Abordarea Metodologica a Fabulei Invatamantul Primar

Abordarea metodologică a fabulei în învățământul primar

Cuprins

I Fabula

„Chiar dacă n-ai, tot n-are-a face / a fost unul dintra-i tăi / că sunteți toți la fel de răi / de la ciobani pân la dulăi / și nu-mi dați pace! / Dar mă răzbun, ai înțeles?…” (Lupul și mielul – Jean de la Fontaine)

1.1 Fabula – creație epică în versuri

Genul epic este unul dintre genurile literale principale ce cuprinde diverse tipuri de narațiuni atât în versuri cât și în proză. Desfășoară cititorului caracterul și moral și fizic, relațiile cu mediul și cu societatea ale protagonistului, într-un mod cât mai obiectiv – încercând să portretizeze o față cât mai reală și aproape de adevăr a lumii, a întâmplărilor povestite. Genul epic este specific perioadei Evului Mediu (apx. între 476 și 1453). În acest timp are loc formarea și distingerea ca popoare separate a statelor europene, printre care și statul român. Societatea medievală își răsfrânge specificul și asupra culturii și literaturii acelei vremi; astfel apar numeroase opere atât cu caracter religios cât și laic, având ca personaj principal cavalerul. Perioadă plină de războaie, evul mediu a dezvoltat o literatură a faptelor, a evenimentelor, adică o literatură epică. Printre operele specifice acestei epoci, pot fi enumerate și: Cântecul Nibelungilor, Cântecul lui Roland, Cavalerul Lancelot etc. Modalitatea predominantă de expunere a genului epic, este narațiunea – creații literare bazate pe narator și narațiune.Cuprinde următoarele specii literale:

Romanul este o specie a genului epic, are o poveste mai complexă, iar acțiunea acestuia se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp; romanul se împarte de obicei pe capitole. Acțiunea acestuia poate fi atât narativă cât și autobiografică. Basmul, are o întindere mai restrânsă, personaje fabuloase și întâmplări fantastice. Prin contrast fabula, deasemenea specie a genului epic, tratează diferite probleme de moralitate prin personificarea animalelor, plantelor etc. cu scopul de a îndrepta aceste tendințe. Fabula poate să fie atât în versuri cât și în proză; are caracter satiric sau comic.

Fabula este pritre cele mai vechi specii literale și este de origine populară. Fabula își are (o posibilă) originea în antichitate, încă de pe vremea în care oamenii practicau vânătoarea ca o necesitate. Aceștia aveau obiceiul de ași înfrumuseța armele de vânătoare cu diverse chipuri de animale sau păsări – se credea că astfel le va folosi (animalelor) forța și le va învinge. În urma acestor practici, s-au format numeroase povestioare cu caracteristici specifice firei fiecăruia. Deși apariția fabulei ar putea determinată ca fiind de oriunde, unii specialiști o plasează predominant în Orient, India. De unde vin și majoritatea motivelor întâlnite la fabuliștii din europa (cum ar fi: vulpea=viclenie, leul=vitejie etc.) cel mai important și printre cele mai vechi monumente fabuliste este Panciatantra, o serie de povestiri legate între ele pe tema prieteniei; din care provine și Broasca țestoasă și cele două rațe sălbatice a lui La Fontaine. Panciatantra a fost tradusă în mai multe limbi, printre care și în siriană, arabă, ebraică și latină;. Prin traducerea, de către Anquetille, în latină a acesteia, La Fontaine a făcut cunoștință cu Panciatantra – părinte a fabulei Europene. Se spune că cel care a adus fabula în Grecia a fost tot un oriental, frigianul Ӕsop – însă după unii, acesta nu a fost decât o fantasmă, o născocire a rațiunii populare. Potrivit legendei Ӕsop a fost contemporan cu Solon și Croesus, iar în lucrarea sa Phaidon, Platon precizează că Socrate în închisoare se distra să pună în versuri motivele fabulei lui Esop.

Folosirea animalelor în fabule, ca simbol al multitudinilor de caracteristici ale oamenilor, conform lui Van Ikim nu e surprinzătoare. Animalele sunt un fel de extratereștrii, spune acesta, unele privesc printr-un spectru diferit de al nostru, altele au capacitatea de a distinge diverse unde sonere, diferit de noi, altele folosesc, ca nutriment, substațe care pentru noi ar fi toxice. Sunt extratereștri, însă acestea trăiesc în mijlocul nostru și noi interacționăm cu ele – de multe ori cu bucurie, alteori chiar cu dragoste. Prin urmare, nu e surprinzător că, în ficțiunea științifică și cea fantastică, de multe ori autorii se folosesc de acești extratereștri-printre noi.

Și totuși, care este motivul pentru care fabuliștii au ales animalele ca simbol al diverselor tipologii de oameni? Pentru a exprima multitudinea pornirilor noastre, ca oameni inteligenți, cu capacitatea de a gândi și de a discerne între moral și imoral? Care este legătura dintre noi? Unde se face conexiunea dintre animal – ca ființă condusă de instinct – și om – ființă cu capacitate de distingere și de raționament?! Personificarea animalelor prin darul vorbirii, rațiune sau prin interacționarea acestora cu oamenii dintr-o perspectivă de egalitate dintre aceștia?! Animalele fabuliste explorează principii etice și morale din prezent, dar și din trecut cu posibile raționalizări într-un viitor abstract al omenirii.

Alegoriile ce privesc relațile dintre animal-om, foarte des se axează pe diferențele contrastante dintre aceștia, cum ar fi: care sunt diferențele dintre om și neom, dintre domestic și sălbatec , între om și monstrul dinlăuntru, inteligență și sentimente, inteligență și personalitate ș.m.d. și nu în ultimul rând ce sau care este acel lucru ce ne face oameni, care ne distinge de animale, de o viață condusă de instincte?! Unul dintre aceste motive ar putea fi simplul fapt că suntem încântați de umorul pe care aceste povestioare îl conțin. Prin urmare, povestioarele ce privesc interacțiunea dintre om-animal, ce au un mesaj serios, deseori conțin diverse nivele de satiră, parodie sau ironie. Caracterele non-umane, deseori primesc un rol de tovarăși și protectori ai omului, sau roluri ca protagoniști sau antagoniști ai povestioarei respective. Iar, animalele, ca și creații literare de multe ori evocă imagini și emoții foarte tipice tipologiei simbolizate. Un alt motiv în alegerea animalelor ca protagoniști în fabulele noastre (omului) fanteziste, ar putea fi familiaritatea noatră cu aceste vietăți; câinii, caii, pisicile au o lungă istorie alături de om, la picioarele acestuia, ca paznic, ca străjer al acestuia. O altă posibilă motivație în această alegere, este faptul că o pișcătură moralizatoare este mai bine primită dacă vine de la un animal drăguț și frumos, cu care cititorii se pot identifica mai ușor.

Revenind la fabula, ca specie a genului epic, în versuri sau proză, precizez că literatura versificată presupune cel puțin două tipuri de contexte: un context explicit (sau contextul lingvistic sau extralingvistic) și un context implicit (contextul situațional sau mesajul lingvistic individual al emițătorului). Existența relației dintre emițător – persoana care emite un mesaj (în cazul fabuei, autorul acesteia) – și receptor – persoana care receptează mesajul (în acest caz, cititorul), poate duce inevitabil la probleme de receptare și înțelegere diferită și eronată a mesajului (care s-a vrut a fi) transmis. Luând ca exemplu următoarea fabulă scrisă de M. Breslașu:

Morală fără fabulă

„E vorba de-oricine

…afară de mine!”

Așa este omul !

Refuză pilula !

Contestă simptomul

face ipoteze

…și-i veșnic dispus

să-și fure căciula

să nu aibe musca

pe ce să se așeze !

Aceste versuri, publicate în Antologia Fabulei Românești, consider că subliniază foarte clar diferența și discrepanța dintre mesajul transmis de autor și și mesajul receptat de cititor. Prin urmare, diferența dintre dorința și intenția emițătorului de a transmite un mesaj, de atenționare (de obicei) și de a încerca îndreptarea unor obiceiuri negative, imorale a omului de azi, a receptorului și receptarea de către acesta a mesajului. După cum explică mai departe Breslașu, cum se naște morala fabulei: Sunt mulți – și nu numai copii! – fervenți lectori de Esopii care nu văd TÎLCUL noului în spatele eroului (al personajului – ales să dea îchipuirii ghes…) ci, din păcate, par să-i cate moralei baștina și spița cum spune, pudică, mamița: în însuși ciocul unei berze, sub însăși frunza unei verze!Cu alte cuvinte, posibilitatea ca cititorul fabulei să interpreteze morala fabulei după bunul său plac, chiar ajungând la născociri fabuliste ale moralei acesteia. Și totuși, existența celor două interpretări și aspecte contextuale, explicite și implicite, formează împreună o unitate în care au loc diverse influețe complexe pe o axă spațio-temporală.

Înaite de a ajunge la ce este sau mai exact care este fabula în versuri, consider că este necesar explicarea versului. Ce este versul? Ce presupune versificarea unui text și ce condiții trebuie aceasta să îndeplinească pentru a putea fi considerată fabulă în versuri? Conform webdex.ro, vers sau versuri, este: unitate prozodică elementară, alcătuită dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme și determinată fie de cantitatea silabelor, fie de accent, fie de numărul silabelor; fiecare dintre rândurile care alcătuiesc strofele unei poezii; p. ext. (la pl.) poezie – din fr. vers, lat. versus.Versul face parte dintr-un text, un rând dintr-o poezie, alcătuit dintr-un șir de cuvinte care sunt așezate într-o formă anume.

Abraham Arouetty, afirmă în prefața volumului său de fabule în versuri, că fabula, ca formă literară este foarte flexibilă și precizează că aceasta are formă atât în proză cât și în versuri, folosind toate formele lingvistice existente. Prin alegerea de a scrie fabule în versuri, Arouetty consideră că astfel nu a fost nevoit să urmeze numeroasele interdicții și reguli ce i-ar fi putut pune granițe creațiilor sale; fabula nu are astfel de restricții, nici cu privire la formă, nici la structură. Șiretenia, pregața și arta cu care se prezintă fabula, combinate cu ritmuri simple și reale este tot ce are nevoie autorul să creeze o fabulă.

Printre autorii care au scris fabule în versuri sunt: Gheorghe Asachi, Ӕsop, Babrius, La Fontaine, Fedru, Vasile Alexandri, Anton Pann etc. în continuare voi urmării să prezint câțiva dintre acești autori, împreună cu fabulele acestora:

Babrius – un fabulist cu un trecut misterios și în mare parte necunoscut, acesta ocupă un loc important în literatura fabulistă. Culegerea de fabule ale acestuia s-a aflat prin adunarea, a diverselor rămășițe de fabule, din mai multe locuri. Bentley, indică urme din niște rămășițe a unei părți din colecția acestuia – într-o dizertație, care a lăsat loc unor controverse cu privire la Epistolele lui Phalaris. În 1776, Tyrwhitt, a urmărit aceste rămășițe de fabule, colectându-le pe parcurs, împreună cu alte fragmente ale lui Babrius din Grammarians și alte versuri din manuscrisele lui Ӕsop aflate în Badleian. În 1844, Minoide Manos a găsit, printre alte opere literale, pe Muntele Athos, un manuscris aparținând lui Babrius. Călugării, care dețineau acel manuscris, au cerut un preț foarte ridicat pe acesta, iar Manos a refuzat să-l cumpere, în consecință doar o copie a acestuia a ajuns la Paris. Acesta, se presupune, că ar data din secolul al X-lea, astfel s-ar putea confirma perioada în care a trăit Babrius și ar reprezenta un pas mai aproape de a descoperii cine a fost el cu adevărat. În prefața cărții sale, Cornwell, infirmă afirmația lui Boissanade, prin care acesta presupunea că Babrius ar fi fost roman, și își susține această negație prin scoaterea în evidență a faptului că, Babrius, cunoștea foarte bine limba și literatura greacă, avea cunoștiințe de istorie, cunoștea instituțile politice, mitologie, geografie etc. – în esență, toată cunoașterea acestuia, se baza pe cultura și societatea elenă. Bergk, îl plasează în jurul anului 250 î.e.a., însă Tyrwhitt, consideră că Babrius a trăit nu cu mult înainte de era augustină. Însă adevărul este că Babrius, a fost pentru prima dată citat în anul 207 e.a. de către Dasitheus Magister.

Ca monstră a fabulei babriusiene, voi reda mai jos acțiunea fabulei The fisherman piping: piping: un pescar cântând la condute, spera că astfel va prinde mai mulți pești, însă când a obosit peștii nu au mai venit, a încercat din nou, și de data aceasta a prins, în timp ce plasa își curăța, a strigat furios: „Dansați fără muzică acum, dacă ați fi fost înțelepți / ați fi dansat dinainte pe melodiile mele!” Morala care o dă Babrius este că „Indiferența este adesea un joc pierdut / dar când îți atingi scopul spre care aspiri / atunci îți este timpul să blamezi și să ridiculizezi”. Altfel spus, atunci când te aflii într-o poziție de putere, sau de superioritate (crezi că) îți permiți să-i ridiculizezi pe cei de mai jos, uitând de bârna din ochiul tău.

Ӕsop – deșii Ӕsop nu a scris fabulele într-o formă versificată, am considerat corect ca o scurtă prezentare a lui să fie inclusă în această listă. După cum chiar Fedru afirmă în opera sa Fabule, în Prolog 1, pagina 43: Ӕsop aceste teme ne-a adus / Iar eu în versuri iambice le-am pus / Ce merit are cartea?… Vrea să-ndrepte / Prin râs și prin povețe înțelepte … . O parte, consideră că Ӕsop ar fi fost un sclav din Grecia, care, pentru ași ușura traiul, și monotonia vieții, el ar fi inventat aceste fabule. Nu este sigur dacă întradevăr Ӕsop a creat aceste povestioare cu tâlc, însă adevărul este că povestioarele cunoscute ca Fabulele lui Ӕsop, au avut un mare impact în lume și sunt atât de iubite încât au fost repetate din nou și din nou, timp de mii de ani. Multe din zicătorile cunoscute astăzi, își au originea în aceste fabule, printre care și Nu îți număra puii înainte ca aceștia să fi ieșit din ouă, sau mai cunoscut la noi, Nu prinde pești înaintea sacului – adică nu te bucura dinainte de ce ar putea să se întâmple, s-ar putea să ai o surpriză, și nu una plăcută

La Fontaine – conform cunoscuților lui La Fontaine, acesta a fost foarte diferit în realitatea socială față de cea intelectuală. „După fizionomie, nu i-ai fi ghicit niciodată talentul. Un surâs de prostănac, un aer greoi, privirea mai întodeauna stinsă, nicio ținută. Rareori începea vreo conversație și, de obicei era atât de distrat, încât habar n-avea de ce vorbeau ceilalți…” afirmă Abatele d’Olivet despre el. La Fontaine apare ca fiind un timid, ca având o personalitate specifică visătorului și o persoană care preferă viața interioară, închis; însă tot Abatele d’Olivet spune despre el că în momentul în care se purta o discuție a cărui subiect era de interes personal „…Atunci se înflăcăra de-abinelea, îi scânteiau ochii, era La Fontaine în persoană și nu mai o fantomă care-i luase doar chipul”. O altă mărturie cu privire la caracterul schimbător îl face și un alt contemporan „Nu mai era un visător, ci un om care vorbea mult și vorbea bine… plăcerile mesei el le sporea prin veselie și vorbele sale de duh…”.

