Abordarea Pasilor Metodici în Abordarea Unui Text Non Literar

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR

CONF. UNIV. DR. BRĂSLAȘU MIHAI

ABSOLVENTĂ

ZAMFIR ALINA ELENA

PITEȘTI

2016

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LOCUL ȘI ROLUL TEXTULUI NON – LITERAR ÎN DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR DE EXPRIMARE CORECTĂ ORALĂ ȘI ÎN SCRIS

COORDONATOR

CONF. UNIV. DR. BRĂSLAȘU MIHAI

ABSOLVENTĂ

ZAMFIR ALINA ELENA

PITEȘTI

2016

ARGUMENT

Prezenta lucrare dezvoltă principalele probleme în legătură cu pregătirea și desfășurarea orelor de compunere la clasele ciclului primar.

Activitățile privind compozițiile școlare sunt parte integrantă a procesului de învățământ, întins pe o perioadă îndelungată. A cunoaște înseamnă a observa, a înțelege, a exprima.

Spiritul de observație, gândirea, exprimarea se pot forma și dezvolta în cadrul unui proces instructive-educativ de durată, din care fac parte și activitățile privind cultivarea deprinderilor de exprimare orală sau scrisă, desfășurat de-a lungul școlarizării. Compunerile nu sunt instrumente abordabile în studierea unor anumite discipline, ele sunt expresia didactică modernă a unei viziuni interdisciplinare, care trebuie să stea la baza întregului proces de învățământ.

Prin urmare, acesta este aspectul fundamental al realității înfățișat, de astă-dată nu într-o operă literară, ci într-un text cu caracter non-ficțional.

Lucrarea de față prezintă textele școlare, precum și caracteristici ale acestora, diverse considerații pe seama lor. Textul este ancorat în realitate, în sensul că prezintă un aspect al realității nemediat de viziunea artistică a scriitorului, precum un text literar. El se referă la aspecte concrete, verificabile, la date și fapte evidente. Textele non literare sunt utile deoarece îl determină pe elev să aplice partea teoretică într-o problemă de ordin practic. În acest mod, partea teoretică va fi înțeleasă și învățată mai ușor, și nu în mod mecanic.

În mod specific textului non-literar, mesajul se adresează în primul rând intelectului și vizează educația citititorului în probleme ce țin de actualitate. Grupul-țintă de cititori este alcătuit îndeosebi din elevi și părinți, de societate în ansamblul ei. Ca urmare, limbajul folosit este didactic, mai cu seamă, vocabularul este accesibil.

Modul de exprimare este clar, concis, la obiect, el tinde să fie cât mai concis (să se rezume la aspectele fundamentale) și neutru. Limba folosită este cea literară, respectându-se regulile unei scrieri corecte din punct de vedere gramatical, al topicii, ortografiei, ortoepiei și al punctuației, iar stilul este specific domeniului publicistic. Sunt folosiți termeni cu sensul lor propriu, lipsind cu desăvârșire imaginile artistice și figurile de stil.

Dacă sunt texte non-literare în care acestea totuși apar, aceasta este în scop pur persuasiv, de a convinge cititorul sau de a-l impresiona. Scopul acestui text este, în principal, informativ și persuasiv, deoarece intenționează să ne convingă de utilitatea temelor școlare.

Ca orice text non-literar, are un caracter tranzitiv (urmărește să comunice informații), se caracterizează prin obiectivitatea emițătorului, respectarea normelor de redactare a textului funcțional (publicistic), printr-un limbaj specializat în această arie de activitate, acționează funcția referențială și se caracterizează prin modalizare afectivă minimă. Funcția referențială, numită și denotativă sau informativă este orientată spre referentul mesajului. Ea ține de referent (context) și este o funcție de reprezentare care privește relația dintre enunț și universul exterior. Emițătorul abordează obiectiv realitatea și folosește un limbaj comun, convențional, prin excelență tranzitiv (scopul principal este de a transmite informații).

CAPITOLUL I

TEXTUL LITERAR VERSUS TEXTUL NON-LITERAR

”Studiul principal al unei școale rurale sau primare e limba românească; ea este totodată organul prin care neamul își cunoaște ființa sa proprie, organul prin care acest neam moștenește avutul intelectual și istoric al strămoșilor lui…Agronomie câtă poftiți. De șase ori pe săptămână, zilnic, dar limba română rămâne limbă și s-a încheiat.”

(Mihai Eminescu)

Termenul de text provine din latinescul textum care înseamnă, figurat, întocmire și, concret, țesătură, cuvertură, sugerând, chiar prin origine, ideea de coerență, de construire logică a unui mesaj.

Noțiunea de text este foarte răspândită în lingvistică, dar, rar, definită.

Astfel, unii cercetători limitează textul la aplicarea sa la discursul scris, alții îl asociază doar operei literare, iar unii îl consideră sinonim al discursului; el se pliază pe două realități: una materială, dată de asamblarea semnelor grafice; alta mentală, surprinzând conținutul, sensul sau ideea.

În concluzie, putem spune că textul este o secvență de enunțuri coerente din punct de vedere sintactic și semantic, fiind produse de emițător cu intenția de a comunica.

Orice text este o negociere subtilă între necesitatea de a fi înțeles și cea de a fi neînțeles, de a fi cooperativ și de a destabiliza într-un fel sau altul automatismele lecturii. Opera este deci un volum complex de parcurs în orice sens.

Conceptul de text, deși larg răspândit în lingvistică și în literatură, este vag definit în studiile de specialitate, fiind mai degrabă caracterizat printr-o însumare de trăsături. Putem considera textul o secvență lingvistică scrisă sau vorbită, care formează o unitate comunicațională.

Fiind o noțiune foarte cuprinzătoare, ea include, practic, orice mesaj verbal, un articol de ziar, o conversație între doua sau mai multe persoane, un poem, un roman, un studiu știintific, un discurs parlamentar, un interviu etc.

Există mai multe tipuri de texte: texte orale (a căror geneză este concomitentă cu performarea/rostirea lor), texte scrise (cele literare, note, manuscrise, articole etc.), texte narative (caracterizate prin construcții enunțiative și conectori temporali), texte descriptive (caracterizate prin conectori adverbiali și adjectivali pronominali), texte poetice (repetiții, simetrii, topică specifică, limbaj poetic), texte dialogate (caracterizate prin succesiunea întrebare-răspuns, schimbul de replici) etc.

Pentru ca un text să reprezinte un tot unitar, el trebuie să satisfacă două condiții esențiale: condiția de coerență și cea de coeziune.

Coerența este o calitate referitoare la conținutul unui text, privind așadar informația pe care acesta o vehiculează, după cum urmează : să furnizeze informații necontradictorii, pe masură ce se dezvoltă, să ofere informație nouă și să facă legatura între aceste informații.

Coeziunea este un concept referitor la tema textului, la mijloacele gramaticale folosite pentru a-i da acestuia aspectul unui întreg organizat, cum sunt: repetiția elementelor lexicale, paralelismul (repetarea unei anumite structuri asociate cu elementele lexicale care o realizează), substituția (înlocuirea unor elemente lexicale prin substitute pronominale, asociată cu exprimarea într-o formă diferită), elipsa (absența unor elemente lexico-gramaticale), joncțiunea (alăturarea), timpul verbal.

Aceste trăsături gramaticale sunt specifice și unor elemente de limbaj numite conectori textuali – prepozițiile și conjuncțiile. Ei pot avea efect aditiv (și, în ca, de asemenea), enumerator (mai întâi, apoi, în sfârșit), explicativ-justificativ (căci, adică), ilustrativ–comparativ (astfel, de asemenea, între altele, de exemplu), adversativ (în schimb, din contră, dar), concesiv (totuși, cu toate acestea, măcar că), rezumativ (pe scurt).

Tot în categoria conectorilor intră și substitutele (pronumele, adverbele, numeralele ce reiau sau anticipă segmente de text și informația aferentă lor).

Distincția cel mai des operată în interiorul noțiunii de text este cea între textul literar și textul nonliterar.

Textul literar se suprapune conceptului de opera literară.

Caracteristici: Este o modalitate de cunoaștere subiectivă a realității obiective/umane. Arta reflectă realitatea, o transfigurează, nu o descrie obiectiv, precum știința, trecând-o prin filtrul conștiinței estetice, al sensibilității și fanteziei scriitorului. Are subtext emoțional și valoare estetică. Limbajul artistic (al literaturii artistice), publicistic, administrativ, academic etc., față de normele limbii; cel teoretic, poate folosi, manifestări ale limbii române : neologismele, etc. spre deosebire de cel tehnic, lasă scriitorului o libertate deplină într-un text, toate formele de limbaj regional, popular, argotic.

Limbajul artistic, specific textului literar, se constituie într-un cod specific, reprezentat printr-o suită de mijloace poetice și retorice precum repetiția, enumerația, interogația, exclamația, inversiunea etc. Compoziția, elementele formal-prozodice poartă amprenta individualității artistice.

Textul literar se adresează în primul rând afectivității și sensibilității, fără intenția de a informa. Operează cu sensurile conotative ale cuvintelor, cu imagini artistice, are o topică subiectivă. Cu toate acestea, textul literar este și el o formă de comunicare, un mesaj; dacă, permițându-și toate libertățile față de normele limbii, poetul nu comunică nimic (o stare, o atitudine, o trăire, o idee etc.), limbajul/textul rămâne o simplă gratuitate.

Mesajul  poate fi structurat sub forma unui text literar sau nonliterar, în funcție de scopul comunicării și modul particular de concretizare a informației transmise.

         Textul literar particularizează comunicarea artistică, pentru că în el se recunoaște originalitatea reflectării lumii înconjurătoare de către creatorul operei artistice (populare sau culte). În text se manifestă  funcția poetică a limbajului, prin excelență reflexivă, întrucât expresivitatea conținutului primează și nu informațiile oferite. Textul literar este o ficțiune, chiar dacă pleacă de la realitate, pe care o reflectă mai mult sau mai puțin. Autorul creează un univers imaginar propriu. Într-o astfel de lucrare se emit de fapt ipoteze despre realitate. Astfel, textul literar este o operă epică/lirică deoarece autorul iși propune să impresioneze și să emoționeze cititorii, exprimându-și propriile gânduri, idei și sentimente, prin folosirea unui limbaj artistic, puternic marcat de subiectivitate .  Autorul transmite o impresie individuală, subiectivă asupra realității, dorind să emoționeze receptorul. Textul are o construcție specifică, cu bogație lexicală, limbaj conotativ și polisemantism.

          Textul nonliterar este elaborat pentru a comunica un conținut în care acționează, cu precădere, funcția referențială.  Vizează domenii diverse, de la cele științifice și juridico-administrative la mass-media audio-vizuală, concretizându-se; cu ajutorul registrelor  lingvistice (oral/ scris; popular/ cult; regional, colocvial, argoul și jargonul). 

Indiferent de textul funcțional reprezentat în comunicare, emițătorul abordează obiectiv  realitatea și folosește un   limbaj comun, convențional, prin excelență tranzitiv (scopul principal este de a transmite informații).

Textul este nonliterar, nonficțional, căci se raportează la anumite aspecte din realitate, cuprinzând date precise. Informațiile transmise au un caracter obiectiv și nu urmăresc să emoționeze cititorul. Limbajul este denotativ, iar cuvintele folosite sunt monosemantice, observându-se de asemenea concentrația lexicală (exemple de cuvinte cu sens propriu), sunt precizate date precise (locul, timpul, etc.). Textul nonliterar are și caracter colectiv, căci se adresează unui numar mare de receptori.

Textul non-literar – caracteristici: Are scopul de a informa, de a convinge, de a amuza, de a explica, de a sensibiliza etc., folosind în acest sens un limbaj adecvat intențiilor vorbitorului: cu mărci specifice captării atenției, menținerii interesului, cu forme lingvistice accesibile majorității cititorilor/ascultătorilor, cu o prezentare grafică atractivă, astfel încât să poată trezi interesul receptorului.

Se referă, în general, la aspecte din realitate, prezentate fără intervenția ficțiunii, în limitele obiectivității și ale spiritului practic. Este formulat clar, fără ambiguități, iar textul propriu-zis este de multe ori însoțit de imagini grafice (mijloace de atenționare, fotocopii, fundaluri colorate , prim-planuri etc.), astfel încât să impresioneze ochiul, să atragă și să convingă, să faciliteze obținerea rapidă a informației dorite, chiar și pentru necunoscători ai domeniului. Tot din aceste considerente, anumite elemente legate de formă, culoare, loc de plasare a informației etc. vor rămâne aceleași pentru mai multe texte dintr-o serie.

Sunt texte care au ca scop informarea cititorului (ziarele, revistele, cataloagele, emisiunile informative radio și TV), convingerea publicului (reclamele, publicațiile și emisiunile promoționale, anunțul publicitar, discursurile electorale), satisfacerea unor necesități utilitare (mersul trenurilor, mandatele poștale, facturile, chitanțele, cartea de telefon, ghidurile turistice), destinderea (publicațiile cu specific, emisiunile radio și TV) etc.

Aria de cuprindere a nonliterarului este foarte vastă, cuprinzând texte informative, argumentative, memorialistice, epistolare, jurnalistice, juridic-administrative, științifice, utilitare, religioase etc.

Raportul ficțiune-realitate vizează atât domeniul creației, specific operei literare, cât și cel al comunicării, orale sau scrise, prin intermediul textelor nonliterare.

Cuvântul literatură definește deopotrivă sfera ficționalului și cea a nonficționalului, astfel încât trebuie operate delimitari clare, ce privesc conținutul de idei, tema și mesajul comunicării, dar și codul utilizat, forma și mijlocul de transmitere a acestuia.

De asemenea, scopul comunicării este în directă relație cu raportul realitate-ficțiune. Se vorbește, astfel, despre literatura artistică, științifică, de specialitate, de consum, utilitară, de frontieră etc.

În acest sens, Roman Jakobson, în lucrarea Lingvistica si poetica, realizează delimitarea între arta limbajului – literatura -și celelalte practici verbale.

Traseul delimitărilor realitate/ficțiune ne întoarce în timp pâna la filosoful grec Platon, care sugera expulzarea poeților din cetate, deoarece erau considerați născocitori de neadevăruri, colportori de ficțiuni inacceptabile în ordinea rațiunii.

Aristotel însa considera că literatura, ca fapt de imaginație, exprima ceea ce s-ar putea întâmpla, fiind posibil sau probabil în ordinea realitătii: Chiar de i s-a întâmplat sa-si cladeasca opera pe lucruri petrecute, autorul nu este mai putin artist…" (Poetica).

Gerard Genette, în “Epoca esteticii moderne", demonstreaza ca ficționalitatea funcționează întotdeauna în regimul constitutiv al literarității: O operă de ficțiune este inevitabil receptată ca literară, independent de orice judecată de valoare, pentru ca atitudinea de lectură pe care o postulează (faimoasa «suspendare voluntară a incredulității») este o atitudine estetică, în înțelesul kantian de dezinteresare privind raporturile cu lumea reală" (Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune).

