să continue negocierile pe baza propunerilor Secretarului General al ONU. În cazul în care negocierile vor eșua, principiile și regulile comunitare nu se vor aplica părții de nord a insulei.

Șefii de state și de guverne doresc ca Bulgaria și România să se integreze în Uniunea Europeană în 2007. Pentru aceasta, cele două țări trebuie să-și axeze eforturile pe reforme administrative și judiciare.

Pentru ca Turcia să poată deschide negocierile de aderare, este necesar, ca până în decembrie 2004, guvernul turc sa aplice o reforma a legislației, precum și a implementării acesteia, pentru a putea îndeplini criteriilor politice de aderare.

Atena, aprilie 2003 – Semnarea Tratatului de Aderare b#%l!^+a?

Pe 16 aprilie 2003, la Atena, cei 25 de șefi de state sau de guverne ale statelor b#%l!^+a?membre și ale statelor care vor adera în 2004 semnează Tratatul de aderare. Tratatul de Aderare garantează deplina participare a noilor state membre în cadrul instituțional al Uniunii Europene.

Salonic, iunie 2003 – După Europa Centrală Balcanii

Cele 10 state care vor adera în 2004 sunt încurajate să continue eforturile pentru a fi pe deplin pregătite să-și asume obligațiile care decurg din statutul de stat membru. b#%l!^+a?Acesta presupune și traducerea acquis-ului comunitar. Consiliul European salută angajamentul asumat de guvernul Turciei de a continua procesul de reformă, în special încheierea lucrărilor legislative restante până la sfârșitul anului 2003 și sprijină eforturile întreprinse pentru a îndeplini criteriile politice de la Copenhaga, pentru a putea deschide negocierile cu Uniunea Europeană. Consiliul European a confirmat rezoluția Uniunii Europene de a susține pe deplin perspectiva integrării europene a Balcanilor Occidentali, care vor face parte din Uniune de îndată ce vor îndeplini criteriile stabilite la Copenhaga.

S-a decis ca România, Bulgaria și Turcia să participe în calitate de observatori la Conferința interguvernamentală pentru aprobarea tratatului constituțional.

Consiliul a concluzionat că „Bulgaria și România fac parte din același proces b#%l!^+a?cuprinzător și ireversibil de extindere. Ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Copenhaga și în funcție de progresele care vor mai fi realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare, Uniunea și-a stabilit ca obiectiv primirea Bulgariei și României ca state membre în 2007.

Bruxelles, octombrie 2003 – Noua Politică de Vecinătate

Consiliul European salută progresele înregistrate de Noua Politică de Vecinătate, lansată de către Comisia Europeană. Consiliul subliniază în același timp necesitatea de a asigura o abordare cuprinzătoare, echilibrată și proporționată în implementarea acestei inițiative, care să cuprindă și un instrument financiar, pentru a răspunde nevoilor de promovare a cooperării trans-frontaliere și regionale/transnaționale la granițele externe ale Uniunii Existente.

Bruxelles, decembrie 2003 – Extindere în linie dreaptă b#%l!^+a?

Consiliul European remarca stadiul avansat de ratificare a Tratatului de Aderare cu Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria.

Este subliniată continuitatea și ireversibilitatea procesului de extindere, din care România și Bulgaria fac parte integrantă, stabilind astfel și calendarul aderării acestora la Uniunea Europeană: încheierea negocierilor de aderare în 2004, semnarea Tratatului în 2005 și aderarea propriu-zisă în ianuarie 2007. b#%l!^+a?

De asemenea, Consiliul European salută progresele înregistrate de-a lungul anilor, subliniind necesitatea accelerării reformelor menite să compatibilizeze sistemul administrativ și juridic cu cel comunitar. Consiliul încurajează România și Bulgaria să continue pe calea reformelor economice și structurale. Comisia Europeană este invitată să înainteze spre aprobare cadrul financiar pentru România și Bulgaria. b#%l!^+a?

Eforturile Turciei spre accelerarea reformelor necesare începerii negocierilor cu Uniunea Europeană sunt apreciate pozitiv de către Consiliul European. Este însa subliniată necesitatea continuării reformelor, în special în sensul îndeplinirii criteriilor politice stabilite la Copenhaga.

Consiliul European reiterează dorința de a primi in Uniunea Europeană un Cipru unificat pe cale pașnica pana la 1 mai 2004, subliniind rolul important pe care îl are de jucat Turcia în acest moment.

Balcanii de Vest reprezintă o zona de maxim interes pentru viitorul Uniunii Europene, o serie de Acorduri de Stabilizare și Asociere (ASA) fiind în curs de elaborare sau negociere cu Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Albania, Fosta Republică Macedonia și Croația.

Bruxelles, martie 2004 – Ultimele pregătiri pentru extindere

Consiliul European accentuează sprijinul pentru acțiunile întreprinse de către Organizația Națiunilor Unite, în sensul unificării pașnice a Ciprului. Consiliul European consideră ca o înțelegere viabilă poate fi aplicată până la 1 mai 2004, cerând tuturor părților implicate în procesul de negociere o continuare fermă a discuțiilor. Aderarea unui Cipru unificat la Uniunea Europeană este dorința reiterată a Consiliului European. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bruxelles, iunie 2004 – Un nou stat candidat

A fost reiterat obiectivul ca Bulgaria și România să devină membre ale Uniunii Europene în 2007, urmărindu-se încheierea negocierilor până la sfârșitul anului 2004 și semnarea Tratatului de Aderare în 2005. Pentru aceasta, este necesar ca elaborarea textului Tratatului să înceapă în 2004. S-a menționat ca Bulgaria a închis toate capitolele de negociere restante, iar România a înregistrat progrese în acest sens și s-a subliniat ca cele doua țări trebuie să acorde o atenție specială îmbunătățirii capacității b#%l!^+a?administrative și judiciare, continuării reformelor economice și structurale, precum și aplicării complete și conform calendarului convenit a angajamentelor asumate în timpul negocierilor.

În ceea ce privește Turcia, Consiliul European a evidențiat progresele înregistrate în procesul de reformă, între care amendamentele la Constituție, adoptate în mai 2004 și a declarat că negocierile cu Turcia vor fi deschise în cazul în care Consiliul European din decembrie 2004 va considera că Turcia îndeplinește criteriile politice.

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnat un nou stat candidat: Croația, hotărându-se organizarea unei Conferințe Interguvernamentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005. Consiliul European a cerut Comisiei Europene elaborarea unei strategii de pre-aderare care să includă și prevederi financiare. b#%l!^+a?

Ținând cont de criteriul de ordonare propus de la începutul demersului și urmărind secvențele anterioare ale lucrării, urmează să disting cazul particular atât al României cât și cel al Bulgariei. Așadar din acest punct, lucrarea se va derula pe cercetarea propriu-zisă.

Capitolul 3

Derularea procesului de aderare în cazul Bulgariei și României

Cel de-al doilea capitol continuă firul tematic al problematicii extinderii, particularizând însă, atât cazul României cât și cel al Bulgariei, etapele pe care cele două țări le-au parcurs din momentul asocierii și până la semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, primul subcapitol reia momentul de început, al Acordurilor Europene, dar de această dată pentru România și Bulgaria, mă refer la etapele parcurse de aceste două state în relațiile cu Uniunea Europeană, cum au debutat fiecare dintre ele, care a fost startul în cursa integrării. Apoi, în următoarea parte voi prezenta secvențial un alt pas important, corelat asocierii: ajutorul din partea Uniunii Europene, fondurile de pre-aderare destinate statelor candidate. Iar în final, voi prezenta un parcurs cronologic al negocierilor purtate de către România și Bulgaria. Altfel spus, b#%l!^+a?acest capitol punctează momentele importante de pe agenda integrării României și Bulgariei.

3.1. Aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană – debutul relațiilor cu b#%l!^+a?Uniunea Europeană

Prima parte a capitolului trei detaliază începutul relațiilor României și Bulgariei cu Uniunea Europeană, până la semnarea Acordului European de asociere, deoarece următoarele etape ale integrării, derularea efectivă a procesului de desfășurare a negocierilor, fac subiectul următoarelor subcapitole.

România

Înainte de istoricul an 1989, relațiile Europei de Est cu Uniunea Europeană se rezumau la simple vizite și acorduri diplomatice efectuate în mod parcimonios. România fără să facă notă discordantă pronunțată, s-a poziționat totuși în raport cu Uniunea Europeană mai ales dintr-o perspectivă economică, încă din 1969, prin intermediul unor acorduri tehnice privind exportul românesc de produse agroalimentare. În 1976, România negocia primul acord referitor la comerțul cu produse textile în Comunitatea Economică Europeană. Un an mai târziu a venit rândul produselor siderurgice și, apoi, industriale. În anii ’80, România recunoaște Comunitatea Economică Europeană ca organism economic, prin semnarea acordului de creare a Comisiei mixte, România – Comunitatea Economică Europeană.

La 7 ianuarie 1990, noua conducere a țării făcea publică declarația Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) privind importanța relațiilor României cu b#%l!^+a?Comunitățile Europene și acredita ideea unui ambasador permanent pe lângă Comunitățile Europene. În 1991 se fac deja eforturi pentru includerea țării noastre în programele de asistență financiară, dar și tehnică, de tip PHARE, dar și în vederea încheierii unui acord de asociere a României la Comunitățile Europene. Pe parcursul anului următor se înființează un Comitet interministerial pentru relația României cu cele trei Comunități Europene ale momentului respectiv. De asemenea, tot în 1992 se intensifică negocierile pentru realizarea acordului de asociere. Acordurile Europene, așa cum mai sunt numite acordurile de asociere, au fost reglementate de Comisia b#%l!^+a?Europeană încă din 1990, incluzând, dialogul politic, comerțul liber, cooperarea economică, financiară, culturală și instituții ale asocierii.

Acordul cu România s-a semnat la 1 februarie 1993, iar cel cu Bulgaria în martie același an. Acordurile Europene au fost ratificate în parlamentele naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, iar prin semnarea lor, Europa Occidentală își accentuează orientarea ireversibilă către țările din Europa de Est și Centru.

Acordul cu România intră în vigoare la 1 februarie 1995, moment în care România dobândește statutul de asociată, ceea ce, printre altele va constitui un plus pentru relațiile comerciale cu Uniunea, la un an după ce România primise statutul de stat asociat al Uniunii Europei Occidentale (UEO). La 22 iunie 1995, România lansează cererea de aderare la Uniunea Europeană, în urma adoptării pe plan intern a unui b#%l!^+a?document politic intitulat neconvențional, „Strategia de la Snagov pentru aderarea României la Uniunea Europeană”, ce exprimă sprijinul politic al partidelor parlamentare pentru obiectivul mai sus menționat.

„Între Comunitățile Europene și România a fost încheiat un Acord comercial încă din anul 1980, ulterior fiind suspendat de către Comunități din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist. După un debut ratat în anul 1990, relațiile României cu Uniunea Europeană au cunoscut, treptat, îmbunătățiri. Așadar, în anul 1991 intra în vigoare Acordul de comerț și cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul interimar, acesta fiind, la rândul sau, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul european de asociere.

La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul adițional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea Uniunii Europene către România. În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului European de asociere, precum și pentru pregătirea procesului de aderare, au fost create mecanisme româno-comunitare, și anume: Consiliul de asociere, la nivelul ministerelor; Comitetul de asociere, la nivel guvernamental; Comitetul interparlamentar de asociere, la nivel parlamentar. În plan național au fost constituite Comitetul interministerial, prezidat de primul ministru, Departamentul pentru integrare europeană și Comisia parlamentară pentru integrare, toate având drept scop eficientizarea aplicării b#%l!^+a?Acordului european de asociere.

Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrării europene, precum și Institutul European din România.

Consiliul European a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregătire a statelor asociate din Europa Centrala în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar dialogul ministerial româno-comunitar a fost extins sectorial, luând denumirea de dialog b#%l!^+a?structurat în toate domeniile care țin de pregătirea aderării și respectării Tratatului de la Maastricht și a celor trei piloni menționați în acesta: P.E.S.C., Afaceri interne și Uniune Economică și Monetară. Obiectivul principal al dialogului structurat îl reprezintă identificarea și găsirea soluțiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregătire a integrării.

La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană, și Strategia Națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, care încearcă să ofere câteva soluții privind modul de ridicare la nivelul standardelor europene a diferitelor sectoare.

La 22 iunie 1995, a fost depus la Bruxelles răspunsul României la Chestionarul Comisiei europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la Uniune.

Programul PHARE al Uniunii Europene, de asistență economică nerambursabilă pentru reforme economice și sociale din Europa Centrală și de Est, a fost extins în România în anul 1991, concentrându-se asupra dezvoltării economice a sectorului particular, dezvoltării politicii în domeniul resurselor umane, al ocupării forței de munca, reformei instituționale și sprijinirii societății civile în ansamblu.

În perioada 1991 – 1996, România a beneficiat de un volum de 811 milioane ECU.

La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte doua documente privind asistența PHARE în România: Programul indicativ multianual 1996 – 1999, în valoare de 550 de milioane ECU și Programul operațional, ambele destinate îmbunătățirii infrastructurii și dezvoltării întreprinderilor mici si mijloci, precum și dezvoltării sociale și regionale.

Principalele probleme rezultate ca urmare a aplicării Acordului european de asociere și a Strategiei pentru pregătirea aderării, privesc: b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

armonizarea legislației românești cu cea comunitară și aplicarea ei în domeniul Pieței interne, al mediului înconjurător, al standardelor statistice. Guvernul român a adoptat, în anul 1995, Programul național de armonizare legislativă în domeniul Pieței interne, înaintând, totodată, Parlamentului lista cu prioritățile legislative;

stadiul reformei economice;

pregătirea specialiștilor în probleme comunitare, juriști, specialiști în administrația publică comunitară și economiști.”

Bulgaria

„Primele convorbiri exploratorii dintre Comisie și Bulgaria s-au desfășurat în octombrie 1986. Bulgaria dorea un acord de cooperare comercială și economică, Comisia dorea să limiteze acordul de comerț, iar asupra cooperării să fie stabilite doar principii generale. În decembrie 1988, Comisia a cerut Consiliului un mandat de negociere cu Bulgaria și Polonia. Consiliul a dorit să meargă mai departe și, pe 20 februarie 1989, a probat un mandat de negociere mai larg pentru ambele acorduri. Deși reformele Poloniei înaintau mult mai repede decât cele ale Bulgariei, acordul cu Bulgaria urma să fie parte din același proces. Totuși, în negocierile din aprilie și mai, Bulgaria a cerut masuri imediate de liberalizare a comerțului și un termen final pentru eliminarea restricțiilor cantitative. Comunitatea Europeană nu dorea să meargă așa de departe, deoarece Bulgaria nu aplica reforme în sensul economiei de piață. Îngrijorarea datorată tratamentului aplicat minorității turce din Bulgaria, era și ea exprimată din ce b#%l!^+a?în ce mai des. În 1989, Bulgaria intensificase o campanie de asimilare forțată a acestei minorități, estimată la 800.000 etnici turci.

În iunie 1989, Belgia a invocat împotriva Bulgariei mecanismul drepturilor omului, cerând informații asupra minorității turce. Sesiunea de negocieri dintre Comisie și oficialii bulgari, care urma să fie ținută la sfârșitul lui iulie, a fost amânată, iar negocierile suspendate. Nu a fost dat nici un motiv oficial, deși mai târziu s-a înțeles că situația politica din Bulgaria, în particular tratamentul minorităților dăduse privilegiul acestei rupturi.”