Prin urmare, fabula este o creație literară epică în versuri sau în proză, cu dimensiuni (de obicei) reduse. În fabulă se critică diverse defecte ale oamenilor care în text sunt puse pe seama animalelor sau plantelor, având ca scop îndreptarea acestora în receptorul mesajului. Fabula este alcătuită din (în general) două părți: partea în care se relatează povestea propriu-zisă, acțiunea și partea în care se prezintă morala textului respectiv.

1.2 În căutarea unei definiții

Generic vorbind, fabula este o specie literară în care autorul critică sau satirizează trăsături negative și defecte omenești, unde toate acestea se pun pe seama animalelor prezente în text, cu scopul de a îndrepta unele caracteristici umane. Fabula are atât narator, acțiune cât și personaje; textul acesteia este alcătuit din două părți principale și importante: prima parte care cuprinde povestea alegorică și a doua parte ce cuprinde morala fabulei, atât explicită (formulată separat de către autor) și implicită (ce reiese din textul fabulei). Acțiunea este scurtă și concentrată pe un singur aspect din viața protagonistului; încadrarea spațio-temporal al acestei acțiuni este foarte vag conturat. Nu în ultimul rând, universul uman, la fabulă, este înlocuit de cel animal, al necuvântătoarelor.

Conform webdex.ro, fabulă / fabule – scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală (ex. minciună). Preluat din Noul Dicționar Explicativ al Limbii Romane – NODEX, fabula este o creație literară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate unele moravuri umane prin procedeul personificării / Povestire în care elementele imaginare nu se disting de cele reale.

Inițial fabula a fost sub forma unei mici povestioare ce aveau ca personaje principale animalele sau plantele, care aveau, însă, întodeauna o învățătură, pildă sau un tâlc în textul prezentat. Basmele în care protagoniștii sunt animalele, pot fi considerate baza fabulelor, însă aici, odată cutrecerea timpului animalele au devenit simbolice ale defectelor și calităților omenești. De exemplu, vulpea e cunoscută pentru viclenie; după cum Fedru arată în Vulpea și Țapul, pagina 159. O vulpe cade într-un puț de unde nu poate să iasă, un țap însetat văzând-o în acolo, o întreabă daca apa e bună acolo, vicleana vulpe socotind ea bine îi răspunde-ndată că apa e învigorantă:

„Prietene, coboară! E-o apă care-atât îmi place,

Că beau mereu și nu mă satur, așa plăcere mare-mi face…”

Ascultând de vulpe, țapul sare-ndată în puț, iar vulpea folosinduse de acesta, îi sare-n spate, în coarne, afară; lăsândul pe acesta cu apa-nfloritoare. Folosind vorbe frumoase și atrăgătoare, vulpea reușește să îl prindă pe țap în capcană, salvându-se pe sine în același timp – folosindu-se de vestita-i viclenie.

În antichitate cele două specii literare, basmul și fabula, erau cunoscute sub aceeași noțiune, nefăcându-se o diferențiere precisă între acestea. B.P. Hașdeu, afirmă că fabula este „o aplicațiune didactică sau etică a particularității luate din basm…, un produs al basmului, o mișcare a lui”. Quintilianus face o afirmație asemănătoare despre fabule, cum că acestea i-ar aminti de poveștile din copilărie, urmează deaproape poveștile copilăriei, spune acesta. Însă, odată cu trecerea timpului și solidificarea fabulei ca specie literară, aceasta se distanțează de basm conturându-și propria simbolistică, și caracter moralizator. Datorită specificului fabulei prin care realitatea adevărului este formulată în mod metaforic, specia literară a fost de multe ori un mijloc ascuns de a ataca. După cum chiar Grigore Alexandrescu arată în opera sa Epistolă către D.I.V., 1957:

„Atunci când în elegie destul nu poci să vorbesc,

Și s-arăt fără sfială toate câte socotesc,

Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea

Și-mi rîdică cu lesnire sarcină oricît de grea.

Lupii, urșii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,

Adevăruri d-un preț mare, cînd le poruncesc, ei spun.

Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,

Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim.”

Spre deosebire de celelalte specii literale, fabula arată foarte clar că scopul acesteia este bine definit – acela de a dezvălui o învățătură sau un tâlc a lumii înconjurătoare. Caracterul educativ al acesteia este foarte important în constituția fabulei; acesta determină acțiunea personajelor și chiar dreptul la existență a acesteia ca gen literar. În trecut, fabula era trecută la genul didactic – în special și în esență recunoscută ca având caracter și scop educativ.

În trecut fabula era pusă, conform statisticilor hegeliene, în genul didactic, la un loc cu zicala și proverbul. Avea caracter obligatoriu tezist și ostentativ – concluzia acesteie era fie sub formă de morală, fie aceasta era implicită în textul fabulei. Împreună cu comedia, aceasta era considerată, principala manifestare satirică a timpului, din zona comicului existent în perioada formării literaturii moderne.

Primul care a încercat o definire a fabulei a fost Aphtomis din Antiohia (cca. 350 î.e.a.), în care el spune despre aceasta că: „ este o vorbire plăsmuită, destinată a arăta adevăr prin diferite chipuri”. Astfel, spune M. Lungu, fabula devine o defilare de măști grotești, de carnaval; chiar stilul și specialitatea acesteia arată caracterul iregulat al fabulei – Ӕsop, sclavul pocit, devine izvorul înțelepciuni umane. Întradevăr, multitudinea fabulelor existente astăzi, prezintă o enormitate de măști simbolice ce ne reprezintă într-o oarecare măsură pe noi ca oameni. Care, însă, în același timp prezintă o multitudine de povești și de povețe pe care, noi ca receptori ai acestora avem tendința de a refuza acest / aceste adevăruri ca fiind adevărate și aplicabile chiar pentru noi, pentru propria noastră viață și al nostru stil de trai. Astfel aceste fațete prezente în fabule nu sunt altceva decât multiplele fețe de care omul se folosește zilnic în societatea modernă. Iar prin faptul că un sclav pocit, a reușit să devină o sursă de inspirație și de control a cuvintelor înțelepte, a zicalelor proverbiale, fabulele arată un caracter înălțător și și suficient de flexibil pentru a acomoda tot feluri de indivizi.

În Fabulele după Ӕsop, Gerhard von Minden (1270 e.a.), afirmă despre modalitatea și valuarea educativă a speciei literare că: Animalele vorbesc, deși nu-i adevărat ce se întâmplă, ne dau învățătură. Altfel spus, von Minden recunoaște că întâmplarea prezentată într-o fabulă sub diferite nume și cu diverse personaje, este o minciună, însă și dintr-o minciună poți să înveți ceva – ne dau învățătură, spune el.

Deosebirea dintre fabulă și alte specii literale, cum ar fi parabola, basmul, snoava etc. nu s-a făcut nici până în secolul XVI. „În veacul al XVII-lea teoretic fabula este prezentată ca o specie creată pentru învățătura morală, fără valuare literală”. De altfel, fabula este văzută ca fiind o specie literară menită copiilor și oamenilor din popor, a maselor care (se considera) nu erau cultă. O scriere în care comedia trebuia să răsune de veselie și glume, creând astfel o atmosferă specifică acestei specii. „Am considerat” afirmă La Fontaine „că aceste fabule sunt cunoscute de toată lumea, nu aș face nimic dacă nu le-aș înoii prin câteva trăsături care să trezească gustul pentru ele. Ceea ce se cere astăzi este noutate și veselie. Nu numesc veselie, tot ceea ce provoacă râsul, ci un anume farmec, un aer agreabil, care se poate da la tot soiul de subiecte chiar și celor mai serioase dintre ele”. La Fontaine susține că o fabulă trebuie îmbrăcată în diferite culori, schimbată și aranjată în așa fel încât să placă și să ajungă la cât mai multe persoane; nu doar veselia, sau o glumă bună poate să facă acest lucru, ci un anume și distinctiv simț al farmecului.

Lessing, mare fabulist german, precizează că dacă „reducem un principiu etic general la un caz special, dând acelui caz realitate, și dacă compunem dintr-însul o poveste prin care se recunoaște principiul general, atunci acea compoziție se numește fabulă”. Cu alte cuvinte dacă se face o mică povestioară pe baza unui principiu etic general, cunoscut de toți, adresându-l în mod special unui anume caz, atunci ia naștere specia cunoscută ca fabulă. La Fontaine, printre cei mai renumiți fabuliști, își descrie operele prin: (o fabulă e) „O amplă comedie cu mii de vieți în mers / A cărei vastă scenă e întregul univers.” Altfel spus, Fontaine consideră opera sa fabulistă ca fiind o scenă nesfârșită în care personaje și personaje adunate, din întregul univers, joacă pe ritmul impus de el. Spre deosebire, Tudor Arghezi definește fabula într-un mod umoristic, dar în același timp educativ.

Fabulă se cheamă vechea corcitură

Dintre pildă bună și caricatură

O minciună blândă-n care se prefac

Hazurile snoave scurte-n bobîrnac

Încă de pe vremea robului Ӕsop

N-a fost încercată fără tâlc și fără scop,

Și întodeauna de la el încoace,

Ea în loc de oameni, pune dobitoace.

În sfârșit, după cum afirmă Kogălniceanu, în Dacia Literală, fabula a ajuns la modă; iar G. Sion despre fabula din secolul XIX-lea, spune că aceasta era „una scriere de modă. Junele muze cari răsăreau de pe bancele școalelor se grăbeau a se îmbrăca cu haina lui Ӕsop. Docenții începători, în școale și la examene nu recitau decât fabule. Publicul în genere gusta fabula cu predilecție.”

Considerat părintele fabulei universale, Ӕsop a compus numeroase povestioare cu tâlc care au stat la baza fabulelor cunoscute astăzi. Colecția adunată sub numele lui Ӕsop a devenit cunoscută încă din secolul al V-lea î.e.a. amintit chiar și de Herodot, în Istorii; iar Platon afirmă că Socrate se distra în închisoare versificând motivele fabuliste ale lui Ӕsop. Ca monstră a fabulei esopice, am ales Împărțeala leului, extras din Ӕsop’s Fables (trad.aut.): Odată, leul împreună cu vulpea, șacalul și lupul, au plecat la vânătoare. Au vânat și au vânat până când, în cele din urmă au surprins un cerb. Acum a intervenit problema împărțelii vânatului. „Împărțiți în patru acest cerb” a urlat leul; de-ndată celelalte animale au jupuit și împărțit vânatul. Atunci, leul și-a luat locul lângă carcasa cerbului și a grăit judecata: „prima parte este a mea ca Rege al Animalelor, a doua parte este tot a mea ca arbitru, altă parte îmi revine tot mie pentru munca depusă la vânarea acestuia, cât despre a patra parte, aș vrea să văd care dintre voi îndrăznește să se atingă de ea.” „Humph” a răspuns vulpoiul plecând cu coada între picioare, mârâind ușor: poți să împarți munca celor mari, dar nu vei împărți și câștigul.

După cum am văzut, la început fabula era alcătuită dintr-un text urmat de o morală. Corpul fabulei, în acest caz, este format din acțiunea și povestea în sine în care autorul, pentru a scoate la iveală o povață, îndrumă în așa fel personajele sale, încât povestea în sine vorbește despre vicile și tendințele negative ale oamenilor mari, sus-puși. Fabula surprinde un moment în care atunci când e vorba de a munci, de a depune efortul pentru a realiza ceva anume, toți au parte, în special cei mai de jos; însă când e vorba de a lua parte la câștiguri, unii sunt mai egali decât alții. Leul consideră că doar el are dreptul la cerbul vânat împreună cu celelalte dobitoace, aducând, în acest sens, diverse motive neîntemeiate pentru ași susține acest drept. Leul își justifică decizia prin invocarea dreptului de Rege al Animalelor – un drept, care din punct de vedere moral, nu este întemeiat – nu este oare dreptul fiecărui participant la vânătoare să primească o parte din acel vânat? Fiecare participant, mai mult sau mai puțin, și-a avut propria contribuție la prinderea acestuia – vulpea, prin șiretenie; lupul, prin înșelăciune iar șacalul, prin cruzime. Deșii aceste atribuții în mod normal sunt cu caracter negativ, pentru prinderea unui vânat, consider aceste caracteristici ca necesare; atât șiretenia vulpii, cât și tendința de înșelăciune a lupului ar putea fi folosite în aproprierea și prinderea cerbului. Prin urmare, această mică povestioară ilustrează într-un mod grăitor, caracterul pătat al (unor) oamenilor care se află pe scara ierarhică socială cât și economică, mai sus decât alții. Tendința de a înșela (ex. angajații) și de a se folosi de cei mai jos decât ei, a celor de sus, în atingerea unor scopuri bine stabilite.

Quintilian, spunea că fabulele nu erau prea apreciate, având un public loial în special în țărani și în oamenii neinstruiți; adevăr confirmat si de Seneca „Nu o să merg până la a te sfătui să scrii fabule, gen neabordat de scriitorii romani”. Deși acest gen de scriere nu a fost apreciat în perioada respectivă, totuși au existat autori care au recunoscut valoarea fabulei. Ciocârlia și puii ei, a fost folosită de Ennius pentru una dintre satirele sale; Luciliu abordează unele subiecte de fabulă, la fel și Horațiu pentru fragmentele sale – cea mai cunoscută fabulă folosită fiind totuși, Șoarecele de la țară și cel de la oraș. Această specie literară a fost introdusă în Roma de Fedru, el fost cel care i-a stabilit însemnătatea și locul – aceasta devine un mijloc al romanilor de a rivaliza cu preacunoscuta și măreața cultură elenă.

Datorită faptului că după secolul al XVIII-lea, definiția fabulei nu era încă concretizată, iar între fabule, apologuri și parabole nu existau granițe clare, s-au produs numeroase conflicte teoretice. Fabulele erau acele specii în care se puteau găsii animale, plante sau obiecte cu personalitate; personificarea acestora se făcea cu scopul de a atrage atenția cititorului asupra comportamentului imoral sau nedrept al acestuia. Apologurile, sunt cunoscute și se deosebesc prin faptul că în textul lor apar oamenii (nu un reprezentant simbolic, animalul). Nu în ultimul rând, parabolele, recunoscute prin existența unei învățături didactice și prin faptul că acestea preiau o idee abstractă din realitatea lumească. Nu se insistă asupra sublinierii moralei, a tâlcului povestirii, sau a efectului pe care aceasta îl are asupra cititorului.

Herder consideră că un tânăr din fabulă nu învață un comandament general, ci se obișnuiește să deosebească generalul de particular, utilul de inutil, să fie practic și realist și să-și însușească adevărurile fabuliste și învățătura acestora. Deși au existat mulți scriitori care au apreciat noul (nou, prin faptul că a fost recunoscut mai târziu) stil al genului literar epic, s-au aflat și autori care au atacat această specie literară. O imagine negativă a fabulei o subliniază și J.J.Rousseau, ce consideră fabulele lui La Fontaine ca fiind imorale: „Uitați-vă la copii când învață fabule și ve-ți vedea că atunci când este cazul să le pună în aplicare fac aproape întodeauna ceea ce e contrar intenților autorului, în loc să-și corecteze defectele de care acesta vrea să îi videce sau să-i prevină, ei înclină să le placă viciul pe care îl extrag din cusurile altora. În fabula Corbul și Vulpea, copiii își bat joc de corb și iubesc cu toții vulpea; în fabula Greierele și Furnica, credeți că iau exemplu de la cele întâmplate greierului? Nici vorbă că își aleg ca model furnica… Ei își aleg întodeauna rolul frumos”. Este afirmația lui Rousseau corectă? Sunt fabulele un impediment în creșterea corectă a copiilor? Sunt ei atrași de personajele (care se vor a fi) negative și fără simț moral și etic? Dacă, în viața copilului, fabula nu este decât o sursă pentru sublinierea defectelor înăscute ale oamenilor și doar pentru înfrumusețarea acestora, atunci putem să ne punem întrebarea (la fel ca și Rousseau), care este rolul acestora în literatura existentă? Care este scopul acestor versuri și învățăminte iregulate?

