Abordarea Psihocomportamentala a Deciziei Investitionale

Abordarea psihocomportamentală a deciziei investiționale

Rezumat. Lucrarea de față prezintă, prin intermediul diferitelor abordări, psihologice, economice comportamentul uman, rațional sau nu, modalitățile prin care un investitor pe piața de capital decide să investească. În funcție de tipologia fiecăruia, de educația primită, precum și de atitudinea pe care o are față de risc, un investitor poate vinde sau cumpăra, influențat fiind de subiectivismul propriilor emoții, acest factor fiind chiar mai puternic decât raționamentul logic.

Cuvinte – cheie: stil investițional, finanțe comportamentale, risc investițional, diversificare, rațional vs irațional

Clasificare JEL: G02, G11

Clasificare REL: 11B 

Introducere

Finanțele clasice afirmă că piețele de capital sunt eficiente, investitorii sunt raționali și că nu este posibilă obținerea unei performanțe mai bune decât piața pe termen lung. Participanții de pe piața de capital sunt capabili să-și creeze un portofoliu eficient prin includerea unei combinații de clase de active alese astfel încât să se obțină cele mai mari randamente potențiale pe termen lung cu un nivel al riscului tolerabil. Ipoteza pieței eficiente (EMH) este bazată pe presupunerea că toate informațiile relevante sunt disponibile investitorilor și astfel prețurile acțiunilor întotdeauna reflectă influența acestor informații. Piața eficientă este definită ca fiind o piață unde există un număr mare de investitori raționali, fiecare încercând să prevadă evoluția prețurilor valorilor mobiliare prin metode eficiente. Prin anii 70, ideea unei piețe eficiente a fost acceptată și susținută de cercuri academice.

Totuși, studiile empirice au arătat că această viziune este nerealistă, din cauza că lipsa unei strategii investiționale nu implică evaluarea incorectă a prețului. În viața reală, oamenii nu pot acționa întotdeauna rațional, fiind mereu afectați de starea lor emoțională și de convingerile pe care le au. În plus, piețele financiare sunt afectate de asimetria de informații care se referă la inegalitatea participanților de pe piață în accesul și interpretarea datelor. Jucătorii de pe piață trebuie să interpreteze informațiile respective ceea ce reprezintă un proces dificil. Prin urmare, ei sunt induși în eroare și de cele mai multe ori ei tind să fie iraționali atunci când trebuie să realizeze o investiție. Finanțele comportamentale prezintă modul de aplicare a teoriilor economice și psihologice pentru a îmbunătăți procesul de luare a deciziei investiționale. Se concentrează asupra comportamentului irațional al investitorului pentru a înțelege cum emoțiile și sentimentele afectează modul de luare a deciziei.

Astfel, înțelegerea comportamentului investitorului pe piața de capital este importantă pentru eficiența acesteia. Odată ce investitorii reușesc să identifice acele erori asociate cu procesul decizional, ei ar putea să obțină o performanță mai bună în investițiile pe care le realizează prin adoptarea unei strategii optime. Pentru a fi capabil de lua deciziile corecte, investitorul trebuie să adopte strategii de tranzacționare menite să îi aducă câștiguri cât mai mari fără să-și asume prea multe riscuri. Fiecare investitor are obiectivele lui investiționale, o anumită atitudine față de risc, un nivel al averii și astfel, el își construiește portofoliul de investiții ținând cont de aceste aspecte. Obiectivul acestei lucrări este de a identifica factorii care influențează decizia investițională, de a examina atitudinea față de risc și de a prezenta metodele, stilurile și strategiile adoptate de investitorii raționali pentru reducerea sau eliminarea fenomenelor ce afectează performanța portofoliului de investiții și implicit eficiența pieței de capital.

Factorii ce afectează decizia investițională

Există multe caracteristici pe care un investitor ar trebui să le dețină pentru a avea succes pe piața de capital. Printre aceste caracteristici, se numără abilitatea de a înțelege mecanismele interne ale unei companii, capacitatea de a determina direcția unui trend dar și eficiența stăpânirii emoțiilor și menținerea disciplinei în activitățile de tranzacție.

Multe teorii economice se bazează pe convingerea că toți indivizii acționează într-un mod rațional și că utilizează toate informațiile existente pe piață în procesul investițional. Majoritatea studiilor arată însă că investitorii individuali, în medie, obțin câștiguri mici pe termen lung. Deși factori precum vârsta, educația și averea influențează decizia investițională, aspectul psihologic este și el important deoarece un investitor se confruntă adeseori cu momente în care trebuie să ia decizii rapide. Finanțele comportamentale, un domeniu relativ nou în cercetarea financiară, presupun faptul că performanța slabă este cauzată de influența factorilor psihologici asupra investitorilor. Impactul acestor factori asupra deciziei luate de investitori este de multe ori ignorată și din acest motiv, performanța investițiilor pe piața de capital este afectată. În opinia noastră, cei mai importanți dintre factorii psihologici, considerați relevanți și în context investițional sunt:

instinctul de grup

încrederea excesivă în propriile abilități tehnice investiționale

teama și avariția

prejudecata

2.1 Instinctul de grup

Instinctul de grup se caracterizează prin lipsa deciziei individuale, cauzând gândirea și acționarea în același mod cu cei din jur. În finanțe, instinctul de grup are legătură cu cazurile în care indivizii iau decizii investiționale copiind comportamentul celorlalți investitori de pe piață. Un factor ce determină acest instinct îl reprezintă frica de a pierde oportunitatea unei bune investiții. Acest comportament investițional poate cauza tulburări pe piața de capital prin creșterea vânzărilor titlurilor de valoare cum ar fi acțiuni, obligațiuni, mărfuri, bazate însă pe cercetări insuficiente. Creșterea ofertei duce la scăderea valorii acestor titluri.

