Abordarea Psihosociala A Sinuciderii Ca Forma Particulara A Violentei [631454]

ABORDARE PSIHOSOCIALĂ A SINUCIDERII
CA FORMĂ PARTICULARĂ A VIOLENȚEI
Analiză documentară
INSTITUTUL NAȚIONAL DE CRIMINOLOGIE
2005

SUMAR
Capitolul 1: Istoria sinuciderii…………………………………………………. ..1-10
1.1. Antichitatea greco-romană……………………………………. ..2-3
1.2. Evul Mediu și Renașterea………………………………………. 3-6
1.3. Epoca modernă…………………………………………………. .6-10
Capitolul 2: Cadrul conceptual al sinuciderii………………………………. .11-23
Dificultăți de definire
2.1. Dificultăți în definirea și abordarea sinuciderii……………. .11-14
2.2. Eforturi metodologice, instrumente de cercetare…………. 14-22
2.3. Miturile sinuciderii……………………………………………. .22-23
Capitolul 3: Dimensiunile fenomenului de sinucidere……………………. 24-28
la nivel global
3.1. Statistici mondiale privind sinuciderea………………………2 4-25
3.2. Limite în statistici………………………………………………2 5-28
3.3. Sinuciderea în România………………………………………2 8-39
Capitolul 4: Factori de risc în sinucidere……………………………………. 40-50
4.1. Factori psihiatrici………………………………………………4 0-43
4.2. Factori biologici și medicali:…………………………………. 43-44
ereditate suicidală și familii suicidale
4.3. Evenimente cu rol de factori precipitanți……………………4 5-47
4.4. Factori sociali și de mediu……………………………………4 7-50
Capitolul 5: Strategii de prevenire și control a sinuciderii………………. .51-57
5.1. Farmacoterapia și tratamentul bolilor mentale……………. .51-52
5.2. Abordări comportamentale…………………………………. ..52-53
5.3. Abordări de tip relațional……………………………………. .54-55
5.4. Intervenții comunitare……………………………………………. 55
5.5. Abordări la nivelul societății…………………………………. 56-57
Capitolul 6: Recomandări și concluzii………………………………………. .58-62
6.1. Recomandări…………………………………………………. .58-60
6.2. Concluzii………………………………………………………. .60-62
Anexe: Studii de caz……………………………………………………………. .63-72

Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă particulară a violenței
Doina-Ștefana Săucan, Aurora Liiceanu, Mihai Ioan Micle
Institutul Național de Criminologie
În anul 2000, s-au sinucis aproximativ 815.000 de persoane în întreaga
lume. Aceasta înseamnă o rată a mortalității de circa 14,5 la 100. 000 de locuitori
sau un deces la fiecare 40 de secunde. Sinuciderea reprezintă a 13-a cauză de
deces în lume, iar pentru grupa de vârstă 15-44 de ani, autorănirea reprezintă a
patra cauză de deces și a șasea de afectare a sănătății și a invalidității1. Ce i-a
determinat pe acești oameni să-și dorească moartea, să renunțe la tot ceea ce
înseamnă viață? Ce au simțit? Ce și-au dorit și nu au avut? Pot fi doar câteva
dintre întrebările care rămân în urma lor, adesea fără răspuns.
Decesele imputabile sinuciderilor nu reprezintă decât o parte a unei
probleme extrem de grave, căci, în afara celor care decedează, foarte multe
persoane supraviețuiesc unor tentative de sinucidere și unor răniri
autoprovocate, adeseori foarte grave și care necesită îngrijiri medicale de lungă
durată. Ca să nu mai vorbim despre persoanele care rămân în urma celor care-și
găsesc moartea prin sinucidere, persoane profund afectate în plan emoțional,
social, economic. Costurile economice ale sinuciderilor și rănirilor autoprovocate
sunt estimate la mai multe miliarde de dolari anual.
1.Istoria sinuciderii: istoric, filosofie, jurisprudență
Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificație diferită
pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar și pentru diversele religii sau
chiar pentru oamenii obișnuiți.
Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieții sau a
manifestării spiritului de libertate, iar alții au condamnat și au blamat persoana
care recurge la un asemenea act extrem.
1 Rappor t Mondial de la Violence et de la Santé, Organisation Mondiale de la Santé, Genève, 2002, p.
205

Legând sinuciderea de absurdul lumii în care trăim, Albert Camus spunea
în “Mitul lui Sisif”: “Omul care este capabil să privească în față absurditatea
existenței umane, care vede dispărând semnificația vieții încă se
confruntă cu problema sinuciderii. Singura problemă filosofică într-adevăr
serioasă este sinuciderea”.
1.1. Antichitatea Greco-Romană
Toate curentele de gândire ale antichității grecești au recunoscut
valoarea supremă a individului, care are libertatea și puterea de a hotărî singur
asupra propriei vieți sau morți. În viziunea antică, viața nu merita să fie păstrată
decât dacă era conformă cu rațiunea, cu demnitatea umană și dacă aducea mai
multe satisfacții decât nenorociri. Altfel, păstrarea ei era considerată o nebunie
de filosofii greci ai timpului2.
Platon era, în general, împotriva sinuciderii, dar menționa trei excepții
majore: condamnarea (cazul lui Socrate), boala foarte dureroasă și incurabilă,
precum și o soartă mizerabilă, putând include situații diverse, de la mizerie la
rușine3.
Între toate civilizațiile antice, Roma este considerată a fi cea mai tolerantă
față de sinucidere. Yolande Grisé4 a oferit un tablou în care creionează date
despre 314 cazuri de moarte voluntară a unor personalități celebre, din secolul al
V-lea înainte de Cristos și până în secolul al II-lea după Cristos, adică un număr
considerabil mai mare decât cel pe care l-am putea găsi în Europa din 1300
2 Epicurienii spune au că înțelepciunea ne sfătuiește să ne sinucidem cu calm dacă viața devine
insuportabilă. Individul poate „pleca fără zgomot”, după ce a reflectat profund, fără să se grăbească,
„așa cum ai părăsi o cameră plină de fum”. Stoicii recomandau și ei suicidul chibzuit, atunci când
rațiunea ne arată că aceasta ar fi soluția cea mai demnă de a ne conforma ordinii lucrurilor sau când nu
se mai poate urma linia de condui tă pe care ne-am trasat-o.3 Platon. Legile. Editura IRI, București, 1995. El spune a despre jefuitorii de temple că, dacă nu reușesc
să se lepede de tendințele negative, ar trebui să privească moartea drept un bine și să părăsească această
viață.4 Grisé, Yolande. Le suicide dans la Rome antique. Paris, Les Belles Lettres, 1982.
Legea celor două sprezece table, invoc ată de autoare, nu interzice moartea voluntară, recomandând ca
înmormântarea sinucigașilor să se desfășoare normal. Totuși, în ceea ce privește procedeele utilizate,
spânzurătoarea este considerată una dintre cele mai „malefice” metode de a-ți lua viața. Însă, din rațiuni
mai mult decât evidente de natură econom ică și patriotică, Roma interzicea sinuciderea pentru două
categorii sociale: sclavii și soldații.

până în zilele noastre. Datele istorice nu specifică nici o interdicție legală a
sinuciderii.
Analiza discursului lui Seneca din Scrisoarea către Lucilius5 reliefează
legătura evidentă dintre sinucidere și vârsta individului. Autorul spunea că atâta
vreme cât corpul și mintea noastră este în cea mai bună formă, permițându-ne
să ducem o viață demnă, sinuciderea nu ar fi justificată. În schimb a trăi în
decrepitudine, cu suferințele provocate de o bătrânețe înaintată, a nu te elibera
de ea, este o adevărată prostie.
Dreptul roman din epoca imperială lasă fiecăruia libertatea de a-și alege
moartea6.
Pe măsură ce stoicismul începe să decadă, cam prin secolul al II-lea,
legislația romană privitoare la sinucidere devine mai aspră. Neoplatonismul, la fel
ca și cultele orientale, condamnă sinuciderea, care tulbura de fapt sufletul
mortului și îl împiedica să se desprindă de trup pentru a se ridica la ceruri.
1.2. Evul Mediu și Renașterea
Evul Mediu se remarcă printr-o absență aproape totală a sinuciderilor
ilustre, în contrast cu antichitatea. În peste o mie de ani, nici o sinucidere
celebră. Însă modul de viață al aristocrației războinice presupunea conduite de
substituție, forme de sinucidere indirecte, cum ar fi turnirurile, asimilate
sinuciderilor ludice7. În misterele și miracolele jucate de trupe ambulante, care
5 Seneca. Scrisoarea LVIII către Lucilius. (trad. Rom. Gh. Guțu), Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1967, pp. 148-149. „…Dacă trupul nu mai e bun de nimic, de ce să nu eliberezi un suflet
care se chinuiește?…N-am să renunț la bătrânețe, dacă mă va lăsa întreg, întreg prin ce e mai bun în
mine. Dar dacă va începe să-mi scântească sau să-mi ia mințile, dacă-mi va lăsa nu viața, ci numai
suflarea, voi fugi din această hardughi e putredă și pornită la vale…este un ne volnic și un t icălos cel care
moare din cauza durerilor, dar este un ne bun c ine trăiește num ai ca să sufere dureri”.6 Garrisson, G., Bayet, A. cf. Minois, G., Istoria sinuciderii.Editura Humanitas, București, 2002, p.60
Existau șapte sau opt circumstanțe ale sinuciderii care nu atrăgeau după sine confiscarea bunur ilor:
sinuciderea din dezgust față de viață, din suferință la moartea unui fiu, din dorința de a se vorbi despre
tine că ai avut o moarte frumoasă, din nebunie, din idioție sau sărăcie de duh, pentru a scăpa de boală și
suferință, din dorința de a scăpa de compromitere în caz de faliment. În cele din urmă, toate tipurile de
sinucidere erau permise cu excepția cazurilor de acuzați și conda mnați.7 Minois, G., op.cit., p.19. S e spune că, din punc t de vedere psihologic, în majoritatea cazurilor, individul
dirijează împotriva propriei persoane o agresivitate pe care nu o poate elibera împotriva celorlalți, în
societățile civilizate. Însă, cavalerii epocii medievale, mercenarii nu se supune au interdicțiilor de natură
pacifistă și, prin urmare, violența împotriva semenilor diminua tendința de autodistrugere și deci de
sinucidere. Cronicile medievale sunt totuși pline de sinucideri indirecte, de tip războinic. Cronicarii
timpului semnalează și cazuri de sinucidere ca urmare a violurilor (vezi moartea Lucreției, a femeilor

puneau în scenă morala Bisericii, se condamnă categoric sinuciderea. În
Minunile Fecioarei Maria, sinuciderea este prezentată ca rezultat al disperării
inspirate de diavol.
Cântecele de vitejie (chansons de geste) prezintă oarecum diferit acest
fenomen. Sinuciderea apare aici ca o conduită ce sfârșește într-un impas, oricare
ar fi motivele ei sau contextul: personajele se sinucid din cauza iubirilor
imposibile, din tristețe extremă, din remușcare, de rușine8.
Comportamentul real și literatura medievală sunt în deplină concordanță
atunci când sunt diferențiate sinuciderea „nobilă” de cea „nedemnă”.
Personalitatea și motivația sinucigașului contează mai mult decât actul în sine.
Țăranul, care se sinucide pentru a scăpa de mizerie, este considerat un laș al
cărui trup trebuie să fie supus supliciului și al cărui suflet va ajunge în iad.
Cavalerul viteaz, plin de calități, care preferă să moară în bătălie decât să se
predea, este considerat erou și i se datorează onoruri civile și religioase9.
brutalizate de normanzi). Mai sunt semnalate și sinuciderile de tip altruist, precum aceea a burghezilor
din Calais, tentative de sinucidere a Ioanei d’Arc, care, fiind prizonieră, se aruncă din vârful unui turn,
declarând că a preferat să moară decât să trăiască după masacrarea atâtor oameni nevinova ți (aluzie la
masacrul de la Compiègne).8 Trecerea la act este provoc ată de mânie, de un acces de gelozie, de disperare, toate considerate la acea
vreme păcate. În plus, de regulă, se sinucid personajele negative. Apar uneori și sinucideri așa-zise
onorabile (în Cântecul lui Daurel și Beton, Béatrice, după moartea fiului și exilul soțului, se aruncă dintr-un
turn înalt) sau sinucideri altruiste (în Lancelot, Galehaut moare prin înfometare voluntară după ce a aflat că
prietenul său s-a omorât, iar Lancelot are și el o tentativă de sinucidere, fiind salvat in extremis). Și
Cavalerii Mesei Rotunde vorbesc despre sinucidere de fiecare dată când se întâmplă o ne norocire. 9 Minois, G. op.cit., p. 41. Moraliștii și poeții conda mnă dezgustul față de viață, Dante rezervând
sinucigașilor un loc în infern. Ei sunt plasați în a doua parte a celui de-al șaptelea cerc, cel al violenților.
Pentru a-l abate pe creștin de la gândul sinuciderii, Biserica Catolică a recurs la o serie de pove stiri
regăsite în pildele din cadrul predicilor. Mesajul este acela că este conda mnabil să disperi, pentru că,
întotdeauna, se va întâmpla o minune venită de la Dumnezeu. Credinciosul are astfel la îndemână un
refugiu infailibil împotriva sinuciderii. Cei care, fiind în deplinătatea sănătății mentale, se sinucid nu se
pot aștepta la nici un fel de milă. Dreptul canonic, fixat în secolul al XII-lea prin operele lui Burchard,
Yvo din Chartres, Gratianus, Grigore al IX-lea, este de o extremă severitate în legătură cu sinuciderea.
Începând cu această perioadă, înhum area creștinească le este refuzată sinucigașilor (deși prima probă
scrisă datează din secolul al XIII-lea, fiind un edict al Conciliului de la Nîmes). Se face o excepție
pentru sinucigașii care lasă un semn de căință in extremis. O ordona nță din sec. al XIII-lea a
municipalității din Lille prevedea ca cel care s-a sinucis să fie târât până la eșafod, apoi spânzurat, dacă
este bărbat, și ars dacă este femeie. La Metz, cadavrul trebuia scos din casă printr-un orificiu săpat sub
prag, închis apoi într-un butoi care era aruncat în fluviu, cu un anunț să fie lăsat să plutească la
întâmplare. La Zürich, cadavrului i se aplica o pedeapsă specifică fiecărei metode de sinucidere: dacă
moartea s-a produs prin înjunghi ere cu un pumnal, în craniul mortului se înfigea o pană de lemn, dacă
individul s-a înecat, cadavrul lui era acoperit cu nisip la cinci picioare de malul apei, dacă cineva s-a
sinucis care lasă un semn de căință in extremis. O ordona nță din sec. al XIII-lea a municipalității din
Lille prevedea ca cel care s-a sinucis să fie târât până la eșafod, apoi spânzurat, dacă este bărbat, și ars
dacă este femeie. La Metz, cadavrul trebuia scos din casă printr-un orificiu săpat sub prag, închis apoi
într-un butoi care era aruncat în fluviu, cu un anunț să fie lăsat să plutească la întâmplare. La Zürich,

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în Anglia, tribunalele
hotărăsc să se facă o distincție între cazurile de sinucidere non compos mentis
(cel care se sinucidea suferea de o maladie mentală) și cele felo de se (trădător
al propriei persoane), numai bunurile acestuia din urmă fiind confiscate.
Explicând sinuciderea numai prin acțiunea diavolului și prin nebunie, Evul
Mediu a făcut din ea un act cu totul irațional. Sinuciderea, îndelung gândită și
explicabilă prin simplul motiv al dezgustului față de viață, nu era decât o
categorie a nebuniei, melancolia.
Renașterea reprezintă un tablou aparte în ceea ce privește sinuciderea.
Deși esența filonului renascentist era omul, personalitățile timpului vorbesc clar
despre o creștere a numărului de sinucideri: Boccaccio era surprins de frecvența
sinuciderilor prin spânzurare la Florența, Erasmus de Rotterdam se întreba
retoric ce s-ar întâmpla cu omenirea dacă oamenii nu s-ar teme totuși de moarte,
având în vedere ușurința cu care merg în întâmpinarea ei, Luther vorbește
despre epidemia de sinucideri din Germania anului 1542. Aceasta este perioada
când apar primele statistici în ceea ce privește sinuciderea, Anglia fiind un
exemplu în acest sens10.
Frământările religioase din epoca Renașterii timpurii nu aduc o destindere
în ceea ce privește condamnarea morții voluntare, putându-se constata chiar o
cadavrului i se aplica o pedeapsă specifică fiecărei metode de sinucidere: dacă moartea s-a produs prin
înjunghi ere cu un pumnal, în craniul mortului se înfigea o pană de lemn, dacă individul s-a înecat,
cadavrul lui era acoperit cu nisip la cinci picioare de malul apei, dacă cineva s-a sinucis pin precipitare
de la înalțime, el era îngropat sub un munte, cu trei pietre mari pe cap, pe abdom en și pe picioare. În
Anglia, cadavrele sinucigașilor erau îngropate sub un drum principal, de preferință la o răspântie, pe
unde trecea multă lume, țintuit la pământ cu un țăruș de lemn care îi traversa pieptul. Se credea, că,
astfel imobilizat și călcat în picioare, avea puține șanse să se mai elibereze tulburându-i pe cei vii.
Execuția cadavrarelor de sinucigași era considerată, în același timp, un ritual de exorcizare dar și un
tratament preventiv. Încercarea era înspăimântătoarea mai ales pentru familia celui decedat, un astfel de
spectacol public putând compromite un neam întreg. Urma apoi confiscarea bunur ilor. În Franța, din
1205, comisarii regali atribuiau regelui sau nobilului local bunur ile mobile ale celor care se înecau sau
se sinucideau.10 Minois, G., op.cit., p.70. Michael MacDonald și Terence Murphy arată că se impune o anumită rezervă în
analizarea cifrelor care indicau o creștere spectaculoasă a sinuciderilor între 1510 și 1580: de la 61 de
cazuri între 1500 ș i 1509 l a 940 î ntre 1570 ș i 1579. Î n peste 95% din cazuri, sinucigașii sunt de tipul felo de
se, deci vinova ți, bunur ile lor fiind confiscate. Această progresie spectaculoasă poate fi explicată și ca
rezultat al legilor din 1478, 1509 și 1510 prin care se reforma procedura ce trebuia urmată în cazurile de
moarte suspectă. Coronerii sunt respons abili cu organizarea anchetei, primind 13 șilingi și 4 pennies pentru
fiecare verdict de sinucidere; bunur ile sinucigașului sunt confiscate în beneficiul preotului confesor al
regelui, ceea ce reprezenta mai multe sute de livre pe an. Era vorba, prin urmare, de o întreagă administrație
care avea interes pentru aplicarea strictă a legii referitoare la sinucidere. Nu se știe, de asemenea, dacă, în
scopul îmbogă țirii, nu s -au făcut abuzuri, fiind considerate drept sinucideri și decesele din cauze naturale.