Lamartine nu consideră că fabula are o valoare artistică și morală necesară sau importantă în viața și creșterea copilului. „Mă sileau să scriu” spune acesta „să învăț pe de rost fabulele lui La Fontaine, dar aceste versuri șchioape, dislocate, inegale, fără simetrie nici pentru auz, nici pe pagină, îmi făceau silă…”. Pentru Cristian Negoescu, fabula este un principiu etic, concretizat și demonstrat printr-o poveste oarecare.

Prin urmare, deși fabula a avut nevoie de mii de ani (chiar mileni) pentru ași ocupa locul menit în societatea literară și pentru ași dobândi libertatea de cuvântare, ea a rămas în mare parte aceiași; același text în versuri sau în proză care autorul prezintă o situație anume din care reiese o morală, o învățătură pentru cititor. Pe o notă mai veselă, specific fabulelor și fabuliștilor, Tudor Arghezi a încercat o definire în versuri a acesteia:

„Fabula de atunci încoace s-a lărgit cu toate acestea

Soră geamănă cu gluma, păcăleala și povestea

Și o mai lărgim cu voia cititorului și noi

Adunând în cusătură câteva altițe noi

Într-o fabulă dibace, adevărul din belșug

E țesut, în frumusețea graiului, cu meșteșug

Poate fi când poezie, când surâs, când pișcătură”.

La Matte, fabula este o scriere ce se încadrează în mod clar și indiscutabil în sfera comicului; aceasta este un fel de instrucție deghizată în vorbe frumoase și anuzante, care te binedispun și îți dau povață în același timp.

1.3 Clasificări ale fabulei

Universul fabulist, plin de personaje necuvântătoare, este o scriere ce se orientează spre eroul nedreptății. Universul acestuia este în concordanță cu etica și morala fabulistă. Morala simbolică a speciei, este plasată și subliniată, de către Badnar și Breitinger (1722), prin faptul că:

– Stârnește imaginația cititorilor prin șiretenia și carismatica personajelor.

– Fabula ilustrează prin diverse imagini faptul că omul are propriile sale greșeli și îl aduce mai aproape de ale sale defecte de caracter.

– Așa-numita pedeapsă a fabulei, nu este dată direct de autor, ci mai degrabă cititorul este acel care este nevoit să o înțeleagă și să o substragă din textul acesteia.

Fabula este o expresie poetică și filosofică în același timp, reușind să fie înțeleasă de mulțimea maselor, afirmă Vico în Principiile unei științe noi cu privire la natura comună a națiunilor (1725). Iar pentru B.P. Hașdeu, fabula un produs al basmului, o micșorare a acestuia; constituită din aplicații didactice și etice, toate aparținând basmului.

La început, fabula a existat sub formă de text – proză; o mică povestire în care personajele principale erau animale, plante sau obiecte personificate. Aceste mici povestiri întodeauna conțineau o morală, un tâlc sau o pildă relaționată la subiectul abordat. Morala fabulei este de o mare importanță, ea este ceea ce determină acțiunea personajelor – în trecut era țesută chiar în textul acesteia. Cu timpul aceste două blocuri ale fabulei s-au separat, morala devenind un bloc mic la începutul sau la finalul fabulei, evidențiînd fără doar și poate subiectul și intenția fabulistului. Foarte concentrată, morala fabulei se apropie de proverb sau chiar de maxima populară. Fabula modernă, adică fabula în versuri, a fost foarte răspândită în perioada iluministă, când apar reprezentanți de seamă al acestui tip de scrieri în toată Europa. Printre reprezentanții acestei perioade, au fost și J. Gay – Fables, 1729-1738; T. De Yriatra – Fábulas literarias, 1782; A. Bertoli – Favole, 1785 etc.

Două mari categorii ale fabulei sunt cel ce se împart în scrieri în proză sau scrieri în versuri. Reprezentanți ai acestor două mari categorii sunt Ӕsop – considerat părintele fabulelor – ce a scris mici povestioare cu caracter moralizator și în același timp dojenitor față de cititor; și La Fontaine – considerat unul dintre inițiatorii scrierilor fabuliste în versuri. Leul și șoarecele, fabulă în proză, prezintă povestea unui leu și ajutorul pe care acesta îl primește de la șoarece. Fabula se prezintă astfel: odată, când leul dormea, un șoarece pe spinarea sa se plimba. Leul s-a trezit curând, laba peste șoarece punând, deschizându-și marea gură să-l ia dintr-o-mbucătură. „Iartă-mă, oh, Rege”, a strigat micul șoarece „iartă-mă de aceasta dată, nu voi uita niciodată acest lucru! Una din zilele acestea s-ar putea să-ți întorc favoarea”. Leul a fost atât de uimit de ideea de a primi ajutor de la un șoarece, încât și-a ridicat laba și i-a dat drumu acestuia. După un timp, leul a fost prins într-o capcană, și vânătorii, dorind să-l care viu la rege, l-au legat de un copac, în timp ce au mers să caute un vagon. Chiar atunci, micul șoarece se întâmplă să treacă pe acolo, și văzându-i pacostea regelui, a mers și repede a ronțăit legăturile Regelui Animalelor. „Nu am avut eu dreptate?” zise șoarecele. Și morala acesteia, pusă separat de text, este că prietenii slabi, se pot dovedi a fi prieteni extraordinari. Spre deosebire de fabulele în proză, tot mai rare în perioada modernă, scrierile în versuri au o anume cadență și un ritm mai ușor ochiului și urechii. Și totuși, fabulele în versuri, sunt diferite de poezii și de poeme, ele nu țin cont de interdicțile impuse poeziei.

Broasca și Boul

Văzând pe pajiște un Bou

voinic, o Broască oarecare

– cam de mărimea unui ou –

se opintea s-ajungă și ea cât el de mare.

– „Suratelor, le spuse, luânduși-l model,

mai am, mai am, mai am nițel s-ajung cît el?”

– „Mai ai!…” – „Și-acum?…” – „Tot ai!…!

– „Mai sînt departe?…”

– „Ești, surioară dragă, tot pitică…”

S-a mai umflat o dată, pe viață și pe moarte,

și a plesnit ca o bășică.

Au cîți, cuprinși de chinurile grijii

de-a fi mai breji, nu-și ies și azi din minți?

Nu țin să aibă soli atîția prinți?

Burghezi-și fac palate. Vor paji mai toți marchijii…

Prima clasificare care s-a făcut, a fost în jurul anului 300 e.a., de către Aphthanius, care a detașat fabulele în: fabule care surprind omul, umanul; fabule care surprind creaturile necuvântătoare; și fabule care le combină pe cele două. Herder, clasifică fabulele, din punnct de vedere al scopului acestora; așadar acestea sunt împărțite în trei categorii: a. Cele care sunt create specific pentru determina cititorul să asculte la logică, la motive; b. Cele care au ca scop, inducerea unor reguli cititorilor dispuși să asculte; și c. Cele care au ca scop evidențierea efectului unui șir de circumstanțe, soarta sau șansele vieții. Pentru Beyer, acest tip de scrieri literare pot fi atât serioase cât și amuzante. Gotschall, le împarte deasemenea în epigrammatische (cele care au un caracter înțepător, caustic, satiric) și humoristiche (care țin de genul umoristic, comic sau hazliu) – în același timp făcând o distincție clară între fabulele lui La Fontaine și Ӕsop.

Lessing, clasifică, mult discutata fabulă, în trei mari părți clare:

Vernünftige – aici se clasează fabulele care sunt posibile și necondiționate de anumite reguli restrictive. La această categorie, definiția admite și povești ilustrate, deși acestea în niciun caz nu sunt fabule. Luând ca exemplu, Jack și vrejul de Fasole, Amy Weinstein, încearcă să arate legătura clară dintre fabulă și basm – basmul în imagini. „Fabulele, la fel ca și basmele, sunt povești de demult. Relatate de către animale cuvântătoare, ele (fabulele) se axează mai curând pe bunul simț și moralitate, decât pe magie” (cum fac basmele).

The sittliche – acele tipuri de fabule ale căror acțiune poate fi posibilă doar după ce anumite reguli au fost îndeplinite. La această parte, Lessing, adaugă două subclase: a. the mythische – în care se găsesc personaje ireale; b. hyperphisiche – unde caracterele, deși sunt reale, au anumite proprietăți supraumane.

A treia parte este alcătuită din fabule care aparțin atât atât primei clase, cât și celei de a doua parte. O parte este alcătuită din personaje mitice, o parte necondițioată, iar cealaltă parte cu personaje cu puteri supraumane.

Revenind la prima parte a clasificării lui Lessing, Ellwood Smith, o consideră extrem de libertină, prin faptul că admite, pe lângă obișnuitele fabule, și alte povestioare cu tâlc. Rezumând aceste clasificări, Ellwood afirmă că: a. fabule în care toate personajele (sau doar o parte), și locul și acțiunea au caracter simbolic; b. unde doar personajele și locul au caracter simbolic, în timp ce acțiunea acesteia are caracter tipic uman; c. în care doar acțiunea este cu caracter simbolic, iar locul și personajele sunt creaturi tipic umane.

Th. Speranția, deasemenea clasifică fabulele în diverse clase și categorii. În primul rând sunt fabule satirice – cum sunt cele ale lui Heliade Rădulescu; Corbul și Vulpea de exemplu: acest corb, învățând de la străbuni, de vulpe să nu asculte, sta pe o creangă și își mânca cina – o bucată de caș. Vulpea iese și ea de îndată și începe a-l linguși „Jupân Corb?…o! plecăciune!… / O, Doamne! Ce frumusețe! / Ce pasăre! Ce minune! / Ce splendoare! Ce mândrețe!…” însă corbul nu se clintii, și nici nu o băgă în seamă. Văzând acestea vulpea, mai tare se linguși, însă corbul tot nimica. Morala? „Dacă știi că de demult / Din punga celor ce-ascult / Lingușitorii trăiesc / Să-ți spun și eu una, iată: / Că cei ce-au mințit odată / Anevoie mai trăiesc”. A doua categorie de fabule, sunt cele apologice – Gh. Asachi a scris acest gen; un exemplu fiind Corbul și Vulpea – corbul fălos, stă într-un copac cu o bucată de caș furat în cioc. Vulpea văzându-l, imediat începe a-l lăuda, iar acesta de fălos ce era, a căscat ciocul să cânte iar bucata de caș i-a căzut brusc din cioc, direct în gura vulpii. A treia categorie, Speranție, o pune ca fiind fabulele anectodice, ca cele scrise de Krâlau. Iar, din punct de vedere al finalității fabulei, ele sunt clasate în fabule politice și sociale. Fabule politice se găsesc la Grigore Alexandrescu – cum ar fi Toporul și pădurea. A fost odată un țăran care la pădure s-a dus cu un topor fără coadă. A încercat el ce a încercat să taie lemne, însă fără succes, el a plecat înapoi acasă. Morala acestei fabule este „în fieșce țară / cele mai multe rele nu vin de pe afară, / nu le aduc streinii, ci ni le face toate / un pământean d-ai noștri, o rudă sau un frate”. Asachi, vrea să sublinieze cu această micuță fabulă că dacă țăranul ar fi avut coadă la topor, ar fi reușit să taie pădurea – coada de la topor ar fi fost din lemn, din pădure, cu alte cuvinte o rudă sau un frate a copacilor din pădure. Și nu în ultimul rând, fabulele sociale – Câinele și cățelul – toți suntem egali… însă uni sunt mai egali decât alți.

1.4 Personaje ce traversează vecurile

1.4.1 Vulpea și măștile ei

În fabule, vulpea e cunoscută – în special – pentru viclenia de care dă dovadă în interacțiunea cu celelalte personaje. Un exemplu elocvent al acesteia este și fabula Corbul și Vulpea, unde corbul este păcălit de către vulpe – rezultând fiind că acesta își pierde bucata de caș pe care o ovea în cioc; scopul vulpii fiind tocmai acesta: de a mânca ea cașul. Un alt bun exemplu în această privință este fabula lui La Fontaine, Vulpea, Lupul și Calul. În acest text, o tânără vulpe împreună cu un lup, se pitesc tiptil să-l vâneze pe cal. Ajunși lângă acesta, vulpea îl întreabă de nume, însă calul îi răspunde că e „scris pe talpa mea de un cizmar…” Drept răspuns vulpea se ferește, scuzându-se că nu știe a citi, însă părinții lupului „boieri, ce vrei! L-au învățat din tinerețe…” Fălos lupul de lauda ce i se aduse, se apropie de cal, de copita acestuia mai exact, pentru a citi, însă calul repede l-a pocnit „lăsându-l jos, lungit, hodorogit.”

Înainte de a continua cu existența vulpii fabuliste, mă voi întoarce la existența vulpii în natură. De ce este chiar ea simbolul vicleniei și istețimii umane, reprezentate în fabule? De ce a fost aleasă vulpea ca reprezentant al șireteniei omului și nu un alt animal? De exemplu pisica. Pisica poate fi considerată un animal viclean (pe lângă faptul că este foarte pretențioasă); de ce nu este aceasta simbolul vicleșugului omenesc în literatura fabulistă? De ce, după atâția ani de viețuire alături de om – la brațul omului – a pisicii, a fost vulpea – un animal sălbatic și dăunător gospodăriei omului – cea mai bună reprezentare a eului omenesc? Este posibil ca, luând în calcul chiar aceste atribuții ale sale – unele mai puțin bune, altele și mai puțin pozitive – ca fiind chiar echivalentul omului? Poate chiar faptul înșelării și egoismul egocentric al vulpii sunt ceea ce ne caracterizează pe noi ca oameni, ca personaje în piesa vieții care, jucând un rol unde atingerea scopului prin orice mijloace, este chiar eul nostru interior?!

Vulpea în natură se încadrează în clasa mamalia, ordinul carnivore și aparține familiei canidae. Este răspândită în toată lumea, de la japonezi până la africani, și de la indieni până la liberaliștii americani – cu excepția Antarticii. Sunt foarte buni vânători, au o rezistență foarte bună și un simț al mirosului foarte bine dezvoltat, de care se folosesc în urmărirea prăzii pe distanțe lungi; la fel și simțul auditiv îl au foarte bine dezvoltat. Vulpea este un animal oportunist, care se folosește de orice situație pentru a-și atinge scopurile, și foarte adaptabil – de la traiul din sălbăticie, până la supraviețuirea în ghetourile aglomerate a orașelor. Deși aceasta preferă un anumit tip de nutrient, la nevoie consumă orice – încă o dată dovedind capacități de supraviețuitor și de adaptare. Din punct de vedere social, vulpea este flexibilă: preferă traiul singuratic; însă nu de puține ori a putut fi observată trăind în perechi. Într-un cadru asemănător se află și pisica. La fel ca și vulpea, aceasta are nevoie de un spațiu larg de vânătoare, însă spre deosebire de vulpe aceasta (pisica sălbatică) este strict carnivoră. Simțul mirosului le este bine dezvoltat, cu ajutorulu acestuia pisica comunică și tot prin miros, ele își marchează teritoriul. La vânătoare, pisica, se bazeaz însă mai mult pe simțurile vizuale și auditive, decât pe cele olfactive – cu toate acestea, cu reflexe superioare, pisicile sunt niște prădători de primă clasă (printre cei mai buni vânători).