Instinctul de grup are loc din mai multe motive: Primul motiv îl reprezintă presiunea socială sau conformismul, prin faptul că oamenii sunt ființe sociale ce ar prefera să facă parte dintr-un grup decât să fie pe cont propriu. Al doilea motiv este probabilitatea mai mică ca un raționament comun să fie greșit. Oamenii au tendința de a urma raționamentul grupului chiar dacă sunt convinși că o anumită acțiune este irațională. Această situație este întâlnită mai ales în cazurile în care indivizii au puțină experiență.

Ca exemplu ne putem uita la bula dotcom de la sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 pentru a ilustra consecințele instinctului de grup în dezvoltarea și explozia bulei speculative. Bula dotcom s-a manifestat ca urmare a investițiilor mari în companiile din industria internetului. Aceasta a fost cauzată de creșterea site-urilor de Internet și dezvoltarea tehnologiei. Investitorii au decis să finanțeze companii de acest tip, fiind motivați de numărul mare de persoane care au acționat similar. Mulți investitori au pierdut sume importante de bani, declanșând astfel o recesiune economică la începutul anilor 2000. Multe dintre aceste companii s-au implicat în astfel de afaceri cu speranțele de a domina piața. Companiile respective au adoptat o politică de dezvoltare în loc de maximizarea profitului dar, din păcate, creșterea sectorului tehnologic s-a dovedit a fi iluzorie. Astfel, după cum exemplul bulei dotcom arată, instinctul de grup nu este o strategie de investiție profitabilă.

De asemenea, un investitor care aude că acțiunile companiilor IT sunt cea mai profitabilă alegere în prezent, va investi în valorile respective. Dacă după câteva luni, va auzi ca alte tipuri de acțiuni sunt mai profitabile, va reinvesti înainte de a avea un profit semnificativ din investițiile sale precedente.

Mai mult decât atât, este dificil de a găsi timpul potrivit de a intra pe piață înainte ca trendul să înceapă să crească. Până când investitorul află de noul trend, majoritatea va fi profitat deja de avantajul acestuia și potențialul de maximizare a averii va fi ajuns până atunci la apogeu. Asta înseamnă că mulți investitori vor intra pe piață mult prea târziu și vor avea un profit mai mic. Chiar dacă este tentant să urmărești noile trenduri investiționale, un investitor are o șansă mai bună de a-și maximiza averea dacă e pe cont propriu. Doar pentru că majoritatea adoptă o anumită strategie, nu înseamnă neapărat că strategia este una eficientă. Înainte de a face o alegere, investitorul ar trebui să cerceteze amănunțit chiar dacă sacrifică o parte din profit intrând mai târziu pe piață.

2.2 Încrederea excesivă

Excesul de încredere se referă la supraestimarea capacităților personale și îi determină pe investitori să creadă că stiu cum va evolua piața și că sunt capabili să anticipeze fluctuațiile ei pe termen scurt. De aceea, oamenii tind să facă alegeri în situații incerte căutând tipare familiare și asumând că viitoarele modele se vor potrivi cu cele din trecut, fără a lua în considerare motivele și probabilitatea repetării acestora.

Pentru a testa ipoteza conform căreia investitorii individuali și instituționali prezintă încredere excesivă, profesorul de științe economice Robert Shiller(1) a realizat un chestionar după crahul din octombrie 1987. El i-a întrebat pe investitori dacă știau cum va evolua piața în ziua crahului. Dintre investitorii individuali care au cumpărat acțiuni în ziua respectivă, 47,1% au răspuns că da, iar dintre cei instituționali 47,9%. Așadar, aproape jumătate dintre investitori au considerat că au anticipat corect cum piața va reacționa în acea zi. Chiar și din cei care nu au tranzacționat, 29,2% dintre investitorii individuali și 29,2% dintre cei instituționali au răspuns afirmativ. Această siguranță nu era însă susținută de dovezi clare ci se baza pe intuiție, evidență istorică, psihologia pieței etc. Mențiuni sau referințe la teorii explicite erau rare, chiar și printre investitorii instituționali.

În general, nivelul de încredere al unui individ în abilitățile sale de a investi eficient nu este corelat pozitiv cu succesul său pe piață. Investitorii evaluează deciziile altor oameni ca fiind un rezultat al sentimentelor, intuiției și emoției în timp ce propriile decizii rezultă din gândire obiectivă și rațională. De asemenea, încrederea excesivă îi face pe investitori să caute dovezi care le confirmă propriile viziuni și le resping pe cele contradictorii. Având încredere prea mare în capacitatea de a investi, investitorii pot ajunge să ia decizii ineficiente. Printre aceste greșeli, pot fi:

Concentrarea activelor și incapacitatea de a diversifica

Cumpărarea investițiilor riscante

Tranzacțiile neprofitabile cauzate de previzionarea ineficientă a trendului

Astfel, portofoliile investitorilor cu un nivel de încredere ridicat vor avea un risc mare din două motive : tendința de a cumpăra acțiuni riscante de la companiile mici sau noi și tendința de a neglija diversificarea portofoliului.