anumită înăsprire. Atât pentru catolici, cât și pentru luterani, calviniști, anglicani,
sinuciderea era considerată un act diavolesc, intrând, de aceea, în arsenalul
luptelor religioase. În secolul al XV-lea, teologii catolici sunt cu toții la fel de
intransigenți11.
În secolul al XVI-lea, procedura de anchetă devine mult mai riguroasă.
Era nevoie de un proces verbal detaliat în care se specifica locul unde a fost
găsit corpul sinucigașului, chirurgii examinau cu mare atenție cadavrul, se
strângeau date privind viața și obiceiurile defunctului, motivele care l-ar fi putut
împinge spre sinucidere; (ceea ce astăzi ar putea să însemne un început de
autopsie psihologică), se numea un curator al trupului, care, de altfel, îndeplinea
și rolul de avocat al sinucigașului în fața tribunalului, erau convocați familia și
moștenitorii persoanei care s-a sinucis. Dacă vreun element din această
procedură lipsea, judecata nu era considerată valabilă, iar judecătorii erau
pasibili de sancțiuni12.
Ce este specific Renașterii în legătură cu acest fenomen? Faptul că acum
se descoperă complexitatea acestui fenomen, importanța sa ca revelatoare
pentru conduita individuală. Sinuciderea este în continuare respinsă, dar încep
să se pună întrebări, să se facă analize.
1.3. Epoca modernă
Secolul al XVII-lea se distinge prin excepțiile care se fac în reprimarea
sinuciderii. Reacția autorităților religioase și civile ale vremii combină severitatea
de principiu și rigoarea selectivă în aplicare. Să fie oare dreptul la sinucidere un
privilegiu suplimentar al nobilimii? Poate că da, dacă ținem seama de absența
execuțiilor de cadavre ale aristocraților din Franța, Anglia secolului al XVII-lea13.
11 Domingo de Soto, în „De iustitia et iure” preia de la Sfântul Toma trei argumente pe care le dezvoltă:
sinuciderea este un pr ejudiciu adus naturii și iubirii de sine, statului și societății, lui Dumnezeu care ne-a
dat viață. Obârșia satanică a sinuciderii, propovă duită de biserică, e cu atât mai ușor acceptată de popor
cu cât riturile, învăluite în mister, provenind din vremuri străvechi, practicate asupra cadavrului își pun
amprenta pe imaginație, induc ând individului o frică exagerată, o spaimă care evoca forțele răului.12 O lege din epoca lui Carol Quintul făcea distincția între cei care se omorau ca să scape de justiție, acestor
persoane confiscându-li-se bunur ile în favoarea seniorului, și cei care se omorau ca urmare a unei boli, din
cauza melancoliei, une i slăbiciuni fizice etc.13 În aprilie 1610, fiica lordului Mordaunt are o tentativă de sinucidere, aruncându-se pe fereastră; se
rănește numai, dar puțin timp după aceea încearcă să se înece, murind la 5 zile după asta. Jurații
clasează cazul, punâ nd verdictul de moarte din cauze naturale. Sinuciderea unui consilier de York, în
Anglia, membru al parlamentului, Thomas Hoyle, este și ea absolvită la intervenția unor prieteni
influenți. Avem de-a face cu o inegalitate în ceea ce privește anchetarea sinuciderii și tratarea ei din

La Londra, modul de înregistrare a deceselor permite înțelegerea rolului
amplificator al zvonurilor privind sinuciderile. De la începutul secolului al XVII-lea,
autoritățile municipale publicau în fiecare săptămână lista deceselor, la început în
legătură cu epidemiile de ciumă, apoi regulat, indicându-se și cauzele morții; este
ceea ce se numea bills of mortality. Astfel, era disponibilă o listă săptămânală a
sinuciderilor din fiecare parohie, în care se menționau și cazurile de nebunie și,
uneori, profesia victimelor, făcându-se și un total anual14.
Ar mai fi de semnalat și valurile de sinucideri cauzate de circumstanțe
extraordinare, cum erau epidemiile de ciumă15 și sinuciderile colective legate de
teama sfârșitului lumii, semnalate în unele regiuni din Rusia.
Prin urmare, fenomenul sinuciderii pare a fi general, fără a se putea vorbi
însă de o epidemie sau de un val de sinucideri pe termen lung. Primele crize
financiare ale secolului al XVIII-lea care agitau o lume capitalistă destul de
îndrăzneață și relativ puțin pregătită au determinat câteva accese extraordinare:
anii crizei lui Law în Franța și cei ai falimentului Companiei Mărilor Sudului, în
Anglia, reprezintă astfel de pusee, numărul sinucigașilor ajungând brusc de la 20
în 1720 la 52 în 1721 la Londra16. Sporește tot în această perioadă categoria
sinucigașilor nevoiași, din cauza crizelor alimentare, a iernilor grele, a bolilor,
războaielor care bântuie Europa.
Filosofii iluminiști se interesează cu toții de fenomenul sinuciderii, unii îl
condamnă fără să ezite, alții proclamă totala libertate a omului de a dispune de
punc t de vedere juridic.14 Aceste liste apăreau în ziarele din capitală și chiar în provincii. Independent de datele reale, simpla lor
publicare ajunge să creeze impresia de frecvență, sinuciderile devenind pentru popul ație un subiect
familiar, impresionau cititorul prin regularitatea lor. Această practică se va dezvolta într-atât în secolul
al XVIII-lea, încât ajunge să stea la baza mitului „maladiei englezești”. Asemenea statistici
nemaiexistând nicăieri altunde va în forma aceea ajung să dea impresia unei slăbiciuni a societății
englezești. Aceste liste ajung să fie valorificate în a doua jumătate a secolului XVII de primul demograf
autentic, John Graunt. El și-a manifestat rezerva în ceea ce privește corectitudinea acestora, semnalând
o subraportare remarcabilă a persoanelor decedate care nu erau îngropate în cimitire, respectiv copiii
născuți morți și sinucigașii. Media sinuciderilor, conform datelor strânse de Graunt, era pentru perioada
1629- 1660 de 3 la 100.000 de locuitori.15 Defoe, D. (trad. Antoaneta Ralian), Jurnal din anul ciumei. Editura Univers, București, 1992.16 Minois, G. Op.cit. p. 198. Studiindu-se datele istorice, acum este sigur pentru toată lumea că dezvoltarea
capitalismului reprezintă unul din factorii importanți ai creșterii ratei sinuciderilor în această perioadă.
Întemeiat pe risc, individualism, concurență acerbă, el poate fi considerat factor de instabilitate și
nesiguranță. Sporește tot în această perioadă categoria sinucigașilor nevoiași, din cauza crizelor alimentare,
a iernilor grele, a bolilor, războaielor care bântuie Europa.

propria-i viață, alții sunt mai nuanțați, acceptându-l sau respingându-l în funcție
de context17.
Lui Voltaire suicidul în sine îi provoacă mai mult curiozitatea decât
simpatia. Vorbește mult despre acest fenomen, se documentează, caută
motivele care îi împing pe unii oameni să-și pună capăt zilelor, el fiind foarte
atașat de viață. Are și el, însă, momente când este dezgustat de societate, de
spectacolul prostiei omenești18.
Reflecțiile asupra sinuciderii aparținând autoarei franceze Madame de
Staël19 egalează aproape un tratat științific, în care această problemă este
analizată într-o manieră echilibrată și neutră. Aceasta poate fi considerată
lucrarea care face trecerea de la operele angajate ale secolului al XVIII-lea la
studiile psihologice și sociologice din secolul al XIX-lea. Ideea de bază este că
17 Montesquieu, Ch. (trad. Ștefan Popescu). Scrisori Persane. Editura Hyperion, Chișinău, 1993, p.109.
De exemplu, Charles de Seconda t, baron de Montesquieu, critica vehement reprimarea judiciară a
sinuciderii: „În Europa, legile sunt foarte aspre cu cei care se sinucid: sunt omorâți pentru a doua oară,
ca să zic așa. Sunt târâți în batjocură pe ulițe, sunt stigmatizați, li se confiscă averile. Mi se pare, Ibben,
că legile acestea sunt cu totul nedrepte: Când sunt copleșit de durere, de dispreț, de ce să fiu împiedicat
să-mi pun capăt suferințelor și să mi se răpească un leac ce se află în mâinile mele?” În viziunea lui,
sinuciderea nu aduce nici un prejudiciu societății, nici Providenței Divine. Societatea este bazată pe un
avantaj mutual, dacă cineva nu mai beneficiază de acest avantaj din contract, de ce să nu fie liber să se
retragă. Viața i-a fost dată omului ca un bun, da că el nu o m ai percepe ca atare de ce să nu o de a înapoi.18 Voltaire. Histoire de la Littérature française. Editura Universității București, 1974. I se pare că
omenirea nu era decât o adună tură îngrozitoare de criminali nefericiți. În articolul său „Despre Cato și
suicid” publicat în „Dictionna ire philosophique”, plecând de la cazuri concrete, el a schițat o analiză a
motivelor care le-au determinat pe anumite persoane să se sinucidă. Pentru prima dată, cineva se
întreabă dacă nu este vorba și de o latură ereditară. Denunțând absurditatea legilor penale ale epocii, în
„Prix de la justice et de l’humanité”, Voltaire spune a că oricum sinucigașilor care sunt morți de-a
binelea nu le mai pasă că sunt târâți pe străzi, că sunt spânzurați și le confiscă bunur ile. Însă
moștenitorii lor pun totul la inimă. În final, autorul se adresează retoric autorităților „Nu vi se pare crud
și injust să jefuiești un c opil de moștenirea tatălui său num ai pentru că este orfan?”19 Madame de Staël. Réflexions sur le suicide. În “Oeuvres completes”, Ed. Firmin-Didot, Paris, 1961, vol.
III, p.179. „Cu toate acestea, n-am avut dreptate să pretindem că sinuciderea este un act de lașitate: această
aserțiune forțată nu a convins pe nimeni; dar trebuie să distingem în acest caz curajul de fermitate. Pentru a
te sinucide, e necesar să nu te temi de moarte; dar înseamnă să-ți lipsească fermitatea sufletului, să nu fii în
stare să suferi. E necesară un fel de furie pentru a învinge în sine instinctul de conservare a vieții, când nu
sentimentul religios e cel care îți cere acest sacrificiu. Cea mai mare parte a celor care au încercat în zadar
să-și ia viața nu și-au repetat tentativa, pentru că există în suicid, ca în toate actele haotice ale voinței, o
anumită nebunie, care se domolește când se apropie prea mult de țelul ei”. Examinând raporturile suicid-
religie, aceeași Doamnă de Staël spune că resemnarea pe care o obținem prin credința religioasă este un fel
de suicid moral și, tocmai de aceea, e atât de contrară sinuciderii propriu-zise; căci renunțarea la sine-însuși
are drept scop consacrarea persoanei semenilor săi, iar suicidul provoc at de sila de viață nu e ste decât doliul
sângeros al fericirii personale. Doamna de Staël rămâne însă o romantică, neavând în vedere decât
sinuciderile nobile. În rândul oamenilor obișnuiți realitatea cotidiană a sinuciderii este mai puțin glorioasă
și mai stabilă. Oamenii se sinucid de secole din aceleași motive de suferință elementară.

trebuie să evităm să-i judecăm pe cei care se sinucid pentru că sunt nefericiți,
demni de compătimire, nu de ură, de laudă sau dispreț. Autoarea afirmă că, din
punct de vedere psihologic, există întotdeauna în sinucidere o parte de irațional
care însoțește paroxismul pasiunilor.
În ceea ce privește jurisprudența legată de sinucidere, mai cu seamă
bătălia pentru scoaterea sinuciderii de sub incidența penală, tocmai, în Anglia,
unde sinuciderea părea a fi fost abordată într-o manieră oarecum mai liberală,
acest lucru se produce cel mai târziu, întâi fiind abolite sancțiunile religioase
(1823), apoi sancțiunile civile (1870). A trebuit, însă să se aștepte a doua
jumătate a secolului al XX-lea (1961) pentru ca sinuciderea să nu mai fie
considerată o crimă20.
În Franța, între 1789 și 1790 au apărut cinci tratate care cereau scoaterea
de sub incidența penală a sinuciderii21.
Secolul al XIX-lea aduce o schimbare în dezbaterile privind sinuciderea,
începându-se din ce în ce mai mult să se discute cauzele fenomenului, fie ele
sociale, fie psihologice. Problema responsabilității individului devine secundară,
omul fiind din ce în ce mai mult perceput ca manipulat de factori sociali sau
psihologici, factori pe care el nu-i poate controla.
În căutarea adevărului despre sinucidere, ca și despre alte fenomene,
spiritul uman a trecut de-a lungul istoriei de la certitudine la îndoială, îndoială
20 Beccaria, C. (trad. Dora Scarlat). Infracțiuni și pedepse. Editura Rosetti, București, 2001. În 1760,
judecătorul englez Edward Umfreville, în Lex coronatoria, propune a o restrângere a verdictului de felo
se num ai la cazurile de sinucidere a criminalilor. Pentru ceilalți, mai ales pentru cei care își iau viața sub
efectul unui șoc, al unei probleme emoționale, al unei supărări, al unei infirmități, boli, se impune
verdictul non compos mentis. În 1764, apare celebrul tratat al lui Beccaria „Tratat despre delicte și
pedepse” în care se arăta inutilitatea, ineficacitatea și nedreptatea reprimării sinuciderii, spunâ ndu-se că
sinuciderea este o crimă care nu pare să admită, la drept vorbind, vreo pedeapsă, căci ea nu poate fi
aplicată decât unui nevinova t sau unui trup insensibil. În primul caz, ea este injustă și tiranică, deoarece
libertatea politică presupune ca toate sancțiunile să fie în întregime personale; în cel de-al doilea caz, ea
are același efect ca biciuirea unei statui.21 Minois, G. op.cit. , p.312. Chaussard (Théorie des lois criminelles) scria că orice sancțiune în acest sens
este iluzorie și deșartă, iar Pastoret (Des lois pénales) credea că a târî un trup lipsit de viață pe o lesă de
nuiele este un supliciu pe care cu greu l-am ierta antropofagilor. Thorillon, ridicându-se împotriva
nedreptății confiscării, spune a și el că pedepsirea sinuciderii nu este decât o pedeapsă veche și hidoasă
care nu poate să ne facă decât să deplângem slăbiciunile omenești, fără să le corectăm. Vasselin
(Théorie des peines) considera că sinuciderea era poate o slăbiciune, o lașitate, mai sigur un act de
nebunie. „Cel care se sinucide nu tulbură liniștea publică, nu vatămă moravurile, nu atacă nici
proprietatea, nici siguranța, nici onoa rea concetățenilor lui. Poate că-l nemulțumește pe Dumnezeu, dar
nu zdruncină religia. Atunci, cu ce drept sau mai degrabă cu ce mijloc să-l pedepsești? Numai legilor
noastre iraționale le era caracteristic să ultragieze un c etățean după moartea lui”

care devine la rândul ei generatoare de noi certitudini și de iluzii. Problema
libertății fiecărui individ asupra propriei vieți este pusă și repusă în discuție sub
efectul unor crize profunde. În evoluția societății, dezbaterile privind sinuciderea
trec de la propunerea scoaterii ei de sub incidența legii și recunoașterea unor
morți voluntare ca fiind sub semnul măreției și al demnității (apanajul filosofilor) la
insistența pedepsirii acestui act care, în viziunea oamenilor legii, minau conștiința
colectivă. În final, s-a obținut scoaterea de sub incidența legii a sinuciderii, dar a
rămas mentalitatea colectivă cu tăcerea ei reprobatoare.
2.Cadrul conceptual al sinuciderii. Dificultăți de definire.
2.1. Dificultăți în definirea și abordarea sinuciderii

Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg și de divers,
mergând de la simplul gând de a o termina cu viața până la pregătirea
minuțioasă a unui plan de sinucidere și obținerea mijloacelor necesare pentru a o
duce la bun sfârșit, de la tentativa de sinucidere și până la trecerea la actul
propriu-zis, adică sinuciderea realizată.
Chiar termenul de “sinucidere”, ca atare, ne trimite la violență și agresivitate22.
Enciclopedia Britannica23 dă următoarea definiție a sinuciderii: “Acțiune prin care
ființa umană își provoacă moartea”.
Dacă am analiza toate definițiile sinuciderii, am observa că elementul cheie al
acestora este reprezentat de hotărârea de a muri. Totuși, trebuie menționat că
specialiștii sunt încă departe de a se pune de acord cu terminologia cea mai
potrivită care să descrie un comportament suicidar.
Din perspectivă psihanalitică24, sinuciderea este tratată ca o formă de
autoagresiune, un potențial agresiv care nu se poate manifesta asupra unui
obiect extern25, centrându-se asupra propriului eu și sfârșind prin a-l distruge.
22 Minois, G., History of Suicide: Voluntary Death in Western Culture.Baltimore, Maryland, John Hopkins
University Press, 1999. Numele acestui fenomen vine din Anglia. “Suicid” este un termen apărut în secolul
al XVII-lea, ceea ce este revelator pentru evoluția mentalității și frecvența sporită a dezbaterilor pe acest
subiect. Cel care a vorbit cel dintâi despre sinucidere într-o lucrare a sa (Religio medici – 1642) , a fost
medicul și filosoful Thomas Browne: el a creat termenul de la cuvintele latinești “sui” (de sine) și
“caedere” (omorâre), prin urmare “omorâre de sine”. Acum se stabilește de fapt distincția între a se omorî
pe sine și a omorî pe altcineva. După 1650 neologismul se răspândește în limba engleză prin lucrările
lexicografului Thomas Blount și ale editorului lui Epicur, Walter Charleton. În 1658, Edward Phillips îl
include în Dicționarul General, dar cu un comentariu etimologic rău voitor, invoc ându-se latura animalică a
omului, care îl impinge la sinucidere. Termenul apare și în franceză, dar mai târziu, abia spre prima
jumătate al sec. al XVIII-lea, datorită Abatelui Prévost care îl menționează în revista lui „Le Pour et le
Contre”, atunci când relatează pove stioare englezești, alimentând ideea mitului maladiei englezești. Verbul
franțuzesc „se suicider” este de fapt folosit sub forma unui pleonasm sau a unei redunda nțe, nereușindu-se
desprinderea de ideea de crimă împotriva propriei persoane. În limba engleză, forma verbală nu există,
substantivul „suicide” trebuind însoțit de un verb de acțiune (to commit suicide). Tot în sec. XVIII, din
engleză, termenul se transmite în spaniolă, italiană, portughe ză.23 www.britannica.com24 Appignanesi, R., Zarate, O. (trad. Irina Margareta Nistor). Câte ceva despre Freud (titlul original
Introduc ing Freud). Editura Curtea Veche, 2000. Freud vorbea despre existența în fiecare individ a unui
instinct de moarte – destrudo -, care s-ar opune instinctului vieții și reproduc erii – libido -, instinct care s-ar
putea ca, în anumite cazuri, să prevaleze dacă nu este sublimat în substitute, cum ar fi renunțarea la sine în
cadrul devotamentului absolut pentru ceilalți. 25 Flaubert, G. Oeuvres. Ed. A. Thibude t et R. Dumesnil, Paris, 1983. Flaubert, în scrisorile sale către
Louise Colet spune a: „Am vrea să murim pentru că nu-i putem face pe ceilalți să moară, orice suicid fiind
poate un asasinat întors spre înăuntru”. După această teorie, rata sinuciderilor are tendința să crească în
societățile cele mai structurate, cele în care violența exterioară este cea mai îngrădită, în acest caz rata
sinuciderilor fiind invers proporțională cu aceea a crimelor. Obiecția principală care se aduce punc tului de
vedere psihanalist constă în aceea că el se bazează pe experiențe ale persoanelor cu grave tulburări de
natură psihologică, iar o eventuală extindere a teoriei la sinucidere, în general, ar implica faptul că toate

Psihanaliștii considerau că agresivitatea era declanșată de o pierdere obiectuală
care trebuie înțeleasă ca o pierdere a relației cu o persoană, dar și ca o frustrare
profundă legată de aceasta. Deoarece nu poate accepta pierderea suferită,
individul ajunge să internalizeze obiectul, identificându-se cu el. Toate
resentimentele față de acesta se întorc asupra individului însuși și determină
acțiuni autodistructive.
În accepțiunea lui Alfred Adler26, sinuciderea ar fi “un protest activ împotriva
colaborării utile, o retragere totală din fața problemelor vieții, generată de
înfrângere sau teama de o înfrângere în una din cele trei mari probleme ale vieții:
societatea, profesiunea sau iubirea. Sinuciderea poate fi considerată și cea mai
impresionantă provocare pentru psihologie, ea fiind favorizată de carențele
sentimentului de comunicare, apărând pe fondul unei melancolii”.
Mulți specialiști au fost și sunt de acord că singura axă explicativă, demnă de
luat în seamă, este cea individualistă, genetică și psihologică în același timp27.
Unii suicidologi propun înlocuirea cuvântului „suicide” cu cel de „suisad”, care
ar însemna un sine (self) trist. Ei cred că acest concept ar fi mai clarificator,
pentru că, în fond, cel care se sinucide dorește și să se salveze pe el-însuși, dar
dorește mai ales să omoare tristețea. De aici și propunerea de introducere a
conceptului de penacid. Pena provine din latinescul "poena” (pedeapsă sau
tortură, chin). Cide provine din latinescul “cedere” (a doborâ, a trânti la pământ).
Penacid înseamnă “omorârea durerii”. Acest concept elimină noțiunea de “a dori
să mori”28.
persoanele care se sinucid să aibă dezechilibre grave de personalitate.26 Schultz, Duane. Theories of Personality. Chap. 4 A lfred Adler. Brooks /Cole Publishing C ompany,
Pacific Grove, California, 1986, p. 100- 124.27 Baechler, J. Les suicides. Collin, Paris, 1975. El crede că moartea voluntară nu trebuie studiată pornind
de la statistici, ci pe baza cazurilor individuale, pentru că sinuciderea este o condui tă exclusiv umană și
personală. Omul se sinucide din motive deopotrivă genetice și psihologice. Patrimoniul său genetic îl
înzestrează cu o anumită agresivitate și cu o anumită capacitate de a se adapta la încercările existențiale.
Chiar mai mult, spun autorii, anumite situații sunt extrem de favorabile unei rate ridicate a sinuciderii:
lipsei de integrare în grup, rigorii excesive a codului moral, fapt ce sporește ocaziile de a greși și de a se
compromite.
28 Chiles, J.A., Strosahl, K. The suicidal patient: principles of assessement, treatment, and c ase
manage ment. Whiley & Son, N ew York, 1995. Orice persoană are potențialul de a deveni suicidar când
se confruntă cu situații care îi provoa că suferință emoțională din care simte că nu poa te scăpa, că este
fără sfârșit și de nesuportat.