După cum am prezentat mai sus, la fel ca și vulpea, pisica este un vânător de primă clasă cu un acut simț al direcției și a-l țintei sale, însă probabil marea diferență dintre cele două este incapacitatea pisicii (cea sălbatică, în special) de a se adapta mediului în continuă schimbare. Mai exact inabilitatea acesteia de a tranzitata de la o situație la alta într-o clipă, și de la un mediu la altul. Revenind la vulpea în universul fabulist – în cultura omului – vulpea este adesea asociată cu înșelătoria. Însă, în simbolistica animalieră vulpea poate deasemenea desemna prezența unui ghid, a unui profesor. Prezintă o adaptabilitate fenomenală, și o istețime ieșită din comun – vulpea în unele culturi este văzută și ca un animal înțelept. Alte capacități ale vulpii în credințele populare sunt: atenție constantă, istețime (vede dincolo de suprafață, de înșelăciune, sau descoperă destul de ușor capcanele), abilitatea de ași descoperii drumul, de a nu se pierde, activitate nocturnă etc.

Vulpea apare ca personaj principal în numeroase fabule, unele mai cunoscute ca altele. Să luăm pentru început o fabulă în care vulpea este un personaj ce prezintă istețimea-i înăscutăm, Vulpea, lupul și calul. „O vulpe tinerică, dar isteață…” așa începe această fabulă, portretizând încă de la începutul ei, ce fel de personaj va juca în sceneta aceasta. Văzând pentru prima oară un cal, tânăra vulpe merge la lup și îi spune despre acest posibil vânat „frumos, voinic, cum rar mai vezi o vită”. Împreună vor merge după lăudatul cal „ce pradă minunată ne-aduce întâmplarea”, se minunează vulpea; ca răspuns la întrebarea acestora, calul le răspunde „o, numele pe care-l jinduiți / citiți-l dacă știți să și citiți / e scris pe talpa mea de un cizmar…” Astfel calul, nefiind nici el neștiutor în treburile lumii, plănuiește prin vicleșug să se scape de ei – orice animal (sau om), oferindui-se această opțiune, ar fi știut că statul în spatele unui cal nu este de bine, la fel și tânăra vulpea. Punându-se într-o lumină proastă „eu l-aș citi, dar nu prea am habar”, dar când vine vorba de lup, părinții săi l-au învățat încă „din tinerețe” îl laudă aceasta. Lupul prea fălos de lauda ce o primise, nu mai stă să gândească sau să chibzuiască la înțelepciunnea acțiunii sale, ci „cum îl scosese lauda din minți, / semeț, se duse lupul lângă vită / să-i deslușească slova din copită / dar fala îl costă câțiva dinți / căci murgul l-a pocnit și a fugit / lăsându-l jos, lungit, hodorogit…” Atunci, ca un adevărat bătrân înțeleapt, vulpea se aproprie de lup și-i zice „ce bună-nvățătură și pentru alții, proști / ți-a scris pe fălci povața înțeleptul / FEREȘTE-TE DE CE-I CE NU-I CUNOȘTI. Altfel spus, această fabulă atrage atenția asupra tendinței omului de a-și subestima adversarul, și de a se arunca în luptă (sau orice fel de situație) nepregătit și neinformat dinainte cu privire la adversa. În viață este bine ca atunci când necunoscutul ți se arată în față, să ceri povață sau să cauți să îl cunoști mai bine, să alergi și să te arunci cu capul înainte, este o faptă pentru proști. Observă, cunoaște și învață, adaptează și inprovizează în acord cu situația – aceasta este învățătura fabulei.

Vulpea și curcanii, fabulă de Jean de la Fontaine, cuprinsă în colecția aceastuia, strânsă și adunată în volumul Fabule (vezi bibliografie), prezintă o altă fațetă a vulpii – perseverența. În încercarea sa constantă de a prinde curcanii care, urcați sus într-un dud, vegheau cu fiecare să se apere de prădătorul care nu se potolea, necontenind a ataca dudul în speranța că va reuși într-un final să prindă măcar un curcan. „Degeaba stau la pândă ceas de ceas / că ei îmi râd în nas / dar jur pe înalții zei că nu mă las!” și după cum a promis, vulpea nu s-a lăsat și a continuat și continuat mereu să le facă zile fripte curcanilor de sus. „Tot sărind mereu ca deșuchiata / aci se prefăcea că-i gata / să se repeadă în copac… / își învârtea ca roata coada / ținându-i treji mereu, iscoada!” astfel, vulpea n-a încetat să-și vâneze prada, s-a învârtit, s-a răsucit și într-un final, obosiți curcanii de-atâta vigilență, au adormit și au căzut în plasa prădătorului neobișnuit „frânți de nesomn și năuciți, sărmanii / cădeau pe rând din dud mereu curcanii / ca bolovanii”. Vulpea, necunoscând ce-i oboseala, i-a înșfăcat degrabă și în codru ea i-a dus. După atâta zăpăceală, atâta teamă de dușman, curcanii au căzut degrabă, chiar în plasa de care fugeau. Chiar morala fabulei ne-arată „când ții prea mult să fugi de o belea / te pomenești că dai de ea”; atunci când vrei să fugi de o problemă, de o pacoste anume, răsare chiar în fața ta. Când o problemă în viața ta apare nu fugi și nu te ascunde, mai bine ia aminte și învață ca să te aperi și pregătit să fi să îți înfrunți dușmanul. Oprește-te din fugă și pregăteșt-te de luptă, nu sta și aștepta ca aceasta să treacă de la sine cum și curcanii din poveste au făcut. Dacă stai și aștepți ca problema care la orizont se arată, sau dacă fugi și de ea te ferești e foarte probabil ca în încercarea ta neobosită de a nu da nas în nas cu ea, să te găsească pe nepregătite – la fel cum a fost și cu curcanii din text, aceștia au tot aștepta ca vulpea să plece, să-i lase în pace, însă aceasta a perseverat, și l-a final i-a prins. Nu te lăsa surprins, nu aștepta ca problemele să treacă ci oprește-te din fugă și luptă – aceasta este adevărul spus de preacunoscutul fabulist Jean de la Fontaine.

Vulpea și șarpele, aici vulpea apare ca o cunoscătoare a mersului lucrurilor, a unei părți a vieții, unde omul când este în acea situație nu realizează că este vorba de el, sau că ar fi ceva greșit în acțiunea sa, ci mai degrabă continue pe aceași cărare greșită. Vulpea căutând să-și facă o vizuină în adâncul pământului, sapând numeroase galerii; într-una dinter aceste galerii dă peste un șarpe ce păzește fioros o comoară. Scuzându-și apariția, vulpea îl întreabă „dar tu cu ce foaloase – de nu-i cu supărare – / te-alegi din truda asta?” ce mulțumire, ce dar îi aduce această jerfă, acestă staționare a vieții într-un adânc de beznă? Cu ce se alege, pierzându-și viața în negura beznei – nimic el îi răspunde; „deși nu-i lucru lesne… însuși taica Joe ne dete paza borții”. Nedumerită vulpea îl iscodește mai departe „deci, tu nu iei vreodată, de când pe aur stai / nimic, nici o lescaie, nici altora nu dai?…”, ca răspuns șarpele îi spune că „așa e vrerea sorții”. Morale acestei fabule, firește, este îndreptată spre tipologia omului avar „căci te țintesc pe tine, nesățos avar… / strângi bani grămezi (dar pentru cine?)…”. Revenind la vulpea cea cunoscătoare a lumilor poveți și sarcini nesmerite, ea îi răspunde șarpelui, nemeritat suspin: „atunci – să nu te superi – câți stau, ca tine, ghem / îndură – grea nepastă – al zeilor blestem!” în viața aceasta, să strângi avere multă, nu folosește la nimica, decât suspin în taină și frică fără semn. Să aduni la aur, averi și toate cele, fără să le-mparți vreodată, să le folosești, sau ceva – e o pedeapsă mare, o viață fără țel. Sau mereu să-ți fie teamă, mereu să te oftici că nu ai niciodată îndeajuns, tu să zici; aceasta, spune fabulistul, este „al zeilor blestem”. Într-un final, cui îi ajută, cui îi folosește comoara strânsă de avar? Cine se va folosi de ea? Și cu ce scop ea este? – dacă nu e folosită, atunci nu are nicio valuare; chiar o cârpă de șters praful, mai valoroasă e decât mii de arginți care stau într-o cutie fără rost.

Vulpea și țapul. Căzută într-un puț și neputând să iasă, vulpe deîndată de țap s-a folosit. Țapul, prin arșița vremii, ajunse la puțul în care vulpea era și o întreabă „de-i apa bună, din belșug”. Vulpea, chibzuind ea bine, cum din puț să iasă, îi răspunse îndată să coboare că apa este atât de bună încât „beau mereu și nu mă satur, așa plăcere mare-mi face…” Țapul, la fel ca lupul de mai sus, sare fără a se gândi în puțul întunecos, dar vulpea chibzuită folosindu-se de ocazia ivită, nu stă prea mult pe gânduri „urcându-i-se în spinare, din vârful lungilor lui coarne / făcându-și vânt, sări afară, lăsându-l să s-adape-n pace…” într-un final autorul vine cu un tâlc la această povestire, scoțând în evidență faptul că atunci când omul e la strâmtorare, nu va ezita să se folosești de orișice împrejurare pentru a-și salva pielea „când un viclean, din nebăgare de seamă, se trezește-n leasă / nu stă pe gânduri, din capcană, pe seama altuia să iasă.” Și totuși, este incorect și neetic ca cineva aflat la strâmtorare să lupte pentru a supraviețui, prin orișice mijloace? Este greșită dorința omului de a rămâne la suprafață, de a nu cădea la fundul mării întunecate? Este aceasta faptă a vulpii o înșelătorie, un păcat? Este acest șiretlic folosit de vulpe atât de negru pe cât pare, sau este umbrit și întunecat de percepția noastră cu privire la vulpea șugubeață, cunoscută ca fiind înșelătoare? Și dacă acest așa numit adevăr este o realitate concretă, putem cu adevărat să aruncăm cu pietre în vulpe – în omul care încearcă să se salveze pe sine însuși folosindu-se de alții – și să o denunțăm trecând-o imediat la rangul de păcălici, de oportunistă?! Dar, dacă am fi fost noi în locul acesteia, dacă nu am fi văzut – cât timp am fi stat în acel puț – o cale de scăpare de la distrugere sigură, nu ne-am fi folosit și noi de orice situație ivită? Sau poate am fi putut alege o cale mai puțin înșelătoare, am fi putu deasemenea să cerem ajutorul țapului, însă dacă am fi avut – la fel ca și vulpea – cu o reputație nu prea bună, am fi putut garanta că acesta ne-ar fi ajutat? Și dacă acesta, cunoscându-i reputația vulpii, totuși a crezut-o când i-a spus despre apă că „e atât de bună” și că nu se mai satură de ea – ce spune acest lucru despre țap? Deși fabula aceasta îi privește în mare parte pe oportuniști – cum e vulpea – nu e cazul să uităm de personajul secundar – țapul. Prin urmare, dacă acest țap ar fi chibzuit și nu s-ar fi aruncat cu capul înainte într-o groapă, atunci nu ar fi fost în această situație – înainte de a ascula de spusele altora, înainte de a sări după cum ne spun alții trebuie să cugetăm și să gândim în dreptul nostru – suntem oameni, cunoscuți și deosebiți de animale prin faptul că gândim – prin urmare nu trebuie să ne lăsăm înșelați.

Povestea vorbii – despre năravurile rele. Un alt potret al vulpii este prezentat în această versificație al lui Anton Pann. Aici vulpea apare în marea sa splendoare a hoțului agil și reușit, o caracteristică folosită cât mai des și cât mai abuzată în literatură. Plecată la vânătoare, se întâlnește în drum cu lupul și socotindu-se amândoi „și găini, rațe or oau / le vom împărți doau.” Întorcându-se cei doi din hoția lor, se înțeleg ca să se întâlnească și altădată pentru a vâna împreună „ne-am folosit astă-seară / dar unde ne întâlnim iară?… / fără greșeală, / la putina-n argăseală.” Motivul la care autorul ne atrage atenția este cel legat de vicile omenești, povestea principală cu vulpea și lupul ne atenționează cu privire la hoție „drept este și prea firește / că hoț cu hoț să-ntâlnește / mai lesne în pușcărie / decât în negustorie.” Plasând și bețivul și alți asemenea lor împreună cu cel hoții. Prin urmare, ceea ce evidențiază Pann prin această mică versificație este caracteristica omului plin de vicii – acesta, orice viciu ar avea, se simte mai bine în prezența unora asemenea lui. După cum spune și un proverb: spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești! Deși, uneori acestestor tipologii de oameni, ar părea uneori că le merge totul bine, e totuși bine să nu uităm că într-un final locul lor este la pușcărie – adică, la un moment dat, faptele lor se vor întoarce asupra lor, nu vor rămâne nepedepsiți.

Leul și vulpea, fabulă în proză, prezintă povestea unui leu înbătrânit ce la vreme de nevoie, chibzuiește el ce chibzuiește, și hotărând că nu poate „nici cu iuțimea, nici cu vîrtutea” să mai prindă ceva vânat, hotărăște să le cheme la el. Așadar leul se praface pe moarte, și dând astfel știre celorlalte jivine, ele se îmbulzesc care mai dincotro să-l vadă pe fostul rege. El, de cum intrară jivinele la el în peșteră „când pre una, când pre alta apucând lupiș, ca bolnavul spre obiecturi și pofte, le sfințea și le jertvea.” La urmă apare și isteața vulpe, uitându-se mai de departe la leu, fără să intre în peșteră, îl întreabă de sănătate, iar el – nesătulul – o cheamă mai aproape să vadă chiar ea. Chibzuind cu înțelepciune, vulpea îi răspunde că nu are timp „și nu știu cum, nici îmi cam iaste voia, căci văd multe urme către tine, iar de cătră tine nici una.” Tâlcul acestei fabule este chiar față de cei ce asupresc pe alții o fac până la capăt; chiar dacă ajung în momente grele, în momente în care nu mai îi ajută fizicul, acestea nu se lasă, și – la fel ca leul din poveste – își vor continua asuprirea, folosindu-se de cei mai slabi. Însă atunci când crezi că ești în vârful piramide, să nu uiți că întodeauna există cineva mai sus, cum o dovedește chiar vulpea – deși fizic nu este mai puternică decât leul, istețimea și spiritul de obeservație de care dă dovadă aceasta întrece chiar și pe cel mai bun dintre toate celelalte jivine.