Autorii studiului „De ce investitorii neexperimentați nu învață: ei nu își cunosc performanța trecută a portofoliului” (2), Markus Glaser și Martin Weber, au descoperit că investitorii nu reușesc să acorde o estimare corectă a performanței portofoliului lor, coeficientul de corelație dintre randamentul estimat și cel realizat nefiind diferit de zero. Investitorii își supraestimează propria performanță cu un procent de 11,5 pe an. Performanța portofoliului este corelată negativ cu diferența dintre randamentului estimat și cel realizat. În timp ce 5% credeau că au obținut randament negativ, în realitate, 25% și-au subestimat pierderea.

În plus, într-un studiu realizat de cercetătorul Terrance Odean, s-a constatat că investitorii prea încrezători tranzacționează mult mai mult decât cei ce sunt mai puțin încrezători. Odean a mai observat că acești investitori cred că sunt mai buni în alegerea valorilor mobiliare și selectarea celor mai bune momente pentru a intra pe piață. Cei ce tranzacționează mai mult aveau în medie randamente mai mici decât media pieței din cauza costurilor cu comisioane asociate cu numărul mare de tranzacții.

2.3 Teama și lăcomia

Cel mai important principiu în investițiile de succes este de a înțelege rolul pe care emoțiile îl joacă în formarea deciziilor investiționale. Investitorii de succes sunt conștienți de înclinația naturală spre teamă sau lăcomie atunci când iau decizii și nu sunt izolați de opiniile și emoțiile celorlalți. Pentru ei este încurajator să audă opinii care să le confirme viziunile despre piață și perspectivele economice, dar adeseori fac greșeala de a ignora părerile contrare mai ales în timpul unor apogee sau scăderi bruște ale ciclurilor pieței de capital. Atunci când piața de capital este în creștere, investitorii sunt optimiști și sunt mulțumiți de creșterea în valoare a portofoliului. Ei consideră că deciziile luate sunt corecte și nu trebuie schimbate și atunci nu doresc să vândă pentru a obține câștiguri cât mai mari. Totuși, situația opusă are loc atunci când piața este în scădere. Ei devin temători că vor pierde din în ce în ce mai mult, și astfel își vor contesta decizia de a deține în continuare acțiunile respective și adeseori vor vinde pentru a împiedica scăderea randamentului portofoliului de investiții. Eventual, se va crea un volum foarte mare datorită vânzărilor numeroase iar prețurile vor scădea foarte mult. Așadar, evoluția pozitivă îi determină pe investitori să acționeze într-un mod lacom din cauza optimismului, sau în caz contrar să acționeze din frică și să vândă atunci când piața este în perioada de declin.

Un exemplu ar fi „Boom-ul Internetului” între anii 1995-2000 când cumpărarea acțiunilor companiilor din industria internetului a avut un apogeu din cauza lăcomiei și prețurile au fost supraevaluate. Această mentalitate de îmbogățire rapidă îngreunează susținerea câștigurilor și respectarea strategiei de investiție pe termen lung. În modul în care piața devine copleșită de lăcomie, același lucru se poate întâmpla și cu frica. Atunci când acțiunile înregistrează pierderi pe o perioadă îndelungată, investitorii vor ezita să tranzacționeze pentru a nu suferi pagube suplimentare. În încercarea de a diminua pierderile, aceștia s-au reorientat către valori mobiliare mai puțin riscante. Astfel, mulți bani au fost investiți în fonduri de valoare stabile și titluri de valoare cu risc scăzut.

2.4 Prejudecată

Prejudecățile reprezintă tendința umană de a forma o anumită perspectivă bazată pe o părere preconcepută pe care și-o face o persoană asupra unei probleme, fără cunoașterea directă a faptelor. Când investitori acționează pe baza unor prejudecăți, ei pot ajunge să ia decizii fără a lua în calcul dovezile care ar putea contrazice opiniile inițiale. Câteva dintre cele mai comune prejudecăți care afectează investitorii sunt : prejudecata confirmării, prejudecata retrospectivă, prejudecata bazată pe familiaritate, disonanța cognitivă etc.

Prejudecata retrospectivă reprezintă inclinația indivizilor de a considera evenimentele trecute ca fiind predictibile, ceea ce poate rezulta în simplificarea exagerată a cauzelor și efectelor și asumarea unor riscuri suplimentare. O persoană care suferă de acest tip de prejudecată analizează deciziile luate în trecut fără a ține cont de faptul că de atunci a avut acces la informații pe care nu le avea la vremea respectivă. Prejudecata retrospectivă este des întâlnită în investiții, deoarece dorința investitorilor de a cumpăra acțiuni pentru a maximiza profitul poate duce de multe ori la sentimente de regret cauzate de neobservarea trendurilor la timp. Bulele financiare sunt adeseori rezultatul unor prejudecăți retrospective. De exemplu, atunci când criza din 2007 și-a făcut efectul, mulți analiști au încercat să demonstreze că multe evenimente ce păreau triviale la acea vreme, de fapt prevesteau probleme financiare grave. Totuși, dacă bula financiară ar fi fost atât de evidentă pentru populație, atunci aceasta ar fi putut să fie evitată. De asemenea, convingerea că pot prezice evoluții viitoare ale pieței de capital, poate duce la încredere excesivă.