În ultimii ani, s-au impus expresiile “comportament suicidar fatal”, pentru a
califica actele suicidare care au ca rezultat moartea persoanei, și “comportament
suicidar nonfatal”, când se referă la actele suicidare care nu au ca rezultat
moartea, deci la tentativele de sinucidere (această expresie este curentă în
S.U.A.) sau la parasinucidere, ori act destructive deliberat (terminologie curentă
în Europa).
În multe documente tehnice medicale găsim expresia “ideație suicidară” ceea
ce înseamnă a-și pune capăt zilelor într-un mod mai mult sau mai puțin intens și
elaborat. Acest concept ne mai poate trimite și la ideea de “sătul de viață”, la
convingerea că viața nu mai merită trăită, la dorința de a nu se mai trezi din
somn29. Deși aceste sentimente diferite, respective ideații, corespund unor grade
diferite de gravitate, nu trebuie să absolutizăm afirmând că între ele există un
continuum. Intenția de a muri nu este, în cele din urmă, un criteriu obligatoriu al
comportamentului suicidar nonfatal.
Sinuciderea este actul de conduită intențională, voluntar-deliberată, legat de
un motiv exogen (social sau psiho-social) și de o motivație endogenă
(psihologică sau psihopatologică), specifice pentru fiecare individ în parte, cu
rezonanță ideo-afectivă asupra personalității sale, declanșând pulsiuni
autoagresive prin schimbarea atitudinii morale față de sine și față de lume și
având ca finalitate întreruperea desfășurării firești a cursului vieții biologice printr-
un proces de traumatizare al propriului corp. Această definiție a suicidului
permite să fie acceptate, în mod egal, atât o etiologie pur patologică a acestuia,
precum și o atitudine motivată de interesele morale ale persoanei respective,
absolut nepatologică. În cazul suicidului, întreruperea cursului vieții, nu trebuie
privită automat ca un fapt clinico-psihiatric, ca expresie a unei boli sau cel puțin a
unei tulburări psihice. Ea nu este numai anularea instinctului de conservare, ci
concomitent, și dorința simbolică de a ieși, prin moarte, considerată ca gest
suicidar dintr-o existență considerată inacceptabilă pentru individ. O existență pe
care acesta o percepe ca pe o constrângere și pe care o refuză. În acest caz
29 Paikel, E.S. et al. Suicidal feelings in the general popul ation: a prevalence study. British Journal of
Psychiatry, 1974, 124 : 460- 469

gestul suicidar are semnificația simbolică a unei încercări de trecere într-un alt
registru al existenței, depășind astfel o situație-limită impusă30.
„Condamnată de prescripțiile religioase, de atitudinile opiniei publice și, nu în
ultimul rând, de reglementările legislațiilor contemporane, sinuciderea pare, cel
puțin în aparență, un gen de conduită care implică numai individualitatea
persoanei și ale cărei motivații interioare sunt greu de perceput sau
descifrat…Într-un anume sens, actul sinucigaș concentrează în el un întreg
univers de sentimente umane: frustrarea, ura, gelozia, pasiunea morbidă,
lezarea demnității, violența proiectată asupra propriului eu, toate se împletesc cu
pierderea instinctului primordial al vieții…”31.
Intenția suicidară este relativ simplu de descris. Totuși, studierea sa științifică
se extinde la riscul de estimare a morții, pe de-o parte, și la reliefarea motivelor,
cauzelor pe de altă parte. Ambele direcții sunt dificil de urmărit dacă vorbim
despre metodologia cea mai adecvată.
2.2. Eforturi metodologice, instrumente de cercetare
Specialiștii psihologi, cercetători în domeniul suicidologiei au elaborat diverse
instrumente (scale și teste)32 care alături de interviuri să ajute la estimarea
riscului de moarte și la stabilirea motivației suicidare:
-scala Hatton și Valente (1977) specifică faptul că factorii asociați unui
risc sporit de sinucidere sunt, în linii mari anxietatea, depresia,
izolarea,resurse psihice, strategii de coping, valoarea celorlalți
considerați de subiecți ca fiind semnificativi, satisfacția în ceea ce
privește ajutorul psihiatric primit anterior, o viață stabilă, stilul de viață,
existența unor tentative anterioare, dezorientare/dezorganizare,
ostilitate;
30 Enăchescu, C. Tratat de igienă m intală. Editura Polirom, Iași, 2004.31 Rădulescu, S.M. Devianță, criminalitate și patologie socială. Lumina Lex, București, 1999, p.214.32 www.suicidepreventtriangle.org/index.htlm#Main Page. Menționăm că scalele și testele poartă numele
autorilor lor, regăsindu-se ca atare în orice bibliografie de specialitate.Factori predispozanți
Naște r
Pierderi semnificative
Rolu l celorlalți se mnificanți
Tentative de sinucidere

Fig. 1: Factorii predispozanți ai sinuciderii
-scala de potențial de sinucidere (Suicidal Potential Scale) elaborată de
Cull și Gill în 1983 are avantajul de utilizare aproape a tututror itemilor
de conținut nonsuicidar la care un subiect poate răspunde direct;
scorurile sunt folosite pentru evaluarea persoanei pe patru nivele de risc
pentru sinucidere letală, creionând în același timp un profil pe alte trei
scale privitoare la lipsa speranței, evaluare negativă de sine și ostilitatea;
este foarte utilă mai ales pentru măsurile profilactice care se iau în cazul
subiecților cu risc maxim;
-scala Bruni (1985) identifică elementele care țin de sarcina mamei,
evenimente în timpul nașterii ca factori de risc: lipsa îngrijirii prenatale,
boli cronice ale mamei, insuficiența respiratorie la naștere;
-Moses (1985) a stabilit că bărbații prezintă un risc mai mare de
sinucidere după 45 de ani cu boli cronice și cu un sistem de credințe
tradițional, inflexibil care respinge împărtășirea sentimentelor, cererea de
ajutor.
-Tomlinson-Keasy (1986) a găsit șapte variabile ca posibili predictori ai
sinuciderii la femei: sănătatea fizică, pierderea timpurie a tatălui, stresul
în familia de origine, probleme cu alcoolul și trei indici de sănătate
mentală;
-Semnăturile suicidare identificate de Shneidman (1971) sunt: tentative
de sinucidere, anxietate, abuzul de alcool, de droguri, homosexualitatea,
instabilitate vizibilă și depresie. Mai sunt luate în calcul evaluările de

temperament precum fericirea, proasta dispoziție, impulsivitatea,
încrederea în sine, emoționalitatea și sentimentul de inferioritate;
-Motto (1986) a elaborat o scală cu 15 itemi în care sistemul de scorare
permite stabilirea unui nivel de risc pentru orice subiect în următorii doi
ani; în afara itemilor cunoscuți apar unii noi, respectiv schimbarea bruscă
a greutății (mai mult sau mai puțin de 10%), numărul orelor de somn
noaptea (6 ore sau mai mult), insatisfacția privind tratamentul anterior și
reacția negativă subiectivă a intervievatorului față de client;
-Lesch & Walter (1985) într-o serie de studii privind riscul și motivația
pentru sinucidere au reliefat relația dintre depresie, nefericire și intenția
suicidară, depresia și intenția fiind chiar dependente de nefericire;
-Beck (1985) a stabilit că itemii din chestionarul elaborat de el referitori la
pesimism, simțul eșecului, neplăcere de sine și ideația suicidară sunt cei
mai puternici în identificarea pacienților depresivi cu mare risc de
sinucidere pe termen lung;
-Modelul triangular de prevenire a sinuciderii elaborat de Cutter (1983)
reprezintă un efort de abordare a motivelor clinice în așa fel încât să
permită specialiștilor să aplice o intervenție selectivă în modul cel mai
direct cu putință. Modelul împrumută logica prevenirii incendiului: dorința
de a muri reprezintă scânteia, actele de autoagresiune sunt similare
oxigenului, iar depresia este benzina, toate împreună producând focul,
respectiv actul de sinucidere ca atare; lipsa oricăruia dintre aceste
elemente previne comportamentul autoagresiv; condiția necesară și
suficientă pentru comportamentul suicidar este, în opinia lui Cutter, ca
toate aceste trei elemente să existe.

F ig. 2: Model de prevenirea incendiului
Fig. 3: Modelul Cutter de prevenirea sinuciderii
Flacără
Oxige n Benzină
Intensitate a dorinței de a mu ri
Gradul de planificare Tipul și dime nsiune a nefericirii
Cauze necesare și su ficiente pentru comp ortame ntul suicidar

F ig. 4: Analiza dorinței de moarte

Fig. 5: Analiza disperării
-Stephens (1983) pune față în față metodele sociologice și psihologice în
vocabularul motivelor de sinucidere reușită așa cum reies ele din
scrisorile sinucigașilor, comparația făcându-se între “activitatea
interpersonală, orientată spre oferirea unui sens sinelui și altora” și
“presiunile interne spre acțiuni văzute ca motive de surse

Acută vs.Cr onică
Amb ivale nță: Dor ința de a trăi
sau a mu ri.
Satisfac ție vs. d orința de moar teIntensitate a dorinței de a mu ri
Anxietate acută
Anxietate cronică
Agitație
Depresie
Proces schizoid
Reacții toxic e la su bstanțe
Felul și gr adul disperării

comportamentale”. Din perspectivă sociologică, argumentează autoarea,
atât victimele cât și nevictimele dezvoltă vocabulare de motive,
asigurând explicații acceptabile; autoarea a identificat nouă motive în
scrisorile sinucigașilor din literatura suicidologică, comparate cu datele
experimentale obținute din intervievarea studenților din ultimul an din
106 facultăți privind o sinucidere „justificată”, trăgând concluzia că există
un limbaj comun despre subiectul sinuciderii care servește la justificarea
acțiunii de autoagresiune atât la victime cât și la cei din anturajul lor.
Victimele se văd ca eroi sau cel puțin raționali în motivele invocate.
-Adams (1981), pe baza unor studii experimentale pe subiecți studenți ai
căror părinți au decedat înainte ca ei să împlinească 16 ani sau care au
divorțat, lotul de control fiind alcătuit din studenți cu familii normale, a
ajuns la concluzia că pierderea părinților este un factor de risc pentru
tentativele de sinucidere. De asemenea, disciplina severă în copilărie,
conflictele parentale corelează cu actele de natură psihiatrică de
autoagresiune la vârsta adultă la pacienții depresivi.
-Van Hoesel (1983) a găsit, în încercarea sa de a identifica o tipologie
empirică a sinuciderii, cinci clusteri valabili pentru 86% din cazurile
investigate (404 studii de caz): agresiune, alienare, fuga de realitate,
depresie/stimă de sine de nivel scăzut și confuzie.
Foarte importante pentru estimarea riscului de sinucidere sau a tentativelor
sunt analizele în care factorii epidemiologici au o importanță deosebită. Factorii
epidemiologici sunt folosiți în identificarea gradului de risc pentru orice element
de natură medicală. Se alcătuiește o hartă care folosește rata morților suicidare
în fiecare an în vederea stabilirii probabilității pentru fiecare din factorii
epidemiologici indicați: vârstă, sex, boală mentală anterioară, antecedente în
ceea ce privește tentativele de sinucidere, faptul că locuiește singur, alcoolism și
externare recentă. Astfel de informații pot fi folosite de specialiștii în domeniul
sanitar ca un ghid atunci când trebuie să ia decizii de ordin clinic sau managerial
(externare, frecvența controalelor în spital)

Primul s tadiu•Pierdere grea/ireparabilă înainte de 13-15 ani și alte
pierderi ale unor pe rsoane semnific ative
•Sinuc iderea unui pă rinte sau a unei persoane care a ținut
loc de părinte
•Moartea neobișnuită sau pre matură a unui pă rinte după
vârsta de 16 ani
•Proble me comporta mentale sau emoționa le până la 16 ani
•Neadaptare școlară, la serviciu sau la armată
•Proble me maritale
•Bărbat mai în v ârstă care trăiește singur
•Sub 3 5 de ani
•Istorie de tratament pe ntru tulbură ri me ntale
Stadiul me diu•Lipsa sensului v ieții
•Dependență de alcool ș i/sau droguri
•Dure re, proble me cu somnul, proble me intestinale, cu
greutatea, afecțiuni a le pielii, pre cum ș i alte afecțiuni
cronic e
•Tratament înde lunga t pentru boli c ronic e (de ex. diabetul)
•Ame nința rea prematură cu boa la (boli de inimă , cancer,
accident vascular cerebral)
•Comporta ment ne satisfăcut-de pendent
•Noi pie rderi
•Două sau ma i multe accidente severe, inclusiv supra doza
•Instituționa lizare : spital, înc hisoare
•Comporta ment autoa gresiv, letalitate scăzută, salvarea de
sine Creșteri Ne schimbat
Aleasă Ne decisă/Tmp urie în ciclul vieții

Hotăr âre S uperficială
,,Act suicidar” Da Nu Ame nințări cu sinuciderea
Răni prin împ ușcare Răn i prin tăiere
Înalt S căzut
,,Joac a de-a moar tea” ,,Pr edicție acurată n epractică”
,,Strigăt d e ajutor” ,,Pr otejare/ajutare”
Risc înaltFactori precipitator i
Dorința de a mu ri
Metode de autoagr esare
Plan ificarea sin uciderii
Valid itate a me todei alese
Letalitate
Incidența evenimentelor
Amb ivale nță
Comp ortame nt autoagr esiv
MoartSalvar eCiclul vieții cu risc mare de sinucidere

Ultimul s tadiu•Resurse personale diminua te
•Pierderi semnific ative în ultimii doi a ni
•Pierderea speranței
•Crite rii de aborda re a morții
•Persoane apropia te mai compe titive și mai consuming
•Lipsă de dire cție și de scop (a bulie , rătăcire), plute ște la
voia întâmplă rii și în a fara comunită ții
•Depresie acută sau recentă
•Dependența de diverse substanțe
•
Punctul de vedere psihologic poate sta la baza explicării mecanismului de
trecere la actul suicidar, dar nu poate explica constanța fenomenului la nivel de
grup social. Dacă sinuciderea ar avea cauze exclusiv psihologice, se poate pune
o întrebare justificată, și anume de ce rata sinuciderilor este aproape invariabilă
pentru o anumită societate pentru perioade lungi de timp. Durkheim33 susținea
ipoteza existenței unei determinări sociale a sinuciderii. El a observat că
fiecare popor are o tendință colectivă de sinucidere bine determinată, care este
invers proporțională cu gradul de integrare a individului în social. Aserțiunile lui,
precum sinuciderea preponderant masculină, rata scăzută a sinuciderii la
persoanele căsătorite, intensificarea fenomenului în timpul crizelor economice și
scăderea numărului de sinucideri în timp de război, au fost verificate și
confirmate de numeroși cercetători care i-au urmat. El vorbea despre trei mari
categorii de sinucidere, în funcție de cauzele care o determină: sinuciderea
egoistă – aici intră indivizii cei mai slabi integrați în grupul lor familial, religios și
politic -, sinuciderea altruistă – se referă la societățile în care întâlnim un grad de
integrare excesiv, putând justifica sacrificarea pentru grup -, sinuciderea anomică
– este cauzată de dereglările mecanismelor sociale, care nu asigură satisfacerea
trebuințelor elementare. Jack Douglas34, pornind de la confruntarea cauzelor
sociale ale sinuciderii și motivele care fac ca un individ să treacă la actul
sinucigaș, vorbește despre un presupus caracter eronat al statisticilor în
domeniu. El consideră că documentele lăsate de sinucigaș (scrisori de adio,
note, jurnale) sunt cu mult mai importante pentru descifrarea unui act de
sinucidere decât statisticile, care de cele mai multe ori nu sunt decât interpretări,
33 Durkheim, E. Despre sinucidere. (trad. M ihaela Calcan). Editura Institutului European, București,
1993.34 Douglas, J. The Social meanings of Suicide. Princeton U niversity Press, Princeton, N ew Jersey, 1967.

în urma actului ca atare, ale unor situații sociale investite de sociolog sau
statistician cu diverse semnificații.
2.3. Mituri legate de sinucidere.
Pornind de la percepția oamenilor privind sinuciderea, au apărut interpretări
neconforme cu realitatea, așa numitele mituri:
Persoanele care vorbesc despre sinucidere nu ajung niciodată să se
sinucidă; total greșit. Se recomandă să nu se ignore amenințările cu
sinuciderea pentru că datele au dovedit că apropape toți aceia care s-au
sinucis sau au încercat să o facă au dat anterior semnale de avertizare de
tipul „o să-ți pară rău când o să mor” sau „nu văd altă cale de a rezolva
decât…”, indiferent de cât de ocazionale sau disimulate sub forma unei
glume nevinovate, ele pot indica o ideație suicidară serioasă;
Oricine încearcă să se omoare este mai mult ca sigur nebun; iată din nou
o idee greșită în ceea ce privește sinuciderea. Mulți dintre cei care s-au
sinucis nu erau psihotici, nu sufereau de tulburări mentale. De cele mai
multe ori este vorba de persoane supărate, copleșite de durere, disperate,
iar supărarea, suferința emoțională, disperarea extremă nu sunt în mod
necesar apanajul unor boli mentale;
Dacă o persoană este decisă să-și curme viața, nimeni și nimic nu o poate
împiedica să o facă. Total neadevărat, pentru că chiar și cei foarte
depresivi au sentimente amestecate legat de moarte, oscilând până în
ultimul moment între dorința de a trăi și cea de a muri. Mulți sinucigași nu
vor de fapt ca ei să moară, ci își doresc ca suferința de care se simt
copleșiți să înceteze;
Sinucigașii sunt persoane incapabile să caute ajutor. Și acest lucru este
infirmat de diverse studii pe victime ale sinuciderii care au probat că mulți
dintre ei au apelat anterior la ajutor medical, chiar cu șase luni înainte;
Dacă se vorbește mult și insistent despre sinucidere, se poate întâmpla ca
unor persoane să le și vină ideea să o facă. Neadevărat pentru că, numai