Corbul și vulpea este o fabulă foarte cunoscută și folosită. Este vestită pentru povața care o cuprinde, pentru înțelepciunea care se învață din proprile greșeli. Prin urmare, corbul stând într-o ramură de copac cu o bucată de caș în gură, ia aminte la vorbele vulpii și scapă cașul „cît ești mândru și frumos / dacă versul cel duios / ți-i ca penile odoare / tu-ntreci pe privighetoare.” La fel ca și în multe alte fabule, și aici vulpea apare ca o înșelătoare, însă trebuie să privim dincolo de acest aparent defect. Este adevărat, în multe povești (după cum se poate observa în cele de mai sus), vulpea înșeală pe diferite dobitoace, însă în același timp aceasta dă dovadă de o mare istețime și cunoaștere. La finalul povestirii, după ce și-a pirdud cașul, corbul își învață lecția și „giură că minciuni c-acelea / alte dăți n-or să-l înșele.” Important de reținut la această fabulă este: în primul rând – nu te lăsa amăgit de vorbele frumoase și dulci ale lingușitorului, încearcă să privești dincolo de suprafață; în al doilea rând – chiar și atunci când greșești (suntem oameni, deci sortiți greșelilor), să privim și să observăm ce am greși, să luăm aminte la învățăminte (astfel aceste lucruri se vor repeta).

Aceste fabule sunt doar câteva dintre cele existente care au ca personaj principal vulpea. Multe ar mai fi de subliniat despre vulpe și multe alte fabule care am putea să le descoasem, cum ar fi: Doi urși și o vulpe de G. Sion, sau Ursul, lupul și vulpea de D. Ollănescu-Ascanio, nici Vulpea și bursucul a lui Alecu Donici, nu ar fi rău să fie dezbătută ș.m.d., însă cum spațiul este limitat, voi mai face doar o scurtă prezentare a vulpii – a măștilor pe care aceasta le poartă. În fabula Vulpea, lupul și calul de către Jean de la fontaine, avem o vulpe portretizată prin istețime, înțelepciune, lingușitoare și spirit de observație – prin faptul că nu s-a avântat la copita unui animal necunoscut, ci prin cuvinte de laudă află răspunsul dorit, fără a se pune pe ea însăși în primejdie. În Vulpea și curcanii, scrisă tot de la Fontaine, vulpea prezintă o calitate pe care nu mulți o au: perseverența – deși, nu ar fi părut că ar fi avut vreo șansă în a prinde vreun curcan, ea nu s-a lăsat înfrântă ci a perseverat până când, aceștia – curcanii – au obosit și au căzut ca bolovanii la picioarele ei. Pentru povestirea și morala din fabula Vulpea și șarpele, de Fedru, masca purtată de această dată este cea a cunoașterii – motivul acesta reiese din faptul prin care , odată ce l-a văzut pe șarpe, și a aflat situația sa, vulpea a și reușit să-l pună în categoria oamenilor zgârciți, pentru o astfel de clasificare este nevoie de o cunoaștere destul de largă a lumii. Vulpea și țapul, o altă morală legată de o vulpe scrisă de Fedru. Unde aici vulpea poartă masca unui oportunist (a profitat de ocazia care i s-a ivit), chibzuit (pentru a reuși și a profita de o ocazie ivită, cu un rezultat pozitiv – e nevoie de o gândire clară) și nu în ultimul rând o mască a vicleniei (prin ademenirea țapului în puț). În Povestea vorbii – despre năravurile rele, Anton Pann simbolizează prin intermediul vulpii viciul hoției; însă aici vulpea mai arată și o mască a unui vânător iscusit, agil și capacitatea de a lucra în echipă (cu lupul). Leul și vulpea, o altă mască a chibzuiței vulpii, înțelepciune și spirit de observație (a observat faptul că urmele animalelor doar intrau în peșteră, nu și ieșeau de acolo). Nu în ultimul rând, o fabulă cunoscută de toți copii și scrisă și transcrisă sub numeroase forme, Corbul și vulpe de Gheorghe Asachi, arată cum vulpea își scoate din nou masca vicleniei și, mai ales, pe cea a lingușitoriei (prin faptul că îi cântă laude nemeritoase și exagerate corbului).

1.4.2 Greierele și furnica

La Fontaine își începe prima parte a volumului său de fabule printr-o dedicație Măriei Sale, principele Moștenitor; unde afirmă despre fabule că „o fabulă-i poveste – minciună-ncoronată – / dar multe adevăruri și-nvățături ne-arată / prin graiul și prin pilda jivinelor de față / dau oamenilor, poate, o brumă de povață…” Prin urmare, dacă vom reuși să alegem și să înțelegem morala acestor fabule, dacă vom accepta înțelepciunea acestor cuvinte și povestioare, uneori ascunse sub versuri amuzante, atunnci viitorul nostru și al celor din șurul nostru vor fi mult mai bune și mai puțină neînțelegere. Chiar și Biblia, în cartea Proverbelor ne îndeamnă să căutăm înțelepciunea și priceperea vorbelor înțelepte, căci „binecuvântat este omul care are înțelepciune, omul care are pricepere.”

Pentru a înțelege într-un mod mai elocvent diferența dintre greiere și furnică, din prea-cunoscuta fabulă Greierele și furnica, voi prezenta puțin existența furnicii – ca insectă din ecosistemul natural – și existența greierului în realitatea concretă a ecosistemului natural. Mai întâi voi începe prin descrierea furnicii. Conform The Encyclopedia of insects, furnicile predomină numeroase ecosisteme terestre – din nordul înghețat până în sudul fierbinte, în Chile Tierra del Fuego. În unele păduri tropicale, contribuția furnicilor este fenomenală; în pădurile braziliene de exemplu – biomasa furnicilor a fost estimată ca fiind aproximativ de patru ori mai mare decât biomasa tuturor vertebratelor combinate. Coloniile de furnici sunt foarte organizate, aceste sunt împărțite pe diverse domenii specifice fiecărui tip de furnică – fiecare individ are munca sa de făcut. Un alt factor în favoarea acestora este faptul că ele au capacitatea de a-ți modifica mediul în așa fel încât să le folosească cât mai bine. De exemplu, specia Leafcutter (Atta) folosește antibiotice și bacterii simbiotice pentru a proteja cultura de diverse ciuperci dăunătoare; furnicile Weaver (0ecophilla), pentru a-și construi un fel de casă, acestea leagă capeții unor frunze în acest sens, și folosesc firul pe care acestea îl produc ca și lipici. Furnicile au deasemenea și capacitatea de a mobiliza numere uriașe într-o ordine organizată; sunt importante în distribuirea semințelor și creșterea acestora. Multe dintre furnici au ca serviciu, vânarea și strâgerea de grăunțe și alte produse nutritive; deși ele au posibilitatea de a se hrăni strict cu plante, majoritatea afurnicilor preferă să mănânce atât nutriente de tip vegetal, cât și nutriente animaliere. Cel mai mare dușman al furnicii, este chiar furnica – la fel ca și în cazul oamenilor.

Greierele face parte din familia Orthopterans. Aceste sunt răspândite pe aproape toată suprafața pământului, cu excepția zonelor mai friguroase. S-au dezvoltat mai bine înzonele tropicale, în special zonele tropicale din New World. Sunt printre cle mai importante insecte, și în mare parte sunt importante faunei (de cel mai multe ori). Sunt carcaterizate de faptul că picioarele de dinapoi sunt dezvoltate pentru salturi uriașe; pot fi atât diurne cât și nocturne. Multe dintre acestea au un simț al auzului și o vedere excelentă, motiv pentru care sunt greu de prins. Altele tipuri, dimpotrivă, sunt mult mai încete și pentru a se salva de numeroși prădători: majoritatea specilor când sunt prinse lovesc cu picioarele din spate și elim,inând o substanță acridă; altele, în cazul în care sunt prinse de un picior, acesta va cădea de cădea cu totul; pentru unele specii, sistemul de apărare este de a elimina o substanță neplăcută – însă toate aceste mecanisme de apărare, nu au mare succes, motiv pentru care Orthopterans, printre care și greierii, sunt o pradă ușoară pentru alte insecte sau mici rozătoare.Unele se hrănesc prin frunze, sau coji de copaci, în timp ce alții sunt omnivore. Greierii sunt cunoscuți pentru camuflarea acestora printre frunze, crengi etc., cu scopul de a induce în eroare eventuali prădători – acest lucru este posibil prin modificarea anumitor părți ale corpului, și prin mimarea comportamentului altor insecte. Greierele se hrănește dintr-o multitudine de materie primă; unii consumă în mod specific semințe, alții sunt carnivori, și alți sunt specializați în consumul de flori și fructe. În sfârșit, greierele produce un fel de sunet care poate să difere de la moment la moment, depinzând de scopul acestui sunet – în mare parte, aceștia scot asemenea sunete, de obicei de ambele sexe, în timpul perioadei de împerechere.

Având în vedere faptul că, fabula Greierele și furnica este foarte cunoscută, am ales să prezint diverse variante ale aceste fabule de-alungul timpului și schimbările produse de fabulei. Ideea de bază a acesteia, la toate variantele ale fabulei, este: în timpul verii când furnica muncește din greu, pentru a-și stânge hrană pentru iarnă, greierele nu făce altceva decât să cânte cât era ziua de lungă, socotind că dacă în prezent are ce să mănânce nu e nevoie să-și facă griji pentru ziua de mâine – însă când iarna a sosit, greierele a realizat greșeala sa de a nu fi strâns hrană pentru iarnă – morala fiind: e mai bine să fi întodeauna pregătit, prezentul nu e îndeajuns pentru viitorul tău, sau în cazul acesta al greierului.

Fabule le lui Ӕsop au avut un mare răsunet în literatura fabulistă, motiv pentru care am hotărât să încep cu varinta sa a Greierele și furnica.

Furnica și lăcusta

Într-un câmp, într-o zi de vară o lăcustă sălta dintr-un loc în altul, cântând după placul inimii. O furnică a trecut pe lângă aceasta, cărând după ea cu mare greutate, niște porumb ce îl ducea la mușuroi. – De ce nu vi să tăifuiești cu mine, spuse lăcusta, în loc să te chinui în acest fel? – Ajut la strângerea hranei pentru iarnă, răspunde furnica, și ți-aș recomanda să faci la fel și tu. – De ce să-mi fac griji de iarnă? Spuse lăcusta; acum avem destulă hrană. Însă furnica și-a văzut de drum și a continuat să se muncească cu sarcina sa. Când iarna a venit, lăcusta nu avea mâncare deloc și astfel a murit de foame, văzând cum furnicile împărțeau porumb din magazinele în care au strâns pe vară. Atunci, lăcusta a realizat: e mai bine să te pregătești pentru zilele de nevoie.

În titlul original al fabulei apare The Ant and the Grasshopper, adică Furnica și Lăcusta (n.aut. lăcustele), prin urmare am ales să traduc astfel, deși la noi acceasta este cunoscută sub numele Greierele și Furnica. Deși diferă puțin în numirea din titlu, fabula este evident aceeași; o altă diferență față de marea majoritate a celorlalte variante este faptul că este proză, nu în versuri. Pe scurt, acțiunea acesteia are loc undeva într-un câmp într-o zi de vară, la început; finalizându-se cu moartea și înțelegerea realității a lăcustei/greierului, într-un fel de comunitate, undeva unde lăcusta/greierele are posibilitatea de a observa furnicile cum aleargă de sus în jos cu mâncarea strânsă în mai multe magazine. Ce vreau să subliniez, este schimbarea spațiului, atât teritorial cât și temporal de la începutul fabulei, la sfârșitul acesteia.

Greierele și furnica, variantă scrisă de La Fontaine, apare spre deosebire de a lui Ӕsop, în versuri: „Petrecu-se cu chitara / toată vara / însă iată că-ntr-o zi, / cînd vifornița porni, / greierele se trezi / fără muscă, fără rîmă / fără umbră de fărîmă. / Ce să facă?… Hai să ceară / la furnică, pîn la vară / niscai boabe de secară / – Pe cuvânt de lighioană / voi plăti cinstit, cucoană / cu dobînzi, cu tot ce vrei… / Dar furnica, harnică / are un ponos al ei / nu-i din fire darnică / și-i răspunse cam răstit: / – Astă-vară ce-ai păzit?… / – Dacă nu e cu bănat, / zi și noapte am cântat / pentru mine, pentru toți… / – Joacă astăzi, dacă poți!” Cum se poate observa din textul de mai sus, la Fontaine abordează motivul acestei fabule în mod total diferit de abordarea lui Ӕsop. Diferențele apar în principal în amplasarea temporală a acesteia – la Fontaine, plasează acțiunea direct în timpul ierni, abia la sfârșitul acesteia apelează la activitatea din vară a greierului „astă vară, ce-ai păzit?”. O altă diferență este portretizarea personajelor: aici furnica mustră și unii ar putea să o considere nemiloasă și fără empatie; spre deosebire de cealaltă variantă, unde furnică îl sfătuiește pe greiere să își adune și el pe iarnă. Imaginea greierului e deasemenea diferită: pentru Ӕsop, greierele este prezentat cum în timpul verii cântă și dansează, iar când iarna vine moare de foame – însă chiar în acel timp, el își recunoaște greșeala; în schimb, pentru La Fontaine, greierele este mai nesimțit, deși dă de înțeles că ar fi realizat că are nevoie de hrană, el acționează destul de ușor „hai să ceară la furnic!” – nici până la final acesta nu se simte rușinat de ceea ce a făcut – sau mai bine zis nu a făcut. O ultimă deosebire clară, este legat de titlul dat fabulei, unde Ӕsop – folosește lăcusta ca simbol al leneviei – iar La Fontaine – greierele ca reprezentant al leneviei.

Gheorghe Asachi vine și el cu propria sa variantă, în versuri, a fabulei cunoscute Greierele și Furnica. Astfel, Greierul și furnica: „Săltând grierul la țară / Șuierat-au toata vară / Și când iarna au venit / Cu nemică s-au trezit. / Neavînd macar de dor / Muscă sau un viermișor, / Pe furnica sa vecină / au rugat să-l împrumute / C-un grăunte, c-o neghină / Să mai prindă la vîrtute / Zicînd: – Zău, la timp de trier, / Dau parola mea de grier, / Înturna-voi / Toată soma / Ș-interesul de-mprumut. / Dar furnica econoamă / I-au zis: Vara ce-ai făcut? / – Prin cîmpii și prin grădine / Am cîntat pân-au dat bruma. / – Tu cînta-i, îmi pare bine, / Joacă vere, dar acuma!” Această variantă a fabulei este la fel ca și ce a lui La Fontaine, cu mici excepții în exprimare și expunere.

Varianta lui Alecu Donici este ca și cea mai de sus a lui Asachi și a lui La Fontaine, deosebirea fiind la final, furnica deși îi respinge rugăminte, ea îl îndeamnă (cu puțină modestie) „Iar la vară fă ca mine”. O altă deosebire este faptul că aici greierul se roagă de furnică „alergând, cu lacrimi pică / Și să roagă să-l ajute…”, nu cere ca și cum ar fi datoria furnicii să îi dea ajutor și hrană. O deosebire între ultimele trei fabule și cea a lui Ӕsop, este faptul că furnica muncește singură, fără a lucra într-o colonie – ea devine reprezentantul tuturor furnicilor, simbolizând hărnicia acestora.