Prejudecata confirmării este tendința de a căuta sau de interpreta informațiile într-o modalitate care confirmă opiniile preconcepute de către o persoană și trecerea cu vederea sau ignorarea informațiilor contrare. Acest fenomen are loc atunci când investitorii iau decizii greșite când folosesc doar informațiile care le confirmă părerea despre o anumită investiție, lăsându-i cu o imagine incompletă a situației. De exemplu, un investitor care este convins că o companie va da faliment, va citi doar știrile care vor confirma acest scenariu și va trece cu vederea știrile care prezic o performanță viitoare bună a companiei. Prejudecata confirmării susține faptul că opiniile, pozitive sau negative, sunt greu de schimbat.

Disonanța cognitivă reprezintă starea de disconfort pe care o resimte un individ atunci când nu este mulțumit cu deciziile pe care le ia sau cu comportamentul pe care îl adoptă, ceea ce duce la convingeri contradictorii. Teama de regret stă la baza acestui tip de comportament. Ca exemplu, minimizarea regretului îi determină pe unii investitori să utilizeze dividende pentru a finanța cheltuielile în locul vânzării acțiunilor. Cei ce vând acțiuni pentru a finanța o achiziție, vor avea sentimente de regret dacă ulterior prețurile vor urca mult. Cercetătorii au descoperit că după ce iau o decizie de investiție, oamenii filtrează informațiile care limitează abilitatea de a evalua critic ulterior deciziile respective pentru a evita regretul cu privire la achiziția făcută. De asemenea, și percepția cu privire la investițiile realizate în trecut va fi alterată în sensul că investitorii vor atribui o performanță mai bună a acestor investiții decât a fost în realitate. Refuzul de a vinde acțiuni ce aduc randamente slabe reprezintă o consecință a disonanței cognitive pe piața de capital.

Prejudecata familiarității are loc atunci când investitorii au o preferință pentru acțiunile cu care sunt familiare. De exemplu, investitorii tind să se concentreze asupra piețelor domestice și companiilor care fac parte. Indivizii care manifestă acest tip de prejudecată dețin de obicei așteptări optimiste în legătură cu piața domestică și sunt pesimiști sau indiferenți față de piețele externe. Astfel, ei ajung să exagereze partea destinată acțiunilor domestice din veniturile lor. Prin urmare, investitorii care nu își diversifică portofoliile cu acțiuni străine risc să aibă o performanță slabă în cazul unei declin economic în țara de origine.

În concluzie, este esențial pentru un investitor să-și reevalueze constant investițiile sale și să-și schimbe punctul de vedere atunci când noi informații apar pe piață. Este inevitabil ca investitorii să facă greșeli atunci când încearcă să previzioneze viitorul pieței de capital, însă investitorii raționali sunt cei conștienți că de cele mai multe ori succesul provine din abilitatea de a stăpânii emoțiile și depășirea prejudecăților, și vor reuși astfel să-și minimizeze pierderile financiare.

3. Influența riscului asupra deciziei investiționale

Riscul investițional reprezintă posibilitatea ca rezultatul unei investiții actuale să fie diferit decât cel așteptat. Riscul este o componentă importantă în evaluarea perspectivelor unei investiții. Mulți investitori consideră că o investiție cu un risc mic este favorabilă. În același timp, un risc mai mare înseamnă un câștig mai mare. Toate investițiile au un nivel de risc asociat din cauza caracterului imprevizibil al piețelor de capital.

3.1 Măsurarea riscului

Riscul este direct proporțional cu șansa de câștig și este cuantificabil în termeni relativi și absoluți. Oportunitățile pot apărea în calea investitorului dacă va înțelege mai bine noțiunea de risc și costurile diferitelor abordări investiționale. De fiecare dată când cineva face o investiție există riscul să nu-și mai primească banii înapoi sau să piardă tot. Dar așteptările investitorului pentru profit compensează riscul. În teorie cu cât riscul este mai mare, cu atât câștigul poate crește, cu cât e mai mic, cu atât acesta scade.

A lua o decizie investițională constă în cercetarea acțiunilor dar și în înțelegerea profilului personal de risc. Pentru a înțelege ce valori corespund nivelului de toleranță la risc și pentru maximizarea profitului, investitorii ar trebui să țină de orizontul de timp și resursele bănești. Cu cât o investiție este mai riscantă, cu atât prețul are o volatilitate mai mare. Cu un orizont de timp mai lung, investitorii au timp să-și recupereze eventualele pierderi și sunt, prin urmare, mai toleranți la riscuri mai mari. De asemenea, stabilirea sumei de bani pe care un investitor este dispus să o piardă reprezintă tot un element important în determinare toleranței la risc. Cu cât un investitor are o avere mai considerabilă, cu atât este dispus să-și asume un risc mai mare.

Investitorii pot folosi mai multe metode pentru a măsura riscul unei investiții :

Alfa : Măsoară riscul relativ al pieței și a performanței cu ajustare la risc. Alfa ia volatilitatea (riscul de preț) unui fond mutual și compară performanța ajustată la risc cu indicele de benchmark. Surplusul profitului fondului relativ cu randamentul indicelui de benchmark este alfa-ul fondului. Dacă Alfa este egal cu +1, însemnă ca fondul și-a depășit indicele de benchmark cu 1%. Alfa egal cu -1 ar însemna că este cu 1% mai mic decât indicele.