comunicând deschis cu persoanele cu ideație suicidară, le poți oferi
ajutorul de care au nevoie;
De cele mai multe ori, trecerea la actul suicidar este irațională;
neadevărat, pentru că este dovedit că majoritatea celor care se sinucid
sunt în deplin contact cu realitatea, sunt raționali.
Este evident, și studiile științifice în domeniu o dovedesc, că există o
discrepanță între cunoașterea științifică și cunoașterea comună, între stereotipuri
variate, mentalități înrădăcinate istoric, și ipoteze de natură științifică, validate de
studii aprofundate.
3.Dimensiunile fenomenului la nivel global
3.1.Statistici mondiale privind sinuciderea
Ratele sinuciderii variază de la o țară la alta. Cele mai ridicate sunt cele
comunicate de țările din estul Europei la Organizația Mondială a Sănătății
(O.M.S., 2002)*: Lituania – 51,6, Federația Rusă – 43,1, Belarus – 41,5, Estonia
– 37,9 la 100.000 de locuitori.
Cele mai mici rate par a fi în America Latină: Columbia – 4,5, Paraguay – 4,2
la 100.000 de locuitori, dar și în unele țări din Asia: Tailanda – 5,6, Filipine – 2,1,
la 100.000. În America de Nord și alte țări din Europa, ratele se înscriu între
aceste extreme: de exemplu, Finlanda – 28,4, Belgia – 24,0, Elveția – 22,5,
Franța – 20,0, Germania – 14, 3, Canada – 15,0, S.U.A. – 13,9, la 100.000 de
locuitori. Din datele centralizate de O.M.S., se observă că lipsesc în mare parte
statistici referitoare la țările africane.
Cele mai vechi date privind rata sinuciderii provin din secolul al XVIII-lea și au
fost stabilite de două din țările nordice, respectiv de Suedia și Finlanda. În
stabilirea datelor statistice, sunt luate în calcul mai ales dimensiunea gender și
dimensiunea vârstă. Vârsta este un element demografic important al riscului de
sinucidere.
La nivel global, ratele sinuciderii au tendința să crească o dată cu înaintarea
în vârstă: în 1995, în lume, acestea variază între 0,9 la 100.000 pentru grupa 5-
14 ani și 66,9 la 100.000 pentru peste 75 ani. În general, rata pentru acest grup
este de circa 3 ori mai mare decât în cazul tinerilor între 15 și 24 de ani. Această

tendință este valabilă, în linii mari, pentru ambele sexe, dar este mai marcată
pentru bărbați. Pentru femei, ratele sinuciderii prezintă scheme divergente. În
unele cazuri, rata crește regulat o dată cu vârsta, în altele ea atinge punctul
maxim la 40 de ani sau, cum ar fi în țările în dezvoltare și pentru grupurile
minoritare, ea atinge apogeul la tinerele adulte35.
*Pe parcursul textului O.M.S. este prescurtarea Organizației Mondiale a Sănătății
Sexul, cultura, rasa și originea etnică sunt și ele dimensiuni importante în
epidemiologia sinuciderii. Ratele de sinucidere sunt mai mari la bărbați decât la
femei: de exemplu, între 1990 și 2000, pentru grupa de vârstă 35-44 de ani, rata
de sinucidere la bărbați a fost de 20,5, iar la femei de 15,4 la 100.000 de
locuitori.
În ceea ce privește contextul cultural, se pare că și el influențează această
rată, ea fiind relativ scăzută în unele zone ale Asiei, ridicată în mai multe țări ale
fostei Uniuni Sovietice și foarte ridicată în zone ale Americii36.
Prevalența sinuciderii la rasa albă este de aproximativ două ori superioară în
raport cu rata sinuciderii observată la alte rase. Acest fapt este valabil atât pentru
Statele Unite ale Americii cât și pentru Africa de Sud și Zimbabwe.
Apartenența la același grup etnic pare să fie și ea asociată cu ratele de
sinucidere similare. Să luăm spre exemplu cazurile Estoniei, Finlandei și
Ungariei, țări unde rata sinuciderii sunt foarte ridicate, chiar dacă Ungaria este
destul de depărtată geografic de celelalte două țări. De asemenea, grupuri etnice
diferite, chiar dacă trăiesc în aceeași zonă, prezintă rate de sinucidere foarte
diferite. În Singapore, de exemplu, rata sinuciderii este evident mai mare la
populația de origine chineză și indiană decât la cea malaeză37.
3.2. Limite în statistici
Una din problemele pe care le ridicã studiul sinuciderii este cea a calitãții
datelor. Acestea sunt de multe ori discutabile: în multe cazuri nu se știe sigur
35 Girard, C., Age, gender and suicide. American Soc iological Review, 1993, 58 : 553- 574.36 Rappor t Mondial sur la Violence et la Sant é, op.c it. p.20837 idem, p.209

dacã a fost accident, crimã sau sinucidere, totul depinzând de ancheta care se
face într-un asemenea caz. În unele țãri, în caz de sinucidere se fac anchete
asupra motivelor care au condus la aceasta, în majoritatea însã nu se fac.
În urma studierii datelor statistice globale, se impune o observație esențială
care privește utilizarea cu prudență a acestora. Modul în care se înregistrează
toate tipurile de decese variază de la o țară la alta, ceea ce face extrem de
dificilă compararea ratelor naționale de sinucidere. Chiar și în țări în care se
utilizează criterii standard, cum este cazul Australiei, aplicarea lor este destul de
inegală38. Există guverne care impun niște limite în comunicarea datelor despre
sinucidere, rapoartele efectuate de institutele de medicină legală sunt de multe
ori întârziate. Pentru o țară dată, ratele de sinucidere declarate pot varia în
funcție de sursa lor: astfel, în China, estimările merg de la 18,3 (date
commu nicate de O.M.S., 2002) la 22,0 (date de la Ministerul Sănătății al Chinei)
la 100.000 de locuitori.
Datele mortalității din cauza sinuciderii subestimează, în general, adevărata
prevalență a sinuciderii într-o populație.Ele sunt produsul final al unui întreg lanț
de informatori, între care sunt incluse persoanele care găsesc corpul celui care
s-a sinucis, medicii, poliția, medicii legiști și statisticienii. Se întâmplă de multe ori
ca una dintre aceste personae să ezite să vorbească de sinucidere, mai ales
acolo unde religia și cultura condamnă acest gest. Cooper și Milroy (1995)39
arată, într-o cercetare, că în unele regiuni din Anglia documentele subestimează
cu aproape 40% numărul sinuciderilor. Sunt și cazuri în care sinuciderile sunt
trecute sub tăcere pentru ca decedatul sau familia sa să nu fie stigmatizați de
comunitate, pentru conveniențele sociale, cauze politice, pentru a putea
beneficia de eventualele asigurări. Sau se poate întâmpla aceasta și pentru că
sinucigașul și-a ascuns gestul, făcându-l să pară un accident verosimil. Există și
cazuri în care procuratura dă, în mod eronat, verdictul de moarte naturală, mai
ales în cazul unor persoane în vârstă. Uneori sinuciderea poate trece
neobservată în cazul toxicomanilor care își administrează o supradoză, al
38 Graham A. et al. Suicide: an Australian Psychological Society discussion pa per. Australian
Psychologist, 2000, 35, 1- 28.39 Coope r, P.N., Milroy, C .M. The coroner’s system and unde rreporting of suicide. “Medicine, Science
and the Law”, 1995, 35 : 319- 326

persoanelor care mor de inaniție voluntară sau al celor care mor la câtva timp
după ce au avut o tentativă de sinucidere. În aceste cazuri, precum și în cazul
sinuciderii asistate (eutanasie), cauza clinică este cea care se reține în mod
oficial.
În ceea ce privește tentativele de sinucidere, puține sunt țările care au date
fiabile în legătură cu aceasta. Dintre cei care au tentative de sinucidere, foarte
puțini ajung să primească îngrijiri în spitale. Iar dintre cei care ajung totuși să fie
internați, în unele țări, în care tentativa de sinucidere este susceptibilă de
sancțiuni penale, aceasta nu este raportată ca atare. O concluzie a O.M.S.
(2002) arată că “în cea mai mare parte a țărilor nu se cunoaște cu adevărat
amploarea tentativelor de sinucidere”40. Unele fapte duc la presupunerea că
aproximativ 25% dintre persoanele care încearcă să se sinucidă ajung la un
spital public. Acest procent pare a fi numai partea văzută a aisbergului, pentru că
majoritatea persoanelor care încearcă să se sinucidă rămân încă nedescoperite.
Totuși, responsabilii din instituțiile de sănătate publică încearcă să obține mai
multe date din dosarele spitalicești, din anchetele demografice și din unele
cercetări, surse care conțin datele ce lipsesc în sistemele de date privind
mortalitatea.
Așadar, din datele de care dispunem reiese că cea mai mare rată a
tentativelor de sinucidere se semnalează la tineri în comparație cu bătrânii. Deși
comportamentele suicidare sunt mai rare la persoanele de vârsta a treia,
probabilitatea unui rezultat fatal este mai mare la aceștia decât la tineri. În
general, tentativele de sinucidere comise de persoanele mai în vârstă sunt mai
grave, atât din punct de vedere medical cât și psihologic, iar eșecul ca atare al
unui astfel de demers este de cele mai multe ori rezultatul întâmplării. De
asemenea, tentativele de sinucidere sunt de două până la trei ori mai des
întâlnite la femei decât la bărbați. Totuși, Finlanda este o excepție de la această
așa zisă regulă. Dintr-un studiu transnațional (1996) asupra comportamentului
suicidar desfășurat în 13 țări, între 1989 și 1992, a reieșit că, la Helsinki, rata
masculină a tentativelor de sinucidere este cea mai ridicată – 314 la 100.000 de
40 Rapport Mondial de la Violence et de la Santé, op.cit. p. 211.

locuitori, iar, prin comparație, într-o provincie spaniolă (Guipuzcoa) este cea mai
mică dintre țările și regiunile investigate (45 la 100.000)41. Pentru femei, cea mai
mare rată în ceea ce privește tentative de sinucidere s-a remarcat la Cergy-
Pontoise, în Franța (462 la 100.000), iar cea mai scăzută în aceeași provincie
spaniolă, menționată mai sus. (69 la 100.000). Ratele cele mai ridicate s-au
semnalat pentru persoanele în vârstă de până la 55 de ani. Metoda cel mai des
întâlnită este otrăvirea și autorănirea prin tăiere.. Mai mult de jumătate din
persoanele cercetate avuseseră mai multe tentative de sinucidere, iar a doua
tentativă a intervenit în anul imediat următor celei dintâi în mai mult din 20% din
cazuri.
Un alt studiu (2000) pe un eșantion longitudinal norvegian de aproape 10.000
de adolescenți între 12 și 20 de ani a arătat că 8% au încercat să se sinucidă o
dată, iar 2,7% de cel puțin două ori cu doi ani înainte de perioada vizată pentru
analiză de acest studiu. Analiza datelor prin regresie au arătat că probabilitatea
unei tentative de sinucidere este mai mare dacă persoana a atentat deja la viața
sa, dacă este de sex feminin, dacă este la o vârstă apropiată de cea a pubertății,
dacă are ideație suicidară, dacă a consumat alcool, dacă nu trăiește cu ambii
părinți și dacă este tentat să se devalorizeze ca persoană42.
3.3. Sinuciderea în România
Și acum 100 de ani rata sinuciderilor în rândul bucureștenilor era destul de
ridicată, deși nu existau nici televiziune și nici radiouri. Iar motivele pentru care
oamenii își luau viața semănau izbitor de mult cu cele din timpurile noastre43.
Aparent, sinuciderea ar fi un rezultat legat organic de modernizarea într-un
ritm accelerat a unei societăți. A ține pasul cu schimbările galopante care
transformă o societate premodernă nu era usor, mulți se prăbușeau lăsându-se
41 Schmidtke, A. și al. Attempted suicide in Europe: rates, trends and s ociodemographic characteristics
of suicide attepters during the period 1989- 1992. R esults of the WHO/EURO Multicentre Study of
Parasuicide. “Acta Psychiatrica Scandinavica”, 1996, 93 : 327- 338.42 Wichstrom, L. Predictors of adol escent suicide attempt: a nat ionally representative longitudinal study
of Norwegian adol escents. “Journal of the American Academy of Child and A dolescent Psychiatry”,
2000, 39 : 603- 610.43 Majuru, A., cf. Luminița Vâlcea, De ce se sinucideau buc ureștenii acum un s ecol? Evenimentul Zilei,
11 iulie 2004

purtați de diferite curente imaginare, fie deveneau radicali și opuneau rezistență
la nou, fie deveneau moderați față de schimbare”, scrie A. Majuru44, într-un
studiu despre sinuciderile din Bucureștiul începutului de secol XX. Lucrarea a
fost publicată recent într-unul din volumele editate de Muzeul Municipiului
București.
La baza studiului s-au aflat observațiile cuprinse în lucrarea de doctorat a
medicului Nicolae Minovici intitulată “Studiu asupra spinzurării”. “Spre deosebire
de Occident unde sinuciderea este apanajul spațiului rural, la noi din contră
orașele ne dau numărul cel mai mare de spânzurați. În el găsim acei indivizi
care, lipsiți de mijloace pentru susținerea vieții și-au ales ca fel de sinucidere
spânzurarea. Însăși orașele le oferă adesea cauzele determinante ale
spânzurării”, scria Nicolae Minovici in 1904.
Potrivit studiului realizat de Nicolae Minovici pentru perioada 1891-190245, în
București predomina sinuciderea prin spânzurare – 136 de cazuri. Apoi, în ordine,
urmau armele de foc – 120 barbati și opt femei – și otrăvirile – 46 barbati, 71
femei. Alte modalități folosite pentru sinucidere erau: aruncarea în fața trenului
sau pe fereastră, precum și asfixierea cu monoxid de carbon rezultat din arderea
incompletă a carbunilor. Cei mai mulți dintre sinucigași aveau vârsta cuprinsă
între 30 si 60 de ani, erau divorțați, văduvi sau celibatari. Categoriile cu rata cea
mai mare de sinucidere erau în ordine: persoane fără profesie (prostituate,
vagabonzi, hoți), menajere, cizmari, muncitori și comercianți, funcționari,
tâmplari, brutari, birjari, zugravi, zidari, cântăreți, cojocari etc. Pe etnii, ungurii (48
cazuri, 39 bărbați și 9 femei) au înregistrat cel mai mare număr de sinucideri pe
perioada studiului, urmați de români (23 cazuri, 19 bărbați, 4 femei), transilvăneni
(18 cazuri, 14 bărbați, patru femei). “Ungurii sînt aceia care, ca naționalitate, dau
spânzurătorii contingentul cel mai mare și la care adăogînd românii transilvăneni,
avem un total de 66 care întrece cu 1/2 numărul românilor”, observa Minovici.
“Majoritatea sinuciderilor se petreceau primavara, iar toamna creștea numărul
celor care se spânzurau”, scrie Adrian Majuru. La capitolul cauze ale
sinuciderilor, Minovici menționa frustrările și neîmplinirile cotidiene generate de
44 idem45 Minovici, N., cf. Adrian Majuru, op.cit., 2004.

“alcoolism, alienație, mizerie, certurile de familie, boli cronice, pasiuni, lipsa
ocupației, datoria de bani sau alte motive necunoscute”. O interesantă scrisoare
trimisă de un sinucigaș doctorului Mina Minovici este menționată de Majuru: „Mă
rog foarte mult D-l Doctor Mina să mă scuzați de atâta polologhie, dar am auzit
odată pe Dl. Dr. Nicu, fratele D-voastră ca ține tare mult a avea scrisorile
sinucișilor, deci am voit să fac o plăcere și pe de alta să-l rog ca să nu mă mai
chinuiască și mort că destul am fost persecutat de oameni în viață. Iată unde
ajung oameni care’și ține cinstea până la moarte și să nu mă mai vadă această
infamă lume”.
În prezent, în România46, precum și în capitală, situația nu diferă față de
situația sinuciderii în perioada mai sus menționată, în ceea ce privește structura
fenomenului suicidar. În acest capitol vom discuta dinamica sinuciderii în funcție
de mai multe variabile: timp, zone demografice, vârstă, sex, rata șomajului,
satisfacția de viață.
Dinamica sinuciderilor în București, în perioada 1986-2004.
anul1986198719881989199019911992199319941995
nr. sinucideri133158216220186196296335289284
199619971998199920002001200220032004
267336354414511348342248254
46 Trebuie să menționăm că, în ceea ce privește România, statisticile privind sinuciderea sunt puține,
disparate și neorganizate. Numărul de sinucideri în București pe perioada menționată în tabel este
specificat în articolul citat mai sus al L. Vâlcea

0100200300400500600
1986198819901992199419961998200020022004nr.sinucideri București ș

Grafic 1: Dinamica sinuciderilor în București
Se observă că această dinamică este oarecum oscilantă cu o creștere mai
accentuată în 1988, 1992, 1997, 1999, 2000. După 2000, apare o tendință de
descreștere semnificativă, de la 511 în 2000 la 254 în 2004. Vârful este anul
2000, pregătit oarecum și de anul 1999, când s-a remarcat o creștere însemnată
față de 1988.
În ceea ce privește evoluția numărului de sinucideri în România47, între 1996-
2004, se poate remarca o tendință ascendentă, de la 2933 în 1996 la 3236 în
2004. Ca și în cazul Bucureștiului, vârful este reprezentat de anul 2000. Nu avem
o explicație fundamentată științific pentru numărul mare de sinucideri din 2000.
Putem doar să avansăm ideea că s-ar putea ca acest fenomen de creștere mai
accentuată a numărului de sinucideri este legat de sfârșitul de secol, de
așteptările mai mari în legătură cu nivelul de trai și de aspirații în perioada 1996-
2000, așteptări contrazise de realitate.
Dinamica sinuciderilor în România, 1996-2004
anul199619971998199920002001200220032004
Nr.sinucideri293331743318354139673120348634813236
47 Datele statistice sunt preluate de pe situl Institutului de Medicină Legală www.legmed.ro.

05001000150020002500300035004000
199619971998199920002001200220032004nr.sinucideri România

Grafic 2: Dinamica sinuciderilor în România. 1996-2004
După cum se observă din graficul de mai sus, tendința este de scădere a
numărului de sinucideri, începând cu 2002 și până în 2004. Și cu toate acestea,
anul 2004, la fel ca și 2003, este anul în care numărul cazurilor de sinucidere a
fost egal cu cel al victimelor generate de omucideri și accidente rutiere la un loc,
reprezentând 31% din totalul morților violente.
În 2003, din totalul deceselor violente, doar cele accidentale depățesc ca
număr sinuciderile, care reprezintă 30% din decesele violente, respectiv 3481 de
cazuri. Făcând un calcul simplu, reiese că în acest an, în medie zece români pe
zi au decis să se sinucidă. În timp ce numărul omuciderilor este în scădere
continuă în ultimii trei ani (947 în 2001, 782 în 2003), dinamica sinuciderilor este
exact inversă (3120 de sinucigași în 2001, 3481 sinucigași în 2003).
La nivel național, media sinuciderilor raportată la 100.000 de locuitori, pentru
2003, este de 15,9. Conform datelor publicate în raportul privind activitatea
rețelei de medicină legală în 200348, în unele zone ale țării incidența sinuciderilor
este cu mult mai mare decât media națională: județul Harghita conduce cu 32,84,
județul Dolj – 32,12 cazuri, Covasna – 32 de cazuri la 100.000 de locuitori. Există
și zone în care media este cu mult sub media pe țară a sinuciderilor: județul Alba
48 Sava, A. Pe culmile nefericirii, “Cotidianul”, 9 m ai 2004

– 6,6, Caraș-Severin – 6,25 de cazuri la 100.000 de locuitări. Contrar tendinței
înregistrate la nivel național, bucureștenii par a fi ceva mai optimiști decât restul
românilor. Din 2000 când numărul bucureștenilor sinucigași era 511, s-a ajuns în
2003 la jumătate, respectiv 248.
Potrivit datelor statistice pentru 2003, cel mai mare număr de sinucideri a fost
înregistrat în grupa de vârstă 41-50 de ani (23%). La celelalte grupe de vârstă
incidența variază între 15 și 17%. Demn de remarcat, pentru această perioadă,
este și faptul că sinuciderea nu este absentă nici la grupele de vârstă extreme,
respectiv 0-10 ani.
O altă constatare a raportului, pentru același an, se referă la faptul că marea
majoritate a sinuciderilor (80%) s-a înregistrat în rândul bărbaților, însă acest
lucru nu este specific românilor, el fiind valabil pentru toate meridianele.
Incidența sezonieră a sinuciderilor demonstrează o distribuție neuniformă, dar
trebuie menționat că cele mai multe cazuri sunt înregistrate vara, preferate fiind
lunile mai și iunie.
În ceea ce privște metodele de sinucidere, în 2003, românii au preferat
spânzurătoarea (70%), precipitarea (aruncarea de la înălțime sau în fața trenului,
a mașinii – 9%), intoxicațiile (ingerarea de substanțe letale sau medicamente,
intoxicarea cu monoxid de carbon sau cu gaz metan – 8%), submersia (4%).