George Crețanu, născut la 1829 și decedat la 1887, publică o serie de fabule printre care o nouă variantă a Greierului și Furnica, cu titlul Greierele și Furnica: „Furnica laborioasă / vara toată a lucrat / și provizie mănoasă / pentru iarn-a adunat / – / Greierul în nepăsare / pe frumoase nopți de mai / o ducea într-o cîntare / dulce ca șoptiri din rai. / – / La a stelelor lumină, / pe când greierul cînta / furnica, a sa vecină, / cu plăcere asculta. / – / Vara trece, iarna vine / și natura s-a-ntristat / s-au dus nopțile senine / arborii s-au scuturat. / – / Greierele nu mai găsește / cu-nlesnire hrana sa / cîntecul îi amorțește / viața-ncepe a-l apăsa. / – / Furnica, care îl vede / pricepe de ce e trist / fără un minut a pierde / aleargă l-al său artist. / – / Împărțind pe jumătate / provizia ce avea / – Am venit să-ți plătec frate / zice-datoria mea. / – / Cu cîntarea ta duioasă / vara mult m-ai dezmierdat / ascultându-te voioasă / pentru doi eu am lucrat. / – / Cîți la bine ne convie / să-nvățăm a-i respecta / a lucra e-o datorie / o vocare, a cânta.” Principala deosebire a acestei variante este împărțirea pe strofe a versurilor; a doua distincție vizibilă la prima ochire este relația dintre cele două personaje: nu mai există o separare între cele două ci ele conviețuiesc în pace, completându-se una pe alta. Furnica recunoaște timpul petrecut de greiere cântând ca fiind ceea ce acesta face mai bine, și o vede ca fiind un lucru bun: unii au datoria de a cânta, însă alții au alt talent. Autorul finalizează cu o morală din care reiese că deși toți avem datoria de a munci și de a ne câștiga pâinea, fiecare o face în felul său și nu trebuie ca noi să judecăm ceea ce aceștia fac în acest sens, sau să desconsiderăm această slujbă. În sfârșit, talentul în muzică (sau artă ș.m.d.) este o vocație, nu o muncă.

O variantă adăugită a fabulei, o adenda (ceea ce se adaugă la o lucrare pentru a o completa), scrisă de Sziklai Jenὃ, intitulată la fel, Greierele și Furnica: „A lunii seceră de aur / trona pe cîmpul toropit / cînd greierele și furnica /întîmplător s-au întîlnit / a zis furnica: – mult mă bucur / nu ne-am văzut de-amar de vreme / pe noi, zău, nu ne mai desfată / de fel voiaseleți poeme! / ești suferind? Sau ai necazuri? / pierit-a glasul tău, adică? De ce nu ne mai țîrîi, dragă? / se-ntreabă orișice furnică / de cînți mai spornică ni-e munca / și crește-n furnicar avântul / muncim cu și mai multă rîvnă / atunci cînd ne-nboldește cîntul / de-i toamna rodnică, n-ai teamă / cînd cerul prinde fulgi să cearnă / pe cel ce viersul ni-l închină / l-om îngriji tot noi la iarnă” / – Mulțam – răspunse greierele – / de sănătate că mă-ntrebi. / N-am timp de cîntece, vai capul / nu mi-l mai văd de-atîtea trebi! / – Așa?… Ai treabă multă? Fie… / dar ce faci toată vremea, oare? / – cîntarea celorlalți pîndind-o / îi critic fără de cruțare!” Această adăugire la fabula originlă, este o continuare la ceea ce pățește greierul în fabula cea de dinainte. Se vrea la început să arate că greierul s-a schimbat și s-a pus pe treabă, muncind ca să-și strângă pe iarnă, însă finalul arată clar că lupul păru-și schimbă, dar năravul, ba. La finalul fabulei, autorul arată cum greierul a renunțat la cântat și s-a apucat de criticat pe cei din jurul său – tot fără a aduna ceva pentru iarnă.

Pentru o portretizare mai reală și mai clară a fabulei Greierele și Furnica, în universul fabulist, voi reprezenta într-un tabel cele șase fabule de mai sus, cu scopul de a arăta fiecare calitate sau nu, identificabilă cu cele două personaje.

Prin urmare Greierele și furnica este povestea care ne reprezintă pe noi, pe mine și pe tine. Prezintă și ilustrează foloasele unei persone bine pregătite să înfrunte ceea ce viața îi aruncă în față, și o persoană care trăiește doar prezentul fără să se îngrijească de propriu său viitor. Furnica este simbolul hărniciei și a omului cumpătat și pregătit pentru orice, iar greierul simbolizează un leneș căruia dacă viața îi aruncă fărâmituri, pentru el e îndeajuns.

II Aspecte metodologice ale predării

Binecuvântat este omul care are înțelepciune, omul care are pricepere. Cartea Proverbelor

2.1 Predarea fabulei

Termenul de predare, are – în acest context – înțelesul de a expune oral în fața auditoriului (într-o instituție de învățământ, cu scop instructiv sau de a explica. Procesul prin care se predă cu scopul de a învăța pe alți, poate fi considerat un act de comunicare. Succesul în predare are mare legătură cu succesul comunicării receptorilor o idee sau o învățătură; ceea ce presupune ca acest act să țină seama de diverse reguli ce țin de comunicarea orală. Pentru început trebuie să facem distincție clară între emițător – cel care transmite mesajul, și receptor – cel care primește sau receptează acest mesaj. În problema de față – predarea – aceștia sunt formați din profesor – ca emițător a unui mesaj, și elevii – ca receptori ai acestui mesaj. Însă un punct foarte important care nu trebuie uitat este faptul că emiterea-receptarea unui mesaj nu este atât de simplu și atât de ușor de realizat.

Pentru ca un mesaj să fie receptat sub cele mai bune forme și cât mai aproape de mesajul care s-a vrut a fi trasmis, e nevoie să se țină cont de mai multe situații. Pentru început, trebuie să se țină cont de spațiul în care are loc transmisia: este o transmisie în direct? Este o transmisie față în față? Există zgomote care ar putea să distorsioneze mesajul? Trebuie, pe lângă aceste situații care țin de suprafața și locul în care se transmite mesajul, să se ia în calcul publicul țintă, de receptorii mesajului. Totul depinde de receptori, în ce ton se emite mesajul? În ce fel se face exprimarea și cum trebuie abordată problema? Sunt acești receptori ai mesajului suficient de pregătiți pentru receptarea lui? Trebuie formulat acest mesaj în așa fel încât acesta să fie cât mai accesibil acestora și cât mai ușor de înțeles. Deasemenea, mesajul trebuie să aibe capacitatea de a menține trează atenția publicului. Un alt factor important este limbajul folosit în predare. Trebuie să fie un limbaj înțeles și aceptat de public. Limba este fundamentală în comunicare; comunicarea nu ține doar de ceea ce iese în mod oral din gura receptorului ci și prin gestica acestora. Această gestică este foarte importantă în deslușirea nivelului de receptivitate a publicului, numită feedback. De exemplu, o încrucișare a brațelor, în față sau la spate poate să însemne o retragere a individului, un semn de refuz de a accepta orice i-ai spune, un semn de a respinge mesajul, dar și un semn că acesta se simte nesigur în acea situație.

Revenind la predarea fabulei în literatura pentru copii, trebuie să ținem cont de următoarele puncte:

1. Conversația pregătitoare (explicarea cuvintelor mai greoaie la prima lectură);

2. Citirea fabulei de către profesor și apoi de către elevi;

3. Intuirea ilustraților fabulei studiate;

4. Conversație generală. Caracterizări elementare, delimitări – iddei principale;

5. Povestirea fabulei de către copii.

6. Găsirea analogiei din viață și descoperirea sensului alegoric;

7. Citirea expresivă a fabulei;

8. Citirea fabulei pe roluri;

Pentru a înțelege mai bine cum ar trebui să aibe loc predarea unei fabule, voi încerca să completez fiecare punct cu un răspuns cât mai elocvent și pe înțeles, explicând în acelați timp necesitatea acestor pași.

1. Conversația pregătitoare (explicarea cuvintelor mai greoaie la prima lectură). Această conversație este mai mult informativă – informează publicul receptor cu privire la ceea ce va urma, la fabula care urmează a fi studiată în continuare și motivele pentru care s-a ales aceasta. Prin urmare ca obiect de studiu am ales fabula Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu. Această fabulă prezintă un adevăr real ce există și are loc în jurul nostru. O realitate a faptului că deși susținem sus și tare că nu avem sentimente de superioritate față de alții, că nu ne uităm de sus la alții, la o adică și într-o situație anume, suntem gata să negăm orice posibilă legătură. Voi da un exemplu pe care, cred, că toți îl vor înțelege: imaginează-ți că ești un singur copil la părinți; ai o familie modestă care te iubește, și duci un trai cât se poate de decent – nimic nu iese în evidență care să te separe de ceilalți colegi. Revenind la părinții care te-au crescut cu greu, ei bine, ei au un defect – în ochii tăi un defect foarte mare – amândoi au fața arsă, hidoasă chiar. Tu nu vrei să fi văzut cu ei în lume, sau alții să știe că aceia sunt părinții tăi, însă aceștia de fiecare dată insistă să vină la fiecare serbare de a ta – iar tu, tu ce faci? Te rușinezi și le spui să stea într-un colț, să nu îi vadă nimeni. Revenind la fabulă, și la motivul acesteia – poate nu e exact ce a vrut autorul să arate, însă refuzul de a fi văzut cu cineva anume, sau chiar ignorarea cuiva – aduce într-un final la morala fabulei: „numai cu cei mari, egalitate vrem!”

2. Citirea fabulei de către profesor și apoi de către elevi. La acest punct voi transcrie toată fabula Câinele și cățelul, cum altfel se poate lucra dacă nu există textul?

„ – Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urșii, leii și alte câteva,

Care cred despre sine, că prețuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.

Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,

Numai pe noi mîndria nu ne mai paraseste.

Cît pentru mine unul, fiestecine stie

C-o am de bucurie

Cînd toata lighioana, macar si cea mai proasta,

Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastra."

Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare

Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.

Catelul Samurache, ce sedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Si ca nu au mîndrie, nici capricii deșarte,

S-apropie îndata

Să-si arate iubirea ce are pentru ei:

Gîndirea voastra, zise, îmi pare minunata,

Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.

– Noi, frații tăi? raspunse Samson plin de mînie,

Noi, frații tăi, potaie!

O să-ți dăm o bătaie

Care s-o pomenești.

Cunoști tu cine suntem, și ți se cade ție,

Lichea nerușinata, astfel să ne vorbești?

– Dar ziceați… – Și ce-ți pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevarat vorbeam,

Că nu iubesc mîndria și că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru caței."

Aceasta între noi adesea o vedem,

Si numai cu cei mari egalitate vrem.”

3. Intuirea ilustraților fabulei studiate. Acest punct este important nu doar pentru înțelegerea și cunoașterea mai accentuată a fabulei, ci și pentru exersarea imaginației copiilor. De exemplu, pentru început, în ce fel de spațiu are loc această poveste? O curte? În spatele unui bloc? Undeva la pășune? Cum arată dulăul – din descriere se presupune că este mare – ce culoare are? Ce fel de păr are: lung, scurt etc. Cățelul, este mic de statură ca și rasă canină, sau este doar tânăr, cu șansa de a crește?! Și boul, cum e? Ce ochi are, sau dacă e bălțat sau nu!? ș.m.d.

4. Conversație generală. Caracterizări elementare, delimitări – iddei principale. Ideile principale ale fabulei sunt: dulăul care se plânge la celelalte dobitoace, despre alte dobitoace – un personaj caracterizat de neîncredere; boul, care stă și ascultă, fără să participe; cățelul, naiv și cu speranță, necunoscător al lumii, reprezintă inocența; și nu în ultimul râd ideea unui egalitarism doar pentru cei… egali.

5. Povestirea fabulei de către copii. Acest punct este foarte important în predarea fabulei; aici se poate desluși cât de mult au înțeles copiii și mai important, ce au înțeles din fabula prezentată. În același timp, aceasta ajută copiii la formarea și adunarea la un loc a ideilor lor, pentru amintirea și relatarea povestirilor a acestora.

6. Găsirea analogiei din viață și descoperirea sensului alegoric. O legătură elocventă cu lumea în care trăim este atunci când o persoană are tendința de a se împrieteni cu alte persoane care îi vor putea fi de folos cândva. Cine vrea să fie prieten cu altcineva care e într-o constantă nevoie de ajutor, de protecție (ex. de a fi ascultat)?! Morala acestei fabule ar putea avea mai multe înțelesuri atenționându-ne din mai multe direcții, cum ar fi: nu îți uita locul – nici dulăul nu este un falnic leu, ci un simplu străjer al curții; nu uita de unde ai plecat – și Samson a fost la un moment dat, mic și în nevoie; nu desconsidera pe alții – nu vei știi niciodată ce poate cineva cu adevărat, până nu e pus în anumite situții etc.

7. Citirea expresivă a fabulei. Aici, dacă este cineva care are și darul de a povesti, se poate forma și expresivitatea copilului, dar se și poate aduce la cunoștință copiilor diverse expresii, unele posibil necunoscute de copil.

8. Citirea fabulei pe roluri. Rolurile în această fabulă sunt pentru trei personaje: naratorul, dulăul Samson și cățelul Samurache.

La predare fabulei copiilor, este nevoie pentru început de o alegere elocventă a fabulei – potrivită vârstei medii a copilului; este nevoie de folosirea unui limbaj adecvat acestei vârste. Morala fabulei este deasemenea importantă, asigurarea că acești copii au înțeles cu adevărat, că au înțeles care e personajul negativ sau cel pozitiv, și pe care dintre aceștia ar trebui să-i ia ca exemplu.

2.2 Predarea fabulei în Power Point

Prin predare presupune să transmiți sau să comunici cuiva într-o ordine sistematică, diverse cunoștiințe sau expunerea unei lecții. Și programul Power Point, produs de Miscrosoft Office, este utilizat în efectuarea unor prezentări grafice. Cu aplicația Power Point este posibilă prelucrarea unor anumite documente (numite prezentări), folosind concepte specifice acestei aplicații. Prezentarea Power Point presupune alinierea unui număr constant de pagini, numite slide-uri. Prin termenul de slide, se poate înțelege o apropiere de proiectarea diapozitivelor – aceste pot să conțină text, grafică, sunet, filme etc. ce pot fi aranjate în mod liber. Prezentarea poate fi inprimată, afișată direct de pe calculator sau cu ajutorul unui proiector – prezentarea este o mică expunere, sau rezultatul unei cercetări.

Luând ca exemplu următoarea prezentare a fabulei Vulpea și Strugurii de Jean de la Fontaine, în Power Point; voi urmăriisă explic pe înțeles utilizarea acestui program în predarea sau, mai bine spus, inițierea celor mici în lumea celor care nu cuvântă.

Pentru început, la realizarea unei prezentări este importantă și prima pagină – pagina de titlu. Pagina de titlu, ca și toate celelalte slide-uri pot fi personalizate printr-un design anume, toate având același design sau fiecare separat cu propriul aspect. După cum se poate observa în slide-ul alăturat, pagina de titlu cuprinde două chenare: un chenar pentru titlu – aici, Vulpea și strugurii – și un chenar pentru subtitlu – aici, numele autorului fabulei, Jean de la Fontaine. Aici, la primul slide din prezentare (în cazul în care nu se mai face slide separat pentru Cuprins), se poate face o mică introducere în fabula care urmează a fi preentată. Explicarea faptului că această mică ilustrație este simbolică; că, deși vorbește în mod clar despre o vulpe, autorul nu se referă la vulpea ca un animal, ci la aceste caracteristici ce se găsesc în om, ca animal gânditor.