Beta : Măsoară volatilitatea sau riscul sistematic comparat cu piața sau indicele de benchmark Beta este o metodă de măsurare a volatilității unei acțiuni în relație cu piața. Atunci când piața are un beta de 1 iar acțiunile individuale sunt clasificate în funcție de cât deviază de la piață. O acțiune care reacționează mai puternic decât piața în timp are un beta mai mare ca 1. Dacă acțiunea se modifică mai puțin decât piața, atunci beta este mai mic ca 1. Acțiunile cu un beta crescut sunt mai riscante dar un potențial de câștig mai mare, cele cu un beta mai mic sunt mai puțin riscante dar au randament mai mic. Beta este o componentă cheie a modelului CAPM, care este utilizat în calculul costului unei valori.

Deviația standard : Măsoară cu cât randamentul unei investiții variază de la randamentul mediu. Abaterea standard este o măsură a riscului investițional care arată cât de mult randamentul unei investiții a fluctuat de la media sa pe termen lung. O abatere standard mai mare indică o volatilitate mai mare dar nu neapărat un risc mai mare.

Rata Sharpe : Un indicator care arată dacă randamentul unei investiții se datorează alegerilor corecte sau nivelului de risc excesiv. Rata Sharpe este un instrument folosit pentru a măsura cât de satisfăcător este randamentul obținut de investitor în funcție de riscul asumat. De exemplu, o rată Sharpe de 1 indică o unitate de profit pe unitate de risc. O valoare negativă indică pierderea sau un nivel neproporțional de risc care a generat un rezultat pozitiv. Rata Sharpe este utilă în examinarea riscurilor și randamentelor, pentru că deși o investiție ar putea avea un rezultat mai bun decât celelalte, ea este rentabilă doar dacă acele randamente nu vin cu un risc adițional.

3.2 Atitudinea față de risc și teoria prospectului

Deși măsurarea riscului este util, aceasta nu abordează pe deplin preocuparea investitorului cu privire la riscul asumat. Decizia investițională este afectată de atitudinea față de risc precum și de modul în care un risc investițional este perceput de către investitor. Această percepție nu se măsoară neapărat prin metode de evaluare a riscului, ci, mai degrabă de posibilitatea de pierderea banilor și diminuarea capitalului investit. La diferite niveluri de percepție a riscului, investitorul va acționa diferit cu plasamentul său. Unii investitori sunt dispuși să-și asume un risc mai mare în speranța că vor câștiga mai mult, în timp ce alți sunt mai reticenți față de risc.

O teorie care stă la baza finanțelor comportamentale și demonstrează iraționalitatea deciziilor este Teoria prospectului pentru care profesorii Daniel Kahneman și Amos Tversky au primit Premiul Nobel în 2002. Teoria studiază comportamentul indiviziilor față de asumarea riscului în condiții de câștig sau pierdere. Oamenii tind să ia decizii mai degrabă în funcție de câștigurile sau pierderile potențiale decât de finalitatea acestor decizii asupra portofoliului de active și acordă o importanță mai mică rezultatelor probabile în comparație cu cele considerate sigure. Conform acestei teorii, oamenii percep câștigurile și pierderile într-un mod diferit în sensul că pierderile au un impact emoțional mai mare asupra individului.

Acest mod de gândire a creat funcția de valoare a Teoriei Prospectului ce este o reprezentare a diferenței de utilitate care se realizează ca urmare a unei pierderi sau câștig. Funcția explică reacțiile emoționale diferite, atunci când portofoliul individual se află în zona pierderilor sau câștigurilor. Graficul funcției este concav pentru câștiguri care implică aversiune la risc și convex pentru pierderi. Din perspectivă geometrică, curba funcției prezintă o pantă mai importantă pentru pierderi decât pentru câștiguri. O pierdere în raport cu punctul de referință are un impact psihologic în medie de 2,25 ori mai puternic decât un câștig de aceeași valoare. Punctul de referință poate varia de la un investitor la altul, în așa fel încât să maximizeze satisfacția pe care o obține din plasamentele sale.

Figura 1 Funcția de valoare a Teoriei Prospectului

Sursă: A. Mitroi: Finanțe comportamentale (2014), pp. 117

Teoria poate fi folosită pentru a explica câteva dintre tendințele iraționale ale investitorilor. De exemplu, oamenii au predilecția de a realiza rapid profiturile prin vânzarea titlurilor rentabile și de a amâna acceptarea pierderilor prin menținerea acțiunilor ce continuă să-și piardă din valoare. Acțiunea cea mai logică este de a păstra acțiunile profitabile pentru a obține în continuare câștiguri și de a le vinde pe cele care nu prezintă potențial de creștere. Acest comportament irațional ilustrează fenomenul de aversiune față de risc.