În sens restrâns, literatura cuprinde totalitatea creațiilor beletristice dintr-o limbă, fiind considerată o artă a cuvântului, o nobilă inutilitate" (Madame de Stael), realizată prin valorificarea funcției expresive a limbii, în directa relație cu funcțiile cognitivă, emoțională, socială, psihologică etc. Ficțiunea este rezultatul unui proces imaginativ, care constă în preluarea unor elemente din realitate și transfigurarea lor artistică, grație sensibilității și viziunii estetice ale autorului. Astfel, universul concret este recreat subiectiv, modelat în forme surprinzătoare, obținându-se acel joc secund" despre care vorbește poetul Ion Barbu.

Referentul textului literar se află în sfera imaginației, a ficțiunii, chiar dacă punctul originar se află în realitatea fenomenelor, a stărilor omenești, a naturii , a gândului, a obiectului etc. Adevăruri universale, generale și eterne capătă în acest mod un contur specific, particular, estetic, prin intermediul imaginii artistice .

Scopul operei literare scapă unei determinări și unei definiri imediate, punctuale, situându-se undeva între provocarea sensibilității, invitația la reflecție și meditație, trăirea emoșională, deschiderea comunicativă, cunoașterea de sine s.a.m.d.

Spre deosebire de textul literar, care dezvoltă dincolo de marginile logicii și ale rațiunii datele universului, textul nonficțional își găsește referentul în realitatea imediată, pe care o surprinde în coerența ei contextuală, pe baza unei relații de tip cauză-efect.

Rezultatul ține de pragmatica intențiilor emițătorului, implicând un scop funcțional și un limbaj tranzitiv, bazate pe sensul propriu al cuvintelor.

CARACTERISTICILE TEXTELOR LITERARE ȘI NON – LITERARE

TEXTUL LITERAR                                                  

–  caracter reflexiv                                                                     

–  subiectivitatea emițătorului                                                      

–  încălcarea intenționată a normelor lingvistice                                                               

– limbaj expresiv, realizat cu ajutorul figurilor de stil și al procedeelor artistice 
 – acționează funcția poetică                                                        

–  modalizare afectivă maximă

TEXTUL NON-LITERAR

-Este rezultatul observării realității și al transformării acesteia în informație;

-Este bazat pe aspecte adevărate, controlabile, concrete ale realității cotidiene;

-Are drept scop informarea cititorului, dar și transmiterea unor convingeri, încercarea de a-l determina pe acesta să facă/ să creadă un anumit lucru;

-Este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii;

-Obiectivitate, claritate, accesibilitate relativă, în funcție de domeniu;

-Sunt prezente uneori clișee de limbaj (formule fixe folosite în diverse acte oficiale, scrisori etc. )

-În textele științifice sunt prezenți termeni specifici unui anumit domeniu de cercetare;

-Se referă la persoane reale, din punct de vedere individual, comunitar, etnic, național etc.;

-Prezintă o mare varietate de forme: texte de lege, rețete, prospecte de medicamente, instrucțiuni de montare/utilizare a aparatelor, ghiduri turistice, reclame, articole de ziar sau revistă, știri, interviuri, anunțuri de mică publicitate, lucrări științifice etc. ).

TRĂSĂTURILE TEXTULUI LITERAR ȘI TEXTULUI NON – LITERAR

TEXTUL NON-LITERAR

•Se raportează strict la anumite aspecte din realitate

•Scopul său principal este cel informativ

•Atitudinea emițătorului este, în general, obiectivă

•Nu urmărește exercitarea unui efect emoțional asupra receptorului

•Utilizează sens denotativ (propriu) al cuvintelor

•Apare ca: afiș, reclamă, anunț publicitar, lege, adeverință, dare de seamă, instrucțiuni de folosire a unor aparate, descriere geografică sau istorică etc…

• este rezultatul observării realității și al transformării acesteia în informație;

• are un caracter nonficțional – este bazat pe aspecte adevărate, controlabile, concrete ale realității cotidiene;

• are drept scop informarea cititorului, dar și transmiterea unor convingeri, încercarea de a-l determina pe acesta să facă / să creadă un anumit lucru;

• în general, este lipsit de expresivitate, dar unele specii, cum ar fi reclamele, mizează pe jocuri de cuvinte, figuri de stil, cuvinte polisemantice etc.;

• este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii;

• obiectivitate, claritate, accesibilitate relativă, în funcție de domeniu;

• sunt prezente uneori clișee de limbaj (formule fixe folosite în diverse acte oficiale, scrisori etc.)

• în textele științifice sunt prezenți termeni specifici unui anumit domeniu de cercetare;

• se referă la persoane reale, din punct de vedere individual, comunitar, etnic, național etc.;

• prezintă o mare varietate de forme: texte de lege, rețete, prospecte de medicamente, instrucțiuni de montare / utilizare a aparatelor, ghiduri turistice, reclame, articole de ziar sau revistă, știri, interviuri, anunțuri de mică publicitate, lucrări științifice etc.

TEXTUL LITERAR

•Este rezultatul ficțiunii, chiar dacă e inspirat din realitate

•Scopul său principal este să impresioneze, să exercite un efect emoțional asupra lectorului

•Atitudinea autorului este, în general, subiectivă

•Expresia în care apare în veșmânt conținutul este tot atât de importantă sau chiar mai importantă decât ideea transmisă

•Utilizează sensul conotativ (figurat) al cuvintelor

•Are o construcție specific

Reunind trăsături ale ambelor categorii de texte, dar dovedind puternice afinități cu sfera artistică, unele scrieri care, în mod obișnuit, nu sunt considerate literare (reportaje, jurnale, scrisori) sunt atașate literaturii, sub denumirea de texte de graniță.

I.1 DIFERENȚA DINTRE UN TEXT LITERAR ȘI UN TEXT NON – LITERAR

Textele non-literare au teme foarte diverse. Spre deosebire de textele literare, care înfățișează întâmplări situații sau lucruri aparținând ficțiunii, imaginației scriitorului, textele non – literare se referă la aspecte din realitate. Ele pot informa, convinge sau amuza cititorul.

Felul în care autorii textelor non – literare folosesc resursele expresive ale limbii, poate trezi interesul cititorilor, în funcție de tipul textului respectiv.

Exemple: articolul de ziar, buletinul meteorologic, legitimația de călătorie, rețeta de bucătărie, reclama, etc.

Textul literar este o lucrare prin care autorul creeaza un univers imaginar propriu. Orice operă literară este unică prin felul în care scriitorul folosește resursele expresive ale limbii și prin sentimentele și emoțiile transmise cititorului. Exemple de text literar: opera epică: basmul, opera lirică: poezia.

După scopul comunicării, textele pot fi: descriptive, narative, informative și argumentative (fiecare tip de text conține într-o măsură mai mică sau mai mare o anumită cantitate de informații), iar după stilul în care sunt redactate pot fi: beletristice, științifice, juridic administrative, publicistice, eseistice și epistolare.

Textul descriptiv evocă scene, personaje, obiecte, emoții și se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor. Este un text în care sunt prezentate informații despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii, etc.

Textul descriptiv poate fi un text literar de tip tablou sau portret, caracterizat prin subiectivitate și printr-o expresivitate sporită , sau de tip nonliterar, descriind un anumit aspect al realității într-un limbaj obiectiv, impersonal și prin acumularea unei sume de detalii.

Textul descriptiv constă în surprinderea și zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui obiect, ale unei persoane, ale unui fenomen sau aspect din natură, enumerând caracteristicile acestuia. După limbajul utilizat și scopul urmărit, textul descriptiv poate fi literar, caracterizat prin subiectivitate, sau nonliterar, caracterizat, în principiu, prin obiectivitate.

În general, descrierea nonliterară prezintă obiecte reale, iar descrierea literară -atât obiecte reale, cât și imaginare.

De asemenea, după natura obiectului prezentat, se disting mai multe tipuri de descriere : topografia (locuri sau așezări omenești), cronografia (epoci, perioade), etopeea (moravuri, caractere), portretul (figuri, persoane), tabloul (peisaje, acțiuni, evenimente mai complexe).

Funcțiile descrierii variază în raport cu tipul acesteia: decorativă, explicativă, poetică, simbolică, expresivă, narativă, reprezentativă, comercială, persuasivă, utilitară, practică, experimentală etc. În general, se respectă un algoritm al realizării descrierii.

Textul descriptiv are trăsături precum:

utilizarea unui vocabular specific aspectului descris (termeni de specialitate în cazul descrierii științifice, cuvinte cu sens figurat în cazul descrierii literare, vocabular accesibil în cazul descrierii având un caracter utilitar etc.);

frecvența adjectivelor și a substantivelor, care au rolul de a particulariza realitatea descrisă (formă, culoare, dimensiuni etc.);

prezența indicilor spatiali și temporali, prin care realitatea descrisă este contextualizată;

utilizarea verbelor la prezent sau la imperfect, deoarece, în general, descrierea are caracter static ;

respectarea raportului întreg-parte-detaliu în prezentare, astfel încât toate elementele să fie reprezentate ;

folosirea, cu precădere, a enumerației și a epitetului în cazul descrierii literare;

respectarea unei logici a prezentării, potrivit căreia realitatea descrisă poate fi înfațișată urmărindu-se axa orizontala (stânga-dreapta) sau axa verticala (sus-jos);

evidențierea punctului de vedere al celui ce realizează descrierea.

Textul dramatic se distinge printr-o deosebită complexitate, fiind o veritabila polifonie informațională, în sensul că la realizarea mesajului contribuie mai multe coduri, limbaje și chiar arte.

Orice text dramatic se compune din două parți distincte, dar inseparabile -dialogul/monologul și didascăliile , astfel încât îl caracterizează dubla enunțare.

Didascăliile au ca referent spectacolul și desemnează contextul comunicării, determinând o pragmatică a rostirii replicilor și a acțiunii dramatice (ele răspund la întrebari de genul Cine ? ", Cum?", Când?", Unde?", De ce?", Cu cine?" etc. legate de evenimentele și personajele operei).

Fixând condițiile enunțării imaginare, didascăliile se adresează deopotrivă profesioniștilor sau specialiștilor spectacolului teatral (regizor, actori, scenograf, maestru de lumini etc.) și cititorilor, care sunt, astfel, ajutați să-și imagineze situația concretă de desfașurare a întâmplărilor prezentate în textul dramatic.

Autorul unei piese de teatru trebuie să se supună nu doar regulilor limbii și convențiilor literare, ci și canoanelor altei arte, teatrul.

De asemenea, receptarea textului dramatic implică multiple competențe și disponibilități din partea cititorului, pentru că acesta trebuie să decripteze semne aparținând mai multor arte, opera dramatică fiind caracterizată prin sincretism.

În textul dramatic pot fi ușor decelate toate cele șase funcții ale comunicării : funcția emotivă trimite la emițător (autorul operei și actorul de pe scenă), funcția conativă vizează receptorul (cititorul, spectatorul, dar și actorii care dialoghează pe scenă), funcția referențiala are în vedere contextul comunicării și legătura cu realitatea din timpul ficțiunii teatrale, funcția fatică este subordonată condițiilor comunicării (directe în cazul spectacolului și indirecte, mediate în cazul textului) , funcția metalingvistică este identificabilă mai ales în didascălii, care explică, uneori, codul de exprimare artistică, iar funcția poetică trimite la relația dintre text și reprezentare.

Comunicarea verbală este în mod necesar completată, în cazul textului dramatic, de cea paraverbală (intonație, inflexiune a vocii, accent, pauză, tempo, exclamații etc.) și de cea nonverbală (mișcare scenică, gesturi, decor, mimică, lumini, costum, muzică etc.).

Textul narativ presupune o succesiune de evenimente desfășurate în timp și spațiu.

Este de obicei un text literar epic în care emițătorul își transmite indirect sentimentele prin intermediul acțiunii și personajelor; și unele texte nonliterare pot avea caracter narativ, în special cele din domeniul publicistic.

Textul narativ implică în mod necesar povestirea unei întâmplari reale sau imaginare (fapt, eveniment, istorie etc.) desfășurate într-un cadru spațio-temporal, la care participă unul sau mai multe personaje între care se dezvoltă relații și apar conflicte.

Principalul mod de expunere îl constituie narațiunea, caracterizată prin relatarea a cel puțin două evenimente aflate în relație cauzală și derulate, de regulă, în succesiune cronologică. Instanțele comunicării în textul narativ sunt autorul, naratorul/povestitorul, personajul și cititorul.

Textul narativ respectă o anumită schemă narativă, incluzând etapele acțiunii sau momentele subiectului: situația inițială (expozițiunea), care prezintă locul, timpul și personajul/personajele; modificarea (intriga) cuprinde elementul perturbator, care aduce o schimbare în situația inițială ; dinamica acțiunii (desfășurarea acțiunii) , care cuprinde evenimentele în derularea lor; depașirea situației dificile (punctul culminant), care cuprinde momentul de maximă tensiune a acțiunii; situația finală (deznodamântul), ce restabilește echilibrul inițial al acțiunii și aduce, eventual , rezolvarea conflictului.

Cadrul spațio-temporal permite încadrarea narațiunii într-o epocă anume ți într-un spațiu specific de desfășurare.

Specifice textului narativ sunt anumite timpuri ale narațiunii, cele mai importante fiind prezentul indicativului (numit și prezentul narativ, care conferă relatării un ritm susținut și dinamic, creând impresia unei acțiuni autentice, imediate, derulate sub ochii cititorului) și perfectul simplu (timp al unei acțiuni trecute, dar încheiate de curând).

Celelalte timpuri ale modului indicativ -perfectul compus, mai-mult-ca perfectul și imperfectul -se combină cu timpurile principale ale narațiunii, pentru a prezenta acțiuni de plan secund.

În funcție de modul în care se deruleaza narațiunea, se pot distinge mai multe procedee de legare a secvențelor narative : înlănțuirea, ce relatează evenimentele în ordinea lor cronologică; inserția (încastrarea sau încasetarea), care presupune proiectarea unei povestiri într-o alta, mai mare, ca într-o ramă; alternantă, ce relatează pe rând serii de evenimente, pendulând între mai multe planuri compoziționale.

Textul poetic este o formă de comunicare specifică literaturii, care se distinge prin particularități de expresie și de conținut de celelalte tipuri de compoziții, pentru că, în acest caz, cuvintele nu mai sunt simple mijloace de expresie, nu intermediază reprezentarea unor fapte sau fenomene umane, ci se constituie ele însele într-un mesaj, într-o comunicare unică și irepetabilă. De aceea, de la poet la poet, rezolvarea comunicării ia mereu alte forme, pentru că mereu sunt alte unicități de comunicat" (Nichita Stanescu, Fiziologia poeziei).