0%10%20%30%40%50%60%70%80%
împușcare
plăgi
arsuri
electrocutare
submersie
intoxicații
precipitare
spânzurare
alte metodemetode de sinucidere
Grafic nr. 5: Metode de sinucidere preferate de români în 2003
Metodele mai violente de sinucidere sunt preferate de bărbați, iar cele cu
efect mai puțin traumatizant sau perceput ca atare, respectiv intoxicarea, tăierea
venelor etc., de către femei.
O.M.S. (2002) a dat publicității o statistică privind sinuciderea în România, pe
grupe de vârstă49 . De la început, se poate remarca faptul că există un număr
semnificativ de copii și tineri care se sinucid în România. Categoria de risc mare
este cuprinsă în intervalul de vârstă 45-54 de ani, deci vârsta maturității active.
Numărul de sinucideri pe categorii de vârstă. România, 2002
Vârstă5-1415-2425-3435-4445-5455-6465-7475 +
Bărbați35198375469669366285142
femei113858661091008759
49 Rappor t Mondial sur la Violence et la santé, Organisation M ondiale de la Santé, Genève, 2004.

0100200300400500600700800
5-14
ani15-24
ani25-34
ani35-44
ani45-54
ani55-64
ani65-74
ani75 +
anibarbați
femei

Grafic 3: Sinuciderea în România pe categorii de vârstă și sexe. 2002
Din Studiul pentru implementarea Planului Național de Acțiune pentru
Tineret50 se spune că în ultimii patru ani ponderea sinuciderilor juvenile se
menține relativ constantă, înregistrându-se o scădere doar cu 1,2%. Cele mai
multe sinucideri în rândul tinerilor s-au înregistrat în 2003: din totalul tinerilor
sinucigași în categoria de vârstă 25-29 de ani se încadrează 47,3%, în categoria
20-24 de ani – 35,4%, iar categoria 15-19 ani – 18,3%. Datele mai arată că
sinuciderea predomină la băieți, media fiind de 6 la 1.
Rata sinuciderilor în România urmeză tendința evoluției fenomenului din
celelalte țări europene: rata sinuciderilor la bărbați este semnificativ mai mare
decât la femei. La noi, rata de suicid feminin este aproape constantă din 1990 și
până în 2002. În ceea ce-i privește pe bărbați, rata sinuciderilor a crescut
spectaculos din 1990 până în 1995, păstrând în continuare până în 2002 o
tendință de creștere, dar ușoară. De asemenea și rata de sinucidere la nivelul
țării, după o creștere mai accentuată între 1990 și 1995, se plasează și ea pe
aceeași tendință până în 2002, dar nu semnificativă.
50 Studiul pentru implementarea Planului de Acțiune pentru Tineret, ANSIT. Gândul, 4 augus t 2005.

13,3%20,3%21,2%23,9%
4,7%4,5%4,6%4,7%9%12,3%12,6%14,1%
051015202530
1990199520002002
BărbațiFemeiTotal
Grafic 4: Rata sinuciderilor în România. 1990-2002
Atragem atenția că, în ceea ce privește alte variabile referitoare la profesie,
mediul de rezidență, starea civilă, statutul socio-economic, pentru România
lipsesc datele statistice care să aducă informații relevante. Lipsesc de asemenea
studii și date care să analizeze eventuale corelații între ratele șomajului și cele
ale sinuciderii, între nivelul sărăciei într-o zonă sau alta a României și rata
sinuciderii în acea zonă. Iată câteva oportunități de cercetare în domeniu pentru
viitor. Se poate vorbi despre sinucidere în relație cu insatisfacția față de viață și
cu pesimismul, fără ca să existe date experimentale care să sprijine o ipoteză
sau alta legat de aceste corelații. Între neadaptare și șomaj, o bună parte a
poupulației este dezorientată, manifestând frustrare, ceea ce poate duce fie la
criminalitate, fie la autoagresiune.
Ultimul Barometru de opinie publică51 prezintă starea de spirit a populației
românești: ponderea populației care declară că este mulțumită de felul în care
51 Barometru de Opinie Publică, Gallup Organization România Metro Media Transilvania la cererea
Funda ției pentru o S ocietate Deschisă. Mai 2004, p.10.

trăiește în prezent (42%) o egalează aproape pe cea a populației nemulțumite
(46%). Așteptările privind traiul din anul următor sunt împărțite, oamenii
anticipând aproape în aceeași pondere o situație mai bună (34%) sau
menținerea celei actuale (34%) și mai puțin înrăutățirea situației (20%). Un
procent destul de ridicat (11%) al populației trăiește sub semnul incertitudinii.
Cauzele percepute ca responsabile pentru înrăutățirea situației sunt considerate
a fi mai degrabă de natură economică: salariile/pensiile mici, prețurile mari,
șomajul și boala.
38%
4% 41%15%2%
destul de mulțumit
foarte mulțumit
nu prea mulțumit
deloc mulțumit
nu știu/nu răspunde

Grafic 6: Starea de spirit a populației românești. 2004
În 2000, starea de spirit a populației era mult mai proastă decât în 1996;
plusul de speranță a fost mai mare în 2000. Dacă urmărim trendul ușor
ascendent, atât al sinuciderilor la nivel național, cât și al criminalității, putem să
emitem ipoteza că poate să existe o corelație pozitivă între starea de spirit a
populației românești în perioada menționată și rata sinuciderii. În același
Barometru de Opinie Publică52 este prezentată o tipologie a românilor rezultată
prin intersecția aprecierilor obiectiv-subiective cu privire la traiul acum față de
anul trecut, traiul din prezent și speranțele cu privire la modul în care vor trăi în
52 Barometru de Opinie Publică, op.c it., p. 19

viitor: tipul A (7%) este cel mai nemulțumit (indivizii care formează acest tip
consideră că în prezent trăiesc mai prost decât anul trecut, sunt total nemulțumiți
de traiul din prezent și cred că anul viitor vor trăi mai prost); tipul B (7%) diferă de
tipul precedent doar prin faptul că aprecierile cu privire la traiul din prezent nu
sunt atât de negative; tipul C (11%) consideră că trăiește la fel ca anul trecut, că
nimic nu se va schimba într+un an și apreciază că nu este prea mulțumit de traiul
din prezent; tipul D (6%) este compus din cei care consideră că trăiesc la fel
comparativ cu anul trecut, nu sunt prea mulțumiți de cum trăiesc, dar cred că vor
trăi mai bine anul viitor; tipul E (13%) trăiește mai bine comparativ cu anul trecut,
crede că va trăi mai bine anul viitor și este mulțumit de cum trăiește în prezent.
Comparativ cu ultimele șase luni, ponderea tipurilor dominante s-a schimbat
în sensul unei migrații ușoare dinspre evaluările negative spre cele pozitive: de
exemplu, tipul E care avea o pondere de 9% a crescut la 13%, tipul A a scăzut
de la 10% la 7%. Dar diferențele nu sunt mari și nici semnificative statistic.
Cine sunt cei care compun cu precădere fiecare tip? Tipul A este compus din
oameni cu resurse mici (vârstnici, educație scăzută, venituri mici, mai bolnavi,
fără relații, mai puțin informați), cu încredere scăzută în oameni și în cei care ăi
conduc, nemulțumiți de funcționarea democrației și a economiei de piață. La
cealaltă extremă se situează indivizii din tipul E, caracterizați prin resurse ridicate
(mai tineri, mai educați, cu venituri mai mari, stare de sănătate bună, cu relații
interpersonale, bine informat), cu încredere mare în semenii lor și în cei care ne
conduc, mai mulțumiți de modul de funcționare al democrației și al economiei de
piață53.
Așadar, datele de mai sus ne pot deschide calea pentru o cercetare privind
relația dintre starea de spirit a populației românești și rata sinuciderii.
53 idem

4. Factorii de risc în sinucidere
Există o serie de cauze subiacente, se poate spune, comportamentului
suicidar. Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit
de complexi și mai ales strâns legați unii de alții. Este foarte important ca aceștia
să fie bine analizați, să se înțeleagă rolul lor pentru comportamentul suicidar fatal
și nonfatal, pentru a putea preveni sinuciderile. Epidemiologii și specialiștii în
sinucidere au descris un anumit număr de caracteristici specifice, legate strict de
comportamentul suicidar. În afara factorilor de esență demografică, precum
vârstă, sex, trebuie luați în calcul factorii psihiatrici, biologici și de mediu, dar și
cei legați de viața persoanei.

4.1. Factorii psihiatrici.
Ceea ce se știe, în general, despre riscul suicidar provine din cercetările în
cadrul cărora specialiștii au intervievat o rudă sau un prieten pentru a ști care
sunt simptomele psihiatrice specifice care s-au manifestat în viața unei personae
care s-a sinucis. Este vorba despre ceea ce specialiștii numesc “autopsie
psihologică”. Această abordare permite demonstrarea faptului că un număr
însemnat de adulți care se sinucid prezintă în lunile, respective anii, care
precedă decesul lor semen sau simptome de tulburări psihiatrice54:
-depresii majore;
-alte tulburări de ordin afectiv, cum ar fi tulburarea bipolară (perioade de
depresie care alternează cu stări euforice, cu stări maniacale și care
pot dura zile sau zile;
-schizofrenie;
-anxietate și tulburări de comportament;
-impulsivitate;
-sentimental de neputință.
Depresia pare a avea un rol major în sinucidere și se estimează că ea este
responsabilă de aproximativ 65% până la 90% din sinuciderile cu patologii
psihiatrice. Riscul este cu atât mai mare la pacienții depresivi, cu cât aceștia
încetează să mai ia medicația pe care o găsesc inutilă, considerând că nu există
nici un tratament pentru ei, pentru că oricum nu se vor vindeca55. Riscul de
sinucidere privind durata vieții unor pacienți care suferă de depresii majore sau
bipolare este estimat la aproximativ 12-15%. Această boală poate apărea la orice
vârstă și indifferent de sex. Depresia masculină este precedată de diverse tipuri
de violență, atât în familie cât și în afara ei. Tratarea ei este foarte importantă la
pacienții de sex masculine, mai ales dacă se ține seama că, în multe culturi,
sinuciderea este mai frecventă la bărbați.
La copii și la tineri, natura depresiei diferă de cea întâlnită la adulți.
Adolescenții deprimați absentează nemotivat de la școală în mai mare măsură
54 Primary prevention of mental, neurological and ps ychosocial disorders. Genève, Organisation
Mondiale de la Santé, 1998.55 Beck, A.T. și alții. The relationship between hope lessness and ul timate suicide : a replication w ith
psychiatric outpatients. “American Journal of Psychiatry”, 1990, 147 : 190- 195.

decât colegii lor, au note mai mici, au un comportament deviant, devenind
violenți, consumând alcool sau droguri, au tendința de a mânca și a dormi mult.
Este adevărat că, la fetele deprimate poate apărea și un comportament anorexic.
Aceste tulburări grave de alimentație sunt associate unui risc de sinucidere
crescut.
Depresia are de multe ori, mai ales în cazul bătrânilor, manifestări
fiziologice, cum ar fi durerile de stomac, amețelile, palpitațiile și alte dureri
inexplicabile la prima vedere. Deseori, depresia este însoțită la această categorie
de personae de boli și tulburări precum infarctul, cancerul, reumatism, boala
Parkinson și maladia Alzheimer.
Tendința de sinucidere poate fi redusă, dacă depresia și anxietatea sunt
tratate corespunzător, fie cu antidepresori, fie prin psihoterapie, mai ales cea
cognitive comportamentală.
Schizofrenia este o altă patologie psihiatrică puternic asociată sinuciderii.
Riscul de sinucidere privind durata de viață la acești pacienți se situează între
10-12%. Riscul este cu atât mai mare cu cât pacientul este mai tânăr, este
bărbat, se află în primele stadii ale bolii, la cei care erau dinamici, mental și
social, înainte ca boala să se declanșeze, la pacienții care au recăderi cornice și
la cei la care se estimează o așa-zisă “dezintegrare mentală”.
Alți factori, cum ar fi sentimental de neputință și de disperare, fac să
crească riscul suicidar. Într-un studiu American longitudinal, desfășurat de-a
lungul a zece ani (1975-1985)56, se subliniază importanța sentimentului de
disperare ca predictor major al unui comportament suicidar. Absența perspectivei
de viitor era un punct comun la 91% dintre subiecții care apoi s-au sinucis.
Alcoolismul și toxicomania sunt considerate și ele ca având un rol
important în sinucidere. În S.U.A., consumul excesiv de alcool ar fi un factor de
risc în cel puțin un sfert dintre sinucideri. Persoanele dependente de alcool
prezintă un risc suicidar mai mic decât cele cu tulburări depressive majore. Dar
trebuie spus că există legături strânse între consumul excesiv de alcool și
depresie, așa că este destul de dificil să se stabilească care dintre ele prezintă
56 Beck, A.T. și alții. Hopelessness and eventual suicide: a 10 – year prospective study of patients
hospitalized with suicidal ideation. “American Journal of Psychiatry”, 1985, 142 : 559- 563.

un predictor mai important pentru sinucidere. Consumul excesiv de alcool poate
să conducă la depresie din cauza sentimentului de decădere și de eșec pe care
multe din persoanele dependente îl încearcă. În același timp, consumul excesiv
de alcool poate reprezenta o formă de automedicație pentru ameliorarea
depresiei de care o persoană suferă. De asemenea, atât consumul de alcool, cât
și depresia pot rezulta amândouă dintr-o stare de stress care poate apărea la un
moment dat în viața unui om. Totuși, dacă sinuciderea la persoanele depressive
are loc destul de devreme în evoluția bolii (mai ales la grupa de vârstă 30-40 de
ani), la persoanele alcoolice ea se produce în general mai târziu în evoluția bolii.
În plus, când are loc efectiv trecerea la actul sinucigaș, mai apar și alți factori,
cum ar fi sfârșitul unei relații, marginalizarea socială, sărăcia și începutul unei
deteriorări fizice ca urmare a consumului excesiv și îndelungat de alcool.
În Asia (2002), se pare că alcoolismul și toxicomania joacă un rol mai mic
decât în alte regiuni ale lumii în sinucidere, așa cum reiese dintr-un studiu
dezvoltat pe adolescenții din Hong Kong și China, unde numai 5% dintre cei care
s-au sinucis beau excesiv sau se drogau57.
Tentativa de sinucidere precedentă actului final reprezintă totuși cel mai
important predictor al comportamentului suicidar fatal ulterior. Riscul este mai
mare în primul an și mai ales în primele șase luni care urmează tentativei.
Aproape 1% din persoanele care încearcă să se sinucidă mor în anul imediat
următor, iar 10% sfârșesc prin a comite sinuciderea cu rezultat fatal. Estimările
privind creșterea riscului ca urmare a tentativelor de sinucidere anterioare
variază de la un studiu la altul. Gunnell și Frankel (1994)58 afirmă că riscul la
aceste persoane este de 20-30 de ori mai mare decât la populația generală,
ceea ce este confirmat și de alte studii. Existența unei tentative de sinucidere
anterioare face să crească riscul de sinucidere al unei persoane, dar majoritatea
persoanelor care și-au luat viața o fac fără să fi avut anterior vreo tentativă de
acest gen59.
57 Rappor t Mondial sur la Violence et la Sant é. Op.cit. p. 214.58 Gunne ll, D., Frankel, S. Prevention of suicide: aspiration and evidence. “British Medical Journal”,
1994, 308 : 1227- 1233.59 Graham, A. și alții. Op.cit., 2000.

4.2. Factori biologici și medicali: ereditate suicidară și familii suicidare
O istorie familială cu antecedente de sinucidere este un marcker puternic al
riscului crescut de sinucidere. Unii cercetători cred că o caracteristică genetică
predispune unele persoane la un comportament sinucigaș. Date din studii făcute
pe gemeni și pe copii adoptați confirmă posibilitatea ca factorii biologici să joace
un rol major în unele comportamente suicidare. Există o concordanță mult mai
netă în ceea ce privește sinuciderea și tentativele de sinucidere între gemenii
monozigoți (cei cu gene total identice) decât între cei dizigoți (nu au în comun
decât jumătate din gene). Însă, pentru ca rezultatele să fie perfect validate și
bazate pe o metodologie solidă, mai este nevoie de cercetări privind cazul
monozigoților crescuți separat, precum și de altele care să aibă în vedere și
existența unor tulburări psihiatrice. Pentru că ar putea fi vorba, de fapt, de
tulburări psihiatrice ereditare și nu de o predispoziție genetică la comportament
suicidar și de faptul aceste tulburări fac ca acest tip de comportament să fie mai
probabil la persoanele înrudite (1979)60. Într-un studiu din 1978, cu un lot martor
de copii adoptați, Schulsinger a constatat că existaseră deja cazuri de sinucideri
în familia biologică a celor care s-au sinucis. Sinuciderea acestor copii adoptați
era independentă în mare măsură de existența unor tulburări de natură
psihiatrică, ceea ce ne-ar putea face să credem că există o predispoziție
genetică la sinucidere. Este, de asemenea, foarte probabil ca și alți factori,
precum cei de mediu și sociali, adăugați la istoria familială, să facă să crească
riscul de sinucidere.
Există și studii privind procesele neurobiologice care sunt responsabile de
numeroase patologii psihiatrice, inclusive acelea care predispun la sinucidere,
din care rezultă că există o bază biologică a sinuciderii. Se constată, de exemplu,
că nivelul serotoninei din lichidul cefalorahidian este diferit la pacienții psihiatrici
care s-au sinucis. Serotonina este un neurohormon foarte important care
răspunde de dispoziție și agresivitate61. Este posibil ca proasta funcționare a
neuronilor care conțin serotonină în cortexul prefrontal al creierului să fie una din
60 Schulsinger, F. și alții. A family study of suicide. În Schou, M., Stromgren, E. “Origin, prevention and
treatment of affective disorders” , Londra, Academic Press, 1979 : 227- 287.61 Coccaro, E.F. și alții. Serotonergic studies in patients with affective and personality disorders.
Archives of General Psychiatry”, 1989, 46 : 587- 599.

cauzele subiacente ale capacității de nivel scăzut a unei persoane de a rezista
pulsiunilor care o împing la trecerea propriu-zisă la act.
Este posibil, de asemenea, ca o persoană să sufere de o boală gravă,
foarte dureroasă, care o slăbește foarte mult fizic, iar sinuciderea să fie o
consecință a acesteia. Prevalența durerilor fizice la cei care se sinucid este
estimată la cel puțin 25% din cazuri, putând atinge și 80% la persoanele
vârstnice. În mai mult de 40% din cazuri, boala este considerată un factor
contributiv important al comportamentului și ideației suicidare, mai ales în
prezența tulburărilor de dispoziție sau simptomelor de depresie. Totuși, mai
multe investigații au arătat că persoanele care suferă de o boală fizică gravă se
sinucid foarte rar, iar ele nu prezintă nici un simptom psihiatric62.
4.3. Evenimente cu rol de factori precipitanți
Unele evenimente din viața unui individ pot avea un efect precipitator în
ceea ce privește sinuciderea. Printre acestea, cele mai studiate sub raportul
corelației cu sinuciderea au fost: pierderea unei persoane apropiate, conflicte
interpersonale, ruperea unei relații sau o relație tensionată, precum și probleme
cu autoritățile sau de ordin professional.
Pierderea unei ființe iubite, fie că este vorba de un divorț, de o separare
sau de un deces, poate declanșa o depresie puternică, mai ales dacă persoana
pierdută era partenerul de viață sau cinevaextrem de apropiat. La fel și
conflictele acasă, la locul de muncă (de studiu), pot provoca sentimente de
disperare și stări depressive serioase. Într-un studiu finlandez pe 16 000 de
adolescenți (1999), s-a constatat o prevalență sporită a celor care erau victime
ale certurilor din școală și nu la cei care erau autorii încăierărilor63. Examinarea
tuturor sinuciderilor înregistrate pe o perioadă de doi ani într-o regiune a
Australiei (Ballarat) I-a dus pe cercetători la concluzia că dificultățile sociale și
personale erau associate cu sinuciderea la mai mult de o treime din cazuri. De
62 Blumenthal, S.J. Suicide: a guide to risk factors, assessment, and treatment of suicidal patients.
“Medical Clinics of North America”, 1988, 72 : 937- 971.63 Kaltiala-Heino, R . și alții. Bullying, de pression and s uicidal ideation in Finnish adol escents: school
survey. “British medical Journal”, 1999, 319 : 348- 351.