Majoritatea investitorilor au o aversiune față de risc. Ipoteza pe care se bazează aversiunea la risc susține faptul că pentru a determina un individ să-și asume un risc mai mare, el trebuie să fie recompensat cu o rată a rentabilității la fel de mare. Dacă un investitor are de ales între două investiții cu același randament dar cu niveluri diferite de risc, îl va alege pe cel cu riscul mai mic. De asemenea, dacă un investitor are posibilitatea de a alege între două investiții cu același nivel al riscului dar cu randamente diferite îl va alege pe cel cu randamentul mai ridicat. Indivizii cu aversiune la risc au un comportament pesimist, fiind convinși că evenimentele negative sunt mai probabile decât cele pozitive. Această tendință poate fi explicată de evenimentele crizei economice. Teoria modernă a portofoliului, care explică de ce diversificarea este eficientă, se bazează pe presupunerea că investitorii au o aversiune față de risc.

Pe piață există însă și investitori care sunt indiferenți la risc și investitori iubitori de risc. Investitori indiferenți la risc au ca obiectiv să își crească valoarea portofoliului, combinând plasamentele riscante cu cele sigure. Investitori iubitori de risc aleg mereu investiții cu risc ridicat pentru a realiza un câștig cât mai mare. Ei sunt confortabili cu fluctuații pe termen scurt și mediu atâta timp cât își pot asigura creșterea în valoare a capitalului investit pe termen lung.

3.3 Piramida riscului

În funcție de toleranța pe care un investitor o are față de risc, el adoptă o anumită strategie de construire a portofoliului de investiții. Investiția individuală are două tipuri de risc :

Riscul sistematic este acel risc de piață care nu poate fi eliminat prin diversificare ci prin alocarea și rebalansarea adecvată a portofoliului. Ratele de dobânzi și crizele economice sunt exemple de riscuri sistematice.

Riscul nesistematic este acel risc specific acțiunilor individuale care pot fi eliminat pe măsură ce investitorul își mărește numărul de acțiuni și își diversifică portofoliul.

Prin diversificare, investitori își împart capitalul la diferite companii și investiții. De exemplu, deținerea unui număr de acțiuni în domeniul tehnologiei va fi mai riscant decât deținerea de acțiuni în fiecare dintre sectoarele de tehnologie, sănătate, financiare, industrie, utilități și bunuri de larg consum. În primul scenariu, dacă un eveniment afectează sectorul tehnologic, întregul portofoliu va fi grav afectat. În schimb, prin diversificare, o scădere înregistrată într-un sector nu va afecta necesar celelalte acțiuni, și astfel reducând riscul.

Teoria modernă a portofoliului, concepută de câștigătorul premiului Nobel, Harry Markowitz, susține că un investitor ar trebui să-și considere toate investițiile ca făcând parte dintr-un portofoliu unic care oferă cel mai mare randament așteptat pentru un nivel al riscului dorit. Pentru a aplica teoria , trebuie considerate trei aspecte : randamentul așteptat, nivelul de risc și corelația dintre randamentele fiecărei investiții. Totuși, investitorii diversifică diferit față de ce enunțe ază teoria portofoliului.

Hersh Shefrin și Meir Statman(3) demonstrează cum tendințele și prejudecățile investitorilor îi determină pe aceștia să-și construiască portofoliile utilizând piramida riscului. Piramida poate fi gândită ca un instrument de alocare a activelor pe care investitorii îl pot folosi pentru a-și diversifica investițiile din portofoliu având în vedere profilul de risc al fiecărei valori. Fiecare nivel al piramidei reprezintă active menite pentru a îndeplini un anumit scop.

Figura 2 Piramida riscului investițional

Sursa: Adaptat după datele din http://www.investopedia.com/articles/basics/03/050203.asp

Piramida ce reprezintă portofoliul investitorului are 3 niveluri diferite:

Baza piramidei ce reprezintă cea mai puternică parte și conține investiții care au asociat un risc foarte mic și au rezultate previzibile.

Mijlocul piramidei ce este formată din investiții cu risc mediu care oferă un profit stabil. Chiar dacă e mai riscantă decât baza piramidei, investițiile ar trebui să fie relativ sigure.

Vârful piramidei ce este rezervat pentru investiții cu risc ridicat, fiind cea mai mică parte a piramidei și bazat pe acea suma de bani care poate fi pierdută.

În funcție de atitudinea sa față de risc, investitorul își setează obiective pe parcursul vieții și își alocă fondurile în mod corespunzător pentru a îndeplini aceste obiective. Astfel, el va alege să investească în acele clase de active care se potrivesc cel mai bine cu scopul său propus. Chiar dacă toți investitori doresc să câștige bani, fiecare dintre ei provine dintr-un mediu divers și au nevoi diferite. De exemplu, o persoană ce dorește să se pensioneze în viitorul apropiat nu își va expune averea către investiții riscante ci va prefera active sigure precum certificate de depozit sau bonuri de tezaur. Pe de altă parte, un milionar care dorește să-și mărească profiturile își poate permite să investească în acțiuni cu cel mai mare potențial de creștere, fiind dispus să-și asume riscul de a pierde o mare parte din capitalul investit. Prin urmare, cei ce doresc mai mult risc în portofoliile lor pot crește dimensiunea vârfului piramidei și reducerea celorlalte două secțiuni, iar cei ce preferă un risc mai mic vor crește dimensiunea bazei. Piramida reprezintă portofoliul unui investitor personalizat în funcție de profilul individual de aversiune sau interes pentru risc și de obiectivele sale investiționale.

Ca rezultat, diversificarea portofoliului unui investitor provine mai degrabă din diversificarea obiectivelor investiționale și nu din respectarea teoriei portofoliului.