După revoluția din noiembrie 1989, la 1 decembrie primul ministru bulgar și-a făcut cunoscute intențiile de a relua negocierile, lucru întâmplat în martie 1990. b#%l!^+a?Acordul de comerț și cooperare a fost semnat pe 8 mai 1990 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1990. Tot în 1990, dar în decembrie Parlamentul bulgar adoptă o decizie prin care își exprimă dorința de a adera la Comunitatea Europeană, considerând că semnarea Acordului European cu Comunitatea Europeană ar reprezenta un prim pas în acest sens. Drept urmare, la 1 octombrie 1991, Consiliul European autorizează Comisia să dea startul începerii discuțiilor preliminare cu Bulgaria în vederea semnării Acordului European. b#%l!^+a?

Între 14 și 15 mai 1992 are deja loc prima rundă a negocierilor, în vederea aderării, între Bulgaria și Comunitatea Europeană. Semnarea Acordului European s-a petrecut în 1993, pe 8 martie, iar la 15 aprilie același an Parlamentul Bulgariei ratifică Acordul European.

Din 1995, când Acordul European al Bulgariei a intrat în vigoare, s-a făcut un efort considerabil pentru organizare și structurare. Pentru prima oară, în martie 1995, a fost stabilit un mecanism special pentru integrare europeană, pentru a coordona toate activitățile guvernamentale.

3.3. Derularea procesului de aderare

România

Dacă până la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, România făcea parte din „grupul doi”, începând cu anul 2000, în februarie România a început negocierile în vederea aderării la Uniunea Europeană. În 2004, România a închis provizoriu ultimele 8 capitole de negociere cu Uniunea Europeană la mai exact, 17 decembrie, după ce a depus cererea de aderare în 1995 și a deschis oficial negocierile în februarie 2000.

Deși am mai prezentat elementele cheie care stau la baza implementării acquis-ului comunitar, în cele ce urmează am să detaliez care este datoria procedurală a statului candidat în acest proces de negociere. b#%l!^+a?

Aspecte procedurale ale negocierilor de aderare a României la Uniunea b#%l!^+a?Europeană

Așa cum am amintit și în primul capitol, referitor la deschiderea negocierilor de aderare, și în cazul României acest proces este precedat de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-ului comunitar – screening – pentru fiecare din cele 31 de capitole. Pornind de la concluziile reuniunilor bilaterale de examinare a stadiului preluării acquis-ului comunitar de către România, precum și a altor instrumente de monitorizare de care dispune (tabele de monitorizare țară/capitol, raport de monitorizare și rapoarte de progres privind evoluțiile înregistrate de țările candidate în procesul aderării la Uniunea Europeană), Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele pentru care gradul de pregătire a României permite începerea negocierilor. Pe baza acestei opinii, Consiliul Uniunii Europene adoptă decizia cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare țară candidată.

În vederea purtării negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, autoritățile naționale trebuie să întocmească și să transmită Consiliului Uniunii Europene câte un document de poziție corespunzător fiecărui capitol de negociere. Baza negocierilor de aderare este reprezentată de documentul de poziție al României împreună cu poziția comună a Uniunii Europene.

Elaborarea documentelor de poziție se realizează pe baza fundamentării b#%l!^+a?angajamentelor pe care România trebuie și poate să și le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere. Prin urmare, la redactarea documentelor de poziție se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare, care cuprinde toate elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor de poziție. Fiecare instituție a administrației publice centrale elaborează propria contribuție la dosarele de fundamentare și, implicit, la documentele de poziție. Aceste contribuții sunt apoi corelate și armonizate de către instituția integratoare și Ministerul Integrării Europene, în reuniuni de consultare cu celelalte instituții implicate în fiecare capitol. Definitivarea are loc în procedură scrisă, prin obținerea avizului conducătorului fiecărei instituții, înaintea supunerii spre aprobare în ședința Guvernului. b#%l!^+a?

Odată elaborate, documentele de poziție și dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituției. Scopul consultării este acela de a oferi Parlamentului posibilitatea să cunoască problemele specifice fiecărui domeniu din punctul de vedere al negocierilor și de a obține sprijinul său ferm în procesul transformărilor legislative cerute de pregătirea pentru aderare.

Documentele de poziție

Documentele de poziție sunt documentele oficiale prin care România își prezintă b#%l!^+a?– în Cadrul Conferinței interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană – poziția față de fiecare din cele 31 de capitole de negociere în care este împărțit, pentru rațiuni metodologice, acquis-ul comunitar. Documentelor de poziție ale României li se răspunde de către Consiliul Uniunii Europene prin poziții comune, prin care poziția României poate fi acceptată sau se poate cere României să își modifice poziția în anumite privințe. În acest ultim caz, rămâne ca România să adopte un nou document de poziție în acel capitol, modificat în funcție de solicitările primite și de interesele și posibilitățile proprii.

Documentele de poziție ale României trebuie să fie concise și clare, astfel încât să permită celorlalte părți (statele membre Uniunii Europene și, în subsidiar, Comisia Europeană) să înțeleagă care este punctul de vedere al autorităților române privind situația din România în domeniile în cauză și care sunt măsurile pe care autoritățile române se angajează în cursul negocierilor să le ia pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la capitolele respective.

Delegațiile sectoriale interministeriale constituite pentru fiecare capitol de negociere reprezintă structura principală în procesul intern de negociere și consultări, în urma căruia sunt elaborate documentele de poziție. Fiecare delegație sectorială este formată din reprezentanți ai tuturor instituțiilor care au responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv. Din toate delegațiile sectoriale fac parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al Ministerului Integrării Europene (instituția care coordonează întregul proces de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană) și un reprezentant al Ministerului Finanțelor.

La baza documentului de poziție se află un dosar de fundamentare, care are menirea să asigure un caracter realist angajamentelor exprimate de România în cursul negocierilor. Pentru a permite stabilirea în mod corect a acestor angajamente, dosarele de fundamentare, alcătuite din fișe elaborate pentru fiecare act normativ comunitar, trebuie să arate cu precizie care sunt eforturile legislative, sociale și bugetare pe care le solicită fiecare măsură, precum și ce condiții se cer a fi îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată și care este impactul său (efecte de constrângere și beneficii scontate).

Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfășoară, în principal, în procedura scrisă. Întâlnirile sunt concentrate la nivel de miniștri/ șefi de delegații și la nivel de negociatori șefi, adjuncți ai șefilor de delegații. Conform procedurii, au loc cel puțin o întâlnire la nivel ministerial și una la nivel de adjuncți ai șefilor de delegații la fiecare șase luni (în cursul unei președinții a Consiliului Uniunii Europene), cu posibilitatea ca frecvența acestor întâlniri să fie adaptată necesităților.

Comisia Europeană este instituția comunitară care elaborează proiectul de poziție comună a Uniunii Europene, prin consultarea statelor membre. Poziția comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul Uniunii Europene. Acesta poate decide închiderea provizorie a negocierilor pe capitolul respectiv sau, în cazul în care consideră că este necesar, poate să solicite informații suplimentare sau clarificări din partea țărilor candidate. Principiile de bază sunt acelea că acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise derogări doar în mod excepțional, precum și unele aranjamente tranzitorii și tehnice, limitate ca durată și întindere); nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până ce toate cele 31 de capitole nu sunt închise; orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părți asupra unui capitol de negociere nu va influenta poziția cu privire la alte capitole de negociere.

Cadrul instituțional intern creat în vederea negocierii aderării României la Uniunea Europeană

Consiliul de asociere. Este un organism comun creat prin Acordul European, la nivel guvernamental, pentru a se purta dialogul la nivelul politic între România și Uniunea Europeană. Acesta supraveghează realizarea prevederilor cuprinse în Acordul European. Se întrunește la nivel de ministere, o dată pe an și de câte ori este nevoie. Principala sa atribuțiune constă în examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul Acordului, precum și a oricăror altor probleme bilaterale sau internaționale de interes reciproc. Este format din membrii desemnați de Guvernul României, pe de o parte, și membrii ai Comisiei Europene pe de altă parte.

Comitetul de Asociere România – Uniunea Europeană b#%l!^+a?

Este un organism comun, creat prin Acordul European, la nivel guvernamental, purtând dialogul la nivel tehnic între România și Uniunea Europeană. Asistă Consiliul de asociere. Este format din reprezentanți ai Guvernului României și reprezentanți ai Consiliului Comunităților Europene și membrii ai Comisiei, de regulă la nivel de funcționari superiori.

Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere România – Uniunea Europeană

Are caracter bilateral. Reprezintă un forum în care membrii ai Parlamentului României și Parlamentului European se por întâlni și face schimb de idei. Reuniunile b#%l!^+a?sale se desfășoară de două ori pe an, la București, respectiv Bruxelles. Reuniunile se închid prin adoptarea și semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică. b#%l!^+a?

Acum urmează o delimitare cronologică a drumului parcurs de România pe calea aderării. Pentru că o detalierea a conținutului negocierilor, despre ce și cum a negociat România fiecare capitol, necesită o atenție deosebită și o analiză mai profundă, m-am rezumat doar la aspectul, să-i zicem „temporal” al negocierilor, cât de mult a durat până la închiderea provizorie a capitolelor, care sunt sectoarele pentru care România a cerut perioade de tranziție sau derogări.

Scurt istoric al relațiilor dintre România și Uniunea Europeană

1993

– 1 februarie – România semnează Acordul European (Acordul european instituie o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de altă parte);

– Mai – se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar;

1995

– 1 februarie – intră în vigoare Acordul European;

– Iunie – România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

1997

Iulie – Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;

1998

– Martie – Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere;

– Noiembrie – Comisia Europeană publică primele Raporturi de Țară privind procesul de aderare al României (și al tuturor celorlalte țări candidate) la Uniunea Europeană;

1999

– Iunie – România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană;

– Noiembrie – Comisia Europeană publică cel de-al doilea Raport de Țară privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;

– Decembrie – la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu șase țări candidate, printre care și România;

2000 b#%l!^+a?

– Februarie – în cadrul reuniunii Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinței Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României;

– Martie – România adoptă Strategia Economica pe Termen Mediu (SETM) și o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România – Uniunea Europeană;

– În primul semestru al anului (în timpul Președinției Portugheze a Uniunii Europene) se deschid spre negociere 5 capitole: Întreprinderi mici și mijlocii (Cap 16), Știința și cercetare (Cap 17), Educație și formare profesională (Cap 18), Relații externe (Cap 26) și Politica externă și de securitate comună (Cap 27), care sunt și închise provizoriu. România nu a cerut perioade de tranziție sau derogări pentru aceste capitole;

– Mai – Guvernul României adoptă Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum și Planul de Acțiune și Cadrul Macroeconomic, complementare SETM;

– 24 octombrie – în timpul Președinției Franceze a Uniunii Europene – au fost deschise două capitole de negociere Statistica (Cap 12) și Cultură și audiovizual (Cap 20);

– 8 noiembrie – se publică al treilea Raport de Țară asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;

– 14 noiembrie – sunt deschise încă două noi capitole de negociere: Telecomunicații și tehnologia informației (cap. 19) și Politica în domeniul concurenței (cap. 6). Până la sfârșitul anului este închis un singur capitol – Statistica;

– Decembrie – Consiliul European de la Nisa adoptă poziția comună a Uniunii Europene privind reformele instituționale necesare extinderii. Consiliul evidențiază că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu reforma instituțională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca noi state membre acelea dintre țările candidate care vor fi pregătite la sfârșitul anului 2002

2001

– Ianuarie – iunie: în timpul Președinției suedeze a Uniunii Europene) sunt deschise spre negociere cinci noi capitole: Dreptul societăților comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamală (Cap 25); Libera circulație a capitalului (Cap 4) și Politica în domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este închis pe durata acestei președinții: Pescuitul;

– 13 noiembrie – al patrulea Raport de Țară este publicat;

– noiembrie – Comisie prezintă o ediție revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România;

– 14-15 decembrie – Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată, țările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârșitul anului 2002. Zece dintre țările candidate sunt nominalizate, cu excepția României și Bulgariei;

– iunie – decembrie (în timpul Președinției Belgiene a Uniunii Europene) – alte trei capitole sunt deschise: Cap 10 – Impozitare, Cap 13 – Politici sociale și de ocupare a forței de muncă și Cap 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății. Două capitole sunt închise: Cap 5 – Dreptul societăților comerciale și Cap 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății;

– Decembrie – numărul capitolelor de negociere închise de către România ajunge la 9;

2002

– ianuarie – mai (în timpul Președinției Spaniole a Uniunii Europene) – sunt deschise 9 capitole: Cap 1 – Libera circulație a mărfurilor, Cap 2 – Libera circulație a persoanelor, Cap 11 – Uniunea Economică și Monetară, Cap 14 – Energie, Cap 21 – Politica regională și de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22 – Protecția mediului, Cap 24 – Justiție și afaceri interne, Cap 28 – Control financiar și Cap 30 – Instituții. Trei capitole sunt închise: Cap 13 – Politica socială și de ocupare a forței de muncă, Cap 11 – Uniunea Economică și Monetară și Cap 30 – Instituții;

– 9 octombrie – Comisia Europeană publică al cincilea Raport de Țară;

– 13 noiembrie – Comisia adoptă câte o "Foaie de parcurs" pentru România și Bulgaria;

– 20 noiembrie – Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată ținta pentru aderarea României la Uniunea Europeană;

– 12 – 13 decembrie – Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre și adopta foile de parcurs pentru România și Bulgaria;

– iunie – decembrie (în timpul Președinției Daneze a Uniunii Europene) – sunt deschise ultimele 4 capitole de negociere: Cap 15 – Politica industrială, Cap 7 – Agricultura, Cap 3 – Libera circulație a serviciilor și Cap 29 – Prevederi financiar-bugetare. Tot în cursul acestei președinții sunt închise 4 capitole: Cap 15 – Politica industrială, Cap 19 – Telecomunicații și tehnologia informației, Cap 20 – Cultură și audiovizual și Cap 25 – Uniunea vamală;

2003

– 26 martie – Comisia Europeană prezintă ediția revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România;

– ianuarie – mai (în timpul Președinției Elene a Uniunii Europene) – sunt închise trei capitole: Cap 1-Libera circulație a mărfurilor, Cap 4 – Libera circulație a capitalurilor și Cap 10 – Impozitarea;

– 5 noiembrie – este dat publicității Raportul de Țară privind progresele României în procesul de aderare;

– iunie – decembrie (în timpul Președinției Italiene a Uniunii Europene) – sunt închise încă trei capitole: Cap 2 – Libera circulație a persoanelor, Cap 9 – Politica în domeniul transporturilor și Cap 28 – Control financiar;

– decembrie – din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.

2004

– ianuarie-iunie – (în timpul Președinției Irlandeze a Uniunii Europene) alte trei capitole de negociere au fost închise: Cap 7 – Agricultura, Cap 14 – Energie și Cap 29 – Prevederi financiare și bugetare.

– 30 iunie – la finalul Președinției Irlandeze a Uniunii Europene, 25 din 30 de capitole de negociere au fost închise.

– 17 decembrie – la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. României i se recomandă să continue reformele și să implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justiție și afaceri interne, Concurență și Mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare și consideră că România va fi capabilă să-și asume obligațiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandă semnarea Tratatului de aderare comun pentru România și Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului European, si aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.

2005

-13 aprilie, Parlamentul European a dat undă verde aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotriva și 71 de abțineri, a fost adoptată rezoluția referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în 2007.

-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană ca și primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state membre.