Textul poetic este o unitate formală de sine stătătoare, care poartă un conținut imaginar și dă naștere unei expresii" (Nicolae Manolescu, Despre poezie).

Textul poetic prezinta trăsături particulare, precum: structurarea în versuri, cu respectarea regulilor prozodice (strofă, ritm, rimă, măsură) sau nu (versuri libere); delimitarea unor tablouri sau secvențe lirice, precum și a unor planuri compoziționale; existența accentuată a unei dimensiuni emoționale, interioare, reflexive, filosofice și afective a umanului; prezența eului liric, ca mască a subiectivității auctoriale, care se construiește prin însuși actul autoexprimării; exprimarea directă, de obicei la persoana I, a gândurilor, sentimentelor, ideilor; folosirea unor moduri de expunere specifice (descrierea, monologul, confesiunea lirică, dialogul imaginar etc.); limbajul expresiv, plastic, sugestiv, în care cuvintele sunt, în general, folosite cu sens figurat sau conotativ, având o încărcătură simbolică deosebită; folosirea figurilor de stil, care contribuie la accentuarea dimensiunii estetice a limbajului și sporește expresivitatea limbii, dând concretețe, forță și plasticitate imaginilor poetice ; imaginarul artistic variat, rezultat din percepția subiectivă a realitații de către autor: imagini vizuale, auditive, cinetice, olfactive, termice, sinestezice etc.; muzicalitatea -atribut definitoriu al poeziei clasice, tradiționale, mai puțin explorată în modernism -este obținută fie la nivel prozodic, fie grație eufoniei interioare a cuvintelor, care creeaza o rețea fonetică purtătoare de sens.

Textul informativ este prin excelență un text nonliterar care într-un limbaj concis oferă informații despre un anumit aspect al realității. Dintr-un asemenea text lipsesc și mărcile afectivității și ale expresivității.

Textul informativ are ca specific transmiterea unui numar cât mai mare de informații către un auditoriu, într-un mod compact, unitar, logic și coerent, punând în lumină fenomene, situații, atitudini ale unor persoane etc. și modelând, totodată, înțelegerea celui ce receptează aceste informații.

Predomină funcția referențială a comunicării, iar emițătorul este o prezență discretă, estompată. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu, evitându-se ambiguitățile sau confuziile, astfel încât să se realizeze accesibilitatea, întrebarile care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informați ? ", Cum suntem informați ? ", În ce scop este transmisă informația?" etc.

Texte informative sunt considerate știrile, articolele de ziar, textele științifice, textele de tip utilitar, reclamele, anunțurile, buletinele meteo, rețetele culinare etc. Pentru realizarea unui text informativ eficient și coerent este necesară parcurgerea unor etape, precum :

documentarea atentă asupra temei pe marginea căreia urmează să se realizeze informarea, prin consultarea unor surse credibile, temeinice și verificate;

selectarea acelor date și informații esențiale și relevante pentru reflectarea fidelă și obiectivă a temei propuse ;

ordonarea logică a informațiilor, astfel încât transmiterea lor să se realizeze cu usurință;

redactarea prezentării trebuie, de asemenea, să respecte anumite reguli:

-să fie respectate cele trei parți ale oricărei compoziții: introducere, cuprins, încheiere;

-informațiile să fie noncontradictorii (ideile dintr-un paragraf să nu intre în contradicție cu altele, din alte paragrafe);

-să existe legături logice între informații, care decurg firesc una din alta;

-legăturile dintre idei să fie realizate prin intermediul conectorilor textuali (elemente de legătură -prepoziții, conjuncții, adverbe, locuțiuni etc. -precum: și, încă, de asemenea, mai întâi, apoi, în sfârțit, căci, în schimb, însă, totuși, în primul rând, în al doilea rând etc.).

Textul argumentativ este un text personalizat deoarece exprimă punctul de vedere al emițătorului. Pornește de la o ipoteză pe care o dezvoltă cu argumente finalizând-o cu o concluzie. Limbajul este elevat și ideile sunt legate prin conectori.

Textul argumentativ este un discurs orientat spre convingerea unui auditoriu/interlocutor/destinatar, caracterizat prin asumarea de către locutor a unui punct de vedere în legătură cu o temă, pe care îl susține într-o manieră rațională (bazată pe logica argumentativă).

”Să argumentezi (…) înseamnă să plasezi idei și cunoștințe într-un raport de interacțiune logică și de succesiu neadecvată, astfel încât să conducă la acceptarea sau la respingerea anumitor aserțiuni. Este una dintre cele mai complexe activități ale omului ca ființă vorbitoare." (Vicenzo Lo Cascio)

Textul argumentativ este specific domeniului stiintific, dar si celui didactic sau jurnalistic.

Definit ca arta de a justifica o opinie" (R. Blanche), textul argumentativ respectă, de obicei, urmatoarea structură:

formularea ipotezei cu privire la temă, evidențiindu-se opinia locutorului;

expunerea argumentelor și a exemplelor menite să susțină ipoteza;

formularea concluziei, prin reluarea nuanțată a opiniei inițiale.

Strategiile argumentative au rolul de a modela raționamentul, pentru atingerea scopului propus. În funcție de intențiile locutorului, acestea pot fi ofensive sau defensive, inductive (de la particular la general) sau deductive (de la general la particular), bazându-se pe tehnici precum exemplificarea, aluzia, analogia, opoziția, contrastul, gradarea, acumularea, citatul, asocierea, comparația, reducerea la absurd, influențarea afectivă a locutorului etc.

Legătura dintre idei și înlanțuirea argumentelor este realizată cu ajutorul unor conectori (cuvinte, structuri, expresii) care vizează:

ordinea ideilor sau a faptelor: în primul rând, în al doilea rând, mai întâi, în altă ordine de idei, în plus, apoi, pe de altă parte etc.;

exemplificarea : în ceea ce privește, de exemplu, spre exemplu, cum ar fi etc. ;

comparația : la fel cu, în comparație cu, tot așa ca etc.;

contrastul: față de, or, spre deosebire de, dar, însă, în contrast cu, dimpotrivă etc.;

probabilitatea : este posibil, probabil, poate, este cu putință etc.;

certitudinea: negreșit, sigur, fără îndoială, bineînțeles, desigur, de fapt, cu certitudine etc.;

cauza: întrucât, deoarece, având în vedere, pentru că, din cauză că etc.;

concluzia : deci, rezultă că, în consecință, de aici putem arăta că, prin urmare, așadar, în concluzie, în cele din urmă, pe scurt etc.

Există, de asemenea, modalizatori de opinie care nuanțează ideile și atitudinile locutorului cu privire la temă, precum:

convingerea : sunt convins, n-am nicio îndoiala, fără doar ți poate, sunt încredințat, fără urmă de îndoiala etc.;

părerea nedecisă: probabil, poate, se pare, am impresia, după toate aparențele, e de bănuit, nu este exclus etc.;

contestarea : contest, resping, refuz să cred, nu văd niciun motiv pentru care, e o eroare să crezi etc.;

ierarhizarea: în primul rând, în al doilea rând etc.;

cauza : pentru că, din cauza că, deoarece, căci, întrucât etc.;

adăugarea : pe de o parte, pe de altă parte, mai mult, nu numai, în plus etc.;

consecința: încât, în consecință, ca urmare etc.

Textul beletristic este textul luat dintr-o operă literară, are caracter particular fiind rezultatul imaginației unui singur scriitor, este singurul care folosește cuvinte din toate compartimentele lexicului, folosește valori denotative și conotative și predomină funcția expresivă a limbajului.

Textul memorialistic se încadrează alături de scrisoare, jurnal, interviu, eseu autobiografic, amintiri, confesiune etc. în categoria literaturii de frontiera, în interiorul căreia există chiar segmentul intitulat literatura mărturisirilor" (Silvian Iosifescu, Literatura de frontiera).

De asemenea, criticul Eugen Simion, în lucrarea Ficțiunea jurnalului intim, vorbește despre genurile biograficului, situate între povestirea ficțională și povestirea factuală", după delimitarea făcută de esteticianul Gerard Genette în volumul Ficțiune și dicțiune.

”Scriitură a eului, textul memorialistic leaga fâșii de evenimente ori secvențe de întâmplări reale", contemplate și retrăite din perspectiva trecerii timpului (Erving Goffman, Frame Analysis), cu toată nostalgia sau disperarea eului pornit în cautarea timpului pierdut".

Reprezintă o consemnare retrospectivă a unor evenimente sau întâmplari la care autorul a fost martor, sub forma unei sinteze între istorie și confesiune, la persoana I, specifică subiectivității, astfel încât valoarea documentară este, de cele mai multe ori, dublată de una artistică.

Spre deosebire de jurnal, textul memorialistic nu este neapărat strict concentrat asupra vieții individuale a autorului, ci cuprinde un teritoriu mai vast, care include epoci, scene de viață, oameni etc. ce au marcat, într-un fel sau altul, devenirea memorialistului.

Esențială, într-un asemenea text, este optica autorului asupra vieții la sfârșit de drum, dacă se ține seama de faptul că memoriile se scriu către finalul vieții. Experiența trăita este distilată în elementele ei revelatoare, care capătă consistența prin raportare la prezent, astfel încât distanța dintre timpul marturisirii și cel al trairii este un necesar element al înțelegerii propriei vieți. Prăbusirea comunismului a determinat apariția memorialului carceral, ce are valoarea unei mărturii politice, sociale și afective cu atât mai prețioase cu cât autorii au trecut prin experiența detenției (Paul Goma, Virgil Ierunca, Petre Tutea, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt etc.).

Evocarea, retrospecția și introspecția, decupajul, analiza, confesiunea, exclamațiile și interogațiile retorice, povestirea, descrierea, monologul etc. sunt tehnici și procedee narative specifice textului memorialistic, toate fiind circumscrise persoanei I.

Autori precum Titu Maiorescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Ionel Teodoreanu, Nicolae Breban au consacrat textul memorialistic, care a dobândit, în timp, un profil artistic și documentar definitoriu, care pune într-o lumină autentică și credibilă personalitatea autorilor.

Textul științific are caracter general pentru că exprimă adevăruri universal valabile, preferă neologismele, este concis impersonal, lipsit de expresivitate, folosește numai cuvinte cu sens propriu, iar elementul verbal poate fi completat de anumite simboluri, cifre, numere.

Textul știintific se distinge prin realizarea intenției tranzitive a limbajului, în defavoarea celei reflexive, dacă avem în vedere delimitările realizate de Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului, în sensul că primează transmiterea unor informații de la un emițător către un destinatar, fără prezent a vreunei componente afective, emoționale a celui dintâi.

Cu toate acestea, există domenii de graniță" precum istoria, psihologia, filosofia, critica și istoria literară etc., în care subiectivitatea se întâlnește cu obiectivitatea, tranzitivitatea cu reflexivitatea, informarea cu persuadarea și sensibilizarea receptorului, într-un demers argumentativ, polemic, critic etc.

Textele știintifice cuprind informații asupra unor fenomene ale realitații, obiecte, noțiuni, date etc., bazate pe raționamente logice, astfel încât este activată cu precădere dimensiunea cognitivă a limbajului. Predomină funcția referențială a comunicării, cuvintele sunt folosite cu sens propriu, limbajul fiind caracterizat printr-un grad mare de abstractizare, ca și prin claritate, proprietate, precizie, concizie, corectitudine.

Textul științific implică un număr mare de neologisme și termeni tehnico–științifici, monosemantici, astfel încât publicul căruia se adresează este relativ limitat la un domeniu anume. Se formează, astfel, așa-numitul jargon profesional, constând într-o suită de cuvinte cunoscute și utilizate cu precădere într-un domeniu anume. Se adaugă, ca auxiliare necesare, abrevierile, simbolurile, semnele conventțonale, formulele stereotipe.

Acest tip de text se bazează pe aserțiune, explicație, demonstrație, descriere, observație, inducție și deducție, ca și pe inserția unor tabele, ecuații, desene , imagini etc., care completează și nuanțează informațiile transmise sub formă textuală.

Emițătorii sunt , fie nespecializați, intr – un anumit domeniu, fie specializați (fizicieni, chimiști, medici, psihologi, profesori, oameni obișnuiti (elevi, studenți) care explorează, prin studiu, dorind să cunoască, să experimenteze, să argumenteze, să investigheze, să observe diferite aspecte ale realității.

Textul juridic administrativ: în acest stil sunt redactate compunerile cu destinație oficială precum cererea, procesul verbal, CV-ul și articolele de legi; caracter obiectiv, impersonal, termeni cu sens propriu, numai funcție informativă, utilizează clișee lingvistice și de regulă are o anumită așezare în pagină.

Textul juridic-administrativ poate fi întâlnit în domeniul legislativ (Constituția, Codul penal, Codul muncii, articole de lege, administrație, finanțe etc.), fiind caracterizat prin obiectivitate, sobrietate, claritate, proprietate a termenilor , economie de mijloace, accesibilitate și respectarea normelor limbii literare.

Scopul fiind unul informativ, textul juridic-administrativ se distinge prin conținutul normativ, concretizat, la nivel formal, în enunțuri cu formă impersonală, lipsite de ambiguitate, ca și în utilizarea clișeelor lingvistice, care au rolul de a tipiciza limbajul.

Dintre funcțiile comunicării predomină cea referențială, întrucât mesajul este concentrat, strict, asupra descrierii sau prezentării unei situații, a unei instituții, a unui caz etc., care nu implică participarea emoțională, afectivă sau subiectivă a emițătorului, nici persuadarea receptorului prin mesajul transmis.

De asemenea, termenii folosiți sunt clar definiți și, în general, monosemantici, astfel încât funcția metalingvistică nu se cere activată. Se respectă proprietatea termenilor, spre a nu se da naștere la ambiguități de înțelegere.

Există, de asemenea, o terminologie specifică domeniului juridic sau diverselor compartimente ale domeniului administrativ.

Textul juridico-administrativ poate lua și forma completării unor modele sau formulare care orientează emițătorul spre anumite dominante ce se cer atinse în comunicare.

Emițătorul poate fi specializat și deci creditabil (un organ legislativ, o instituție) sau nespecializat (atunci când o persoană fizică înaintează un document către o instituție).

De asemenea, receptorul poate fi specializat (avocați, procurori, contabili, administratori etc.) sau nespecializat (persoane care consultă o lege , primesc o înștiințare fiscală etc.). în mod necesar, un asemenea text este alb sub aspect stilistic, evitându-se expresiile figurate, care ar putea da naștere la interpretări arbitrare.

La nivel morfosintactic, textul juridic-administrativ se distinge prin utilizare a infinitivelor lungi (respectarea, constituirea, depozitarea, aplicarea), a infinitivului cu valoare de imperativ ( A se aplica…! ", A se aduce la cunostință…! "), a verbelor la diateza reflexiv-pasivă (se are în vedere, se consideră) și a coordonării între propozițiile unei fraze.