asemenea, a apărut și probabilitatea apariției depresiei și tentativelor de
sinucidere la victime ale violenței conjugale64.
Și faptul de a fi fost victima violenței fizice sau sexuale în copilărie poate
face să crească riscul de sinucidere de la adolescenți până la vârsta adultă..
Victimele violenței sexuale se simt adesea umilite și se rușinează de condiția lor,
iar persoanele maltratate în copilărie și adolescență se tem, sunt bănuitoare în
relațiile interpersonale și au dificultăți în a menține o relație. De cele mai multe
ori, acești subiecți prezintă dificultăți permanente de natură sexuală, se simt
inadaptate, inferioare celor cu care vin în contact. O cercetare făcută în Olanda
pe 1490 de adolescenți școlarizați a demonstrat că cei care fuseseră victime ale
violențelor sexuale manifestau un comportament semnificativ mai suicidar decât
colegii lor, precum și alte probleme afective și comportamentale65.
Orientarea sexuală poate avea și ea o legătură cu riscul crescut de
sinucidere la adolescenți și tineri. Estimarea procentului de sinucideri la tinerii
homosexuali, băieți și fete, merge de la 2,5 la 30%. Discriminarea, stresul în
relațiile interpersonale, drogurile, alcoolul, angoasa privnd pericolul SIDA,
precum și resursele de susținere limitate sunt tot atâția factori care pot contribui
la sinucidere sau tentativă de sinucidere.
În schimb, o relație maritală stabilă, responsabilitatea de a crește copii
reprezintă factori protectivi în fața sinuciderii. Studiile privind relația dintre situația
familială și sinucidere au demonstrat existența unor rate înalte de sinucidere la
persoanele celibatare, care nu au fost niciodată căsătorite, văduvi, persoane
separate sau divorțate în culturile occidentale, mai ales la bărbați, în primele luni
de la separare sau pierderea partenerei66. Însă căsătoria nu este un factor stabil
în toate culturile. S-au remarcat rate ridicate de sinucidere la femeile pakistaneze
în comparație cu bărbații și femeile celibatare. Acest lucru ar putea fi explicat
64 Thompson, M .P. și alții. Partner abus e and pos t-traumatic stress disorder as risk factors for suicide
attemptsin a s ample of low-income, inner-city women. “Journal of Trauma and Stress”, 1999, 12 : 59-
72.65 Garnefski, N., Arends, E., Sexual abus e and adolescent maladjustement: differences between male and
female victims. “Journal of Adolescence”, 1998, 21: 99-107.66 Cantor, C.H., Slater, P.J. Marital breakdown, parenthood and suicide. “Journal of Family Studies”,
1995, 1 : 91-102.

prin aceea că discriminarea socială, economică și juridică creează un stress
psihologic, predispunând aceste femei la un comportament suicidar.
Este adevărat că anumite persoane sunt mai sensibile la conflictele din
relațiile interpersonale, acestea putând să le declanșeze un comportament
suicidar, dar și izolarea socială poate să reprezinte un factor precipitator pentru
riscul de sinucidere67. Studiile de autopsie psihologică arată că retragerea socială
precede adeseori sinuciderea. Izolarea socială este menționată de multe ori ca
factor contributiv în ceea ce privește ideația suicidară la persoanele în vârstă.
4.4. Factori sociali și de mediu
În general, cercetarea în domeniu a permis relevarea mai multor factori de
mediu și sociali importanți legați de sinucidere. Aceștia privesc modalitatea de
sinucidere, locul de rezidență al persoanei sinucigașe, statutul ocupațional,
situația economică, statutul de imigrant, religia.
Metoda aleasă pentru sinucidere va determina, între altele, și dacă
sinuciderea va rămâne la stadiul de tentativă sau va fi desăvârșită.. În Statele
Unite ale Americii, armele de foc, cele mai periculoase instrumente alese pentru
finalizarea unei sinucideri, sunt folosite în aproape o treime din sinucideri68. În
general, persoanele în vârstă aleg metode care cer forță fizică mai redusă,
precum înecul, precipitarea de la înălțime. În ultimele decenii, în unele țări, ca de
exemplu Australia, a crescut numărul sinuciderilor prin spânzurare mai ales la
tinerii care nu au sau nu utilizează arme de foc69. Aproape pretutindeni, femeile
67 Maris, R.W. Pathways to suicide: a survey of self-destructive behaviors. Baltimore, Maryland, John
Hopkins University Press, 1981. Această izolare socială stă de fapt în spatele a ceea ce Durkheim
numea sinucidere egoistă și anomică, amândouă conceptele fiind legate de ideea relațiilor sociale
inadecvate. Într-un studiu comparativ, privind comportamentul de grup al persoanelor care au avut
tentative de suicid, al celor care s-au sinucis și al persoanelor care au murit de cause naturale, se arată că
cei care au reușit să se sinucidă au participat mai rar la organizarea socială, de cele mai multe ori nu
aveau prieteni și se retrăseseră treptat din relațiile interpersonale, ajungâ nd în final într-o stare de rar la
organizarea socială, de cele mai multe ori nu aveau prieteni și se retrăseseră treptat din relațiile
interpersonale, ajungâ nd în final într-o stare de totală izolare socială.68 National injury mortality reports. 1987- 1998. A tlanta, Georgia, , Centers for Disease Control and
Prevention, 2000.69 De Leo, D. și alții. Hanging as a means to suicide in young A ustralians: a report to the Commonwealth
Ministry of Health and F amily Services. Brisbane (Australia), Australian Institute for Suicide Research
and Prevention, 1999.

sunt tentate să aleagă metode mai puțin traumatizante, cum ar fi ingerarea
excesivă de medicamente.
Mai există și alți factori, în afara vârstei și sexului, cum ar fi cei de natură
culturală (în Japonia se mai cunosc și astăzi cazuri de hara-kiri, (eviscerare
voluntară), influența media (se întâmplă ca tinerii să împrumute metode pe care
le-au folosit unele din celebritățile intens mediatizate pentru a se sinucide)70.
Hotărârea unei persoane de a renunța la viață se vede mai ales din metoda
aleasă, metode mai susceptibile de a antrena un traumatism major care să
provoace moartea instantanee, precum spânzurarea, precipitarea de la mare
înălțime, folosirea unei arme de foc.
Și analiza mediului de rezidență al sinucigașului punctează unele disparități
între ratele de sinucidere între zonele urbane și cele rurale. În Australia, unele
țări europene (Anglia, Țara Galilor, Scoția etc.) se remarcă rate mai mari în
zonele populate de agricultori. În S.U.A., în 1997, în districtul manhattan, la New
York, au fost înregistrate 1372 de sinucideri, de trei ori mai multe decât în statul
majoritar rural Nevada (411). Dar rata sinuciderii din statul Nevada era de trei ori
superioară celei din statul New York în ansamblul său (24,5 la 100.000 de
locuitori – cea mai ridicată din întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii – rata
sinuciderii 7,6 la 100.000). Preponderența sinuciderilor în mediul rural din aceste
zone are drept cauze izolarea socială, dificultatea decelării semnalelor de alarmă
comportamentală care prevestesc trecerea la actul sinucigaș, accesul limitat la
instituții de sănătate, medici, nivelul redus de instrucție. În zonele rurale, diferă și
metodele de sinucidere. În zonele rurale din Europa de Est și unele zone din
Asia de sud-est, ierbicidele și pesticidele sunt cel mai frecvent folosite în
sinucidere, pentru că sunt ușor de procurat, sunt la îndemâna oricui. Spre
deosebire de acestea, în comunitățile rurale australiene, în care este obișnuit să
ai o armă de foc, acestea sunt cel mai adesea menționate ca metode folosite în
sinucidere.
Incidența imigrației asupra ratelor sinuciderii este studiată mai ale în țări ca
Statele Unite, Australia, Canada, în care trăiesc diverse grupuri etnice. S-a
70 Wasserman, I., Imitation and s uicide: a re-examination of the Werther effect. “American Sociological
Review”, 1984, 49 : 427- 436.

observat că ratele sinuciderii pentru un grup etnic sau altul din aceste țări sunt
similare cu cele din țara de origine a imigranților respectivi. În Australia, ratele
sinuciderii la imigranții greci, italieni și pakistanezi sunt net inferioare celor
înregistrate la imigranții din țările Europei de Est, Irlanda sau Scoția, țări în care
aceste rate au fost întotdeauna mai mari71. Aceasta ne îndreptățește să afirmăm
că factorii culturali influențează considerabil comportamentul suicidar.
Statutul ocupațional și alți factori economici sunt și ei responsabili de
creșterea sau descreșterea ratei sinuciderii. Din mai multe studii a reieșit că, în
timpul perioadelor de recesiune economică și șomaj la cote înalte, rata
sinuciderilor a crescut în multe state. Într-un studiu (1995) privind impactul
factorilor economici asupra sinuciderilor în Germania72, se arată că, în perioadele
de dezintegrare socială, când șomajul este mare, când protecția socială este
minimă, când nimeni nu este la adăpost în fața falimentului, corelația între
aceștia și rata sinuciderii este semnificativ pozitivă.
Berk (1998)73 vorbește în cercetarea sa despre o creștere a ratei sinuciderilor
în fosta Bosnie- Herzegovina peste estimări, precum și o creștere a dependenței
de alcool la copii. Aceștia au supraviețuit pericolelor imediate ale războiului, dar
au clacat în fața stresului post-traumatic pe termen lung.
La nivel individual, comportamentul suicidar este mai des întâlnit la șomeri
decât la cei care au un loc de muncă. Sărăcia și diminuarea rolului social,
amândouă consecințe ale șomajului sunt adeseori asociate unei predispoziții
spre sinucidere, mai ales atunci când locul de muncă este pierdut brusc.
Cercetarea în domeniu nu s-a concentrat și pe durata șomajului, pe regruparea
persoanelor care așteaptă să-și găsească un prim loc de muncă alături de cei
care au suferit pierderea unei slujbe, uitându-se problemele de natură psihiatrică,
precum și tulburările de personalitate.
Religia este de mult timp considerată un factor care influențează rata
sinuciderilor. Cercetările au demonstrat că, în țările în care atașamentul față de
71 Cantor, C.H. op.cit., 1995.72 Weyerer, S., Wiedenmann, A. Econom ic factors and the rate of suicide in Germany between 1881-
1989. “Psychological Report”, 1995, 76 : 1331- 1341.73 Berk, J.H. Trauma and resilience during war : a look at the children and humanitarian aid workers in
Bosnia. „Psychoanalytical Review”, 1998, 85 : 648- 658.

religie este interzis sau în care ateismul este puternic promovat (de ex., țările
foste comuniste din Europa de Est, fosta Uniune Sovietică), țările în care religia
predominantă este budismul, hinduismul, rata sinuciderilor este mai mare decât
în alte țări unde catolicismul sau islamul sunt religiile dominante. Singura
excepție notabilă poate fi considerată Lituania, care, deși avea o populație
predominant catolică, iar influența bisericii era foarte puternică chiar și atunci
când făcea parte din fosta Uniune Sovietică, prezintă și prezenta rate ale
sinuciderii destul de ridicate74.
Durkheim considera că sinuciderea rezultă din absența identificării cu un grup
unitar, avansând ideea că rata sinuciderii ar trebui să fie mai mică acolo unde
integrarea religioasă este mai puternică. Prin urmare, practicile și credințele
religioase comune, precum cele asociate catolicismului ar putea reprezenta
factori de protecție în fața sinuciderii75. Alți cercetători76 consideră că nu există o
legătură între proporția de catolici și ratele de sinucidere, precum și că aceste
rate sunt mai puțin ridicate la populația care aderă la islam prin raportare la
populația creștină.
De ce dreptul contemporan nu se ocupă de sinucidere? Norma juridică
privește individul în relație și nu în sine. Ea are ca scop nu perfecționarea
individului, ci optimizarea relațiilor sociale în care acesta intră. Dreptul este
interesat de raport, el nu se preocupă de o atitudine strict subiectivă cum ar fi
sinuciderea. Sistemul juridic nu interzice sinuciderea, dat fiind că el nu are în
atenția sa viața individului, individul intrând în sfera lui de preocupări numai dacă
intră în relație cu alții. De aceea o persoană poate dispune de propria-i viață, dar
nu poate cere altuia să intervină în propria-i moarte, eutanasia intrând sub
incidența Codului Penal.
74 Lester, D. Religion, suicide and homicide. “Social Psychiatry”, 1987, 22 : 99-101. Singura excepție
notabilă poate fi considerată Lituania, care, deși avea o popul ație predominant catolică, iar influența
bisericii era foarte puternică chiar și atunci când făcea parte din fosta Uniune Sovietică, prezintă și
prezenta rate ale sinuciderii destul de ridicate. Este adevărat ca aceste clasificări nu țin seama de forța
credinței și de adeziunea individuală la religia dintr-o țară dată75 Durkheim, E. Sinuciderea. Editura Humanitas, 199276 Simpson. M .E, Conlin, G.H. Socioeconom ic development, suicide and r eligion: a test of Durkheim’s
theory of religion and s uicide. “Social Forces”, 1989, 67 : 945- 964.

Această atitudine exterioară a dreptului în raport cu conștiința diferențiază
norma juridică de cea morală. Sancțiunea atât de des invocată în acest scop
este un element derivat și nu întotdeauna relevant. Se are în vedere că, dacă
norma morală este sancționată prin satisfacția conștiinței, nici normei juridice nu-i
este străină această formă de aplicare77.

5. Strategii de prevenire și control a sinuciderilor
În fața creșterii generale a comportamentelor suicidare, mai ales la tineri, este
absolut obligatoriu să se intervină în mod eficient. Orice strategie de prevenire
trebuie să pornească de la cunoașterea factorilor de risc pentru sinucidere.
Există de multă vreme un număr remarcabil de intervenții, dar foarte puține
reușesc cu adevărat să ducă la scăderea comportamentelor suicidare sau au
rezultate durabile în timp. Pentru a avea totuși rezultate demne de luat în seamă
în acest domeniu, trebuie avute în vedere strategii complexe care să se bazeze
în același timp pe tratamente ale tulburărilor mentale, farmacoterapie, terapii
comportamentale, relaționale, intervenții psihosociale, intervenții comunitare,
școlare, la nivelul societal, intervenții postsuicidare, intervenții susținute de politici
de stat.
5.1. Tratamentul bolilor mentale și farmacoterapia
Se știe că un număr relativ important de sinucideri este cauzat de tulburărilor
mentale. Prin urmare este important și necesar ca ele să fie detectate cât mai
rapid cu putință și să li se administreze tratamentul adecvat pentru a preveni
sinuciderea, mai ales în tulburările de stare emoțională, dependența de alcool și
droguri, schizofrenie și unele tipuri de tulburări de personalitate. Dacă medicii de
familie vor fi învățați să diagnosticheze aceste tulburări și să le trateze la nivelul
77 Dănișor, D.C. Norma dreptului. 2004. ht tp : // drept.acv.ro/Members/Danisor/html.

medicinii primare, ratele sinuciderilor ar putea scădea la persoanele cu acest
risc. De asemenea, trebuie avut în vedere că astfel de pacienți suportă mai bine
și cu mai bune rezultate tratamentul cu medicamente de generație nouă
recomandate pentru tulburări de stări emoționale și cele legate de schizofrenie.
Aceste medicamente au mai puține efecte secundare și un profil terapeutic mai
precis, ceea ce permite obținerea unor rezultate superioare și reducerea
probabilității de comportament suicidar la acești pacienți.
Există preocupări în farmacologie pentru a se studia în ce măsură
farmacoterapia influențează procesele neurobiologice, care includ și unele stări
de natură psihiatrică78. Se propune paroxetina, presupusă a atenua
comportamentul suicidar. Această alegere este justificată prin faptul că se
asociază comportamentul sinucigaș unei diminuări a nivelului de serotonină în
organism. Paroxetina este un inhibitor selectiv de recaptare a serotoninei care
permite creșterea concentrării cerebrale în serotonină disponibilă pentru
neurotransmiterea de semnale. Un studiu pe un an de zile în dublu orb a
comparat efectele paroxetinei și ale unui placebo la un lot de pacienți care
prezentaseră tentative de sinucidere, mai ales în perioada premergătoare
studiului. Acești pacienți nu sufereau de depresii majore, dar cei mai mulți dintre
ei sufereau de tulburări de personalitate de limită, fiind antisociali, narsiciști și
histrionici. S-a constatat că pacienților care au luat paroxetina li s-a atenuat
comportamentul suicidar.
5.2. Abordări comportamentale
În vreme ce multe tratamente se concentrează prioritar pe tulburările mentale,
prin ameliorarea lor încercându-se reducerea comportamentului suicidar, alte
abordări vizează direct comportamentul.
Un studiu realizat la Oxford (1990) a avut în vedere pacienți cu un risc crescut
de a comite tentative de sinucidere, între 16 și 65 de ani. Aceștia au fost admiși
de urgență la grupul de terapie comportamentală după ce ingeraseră supradoze
de antidepresoare. Pacienții au primit fie un tratament standard pentru tentative
78 Verkes, R.J. și alții. Reduction by paroxetine of suicidal behavior in pat ients with repeated suicide
attempts but not with major depression. “American Journal of Psychiatry”, 1998, 155 : 543- 547.

de sinucidere, fie un tratament standard însoțit și de o scurtă intervenție „de
rezolvare a problemelor”, o formă de psihoterapie scurtă care pune accentul pe
problema identificată ca fiind cea mai obsesivă, preocupantă pentru pacient.
Studiul a ajuns la concluzia că s-au făcut progrese remarcabile în grupul
experimental (tratament plus terapie) la șase luni după abordarea terapeutică, în
sensul scăderii ratelor tentativelor de sinucidere repetate. Însă, din nefericire,
diferența între acest grup și cel care a primit numai tratamentul standard a scăzut
simțitor, apropiindu-se de zero când subiecții au fost reevaluați la un an și
jumătate după aceea79.
Cercetătorii americani au avut și ei în vedere terapia comportamentală
dialectică la pacienții cu tulburări de personalitate la limită, disfuncționalități
comportamentale multiple, tulburări mentale majore și cu numeroase tentative de
sinucidere. Acest tip de tratament este conceput pentru pacienții suicidari cronici
și are la bază analiza comportamentului, precum și o strategie de rezolvare de
probleme. S-a ajuns la concluzia că, după primul an de tratament, pacienții
supuși unei astfel de terapii au prezentat mai puține tentative de sinucidere în
comparație cu cei care au fost supuși numai unui tratament standard80.
Un program interesant și, se pare, util mai mult pentru pacienții care sunt la
prima tentativă de sinucidere s-a numit „Cartea verde”. Pacientul primește un
card care îi dă dreptul la diverse soluții imediate, respectiv la un psihiatru de
serviciu, la care pot apela la orice oră din zi sau din noapte, sau o spitalizare81.
Serviciul de tele-ajutor și tele-control pentru persoanele în vârstă, program
dezvoltat în Italia82, reprezintă o altă formă de intervenție bazată pe principiul
relaționării, al facilitării accesului la o formă de ajutor. Este vorba despre un
sistem de alarmă pe care clientul îl poate activa pentru a cere ajutor. Serviciul de
telecontrol contactează clienții de două ori pe săptămână pentru a verifica dacă
79 Salkovs kis, P.M., Atha C., Storer, D. Cognitive behaviouralproblem-solving in the treatment of
patients who repeatedly attempt suicide: a controlled trial. “British Journal of Psychiatry”, 1990, 157 :
871-876.80 Linehan, M .M., Heard H.L., Armstrong, H .E. Naturalistic follow-upof a be havioural treatment for
chronically parasuicidal borderline patients. “Archives of General Psychiatry”, 1993, 50 : 971- 974.81 Cotgrove, A. et al. Secondar y prevention of attempted suicide in adol escence. “Journal of
Adolescence”, 1995, 18 : 569- 577.82 De Leo, D., Carollo, G., Dello Buono, M . Lower suicide rates associated with a tele-help/tele-check
service for the elderly at hom e. “American Journal of Psychiatry”, 1995, 152 : 632- 634.

aceștia au nevoie de vreun ajutor și pentru a le aduce un sprijin afectiv. 12.135
de persoane în vârstă de peste 65 de ani au beneficiat de două tipuri de servicii
pe o perioadă de patru ani. În tot acest timp, nu a existat decât o sinucidere în
grupul respectiv, față de șapte la câte s-ar fi putut aștepta din punct de vedere
statistic.
5.3. Abordări de tip relațional
Se știe că riscul de sinucidere este legat de numărul relațiilor interpersonale
pe care o persoană le are. Cu cât aceste relații sunt mai numeroase, cu atât
riscul de sinucidere este mai mic. Abordarea generală constă în studierea atentă
a problemelor din diverse segmente ale vieții sociale a pacientului, încercându-
se, în scopul unei terapii eficiente, găsirea unor soluții adecvate. Deși este vorba,
mai ales, despre prevenirea revenirii la un comportament suicidar, ameliorarea
relațiilor sociale este considerată importantă prin ea-însăși.
O metodă de intervenție specifică a fost propusă de Litman și Wold83 –
„menținerea relațiilor continue”. Este de fapt menținerea de către un consilier
psihosocial a unei relații, constând în dese contacte personale, cu persoana
suicidară. Timp de 18 luni, 400 de oameni cu risc crescut de sinucidere au urmat
acest program. Subiecții au fost împărțiți într-un grup experimental (M.R.C.) și un
grup martor, care beneficia de consiliere psihosocială continuă, subiecții având
inițiativa contactării consilierului. Intervenția nu a dus la diminuarea în intensitate
a ideației suicidare sau la reducerea tentativelor de sinucidere, a sinuciderilor
realizate. Totuși, programul și-a dovedit eficiența prin atingerea mai multor
obiective intermediare, evidențiindu-se progresul sensibil în grupul experimental
(M.R.C.) prin raportare la grupul martor. Participanții la program s-au simțit mai
puțin singuri, reaușeau să aibă relații intime satisfăcătoare, erau mai puțin
depresivi și mai pregătiți să contacteze serviciile comunitare.
83 Litman, R.E., Wold, C.I. Beyond c risis intervention. Schneidman E.S. “Suicidology, c ontemporary
developments”. New York, Grune&Stratton, 1976: 528- 546.