Observăm că, România a încheiat din punct de vedere tehnic negocierile de aderare la Uniunea Europeană, ultima din cele 12 state candidate, aflate pe linia de start în 1997. Încheierea negocierilor, pe ultim sută de metrii, la 17 decembrie 2004, până în ultima clipă România reprezintă un caz singular în procesul de extindere. Trei capitole au fost închise în ultimul moment, cu acceptarea celor mai stricte condiții de monitorizare. Nerespectarea lor ar putea întârzia aderarea cu un an. România a acceptat condiții de monitorizare mai stricte decât Bulgaria și decât orice altă candidată. Tratatul de aderare comun, pentru România și Bulgaria, conține o clauză nouă care permite amânarea aderării oricăreia dintre ele, cu un an, dacă nu își respectă promisiunile făcute în timpul negocierilor. Pentru România, această clauză poate fi declanșată mai simplu decât pentru Bulgaria, prin votul majorității calificate a țărilor membre, în două capitole delicate – Justiție și Afaceri interne și Politica în domeniul concurenței. Pentru a amâna aderarea Bulgariei cu un an, țările membre trebuie să decidă cu unanimitate, ceea ce e practic imposibil. b#%l!^+a?

Ținând cont de importanța majoră a acestor clauze, cred că este necesară o precizare detaliată a conținutului acestora.

Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare sunt folosite de Comisia Europeană în situația în care apar probleme legate de îndelinirea obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, înainte de aderare, sau în perioada ulterioară aderării. Clauzele de salvgardare generală sunt valabile pentru toate statele noi membre. În plus, pentru România și Bulgaria se aplică o clauză de salvgardare specifică, respectiv clauza de amânare, care poate duce la amânarea aderării celor două state cu un an, până în 2008.
Mai există o clauză specială, aplicabilă doar României, și care se referă strict la două din cele 30 de capitole negociate, “Justiție și Afaceri Interne” și “Concurența”.
Clauzele de salvgardare generală – pentru situațiile de încălcare gravă a angajamentelor, Tratatul de aderare conține trei clauze de salvgardare ca mecanism ultim de intervenție. Aceste clauze se referă la:

• economie;

• piața internă;

• justiție și afaceri interne.

Aceste clauze au fost valabile și pentru noile State Membre și se aplică prin votul unanim al Statelor Membre din Consiliu.

Prevederile specifice fiecărei clauze sunt următoarele:

Economie
• Dacă, în primii trei ani de la aderare, vor apărea dificultăți grave și persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situația economică într-un anumit domeniu, noul stat membru poate solicita autorizația de a lua măsuri protecționiste pentru a ameliora situația creată și a ajusta respectivul sector economic al Pieței Comune.
Piața interna

• Dacă un nou stat membru nu își îndeplinește angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat b#%l!^+a?membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare. Măsurile nu vor fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.

Justiție și Afaceri Interne

• Dacă există întârzieri sau riscuri iminente cu privire la transpunerea sau implementarea deciziilor cadru și a angajamentelor relevante, a instrumentelor de cooperare și a deciziilor privind recunoașterea mutuală în materie civilă într-un nou stat membru, conform Titlului IV al Tratatului (TEC), Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare și să specifice condițiile de aplicare a acestora. Acestea pot lua forma unor suspendări temporare de la aplicarea prevederilor relevante și a deciziilor în relațiile dintre un nou stat membru și oricare alt stat membru, fără a prejudicia continuarea cooperării judiciare strânse. Măsurile nu vor fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.
Clauza de salvgardare specifică (clauza de amânare)

Ținând cont de perioada lungă dintre sfârșitul negocierilor și data efectivă a aderării României și Bulgariei, precum și de numărul mare de angajamente care trebuie duse la îndeplinire, Tratatul de aderare conține preventiv o clauză specifică, clauza de amânare. Această clauză permite Comisiei să recomande Consiliului amânarea datei aderării pentru România și Bulgaria cu un an, până la 1 ianuarie 2008 dacă există dovada clară că Bulgaria și România nu sunt pregătite pentru aderare într-un număr important de capitole negociate. Aceasta clauză nu poate fi activată decât dacă toatele statele membre doresc acest lucru.

Clauzele de salvgardare aplicabile doar României

Aceasta clauză nu are nevoie decât de majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel puțin 62% din populația Uniunii) pentru a fi activată.

Dacă România nu duce la îndeplinire angajamentele luate în 11 sectoare din capitolele Justiție si Afaceri Interne si Competiție, Consiliul poate decide cu b#%l!^+a?majoritate calificată, la propunerea Comisiei, să amâne aderarea României cu un an, până la 1 ianuarie 2008.

În plus față de clauzele de salvgardare prevăzute în Tratatul de aderare pentru ambele țări, în cazul României există mecanisme specifice referitoare la acordarea ajutoarelor de stat, mecanisme stipulate în Tratatul de aderare, aplicabile dacă România nu pune în practică angajamentele luate în acest domeniu.

Pe lângă aceste reglementări, prevăzute în Tratatul de aderare (art. 37 si 38), art. 36 din Tratat prevede printre altele ca măsurile de salvgardare să nu fie folosite ca modalități de discriminare mascată în relațiile comerciale dintre statele membre. Mai mult, aceste măsuri trebuie să respecte principiul proporționalității. Sunt prioritare măsurile care distorsioneaza cel mai puțin funcționarea pieței interne. Acolo unde se consideră necesar, prioritare vor fi mecanismele sectoriale existente.

Bulgaria

Publicarea celui de-al doilea Raport de țară, din 1999, aduce Bulgariei recomandarea deschiderii negocierilor oficiale în vederea aderării. Astfel, negocierile oficiale între Bulgaria și Uniunea Europeană debutează în mod oficial pe 15 februarie 2000. Acestea s-au încheiat la 15 iunie 2004, cu șase luni înainte de termenul prevăzut. b#%l!^+a?Iată care a fost parcursul Bulgariei de la Acordul European și până la semnarea Tratatului de aderare.

1993

– 8 martie – Semnarea Acordului European;

– 15 aprilie – Parlamentul Bulgariei ratifică Acordul European;

– 27 octombrie – Parlamentul European ratifică Acordul European pentru Bulgaria;

1994

– 14 aprilie – Guvernul adoptă o declarație prin care își confirmă dorința ca Bulgaria să devină stat membru al Uniunii Europene;

– 24 noiembrie – Bulgaria și celelalte țări asociate sunt invitate să accepte declarațiile Uniunii Europene privind politica externă și de securitate;

1995

– 1 februarie – intră în vigoare Acordul European;

– 29 mai – Prima întâlnire între Bulgaria și Consiliul Uniunii Europene. S-au discutat probleme legate de strategia de integrare în Uniunea Europeană, stabilitate regională, și libera circulația;

– 6-8 septembrie – are loc o întâlnire la Sofia între Bulgaria și Comitetul Parlamentului European. S-a discutat despre situația socio-economică a Bulgariei, implementarea programul Phare, situația politică din sudul și centrul Europei;

– 25 septembrie – Consiliul de Miniștrii ai Justiției și Afaceri Interne aprobă o listă cu țările eligibile pentru vize, printre care și Bulgaria (Reglementarea nr.2317/1995);

– decembrie – Guvernul Bulgariei adoptă o decizie în vederea aplicării la calitatea de membru al Uniunii Europene;

1998 b#%l!^+a?

– 23 martie – Bulgaria adoptă o Strategie Națională în vederea aderării la Uniunii Europene;

– 27 aprilie – a început evaluarea analitică (sceening) a legislației Bulgariei;

– mai 1998 – s-a pregătit primul Program Național în vederea adoptării acquis-ului comunitar;

– 4 noiembrie 1998 – Comisia Europeană publică primul raport anual privind progresele pe calea aderării a țărilor candidate;

1999

– 10 martie – Consiliul de miniștrii ai Bulgariei adoptă decretul 47, în vederea aplicării dialogului cu Uniunea Europeană și stabilirea unui mecanism de pregătire în vederea aderării. Au fost create atât un Consiliu European al Integrării cât și grupuri de lucru specializate;

– 13 octombrie – este publicat cel de-al doilea raport al Comisiei Europene;

– 10 decembrie – Consiliul European de la Helsinki a decis să înceapă negocierile cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia, România și Malta;

2000

– 15 februarie – prima conferință interguvernamentală a lansat începutul negocierilor cu Uniunea Europeană privind aderarea;

– 28 martie – are loc prima rundă de negocieri. Bulgaria a prezentat documentele de poziție, în vederea negocierii pentru 8 capitole;

– 25 mai – a doua rundă de negocieri în cadrul căreia au fost deschise alte șase capitole și Bulgaria a prezentat patru noi poziții de negociere;

– 14 iunie – a doua Conferință interguvernamentală – Luxemburg. Au fost închise înainte de termen 4 capitole;

– 2 august – Bulgaria își prezintă poziția de negociere pentru Capitolul 4 „Libera circulație a capitalului”;

– 24 octombrie 2000 – Bulgaria deschide încă trei capitole de negociere

– 20 noiembrie – Capitolele „Cultura și audiovizualul”, „Relații externe”, „Statistică”, b#%l!^+a?„Protecția consumatorilor și a sănătății” au fost închise provizoriu;

– 1 decembrie – Consiliul de Miniștrii în probleme de Justiție și Afaceri Interne decid să excludă Bulgaria de pe lista cu vize Schengen;

2001

– 30 martie – a cincia reuniune – sunt deschise alte trei capitole;

– 17 mai – a șasea reuniune – 2 capitole sunt deschise spre negociere;

– 11 iunie – Capitolul „Justiție” a fost închis;

– 27 iulie – Capitolul „Libera circulație a capitalului” a fost închis provizoriu;

– 26 octombrie – a noua reuniune. 2 capitole sunt deschise spre negociere, Capitolul „Telecomunicații” a fost închis provizoriu;

– 28 noiembrie – a zecea reuniune. 3 capitole au fost deschise, Capitolul „Libera circulație a serviciilor” a fost închis provizoriu;

– 20 decembrie – a 11-a întâlnire. Capitolul „Industrie” a fost deschis și închis provizoriu;

2002

– 22 aprilie – Capitolele „Uniune Economică și monetară”, „Instituții” sunt închise provizoriu;

– 10 iunie – Capitolele „Libera circulație a persoanelor”, „Libera circulație a bunurilor” și „Impozitarea” sunt închise provizoriu;

– 29 iulie – Capitolul „Uniune Vamală” a fost închis provizoriu;

– 30 septembrie – Capitolul „Controlul financiar” este închis provizoriu;

– 9 octombrie – Comisia Europeană publică raportul anual – Bulgariei i s-a recunoscut existența economiei de piață funcționale. Comisia Europeană și-a exprimat sprijinul în vederea aderării Bulgariei la Uniunea Europeană începând cu 2007;

– 24-25 octombrie – Consiliul European de la Copenhaga decide întocmirea unor foi de parcurs pentru Bulgaria și România;

– 18 noiembrie – Capitolul „Energie” este închis provizoriu;

2003 b#%l!^+a?

– 2 iunie – Capitolul „Politică în domeniul transporturilor” este închis provizoriu;

– 19-20 iunie – Consiliul European de la Thessaloniki reiterează faptul că sprijină atât Bulgaria cât și România în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007. Adoptă „foile de parcurs” pentru cele două țări;

– 30 iunie – Capitolul „Protecția mediului înconjurător” este închis provizoriu;

– 29 octombrie – Capitolul „Justiție și afaceri interne” este închis provizoriu;

– 5 noiembrie – Comisia Europeană publică raportul de țară pentru Bulgaria;

2004

– 4 iunie – Capitolele „Agricultură”, „Politică regională și coordonarea instrumentelor structurale”, „Dispoziții financiare și bugetare” sunt închise provizoriu;

– 15 iunie – Capitolele „Politica în domeniul concurenței”, și „Diverse” sunt închise provizoriu;

2005

– 13 aprilie 2005 – Parlamentul European s-a pronunțat cu o majoritate favorabilă integrării Bulgariei în Uniunea Europeană, cu 522 voturi pentru, 70 împotrivă și 69 abțineri.

-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană ca și primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state membre.

3.4. Aderarea Croatiei la Uniunea Europeana

Procesul de aderare la UE

Înainte de a adera la UE, Croația a trebuit să se alinieze la diverse norme și proceduri administrative ale UE. De exemplu, și-a reformat întru totul sistemul juridic și și-a modificat constituția, pentru a garanta independența procurorilor. De asemenea, guvernul croat a înființat un organism responsabil cu combaterea corupției. b#%l!^+a?

Alte reforme au vizat stabilirea unor limite pentru emisiile de gaze cu efect de seră și adaptarea normelor privind siguranța alimentelor.

Cetățenii croați se vor bucura de toate avantajele care decurg din calitatea de cetățean european. Dacă se îmbolnăvesc în timp ce se află într-o altă țară din UE, au dreptul la aceleași servicii de asistență medicală ca și cetățenii statului respectiv. În cazul în care cumpără on-line și au probleme, vor beneficia de standardele UE privind protecția consumatorilor. Tarifele de roaming pentru cetățenii croați care efectuează apeluri dintr-o altă țară a UE sunt, de acum, mult mai scăzute.

În ceea ce privește întreprinderile, acestea își pot deplasa capitalul din Croația către alte țări ale UE și beneficiază de avantajele oferite de normele care facilitează plățile transfrontaliere. Întreprinderile croate vor avea posibilitatea de a participa alături de omologii lor din UE la licitații pentru contracte de achiziții publice, peste tot în UE. De asemenea, întreprinderile mici vor putea accesa fonduri de la Banca Europeană de Investiții 

În prezent, Croația poate beneficia de resursele Fondului european de dezvoltare regională. Fondurile structurale și Fondul de coeziune  vor ajuta Croația să investească în cercetare și inovare, în întreprinderi mici, în locuri de muncă durabile și în inițiative menite să contribuie la combaterea deficitului de competențe și la reducerea ratei șomajului.

Finanțarea este gestionată de Comisia Europeană. În cazul în care un cetățean croat sau o întreprindere din această țară depune o plângere împotriva Comisiei – sau împotriva oricărei alte instituții sau organism al UE – aceasta va fi investigată de Ombudsmanul European.

Croația a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană (UE) în iunie 2003 și a demarat negocierile propriu-zise în luna octombrie 2005. Însă, acestea au fost întrerupte în 2008, când Slovenia a blocat continuarea procesului, din cauza existenței unor dispute teritoriale legate de accesul la apele internaționale din Marea Adriatică. Ulterior, negocierile au fost reluate în 2009 și finalizate în iulie 2011. Tratatul de aderare a Croației la UE a fost semnat la data de 9 decembrie 2011 la Bruxelles. Acest moment istoric, atât pentru Croația, cât și pentru UE, a fost urmat de procesul de b#%l!^+a?ratificare a Tratatului de către Parlamentul croat, Parlamentul European și cele 27 de parlamente naționale ale țărilor membre, proces definitivat în decembrie 2012. Astfel, în urma referendumului organizat în ianuarie 2012 (când circa 66% dintre cetățenii croați cu drept de vot au optat pentru aderarea la UE) și a ratificării Tratatului de aderare a Parlamentul croat a Tratatului, la 1 iulie 2013, Croația a devenit cea de-a 28-a țară membră a Uniunii.

Criterii mai stricte stabilite pentru aderarea Croației

Având în vedere experiența desprinsă din „valurile” de extindere precedente  , Comisia Europeană a manifestat mai multă precauție pe parcursul derulării negocierilor de aderare a Croației – a sporit numărul de aspecte abordate în timpul tratativelor și a creat un sistem de monitorizare specific, care să-i permită o mai bună evaluare a gradului în care au fost respectate criteriile de aderare. Pe baza acestor proceduri mai stricte de evaluare, în luna martie a anului curent, Raportul de monitorizare emis de către Comisia Europeană concluziona că țara este pregătită să adere la Uniunea Europeană.