Textul publicistic: prin caracterul de regulă impersonal se aseamănă cu științificul și prin prezența rară a unor elemente expresive cu beletristicul; utilizează clișee lingvistice; are atât funcție informativă cât și funție conativă (persuasivă); cunoaște specificități de limbaj în funcție de tema articolului sau de tipul publicației.

Textul jurnalistic poate fi definit ca o unitate informațională nonficțională, cu funcție informativă deliberată, asumată de un autor care observă realitatea evenimentelor și o transformă în informație, adică într-o structură semantică, sintactică și pragmatică destinată unui public-țintă, pentru o receptare optimă și cu un efort minim.

Pentru ca scopul definitoriu al textului jurnalistic este informarea chiar dacă, implicit, se formează și opinii sau atitudini el trebuie să se distingă prin claritate, accesibilitate, concizie și originalitate, trăsături esențiale pentru un jurnalism de calitate.

Textul jurnalistic – sintagma generică – acoperă o tipologie vastă : texte de opinie, de reportaj, utilitare, instituționale, de interpretare, iar compozițiile prin care se realizează această gamă sunt la fel de numeroase: știrea, interviul, reportajul, ancheta, portretul, editorialul, tableta, cronica, recenzia, comentariul, dosarul etc.

Indiferent de formă, textul jurnalistic se naște prin identificarea unui eveniment (care este de actualitate, prezintă un grad mare de interes pentru public și o semnificație deosebită pentru acel moment), documentarea pe marginea acestuia (pe teren sau din diverse alte surse), selecția datelor relevante (care trebuie să răspundă la câteva întrebari de bază în jurnalism : Cine?, Ce?", Unde?", De ce?", Cum?", Când?", Cu ce consecințe?"), organizarea lor într-un plan, redactarea și stilizarea, în funcție de profilul materialului ce se dorește a fi realizat.

Jurnalismul de calitate este o sinteză fericită a comunicării cu retorica, stilistica, logica, psihologia și sociologia, pe fondul unei culturi generoase, care să acopere și să faciliteze o înțelegere cât mai profundă a fenomenelor dintr-o realitate multiformă și dinamică.

Textul jurnalistic închide în sine eternitatea efemeră" a cotidianului, într-un spațiu tipărit în care interferează cuvântul și imaginea, spre a oferi o reflectare cât mai fidelă a realității. Astfel, cunoscutul trebuie să se arate insolit, iar necunoscutul familiar" (Michel Truffet, La rhetorique de la desinvolture).

Textul eseistic este în majoritatea cazurilor un text argumentativ, aici încadrându-se textele de critică literară. Apar neologisme, limbaj elevat (academic), posibile trimiteri la alte domenii artistice.

Textul epistolar este reprezentat prin scrisori, cu un limbaj colocvial cu termeni uzuali și cu caracteristici precum localitatea, data, formula de început și formula de încheiere.

Textul epistolar se situează între confesiune și informare, fiind conceput pentru un anumit destinatar și având un scop particular. Narațiuni intime și organizate, dar nu pregătite pentru ochiul publicului", așa cum sintetic sunt definite în dicționarul american, scrisorile cuprind un mesaj direct, voluntar, natural și spontan, raportat cu necesitate la relațiile dintre emițător și destinatar.

De asemenea, fiind o situație de comunicare indirectă, textul epistolar adoptă un cod cunoscut de cei doi protagoniști ai comunicării, prin care se transmite un mesaj anume, respectându-se anumite convenții formale : data și locul elaborării, formula de adresare către destinatar, textul în sine, formula de încheiere și post-scriptumul.

Există însă și texte epistolare formale sau oficiale, care circulă de obicei între instituții sau între o persoană și o instituție, așadar într-un cadru ce depașește sfera intimității.

În funcție de tipologia în care se încadrează, textul epistolar valorifică toate funcțiile comunicării, cu deosebire funcțiile emotivă și conativă în scrisorile intime și familiale sau cea referențială în cazul celor oficiale.

În zilele noastre, scrisorile clasice sunt tot mai mult înlocuite, grație progresului tehnologic, de e-mail sau poșta electronică, formă rapidă de comunicare la distanță, dar care nu poate suplini, la nivel emoțional, întregul complex de trăiri ce însoțesc, în genere, elaborarea, trimiterea și citirea unui text epistolar scris de mâna emițătorului.

Deși sunt, în general, forme de comunicare uzuale, între oamenii obișnuiti, fără pretenții de literaritate, totuși istoria literaturii reține texte epistolare celebre, care, publicate după moartea autorilor, au relevat publicului fațete inedite ale vieții și operei acestora, cum sunt scrisorile poetului Mihai Eminescu trimise Veronicăi Micle.

Textul colocvial (familiar) se utilizează in sfera relațiilor restrânse (între prieteni, in familie etc).

exprimarea este naturală, firească, eliberată de constrângeri;

  recurge la mijloace nonverbale: mimică, gesturi;

are o mare încărcătură afectivă;

normele limbii sunt frecvent încălcate;

se folosesc regionalisme, cuvinte de argou sau de jargon, clisee lingvistice, vocative, interjecții, imperative etc.

I.2 ABORDAREA DIDACTICĂ A TEXTULUI NON – LITERAR

”Gama compozițiilor care se practică astăzi în câmpul foarte diversificat al domeniilor activității educaționale este impresionant prin întindere și varietate. Ea cuprinde nenumătate tipuri de compoziții, însumând sute de variante. Pentru a invoca doar un singur exemplu, menționăm că numai reportajul (un anumit tip de compoziție, constituit în epoca modern și stimulat de dezvoltarea impetuoasă a mijloacelor tehnice mass – media) cunoaște peste douăzeci de variante, care se întind de la simplul reportaj jurnalistic, până la reportajul literar-artistic(reportaj – poem, reportaj românesc etc.). ” (Constantin Parfene, pag. 174)

În acest subcapitol am enumerat tipurile de texte non – literare utilitare și distractive și am exemplificat pentru fiecare tip de text. Tipurile de limbaj folosit pentru aceste texte sunt următoarele: științific, administrativ, jurnalistic, publicitar. 

Textele non-literare nu aparțin literaturii, întrucât nu întrunesc condițiile literaturității. Asemenea texte nu se referă la o realitate posibilă, obiect al literaturii, ci la o realitate existentă, în legătură cu care se transmit informații. Nu prezintă trăsături care să coloreze afectiv mesajul, cuvinte cu sens figurat, exclamații, interogații, exprimarea eului; dimpotrivă, se evidențiază prin impersonalitatea discursului. Spre deosebire de textele literare, care emoționează, textele nonliterare pot, cel mult, să intereseze lectorul și numai întâmplător să-l și emoționeze.

Aparțin textelor nonliterare cele redactate în:

Limbaj științific, caracterizat prin sobrietate, precizia termenilor;

Limbaj administrativ, caracterizat prin ton, formule și stereotipi.

Pentru unii scriitori, o sursă a comicului a devenit intruziunea unui stil în circumstanțe complet neadecvate, cum ar fi prezența stilului administrativ sau a unor elemente de serviciu administrativ într-o declarație de dragoste.

”- Iubită Rezi!… Tu, care prin fizionomia ta mai albă decât hârtia ministerială, ai știut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului, aibi pietate de un om…Fii șeful de secție al inimei mele și mă voi crede foarte ferice ocupând postul de pomojnic în amorul tău!… Voi trece cu cea mai mare esactitate în bilanțul datorielor mele de amant fidel toate evenimentele industriale și politice ale amorului nostru.”( Filimon, 280)

Limbaj jurnalistic, unele texte pot fi colorate subiectiv.

Limbajul publicitar

Întrucât elementul care diferențiază în gradul cel mai mare textele nonliterare de textele literare este calitatea referentului, textele nonliterare se referă la un obiect, o persoană sau un proces din realitatea înconjurătoare, iar textele literare au un referent fictiv, se mai practică distincția între texte ficționale și nonficționale. Care nu trebuie absolutizată, deoarece în grupa textelor ficționale pot intra texte nonliterare: mitul, minciuna, visul, iar în grupa textelor nonficționale  intră texte aflate la granița literaturii: amintiri, memorii, aforisme.

Și textele nonliterare pot deveni literare. Astfel, telegramele, procesul-verbal, raportul de serviciu sunt cultivate de scriitori din cauza disponibilităților lor literare, în special umoristice. Ele servesc în școală nu numai pentru a analiza trecerea de la nonliterar la literar, dar și ca material lingvistic din diverse puncte de vedere, mijloc de caracterizare a personajului, puncte de plecare în analize stilistice, în evidențieri de corect-incorect.

Având în vedere acest scop, în școală, elevii sunt antrenați în elaborarea următoarelor categorii de texte:

Texte cu destinație oficială

Texte cu caracter epistolar

Texte cu caracter publicistic

A.Texte cu destinație oficială

Ținând seama de stereotipia structurii și a limbajului, multe dintextele cu caracter oficial în mod impropriu pot fi numite compoziții. Asemenea ”documente” sau ”acte oficiale”, cum li se mai spune, pot fi considerate totuși compoziții, dar de tip special. Există texte literare care sunt formalizate, cererea, scrisoarea de intenție, procesul-verbal, adeverința și care au anumite formule în structurarea lor. Limbajul acestor texte este denotativ și se caracterizează prin monosemantism.

Cererea

Textul cu destinație oficială prin care o persoană solicită rezolvarea unor probleme de ordin personal sau obștesc poartă numele de ”cerere”.

Cererea poate fi adresată oricărei instituții sau întreprinderi care are dreptul de a elibera acte oficiale(precum adeverințe, certificate, diverse aprobări) sau acela de a rezolva diferite probleme de interes personal sau obștesc.

Cererea se adresează în stil oficial, cu formulări simple, clare și precise.

Cererea memoriu

Textul cu destinație oficială prin care cineva se adresează unui for superior, invocând argumente concludente, pentru a interveni în rezolvarea unei probleme, situații personale sau obștești se numește ” cerere memoriu”.

Textul trebuie să cuprindă:

O formulă de adresare;

Prenumele și numele celui care își expune situația;

Formularea rezumativă a situației supuse analizei;

Formularea precisă a unei dorințe;

Expunerea sintetică a motivelor;

O formulă de încheiere;

Semnătura;

Localitatea și data întocmirii;

Funcția celui căruia se adresează și instituția reprezentată.

Biletul de învoire

Textul oficial prin care se acordă cuiva permisiunea de a părăsi incinta unei instituții cu program special pe o perioada de timp determinată se numește ”bilet de învoire”.

Biletul de învoire se eliberează după o cerere orală sau scrisă. El poatefi redactat, în cazul în care instituția nu poseda formulare imprimate, de solicitant, respectând cerințele impuse.

Pe lângă acestea, în categoria textelor cu destinație oficială mai intră și formularele C.E.C., buletinul de expediție, mandatul poștal, chitanța, bonul, delegația, adeverința, memoriul de activitate, autobiografia, declarația, nota explicativă, referatul, referința, recomandarea, planul de muncă, nota informativă (informarea), raportul, darea de seamă, procesul-verbal.

B.Texte cu caracter epistolar

Această categorie de texte, în mod curent, se numesc scrisori. Astfel de texte sunt comunicări trimise cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane. Ele pot avea dimensiuni diferite și conținut foarte variat. În funcție de conținut, dimensiuni, particularități stilistice și de mijlocul prin care se transmit, scrisorile poartă diverse denumiri, de la telegramă și bilet, până la scrisoare literară.

Biletul

Textul redus la câteva rânduri (propoziții) prin care se transmit comunicări scurte (întrebări, rugăminți, vești, invitații) se numește ” bilet”.

Biletul se adresează, de obicei, prietenilor, rudelor, cunoștințelor apropiate și se trimite prin cineva.

Telegrama

Comunicarea scurtă, redusă adeseori la o singură propoziție, transmisă prin cele mai rapide mijloace tehnice, se numește ”telegramă”.

Prin telegramă se comunică știri urgente (fapte, întâmplări, evenimente importante), care trebuie aduse la cunoștința cuiva imediat, dar și urări, felicitări cu diverse prilejuri. Stilistic, specifică telegramei este formularea extrem de concisă, adesea lacunar redactată, prin eliminarea unor cuvinte (de obicei prepoziții, conjuncții, adverbe).

De exemplu, maniera telegrafică de comunicare a constituit pentru Caragiale, obiectul unor parodii de o ironie ascuțită.

Scrisoarea

Comunicare scrisă trimisă cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane; epistolă, răvaș, se numește scrisoare.

Scrisoarea este un mod de comunicare între oameni, ori între oameni și instituții publice, ori între diferite unități de orice fel ar fi ele. Modul de comunicare anterior era doar prin poștă ori dusă, prin bunavoința unei alte persoane. În prezent însă, a intervenit și comunicarea electronică, care este mult mai rapidă și mult mai sigură, mentinându-se desigur și comunicarea prin poștă, prin scrisori simple, recomandate, recomandate cu confirmare de primire, prin poștă rapidă(Prioripost), ori prin curierat.

Cu privire la conținutul scrisorii, acesta poate fi diferit, de la cele de interes personal, comunicări cu familia, scrisori de dragoste, de felicitare, de condoleanțe etc, scrisori oficiale, care pot fi ca răspuns la o cerere a unei persoane, un anunț pentru plata unei restanțe, trimiterea unei amenzi, pentru încălcarea unei prevederi legale, precum și orice alt fel de comunicare, cum ar fi scrisoarea amicală, scrisoarea de rugăminte, scrisoarea de mulțumire, scrisoarea de felicitare, scrisoarea de recomandare, scrisoarea de reproș.

Una din condițiile prin care o scrisoare sau document oficial poate fi bine întocmit și înțeles este alegerea vocabularului celui mai potrivit cu noțiunile, ideile, faptele sau problemele tratate. Astfel, se aleg din vocabularul general numai cuvinte și expresii potrivite cu fondul de noțiuni și idei al scrisorii respective, evitându-se utilizarea cuvintelor și expresiilor arhaice, regionale, din argou și jargon.

Texte cu caracter publicistic

Categoria textelor cu caracter publicistic cuprinde textele în care se tratează probleme ale actualității imediate sau de interes actual, în stil publicistic, destinate publicului larg și concepute a fi difuzate prin intermediul organelor de informare a maselor (presă, radio, televiziune, inernet). Presa scrisă și vorbită reprezintă astăzi unul dintre cele mai importante, rapide și populare mijloace de informare și de culturalizare. Școala contemporană, al cărei scop major este, pregătirea omului pentru viață, nu poate neglija marele rol instructiv-educativ pe care îl are presa în formarea viitorilor specialiști, cât și în procesul autoinstruirii permanente.

Important, din punct de vedere formativ, este că abordarea textelor nonliterare cu caracter publicistic vizează formarea și dezvoltarea priceperilor și deprinderilor de a alcătui comunicări orale și scrise.