Gibbons et al.84 a comparat eficiența unui „sprijin psihosocial individualizat
bazat pe sarcini” – metoda rezolvării de probleme sau punerea accentului pe
colaborarea dintre pacienți și asistentul social pentru problemele legate de viața
cotidiană – cu un tratament standard pentru pacienții cu tentative de sinucidere
anterioare. S-a constatat că nu au existat diferențe între cele două grupuri în
ceea ce privește rata tentativelor de sinucidere repetate, însă subiecții din grupul
care a beneficiat de un sprijin psihosocial individualizat bazat pe sarcini a
progresat, fiind capabil să-și rezolve mai bine problemele sociale decât grupul
martor.
5.4. Intervenții comunitare
Paralel cu intervențiile la nivel individual, în multe țări există servicii de
sănătate mentală comunitare pentru persoanele care manifestă comportamente
suicidare. Aceste centre sunt concepute ca centre de criză unde se oferă un
sprijin imediat, de obicei prin telefon, existând însă și consiliere psihosocială
directă, precum și acțiuni sociale. Unele cercetări au arătat că, la nivel global,
aceste centre de prevenire a sinuciderii nu și-au probat eficacitatea în ceea ce
privește rata sinuciderii, constatându-se chiar că proporția sinuciderilor la clienții
acestor centre este superioară celei de la nivelul populației generale. Acest fapt
ar putea să ducă la concluzia că aceste centre de prevenire atrag în mare
măsură populația cu risc ridicat de sinucidere85.
Există programe de formare a personalului din școli, a membrilor comunității
și a personalului medical în vederea pregătirii lor pentru a putea repera
persoanele cu risc suicidar și a le îndruma spre serviciile de sănătate mentală
competente. La baza acestor programe stă legătura solidă cu serviciile de
sănătate mentală locale. Însă, este necesar să se țină seama că, indiferent cât
de bine sunt pregătiți și informați profesorii, părinții, alți participanți la programele
din școli, aceștia nu trebuie să înlocuiască personalul specializat în sănătate
mentală. Și totuși aceste instituții specializate nu pot face față singure nevoilor
84 Dew, M.A. and al. A quant itative literature review of the effectiveness of suicide prevention centers.
“Journal of Consulting and C linic Psychology” , 1987, 55: 239- 244.85 idem

tinerilor și ca atare școlile sunt cele care trebuie, pot să contribuie la prevenirea
sinuciderilor.
5.5. Abordări la nivelul societății
Acest tip de abordare se referă la politici care restrâng accesul la mijloacele
de sinucidere: barbiturice, arme de foc etc. În unele țări, precum Australia,
Canada, Statele Unite ale Americii, s-a constatat o scădere a utilizării armelor de
foc în sinucidere o dată cu restrângerea dreptului de a deține o astfel de armă86
Se cunoaște influența media asupra ratelor sinuciderii87. Unii specialiști se
tem că vulgarizarea extremă în semnalarea cazurilor de sinucidere poate crea o
cultură a sinuciderii, în care acest comportament este considerat normal și
acceptabil pentru părăsirea unei lumi dificile. Se cere din ce în ce mai multă
responsabilitate din partea media în maniera în care relatează cazurile de
sinucidere, orice măsură în această direcție ar fi binevenită. Diverse organizații,
precum și guverne, au propus linii directoare în ceea ce privește relatarea
comportamentelor suicidare: Befriender International în Anglia, Centrele pentru
controlul și prevenirea bolii în S.U.A., O.M.S., guvernele australian și neo-
zeelandez88.
În 1999, O.M.S. a lansat o inițiativă mondială pentru prevenirea sinuciderii,
având următoarele obiective: ajungerea la o reducere durabilă a frecvenței
comportamentelor suicidare, punându-se accentul pe politicile din țările în curs
86 Lester, D., Preventing suicide by restricting access to methods for suicide. “Archives of Suicide
Research”, 1998, 4: 7-24.87 Încă de acum două secole, celebrul roman al lui Goethe-Suferințele tânărului Werther- provoc a o
adevărată contagiune a sinuciderii. Astăzi, se pare că efectul articolelor de presă, al reportajelor asupra
incitării prin imitație la sinucidere depinde în mare măsură de modul în care sunt prezentate
evenimentele (tonalitate, locul acordat evenimentului, utilizarea fotografiilor și a altor documente
nepotrivite). 88 Preventing suicide : a resource for media professionals. Genève (Suisse), Organisation mondiale de la
Santé, 2000.

de dezvoltare sau în tranziție economică și socială; reperarea, evaluarea și
eliminarea într-un stadiu precoce, atât cât este posibil, a factorilor care pot incita
tineretul la sinucidere; sensibilizarea publicului și asigurarea unui sprijin
psihosocial persoanelor care suferă de ideație suicidară sau au avut tentative de
sinucidere, părinților și prietenilor persoanelor care s-au sinucis.
Principala strategie de punere în acțiune a acestei inițiative comportă două
componente care urmăresc strategia O.M.S. în materie de sănătate primară:
organizarea de activități multisectoriale naționale, regionale și mondiale în
vederea informării suplimentare privind comportamentele suicidare și prevenirea
lor eficientă; întărirea capacităților unei țări de a defini și evalua politici și planuri
naționale pentru prevenirea sinuciderilor, în care să fie cuprinse tratamentul și
sprijinirea populației cu risc crescut (depresivii, persoanele vârstnice, tinerii),
limitarea accesului la mijloacerle folosite în sinucidere (de ex., substanțele
toxice), sprijinirea și întărirea rețelelor de persoane care au supraviețuit unei
tentative de sinucidere, formarea specialiștilor din sectorul de sănătate primară și
alte sectoare înrudite.

7. Recomandări și Concluzii
7.1. Recomandări
Se constată nevoia urgentă de informații referitoare la cauzele sinuciderii, la
scară națională și internațională, mai ales în grupurile minoritare. Ar fi eficientă
încurajarea unor studii interculturale, care ar putea facilita înțelegerea factorilor
de cauzalitate și de protecție și care ar duce, în consecință, la ameliorarea
eforturilor de prevenire. O.M.S.89 face următoarele recomandări pentru culegerea
unor date mai bune privind fenomenul sinuciderii:
•guvernele ar trebui încurajate să faciliteze culegerea datelor asupra
comportamentelor suicidare fatale și nonfatale, punându-le apoi la
dispoziția organizației Mondiale a Sănătății;
•centrele spitalicești și alte servicii medicale și sociale ar trebui să fie
încurajate să țină registre de comportamente suicidare nonfatale
(tentativele de sinucidere care nu au ca rezultat moartea persoanei);
aceste date statistice ar trebui puse de acord și ținute la zi, pe baza
unui ansamblu de criterii și definiții uniforme care, o dată stabilite, ar
trebui să fie constant aplicate și revizuite;
•este necesar ca strângerea datelor să fie în așa fel organizată, încât să
se evite suprapunerea informațiilor statistice, ușurându-se astfel
accesul cercetătorilor care se ocupă de investigații analitice și
epidemiologice;
89 Rappor t Mondial sur la Violence et la Sant é. 2002, p. 226.

•se simte nevoia unor eforturi susținute pentru corelarea datelor
provenind de la diverse organisme, inclusive spitale, instituții
psihiatrice, alte instituții medicale, medicina legală și poliție;
•se recomandă, pentru specialiștii din instituțiile medicale și din alte
organizații responsabile, o formare care să le permită să repereze și să
orienteze persoanele cu risc suicidar, precum și codificarea corectă a
acestor cazuri în sistemul de colectare a datelor;
•este necesară culegerea de date privitoare la indicatorii sociali
(calitatea vieții, ratele de divorț, evoluția demografică și socială) în
paralel cu informațiile referitoare la comportamentele suicidare, pentru
înțelegerea cât mai completă a acestui fenomen;
•se simte nevoia unui plus de cercetare pentru examinarea contribuției
factorilor biologici și psihosociali responsabili pentru comportamentul
suicidar; asocierea acestor factori în programele de cercetare ar
permite progresarea în cunoașterea actuală a fenomenului; cercetarea
în genetica moleculară, care ia din ce în ce mai mare amploare, ar fi
extrem de utilă mai ales pentru a înțelege mai bine mecanismele de
control al metabolismului serotoninei ; mai multe cercetări clinice
asupra rolului cauzal al stărilor comorbide ( de ex., interacțiunea dintre
depresie și consumul excesiv de alcool); ar trebui să se pună mai mult
accentul pe subgrupurile de populație ținându-se cont de variabilele
vârstă, personalitate, temperament; imageria cerebrală este un alt
domeniu în care cercetarea ar trebui aprofundată; și, în sfârșit, ar fi
necesar un interes sporit pentru studierea rolului ostilității, agresivității
și impulsivității în comportamentele suicidare;
•contribuția considerabilă a factorilor psihiatrici în comportamentul
suicidar ne duce la concluzia că este extrem de importantă
ameliorarea tratamentului tulburărilor psihiatrice pentru prevenirea
sinuciderii la astfel de pacienți; în acest scop, ar trebui încurajate
societățile farmaceutice în cercetarea pentru introducerea unor
medicamente din ce în ce mai eficiente în astfel de tratamente;

finanțarea cercetării ar trebui orientată spre punerea la punct a unor
tehnici de psihoterapie și consiliere psihosocială specializate pentru
persoanele suicidare;
•guvernele și serviciile naționale de planificare a sănătății trebuie să
acorde prioritate depistării și tratării precoce a persoanelor care suferă,
nu numai de tulburări mentale, dar și de toxicomanie și alcoolism;
•sunt necesare și schimbări de mediu înconjurător pentru limitarea
accesului la mijloace de sinucidere (de ex., limitarea accesului pe
acoperișurile unor clădiri înalte, limitarea accesului nonagricultorilor la
pesticide, accesul la medicamente numai cu rețetă emisă de un medic,
reducerea numărului de tablete prescrise, acolo unde este posibil, pres
crierea medicamentelor mai ales sub formă de supozitoare, limitarea
accesului la arme de foc etc.);
•dezvoltarea unor programe de prevenire la nivelul comunității;
•creșterea finanțării pentru centrele de prevenire a sinuciderii, pentru
grupurile de sprijin, pentru reducerea izolării sociale;
•stabilirea de parteneriate și îmbunătățirea colaborării între organismele
interesate;
•dezvoltarea unor programe educative în școli, la locurile de muncă, în
diverse cadre comunitare, cu scopul prevenirii comportamentelor
suicidare.
Prin urmare este nevoie de investiții importante atât în cercetare, cât și în
instituirea unor măsuri de prevenire. Eforturile pe termen scurt pot ajuta la
înțelegerea oamenilor care se sinucid, la descoperirea unor măsuri de prevenire
și control. Studiile longitudinale sunt indispensabile pentru sesizarea mai
nuanțată a rolului factorilor biologici, psihosociali și de mediu înconjurător în
sinucidere. Evaluările și pe termen lung sunt și ele folositoare.
Măsurile de prevenire a sinuciderii vor fi ineficiente dacă nu se vor înscrie în
planuri la scară mare definite prin echipe multidisciplinare compuse din
reprezentanți ai guvernului, cercetători, responsabilii cu sănătatea publică etc.

7.2.Concluzii
Sinuciderea este un fenomen extrem de prezent pe toate meridianele lumii,
cu o rată anuală semnificativă.
•Dintotdeauna sinuciderea a reprezentat o preocupare pentru filosofi, medici,
sociologi, psihologi, criminologi etc.
•O lungă perioadă de timp, sinuciderea a intrat sub incidența Codului Penal,
de-abia în secolul al XIX-lea responsabilitatea individului trecând în plan
secundar, iar sinucigașul fiind perceput ca manipulat de factori sociali sau
psihologici pe care el nu-i poate controla.
•Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg și divers, ceea
ce atrage după sine dificultatea de definire a fenomenului.
•Psihologii, specialiștii în suicidologie au elaborat instrumente de cercetare
(scale, teste) care alături de interviuri pot ajuta la estimarea riscului de
moarte suicidară și la stabilirea motivației suicidare.
•Punctul de vedere psihologic poate sta la baza explicării mecanismului
trecerii la actul suicidar, dar nu poate explica constanța fenomenului la nivel
de grup social, pentru sinucidere putându-se vorbi și de determinări de ordin
social.
•Ratele sinuciderii variază de la o țară la alta în funcție de cultură, rasă,
origine etnică și de structura populației.
•Modul în care se înregistrează toate tipurile de decese variază de la o țară
la alta, ceea ce face dificilă compararea ratelor naționale de sinucidere.
•Factorii de risc suicidar sunt cei demografici, psihiatrici, biologici, de mediu,
sociali, dar și individuali.
•Dinamica sinuciderilor în România între 1996-2000 se remarcă printr-o
tendință de creștere, vârful de creștere fiind anul 2000, când nivelul de
speranță al populației era foarte ridicat.
•În 2004, în România, numărul de sinucideri afost egal cu cel al victimelor
generate de omucideri și accidente rutiere la un loc.
•Categoria de vârstă cu risc mare de sinucidere se plasează în intervalul 45-
54 de ani, vârsta maturității active.

•Ponderea sinuciderilor la tinerii români este relativ constantă în ultimii patru
ani.
•Bărbații se sinucid în număr mult mai mare decât femeile, respectând
tendința la nivel mondial.
•Județele cu numărul cel mai mare de sinucideri sunt Harghita, Dolj și
Covasna, iar numărul cel mai mic de sinucideri, sub media pe țară este în
județele Alba și Caraș Severin.
•Între metodele cele mai frecvent folosite pentru sinucidere spânzurătoarea
se află pe primul loc.
•Metodele cele mai violente de sinucidere sunt preferate de bărbați, iar cele
cu efect mai puțin traumatizant sau percepute ca atare, de către femei.
•Pentru România, nu există date care să ateste relația dintre rata
sinuciderilor și mediul de rezidență, starea civilă a sinucigașilor, statutl lor
socio-economic, starea de spirit a populației.
•Strategiile de prevenire și control a sinuciderii trebuie să aibă în același timp
în vedere tratamentul tulburărilor mentale, farmacoterapia specifică, terapiile
comportamentale, relaționale, intervențiile psihosociale, intervențiile
comunitare, școlare, de la nivelul societății, intervențiile postsinucidere,
intervenții susținute de politici de stat.
•Principala strategie de punere în acțiune a acestei inițiative comportă două
componente care urmăresc strategia O.M.S. în materie de sănătate
primară: organizarea de activități multisectoriale naționale, regionale și
mondiale în vederea informării suplimentare privind comportamentele
suicidare și prevenirea lor eficientă; întărirea capacităților unei țări de a
defini și evalua politici și planuri naționale pentru prevenirea sinuciderilor.
•se simte nevoia unui plus de cercetare pentru examinarea contribuției
factorilor biologici și psihosociali responsabili pentru comportamentul
suicidar; asocierea acestor factori în programele de cercetare ar permite
progresarea în cunoașterea actuală a fenomenului; cercetarea în genetica
moleculară, care ia din ce în ce mai mare amploare, ar fi extrem de utilă mai
ales pentru a înțelege mai bine mecanismele de control al metabolismului

serotoninei ; mai multe cercetări clinice asupra rolului cauzal al stărilor
comorbide ( de ex., interacțiunea dintre depresie și consumul excesiv de
alcool); ar trebui să se pună mai mult accentul pe subgrupurile de populație
ținându-se cont de variabilele vârstă, personalitate, temperament; imageria
cerebrală este un alt domeniu în care cercetarea ar trebui aprofundată; și, în
sfârșit, ar fi necesar un interes sporit pentru studierea rolului ostilității,
agresivității și impulsivității în comportamentele suicidare.
•este nevoie de investiții importante atât în cercetare, cât și în instituirea unor
măsuri de prevenire.
Studii de caz90
Cazul 1 (sinucidere familială)
Mihai s-a sinucis în primăvara lui 1997. Avea 38 de ani. S-a întâmplat la 12
ani și câteva zile după sinuciderea surorii sale Amelia, în martie 1985.
Părinții au fost cu totul orbiți, copleșiți de tragedia Ameliei, deși Mihai era
tratat de depresie de mai mult de 10 ani, ajungând în final să fie diagnosticat cu
depresie maniacală. Mihai locuia cu părinții, mediul fiind afectuos și deschis,
apropiat până la momentul sinuciderii lui. Sora sa Amelia a murit singură. Se
poate spune că nu are nici o importanță, că moartea este moarte, oricum ar fi ea.
În ce consta totuși diferența? Mihai a murit iubit, existau multe persoane care au
lucrat cu el pentru a putea opri evoluția unei boli mentale teribile care îl
împinsese spre cele mai cumplite și mai adânci găuri negre. Amelia a încercat și
ea să oprească această spirală a morții, dar nu a fost aproape nimeni lângă ea
să o ajute. Poate că Amelia era capabilă să oprească sau să-și controleze boala
ei mentală, dacă ea sau cei din jurul ei ar fi știut măcar ce s-a întâmplat.
După ce a studiat un semestru la Universitatea din Iași, s-a transferat la
București ca să studieze biochimia. Era printre studenții cei mai buni din facultate
și ar fi trebuit să absolve în vara lui 1985. În liceu, practicase sportul de
performanță, îi plăcea să cânte la pian.
90 Cazurile prezentate sunt preluate din dos arele unor psihoterapeuți (Institutul de Psihologie și cabinete
particulare), cărora le mulțumim pentru disponibilitate.