Beneficiile aderării la Uniunea Europeană

Chiar dacă la nivel național, susținerea populației privind integrarea în UE a scăzut semnificativ de la lansarea negocierilor de aderare în 2003, apartenența sa la Uniune reprezintă o realizare însemnată pentru Croația, care de acum va beneficia de avantajele oferite de piața unică, va putea accesa fondurile structurale și se va bucura de recunoașterea politică în calitate de stat membru al UE.

Astfel, deși Croația se va bucura de avantajele celor „patru libertăți” – libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor – există, în continuare, și o serie de restricții referitoare la libera circulație a forței de muncă (care se va aplica pentru o perioadă de cel puțin încă doi ani), precum și la intrarea în spațiul Schengen (asemenea României și Bulgariei).

Aderarea Croației la UE a survenit în plin proces de recesiune economică

În contextul în care economia croată s-a confruntat în ultimii ani cu efectele severe ale crizei financiare, iar rata șomajului a crescut la circa 20% în 2012 (față de 9% în anul b#%l!^+a?2009)  țara ar putea apela la ajutor financiar internațional sau european, în măsura în care datoria publică se va mai majora. Cu toate acestea, chiar în eventualitatea unui scenariu pesimist, în opinia specialiștilor comunitari , o economie relativ mică asemenea Croației nu va putea periclita stabilitatea economică a Uniunii Europene.

Viitorul procesului de extindere al Uniunii va depinde de Croația

În prezent, Croația dispune de oportunitatea de a demonstra progresul înregistrat de regiunea balcanică în ultimii ani. Deși i se solicită de către Comisia Europeană implementarea unor reforme ample în ceea ce privește sistemul judiciar și procesul de aplicare a legii și punerea lor în aplicare va fi supravegheată, totuși, nu va fi impusă o monitorizare post-aderare, deoarece Croația a fost supusă unui proces de negociere mult mai exigent decât în cazul celorlalte țări în curs de aderare, demonstrând capacitatea sa de a implementa reforme într-un timp relativ scurt.

Extinderea Uniunii Europene (UE) a constituit mereu un subiect de interes pentru specialiștii în Relații Internaționale. Obiectul studiului îl constituia (și încă o face) procesul de aderare a statelor (includem aici preocuparea față de motivația statelor de a adera la organizație, precum și impactul pe care integrarea în UE îl are asupra politicilor naționale ale respectivelor state). Este mai puțin studiat însă, impactul pe care aderarea unor noi state îl are asupra organizației. Îmi propun în această lucrare să surprind modificările aduse de aderarea Croației structurii instituționale și procesului decizional al Uniunii Europene, în condițiile în care organizația parcurge în prezent un proces de reformă instituțională, marcat de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Uniunea Europeană reprezintă o organizație internațională care are ca scop realizarea unei uniuni economice, fiscale și politice a statelor membre. În 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris, ce prevedea realizarea unei uniuni între 6 state ce aveau să coopereze în materie de politici economice, comerciale, vamale (RF Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg). În 1957, odată cu semnarea la Roma, a Tratatului Constitutiv al Comunității Economice Europene (TCEE) și a Tratatului Cosntitutiv al Comunității Europene a Energiei Atomice (TCEEA), a fost lansat cu adevărat proiectul comunitar european, prin care se dorea unificarea statelor europene pentru depășirea dificultăților provocate de cel de-al Doilea Război Mondial. Robert Schuman (ministru b#%l!^+a?de Externe al Franței și unul din „părinții” UE, alături de comisarul Jean Monnet) afirma că „Europa nu se va realiza dintr-odată și nici nu va fi o construcție completă; se va face prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt”. Acest fragment este regăsit și în preambulul Tratatului CECO, Iordan Bărbulescu afirmând că „exprimă practic, esența complexului proces numit «integrare europeană»”1 . Însă acest proiect nu a rămas în acest stadiu, ci a continuat să se dezvolte, atât în plan politic, cât și economic, astăzi, UE devenind cea mai puternică și mai integrată (economic, dar și politic) organizație internațională. Dorința tot mai multor state de a se alătura Comunităților Europene (și începând cu 1993, Uniunii Europene) s-a materializat treptat, prin aderările unor state aparținând Blocului de Vest: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986), precum și Austria, Finlanda și Suedia (1995). Începând cu anul 1992, odată cu semnarea Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene (TUE) și prăbușirea regimurilor comuniste, practic porțile s-au deschis larg pentru aderarea statelor est-europene la ceea ce avea să devină UE. Însă pentru statele care aparținuseră Blocului Comunist, procesul de aderare avea să se dovedească a fi unul dificil. Un prim obstacol îl reprezenta introducerea (în cadrul Reuniunii Consiliului European din 1993) criteriilor de la Copenhaga, criterii de aderare la UE. Acestea prevedeau ca statele ce doresc să fie incluse în acest „club select” să respecte condiții pre-aderare: (1) stabilitate instituțională, (2) existența unei economii de piață viabile, capabile să suporte concurența de pe piața UE, (3) capacitatea de a-și asuma obligațiile ce revin prin calitatea de membru al UE (inclusiv obligații ce decurg din dezvoltarea politică, economică și monetară a UE)2 . O serie de state ce aparținuseră blocului comunist au reușit (cu ajutor din partea instituțiilor UE) să respecte aceste criterii, devenind în 2004 (Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, alături de statele insulare Cipru și Malta) și 2007 (Bulgaria și România) membre cu drepturi depline ale UE1 . Însă procesul de extindere a UE nu era încheiat, alte țări est-europene manifestându-și dorința de aderare la UE, dintre acestea cele mai importante fiind Croația, Turcia și Fosta Republică Iugoslavă Macedonia (Turciei și Fostei Republici Iugoslave Macedonia li s-a acordat în 19992 , respectiv 20053 statutul de candidat la aderarea la UE). Croația a fost unul dintre cele mai serioase candidate4 la aderarea la UE, reușind în 2011, după 5 ani de negocieri, să finalizeze procesul de aderare, obținând acordul instituțiilor UE privind aderarea, b#%l!^+a?semnând Tratatul de Aderare la UE și urmând ca, în 2013 să devină membru cu drepturi depline al UE5 . Tabelul 1 ilustrează pașii urmați de fosta republică iugoslavă pentru finalizarea procesului de aderare. Spre deosebire de Slovenia, Croația a întâmpinat mai multe dificultăți în procesul de aderare, abia în secolul XXI statul fiind pe deplin apt politic, economic și social să solicite aderarea sa la o organizație precum UE (Croația și-a declarat independența în 1991, odată cu Slovenia, însă, spre deosebire de aceasta din urmă, a fost afectată în perioada 1991- 1995 de un războiul declanșat în spațiul ex-iugoslav). Un alt obstacol în calea tânărului stat s-a dovedit a fi reconstrucția postbelică, marcată de grave probleme în domeniul justiției (Croația a fost nevoită, ca poliță de aderare, să își predea liderii militari și ai poliției6 ). În urma aderării Croației, apar o serie de modificări la nivel geopolitic: UE își mărește suprafața cu 56.594 km2 și populația cu aproximativ 4 milioane de locuitori, ajungând astfel să găzduiască 506.486.499 de locuitori pe o suprafață de 4.381.376 km2 . Se modifică de asemenea și granițele organizației, UE, ajungând să aibă granițe comune cu două noi state, Bosnia-Herțegovina și Muntenegru (Muntenegru a obținut în 2010 statutul de candidat la aderarea la UE).

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul 4

Riscuri si oportunitati ale aderarii Romaniei, Bulagariei si Croatiei la Uniunea Europeana

b#%l!^+a?

4.1. Progresele înregistrate de România în procesul de aderare

(așa cum reies din Rapoartele de Țară ale Comisiei Europene)

În anul 1997, la doi ani după ce România își depunea cererea de aderare la Uniunea Europeană, Comisia Europeană a început monitorizarea anuală a statelor candidate pentru a vedea în ce măsură acestea îndeplinesc criteriile de aderare stabilite în 1993 la Copenhaga. Aceste raportări ale Comisiei Europene au devenit esențiale pentru a determina deciziile Consiliului European în ceea ce privește procesul de extindere al Uniunii Europene. În plus, rolul rapoartelor anuale a fost și acela de a oferi recomandări statelor candidate pentru a recupera decalajele existente și de a accelera pregătirea lor pentru aderare. b#%l!^+a?

Primul Raport de țară – 4 noiembrie 1998

În avizul Comisiei Europene din 1997, se precizează că România e „pe calea de a satisface criteriul politic”. În Opinia Comisiei Europene cu privire la cererea de aderare a României la Uniune Europeană, se arăta că instituțiile românești sunt democratice și stabilitatea lor pare a fi garantată, dar trebuie susținute de un respect mai mare pentru supremația legii. De asemenea, alegerile au fost considerate a fi libere și corecte (dovadă fiind schimbarea puterii din noiembrie 1996). Probleme încă rămâneau în ceea ce privește respectul pentru drepturile fundamentale, corupția, îmbunătățirea activității tribunalelor și protecția libertăților individuale. În ceea ce privește protecția minorităților, minoritatea ungară era bine integrată, dar nu același lucru poate fi spus despre minoritatea romă. S-au înregistrat progrese în domeniul reformei protecției copilului, dar rezultatele încă nu au apărut. Comisia considera că România este aproape de a îndeplini criteriul politic, bazându-se pe îmbunătățirile care au avut loc o dată cu venirea noului guvern.

Criteriul politic

Așadar, încă de la primul său raport Comisia Europeană spune despre România că se află în mijlocul unor grave probleme atât din sfera socială cât și în ceea ce privește sistemul juridic. Un alt aspect negativ, integrat în dezbaterea primului criteriu de aderare, cel politic, raportul precizează, criza politică din 1997, antenționând frecvența utilizării de către guvern a ordonanțelor de urgență, care continuă să rămâne o sursă de preocupare pentru Comisia Europeană. Totuși, executivul funcționează în general normal. Începând cu iunie 1998, s-a creat un grup interministerial pentru reforma administrației publice, remarcând un debut pozitiv.

România îndeplinește criteriul politic. Mai sunt însă multe de făcut pentru înlăturarea corupției, îmbunătățirea activității Curților de Justiție, protejarea libertăților individuale și drepturilor romilor. Reforma administrației publice trebuie tratată cu prioritate.

Criteriul economic

România a progresat foarte puțin spre crearea unei economii de piață și b#%l!^+a?capacitatea sa de a face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață este scăzută. România a progresat insuficient pentru a crea o economie de piață care să aibă capacitatea de a rezista presiunilor concurențiale. În ciuda progreselor înregistrate în transpunerea unor părți din acquis-ul comunitar, România mai are un drum lung de parcurs în ceea ce privește transpunerea și aplicarea noii legislații până să își poată asuma obligațiile de stat membru.

Nota în care se prezintă situația României în primul raport, este cu precădere în „sfera minus-ului”, deși modalitatea în care sunt prezentate nu este una de sancțiune, ci destul de încurajatoare, Comisia recomandând o serie de măsuri și oferind sfaturi.

Al doilea Raport – 13 octombrie 1999

Criteriul politic

Comisia consideră că România continuă să îndeplinească criteriul politic, deși această poziție va trebui reexaminată dacă autoritățile nu vor da prioritate rezolvării crizei cu care se confruntă instituțiile de protecție a copilului. De aceea, Comisia va monitoriza îndeaproape deciziilor guvernului de a continua reforma structurală, pentru a se ajunge la respectul drepturilor omului. O altă problemă care apărea în acest an, era folosirea unui număr foarte mare de ordonanțe guvernamentale, ceea ce punea în pericol independența și eficiența sistemului judiciar. Domeniile care în continuare aveau nevoie de o atenție specială sunt: lupta împotriva corupției, situația minorității roma (deși s-au înregistrat unele îmbunătățiri).

Criteriul economic

România nu are încă o economie de piață funcțională. Deși a abordat anumite aspecte referitoare la capacitatea administrativă (dezvoltarea regională) și piață internă (restructurarea sectorului bancar, achiziții publice, ajutorul de stat), alte teme legate de justiție și afaceri interne (lupta împotriva crimei organizate și corupției, demilitarizarea poliției și controlul frontierelor) și problemele de mediu nu au fost soluționate în mod satisfăcător.

Și în cel de-al doilea raport persistă aceleași probleme nerezolvate legate de protecția copilului, minoritatea romă, sistemul juridic și corupție. Pe de altă parte nici criteriul economic nu este îndeplinit. Comisia continuă să atragă atenția că îndeplinirea b#%l!^+a?criteriului politic este unul esențial în vederea aderării, astfel România trebuie să urgenteze rezolvarea problemelor din această sferă.

Al treilea Raport – 8 noiembrie 2000

Criteriul politic

România continuă să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga. Instituțiile democratice ale României sunt consolidate. Procesul decizional la nivel guvernamental rămâne slab. Guvernul a continuat să se bazeze pe legiferarea prin ordonanțe. În domeniul justiției, pot fi menționate în continuare îmbunătățiri. Procesul de reformă a aparatului judiciar trebuie continuat. S-au făcut puține progrese în reducerea nivelului corupției; este necesară o mai bună coordonare între diversele inițiative anti-corupție lansate. Sunt necesare progrese suplimentare cu privire la demilitarizarea Poliției și a celorlalte organe subordonate Ministerului de Interne.

Raportul notează că România a adoptat măsuri legislative, administrative și financiare, pentru soluționarea problemei copiilor instituționalizați; totuși, situația în acest sector rămâne critică, iar în unele județe au apărut momente de criză cauzate de utilizarea incorectă a fondurilor. Comisia va continua să monitorizeze acest sector pentru a se asigura că instituțiile de resort beneficiază de fonduri suficiente, astfel încât să se înregistreze o îmbunătățire a condițiilor de viață. Referitor la tratamentul minorității rome, menținerea în continuare a unor nivele înalte de discriminare reprezintă un motiv serios de îngrijorare.

Criterii economice

România nu poate fi considerată o economie de piață funcțională. România nu este capabilă să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii și nu și-a îmbunătățit substanțial perspectivele sale economice.

Realizările în domeniul stabilizării macro-economice rămân fragile din cauza progreselor insuficiente înregistrate în domeniul reformelor structurale. Cu privire la criteriul adoptării legislației, Raportul remarcă anumite evoluții, atât pozitive, cât și negative în dezvoltarea sectorială. Referitor la criteriul existenței capacității administrative necesare pentru punerea în practică a acquis-ului, Raportul concluzionează că administrația publică are în continuare o capacitate redusă.

Al patrulea Raport – 13 noiembrie 2001

Criteriul politic

În Opinia publicată în 1997, Comisia concluziona că România îndeplinește criteriul politic. De atunci, România a înregistrat progrese considerabile în consolidarea și aprofundarea ulterioară a stabilității instituțiilor sale ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectarea și protecția minorităților. În cursul anului trecut, alte evoluții pozitive au fost înregistrate. România continuă să îndeplinească criteriul politic stabilit la Copenhaga.

Eficiența legislativului s-a îmbunătățit considerabil, la fel ca și funcționarea de ansamblu a guvernului. A continuat reforma procedurilor juridice, iar punerea eficientă în practică a noii legislații privind achizițiile publice ar trebui să joace un rol important în lupta împotriva corupției – deși corupția rămâne o problemă gravă, în mare parte nerezolvată. Alte probleme specifice se referă la lipsa de progrese în realizarea reformei strategice a administrației publice și la necesitatea de a garanta pe mai departe independența sistemului judiciar.