Pentru al doilea slide, după cum am precizat și mai sus, ori se specifică un Cuprins, ori se trece direct la fabulă – având în minte introducerea din titlul prezentării. Am ales pentru prezentarea fabulei să împart versurile acesteia pe imagistica vulpii în exemplificarea omului. Pentru a reprezenta versurile cât mai clar și pentru o mai bună înțelegere a fabulei de către copii, este nevoie de a alege o imagine cât mai reprezentativă a scenei din versurile respective. Prin pribeagă și lihnită de foame, se înțelege o imagine a vulpii cât mai pricăjite și necăjită ca vai de capul ei. Prin această imagine se atrage și se încearcă simpatizarea copiilor cu vulpea – cu aproapele lui mai puțin avut și mai necăjit. Recunoașterea sentimentelor umane și a nevoilor acestora.

Al treilea slide, cu a treia parte a imaginii vulpii din text, o prezintă pe cumătră în fața unei vițe de vie plină de struguri. Aici vulpea personifică omul aflat în fața unei alegeri personale. În momentul în care, el slăbit și înfometat dă peste o comoară, am putea să-i spunem; ce alegere va face? Ce decizie va lua? Cum va reacționa în fața acestui festiv? Copilul trebuie să învețe și să realizeze diversele etape din viața sa de viitor adult. Ca și la slide-ul precedent, imaginea aleasă trebuie să fie reprezentativă pentru textul expus. Explicarea și expunerea pe înțelesul copiilor a versurilor simbolice și a înțelesurilor acestora. Prin dă de-o vie, autorul ne arată cu claritate faptul că vulpea nu a cătat acest ospăț, ci din întâmplare, umblând bezmetică în jur, a găsit această viță de vie. La fel și noi, oamenii, de multe ori ni se întâmplă ca să dăm peste o astfel de șansă fără a o căuta, totul depinde de noi cum reacționăm: v-om primi darul cu brațele deschise, sau v-om fugii? V-om lupta pentru acesta sau nuâ?

Următorul slide o prezintă pe vulpe în încercarea ei de a ajunge la strugurii zemoși și gustoși. De sine înțeles / ar fi mâncat cu poftă / și nici n-ar fi ales…/ dar la îndemâna labei / o-mpiedică să ajungă /pân la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă / și ghimpi-n care gardul e prins și împletit / ciorchinele-i aproape de bot s-a tot sucit / s-a ridicat: se-nțeapă / și-i lasă gura apă… Versuri ce exprimă dorința și zbaterile vulpii pentru a ajunge la mult râvniții struguri. În prima parte ale acestei etape, autorul spune că cumătra (la cât era de înfometată) nu ar fi ales deloc boabele de struguri, nu ar fi făcut mofturi – ar fi mâncat ce ar fi primit. Urmând ca versurile următoare să exprime imposibilitatea acestui fapt, deoarece gardul e plin de spini, ciorchini-s mult prea sus, că… versurile acestea arată cum, atunci când omul dă de greutăți, avântul cu care a pornit la drum se mai potolește. Atunci când greutățile îi stau omului în cale, nu mai e îndeajuns doar dorința de câștig ci e nevoie și de muncă, de sudoarea frunții. Copilul trebuie făcut să înțeleagă că pentru orice lucru trebuie să plătească, să dea un schimb echivalent valorii câștigate.

Ultima parte a fabulei, o prezintă pe vulpe cum se lasă păgubașă. Ce struguri verzi și acri, oftează / nu-s de teapă / și-s prea cruzi / mie, ce-mi place-i gustul de stafide / nu-mi strepezesc eu dinții cu această aguridă… După cum se poate observa, odată ce vulpea nu reușește să ajungă la ospățul aflat în fața ei doar pentru a o ispiti, ea alege să dea înapoi. Cumătra neagă ceea ce afirmă în primele versuri, cum că, ce gustoși ar fi, boabele, ce mai… Aici îi prezintă ca fiind acri și verzi – adică nu destul de copți. Și noi, ca oameni moderni avem uneori tendința de a spune lucruri mai puțin plăcute despre cei care refuză să vorbească cu noi (într-o situație în care protagonistul nu e primit într-un anume grup, va spune la final că oricum nu era cine știe ce, însă…); ponegrirea lucrurilor sau faptelor, servicilor la care noi nu avem acces, deși ne-am dori această libertate de exprimare, de apartenență.

Ultimul slide din prezentarea, ar putea conține câteva date despre autor. O scurtă prezentare a acestuia, și posibil o mică reprezentare (imagine) a acestuia sau a acesteia. Cunoscând autorul într-o oarecare măsură este mai probabil ca copiii să înțeleagă și să se identifice în diversele situații create de acesta în fabulă. O expresie – oricum sunt prea acri – ironizatoare într-un fel, a rămas în urma acestei fabule; când nu reușim să realizăm ceva anume (ex. câștigarea unui concurs – oricum nu contează, important e să participi… câștigi experiență…).

Prezentarea fabulei în Power Point este una dintre cele mai moderne metode de predare în școlile gimnazială. Acest tip de prezentare poate fi foarte folositor și prielnic, cu condiția ca efectele speciale (cum ar fi tranzițiile, animațiile etc.) să nu fie folosite abuziv. Programul poate fi folosit pentru a preda lecția în totalitate, sau numai anumite părți specifice a acesteia. Cu ajutorul acestui nou tip de predare se poate realiza: captiva atenția copilului – prin imaginile reprezentative expuse; reactualizarea cunoștințelor acestora, asigurarea feedback-ului etc. Un alt avantaj, este posibilitatea predării în acelaș timp a unui număr mai mare de elevi dar și a diferitelor grupe de copii, și mai mari și mai mici.

2.3 La Fontaine și cele mai îndrăgite fabule pentru copii

Născut pe 8 iulie 1621, în Château-Thierry, Franța și decedat în Paris, la data de 13 aprilie 1695, Jean de la Fontaine a fost un preacunoscut și apreciat dramaturg, poet și prozator francez – cunoscut în întreaga lume, în special, pentru fabulele sale. Provenea dintr-o familie din partea superioară a clasei de mijloc. Primul volum prin care se face cunoscut este Contes (trad.aut. Povestiri), din anul 1664 – pe data de 8 iulie 1664 la Fontaine este înobilat, primind un Brevet de Gentilhomme; a fost și membru a Academiei Franceze din data de 24 aprilie 1684.

Înainte de a prezenta viața lui Jean de la Fontaine, voi urmări să transcriu, în ordine cronologică, biografia sa. Astfel că:

8 iulie 1621 – este botezat la Biserica St-Crépin, din Château-Thierry; fiul lui Charles de La Fontaine și a lui Françoise Pidoux.

26 septembrie 1623 – e botezat Claude, fratele lui Jean de La Fontaine.

27 aprilie 1641 – este admis la Oratoriu (Oratoire).

28 octombrie 1641 – primește ordinul de a merge la casa din St-Magloire: pentru a studia teologia, la care este îndemnat.

1645-1647 – La Fontaine studiază dreptul la Paris. Face parte dintr-un grup de tineri gentlemeni care se ocupă de poezie: Pellison, Maucroix, Furetière, Charpentiere, Cassandre. A făcut cunoștință cu Patru, cu Perrot d’Ablancourt și cu Tallemant. Este introdus în apropiere de Chapelain și de Conrart.

10 noiembrie 1647 – un contract de mariaj între La Fontaine și Marie Héricart, fica locotenentului din batalionul La Ferté-Milon, la vârsta de paisprezege ani. Mariajul este celebrat în zilele următoare. La finalul studierii dreptului, La Fontaine este înscris ca avocat la Curtea Parlamentului din Paris.

20 martie 1652 – La Fontaine este recunoscut maestru al Eaux și Forêts.

30 octombrie 1653 – este botezat Charles, fiul lui La Fontaine.

17 august 1654 – finalizează imprimarea l’Eunuque, comédie, prima scriere de La Fontaine.

1657 – La Fontaine scrie versurile pentru Foucquet.

Martie sau aprilie 1658 – moare Charles de La Fontaine, tatăl poetului. La Fontaine moștenește îndatoriile sale ca căpitan al vânătorii și alte astfel de particularități antice a Eaux et Forêts al ducatului Château-Thierry.

1658 – La Fontaine oferă lui Foucquet poemul d’Adonis.

1659-1660 – scrie les Rieurs du Beau-Richard.

1659-1661 – este pensionat (?) de către Foucquet. El se așează cu Brienne și Charles Perrault. Călătorește la Songe de Vaux.

17 august 1661 – La Fontaine petrece sărbătorile la Vaux.

5 septembrie 1661 – Foucquet este arestat la Nantes.

Martie 1662 – scrie elegia Aux Nymphes de Vaux.

Ianuarie 1663 – La Fontaine scrie Ode au Roi și cere indulgență pentru relele făcute de Foucquet.

August 1663 – La Fontaine își acompaniază unchiul, Jannart, în exilul din Limousin.

14 ianuarie 1664 – poetul primește un privilegiu pentru Nouvelles en vers tirées de Boccace et de l’Arioste.

8 iulie 1664 – primește un brevet de gentilom-servitor al ducesei d’Orléans.

10 decembrie 1664 – inprimă Nouvelles en vers tirées de Boccace et de l’Arioste.

10 ianuarie 1665 – imprimă prima parte a Saint Augustin, la Cité de Dieu, de către L. Giry, și a traducerii în franceză a citaților poetice a lui La Fontaine. Partea a doua apare pe 18 februarie 1667 și continuă tot așa cu traduceriel de La Fontaine.

21 ianuarie 1666 – primește imprimarea a părții a doua din Contes et Nouvelles en vers, la Billaine.

1667 – Recueil de Discours libres et moraux, din rubrica Cologne, conține tre părți inedite de La Fontaine.

31 martie 1668 – imprimă Fables choisies mises en vers, la Barbin.

31 ianuarie 1669 – imprimă Amour de Psyché et de Cupidon la Barbin. Volumul conținând în egalitate Adonis, care singur este inedit.

20 decembrie 1670 – publică Recueil de poésies chrétiennes et diverses, trei volume la care lucra La Fontaine.

21 ianuarie 1671 – La Fontaine își finalizează treburile cu privire la Eaux et Forêts.

27 ianuarie 1671 – imprimă Contes et Nouvelles en vers, a treia parte la Barbin.

12 martie 1671 – publică Fables nouvelles et autres poésies, la Barbin (opt fabule inedite).

3 februarie 1672 – moare ducesa d’Orléans. La fontaine pierde postul pe care îl ocupa lângă aceasta.

1673 – La Fontaine este recunoscut de către Mme de La Sablière și primește găzduirea acesteia, în hotelul ei din strada Neuve-des-Petits-Champs. Publică Poème de la captivité de Saint Malc, la Barbin.

Mai-august 1674 – călătorește și locuiește la Daphné, opera în Lulli de muzică.

1674 – impresii despre Nouveaux Contes de M. De La Fontaine, fără privilegii.

5 aprilie 1675 – interzicerea Nouveaux Contes.

2 ianuarie 1676 – La Fontaine vinde casa sa natală din Château Thierry.

29 iulie 1677 – La Fontaine ia un privilegiu pentru o nouă ediție a Fables.

3 mai 1678 – imprimă primele două volume a noii ediții. Corespondentul des Fables din 1668. Al treilea volum conține fabilele nepublicate în 1668 (cărțile VII și VIII a ediților actuale).

15 iunie 1679 – imprimă al patrulea volum al noii ediții des Fables (cărțile IX-XI, actuale).

1680 – La Fontaine o urmează pe Mme de La Sablière care locuiește pe strada St-Honoré. Trăind într-o mică casă în apropiere.

24 ianuarie 1682 – imprimă Poème du Quinquina et autres ouvrages en vers.

6 mai 1683 – Comédie-Française joacă le Rendez-vous, comedie scrisă de La Fontaine.

15 noiembrie 1683 – în ciuda partizanților din Boileau, La Fontaine obține majoritatea voturilor pentru Academia Franceză, ocupând locul lui Colbert.

16 noiembrie 1683 – regalitatea refuză propunerea Academiei.

17 noiembrie 1684 – Boileau este ales de Academia Franceză.

24 aprilie 1684 – este ales La Fontaine în locul lui Bazin de Bezons, și propunerea sa este acceptată.

2 mai 1684 – sesiunea de primire a lui La Fontaine în Academie.

28 iulie 1685 – publică Ouvrages de prose et de poésie des sieurs de Maucroix et de La Fontaine. Prima parte conține 10 fabule noi, cinci povești noi și poezii diverse.

Martie 1688 – Mme de La Sablière închiriază locul său din hotelul de pe strada St-Honoré și se retrage la Incurables. Paza micuței sale case, e doar pentru câțiva oameni. La Fontaine este unul dintre aceștia.

1688-1689 – La Fontaine devine unul dintre familiarizații a Vendômes și a prințului de Conti.

1690-1691 – Mercure galant publică trei fabule a lui La Fontaine.

28 noiembrie 1691 – reprezentarea, la Operă a Astrée, tragédie lyrique, de La Fontaine.

21 octombrie 1692 – imprimă o ediție nouă a Fables, care fusese publicată în 1668 și 1678-1679.

Decembrie 1692 – La Fontaine se înbolnăvește.

6 ianuarie 1693 – moare Mme de La Sablière.

12 februarie 1693 – boala se ameliorează; cere iertare de la Dumnezeu, Biselicii și Academiei.

Primăvara 1693 – La Fontaine este recoltat de M. d’Hervart, care la iubit mult.

Începutul lui iunie 1693 – publică o colecție procurată de P. Bouhours, o figură în noile fabule a lui La Fontaine.

Începutul lui septembrie 1693 – imprimă Fables choisies, par M. De La Fontaine (cartea XII din edițile actuale). Zece din aceste fabule fiind inedite.

9 februarie 1695 – La Fontaine are un accident în stradă.

13 aprilie 1695 – moare Jean de La Fontaine la d’Hervart, strada Plâtrière. El este înhumat a doua zi, în cimitirul Saints-Innocents.

După cum am spus mai sus, Jean de La Fontaine s-a născut în Château-Thierry, în acest oraș care avea deja, în secolul 17, o abreviere: Chaury. Orașul acesta este un oraș la limita dintre Champagne și Ile-de-France. Zona este foarte frumosă și locuitorii sunt amiabili; este foarte interesant față de alte orașe din zona. Este o zona cu specific francez, altfel spus o zona get-beget franceză. Este o zona care nu e nici mare, nici impozantă, nici tragică, ci este o țară fină, lejeră, inteligentă și intelectuală.

Părinții din partea tatei, au aparținut burgheziei; din tată în fiu de foarte mult timp, ei au fost comercianți. Bunicul lui La Fontaine, a primit titlul de om nobil, dar care nu a avut o importanță foarte mare în epoca respectivă. Ambiția sa o avea lăsată ca moștenire; tatăl său a fost numit comite. Din partea maternă, Pidoux-ii au fost din Poitevins – o clasă superioară a celei de La Fontaine (despre fiul său nu se știe mai nimic). La Fontaine a fost un personaj foarte interesant în istoria lumii ca întreg. După cum afirmă Hamel Frank, fabulistul a fost, foarte probabil, incapabil de ași purta de grijă, lui sau a ceea ce ținea de el; însă un personaj foarte capabil în ași găsii prieteni buni care să îl ajute în această problemă. Se pare că el cu toate excentricitățile sale ar fi fost mai potrivit unei alte epoci decât cea în care a trăit. Deși a făcut unele eforturi de a se adapta acelor vremuri, nu e clar dacă timpurile respective au avut mai multă influență asupra lui, sau el, ca poet fabulist asupra lor și a timpurilor care vor veni.