La sfârșitul lui martie 1985, părinții primesc o scrisoare de la Amelia. Era plină
de optimism, iar scrisul era plin de înflorituri. Acest stil nu o caracteriza, era chiar
diferit de Amelia cea serioasă, introvertită, uneori melancolică, dar foarte
rețională. Dar la momentul acela, părinții s-au bucurat, lucrurile păreau să
meargă într-o direcție bună pentru ea, ei au început să-și facă planuri de vacanță
pentru vară. Dar lovitură de teatru, două zile mai târziu primesc vestea că Amelia
s-a sinucis, tăindu-și venele și așteptându-și sfârșitul având alături păpușa
preferată în copilărie. Din acel moment viața întregii familii s-a schimbat.
În ianuarie 1997, familia era conștientă că depresia lui Mihai se accentuase,
în ciuda tratamentului. Părinții simțeau că-l vor pierde, deși o întreagă echipă de
doctori, psihiatri, psihologi se ocupa de el. La una din ultimele ședințe de terapie,
Mihai a strigat disperat: „Durerea este atât de mare”! Când a fost întrebat de ce
nu se sinucide, dacă lucrurile stau în felul acesta, a răspuns că nu o face din
cauza familiei. Se lupta cu dependența de alcool și de droguri încă din liceu.
Depresia lui se declanșase de timpuriu, dar nu a fost tratată medical până la 28
de ani. Depresia i-a furat lui Mihai relațiile personale, slujbele bune, umorul plin
de substanță de care dădea dovadă, grația și abilitatea socială. Redăm în cele
ce urmează scrisoarea lui scrisă cu o zi înainte de a se sinucide:
Familiei mele,
Nu înțeleg cum un Dumnezeu iubitor permite minții mele să fie bântuită de
astfel de gânduri aproape tot timpul. Chiar și după ce am ieșit din spital, lumea
îmi apare ca o mucava, ca și cum toate fațetele și orice văd nu ar fi „drept”, ca și
cum moartea mi-ar da tîrcoale. Ce încearcă Dumnezeu să demonstreze? Este
oribil și nu am vrut să admit în totalitate cât de rău este. Nu am vrut să termin
într-un spital ca psihotic. Am avut câteva zile bune și aici și acolo. Medicația a
părut să mă ajute o perioadă, dar nimic nu a reușit să alunge senzația că lumea
este o fantezie căreia nu-i aparțin. Interviurile pentru angajare, telefoanele,
conversațiile zilnice mă epuizau. Nu condamn doctorii. Ei au făcut tot ce au putut,
dar ei nu au înțeles cu adevărat ce înseamnă să trăiești așa 24 de ore din 24.

Această boală a minții mele este hidoasă. Factorul genetic este uriaș. Înțelegem
atât de puțin despre asta!
Vă rog să mă iertați, nu mai pot să merg înainte în halul ăsta. Este prea oribil.
Îmi pare rău, plănuiesc să folosesc alcoolul la sfârșit. Nu mai vreau să merg din
nou la spital. Sunt sigur că aș simți același lucru și dacă aș avea un serviciu
grozav, o căsnicie reușită. Este o anomalie chimică ce s-a agravat de-a lungul
timpului. Cred că Dumnezeu a avut un motiv pentru asta, așa misterios cum
este, și că are un loc liniștit și pentru mine.
Vă iubesc foarte mult.
4 și 15 p.m., 3/21/97, Cu dragoste Mihai.
Mihai a cumpărat de la cineva o pușcă veche, 12 gloanțe, s-a dus într-un parc
frumos și s-a împușcat aproximativ la ora 3 după amiaza, la 22 martie 1997.
Litium-ul și terapia electroconvulsivă au fost tratamente pe care Mihai, care
suferea de depresie maniacală, nu le-a folosit. Poate că acest gen de tratament
i-ar fi îmbunătățit situația, l-ar fi ajutat.
În cazul Ameliei, școala a sesizat unele semne de depresie, dar nu le-a
comunicat nimic părinților ei. Așa că pentru ea s-a irosit șansa unui tratament
care poate ar fi ajutat-o.
Din relatarea mamei, cât și din scrisoarea lăsată de Mihai reiese că atât boala
Ameliei cât și a lui Mihai este ereditară: „factorul genetic este uriaș. Înțelegem
atât de puțin despre asta…”. Ereditatea în P.M.D. (psihoza maniaco-depresivă)
este dovedită, mai mult decât în oricare dintre psihoze, transmiterea fiind directă.
Se pare că tatăl celor doi suferea de depresie unipolară, caz în care debutul
primului episod apare în medie după 43 de ani. Același diagnostic se poate pune
și celor doi tineri, cu toate că, în cazul Ameliei, debutul pare să se fi produs la o
vârstă relativ fragedă: „…Amelia cea serioasă, uneori melancolică, dar foarte
rațională…”.
Melancolia de involuție este de douăzeci de ori mai frecventă în cazul
persoanelor ai căror părinți (unul dintre ei) a suferit de o boală asemănătoare. În

cazul Ameliei, evoluția P.M.D. se caracterizează prin apariția unor episoade
caracteristice bolii, distanțate în ani, dar cu agravarea în timp a simptomelor,
dată fiind lipsa unui tratament corespunzător. Conștientizându-și starea, Amelia,
fără a-și anunța părinții, se transferă la o facultate din București – biochimie –
dorindu-și să găsească o explicație, o soluție pentru ameliorarea simptomelor tot
mai evidente ale bolii de care suferea. Din păcate, episoadele maniacale încep
să se manifeste brusc, agravându-se rapid. Esca ladarea situației și probabil și
probabil conștientizarea ireversibilității bolii, pe fondul unei stări confuzional-
depresive, anxioase ea ajunge să se sinucidă prin tăierea venelor. Neatenția
părinților față de ce se întâmpla cu Amelia, neglijarea de către profesorii din
liceu, care observaseră că se întâmplă ceva ciudat cu ea, să anunțe familia și să-
i recomande trimiterea la un cabinet specializat, lipsa unui psiholog în școală,
iată elemente care au concurat la sfârșitul tragic al acestei tinere.
În cazul lui Mihai, originea ereditară a bolii și trauma psihică severă trăită ca
urmare a morții surorii lui declanșează destul de devreme apariția episoadelor
maniacale depresive, aceasta întâmplându-se și pe fondul consumului exagerat
de alcool și a unei vieți dezorganizate: „…se lupta cu alcoolul și viața
dezorganizată încă din liceu. Depresia lui Mihai a fost declanșată de timpuriu, dar
nu a fost tratată medical până la 28 de ani…”.
Din scrisoarea lăsată de Mihai reiese că pierderea statutului social (rămăsese
fără serviciu), izolarea (își pierduse toți prietenii), lipsa abilității sociale (din
această cauză nu-și putea găsi o slujbă, mersul la interviuri și alcătuirea unui
C.V., telefoanele, conversațiile zilnice epuizându-l pur și simplu, nu putea să
închege noi relații), viața dezorganizată au condus la apariția unor episoade
distimice – maniaco-depresive -, la idei negative privind viitorul său, inutilitatea lui
ca persoană. De aici sentimentul de disperare, lipsa speranței, nefericirea
patologică care îl fac să exclame: „Durerea e atât de mare”!
Mihai are o personalitate premorbidă, rezultat și al unui stil defectuos de
cunoaștere, tradus printr-o percepție negativă a Eu-lui, printr-o interpretare
negativă a propriei experiențe, fără speranțe în viitor, în care pulsiunea suicidară
îi apare ca o eliberare – sinuciderea ca element catharctic – . Toate acestea sunt

infinit mai puternice decât dragostea sa față de familie, de altfel destul de mare,
care l-a împiedicat o vreme să treacă la actul final de a-și lua viața.
Cazul 2
Radu, în vârstă de 12 ani, ajuns la psiholog, după ce fusese salvat în
extremis, în urma ingerării unui medicament pentru inimă, găsit în dulăpiorul de
medicamente din baie. Părinții lui afirmau că li s-a părut că, de câteva luni,
băiatul lor parcă se schimbase. Nu au dat atenție acestui lucru, crezând mai
degrabă că este vorba de rea-voință din partea lui. În urma discuțiilor avute cu
psihologul, și-au reamintit că schimbarea observată apăruse după plecarea celui
mai bun prieten al copilului, emigrat cu părinții în Canada. Radu devenise apatic,
manifesta mai tot timpul indiferență, dar existau și momente de agitație continuă,
un hiperkinetism accentuat „când nu putea sta locului, era ca argintul viu”, fiind
totuși incapabil să se poată concentra pentru a duce la bun sfârșit vreo acțiune.
Rezultatele la școală deveneau din ce în ce mai slabe, părinții au început să-i
reproșeze că s-a lenevit. Situația a culminat cu tentativa de sinucidere.
În urma ședințelor cu psihologul, s-a descoperit că Radu credea că plecarea
prietenului lui s-a produs din vina lui, că, în general, este vina lui că nici un coleg
nu pare să-l agreeze. Părinții erau nemulțumiți de el, dar el simțea pe zi ce trecea
că nu mai putea face nimic. Iată de ce, spunea el, m-am hotărât să mă sinucid.
Problema lui Radu s-a dovedit a fi depresia. Părinții trebuie să conștientizeze
că depresia poate apărea și la copii mai mici decât Radu. De asemenea, trebuie
știut că, cu cât copiii sunt mai mici, cu atât semnalele vor fi mai nespecifice,
putând fi ușor confundate cu obrăznicia, neatenția, lenea sau chiar cu o boală
somatică. Dacă părinții ar cunoște acest lucru, ar putea cere din timp un consult
psihiatric și/sau psihologic evitându-se astfel trecerea la actul suicidar. Astfel se
permite ameliorarea și/sau însănătoșirea copilului doar prin intermediul
psihoterapiei, fără a mai fi neapărat necesară o intervenție medicamentoasă.

Cazul 3
M.P. s-a născut în 1987 în orașul B.și până la vârsta de 18 ani a avut două
tentative de sinucidere. Prima tentativă, la 16 ani, prin ingerarea unor somnifere.
Este salvată de către mamă, în urma unui apel telefonic dat de un coleg alertat
de faptul că M.P. nu răspunde la telefon (M.P. discutase inițial cu acest coleg și-l
informase despre intenția ei de a se sinucide). A doua tentativă are loc un an mai
târziu prin încercarea reușită de secționare a venelor de la mâna stângă. Este
găsită de concubinul mamei, salvată în ultimul moment în urma unei intervenții
medicale specializate.
Caracteristicile tabloului clinic al lui M.P. relevă că aceasta suferă de episod
depresiv major însoțit de un comportament anorexic (anorexie nervoasă).
În cazul lui M.P. criteriile de diagnostic pentru episodul depresiv major sunt:
•Dispoziție depresivă majoră în cea mai parte a zilei;
•Diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate/sau aproape
toate activitățile;
•Luare în greutate (tip restrictiv în alternanță cu tip excesiv/purgare);
•Insomnie;
•Lentoare psihomotorie;
•Fatigabilitate sau lipsa de energie aproape în fiecare zi;
•Sentimente de inutilitate;
•Diminuarea capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie
aproape în fiecare zi.
O introspecție (anamneza psihologică) în viața lui M.P.în vederea evaluării
diferitelor alternative pe care le-a avut la dispoziție în decursul scenariului
existențial propriu, până în momentul trecerii la actul de sinucidere, a arătat că la
nașterea ei mama avea 16 ani în urma unei relații de concubinaj avute cu
concubinul mamei (D.R). C.P.(mama) termină liceul, pleacă în orașul C. pentru a
urma cursurile unei facultăți. Încă din perioada liceului, C.P. îl cunoaște pe D.,
student în orașul C, cu care se căsătorește în momentul în care și ea intră la
facultate. M.P. rămâne la bunicii din partea mamei. Primele ei amintiri sunt legate

de momentele de suferință, de frustrare profundă, cauzate de absența mamei
,,îmi amintesc,… pe la vârsta de 3 ani că o închideam în cameră să nu mai
plece, mă agățam disperată de picioarele ei…”. Până în clasa a III a locuiește
cînd la bunicii din partea mamei (bunica este o persoană simplă, fără școală,
grasă, bârfitoare, rea…tot timpul îl certa pe bunicul, altfel un om blând…
niciodată nu mi-a dat voie să fac ceva anume de una singură…, nu mă lăsa
singură nici la W.C…până în clasa a XI- a nu am avut curajul să aprind aragazul,
îmi era frică să trec singură strada…), când la bunicii din partea tatălui (sunt
niște jegoși, inculți, cred ca banul reprezintă totul…, îmi spuneau mereu cât de
rahat sunt. Mă obligau să mănânc și apoi îmi spuneau că sunt ca o vacă – „nu te
vezi câtă ești” – , îmi spuneau că sunt o proastă).
Absența afectivității din partea mamei și bunicilor, sentimentul de devalorizare
indus, constrângerile și dependențele pe care aceștia i le-au creat de mică, o
determină pe M.P. să-și construiască o realitate imaginară în care să se
protejeze ca formă de apărare a atitudinilor (încă de mică mi-am construit o
realitate paralelă, ca să ,,scap” de situația frustrantă …, vorbesc de mult timp de
una singură, îmi imaginez că trăiesc cu altfel de oamenii, că sunt altfel…îmi
imaginam ce bine o să fie atunci când mama o să mă ia la C. Îmi promisese că o
să locuim împreună…”).
Încă din perioada copilăriei mici – 1-3 ani – M.P era supraponderală ,, mă
îngrășau bunicile. Mă băteau dacă nu mâncam, și ele erau grase”. La începutul
clasei a IV- a este luată de mamă, pentru a locui împreună. La început, se
bucură de noua situație, în sfârșit putea să facă ce-și dorește, era alături de
mamă, visurile ei deveniseră realitate.
Din păcate, mama era foarte ocupată , nu avea timp să se ocupe de ea, iar
soțul acesteia îi era străin („stam singură în casă până venea mama. Mă uitam la
televizor. La bunici nu aveam voie. Mâncam, îmi făceam temele în timp ce mă
uitam la televizor. De când locuiam împreună, mama nu m-a întrebat odată, ce
fac, dacă mi-am făcut lecțiile, niciodată nu a interesat-o persoana mea. Nici
vorbă de momente de tandrețe, afecțiune. Încă din această perioadă mi s-a

accentuat sentimentul că sunt un „balast” , o persoană nedorită, că sunt o
povară pentru mama, un obstacol în calea planurilor ei…”).
În timp relația dintre mamă și tatăl vitreg se deteriorează. Acesta
abandonează facultatea, se angajează pentru a putea să-și întrețină familia și
susține soția la facultate ,, s-a folosit de el, a ținut la ea…” După terminarea
facultății, mama reușește să se angajeze pe un post bine renumerat într-o
companie multinațională, unde în prezent ocupă o funcție importantă. Soțul
abandonează serviciul, relația dintre ei devine tot mai tensionată ,,ne lăsa bani,
D (tatăl vitreg) sta toată ziua în cameră, bea cam 10 beri pe zi. Stam cu el zile
întregi, singuri, mă descurcam cum puteam, mama a început să nu mai vină
seara pe acasă…).
Din clasa a VII-a, M.P. începe să aibă ,,probleme” legate de structurarea,
dezvoltarea încorporarea și acceptarea propriei corporalități (Eul fizic) – cum se
percepe, cum crede că este percepută de ceilalți. Imaginea corporală determină
gradul în care te simți confortabil în și cu corpul tău ,, până în clasa a VII a
arătam ca un balon. Nimeni nu mă privea ca un om. Toată lumea mă privea cu
dispreț, nimeni nu voia să se apropie de mine, râdeau de mine. Am rămas de
atunci cu un skepsis…”.
Dezamăgită de comportamentul mamei, atmosfera familială frustrantă, lipsită
de afecțiune, protecție, îi accentuează sentimentul de devalorizare, de inutilitate,
de neîncredere, stima de sine scăzută. Toate acestea o fac pe M.P să se
,,refugieze” tot mai mult într-o realitate imaginară, construită de altfel încă din
perioada în care locuia cu bunicii. Începe să absenteze de la școală, să nu-și mai
pregătească temele, consumânduși timpul acasă în fața televizorului, împreună
cu tatăl vitreg.
La începutul clasei a IX- a, pe fondul deteriorării relațiilor, a escaladării
conflictelor dintre mamă și soț, aceștia divorțează, urmând ca M.P. să locuiască
impreună cu mama și noul ei prieten într-un apartament închiriat. Noua stare de
lucruri o bulversează sufletește și mai mult pe M.P., accentuându-i și mai mult
starea de depresie. Prima zi de liceu, îi declanșează vechile resentimente legate
de propria corporalitate ,, în prima zi de școală am plîns. Eram grasă, am

impresia și acum că se râde pe seama mea, că se discută despre mine în
spatele meu…”, accentuându-i sentimetele de nemulțumire, neîncredere, furie,
izolare și generând tulburări de tip anorexic. M.P. începe să facă sport – exerciții
excesive – să urmeze o dietă alimentară severă, să postească. Nesusținută de
către mamă în demersurile ei, M.P. nu reușește să slăbească la standardul ideal
de greutate pe care îl dorea.
În cazul ei, comportamentul alimentar de tip restrictiv amintit mai sus,
alternează cu unul de mâncat excesiv/purgare ,, tot timpul am avut perioade de
slăbire, îngrășare…, am început sa consum laxative, diuretice…”. Studiile asupra
anorexiei nervoase au confirmat că există un risc crescut de tulburări afective
printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu anorexie nervoasă, fapt
confirmat și de M.P. ,, atât bunica din partea mamei, tata și mai ales bunica din
partea acestuia (130 de kg.) sunt foarte grași, având un comportament de tip
anorexic (tipul mâncat excesiv/purgare) chiar și mama este grasă, a ținut de
nenumărate ori cure de slăbire…”. Comportamentul alimentar promovat în familia
bunicilor, patternul familial, a fost preluat și promovat și de M.P.
Starea de depresie i se accentuează în condițiile în care mama nu-i acordă
sprijinul și afecțiunea necesară ,, nu m-a iubit niciodată, mă ignoră atât ea cât și
noul ei prieten, le stau în cale…mă simt în plus…, o urăsc…”. Îl culpabilizează pe
noul prieten al mamei, considerându-l vinovat de nivelul scăzut al relației cu
aceasta. În fapt, această relație, a fost inexistentă dintodeauna.
Sentimentele de frustrare, ură, gelozie, stima de sine scăzută (i-a fost indusă
din copilărie), imaginea de sine negativă, absența sentimentelor de securitate și
apartenență (în clasa a X-a, la onomastica unui coleg, consumă o mare cantitate
de alcool, – formă de automedicație pentru ameliorarea depresiei de care o
persoană suferă; transportată la spital, în momentul cînd este rugată să spună
unde locuiește și cine îi sunt părinții, M.P. răspunde : ,, nu am părinți, trăiesc pe
stradă…”), îi accentuează suferința emoțională, simte că nu mai poate scăpa, că
acestă realitate este fără sfârșit și de nesuportat. Copleșită de durere, disperată,
fără prieteni ,, mă urăsc, pe mine nu mă iubește nimeni…” M.P. consideră că
ieșirea dintr-o existență inacceptabilă ar fi un act de sinucidere. Pe fondul acestei

stări de zbucium emoțional are loc prima tentativă de sinucidere. – consumul de
somnifere. Este salvată de mamă.
Chiar și după această tentativă, mama nu încearcă să și-o apropie, să o
susțină în demersurile ei, în timp ce prietenul acesteia o ignoră și o umilește,
relațiile dintre ea și cei doi deteriorându-se și mai mult ,, mă simt în plus în
această „familie”, ne-am certat ca țiganii, noul prieten al mamei este un parazit,
nu muncește, stă toată ziua acasă, mama îl întreține…, dracu știe de unde îi
găsește. Am încercat să stau de vorbă cu ea dar…”. M.P. încearcă o
reconciliere, o discuție cu mama. Aceasta refuză orice comunicare, preferând să
ofere doar sfaturi „înțelepte” care nu se negociază .
Toate resentimentele lui M.P. se întorc împotriva concubinului. Au loc discuții
,,aprinse”, jigniri între aceștia. Datorită iresponsabilității, infantilității emoționale,
dependenței față de concubin, mama nu încearcă o mediere a conflictului, o
apropriere de fiica ei, dorința de a o asculta și înțelege. Doamna C.P. nu
conștientizează că, pentru a avea un adolescent plăcut, dispus să coopereze, ar
trebui să fie mai înțelegătoare, empatică, consecventă și tandră. O relație
eficientă cu copilul și nu numai, implică deschidere, răbdare, dorința de a-l
înțelege și asta presupune disciplină emoțională – trăsături de caracter evoluate.
Și se pare că C.P. nu este beneficiara unor astfel de trăsături.
Pe fondul eșecurilor atât în viața personală cât și în cea familială și socială,
pentru M.P. următoarea tentativă de sinucidere (secționarea venelor de la mâna
stângă), poate fi înțeleasă ca o retragere totală, ca un protest manifest în fața
dificultăților, a unei vieți fără sens.
În prezent, M.P. se află înternată la un spital de neuro psihiatrie unde urmeză
un tratament medicamentos, completat cu ședințe de psihoterapie.