Au fost înregistrate progrese semnificative în domeniul drepturilor omului. b#%l!^+a?Reforma sistemului de protecție a copilului este în curs de desfășurare; homosexualitatea nu mai este considerată o crimă; a fost adoptată legislație nouă, importantă în domeniul restituirii proprietății și al tratamentului de care trebuie să beneficieze aplicanții pentru azil și refugiații. Au fost luate unele inițiative în domeniul traficului cu ființe umane. Reformele viitoare ar trebui să vizeze modernizarea Codului Penal și creșterea responsabilității față de public a ofițerilor de politie, precum și asigurarea unor intervenții pe măsura faptelor comise. Ar trebui să se continue eforturile de îmbunătățire a condițiilor reale de trai din instituțiile de ocrotire a copilului. A fost aprobată noua legislație referitoare la extinderea utilizării limbilor minoritare și a fost adoptată o Strategie Națională pentru Îmbunătățirea Statutului Romilor. Eforturile trebuie să se focalizeze acum pe punerea în practică a strategiei, în scopul combaterii eficiente a discriminării în masa, precum și îmbunătățirii condițiilor de trai.

România a răspuns priorităților pe termen scurt din Parteneriatul de Aderare cu privire la criteriul politic prin îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați, prin progresul realizat în ceea ce privește reforma sistemului de protecție a copilului, prin adoptarea unei strategii naționale

pentru îmbunătățirea situației romilor și prin luarea de măsuri pentru sprijinirea programelor destinate minorităților. Referitor la prioritățile pe termen mediu, s-a înregistrat progres în îndeplinirea priorităților pe termen mediu legate de protecția copilului și s-au inițiat măsuri pentru îmbunătățirea accesului la educație al romilor. Cu toate acestea, acțiuni importante sunt încă necesare în următoarele domenii: strategia pentru îmbunătățirea situației romilor nu a fost încă pusă în practică; a fost adoptată legislație în domeniul anti-discriminării, dar nu este încă operațională; și demilitarizarea poliției nu a demarat încă.

Criteriul economic

România a făcut progrese în ceea ce privește crearea unei economii de piață funcționale și, deși nu ar putea face față, pe termen mediu, presiunii exercitate de concurența și forțele de piață din cadrul Uniunii, a luat măsuri care să-i permită dezvoltarea în viitor a acestei capacități, cu condiția să-și mențină angajamentul de a continua reforma economică.

România a continuat să înregistreze succese în domeniul adoptării legislației comunitare. Cu toate acestea, avansul înregistrat în domeniul transpunerii legislației nu b#%l!^+a?a fost întotdeauna însoțit de îmbunătățirea capacității administrative.

O preocupare centrală este legată de capacitatea României de aplicare și de asigurare a respectării acquis-ului comunitar. S-au făcut progrese reale în multe domenii, dar România trebuie acum să se concentreze mai mult pe următoarea etapă – aplicarea efectivă și asigurarea respectării legislației adoptate.

Al treilea Raport, 2002 – 9 octombrie

Criteriul politic

Progresele începute în 2001 au continuat și în 2002 și, în continuare, România îndeplinea criteriul politic. O reformă majoră a administrației a fost lansată, iar demilitarizarea poliției a început. Au fost înființate noi instituții pentru lupta împotriva corupției, care rămânea însă, în continuare, o problemă. Pentru îmbunătățirea sistemului judiciar, guvernul trebuia să reducă folosirea ordonanțelor, iar Parlamentul trebuia să își îmbunătățească capacitatea de a adopta legi. Drepturile omului și libertățile fundamentale erau respectate în România (situația copiilor instituționalizați s-a îmbunătățit, egalitatea de șanse era promovată, au fost dezvoltate instituțiile necesare pentru combaterea traficului de ființe). În ceea ce privește drepturile minorităților, legislația privind folosirea limbii materne a fost implementată fără probleme, iar Strategia pentru îmbunătățirea situației romilor era pe cale de a fi implementată.

În particular, trebuie redus numărul de ordonanțe guvernamentale și sporită capacitatea de examinare legislativă a Parlamentului. Reforma în sistemul judiciar a fost limitată. Sistemul judiciar este foarte constrâns de lipsa de resurse. În practică, implicarea Executivului în justiție nu a fost redusă. Pentru rezolvarea acestor probleme, reforma judiciară trebuie să constituie o prioritate politică și trebuie elaborată o strategie cuprinzătoare pentru îmbunătățirea funcționării sistemului judiciar.

Comisia sprijină anul 2007 ca dată pentru aderarea României și Bulgariei. Raportul de Țară subliniază următoarele:

România continuă să îndeplinească criteriul politic: s-au înregistrat progrese în domeniul protecției copilului, în tratarea minorităților și în demilitarizarea poliției, dar se poate face mult în reforma administrației publice, lupta anti-corupție și asigurarea libertății de exprimare. b#%l!^+a?

România nu îndeplinește însă criteriul economic, deși tendința pozitivă de anul trecut se menține: creștere economică, inflație în scădere și îmbunătățire disciplinei fiscale. Rămân însă probleme legate de arierate, privatizare și mediul de afaceri

România nu îndeplinește criteriul asumării obligațiilor de membru, deși s-a accelerat ritmul de aliniere legislativă; capacitatea administrativă de aplicare corectă a legilor este însă foarte scăzută.

Acest raport al Comisiei Europene referitor la România este critic în mai multe privințe. Astfel, corupția este considerată ca fiind foarte răspândita, ritmul de lucru al legislativului scăzut, iar deciziilor Guvernului le lipsește coerența. Cu privire la aspectele economice, au fost remarcate unele rezultate pozitive (o ușoară creștere economică, creșterea exporturilor, diminuarea deficitului fiscal); oricum, întârzierea reformelor structurale face ca România să nu fie văzuta ca o economie de piață funcțională. Totuși, România a continuat să facă progrese către o economie de piață funcțională, iar perspectivele de realizare a acestui obiectiv s-au îmbunătățit.

În ceea ce privește adoptarea aquis-ului comunitar, Raportul considera că România a înregistrat îmbunătățiri în legislația privind concurența, protecția mărcilor și a drepturilor de autor și transporturile. Progrese limitate – se spune în Raport – au fost înregistrate la libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor și a capitalului, protecția socială și politicile de combatere a șomajului; în același timp este nevoie de mai multe progrese la capitolele referitoare la mediu, agricultură, telecomunicații, tehnologia informației și protecția consumatorului. Buna și rapida derulare a negocierilor și adoptarea aquis-ului comunitar nu aduc însă automat România mai aproape de integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta deoarece reducerea distanței ce ne separa de Uniunea Europeană nu este numai o problema politică, legislativă sau tehnică, ci mai ales una de dezvoltare. După previziunile Băncii Mondiale, România are nevoie de o rată stabilă de creștere în următorii 20 de ani pentru a reduce la jumătate diferența de venit per capita față de nivelul mediu al Uniunii Europene.

În urma adoptării Raportului de țară, România a primit în decembrie 2002, o foaie de parcurs, care include măsurile ce trebuie luate pentru accelerarea pregătirii pentru aderare, precum și un calendar al aplicării acestor măsuri. Finanțarea pregătirilor b#%l!^+a?pentru aderare va crește, treptat dar semnificativ, începând cu 2004.

Raportul de țară al Comisiei Europene 2003 – România

Criteriile politice – România continuă să îndeplinească criteriile politice.

Există voință politică de a realiza reforma în justiție și administrație și au fost lansate, în ultimul an, o serie de inițiative pozitive de reformare a administrației publice și justiției. De exemplu, Statutul Funcționarului Public a fost revizuit și a fost inițiată o reorganizare majoră a sistemului instanțelor de judecată. Cu toate acestea, procesul de reformă este doar în faza de început. Administrația publică românească continuă să se caracterizeze prin proceduri greoaie, grad limitat de transparență și o capacitate limitată de punere în aplicare a politicilor publice. În sistemul judiciar trebuie să se realizeze atât o îmbunătățire a gestiunii cazurilor și consistenței deciziilor, cât și o creștere a gradului de independență a justiției. Aceste probleme cheie trebuie rezolvate urgent.

România trebuie, în continuare, să elaboreze o strategie având ca scop reforma politicilor și procesului legislativ. S-a înregistrat un oarecare progres prin restrângerea utilizării ordonanțelor de urgență. Adoptarea legilor pentru libertatea accesului la informație și transparența procesului legislativ reprezintă de asemenea o evoluție pozitivă, însă aceste legi nu au fost decât parțial puse în aplicare. Reforma constituțională a sistemului parlamentar trebuie însoțită de măsuri care să mărească capacitatea Parlamentului de a examina în mod efectiv proiectele de legi.

În România, corupția continuă să fie un fenomen larg răspândit și să afecteze societatea sub toate aspectele sale. O serie de măsuri importante au fost lansate în decursul perioadei de raportare, dar punerea în practică, pe ansamblu a politicii de combatere a corupției a fost limitată. Măsurile luate mai trebuie și să aibă efect și, în acest sens, sunt necesare eforturi substanțial sporite.

România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. Ea a înregistrat progrese apreciabile într-o serie de sectoare importante. Au fost create structuri pentru aplicarea legislației în domeniul anti-discriminării și au fost sancționate o serie de cazuri de discriminare. A fost consolidată capacitatea instituțională a Avocatului Poporului. Progresele deosebite în domeniul reformei sistemului de protecție a copilului, consemnate în raportul de anul trecut, au continuat și în acest an și s-au b#%l!^+a?înregistrat noi inițiative pentru consolidarea drepturilor minorităților naționale. A continuat aplicarea strategiei pentru comunitatea roma, deși lipsa resurselor a dus la rezultate limitate. În mod similar, deși procesul de restituire a proprietăților a continuat, el este departe de a fi finalizat.

Au fost inițiate reforme și în alte domenii, precum: modernizarea poliției, îmbunătățirea asistenței acordate persoanelor cu handicap, reducerea excluderii sociale, ameliorarea dialogului social. Până în prezent, activitățile principale din aceste domenii au constat în elaborarea de strategii și pregătirea cadrului legislativ. Chiar dacă propunerile de reformă a Codului penal reprezintă un pas înainte, sunt necesare în continuare eforturi sporite pentru a consolida libertatea de exprimare. Sunt de asemenea necesare măsuri suplimentare pentru a reduce suprapopularea în închisori.

Criterii economice

România poate fi considerată o economie de piață funcțională din momentul în care progresele deosebite înregistrate până acum vor fi în continuate în mod decisiv. Altfel spus, România va avea economie de piață funcțională dacă va continua reformele! În plus, se impune punerea în practică energică și susținută a programului de reformă structurală, pentru ca România să fie capabilă să facă față, în viitorul apropiat, atât presiunii concurențiale, cât și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene.

Al șaptelea raport, 6 octombrie 2004

În Opinia sa din 1997, Comisia a declarat că România îndeplinește criteriile politice. De atunci, a continuat să consolideze și să aprofundeze stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectul pentru minorități și protecția acestora. Această tendință s-a accelerat în ultimul an. România continuă să îndeplinească criteriile politice. S-au înregistrat progrese în domeniul reformelor administrative și judiciare. În mai 2004, a fost lansată strategia de reformă a administrației publice în domeniile reformei serviciului public, al descentralizării și deconcentrării, și al coordonării politicilor guvernamentale. Reforma serviciului public a înregistrat un start pozitiv. Înființarea Cancelariei Primului Ministru ar trebui să ducă la îmbunătățirea coordonării și coerenței politicilor guvernamentale. Recursul la ordonanțele de urgență a fost limitat la „împrejurări extraordinare”, însă acest lucru încă nu a dus la reducerea utilizării lor. Legile referitoare la b#%l!^+a?libertatea informației și transparența procesului legislativ trebuie încă să fie aplicate în totalitate. Revizuirea Constituției, în octombrie 2003, a contribuit la raționalizarea procesului parlamentar, conferind ambelor Camere responsabilitatea primară pentru diferite tipuri de legislație. Eforturile de a îmbunătăți procesul de decizie în domeniul politicilor, precum și procesul legislativ trebuie să continue. Sunt necesare eforturi sporite de întărire a guvernării la nivel local și regional pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a acquis-ului la aceste niveluri.

Nivelul migrării politice este relativ ridicat și a fost menționat ca o problemă de către observatorii internaționali. La alegerile locale din iunie 2003, 30% dintre primari aparțineau Partidului Social Democrat. La sfârșitul anului 2003, peste 60% dintre primari aparțineau acestui partid. Unele raporturi independente au remarcat o corelație între migrarea primarilor și alocarea fondurilor interne și ale Uniunii Europene!

Modul de administrare a cazurilor în tribunale și calitatea sentințelor trebuie îmbunătățite. Studii oficiale confirmă posibilitatea influențării de către executiv a deciziilor rezultate din procedurile judiciare. Cu toate acestea, schimbările legislative și de organizare introduse în sistemul judiciar din România ar trebui să sprijine independența și eficientizarea acestuia. Punerea lor în practică reprezintă o prioritate. Corupția în România continuă să fie un fenomen grav și larg răspândit. Legislația anti-corupție este în general bine elaborată, însă capacitatea acesteia de a ține sub control corupția va depinde de punerea sa efectivă în practică. În mod particular, este nevoie de eforturi suplimentare pentru a asigura independența, eficacitatea și responsabilitatea Parchetului Național Anticorupție. Acesta ar trebui să își concentreze eforturile pe investigarea corupției la nivel înalt.

România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale, înregistrând în continuare progrese în mai multe domenii. S-au semnalat rele tratamente ale Poliției. O problemă gravă rămâne și suprapopularea din închisori. România este țară de tranzit, de origine și de destinație a traficului cu ființe umane. Femeile continuă să fie sub-reprezentate în politică, doar 11% femei deputat și 5% în Senat, iar din 25 de ministere unul singur este condus de către o femeie.

Introducerea standardelor naționale pentru serviciile de protecție a copilului și a unor reguli stricte privind adopția internațională, care par să fie în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului, ar trebui să îmbunătățească și mai mult nivelul de protecție a drepturilor copilului. În ceea ce privește libertatea de b#%l!^+a?expresie, situația juridică a jurnaliștilor s-a îmbunătățit, însă situația economică a multor organizații de presă rămâne precară, fiind nevoie de eforturi suplimentare pentru a garanta independența media. Existența acestor trusturi media poate depinde de sprijinul politic sau al grupurilor de interese.

Rolul ONG-urilor în viața publică este minor. Persoanele cu dizabilități continuă să întâmpine dificultăți.

Deși restituirea terenurilor agricole este aproape finalizată, este nevoie de o abordare mai rapidă și mai transparentă în ceea ce privește continuarea restituirii imobilelor și a proprietăților religioase. Ar trebui susținute eforturile de a soluționa problemele legate de tratamentul necorespunzător în perioada de arest, traficul de ființe umane, și supra-aglomerarea din penitenciare.

Strategia cu privire la populația romă, care vizează explicit combaterea discriminării, este în curs de punere în practică, însă discriminarea de facto împotriva minorității rome rămâne larg răspândită. Sprijinul acordat unei abordări de tip inclusiv în educație reprezintă o dezvoltare pozitivă. Aceeași tendință încurajatoare a fost semnalată și în ceea ce privește sistemele de sănătate și de ocupare a forței de muncă.

Criteriul economic

Opinia din 1997 confirma deja eforturile substanțiale de reformă din partea autorităților române în vederea transformării economiei. De la data publicării Opiniei, structura și performanțele economice s-au îmbunătățit în mod semnificativ. A fost realizată stabilitatea macroeconomică, au fost finalizate reforme economice profunde, iar autoritățile române au demonstrat un angajament susținut către îndeplinirea criteriilor economice din procesul de aderare.