Exprimarea corectă, orală și scrisă, obiectiv important al procesului de învățământ în ciclul primar, constituie unul din instrumentele de bază ale muncii intelectuale, fără de care nu poate fi concepută dezvoltarea intelectuală viitoare a elevilor.

Textele nonliterare utilitare

Anunțul este o înștiințare scrisă.

Anunțurile au un conținut divers. Ele sunt cereri și oferte de serviciu, se referă la decese comemorări, la vânzări și cumpărături, la organizarea unor întâlniri de afaceri sau întâlniri colegiale. Pentru că tipărirea unui anunț în ziar se plătește în funcție de numărul de cuvinte care-l compun, se caută să apară numai cuvintele strict necesare pentru înțelegerea mesajului. Un anunț trebuie să cuprindă: informația și adresa sau numărul de telefon la care poate fi găsită persoana care a dat anunțul.

Din unele anunțuri, alcătuitorul pentru a nu plăti prea mult, elimină anumite cuvinte, în special cele de legătură, ceea ce îngreunează înțelegerea mesajului, alte anunțuri apar însă integral.

De exemplu:

Societate comercială angajează, personal curățenie, serios, cu experiență. Tel…… ….

Vulcan SA, strada Salcâmilor nr. 12, angajează 40 muncitori necalificați și 10 lăcătuși mecanici. Tel … … …

Anticariat particular, cumpărăm carte veche românească și străină, ediții rare, autografe. Str. Milcovului nr. 121, între orele 10 și 16.

Vand Dacia Solenza în stare bună, preț negociabil. Relații la tel … … …

Analizele cu elevii pe textele de mică publicitate vor viza: cuvântul/ cuvintele de început (de ce acestea?), caracterele tipografice utilizate(de ce ?), cuvintele lăsate afară (identificabile), tipul de informație oferit ( angajări, închirieri, vânzări, cumpărări), modalități de atragere a cumpărătorului.

În ziare sunt publicate, de asemenea, anunțuri din partea unor persoane care și-au pierdut animale sau care, din diferite motive, doresc să le ofere. Uneori, pentru a-i face pe cititori să fie mai receptivi, aceste anunțuri sunt prezentate ca din partea animalelor care-și caută un nou stăpân, ceea ce are înrâurire în special asupra copiilor.

După ce elevii s-au deprins cu conținutul și tehnica de cuprindere a anunțului într-un text cât mai mic, vor trece la activități de elaborare a acestora și de discutare a lor în clasă.

Știrea este un text de ziar prin care se transmite o informație, o noutate. Este formată din câteva enunțuri, dar care trebuie să ofere elementele esențiale în legătură cu faptul care s-a petrecut: un eveniment politic, cultural, sportiv, financiar. Interesul ei este dat și de noutatea faptului comunicat. Știrea este în legătură directă cu ceea ce se întâmplă în prezent. Ziarele se întrec în a găsi primele știrile cele mai interesante. Dar goana aceasta pentru noutate poate să determine și producerea unor știri care, mai târziu, se dovedesc a fi neadevărate, iar atunci redactorii-șefi trebuie să ceară scuze cititorilor. Dacă greșelile acestea se repetă, urmarea va fi că ziarul nu va mai fi cumpărat.

De exemplu: Persoanele fizice vor avea posibilitatea să contribuie, cu o parte din impozitul pe venit, la acțiunile de sponsorizare a fundațiilor sau a asociațiilor non-profit, care funcționează în baza Ordonanței 26/2000 sau  la creșterea veniturilor acestora, a declarat ministrul Finațelor… El a amintit că persoanele fizice plătitoare de impozit pe venit au dreptul, potrivit Codului Fiscal, să opteze pentru utilizarea unui părți din acest impozit pentru acțiuni de sponsorizare și mecenat. Suma care poate fi folosită în acest scop este de 5% din diferența dintre venituri și cheltuieli, în cazul persoanelor fizice autorizate, sau de 1 % din impozitul pe venit, pentru ceilalți contribuabili.( Adevărul, 10/11 ianuarie 2004, 1)

            Pe lângă analiza de conținut, textele informative prezintă disponibilități pentru abordări de tip lexical sau frazeologic. Elevilor li se va cere să identifice unități frazeologice specifice limbajului domeniului la care se referă informația, administrativ-financiar în cazul de mai sus, și să le explice sau să caute explicații, respectiv: persoane fizice, impozit pe venit, asociații non-profit, persoane fizice plătitoare, Codul Fiscal.

Știrea este de mai multe feluri: știrea scurtă, știrea dezvoltată, grupajul de știri.

            Afișul este o înștiințare publică, tipărită (uneori e desenată), care se fixează sau se distribuie în anumite locuri pentru a anunța ceva (un eveniment care ține de viața culturală, sportivă, politică, administrativ-gospodărească).

            Prin intermediul afișului se precizează locul și data desfășurării evenimentului, cine organizează sau participă. Plasarea afișelor se face în spații special amenajate în acest scop. Într-o societate civilizată afișele rămân până la retragerea lor de către persoanele însărcinate cu aceasta. Ruperea afișelor, murdărirea lor, colorarea sau scrierea pe ele denotă lipsă de civilizație.

            În relația directă cu activitatea comercială, o mare frecvență a dobândit afișul aparținând acestui domeniu de activitate. Cei care produc diverse tipuri de bunuri sau oferă servicii pentru persoane ori pentru grupuri caută să le facă acestea cunoscute celor din jur și să-i convingă să se intereseze de ele, să le cumpărăm ori să recurgă la serviciile anunțate. Sunt câțiva termeni specifici vocabularului de publicitate: ancoră/ enunț care șochează, slogan/ enunț publicitar, scurt și care reține atenția, logo/ simbol sau marcă a unei firme,țintă/public avut în vedere când se face publicitate.

Exemple de afișe realizate de copii:

Afișul te poate lăsa afiș. Dacă e bine scris, dacă iți atrage atenția, dacă are toate informațiile, dacă e ochios.

Ce face afișul? Cumpără audiența, vinde un produs. Strigă la tine, te cheamă. Iți promite, te zăpăcește, te convinge.

Afișul e bun dacă e colorat, aerisit și are poze.

Dacă pe afiș scrie că e gratis, e și mai bine.

Un afiș organizat și așezat la locul potrivit, poate să îți vândă și luna de pe cer.

Textele nonliterare distractive

Anecdota este un text umoristic de dimensiuni reduse, cu referire la persoane celebre sau cunoscute:scriitori, muzicieni, pictori, oameni politici, etc.. Umorul se bazează pe situațiile neobișnuite prezentate, pe reacții neprevăzute, pe replici inteligente sau contrare momentului în care s-au spus. În general, transmit o învățătură.

Pe lângă faptul că o anecdotă, spusă în timpul orei, completează imaginea unei personalități percepute, până atunci, exclusiv prin creația ei, textul detensionează ora și îndeamnă la reflecții.

Gluma este un text umoristic scurt, lungimea îi afectează valoarea de adresare, în care se prezintă momente comice din viața cotidiană. Glumele se bazează pe jocuri de cuvinte, reacții imprevizibile, confuzii, ambiguitatea limbajului, rezolvări simple în situații dificile. Dacă se analizează o glumă, este bine ca profesorul să conducă elevii spre identificarea a ceea  ce reprezintă poanta, punctul culminant, sursa râsului.

Exemple de glume pentru copii

1. Gigel merge la dentist. Doctorul, politicos, îl întreabă:

– Gigel, cu ce vrei să îți plombez măseaua?

– Cu ciocolată, domnule doctor!…

2. Mătușa revenită după doi ani în vizită, îl întreabă pe Costel:

– Mă mai cunoști?

– Da, tu ești mătușa care nici data trecută nu mi-a adus nimic!

3. Mămico, am reușit să scot petele acelea de pe rochița roșie, pe care tu nu ai putut să le scoți cu cei mai buni detergenți.

– Cu ce ? întreabă mama mirată.

– Cu foarfeca!

4. Mămico, de ce trebuie să învăț limba engleză?

– Pentru că jumătate din omenire o vorbește.

– Și nu este de ajuns?

5. Mămico, știi vasul acela pe care l-a păstrat familia noastră din generație în generație?

– Da, dragul mamei!

– Generația mea l-a spart!

În categoria textelor cu caracter publicistic, pe lângă cele prezentate, se regăsesc și informația, anunțul publicitar, reportajul, interviul, masa-rotundă sau interviul colectiv, ancheta, nota de lectură, recenzia, foiletonul, cronica (cronica dramatică, cronica muzicală, cronica plastică, cronica sportivă), articolul (articolul de fond, articolul program, articolul informativ).

OBSERVAREA ȘI EXPLORAREA TEXTELOR NONLITERARE

1. Ziarul și revista

Titluri de ziare: “A început o nouă ediție a Festivalului George Enescu”,
“ Gânduri la început de an școlar”, “A venit iarna: Trafic îngreunat din cauza zăpezii” 

Titluri de reviste:  “Cercetătorii au descoperit un potențial leac pentru SIDA”,
   “Curiosity se apropie de Marte”, “Câinii fără stăpân sunt responsabilitatea noastră, a oamenilor!”
– Revista mea preferată: “Știință și tehnică; mă atrage prin articolele despre știință și noutățile din tehnică”

2. Titluri și subtitluri

buletinul meteorologic, legitimația de călătorie, reclama

logouri INMH, METROREX, CFR; nume produs Colgate Total

generic pagină: eveniment generic articol: Satul Cerțești, din județul Galați, a intrat pe harta cosmică

titlul: O navă extraterestră a aterizat pe șosea, în fața postului de poliție
– subtitlul: Trei omuleți ciudați au fost văzuți de paznicul Maricel Rusu

Se observă astfel că titlurile sunt formate din propoziții, de cele mai multe ori scurte și concise iar subtitlurile sunt alcătuite din fraze.

titluri care oferă o informație: Buletinul meteorologic

titluri care vor să atragă atenția: Aluaturi dulci

titluri care vor să convingă: Reclama – literele se diferențiază prin formă, mărime, culoare 

titluri care amuză: O navă extraterestră…

3. Utilitatea textelor

Articol de ziar: scop de a amuza

Buletinul meteorologic: scop de a informa

Legitimația de călătorie: scop de a informa

Rețeta de bucătărie: scop de a informa

Reclama: scop de a convinge

Exemple concrete

Exemplu text literar

Îl văzui, se strecura,

Și nu mai putea cânta,

Udă, leoarcă, răgușită,

Vocea-i moale e scâncită,

Și caricatura bearcă

A uitat să mai și meargă.

Mi se face însă milă

De făptura lui umilă.

(Tudor Arghezi, Greierele)

Exemplu text nonliterar

Greierii sunt insectele cele mai gălăgioase, dar și cele mai muzicale. Până în prezent au fost descoperite peste 1000 de feluri de greieri.

Greierele are două perechi de aripi: aripile dinspre exterior sunt groase, tari și folosesc pentru a proteja a doua pereche de aripi transparente. Aripile subțiri se mișcă atunci când insecta zboară, iar aripile groase rămân nemișcate. Când aripile subțiri nu sunt folosite, le pliază ca un evantai și stau așezate sub aripile groase.

Greierii au trei perechi de picioare ce sunt foarte eficiente pentru sărituri. Picioarele din față și de la mijloc sunt scurte. Picioarele din spate sunt mai lungi decât întregul corp și foarte puternice.

Majoritatea greierilor nu zboară, ci se deplasează prin sărituri lungi. Prin frecarea aripilor groase se naște ”cântecul” greierilor.

(www.zooland.ro/Greierele)

Textul nonliterar este o formă de comunicare a unor date exacte cu ajutorul unor termeni specifici domeniului respective, având un scop informativ sau persuasiv (de convingere).

Textul Greierele este un articol care prezintă toate aceste note specifice scrierii nonliterare.

Un prim argument că textul se încadrează în această categorie îl oferă informațiile exacte despre greiere. Se remarcă prin obiectivitate, claritate, precizie. Folosește un ton neutru, lipsind expresivitatea.

Un alt argument că textul dat este nonliterar îl constituie limbajul specific domeniului. Construcția sintactică simplă, fără figuri de stil, evidențiază caracterul obiectiv al relatării.

Prin urmare, toate trăsăturile menționate mai sus sprijină afirmația că textul dat se încadrează în scrierea cu caracter nonfictional.

Pe baza acestor texte se pot formula diverse exerciții ce au ca scop dezvoltarea competențelor de exprimare corectă orală și în scris.

CAPITOLUL II

PREZENTAREA PAȘILOR METODICI ÎN ABORDAREA UNUI TEXT

NON – LITERAR

                   
    Textul nonliterar – prezintă un aspect al realității, ce nu admite ficțiunea. Este un text de mică întindere, cu un conținut clar concis, fiind folosit cu un anumit scop. Textul non-literar nu îndeplinește condițiile literaturității întrucât face referire la o realitate existentă, prin care se transmit informații. Textul nonficțional se raportează la anumite aspect din realitate, cum ar fi insrucțiuni de folosire a unor aparate, afișe, adeverințe, legi, articole de ziare, reclame, pagini de jurnal.

Astfel, textul nonliterar nu prezintă trăsături care să coloreze afectiv mesajul, cuvinte cu sens figurat, exclamații, interogații, exprimarea eului; dimpotrivă, se evidențiază prin impersonalitatea discursului. Spre deosebire de textele literare, care emoționează, textele nonliterare pot, cel mult, să intereseze cititorul și numai întâmplător să-l și emoționeze.  

Formarea deprinderilor de a întocmi compoziții constituie, în context școlar, un proces instructive, formative – educative complex, de lungă durată, eșalonat pe întreaga întindere a sistemului de învățământ.

Lecția de dobândire de cunoștințe se folosește pentru a forma la elevi noțiunile de bază despre structura unor compoziții, despre tehnica elaborării lor. Frecvența ei este mai mare în clasele mici, deci în prima parte a procesului de inițiere în tehnica elaborării compunerilor.

Condiția esențială a acestei lecții este fundamentarea pe texte model, pentru a permite antrenarea elevilor, prin folosirea observării, comparației și conversației, în descoperirea și formularea cunoștințelor. 

Trăsăturile textului nonliterar sunt:

– Trimite întotdeauna la o realitate concretă, obiectivă (nu apar lumi, personaje, acțiuni   imaginare);

-obiectivul lor principal este de a comunica ceva;

– sunt suceptibile de o singură interpretare;

– cititorul – odată ce parcurge textul – este interesat de conținutul lui;

 – textul îi poate aduce un folos, de durată sau momentan.