3.4. Stilurile investiționale raportate la atitudinea față de risc

Înainte de a lua o decizie investițională, investitorul trebuie să adopte un stil de investiție care să se potrivească cu apetitul său la risc și cu obiectivele sale. Stilul de investiție este strategia majoră sau teoria utilizată de un investitor individual sau de un manager de fond instituțional pentru alocarea activelor și alegerea valorilor mobiliare pentru investiții. Fiecare investitor are un stil distinct de investiții care-l face să ia anumite decizii. Acest stil este rezultatul combinat a mai multor factori precum vârsta, sexul, venitul, averea, personalitate, convingeri etc. Un stil investițional nu este mai eficient decât altul, cheia fiind găsirea unui stil care să se potrivească cu toleranța investitorului la risc. Stilurile de investiție pot fi împărțite în 3 categorii :

Managementul activ vs managementul pasiv

Investiții de creștere vs investiții de venit recurent – ( growth vs. value investing)

Companii mici vs companii mari ( small cap vs. large cap companies. )

Investitorii care vor ca managerii să selecteze atent valorile mobiliare vor fi interesați în managementul activ. Fondurile administrate printr-un management activ sunt analizate în speranța că vor aduce randamente mai mari pentru investitori. Investitori activi consideră că au abilitatea de a avea o performanță mai bună decât a pieței prin selectarea acțiunilor despre care cred că vor avea o evoluție pozitivă. Pe de altă parte, investitori pasivi nu doresc să-și asume riscurile managementului activ și vor opta să investească într-un fond de indici de piață, considerând că vor obține rezultate mai bune pe termen lung.

Investitorii trebuie să decidă dacă vor realiza investiții de creștere sau investiții de venit recurent. În stilul de investiție bazat pe creștere, investitori caută companii care au rentabilitatea financiară mare, marje de profit mari și randamentele dividendelor scăzute. O companie cu aceste caracteristici este considerată a fi inovatoare și profitabilă în sectorul ei de activitate datorită faptului că reinvestește o mare parte din câștig în dezvoltarea sa. Stilul de investire bazat pe venituri recurente selectează companiile care au un PER scăzut și dividende mari. Investitorii caută acțiuni subevaluate care nu reflectă valoarea fundamentală a companiei. Fondurile având acest stil de investiție se bazează pe investirea în companii mature care își folosesc câștigurile ca să plătească dividende. Prin urmare, acest tip de fonduri produc profituri mai mari decât fondurile “de creștere”. Investițiile de creștere sunt mai riscante decât investițiile de venit recurent deci un investitor cu apetit la risc va prefera prima metodă.

Investitorii pot prefera investirea în companii mari sau companii mici. Unii investitori consideră că firmele mici ar trebui să ofere randamente mai mari datorită numeroaselor oportunități de creștere. Totuși, randamentele mari în companiile mici vin cu un risc mai mare. Firmele mici au mai puține resurse și adeseori nu au o diversitate mare a liniilor de producție. Prețurile acțiunilor au o volatilitate mult mai mare, cauzând câștiguri mari sau pierderi mari. Astfel, investitori trebuie să fie dispuși să-și asume un risc suplimentar dacă doresc un câștig mai mare. Investitorii cu o mai mare aversiune la risc pot opta pentru companii cu capitalizare de piață mai mare cum ar fi Microsoft, General Electric, Coca Cola etc. Aceste firme nu pot crește atât de repede și nu pot ieși din activitate fără avertisment. De la companiile mari, investitorii se pot aștepta la randamente mai scăzute dar și la un risc mai mic.

Tabel 1 Stilurile investiționale raportate la atitudinea față de risc

Sursa : Prelucrat după datele preluate de pe http://www.investopedia.com/financial-edge/0410/6-investment-styles-which-fits-you.aspx

Astfel, un investitor rațional ce dorește atingerea unei performanțe pe termen lung va analiza cele trei categorii de stiluri investiționale, ținând cont și de abilitatea sa de a-și asuma un nivel al riscului. În luarea unei decizii investiționale, înțelegerea teoriei privind strategiile investiționale îl va ajuta pe investitor să selecteze eficient valorile mobiliare pe care dorește să le dețină pe termen lung în portofoliu.

Metode de analiză folosite în luarea deciziei investiționale

Analiza tehnică

Analiza fundamentală

În final, după ce investitorul și-a stabilit obiectivele și și-a ales un stil de investiție în funcție de toleranța la risc, acesta va lua o decizie de a investi în valori mobiliare. Investitorii utilizează tehnici de analiză fundamentală sau analiză tehnică (sau ambele) pentru a lua decizii de tranzacționare a valorilor mobiliare. Analiza fundamentală își propune să calculeze valoarea intrinsecă a acțiunilor utilizând informații ca venituri, cheltuieli, perspective de creștere, în timp ce analiza tehnică folosește activitatea din trecut a piețelor și trendurile de preț pentru a face previziuni. Majoritatea investitorilor care au cunoștințe economice preferă în special analiza fundamentală, însă sunt și investitori care o preferă totuși pe cea tehnică pentru simplitate și o mai mare adaptabilitate.