Din acest motiv, se poate conclude că România îndeplinește criteriul unei economii de piață funcționale. O punere în practică hotărâtă a programului său de reforme structurale ar trebui să permită României să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul Uniunii.

Negocieri

În cadrul negocierilor pentru aderare, au fost închise provizoriu 27 de capitole. România își îndeplinește, pe ansamblu, angajamentele luate în procesul de negociere, deși au putut fi observate întârzieri într-un număr de domenii specifice. Luând în considerare progresele înregistrate de la publicarea Opiniei, nivelul de aliniere b#%l!^+a?legislativă și capacitatea administrativă pe care România le are în acest moment, bilanțul punerii în practică a angajamentelor luate în procesul de negociere, precum și pregătirile în curs, Comisia se așteaptă ca România să fie gata să-și asume obligațiile de stat membru potrivit calendarului agreat. În perioada premergătoare aderării, România trebuie să-și continue pregătirile, potrivit angajamentelor luate în procesul de negociere

4.2.Progresele înregistrate de Bulgaria în vederea aderării

(așa cum reies din Rapoartele de țară ale Comisiei Europene)

Primul Raport, 1998

La 30 martie 1998 – a fost lansat în mod oficial procesul de aderare a Bulgariei la Uniunea Europeană. În mai 1998 Bulgaria a prezentat o primă versiune a Strategiei naționale de adoptare a acquis-ului comunitar PNAA. Iar procesul de examinare analitică a legislației – screening – a început la 3 aprilie același an.

Despre evaluarea recentă a relațiilor bilaterale se precizează că Bulgaria a b#%l!^+a?continuat să aplice corect Acordul European și a contribuit la buna funcționare a instituției mixte ; Uniunea Europeană a devenit un partener comercial important pentru Bulgaria, exporturile către Uniunea Europeană au crescut față de 1996.

Criteriul politic

Ajungem la criterii de aderare și la primul criteriu, cel politic – situația politică este stabilă după venirea la putere, în mai 1997 a guvernului M.Kostov. Este subliniată pozitiv modalitatea prin care Uniunea Forțelor Democratice (UFD) a contribuit la susținerea reformelor în vederea liberalizării economiei și integrarea în Uniunea Europeană precum și în alte structuri euro-atlantice. Integrarea în Uniunea Europeană constituie un obiectiv principal al politicii externe și o sursă de inspirație importantă pentru reformele naționale.

Democrația și statul de drept – Parlamentul continuă să funcționeze într-o manieră satisfăcătoare, competențele sale sunt respectate, iar opoziția participă la activitățile sale. În tot acest timp nu a intervenit nici o schimbare în rolul și puterile parlamentului bulgar. Puterea executivă – în general, instituțiile statului funcționează corect, ÎN CIUDA unei întârzieri a reformei administrației. Deși s-au lansat o serie de măsuri administrative vizând punerea în practică a reformei administrației – pentru o administrație publică eficientă, independentă și profesională. Totuși au fost adoptate o serie de măsuri – strategia națională de modernizare a sistemului administrativ, o lege a administrației publice.

În sfera puterii juridice – este remarcat debutul reformei în sistemul juridic, a cărui evoluție se caracterizează prin: modificările aduse codului de procedură penală – care mai trebuie însă îmbunătățit – și a codului de procedură civilă; ambele intră în vigoare începând cu 1 aprilie 1998. Crearea Curților de apel, Curtea supremă de apel și Curtea Supremă Administrativă – acestea suferă de lipsa unor judecători experimentați și familiarizați cu punerea în aplicare a noii legislații fondată pe acquis-ul comunitar.

Ceea ce este cu minus, ține de faptul că mai sunt necesare de o serie de măsuri complementare pentru buna funcționare a sistemului juridic dar mai ales pentru îmbunătățirea capacității de a pune în aplicare acquis-ul comunitar. Este regretabil că noua lege privind independența juridică nu a fost încă adoptată de către Parlament. Trebuie întreprinse eforturi complementare pentru a ameliora statutul judecătorilor și procurorilor pentru a fi diminuate riscurile corupției.

Lupta împotriva corupției

Corupția rămâne o problemă considerabilă în Bulgaria, deși guvernul a făcut din lupta împotriva corupției o prioritate. A fost elaborat un program de luptă împotriva b#%l!^+a?crimei organizate și a corupției. În plus sunt adăugate mai multe amendamente la codul penal. De asemenea sunt adoptate mai multe legi împotriva spălării banilor și a fost ratificată convenția care prevede lupta împotriva funcționarilor publici străini în tranzacții comerciale internaționale. În ciuda măsurilor luate, rămân încă necesare eforturi substanțiale pentru a înregistra rezultate tangibile, în acest sector.

Drepturile omului și protecția minorităților

Bulgaria a ratificat principalele instrumente internaționale în domeniul drepturilor omului, dar NU a semnat protocolul 6 a Convenției Europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale în ceea ce privește abolirea pedepsei cu moartea. La 9 octombrie 1997, Bulgaria a semnat convenția cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale, convenția europeană a naționalității și carta socială a Consiliului Europei, dar nu au fost încă ratificate. E bine și nu prea…drepturile civile și politice – protecția drepturilor civile și politice s-a îmbunătățit dar în același timp situația rămâne dificilă. Este descrisă evoluția recentă, notând pozitiv modificările aduse codului de procedură penală care au contribuit la ameliorarea drepturilor individuale în sistemul juridic, de asemenea transparența activității Ministerului de Interne este desemnat un instrument eficient împotriva eventualelor abuzuri de putere ale poliției și serviciilor de securitate. Însă această lege necesită adăugiri. Așadar, e bine însă…

Situația din închisorile bulgărești necesită încă o atenție în mod particular.

ONG-urile – reprezintă un factor de echilibru la nivel național și regional. Ele funcționează fără restricții din partea guvernului.

Drepturile economice, sociale și culturale

Acestea în general sunt respectate. Bulgaria a ratificat convenția 144 privind aplicarea normelor de muncă internaționale. Libertatea de exprimare a religiei este garantată. În ceea ce privește religiile „netradiționale” și recunoașterea acestora, climatul pare să găsească soluții practice. Drepturile și protecția minorităților – situația romilor. În materie de respectarea drepturilor și protecția minorităților nu s-a înregistrat decât o evoluție lentă. Situația socială a romilor trebuie încă îmbunătățită. Totuși, un prim pas a fost făcut în decembrie 1997, când Bulgaria a adoptat un decret prin care instituie un Consiliu al afacerilor etnice și demografice (CNAED), alcătuit din reprezentanți ai guvernului și ai diverselor minorități. Are ca obiect de activitate b#%l!^+a?elaborarea și propunerea de strategii de politică demografică, astfel încât să încurajeze toleranța și integrarea grupurilor etnice și a minorităților. – integrarea romilor rămâne totuși o problemă majoră, cu precădere discriminarea din toate sferele vieții sociale (școală, loc de muncă, securitate socială, sănătate), și sub-reprezentarea acestora în organismele de decizie. Dificultățile economice ale Bulgariei continuă să afecteze și comunitatea de romi. Consiliul național consideră situația socială a romilor drept una dintre problemele cu o nevoie urgentă de rezolvare. Minoritatea turcă a fost integrată în totalitate și se bucură de reprezentare politică. Nu au fost semnalate nici un fel de probleme legate de drepturile lor la educație și de folosire a limbii minorității.

Evaluare generală

Parcursul evolutiv confirmă că Bulgaria respectă criteriile politice de la Copenhaga. Dar a progresat prea puțin în lupta împotriva corupției, în reforma administrației, în integrarea socială a romilor, reforma instituțiilor juridice.

Criterii economice

În avizul Comisiei Europene din 1997, situația economică a Bulgariei, nu este în măsură să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței interne. Rezultatele economice nu sunt cu mult mai bune decât de la jumătatea lui 1997. În general deși are progrese, în vederea unei economii de piață viabile, Bulgaria va trebui să depășească unele lipsuri grave pentru a putea face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață. E nevoie de stabilitate economică, de accelerare a reformelor.

Implementarea acquis-ului comunitar

Programul național bulgar de adoptare a acquis-ului comunitar a fost adoptat de Consiliul de Miniștrii și prezentat Comisiei Europene la 30 martie 1998, atunci când s-a lansat procesul de aderare. În ansamblu este vorba despre un document complet, bine structurat și concis, care reia prioritățile parteneriatului de aderare. Bulgaria a precizat că acest document este un prim proiect și că va fi revizuit în funcție de adăugirile formulate de către Comisie. Mare parte dintre prioritățile pe termen scurt sau mediu, se regăsesc în programul național de adoptare a acquis-ului, ceea ce reflectă voința Bulgariei de a progresa în implementarea acquis-ului. Totuși există domenii care nu sunt suficient acoperite – lupta împotriva corupției, reformele economice, politica în domeniul concurenței, , mediu, energie, politică regională și administrație publică.

b#%l!^+a?

Al doilea Raport, 13 octombrie 1999

Bulgaria continuă să aplice corect Acordul European și a contribuit la buna funcționare a instituțiilor mixte. Impactul Phare este pozitiv. Ajutorul de tip Phare a contribuit la adaptarea Bulgariei spre o economie de piață funcțională și o societate democratică.

Criteriul politic

Situația politică a rămas stabilă în perioada analizată.

Democrația și stat de drept – Parlament – nu a intervenit nici o schimbare semnificativă în rolul și atribuțiunilor sale. Opoziția are un rol activ. Puterea executivă – rezultatele reformei administrative este încă limitată, dar s-au înregistrat progrese o dată cu intrarea în vigoare a legii administrației publice. Putere juridică – se continuă reforma sistemului juridic. În octombrie 1998, reforma sistemului notarial – de la această dată, toți notarii publici sunt independenți și autonomi. Codul de procedură penală a fost modificat, aduce îmbunătățiri drepturilor și libertăților fundamentale. Codul de procedură civilă constituie de asemenea obiectul unor modificări. În cida acestor măsuri pozitive, reforma juridică trebuie să continue – transparență, capacitatea de a aplica acquis-ul comunitar.

Măsuri împotriva corupției

Corupția rămâne o problemă de interes major în Bulgaria. Raportul reamintește de problema micii corupții. Sectoarele cele mai afectate de corupție sunt serviciile vamale, serviciile medicale, universitățile, poliția, autoritățile fiscale, curțile și tribunalele. Bulgaria a ratificat principalele convenții anti-corupție. În ciuda măsurilor luate de către guvern, încă sunt necesare eforturi mari pentru ca lupta împotriva corupției să dea roade.

Drepturile omului și protecția minorităților – Bulgaria a ratificat majoritatea convențiilor legate de drepturile omului. În septembrie 1998 a semnat Carta socială europeană a Consiliului Europei. În mai 1999, ratifică convenția-cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale și semnează protocolul 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale. A ratificat de asemenea protocolul 2 – drepturile civile și politice. Mai trebuie să ratifice protocoalele 4 și 7 a convenției europene pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale. b#%l!^+a?

Drepturile civile și politice – după precedentul raport, protecția drepturilor civile și politice s-a ameliorat sigur, dar mai există probleme legate de buna funcționare a diverselor organisme responsabile de aplicarea legii. Este criticată delincvența juvenilă, drepturile acestora de apărare. Situația globală în ceea ce privește libertatea de exprimare, libertatea presei și accesul la informații publice s-a îmbunătățit prea puțin. Independența media devine sursă de preocupare.

Minoritatea romă continuă să sufere, să fie discriminați, mai ales în administrația publică.

Bulgaria îndeplinește criteriul politic. Dar rămân priorități de maximă rezolvare romii, corupția, sistemul juridic.

Criteriul economic – Bulgaria a continuat să progreseze în vederea înfăptuirii unei economii de piață viabile, dar mai trebuie să aplice măsuri complementare, nu este încă în măsură să reziste presiunii pieței concurențiale.

Al treilea Raport, 8 noiembrie 2000

Criteriul politic

Democrație și stat de drept – Parlament – a continuat să funcționeze normal. A jucat un rol semnificativ în procesul integrării europene, atât la nivel politic cât și la nivel tehnic. În urma deciziei de la Helsinki privind deschiderea negocierilor, Parlamentul a creat Consiliul de integrare europeană.

Reforma din sistemul juridic a progresat de la ultimul raport, au fost adăugate modificări suplimentare la codul de procedură civilă și penală, care au și intrat în vigoare. Totuși, român necesare o serie de noi modificări importante pentru ca sistemul juridic bulgar să devină o structură puternică, eficientă și profesională capabilă să garanteze respectul absolut al legii.

Corupția continuă să rămână o problemă considerabilă în Bulgaria. Încă există corupție la diferite niveluri ale administrației publice care duc la alterarea climatului politic, social și economic al țării. Totuși, Bulgaria a adoptat legi prin care invită funcționarii publici să-si declare averile, etc., în plus a ratificat Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva corupției.

Bulgaria continuă să îndeplinească criteriul politic. Însă sistemul juridic, corupția b#%l!^+a?problema romilor sunt slăbiciuni care mai trebuie remediate.

Criteriul economic

Evaluare economică – se remarcă o ușoară creștere economică însă, Bulgaria nu este capabilă să facă față presiunilor concurențiale și nu are o economie de piață funcțională.

Al patrulea Raport, 13 noiembrie 2001

Criteriul politic

Bulgaria continuă să îndeplinească criteriul politic. A progresat prin adoptarea unor legi legate de statutul funcționarului public, precum și prin aprobarea unui cod etic al acestuia. Bulgaria a organizat alegeri generale pe 17 iunie 2001, când la guvernare vine Mișcarea Simeon II. OSCE a raportat evenimentul ca pe unul desfășurat democratic. Însă lipsește un cadru legal privind observatorii naționali și internaționali la alegerile generale. Guvernul bulgar a luat notă de aceste recomandări.

Adoptarea strategiilor împotriva corupției și în sprijinul sistemului juridic, de către noul guvern constituie un avans remarcabil. Sunt precizate progresele legate de drepturile omului și situației în materie de tratamentele polițienești, care au fost îmbunătățite.

Crearea unei Agenții pentru protecția copilului și a unui Consiliul Consultativ național pentru protecția copilului sunt rezultate importante pentru ameliorarea acestui sector însă, rămân necesare eforturi substanțiale pentru ca acestea să devină operaționale.

Romii se confruntă cu respingerea societății, sunt discriminați, situație care în loc să se limiteze devine tot mai răspândită. Singurele care se preocupă de acest sector al minorității rome sunt organizațiile internaționale.

Criteriul economic

Bulgaria e aproape de a avea o economie de piață funcțională. Ea trebuie însă să facă față presiunilor concurențiale.

Al cincilea Raport, 9 octombrie 2002

Criteriul politic – situația politică a rămas stabilă în cursul anului. Obiectivul principal al clasei politice este aderarea la Uniunea Europeană. În februarie 2002, Parlamentul național a adoptat o strategie națională privind accelerarea negocierilor b#%l!^+a?Bulgariei în vederea aderării la Uniunea Europeană. În iulie 2002 au loc multiple dezbateri prin care a fost recunoscută necesitatea modificării Constituției înaintea aderării. În noiembrie 2001 au loc alegeri prezidențiale în urma cărora a fost ales Georgi Parvanov.