Aparțin textelor nonliterare cele redactate în:

 •Limbaj științific 

•Limbaj administrativ

 • Limbaj jurnalistic

 • Limbaj publicitar

 Textele nonliterare se subordonează principalelor categorii de mesaje nonliterare:
 •Mesajul de tip publicitar

• Mesajul de tip informativ

 • Mesajul de tip formativ

Mesajul de tip publicitar conține: afișul, reclama și anunțul. Afișul este o înștiințare publică, de obicei tipărită (sau desenată) prin care se aduce la cunoștință un eveniment din viața culturală, politică, sportivă.  Un afiș trebuie să cuprindă:

 • organizatorul

 • evenimentul propriu-zis

 • ziua, data, ora

• locul desfășurării

• condițiile de participare

 • maniere diferite de evidențiere a unora dintre elementele afișului (litere de diferite tipuri, culori, dimensiuni, imagini sugestive, etc.)

 Acest tip de mesaj ajunge în viața elevilor cu mult înainte de a citi și a scrie, din momentul în care copilul privește la televizor sau intră în contact cu societatea în care el trăiește.
 Exemplu: Celebra păpușă de lemn a scriitorului Carlo Collodi, a ajuns în fața unui afiș, dar cum atunci nu știa să citească a rugat pe cineva să i-l citească. „ Deodată, iată-l ajuns în fața unei piețe, ticsită de lumea care se îngrămădea, în jurul unei mari bărăci de lemn, acoperită cu o pânză mare colorată. – Ce-i cu baraca aceasta? Întreabă Pinocchio întorcându-se către un băiețel de prin partea locului, care se afla acolo.

– Citește afișul și-o să vezi.

– L- aș citi bucuros, dar până acum n-am învățat să citesc.

 – Atunci am să-ți citesc eu. Uite afișul acesta anunță cu litere roșii ca focul: MARE TEATRU DE MARIONETE.”

 Afișul: poate fi folosit încă din clasa I într-o formă neteoretizată ca text suport în identificarea unor cuvinte ce conțin grupuri de litere, a unor cuvinte sau expresii. În clasa a IV- a, afișul este abordat într-o formă integratoare, ce cuprinde:

– Etapa inițială- de receptare sau decodare a textului;

 – Etapa a doua, valorizant-pragmatică- care vizează informații referitoare la un anumit eveniment, cu toate datele esențiale ce au în vedere participarea la acel eveniment.

 Aceste două etape sunt urmate de o activitate de tip creativ, care evidențiază trecerea de la receptarea mesajului la crearea unui afiș. Prin intermediul acestor tipuri de texte se urmărește formarea capacității de recunoaștere și deosebire a textelor nonliterare de textele de tip literar, dar și a capacității de creare a acestora.

II.1 TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziții, fraze prin care ni se comunică idei.

Textul narativ (literar și nonliterar) Presupune o succesiune de evenimente desfășurate în timp și spațiu. Accentul într-un text narativ cade pe ce se întâmplă. Drept urmare, există și multe texte nonliterare narative. Dacă într-o descriere accentul cade pe grupul nominal (substantiv + adjectiv, cu rol de epitet), într-o narațiune accentul se deplasează către grupul verbal, deoarece verbele indică o cronologie a evenimentelor. Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus. Textul narativ se definește printr-o situație în care există narator, acțiune personaje, narațiune ca mod de expunere.

Textul descriptiv (literar și nonliterar) Evocă scene, persoane, obiecte, emoții și se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor. Este un text în care sunt prezentate informații despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii etc.

Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viața socială, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică și/sau morală a unui personaj), cât și în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte științifice, prezentarea unor produse etc.).

Descrierea literară/subiectivă se caracterizează prin următoarele trăsături:

Înfățișează un colț din natură, un fenomen, un personaj.

Prezintă impresiile pe care le produce obiectul descris.

Transmite emoții și sentimente (prezența subiectivității).

Apar imagini artistice (vizuale, auditive, dinamice, olfactive etc.).

Conține multe figuri de stil, mai ales epitete, metafore, comparații, personificări, enumerații.

Predomină substantivele și adjectivele cu valoare de epitet, iar verbele sunt puține. Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narative – timpul narațiunii avansează, în timp ce timpul acțiunii stă pe loc.

Descrierea literară poate fi:

De tip tablou (tabloul unei lupte, al unui anotimp, al unui fenomen al naturii)

De tip portret (prezentarea sumară sau amănunțită a trăsă- turilor fizice sau morale ale unui personaj).

Trăsăturile descrierii științifice/obiective/non-literare:

Oferă informații precise, exacte.

Nu include părerile și impresiile personale.

Nu apar figuri de stil.

Exprimarea este clară și concisă.

Obiectivitate.

Textul informativ (nonliterar) Este textul care transmite un mesaj într-o manieră organizată, ierarhizată. Informațiile transmise nu vizează stabilirea unei concluzii. Transmite cititorilor idei, modelează înțelegerea, oferă explicații în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situații, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face un lucru, cum funcționează un aparat, cum se fac obiectele etc. Uneori textul informativ se poate combina cu texte de tip explicativ, descriptiv sau argumentativ. Texte informative sunt considerate știrile, articolele de ziare, textele științifice, textele 18 de tip utilitar (modul de folosire a unor aparate, rețete culinare, reclamele publicitare, anunțurile, buletinul meteo etc.). Întrebările care evidențiază specificul textului sunt: Despre ce se informează?, Cine?, Ce?, Unde?, Cum?, De ce?. În textele informative, emițătorul este o prezență discretă, estompată.

Textul argumentativ (nonliterar) Este scris cu scopul de a convinge cititorul că o afirmație este justă, că poate să accepte opinia exprimată. În exprimarea punctului de vedere scriitorul apelează la diverse strategii retorice.

Textul argumentativ apare în diverse situații de comunicare: în discursuri politice, prezentări de carte, eseuri, cronici, articole de presă, reclame publicitare etc.

Textul argumentativ are trei părți:

O ipoteză (teza, propoziția care exprimă ideea de bază ca argumentarea să fie validă, propoziția care exprimă ideea de bază trebuie să aibă valoare de adevăr).

Argumentul/argumentele și exemplul/exemplele.

Concluzia (concluzie: propoziția declarativă cu valoare de adevăr, propoziția care exprimă clar poziția celui care a construit argumentația).

Discursul argumentativ se recunoaște după prezența indicatorilor de argumentare: pentru că, deoarece, de aceea, întrucât, deci, așadar care introduc argumentele, dacă și numai dacă, prin care se introduc argumente restrictive, în primul rând, in al doilea rând care introduc argumentele într-o ordine preferată de emițător (ordinea logică), în concluzie, nu poate, nu trebuie, care introduc concluziile.

Câteva abordări ale textului nonliterar

1.Articolul de dicționar

Dicționarele sunt opere lexicografice care înregistrează cuvintele unei limbi în ordine strict alfabetică. Lexicografia este considerată ca o ramură a științei limbii(lingvisticii) care se ocupă de explicarea și definirea sensurilor cuvintelor, clasificarea cuvintelor și înregistrarea cuvintelor în dicționare, enciclopedii, glosare etc.

Cele mai importante dicționare pentru publicul larg,mai ales pentru elevi, sunt:

a. Dicționarul Explicativ al Limbii române(DEX)

b. Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii române

c. dicționarele bilingve (pentru studierea limbilor străine) etc.

Articolul de dicționar este o expresie care indică unitatea de bază existentă în conținutul unui dicționar, adică:

1.cuvântul-titlu (forma de bază a cuvântului)

2. informații despre cuvântul-titlu(fonetice, lexicale, semantice, morfologice)

2.1. indicarea clasei lui gramaticale(valoarea morfologică/partea de vorbire)

2.2. explicarea sensului de bază, propriu

2.3. eplicații de sens/sensuri figurate

2.4. sinonime

2.5. exemple de folosire în comunicare(sensuri în diferite contexte)

2.6. exemple de folosire în diferite expresii

2.7. apartenența lui la o categorie de cuvinte(ex. arhaism, regionalism, neologism etc.)

2.8. modul de formare(derivare, compunere, conversiune, abreviere)

2.9. pronunțare, despărțire în silabe, accentuare etc.

2.10. originea cuvântului(limba din care provine)

Notă: Pentru a înțelege corect și deplin ceea ce comunică articolul de dicționar,trebuie studiate indicațiile care se dau pentru utilizarea lui. Indicațiile se găsesc în paginile de la începutul dicționarului.

Exemplu:„Publicitate(‹ fr.) s. f. 1. Faptul de a face ceva cunoscut publicului; răspândire a unei informații în public. ♦ Ansamblul mesajelor transmise pentru orientarea comportamentului cumpărătorilor sau pentru influențarea opiniei acestora, în sens favorabil față de un produs sau serviciu. Principalele mijloace de publicitate sunt: presa scrisă, radioul și televiziunea, ambalajele, cataloagele, panourile, pliantele, afișele etc. ◊ Mica publicitate = rubrică sau pagină într-un ziar în care se publică, contra plată, cereri și oferte de serviciu, anunțuri de vânzări și cumpărări, înștiințări cu caracter personal etc.; totalitatea anunțurilor pe care le publică această rubrică sau pagină. ◊Agenție (sau birou) de publicitate = loc în care se pot da, pentru a fi publicate în periodice sau difuzate prin radio, televiziune etc., anunțuri cu caracter publicitar. ◊ Agent de publicitate = persoană angajată de o firmă oarecare pentru a prezenta mărfurile firmei respective și a le face reclamă. Expr. A da publicității = a anunța în mod public, a publica. 2. (Dr.) Principiul publicității = principiu al dreptului procesual, în temeiul căruia soluționarea litigiilor se face, cu unele excepții, în ședință publică. 3. (Dr.) publicitate imobiliară = sistem de aducere la cunoștința celor interesați a actelor de dobândire, modificare sau stingere a drepturilor reale imobiliare prin transcrierea actelor sau, în cazul cărților funciare, prin înscrierea drepturilor în anumite registre. Agént (de) publicitáte s.m. Angajat al unei firme de publicitate care caută noi clienți și ține legătura cu ei.”

2.Afișul

Afișul este o înștiințare publică, tipărită (uneori e desenată), care se fixează sau se distribuie în anumite locuri pentru a anunța ceva (un eveniment care ține de viața culturală, sportivă, politică, administrativ-gospodărească).

Prin intermediul afișului se precizează locul și data desfășurării evenimentului, cine organizează sau participă. Plasarea afișelor se face în spații special amenajate în acest scop. Într-o societate civilizată afișele rămân până le retragerea lor de către persoanele însărcinate cu aceasta. Ruperea afișelor, murdărirea lor, colorarea sau scrierea pe ele denotă lipsă de civilizație.

Un afiș trebuie să cuprindă:

• organizatorul

• evenimentul propriu-zis

• ziua, data, ora

• locul desfășurării

• condițiile de participare

• maniere diferite de evidențiere a unora dintre elementele afișului (litere de diferite tipuri, culori, dimensiuni, imagini sugestive, etc.)

Exemplu:

3.Publicitatea (reclama)

Aceasta se ocupă cu promovarea bunurilor, serviciilor, companiilor și ideilor, de cele mai multe ori prin mesaje plătite. Situându-se în categoria discursului public, textul publicitar se caracterizează prin următoarele trăsături:

-Prezintă într-un mod concis și atrăgător un produs pentru a convinge publicul de importanța și utilitatea sa;

-Are o difuzare socială pe scară largă;

-Publicitatea este o construcție unitară în care sloganul, textul și imaginea sunt dimensiuni inseparabile ale unui sens global.

Știați că:Cea mai veche formă de reclamă datează din China în secolele XI-VII î.Ch., când existau poezii și cântece cântate și recitate de vânzătorii de diverse produse alimentare?

Structura textului unei reclame:

•promisiunea avantajului (titlul)

•expunerea promisiunii (subtitlul, opțional)

•detalierea poveștii (dacă este necesar)

•probarea afirmației (dacă este necesar)

•acțiunea care trebuie întreprinsă (dacă nu este evidentă) .

Exemplu:

“

Mai bine de 100 de ani, Pelikan a influențat evoluția instrumentelor de scris: numeroase patente și inovații au făcut istorie în domeniu.

Pelikan a fost și este de decenii un leader pe piață. Firma a evoluat: atât produsele clasice, cât și noile produse atrag în continuare atenția… Brandul Pelikan sugerează calitate, tradiție, inovație și așa va rămâne și în viitor.

Stiloul poate fi și un accesoriu deoarece poate completa ținuta vestimentară a unei persoane.

Tendința consumatorilor este de a se orienta către produse de brand deoarece firma garantează calitatea, iar la semnalarea unor eventuale nereguli produsul este înlocuit cu unul nou.”

4.Articolul de revistă

Articolul este o expunere scrisă cu caracter publicistic pe diverse teme. Acesta poate să:

-Descrie/redă o temă/subiect;

-Tratează explicit, clar și concis tema/subiectul;

-Este obiectiv;

-Este bine documentat;

-Folosește o limbă elegantă, corectă gramatical și adoptă un anumit stil de exprimare;

-Conține imagini, potrivite cu tema/subiectul propus.

Articolul are următoarea structură:

-Titlul (să aibă rol informativ și incitant);

-Un scurt rezumat al textului (chapeaul);

-Un element incitant care urmărește să creeze suspans și să determine continuarea lecturii articolului (intertitlul).

-Redactarea articolului;

Articolul este însoțit și de o imagine, potrivită cu subiectul ales.

Atenție!- Finalul nu trebuie să conțină concluzii, sentințe sau judecăți de valoare.

Exemple cu subiecte de lucru:

1.Elaborează un articol, destinat unei reviste, în care să surprinzi frumusețea și măreția perlelor naturii- Babele și Sfinxul.

2.Redactează o reclamă, în care să prezinți o revistă a școlii, astfel încât să determini cititorii să o cumpere.

3.Concepe un afiș prin care să anunți faptul că în școala ta are loc o expoziție, cu vânzare de mărțișoare realizate de elevi.

II.2 LOCUL TEXTELOR NON LITERARE ÎN CADRUL STUDIERII DIFERITELOR OBIECTE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Majoritatea lingviștilor acceptă natura socială a limbajului ca un adevăr evident. Deși nu s-au relevat încă toate implicațiile relației limbă-societate, se afirmă și se demonstrează convingător că limba este un fenomen social, aducându-se în discuție originea limbii, dependența ei de societate și funcțiunile sale.

Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante achiziții dobândite de oameni, în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El are un rol deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii, în precizarea și realizarea diferitelor raporturi sociale.

Elaborarea mesajului scris se face cu respectarea riguroasă a normelor limbii literare.

Compozițiile, care sunt mesaje închegate subordonate comunicării interumane, se supun rațiunii retorice, în măsura în care surprind conexiunile existenței, manifestate în toate componentele acesteia. Iată de ce integrarea exercițiilor de compoziție în procesul didactic al studierii diferitelor obiecte de învățământ trebuie să fie considerate ca o operație instructive-educativă firească și, totodată, de strictă actualitate.