Figura 3 Schema deciziei investiționale

Sursă: Prelucrat după datele preluate de pe http://www.mfsociety.org/modules/modDashboard/uploadFiles/conferences/MC20~468~p17jr6ha743lk1llei8qci71hkt4.pdf

În funcție de factorii psihologici ce influențează comportamentul, indivizii pot considera că o anumită metodă ar fi mai eficientă decât celelalte pentru a evalua randamentele investițiilor. Investitorii ce se bazează pe analiza fundamentală examinează toate informațiile relevante pentru anticiparea evoluției viitoare ale prețurilor acțiunii lor. Pe lângă situațiile financiare, informațiile conțin și factori economici și demografici. Deoarece analiza fundamentală implică, de obicei, mai multă informație decât analiza tehnică, putem spune că persoanele ce se bazează pe prima metodă au mai multe șanse de se familiariza cu companiile în care aleg să investească. Prin analiza fundamentală, se face o evaluare mai amănunțită a detaliilor legate de firmă, în timp analiza tehnică se contrează pe tipare ale prețurilor generate de acțiunile sale. Prin urmare, prejudecata familiarității va fi mai puternică la investitorii ce folosesc analiza fundamentală. În plus, ei pot manifesta încredere excesivă ca urmare a cantității de informații dobândite. În ceea ce privește toleranța la risc, indivizii ce folosesc analiza fundamentală au o aversiune mai puternică față de risc în comparație cu cei ce folosesc analiza tehnică. Cercetătorii au mai aflat că investițiile pe termen scurt sunt evaluate prin analiza tehnică iar cele pe termen lung prin analiza fundamentală.

Timp de decenii analiza fundamentală a fost singura metodă credibilă de investiție. Acest lucru s-a schimbat odată cu dezvoltarea tehnologiei care a făcut analiza tehnică mai ușoară și mai accesibilă. Multe companii utilizează algoritmi computerizați pentru a lua deciziile de investiție. Unii estimează ca tranzacțiile computerizate reprezintă 70% din volumul total. Un investitor rațional va folosi cât mai multe instrumente pentru a evalua acțiunile în care va investi pentru optimizarea randamentelor. Prin urmare, cea mai bună abordare de investiție include o combinație între analiza fundamentală și analiza tehnică.

5. Concluzie

În condiții economice dificile, investitorii au tendința de a omite informații esențiale, care ar putea duce la scăderea încrederii în abilitățile lor financiare. Decizia investițională se bazează pe interpretarea subiectivă a datelor empirice a unei probleme economice, subiectivism care vine din corelația între propriile emoții și aspirația investitorului către o anumită poziție socială. Adeseori investitorii iau decizii iraționale din cauza influenței factorilor interni. Printre aceștia se enumeră și aversiunea la risc, un individ fiind precaut în momentul când riscă să piardă tot. Astfel, din cauza naivității investitorilor iraționali, cei raționali sunt avantajați, cel puțin pe termen scurt reușind să obțină rezultate mai bune prin previziunile pe care le fac cu privire la evoluția pieței financiare. Acești investitori reacționează impulsiv, ceea ce de cele mai multe ori duce la eșec. Înainte de a lua o decizie, investitorii trebuie să aleagă stilul investițional care li se potrivește. În lipsa acestuia, deciziile pe care le vor lua vor fi haotice, neputând avea o gestiune eficientă a portofoliului. În consecință, în luarea unei decizii investiționale, înțelegerea teoriei privind strategiile investiționale îl va ajuta pe investitor să selecteze eficient valorile mobiliare pe care dorește să le dețină pe termen lung în portofoliu. Pe scurt, cea mai bună strategie ar fi cea prin care elementele ce stau la baza deciziei investiționale să fie atât de natură rațională, cât și de înțelegere empirică a celorlalți investitori.

Note

Schiller, R., Irrational Exuberance

Glaser, M., Weber, M., http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1002092

Shefrin, H., Statman, M., http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=5947

Bibliografie

Kirkpatrick, Charles D., Dahlquist, Julie R., (2013), Study guide for the second edition of Technical Analysis : The complete resource for financial market technicians, Pearson Education, New Jersey, pp. 22.

Mangot, M., (2009), 50 de experimente în psihologie privind economiile și investițiile, Editura Polirom, Iași.

Mitroi, A., (2014), Finanțe comportamentale: managementul investițiilor și al averii individuale, Editura ASE, București.

Nofsinger, John R., (2011), The Psychology of Investors, Pearson Education, Boston. Pp. 11-19, 53-60.

Obreja Brașoveanu, L., (2011), Piața de capital, Editura ASE, București

Schiller, Robert J., (2000), Irrational Exuberance, Priceton University Press, New Jersey, pp.142-146.

Shefrin, H., (2002), Beyond greed and fear: understanding behavioral finance and the psychology of investing, Oxford University Press, New York, pp. 30-31.

Teoria Prospectului: http://www.investopedia.com/terms/p/prospecttheory.asp

Metode de măsurare a riscului investițional: http://www.eukleswealthmanagement.com/Five-Ways-to-Help-Measure-Investment-Risk.aspx

The Financial Markets: When Fear And Greed Take Over: http://www.investopedia.com/articles/01/030701.asp#ixzz3Xq49tAnh 

Stiluri investiționale: http://www.investopedia.com/financial-edge/0410/6-investment-styles-which-fits-you.aspx

Piramida riscurilor investiționale: http://www.investopedia.com/articles/basics/03/050203.asp