Democrație și stat de drept – Parlamentul a continuat să funcționeze corect. Puterea executivă – reforma administrației publice a continuat să progreseze în comparație cu ultimul raport – revizuirea cadrului legislativ urmată de adoptarea unei strategii de modernizare a administrației publice. A fost creat un Minister al energiei și resurselor energetice, și un ministru al integrării europene începând cu mai 2002. Reforma administrației publice este o prioritate a programului guvernamental, adoptarea strategiei de modernizare în iunie 2002

Putere judecătorească – după adoptarea în octombrie 2001 a reformelor în sistemul juridic, Bulgaria a îndeplinit progrese considerabile. Scopul strategiei de reforme juridice constă în elaborarea de norme europene în domeniul resurselor umane, gestionarea administrației și infrastructura sistemului juridic. În ciuda progreselor evidente realizate recent în vederea reformei, sistemul juridic rămâne slab și fără schimbări concrete.

Măsuri împotriva corupției – În octombrie 2001 a fost adoptată o strategie națională de luptă împotriva corupției și un plan de acțiune pentru punerea în practică a acestei strategii, pentru perioada 2002-2003, desemnând instanțe responsabile de punerea în aplicare a acestui plan. Lupta împotriva corupției reprezintă o prioritate comună atât pentru guvern cât și pentru societatea civilă. Drepturile omului și protecția minorităților – nu a fost adoptată nici o legislație anti-discrimnare. Drepturi civile și politice – Bulgaria țară de origine, de tranzit și de destinație a traficului de ființe umane. Condițiile din închisori.

Evaluare generală – s-au înregistrat progrese sensibile la nivelul sistemului juridic.

Criteriul economic – Bulgaria are o economie de piață funcțională, care trebuie să fie în măsură să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței în Uniunea Europeană!

Al șaselea Raport, 2003

Criteriul politic

În septembrie 2003 a fost adoptată modificarea Constituției prin care au fost b#%l!^+a?introduse o serie de modificări utile reformei din sistemul juridic. Puterea executivă – conform strategiei de modernizare a administrației publice Bulgaria a continuat să evolueze, prin adoptarea unui număr de texte legislative. Însă mai sunt necesare eforturi susținute pentru o administrație publică calificată și eficientă în cel mai scurt termen. În octombrie 2002 a fost creat Ministerul Tineretului și Sporturilor și un Consiliu de modernizare a administrației publice în martie 2003.

În aprilie 2002 a fost creată o Direcție de legislație a dreptului european. Un alt aspect pozitiv este remarcat prin existența unui raport anual al administrației publice în care sunt publicate principalele performanțe ale acestui domeniu. Transparența procesului legislativ s-a îmbunătățit datorită consultărilor periodice și sistematice cu societatea civilă și partenerii din domeniul social și economic. Un exemplu relevat se referă la cooperarea în lupta împotriva corupției.

Raportul descrie detaliat sistemul juridic din Bulgaria.

Opinia publică continuă să considere corupția o problemă extrem de gravă, deși guvernul continuă să acorde maximă prioritate luptei împotriva corupției. Eficiență scăzută a planului de acțiune și a strategiei naționale de luptă împotriva corupției.

Bulgaria continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. Sunt remarcate totuși tratamentele degradante ale poliției, traficul cu ființe umane și discriminarea romilor.

Criteriul economic – Bulgaria are economie de piață funcțională !

Al șaptelea Raport, 2004

Criteriul politic

Bulgaria continuă să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga.

Au fost înregistrate progrese datorate implementării programului național pentru modernizarea administrației publice, vizând consolidarea unui cadru legal în acest domeniu. Însă mai sunt necesare eforturi susținute pentru a pune în practică un serviciu public calificat, eficient, în măsură să aplice acquis-ul comunitar. Sectorul administrației publice nu dispune de un Minister, dar beneficiază de susținerea unei direcții a Consiliului de Miniștrii. Nu există nici o altă instanță centrală responsabilă de coordonarea și funcționarea administrației publice și a serviciului public în general. b#%l!^+a?

Puterea juridică – nici structura puterii juridice, nici funcțiile și competențele Curții Constituționale nu s-au schimbat după ultimul raport. Totuși, Bulgaria a continuat procesul de reformă printr-o serie de acte legislative modificate și adoptate.

Corupția rămâne o problemă gravă pe care Bulgaria trebuie să o rezolve cu eforturi susținute și măsuri eficiente. Cadrul legal în ceea ce privește protecția copilului a fost îmbunătățit.

Drepturi civile și politice – s-au raportat rele tratamente ale Poliției, iar persoanele de etnie romă se numără printre victime. Bulgarria continuă să fie țară de origine, de tranzit și de destinație a traficului de ființe umane. Sunt reamintite condițiile din închisori, supraaglomerarea.

Libertatea de exprimare este asigurată prin lege.

4.3. Progresele inregistrate de Croatia dupa integrarea in Uniunea Europeana

Eligibilitatea în cadrul noilor programe Având în vederea calitatea Croației de stat membru cu drepturi depline al UE, regiunile sale vor fi eligibile pentru asistență în cadrul obiectivelor de convergență și cooperare teritorială. Programele de preaderare IPA se vor transforma automat în FEDR, FSE și fondurile de coeziune. Totalul fondurilor alocate prin aceste programe va fi aproape dublu, întrucât la cele 537 milioane EUR alocate din fostele fonduri IPA se vor adăuga 450 milioane EUR din FSE, FEDR și fondurile de coeziune. Perioada de absorbție a celor 450 milioane EUR – fonduri nou-alocate – va fi extrem de scurtă – de numai 3 ani și jumătate. Astfel, autoritățile naționale și Comisia Europeană au convenit asupra consolidării structurilor de management și menținerii accentului pe aceleași priorități sectoriale, precum și asupra creării unui „rezervor” de proiecte mature. Programele viitoarei perioade 2014-2020 În paralel cu elaborarea și implementarea acestor prime programe de coeziune, Croația pregătește în prezent acordul său de parteneriat, care stabilește cadrul pentru fondurile structurale și de investiții europene aferente perioadei 2014-2020.

În proiectul CFM 2014-2020, se propune alocarea a aproximativ 8 000 milioane EUR Croației pentru programele de coeziune. Suma respectivă reprezintă o cotă b#%l!^+a?importantă din investițiile realizate pe viitor în această țară. Autoritățile croate au depus deja eforturi considerabile în vederea adaptării strategiilor sectoriale și a programării resurselor financiare publice în conformitate cu obiectivele strategiei Europa 2020.

La nivelul întregii țări au loc consultări intense pentru a decide cu privire la prioritățile de finanțare și a identifica proiectele adecvate pentru țară. În documentul de poziție al Comisiei Europene din ianuarie 2013, aceasta a sugerat investirea sprijinului de coeziune în dezvoltarea competitivității printr-o susținere puternică a IMM-urilor și a sectorului cercetării și inovării. Mai mult, documentul respectiv prevede necesitatea unor programe destinate adaptării sistemului de ocupare a forței de muncă și a pieței muncii în vederea exploatării la maximum a resurselor naturale, a creșterii eficienței administrației publice și a consolidării dialogului social. Experiența celor mai recente state membre a arătat că fondurile structurale și de investiții europene pot contribui în mod esențial la creșterea economică. Este de așteptat ca aceste fonduri să ofere Croației un sprijin important și constant pentru creșterea competitivității și bunăstării și pentru consolidarea parteneriatului cu regiunea Europei de Sud-Est, cu regiunea Europei Centrale și cu toate statele membre.

La 18 aprilie, Comisia Europeană a prezentat un raport privind rezultatele politicii de coeziune în statele membre în această perioadă de criză. Pe scurt, mesajele principale se referă la faptul că există din ce în ce mai multe dovezi clare că programele obțin rezultate privind o gamă largă de priorități politice și de state membre. Programele politicii de coeziune au demonstrat că au flexibilitatea de a reacționa în fața crizei, dar rămân încă multe lucruri de îndeplinit și există riscuri în unele domenii strategice. Comisia este dispusă să ia în considerare o nouă reprogramare și reducerea cofinanțării naționale, acolo unde aceasta se justifică, iar ținta este creșterea și crearea de locuri de muncă. Există lecții importante care se desprind din programele trecute și actuale. Evaluarea și utilizarea indicatorilor trebuie să fie consolidate pentru susținerea unei mai bune programări pe viitor. „Raportul strategic” privind implementarea programelor politicii de coeziune 2014-2020 reunește datele disponibile, majoritatea de la sfârșitul anului 2011, din toate cele 27 de state membre, și programele de cooperare( 1 ). Acesta reprezintă un exercițiu important de coordonare la nivelul a 434 de programe, 273 de b#%l!^+a?regiuni și 27 de state membre, care include cele trei fonduri – Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune. Prin aceste fonduri UE, politica de coeziune investește 347 miliarde EUR sau 35 % din întregul buget UE în perioada 2007-2013. Obligația impusă de raportul strategic se aplică în cazul Comisiei și al celor 27 de state membre, acestora solicitându-li-se să prezinte rapoartele naționale respective până la sfârșitul anului 2012 și să explice rolul lor în gestionarea acestui buget extrem de mare.

Efectele crizei și reacțiile la aceasta Potrivit rapoartelor naționale, efectele crizei economice și financiare s-au resimțit peste tot, însă momentul la care aceasta a survenit și severitatea efectelor variază. De asemenea, variază și rolul politicii de coeziune în cadrul strategiilor naționale de dezvoltare ale statelor membre. În general, statele membre mai dezvoltate au mizat pe sprijinul din politica de coeziune pentru investițiile pe termen mediu și lung în inovare, IMM-uri și piața muncii. Aceste state au raportat unele modificări în ceea ce privește nevoile lor investiționale, însă au optat, în principal, pentru programele naționale în vederea contracarării șocurilor de moment generate de recesiune. În aceste țări, reprogramarea a fost limitată, întrucât obiectivele strategice inițiale sunt considerate încă valabile. Statele membre mai puțin dezvoltate, precum și cele care beneficiază în continuare de sprijin de „convergență” au recunoscut, în general, importanța politicii de coeziune pentru sprijinirea investițiilor publice. Totuși, acest grup de state nu este unul omogen. Câteva dintre ele, puține la număr, au depășit perioada de recesiune și au revenit pe o traiectorie de creștere. Altele au avut nevoie de un sprijin „programatic” pentru restabilirea stabilității macroeconomice, precum Irlanda, Grecia, Letonia, Portugalia și România. În aceste țări, Comisia a reac- ționat în fața climatului economic inedit prin reprogramări semnificative și prin reducerea cofinanțării naționale, pentru a face față dublei provocări legate atât de schimbările intervenite în planul nevoilor socioeconomice, cât și de capacitatea redusă de cofinanțare a autorităților naționale. La nivelul UE-27, au fost realocate aproximativ 36 miliarde EUR pentru a răspunde nevoilor socioeconomice în schimbare – 90 % dintre aceste transferuri au fost adoptate în perioada 2011-2012. În paralel, obligația de a asigura o cofinanțare publică națională de aproximativ 15,5 miliarde EUR a fost eliminată din programe în unele state membre, pentru a urgenta investițiile din resursele UE.

Măsurarea progreselor În cadrul unei perioade de programare, acest raport b#%l!^+a?reprezintă cea dintâi ocazie de evaluare a progreselor intermediare în ceea ce privește realizările sau rezultatele înregistrate. Astfel de date nu au fost până în prezent disponibile Comisiei sub o formă care să permită analizarea și prezentarea acestora.

Prin analiza datelor privind realizările, cheltuielile și selecția proiectelor, ni se oferă o imagine mai clară, deși în continuare imperfectă, a progreselor înregistrate. Ratele de selecție a proiectelor și rata de cheltuieli nu urmează tipare identice de la un stat membru la altul. Unele programe au selectat toate proiectele, însă înregistrează rate reduse de cheltuieli. Altele mai au încă o serie de proiecte de selectat, însă ratele lor de cheltuieli sunt ridicate. Deși nu ar trebui să ne așteptăm la structuri identice (combinațiile de investiții, criteriile de selecție și capacitatea instituțională diferă), se insistă asupra necesității de a fi precauți. Selecția proiectelor nu este suficientă pentru a garanta implementarea financiară sau obținerea rezultatelor adecvate care vor genera creștere și locuri de muncă. Deși nu ar trebui să ne așteptăm la structuri identice (combinațiile de investiții, criteriile de selecție și capacitatea instituțională diferă), se insistă asupra necesității de a fi precauți. Selecția proiectelor nu este suficientă pentru a garanta implementarea financiară sau obținerea rezultatelor adecvate care vor genera creștere și locuri de muncă. În acest raport, Comisia identifică domeniile de investiții care necesită luarea de măsuri menite să accelereze selec- ția și execuția proiectelor cofinanțate în perioada 2007- 2013, în vederea atingerii obiectivelor stabilite. În special, există aparente întârzieri la nivelul unor sectoare strategice cheie, cum ar fi cercetarea și inovarea, investițiile TIC, căile ferate, energiile regenerabile și consolidarea capacității, în diferite grupuri de state membre. În unele cazuri, progresele lente înregistrate la nivelul anumitor teme sunt însoțite de progrese rapide la nivelul altor teme. Aceasta indică faptul că, în lipsa unor corecții, strategiile și obiectivele inițiale nu vor fi respectate. Posibile îmbunătățiri În concluzii, Comisia a evidențiat două mesaje principale. Statele membre trebuie să pună foarte clar accentul pe îndeplinirea obiectivelor programelor aflate în derulare. Miza este enormă. Peste 50% din fondurile disponibile nu au fost încă solicitate, luând în considerare activitatea investițională din economia reală. Comisia va colabora cu statele membre și ia în calcul reprogramarea în acele cazuri în care aceasta va contribui la creștere și la crearea de locuri de muncă. De asemenea, raportul subliniază relevanța reformelor profunde ale politicii de coeziune b#%l!^+a?2014-2020, negociate în prezent de Parlamentul European și guvernele UE, printre care se numără o concentrare mai strategică a resurselor pe priorități cheie și un accent mai mare pe rezultate și evaluare. Rezumatul raportului de sinteză prezentat în articolul urmă- tor a oferit material analitic independent suplimentar în sprijinul analizei rapoartelor strategice naționale efectuate de Comisie. Raportul strategic va intra în dezbatere în cadrul instituțiilor UE relevante.

Concluzii

Această lucrare a încercat să urmărească pașii parcurși de România, Bulgaria si Croatia pe calea aderării, să evalueze opinia Comisiei Europene din rapoartele de țară, b#%l!^+a?pentru a compara aceste informații ulterior. Am reușit să deslușesc calendarul aderării și să realizez că întra-adevăr opinia Comisiei Europene este crucială. Rapoartele Comisiei s-au dovedit instrumente utile în promovarea de reforme în cele două state. Ei bine, iată desfășurătorul procesului de aderare pentru cele două candidate, conform publicațiilor Centrului de Informare al Comisiei Europene. Ca răspuns la cererile de aderare prezentate de România, Bulgaria si Croatia, în decembrie și respectiv iunie 1995, Comisia și-a exprimat în 1997 Opinia asupra aderării acestor două țări, apoi a evaluat stadiul pregătirilor acestora, în anii următori, ceea ce a condus la începerea negocierilor de aderare în februarie 2000. Acestea s-au desfășurat în cadrul unei conferințe interguvernamentale, ce includea reprezentanți ai statelor membre UE și din fiecare țară candidată, și în care Comisia a jucat un rol important.

Întrebările inițiale, cele de la începutul cercetării propuse și-au găsit răspunsuri fie în partea descriptivă a lucrării, în prezentarea parcursului procesului de negociere pentru cele două țări, fie în sumarul rapoartelor de țară. Astfel, ipoteza de la care am plecat se confirmă, posibilitatea decuplării celor două state rămâne viabilă și depinde foarte mult de eforturile pe care le va face România, dar și Bulgaria în acest sens. De România depinde mai mult dacă la 1 ianuarie 2007 vor adera 1 sau 2 membri. Nu spun acest lucru într-un mod categoric, dar parcursul raportărilor Comisiei Europene nu sunt suficient de optimiste pentru țara noastră, nu au găsit o ameliorare treptată, aceasta nu înseamnă că nu există rezultate dar e nevoie de timp ca acestea să se regăsească într-o stabilitate în diverse domenii. Efectele întârzie să apară deși au fost luate măsuri concrete.