Compunerile scrise se deosebesc de expunerile orale prin faptul că redau într-o formă personal idei proprii, implicând un act individual de creație. Ele reprezintă formele de activitate cele mai complexe în procesul predării-învățării limbii și literaturii române. Prin compuneri sunt valorificate diverse cunoștuințe, priceperi și deprinderi dobândite în acest proces, se dezvoltă gândirea, imaginația și aptitudinile creatoare ale elevilor.

Premisa de la care se pornește este aceea că toate compunerile, indiferent de felul lor, trebuie să constituie rezultatul unui efort intelectual creativ al elevilor, nu doar o reproducere a unor lucruri dinainte stabilite.

Studierea matematicii și exercițiile de compoziție

Deși, aparent s-ar crede că înțelegerea matematicii n-are nici o legătură cu compozițiile, care ar fi domeniul exclusive al procesului de studiere al limbii și literaturii române, totuși cele două activități se află într – o strânsă relație. Este vorba despre relația concept – cuvânt, a cărei rezolvare didactică ridică greutăți deosebite.

Legătura dintre concept și cuvânt este, adesea, foarte strânsă, încat cele două elemente se pot confunda. Dar de fapt cuvăntul nu se identifică cu noțiunea. Cuvântul este doar semnul noțiunii. De aceea este greșit să se creadă că elevul și –a însușit noțiunea, odată cu însușirea cuvântului. Deși în însușirea aritmeticii înțelegerea joacă un rol foarte important, aceasta nu înseamnă că trebuie neglijat aparatul verbal. Intuițiile și înțelegerea trebuie să se integreze pentru a avea valoare de comunicare.

Preocuparea pentru însușirea conceptelor matematice și aceea care urmărește dezvoltarea vorbirii sunt simultane, ele se interferează pe terenul acțiunii de simbolizare matematică (mintală sau grafică) a unei acțiuni (ex. 2+1=3).

Interferarea înțelegerii procesului de simbolizare cu dezvoltarea vorbirii (deci cu deprinderea compunerii de mesaje verbale) este prezentată foarte clar de Mialaret: ” Mai întâi are loc acțiunea; copilul trebuie să manipuleze obiectele și chiar de mai multe ori dacă este necesar.

În cursul acestor manipulări educatorul introduce o primă transpunere pe plan verbal, determinând copilul să vorbească despre ceea ce face. Acțiunea și vorbirea se întrepătrund în mod intim și de altfel se precizează reciproc. Etapa următoare este tocmai această explicare a enunțului: se cere copilului să spună ce a făcut, fără sprijinul acțiunii; se controlează astfel memorarea acțiunilor efectuate și în același timp, se provoacă o interiorizare absolut necesară. De-abia atunci când copilul este capabil să evoce verbal și într-o formă corectă operația pe care trebuie să o facă, se poate trece la rezolvări grafice simbolice, prin desen și semnele grafice ale numerelor. Acest proces trebuie să aibă o proprietate esențială: trebuie să fie reversibil.” ( Constantin Parfene, Compozițiile în școală, pag. 362)

În reversibilitatea procesului de simbolizare matematică stă cheia înțelegerii matematicii în primii ani de școlaritate. Adeseori, inhibițiile față de acest obiect se datorează unor blocaje afective, care nu sunt generate de dificultăți de înțelegere, ci de greutăți legate de cuvânt, de folosirea unui limbaj nefamiliar.

La grădiniță, este recomandabil să se insiste, în cadrul activităților matematice, asupra evocării verbale, în comunicări scurte și corecte, a unor acțiuni trăite de copii, atunci când se urmărește procesul de simbolizare matematică, în conformitate cu programa școlară.

În clasele primare, transpunerea simbolică trebuie să apeleze sistematic la evocarea verbală a operațiunilor concrete. Aceasta presupune punerea elevilor în situația de a compune texte mici, în care să fixeze verbal și într-o anumită ordine temporală anumite acțiuni, punând la contribuție operații logice ca inducția sau deducția.

Evocarea verbală este un aspect intrinsec al procesului de însușire a operațiilor matematice, a conceptelor matematice, de aceea îl întâlnim pe parcursul tuturor anilor de școlaritate.

Studierea noțiunilor geografice și compozițiile

Ca și în cazul celorlalte discipline care studiază natura, formarea noțiunilor geografice trebuie să pornească de la observarea fenomenelor , proces în care se fixează și cuvintele corespunzătoare pentru exprimare. Anumite exerciții pregătitoare pot contribui la dezvoltarea spiritului de observație și a aparatului verbal, cu condiția ca profesorul să pornească el însuși de la o abordare interdisciplinară și să fie conștient că noțiunile nu se asimilează de elevi prin memorizarea expunerilor profesorului, ci prin demers cognitiv personal, care implică relația simultană: observare-asociere-exprimare.

Exercițiile de compoziție pot fi implicate în cunoașterea, înțelegerea și consolidarea diverselor probleme de geografie. De exemplu, pentru formarea și dezvoltarea deprinderii elevilor de ”a citi” hărțile geografice, ei pot fi antrenați, după inițierea lor în semnificația simbolurilor respective, să transpună mesajul limbajul semnelor grafice în limbaj verbal, folosindu-se de anumite structuri compoziționale, cum ar fi compozițiade tip călătorie pe hartă. În funcție de clasă, itinerarul călătoriei poate fi mai restrâns sau mai amplu. În clasele primare, un astfel de itinerar se limitează la traseul cel mai apropiat sau orașul reședință de județ. Reperele privind planul unei astfel de compuneri pot fi: situarea geografică a punctului de pornire; expunerea celor observate pe traseu, prin asocierea aspectelor concrete oferite de semnele hărții cu cunoștințe asimilate prin lecturi sau observaații directe; situarea geogrfică a punctului de sosire; concluzii.

După efectuarea excursiilor geografice, elevii își pot valorifica observațiile directe, impresiile, cunoștințele acumulate prin alcătuirea unor compuneri diverse ca tipologie, cum sunt: povestirea unor întâmplări deosebite, descrierea unor forme de relief specifice, peisaje caracteristice pentru anumite zone, cursuri de râuri,etc.

Studierea geografiei constituie o sursă minunată de îmbogățire a minții și inimii noastre, un izvor de inspirație pentru imaginația copiilor și adolescenților, un bun mijloc de dezvoltare a limbajului.

Studierea istoriei și compozițiile

În cadrul studierii istoriei naționale și universale, exercițiile de compoziție își găsesc, ca și în cazul studierii limbii și literaturii române, un camp larg de utilizare.

În clasele primare, elevii iau cunoștință, prin intermediul textelor literare cu conținut istoric, cu evenimente importante din istoria poporului,care înfățișează fapte de eroism săvârșite în lupta pentru apărarea independenței naționale.

Expunerea orală sau scrisă a evenimentelor, faptelor, acțiunilor povestite într-un text citit de elevi constituie cel mai simplu exercițiu de cristalizare a noțiunii de timp, durată istorică și de dezvoltare a capacității de exprimare verbală. Un asemenea exercițiu pune copiii în situația de a respecta succesiunea logică și cronologică a faptelor în relatarea unui text, fiind un mijloc de însușire a notelor caracteristice compoziției narative.

Tot din clasele mici se poate dezvolta la elevi pasiunea pentru colecționarea de documente dintre cele mai variate, cum sunt imagini(vederi, ilustrații din reviste) referitoare la epocile trecute, la viața contemporană, care cu fiecare clipă scursă trece în istorie, informații cu privire la evenimente trecute și prezente, anumite texte reprezentând mărturii asupra unor fapte din trecut sau din contemporaneitate, comentarii pe marginea unor anumite fapte, etc.

Asemenea preocupare dezvoltă spiritual analitic și critic, cultivă interesul pentru documentare, operație indispensabilă pentru orice fel de compoziție.

Studierea istoriei oferă, permanent, prilejuri de a forma convingeri sănătoase, caractere oneste și ferme și astfel, compozițiile elevilor pleacă de la modele autentice, vii, stimulative.

Studierea altor discipline școlare și compozițiile

Fiind exerciții de dezvoltare multilaterală a personalității elevilor, compozițiile își găsesc loc în procesul didactic al studierii mai tuturor disciplinelor de învățământ.

Procesul însușirii limbii și literaturii române nici nu poate fi conceput fără antrenarea sistematică a elevilor în efectuarea unei variate game de compoziții, în timp ce studiere fizicii sau chimiei apelează mai rar la asemenea mijloace, iar alte obiecte precum desenul, muzica, educația fizică aproape că nu recurg la ele. Totuși chiar și obiectele care, prin natural or specific, s-ar părea că nu se pretează la folosirea exercițiilor de dezvoltare a exprimării verbale pot oferi destule prilejuri pentru a le valorifica valențele formative.

De exemplu, introducerea elevilor în arta desenului, poate fi asociată, frecvent, cu exercițiile de dezvoltare a aparatului verbal, cee ace se și recomandă, în special în activitățile cu preșcolarii și școlarii mici. Scenele desenate, ilustrațiile, constituie, în clasele primare, puncta de plecare pentru antrenarea elevilor în expuneri orale sau scrise. Există și tipuri epeciale de exerciții de compunere bazate pe desen și anume, compunerea după una sau mai multe ilustrații, precum și compunerea după tablou. Dar se poate proceda și invers, chiar dacă această cale pare mai anevoioasă și anume că, plecând de la o scenă sau situație relatată verbal (oral sau scris), elevii să transpună în limbajul liniilor și culorilor scena sau situația respectivă.

Spiritul de observație, imaginația, gândirea elevilor se ascut, prin asocierea unor senzații, percepții și reprezentări furnizate de senzori diferiți. Cuvântul, desfășurat în lanțul construcțiilor sintactice specifice textului închegat, fixează intelectual reprezentările plastice și reacțiile lor afective; liniile și culorile, organizate în imaginile plastice ale unui desen sau tablou, plecând de la semnificațiile unui text, contribuie la o mai mare clarificare a acestor semnificații.

Pe lângă această funcționalitate, antrenarea elevilor în efectuarea de ”compoziții verbale” plecând de la ”compoziții plastice” și invers mai are una, destul de importantă și anume, familiarizarea lor cu specificitatea limbajului fiecăreia din cele două tipuri de compoziție.

Contactul elevilor cu muzica poate fi și el asociat cu unele exerciții de dezvoltare a vorbirii, mai întâi în cadrul grădiniței, apoi în clasele primare. Cântul și cuvântul merg mână în mână, în aproape întreaga perioadă școlară.

Virtuțile muzicale ale cuvintelor pot fi puse în relief prin asocierea lor cu o melodie, iar accentele expressive ale unei linii melodice, pot fi subliniate prin îmbinarea lor cu cuvintele, ceea ce frecvent întâlnim și numim piese corale sau cântece pe texte literare.

Chiar și activitățile de educație fizică și sport pot fi compatibile cu unele exerciții de dezvoltare a exprimării verbale. Ca și în cazul desenului și muzicii, multe exerciții de educație fizică, multe jocuri sportive își împletesc desfășurarea, în cadrul grădiniței și în clasele primare, cu texte special adaptate. De la statutul de text cu rolul de a marca trecerea de la o mișcare la alta, îmbinarea de cuvinte folosite în asemenea activități ajunge să capete structura unor texte închegate, străbătute de idei și sentimente mobilizatoare.

Procesul educației fizice nu se limitează numai la antrenarea elevilor în executarea unei game bogate și variate de exerciții, ci implică și acțiuni de stimulare a spiritului de observație, a gândirii și imaginației și a formulării acestora prin cuvinte. Descrierea exercițiilor sau a fazelor unui joc de către professor, înainte de executarea lor sau de către elevi, după executare, trebuie să aibă rigoare logică și claritate, ca și executarea în sine a secvențelor sportive.

De la acest rol de instrument implicat în procesul înțelegerii și executării exercițiului sportiv, nu mai este mult până la alcătuirea unui grupaj de știri sportive, a unui comentariu, a unei cronici sau a unui reportaj sportiv.

II. 3 LIMBAJUL DIGITAL ASUPRA FORMĂRII DEPRINDERII DE SCRIERE CORECTĂ

Rețelele de socializare pot contribui într-o oarecare măsură la dezvoltarea abilităților de comunicare. Ele reprezintă mai degrabă o modalitate, comoda si simpla, de a comunica cu persoane cunoscute sau chiar necunoscute, de exemplu, prin intermediul chat-ului sau al unor comunități pe care acestea le conțin. Folosirea și accesarea lor poate fi utilă și practică, din anumite puncte de vedere (se poate economisi timp), însă poate crea și dependență, mai ales în rândul adolescenților și deja, și al preadolescenților, care ajung să comunice, din ce în ce mai mult, în afara școlii, cu prietenii, colegii și apropiații prin intermediul internetului.

Accesarea site-urilor de socializare poate avea o influență pozitivă asupra utilizatorilor în ceea ce privește comunicarea, însă dintr-un alt punct de vedere, și anume, acela al limbilor străine. Deci, folosirea lor nu presupune doar o comunicare cu anumite persoane, ci uneori, și o comunicare într-o limbă straină, mai ales în cazul site-urilor care nu sunt traduse în limba maternă a celui care accesează un astfel de site de socializare.

Utilizarea rețelelor de socializare nu stimulează numai capacitatea de a comunica, ci poate stimula și capacitatea de a căuta, de a învăța, de a cunoaște. Totodată, folosirea acestor site-uri poate constitui și un obstacol în comunicarea verbală, deoarece utilizatorii, și mai ales cei din categoria de vârstă mică, nu își mai dezvoltă așa cum trebuie abilitățile de comunicare directă și, uneori, ei adoptă stilul lapidar de comunicare folosit pe aceste site-uri.

Concluzionând, accesarea rețelelor de socializare rămâne la latitudinea fiecăruia, deși realitatea ne arată că acestea au devenit un “must” în rândul tinerilor și nu numai, având în vedere că, în prezent, sondajele indică din ce în ce mai mulți utilizatori ai acestor rețele.

Cu siguranță că utilizarea rețelelor de socializare dezvoltă abilități de comunicare. Iar utilizarea unui anumit registru de comunicare depinde foarte mult de tipul de rețea în care te afli, de tema de discuție și de partenerul/ii de conversație. În ce privește comunicarea pe cale vocală, am observat că tinerii preferă acest tip de comunicare prin webcam și microfon. Poate pentru că sunt mereu grăbiți și nu vor să "piardă" timp tastând? Ce să mai vorbim despre atenția pe care ar trebui să o acorde punctuației sau ortografiei!

În concluzie, profesorii ar trebui sa gasească căi și metode potrivite prin care să-i conducă pe elevi către zone de comunicare extrem de folositoare pentru ei, indiferent dacă această comunicare/socializare se face pe cale scrisă sau vocală.

Lumea virtuală a comunicării internautice determină utilizarea unei ortografii specifice discursului electronic: scrierea/ortografierea online care asigură producerea de text scris în termenii capacității comunicațional-discursiv de constituire a discursului computerizat. Din cauza „caracterului limitativ este necesar ca scrisul să fie mult mai explicit în semnalarea semnificației mesajului.