Voința Uniunii Europene este de a ține cele trei state împreună și de a-și respecta angajamentele privind extinderea, fapt reiterat în cadrul Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 iunie 2005. În același sens Comisarul European pentru Extindere, Olli Rehn a declarat că „Încheierea negocierilor și semnarea Tratatului de aderare înseamnă că s-a ajuns la un acord privind termenii și condițiile aderării la Uniunea Europeană.

Așadar nu trebuie ca România, Bulgaria si Croatia să se culce pe lauri, mai sunt multe de făcut în anii ce urmeaza pentru a realiza progrese în materie de reforme astfel încât cele două țări să satisfacă în totalitate și la timp ansamblul criteriilor de aderare.

Pentru a încheia într-o notă optimistă am să prezint câteva concluzii desprinse b#%l!^+a?din EUROBAROMETRUL 62.2004 de Opinie Publică, care pentru prima dată cuprinde un Raport Național pentru România. Acesta a fost efectuat, la cererea Comisiei Europene, în perioada octombrie-noiembrie 2004, în cele 25 de state membre ale UE, în cele 4 state candidate (România, Bulgaria, Croația și Turcia) și în partea de nord a Ciprului. Este primul Eurobarometru realizat după aderarea la UE a 10 noi țări, la 1 mai 2004, într-un climat bogat în evenimente.România este în topul țărilor care au o mare încredere în Uniunea Europeană. 74% din cei intervievați și-au exprimat încrederea în Instituțiile Uniunii Europene. Uniunea Europeană se află pe locul 2 în topul încrederii românilor, după Biserică și înaintea armatei. Iar așteptările românilor privind rolul UE sunt printre cele mai ridicate. Așadar integrarea în Uniunea Europeană reprezintă pentru România nu numai un deziderat politic ci și o dorință larg împărtășită.

Bibliografie

I. Cărți

Avram, Ion, Uniunea Europeană și aderarea României, Editura Sylvis, București, 2001;

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană,

Editura Trei, Bucureșți, 2001;

Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura Politică ALL, b#%l!^+a?București,

1999, Partea I – Evoluția procesului european 1945-1983. Extinderea.;

Brissot, Sandrine, L’Union Européenne dans le XXI e siècle, Editura Foucher, Paris, 2001,

Capitolul 2, Comment L’UE est-elle constituée?, paginile 26-36;

Crampton, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea …și după, Editura Curtea Veche,

București, 2002, pagina 476;

Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune.

Dezvoltare., Editura Matrix Rom, București, 2001;

Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001;

Filipescu, Ioan, P., Fuerea, Augustin, Drept instituțional comunitar european, Capitolul I –

Europa și construcția comunitară, Secțiunea a II-a –

Evoluția construcției comunitare, Editura Actami,

București, 1994;

Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002;

Irimia, Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea

Europeană, coordonator Popa, Ioan, teză de doctorat, Academia de Studii

Economice, București, 2000;

Jinga, Ion, Uniunea Europeană, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 1993;

Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Integrarea europeană – dicționar de termeni comunitari, Editura

Lumina Lex, București, 2000;

Mocanu, Oana, Voicu, Alina, coordonator Idu Nicolae, Analiza comparativă a stadiului

negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor

candidate din Europa Centrală și de Est, Editura b#%l!^+a?Institutul

European din România, București, 2001;

Motoc, Iulia, Uniunea Europeană – dreptul și politica extinderii la Est, Editura Paideia,

București, 2001, Capitolul II, Relațiile Uniunii Europene cu statele din Est,

paginile 61-80;

Pinder, John, European Community, The Building of a Union, Capitolul 3, From six to twelve,

Paginile 43-60, Editura Oxford University Press, New York, 1991;

Pîrvulescu, Cristian, Instituții și politici publice, Editura Trei, București, 2002;

Popescu, Roxana Mariana, Dumitrașcu, Mihaela, Augustina, coordonator Fuerea, Augustin, Drept comunitar european,Caiet de seminar, Editura PROUNIVERSITARIA,

București, 2004.

Pordea, G.A., Unificarea Europeană(Problematica Europei Unite), Editura Europa Nova, 1995

Tănase, Ionuț, Comunicare politică și integrare europeană,Editura Risoprint, Cluj Napoca,

2003;

Thatham, Allan, Osmochescu, Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Traducători Victor

Munteanu, Eugen Osmochescu, Capitolul XVII, Editura

Arc, 2003;

Savu, Dana Victoria, Integrare Europeană:dimensiuni și perspective, Editura Oscar Print,

București, 1997;

Vese, Vasile, Ivan, Adrian L., Istoria Integrării Europene, Colecția Syllabus Historia, Editura

Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001; b#%l!^+a?

Wallace, Helen, Wallence, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura ARC,

Chișinău, 2004, Traducere Genoveva Bolea, Capitolele 16 –

Extinderea spre est;

Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București,

1998;

II. Reviste de specialitate

Revista Probleme economice, Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, vol.114/2004, 58/2003, Editat de Centrul de informare și documentare economică, București, Institutul Național de Cercetări Economice

Revista Română de drept comunitar, Editura Rosetti, București

III. Site-uri

Centrul de Informare al Comisiei Europene în România http://www.infoeuropa.ro,

– Secțiunile Aderarea României – Sectoare, Criterii de aderare, Despre negocierile de aderare, Raportul de țară 1998 – 2004, Capitole de negociere, Clauza de salvgardare, Instituțiile din România; Uniunea Europeană – Procesul de extindere a Uniunii Europene, State în curs de aderare și state candidate; Publicații și resurse – Studii cu privire la aderare, Publicații documentare;

Portalul Europa http://www. europa.eu.int/comm/enlargement/index.htm

– Politica de extindere

http://www. europa.eu.int/comm/enlargement/members/default.eu.htm

http://www.europa.eu/comm/enlargement/romania/index.htm

http://www.europa.eu/comm/enlargement/bulgaria/index.htm

http://www.notre-Europe.asso.fr b#%l!^+a?

Ministerului Integrării Europene din România http://www.mie.ro/mie.htm Secțiunile Armonizare legislativă, Consiliul Consultativ – Procesul de negociere – despre capitole, Publicații MIE

Centrul de Informare al Comisiei Europene în Sofia, http://www.evropa.bg, Secțiunile EU and Bulgaria, History of relations

Ministerului de Externe al Bulgariei http://www.mfa.government.bg

BBC http://www.bbc.co.uk./europe/country_profiles

Site informații Uniunea Europeană http://www.uinuneaeuropeană.go.ro

Institutul European din România http://www.ier.ro

http://www.dadaaalos-europe.org/rom

Știri, politici europene și activitatea Uniunii Europene on-line http://www.euractiv.com/Article

Banca Mondială http://www.worldbank.org.ro

Decada incluziunii sociale Roma – http://www.worldbanck.org-roma

IV. Publicații și broșuri :

Centrul de Informare al Comisiei Europene din România

„10 întrebări despre negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană”

„10 întrebări despre beneficii și costuri ale aderării României la Uniunea Europeană”

„Extinderea Uniunii Europene – întrebări frecvente”

„Trei organizații europene: Uniunea Europeană, Spațiul Economic European, Asociația europeană a Liberului Schimb”

„Aderarea României la Uniunea Europeană – capitole de negociere”

„Extinderea spre Est – pe agenda Consiliului European”

„Marile etape ale construcției europene”

„State candidate la integrare în Uniunea Europeană”

Banca Mondială

„The World Bank and Anticorruption in Europe and Central Asia, Enhancing b#%l!^+a?Transparency, Voice and Accontability”

„Decada incluziunii sociale – Roma – 2005 – 2015”

IV. Studii de specialitate

Proiectul Harta actorilor și problemelor aderării la Uniunea Europeană, volum de studii publicat de Fundația pentru o Societate Dechisă

Monitorizarea Procesului de Aderare la Uniunea Europeană – Corupția și politicile de combatere a corupției,(programul de Monitorizare a Aderării la Uniunea Europeană (EUMAP) volum publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapest, Hungary, 2002

Monitorizarea Procesului de Aderare la Uniunea Europeană – Capacitatea Justiției în România, volum publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapest, Hungary, 2002

Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, volum coordonat de Fundația pentru o Societate Deschisă, Editura Polirom, 2001

b#%l!^+a?

V. Documente oficiale

Documente emise de Comisia Europeană – Rapoartele anuale de țară ale României disponibile pe site-ul Ministerului Integrării Europene http://www.mie.ro și Rapoartele anuale de țară ale Bulgariei disponibile pe site-ul Centrului de Informare al Comisiei Europene din Sofia http://www.evropa.bg

b#%l!^+a?

Bibliografie

I. Cărți

Avram, Ion, Uniunea Europeană și aderarea României, Editura Sylvis, București, 2001;

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană,

Editura Trei, Bucureșți, 2001;

Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura Politică ALL, b#%l!^+a?București,

1999, Partea I – Evoluția procesului european 1945-1983. Extinderea.;

Brissot, Sandrine, L’Union Européenne dans le XXI e siècle, Editura Foucher, Paris, 2001,

Capitolul 2, Comment L’UE est-elle constituée?, paginile 26-36;

Crampton, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea …și după, Editura Curtea Veche,

București, 2002, pagina 476;

Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune.

Dezvoltare., Editura Matrix Rom, București, 2001;

Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001;

Filipescu, Ioan, P., Fuerea, Augustin, Drept instituțional comunitar european, Capitolul I –

Europa și construcția comunitară, Secțiunea a II-a –

Evoluția construcției comunitare, Editura Actami,

București, 1994;

Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002;

Irimia, Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea

Europeană, coordonator Popa, Ioan, teză de doctorat, Academia de Studii

Economice, București, 2000;

Jinga, Ion, Uniunea Europeană, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 1993;

Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Integrarea europeană – dicționar de termeni comunitari, Editura

Lumina Lex, București, 2000;

Mocanu, Oana, Voicu, Alina, coordonator Idu Nicolae, Analiza comparativă a stadiului

negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor

candidate din Europa Centrală și de Est, Editura b#%l!^+a?Institutul

European din România, București, 2001;

Motoc, Iulia, Uniunea Europeană – dreptul și politica extinderii la Est, Editura Paideia,

București, 2001, Capitolul II, Relațiile Uniunii Europene cu statele din Est,

paginile 61-80;

Pinder, John, European Community, The Building of a Union, Capitolul 3, From six to twelve,

Paginile 43-60, Editura Oxford University Press, New York, 1991;

Pîrvulescu, Cristian, Instituții și politici publice, Editura Trei, București, 2002;

Popescu, Roxana Mariana, Dumitrașcu, Mihaela, Augustina, coordonator Fuerea, Augustin, Drept comunitar european,Caiet de seminar, Editura PROUNIVERSITARIA,

București, 2004.

Pordea, G.A., Unificarea Europeană(Problematica Europei Unite), Editura Europa Nova, 1995

Tănase, Ionuț, Comunicare politică și integrare europeană,Editura Risoprint, Cluj Napoca,

2003;

Thatham, Allan, Osmochescu, Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Traducători Victor

Munteanu, Eugen Osmochescu, Capitolul XVII, Editura

Arc, 2003;

Savu, Dana Victoria, Integrare Europeană:dimensiuni și perspective, Editura Oscar Print,

București, 1997;

Vese, Vasile, Ivan, Adrian L., Istoria Integrării Europene, Colecția Syllabus Historia, Editura

Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001; b#%l!^+a?

Wallace, Helen, Wallence, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura ARC,

Chișinău, 2004, Traducere Genoveva Bolea, Capitolele 16 –

Extinderea spre est;

Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București,

1998;

II. Reviste de specialitate

Revista Probleme economice, Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, vol.114/2004, 58/2003, Editat de Centrul de informare și documentare economică, București, Institutul Național de Cercetări Economice

Revista Română de drept comunitar, Editura Rosetti, București

III. Site-uri

Centrul de Informare al Comisiei Europene în România http://www.infoeuropa.ro,

– Secțiunile Aderarea României – Sectoare, Criterii de aderare, Despre negocierile de aderare, Raportul de țară 1998 – 2004, Capitole de negociere, Clauza de salvgardare, Instituțiile din România; Uniunea Europeană – Procesul de extindere a Uniunii Europene, State în curs de aderare și state candidate; Publicații și resurse – Studii cu privire la aderare, Publicații documentare;

Portalul Europa http://www. europa.eu.int/comm/enlargement/index.htm

– Politica de extindere

http://www. europa.eu.int/comm/enlargement/members/default.eu.htm

http://www.europa.eu/comm/enlargement/romania/index.htm

http://www.europa.eu/comm/enlargement/bulgaria/index.htm

http://www.notre-Europe.asso.fr b#%l!^+a?

Ministerului Integrării Europene din România http://www.mie.ro/mie.htm Secțiunile Armonizare legislativă, Consiliul Consultativ – Procesul de negociere – despre capitole, Publicații MIE

Centrul de Informare al Comisiei Europene în Sofia, http://www.evropa.bg, Secțiunile EU and Bulgaria, History of relations

Ministerului de Externe al Bulgariei http://www.mfa.government.bg

BBC http://www.bbc.co.uk./europe/country_profiles

Site informații Uniunea Europeană http://www.uinuneaeuropeană.go.ro

Institutul European din România http://www.ier.ro

http://www.dadaaalos-europe.org/rom

Știri, politici europene și activitatea Uniunii Europene on-line http://www.euractiv.com/Article

Banca Mondială http://www.worldbank.org.ro

Decada incluziunii sociale Roma – http://www.worldbanck.org-roma

IV. Publicații și broșuri :

Centrul de Informare al Comisiei Europene din România

„10 întrebări despre negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană”

„10 întrebări despre beneficii și costuri ale aderării României la Uniunea Europeană”

„Extinderea Uniunii Europene – întrebări frecvente”

„Trei organizații europene: Uniunea Europeană, Spațiul Economic European, Asociația europeană a Liberului Schimb”

„Aderarea României la Uniunea Europeană – capitole de negociere”

„Extinderea spre Est – pe agenda Consiliului European”

„Marile etape ale construcției europene”

„State candidate la integrare în Uniunea Europeană”

Banca Mondială

„The World Bank and Anticorruption in Europe and Central Asia, Enhancing b#%l!^+a?Transparency, Voice and Accontability”

„Decada incluziunii sociale – Roma – 2005 – 2015”

IV. Studii de specialitate

Proiectul Harta actorilor și problemelor aderării la Uniunea Europeană, volum de studii publicat de Fundația pentru o Societate Dechisă

Monitorizarea Procesului de Aderare la Uniunea Europeană – Corupția și politicile de combatere a corupției,(programul de Monitorizare a Aderării la Uniunea Europeană (EUMAP) volum publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapest, Hungary, 2002

Monitorizarea Procesului de Aderare la Uniunea Europeană – Capacitatea Justiției în România, volum publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapest, Hungary, 2002

Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, volum coordonat de Fundația pentru o Societate Deschisă, Editura Polirom, 2001

b#%l!^+a?

V. Documente oficiale

Documente emise de Comisia Europeană – Rapoartele anuale de țară ale României disponibile pe site-ul Ministerului Integrării Europene http://www.mie.ro și Rapoartele anuale de țară ale Bulgariei disponibile pe site-ul Centrului de Informare al Comisiei Europene din Sofia http://www.evropa.bg