Engleza, fiind limba dominantă în comunicarea internautică, antrenează utilizatorii spațiului virtual ce accesează website-urile anglofone specializate să adopte un sistem particular de scriere pe internet, recurgând la o mulțime de interpretări grafice cu:

• devieri de la normele ortografice ale scrierii academice;

• tendințe care încep să domine modalitatea de exprimare scripturală a intervenienților, în funcție de nivelul de cultură generală al producătorului de mesaj internautic.

Tendințele de distorsionare ortografică reprezintă un fenomen larg răspândit (și care capătă amploare în progresie geometrică) în discursul electronic, îndeosebi în sistemul mediatic scripto-audiovizual interactiv prin: scrierea textelor în cadrul comentariilor online trimise pe site-urile web (www) și prin scrierea mesajelor expediate în cadrul rețelelor GSM prin SMS.

Caracterul dialogic modelează o afinitate ce acoperă comunicarea prin Messenger, e-mail, chat, WhatsApp, Facebook, Twitter, Instagram, Skype, Tumblr, etc.

Apariția internetului demarează cultura electronică prin inițierea unui mediu de comunicare, dezvoltând o diversitate de forme de comunicare prestate prin intermediul computerului: poșta electronică (e-mail), discuțiile pe internet/conversația electronică (Messenger), camerele de chat etc. Limba canalelor de comunicare computațională anunță intervenirea unei noi direcții pe calea progresului lingvisticii generale care produce, un tip unic de limbaj: limbajul internautic.

Analizând textele în cauză, am constatat utilizarea scripturală a următoarelor grafeme-dublete în grafia de substituție (am păstrat intactă ortografia și punctuația enunțurilor citate):

a) Litera c care notează fonemul [k] se scrie cu grafemul-dublet k: „cei kre isi doresc kopii…”; „k veni el norokul…”; „de knd s-a inventat tv”; „sa nu regret niciodata k-i venit”; „esti cea mai tare de knd s-a inventat tv”; „se ia o kna de infuzie…”; „lasati toate superstitiile k dak o tine masa…”; „esti simpatik teo”; „cred k am reusit”; „pofta de viata makr o ora…”; „imi pare rau k ne despartim”; „lasati cioburile k aduk norok”; „te iubesk luka”; „hai k deja m-am skulat”; „va pupik dilcik, dulcik”; „…pentru kre traim…”; „in fiekre dimineata ne faceti sa radem”; „melodii kre au diferite efecte”; „kt timp stau ku kopilul”; „kunosk barbatz kre kresk singuri kopiii”; „te iubesk skumpa mea angelik”; „va kam lauda lumea”; „as vrea sa stiu dak ma iubeste”; „vreau sa stiu dak ma impak cu dorin”; „va pup korina”; „sunt klara”; „kt de mult te iubesk”; „knd imi gasesk perekea?”; „kiar ma marit?”; „kum stau k dragostea?”; „buni k intotdeauna”; „ink te iubesk”; „alexandru kt de mult ma iubeste”; „ce kestie!”; „la kirurg”; „imi kut jumatatea”; „biank te iubesk” etc.

Exemplele de mai sus mai reliefează un fenomen scriptural atipic: o tendință generalizată nu doar de substituire a literei c, ci și de omitere grafică a vocalei a din silaba ca și din silabele că, câ, devenite omografe prin absența semnului diacritic, în cuvintele constituente, inclusiv în adverbul/conjuncția ca și conjuncția că, pornind de la denumirea literei consonantice k, care se citește împreună cu vocala a (a se vedea formele: kre = care; k = ca; k = că; kna = cană; makr = măcar; kt = cât; dak = dacă; knd = când etc.).

b) Se apelează la ortografierea lui ț prin înlocuirea cu secvența literal reprezentată de grupul consonantic tz: „suntetzi cei mai tari”; „tzinetz-o tot asha”; „va iubesc Lulutza”; „neatza baietzi!”; „am pofta de viatz”; „sintetzi cei mai buni”; „vreau k fetitza mea…”; „sa nu va skimbatz”; „totz barbatzii sunt egoisti”; „nu sunt o zeitza”; „fiecare face comentariu pe acest site, dupa cum l-au invatzat educatzia si bunul simtz”; „si-a dat arama pe fatza”; „tzinetzio tot asa!” etc.

c) O scriere hibridă se constată și în notarea literei ș prin grupul consonantic sh, inspirat din ortografierea aloglotă: „asha sa fie”; „e nashpa rau tzatza ucigasha”; „daca eshti mai rapid”; „ne descreteshti fruntile posomorate”; „e foarte greu asha ceva”; „de martishor imi doresc…”; „sa terminat shmekeria”; „shi eu imi doresc…”; „eshti un sharpe”; „zodia lui mishu”; „nush kre a fost relatia lor si ce au de impartit akum…” etc.

d) Intervenienții impun litere străine, de inspirație aloglotă, inserate în scrierea românească, pe principiul compatibilității fonetice. Se folosește y, care notează aceeași valoare fonologică ca și grafemul i: „va salut, georgyana”; „la multi ani, iuby!”; „o yubesk pe mamy”; „va pup, ely”; „salut somnorosilor, ady”; „sunt mymy”; „e party la mine, venitz!”; „ai o bluzitza super tare, flory”; „ma numesc alyna” etc.

e) Se constată distorsionări de pronunție și în cazul scrierii duble a grafemelor omofone, atunci când intervenienții apelează la dublarea grafică a unei litere cu aceeași valoare fonetică, cum ar fi grupurile vocalice oo, ee, cu inspirație din grafia anglofonă: „va poop”; „va pupic doolce”; „e sooper, baieti!”; „e boona intrebaarea”; „sooper tare andreea”; „sunt adee”; „sooper colegi!” etc.

f) Apar cazuri de ortografiere fonetică prin omiterea grafemelor vocale, îndeosebi în cuvinte monosilabice: „indiferent d c muzica asculti”; „e f greu asa ceva”; „voi c va doriti?”; „rideti d el”; „astept d l voi un telefon”; „ptr k e ziua mea”; „salut trupa d sok”; „…dkt sa fii un fraier”; „m-as ksatori q tine”; „scz de mass”; „o s m tratez de boala?”; „cum stai k scrisul?” etc.

g) De inspirație internautică și din fonetica scrierii SMS-urilor, în ideea unei pronunții diferențiate, sunt și denumirile de trupe și formații artistice românești, cum ar fi: Uni-k, K-pital, E-kipa, Uceni-ka sau pseudonime de scenă ale artiștilor din show biz-ul autohton: CRBL; Konekt-R; titluri de emisiuni televizate: Tonomatul DP2; titluri de piese muzicale: MSD2 (cântec din repertoriul formației Voltaj) etc.

h) Distorsionări ortografice în scrierea SMS-urilor și în comunicarea internautică

• scriere repetată a literelor pentru imitarea lungirii unor sunete ca expresie a stării psihice: „Oanooooooooo! Ne lasi, te roooooooog!”; „grigile curggggggg! Sunteti betoooon! asa niste comment-uri penaleeeeeee…”; „astept macar un goooooooooooooooool!”; „vaiiiii! Duteeeeeeeeeeeee!”; „daaaaa…” etc.;

• omiterea majusculelor în ortografierea numelor proprii: luka; dorin; korina; klara; angelik; alexandru; biank; flory; georgyana; ady etc.;

• utilizarea semnelor de punctuație în cantități excesive: „bataie de joc!!!!!!!!!!!”; „servicii execrabile!!!!!!!!!!!!!”; „traim bine?????????????”; „contra prostiei!!!!!!!!!”; „copiati filme cate vreti!!!!!!!!!”; „cum a putut sa-l ia la olimpiada??????!!!!!” etc.;

• utilizarea fatică a punctului care mimează pauzele în vorbirea spontană:„draga procuroare……….”; „crede-ma ai face ceva daca te-ai apuca…… aaaaa…… si mai am o intrebare…… cati bani ai dat pe carte…… sau daca nu ai dat inseamna ca apare un 5……”; „asta este ghinion……… succes…… nu va temeti” etc.;

• scrierea cu majuscule a unor unități conversaționale pentru evidențierea accentului logic: „MUNCESTE? Poate doar practicand CEA MAI VECHE MESERIE”; „MARELE confetionar de asazise dive”; „sunteti simbolul IUBIRII IMPOSIBILE”; „politistul roman: violator, corupt si… CURAJOS cu sexul”; „DA SPAGA ca sa ajunga sef” etc.

”Romgleza” își croiește drum nu doar în limbajul discursului scris și oral, ci și în limbajul discursului computerizat. Modul de scriere a textelor din discursul computerizat/electronic sunt exemple de limbaj negativ pentru publicul cititor aflat în formare: copii, adolescenți.

Modelul scriptural importat în formele de comunicare virtuală prin adaptarea pronunției la valoarea care se atribuie în alfabetul englez are drept rezultat, stâlcirea ortografiei românești.

Impunerea scriptică a unor forme ortografice de inspirație anglofonă este în dezacord cu grafia limbii române. Înlocuirea hainei grafice românești cu „fizionomia” sonoră americană guvernează ortografia internautică românească actuală.

În comunicarea internautică și în cea a rețelelor GSM nu se mai ține cont de normele ortografice ale limbii literare, corpul sonor românesc fiind înveșmântat în ortografie străină; constatând astfel prezența a două grafii paralele: grafia oficială românească și grafia neoficială din discursul computerizat – variantă a limbii române în scrierea internautică.

Anarhia ortografică a scrierii online duce, în ultimă instanță, la constatarea existenței acestei varietăți ortografice a limbii române în comunicarea mediată tehnologic.

Dacă specialiștii avizați afirmă că, într-un interval de 30 de ani, nu va exista decât scrisul pe calculator și va dispărea scrisul de mână, utilizatorii acestui sistem de scriere ar putea avea peste ani, în acest context, câștig de cauză, iar versiunea ortografică folosită pe calculator să devină normă de scriere românească.

Poate va fi posibilă, atunci, reactualizarea enunțului: „cum limba evoluează necontenit și rostirea se schimbă, semnele cu care îmbrăcăm această limbă se aseamănă cu un costum moștenit de copii de la părinți, care trebuie ajustat pe talia celor care-l îmbracă” .

Ne aflăm oare în prezența unui fenomen lingvistic imposibil de oprit? Sau ne aflăm în situația de a adopta două sisteme scripturale: sistemul academic de scriere în limba română și sistemul „nounăscut” al scrisului computerizat?!

Limbile moderne, întrucât se dezvoltă în condiții asemănătoare, își pierd caracterul propriu, devenind oarecum aspecte deosebite ale uneia și aceleiași limbi.

CONCLUZII

Grădinița și școala urmăresc, în ceea ce privește exprimarea orală, deopotrivă formarea comportamentului de ascultător și a celui de emițător.

Se mai pot spune foarte multe la tema dată, însă această lucrare a avut tendința de a arăta și demonstra unele tendințe și linii generale privind textul nonliterar.

Strategiile moderne, activ-participative trebuie să-l pregătească pe elev pentru a comunica fără să aibă un îndrumător.

Pot afirma cu certitudine că internetul și modul de utilizare al acestuia, modul de afișare a diferitor tipuri de informații prin intermediul acestuia, nu mai are deja un rol secundar în viața de zi cu zi a multor oameni, inclusiv a copiilor preșcolari, dar cel mai important, aceste elemente ale lumii digitale au devenit de neînlocuit.

Web-ul astăzi, ca și cel de ieri și cel de mâine se află într-o continuă transformare și metamorfoză care pe cei mai mulți fie îi lasă rece fie îi amețește și îi descurajează în încercarea de a înțelege mai mult.

Copiii însă, se adaptează mult mai ușor și mai rapid la tot ce este nou, sunt curioși din fire și învață jucându-se încă din primii ani de viață.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

1.Bărbulescu G., Beșliu D., (2009), Metodica predării limbii și literaturii române în învățământul primar, București, Editura Corin

2. Blideanu E., Șerdean I.(1981), Orientări noi în metodologia studierii limbii române la ciclul primar. Citit, scris, citire, compunere, București, E.D.P.

3.Calotă I. (2001), Mică enciclopedie a românei corecte (îndreptar de scriere, citire și vorbire fără greșeli), București, Editura Niculescu.

4. Caracostea D.(2000), Expresivitatea limbii române, Iași, Editura Polirom.

5. Cerghit I. (1998), Metode de învățământ, București, E.D.P.

6. Crăciun C.(2007), Metodica predării Limbii și Literaturii Române în gimnaziu și licee, Deva , editura Emia

7. Crăciun C.(2009), Metodica predării limbii române în școală ( ediția a V-  a), Deva, Editura Emia

8. Crețu E. (1981), Îndrumar metodic: Dezvoltarea vorbirii la clasele I, a II-a și a III-a și activități recreative la clasa I, București , E.D.P.

9. Hobjilă A., Didactica limbii și literaturii române pentru învățământul primar- curs;

10. Logel D., Popescu E., Stroescu-Logel E.(2006), Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul primar, Pitești , Editura Carminis

11. Molan V., Peneș M.(1983), Metodica desfășurării orelor de compunere – expunere la ciclul primar, București, E.D.P.

12. Necula O.(1969), Organizarea și desfășurarea lecțiilor de expunere – compunere la clasele I – IV, București, E.D.P.

13. Norel M., Sâmihăian F. (2006), Didactica limbii și literaturii române II, Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru Învățământul Rural.

14. Parfene C.(1980), Compozițiile în școala, București, E.D.P.

15. Serdean I.(2000), Didactica limbii române, București, Editura Teora

16. Ungureanu A. (2003), Metodica studierii limbii și literaturii române, Iași, Editura AS ' S      

II. Articole

1. Cărăușu L. (2003), Concepte ale modelului etnometodologic în analiza conversațională cu aplicație la limba română, în Limba și literatura română în spațiul etnocultural dacoromânesc și în diaspora, volum îngrijit de Ofelia Ichim și Florin-Teodor Olariu, prefață de Dan Mănucă, Iași, Editura Trinitas.

2. Haja G.(2003), Menținerea identității prin limbă: instrumente și resurse lingvistice în format electronic, în Limba și literatura română în spațiul etnocultural dacoromânesc și în diaspora, cit. supra.

3. Secrieru M.(2003), Actorii câmpului universitar și Internetul ca spațiu național și internațional de promovare a limbii române, în Limba și literature română în spațiul etnocultural dacoromânesc și în diaspora, cit. supra.

4. Zelca M. (2003), Păstrarea identității naționale. Comunicarea prin Internet, în Limba și literatura română în spațiul etnocultural dacoromânesc și în diaspora, cit. supra.

III. Internet

https://dexonline.ro

https://emalascoala.blogspot.com, accesat în data de 17.05.2016

https://zooland.ro