Geniul lui nu a apărut din copilărie, nu a fost un personaj excelent, un personaj care a știut întodeauna cum merg lucrurile. Mentalul lui s-a dezvoltat mai târziu, capacitatea sa splendidă, pe care o cunoaștem noi astăzi, a rămas într-un stadiu de hibernarea până mai târziu în viață. Tatăl lui Jean, Charles de La Fontaine, a fost Comisar la Ape și Păduri, și Comisarul regelui. Familia de La Fontaine, a fost de-alungul anilor comercianți de succes; pe partea maternă, însă, rudele acestora aveau o reputație puternică cu privire la știință, cunoaștere și cultură literală. Mama sa a fost o Pidoux – familia aceastan având avantaje care nu erau doar de natură academică. Erau cunoscuți pentru longevitate și pentru nasul lung, distinctiv și, mai important, pentru relațiile distante cu casa Richelieu. Înaintea căsătoriei, Françoise Pidoux, a fost o văduvă cu o fată pe nume Anne de Jouy, care s-ar fi căsătorit cu un anume M. Henri de Villemontee. Familia La Fontaine, nu a fost largă – înafară de Jean, a mai fost un singur frate: Claude, care a devenit preot.

Născut într-o perioadă în care linia dintre burghezie și nobilime, era foarte clar trasată, tânărul Jean de La Fontaine, a înțeles foarte puține din dificultățile care vin odată cu conducerea unei familii, dificultățile cu care se confrunta tatăl său. În momentul în care, ajuns la maturitate, după moartea tatălui său, moștenește afacerea acestuia el se dovedește în mare măsură incompetent în treburile afacerii lăsate lui de tatăl său.

Chiar din timpul copilăriei, dragostea sa față de animale a fost notabilă, nefiind niciodată vicios cu privire la acestea. Stătea, uneori, cu orele urmărind micile insecte, sau aștepta cu răbdare să prindă un animal de talie mică, pentru a-i studia comportamentul. Prin urmare, tânărul La Fontain, a căpătat dragul de a face ieșiri solitare în pădure – care într-un final, a dus la crearea a numeroase, prea-bine cunoscute astăzi, fabule și povești cu tâlc. Dorința sa de solodaritate, doar cu natura, reiese și din scrierile sale, cum ar fi: Adonis, Les Filles de Minée etc. Conform unei descrieri făcute de un anume contemporan, Claude Galien în La Descouverte des Eaus Minerales de Chasteauthirry, publicat în 1630; afirmă despre locul natal a lui Jean de La Fontaine, că: „Pe marginile acestui râu plin de pești, al Marnei, ce formează unul dintre centrele orașului; câțiva munți sunt așezați cu atâta frumusețe asupra pământului, fructe din abudență, vinuri pe alese și un sol fertil. În vârful unui astfel de deal Thierry, în vechile timpuri, a susținut construirea unui extraordinar castel…”

La Fontain își începe educația oficială la vârsta de paisprezece ani. A studiat doar latina la început, sub îndrumarea unor profesori de la țară. Mai târziu a fost trimis la colegiul din Chateau-Thierry, un institut ce rivaliza chiar și cele mai renumite școli din Paris sau Rheims. Primul său profesor la această școală a fost un anume Jean Lecrec, care a predat gramatica, latina, scrierea și teologie. Pentru La Fontaine, atât școala cât și cerințele ei, erau neplăcute. A fost o persoană mai melancolică; găsea plăcerea în a pierde timpul fără să facă nimic, decât să se alăture celorlalți în jocurile acestora. Deși, nu se poate spune că îi lipsea inteligența, plăcerile sale erau cât se poate de diferite. Deși, un personaj diferit decât ceilalți băieți, La Fontaine nu ducea lipsă de prieteni – cei doi frați, Maucroix, au fost cei mai buni prieteni ai săi (erau și prieteni de familie).

Comportamentu și încrederea sa față de profesori, era, elegant spus, sceptică. Motiv ce poate fi observat în Școlarul, pedantul și posesorul unei grădini:

”Urăsc toată elocvența și motivul

Crescute în afara sezonului.

Dintre toate bestiile ce pământul le-a blestemat

În timp ce ele s-au hrănit cu…,

Școlarul mă izbește ca cel mai rău,

Excemptând pedantul…”

Bunul său prieten, Francoise Maucroix, a fost mult mai extraordinar la școală decât La Fontaine; a fost mult mai isteț, vivaci, posedând și o excelentă memorie. În schimb, La Fontaine părea a fii plictisitor și melancolic, până în momentul în care era provocat. La vârsta de douăzeci de ani cei doi s-au despărțit, fiecare mergând pe drumul propriu: Maucroix a mers la Colegiul d’Harcourt în Paris, iar La Fontain a intrat la Oratoriul din strada Saint-Honore „Pe data de 27 (aprilie 1641) M. Jean de La Fontaine, la vârsta de douăzeci de ani, a fost primit pentru ca el să poată să urmeze sfintele studii a fraților noștri.”

În octombrie 1641 Claude, fratele mai mic a lui Jean de la Fontaine, îl urmează pe acesta la Oratoriu, unde rămâne pentru următorii 9 ani. În același an, Jean părăsește Oratoriu pentru a merge La Seminar din Saint-Magloire, unde a rămas doar pentru un an, realizând în final că viața bisericească nu is e potrivește. Îngrijorat, Charles de la Fontaine, sugerează fiului său să încerce și el dreptul, sperând că acesta va reuși să profeseze o meserie de renume. Nici aici nu va rămâne; curând Jean se va întoarce în orașul său de baștină. De aici este trimis de tatăl său în serviciul unui anume Robert de Joyeuse, prietenul său – unde servește pe post de secretar al Mme de Joyeuse.

Reîntors în Chateau-Thierry, se reîntâlnește cu bunul său prieten; amândoi având multe lucruri în comun: le plăceau acelea-și lucruri, aveau aceeași înclinație spre poezie, aceeași neplăcere cu privire la bogății etc. Două noi interese intrând în suita celor doi de plăceri: poezia și iubirea bărbaților (n.aut. homosexualitate).

Dragostea față de fabule i s-a trezit abea la vârsta de 21 de ani. D’Olivet, împărtășește o frumoasă povestioară despre această trezire: într-o zi un ofițer ce staționa în Chateau-Thierry, s-a întâmplat să-i citeasc (lui Jean), cu mult dramatism, Oda de Malherbe. La Fontaine a ascultat cu multă atenție, fericire, admirație și mirare. Experiența unui om născut cu o mare dispoziție pentru muzică, și, după ce a trăit in păduri sălbatice, aude dintr-o dată sunetul unei harfe – aceasta este impresia avută de Jean după ascultarea acelei pozii armonioase. D’Olivet, afirmă că odată provocat, La Fontaine nu mai era vechiul personaj plictisitor și visător, era alert, fericit și entuziast. Ochii îi sclipeau de viață, vorbea rapid, cu gesturi rapide, prezentând toate gesturile personajelor cât de bine se putea.

Pentru a se obișnui cu poezia, La Fontaine a început imediat să citească din Malherbe. Inspirat de scrierile acestuia, deseori fabulistul se pierdea în propria lume, încercând să-și creeze proprile versiuni. Primele încercări nu au avut prea mare succes, însă după un sfat bun de la un prieten apropiat, La fontaine a început să studieze lucrările altor fabuliști, înainte de a încerca din nou să scrie el însuși. A fost atras în mod special de Horace, Virgil și Terence.

Pentru cei mai puțin rafinați, fabula este o scriere care exprimă simplicitatea, și totuși această simplicitate este o forță a contrastelor. Baza unei fabule stă tocmai în această simplitatea a caracterului. Compoziția fabulei nu cuprinde nici-un fel de puzzeluri, intrigi, numeroase caractere, nu. La o fabulă se va găsi o idee centrală, un singur incident, nu mai mult de vreo trei personaje și în sfârșit miezul acesteia, o morală. Acțiunea este naturală, însă agentul este imagiar – efectul este produs fără a se pierde timp în explicații și descrieri inutile. Informațiile utile sau preceptul moral dă gust acesteia; nimic nu e mai potrivit pentru mintea intelectualului decât savurarea unei fabule bune. Iar când vine vorba despre fabule bune, sau mai bie spus despre fabuliști cu renume, La Fontaine este printre cei mai buni, dintre cei mai buni.

Secretul reușitei sale în arta poeziei, a fost prin folosirea metodei de a se inspira din natură, din afară fără ași pierde din originalitate, și imaginație. A strâns numeroase idei printr-un proces încet și anevoios; primind idei noi și după digerarea acestora și le însușea dându-le o nouă față, un nou aspect. Limbajul folosit este suplu și plin de mișcare, de flexibilitate – a fost un mare artist al cuvintelor. Cu toate aceste calități ale sale, La Fontaine a avut și părțile mai puțin plăcute și dezirabile. Era uneori destul de trivial și fără griji. Și totuși, Voltaire spune despre el că „ar fi fost bine să se facă diferența dintre nepăsarea lui și frazele sale puerile și partea sa artistică de o măiestrie fenomenală.” Tot Voltaire afirmă despre La Fontaine că „În majoritatea fabulelor sale, el este net superior acelora care au scris înainte și de după el, oricare ar fi fost limba în care ar fi scris aceștia.”

La Fontaine folosește vechile istorioare modelându-le în ceva nou, în povești moderne, acceptabile perioadei în care trăiește, pentru a reflecta în ele viața cotidiană a acestora. Toate obiceiurile și toată ordinea socială este reflectată în acestea. El ocolea personalitățile, însă tipologiile omenește, erau prada sa. Leul reprezenta conducerea, regele, considerat cel mai important, apare cel mai mult în fabulele sale. Ele este întodeauna reprezentat ca aparținând roialității și conștient întodeuna de propria sa valuare sa. Nu își pierde niciodată din grație, însă niciodată nu îi rabdă pe idioți, iar catârul este unul dintre cele mai de jos animale din perspectiva lui. În timp de război, regele dă acestui puțin plăcut personaj din regatul său cel mai sigur loc în care acesta poate să îi sperie pe atacatorii săi.

„Asigurat că răgnetul său

Bestiile va speria

Și aceștia, din casa lor vor fugii”

Însă când asinul cere răsplata pentru serviciile sale, și pentru partea sa în luptă, acest rege al animalelor îl refuză, punândul imediat la locul său – oricare ar fi acela.

„Da, răspunde leul, ai zbierat cu putere

Dacă nu îți cunoșteam rasa

Aș fi fost chiar eu în teamă.”

Însă când leul când se află pe patul de moarte, la bătrânețe așteptânduși sfârșitul, tot asinul este cel care îi aruncă ultima insultă.

„Un leu, plângânduși anii

Odată, temut în sălbaticul său domeniu

E batjocorit la final, în tronul său

De către oamenii său

Puternic prin slăbiciunea sa crescândă

Calul cu o lovitură își salută capul,

Lupul îl atacă pe la spate

Și boul îl lovește în coaste

Nefericitul rege, trist și bolnav

Nu putea nici să mârâie, atât era de slab

La sfârșit, asinul se apropie

Lovitura este o dublă moarte!

Strigă umilitul monarh.” Văzut în curtea sa, înconjurat de servitori, regele e gata să judece, gata să rpspândească justiția printre supușii săi. E gata să răsplătească diplomația și servitudinea, și gata de a pedepsi neascultarea sau disrespectul. În schimb, vulpea întodeauna e mai bună decât toți ceilalți în fabulă, mai isteață și mai descurcăreață.

Printre cele mai cunoscute fabule ale lui Jean de La Fontaine, sunt următoarele: Corbul și vulpea, Vulpea și strugurii, Greierele și furnica etc.

Prima fabulă, Corbul și vulpea, spune povestea unui corb care câștigând o bucată de caș, într-un pom se agățase, al său dar să îl cineze. Atunci apare vulpea, condusă de mirsoul cașului, ajunge sub copacul în care sta corbul. Văzând bunătăciune de caș în ciocul corbului, începe a-l lăuda:

„Jupâne corb, plecăciune!

O, Domane, ce frumusețe!

Ce pasăre, ce minune.

Ce drag de pene mărețe!

Dar n-are glas; ce păcat!”

Îngânfat corbul și prea puțin gândind, deschise ciocul îndată să arate vupii că a cânta el știe; de îndată cașul jos, în gura vulpii el apare și imediat îl și înghite. Lingându-se pe bot, vulpea îl sfătuiește și îi atrage atenția corbului să fie cu băgare de seamă, că de mult de foarte demult „din punga celor ce-ascult / lingușitorii trăiesc.” Lăsat și du de nas de vorbele frumoase ale vulpii, nestând a gândi cât de adevărate sau false acestea sunt, corbul se aruncă de îndată să facă pe plac, să-și dovedească perfecțiunea sa de pasăre măiastră. Cum ar fi putut să o lase pe vulpe, crezând așadar că el nu poate să cânte, nu are voce să vorbească? La fel și cu noi oamenii, de multe ori ne lăsăm păcăliți de cei care cu vorbe frumoase ne încarcă, de cei care prin măiestria vorbelor ne taie craca de sub picioare fără ca noi să conștientizăm acest lucru până e prea târziu.

A doua fabulă, printre cele mai cunoscute și îndrăgite ale lui Jean de la Fontaine, este Vulpea și strugurii. Aceasta spune povestea unei vulpi care, flămândă fiind se plimbă hai-hui, în căutarea hranei. Dând într-un final peste o frumusețe de viță de vie, încearcă din răsputeri să ajungă la aceștia, să se bucure de gustul mustos al acestora. Însă, întâmpinată de numeroși spini care îi răneau labele și botul, vulpea se dă bătută. Finalizând fabula prin prea-cunoscuta expresie oricum erau prea acri, ce arată falsitatea și ușurința cu care cumătra dă vina pe altcineva sau altceva într-o astfel de situație. În momentu în care aceasta este incapabilă de ași atinge dorința, ajunge la concluzia neadevărată și lașă, cum că acel țel al său oricum nu era bun pentru ea. Caută scuze și înbulzește obiectul neplăcerii ei cu diverse adjective nemăgulitoare.

Și în final, Greierele și furnica, ce o prezintă pe furnică muncind și strângând pentru iarnă toată vara; și pe greiere cântând nepăsător cât e ziulica de lungă. Însă „când vifornița porni / greierele se trezii / fără muscă, fără râmă / fără urmă de fărâmă” Neștiind ce să facă, apelează la vecina sa furnica, care adunase cât era vara de lungă. Însă furnica nefiind darnică din fire îi răspunde mai răstit „Astă-vară ce-ai pățit? / Dacă nu e cu bănat / Zi și noapte am cântat / Pentru mine, pentru toți…” În care furnica îi răspunde cu și mai, multă forță și dezaprobare „Joacă astăzi dacă poți!”

În sfârșit, poetul francez La Fontaine a fost unul dintre cei mai mari clasici autori. A lucrat în genuri minore și neexplorate, cum ar fi fabula și povestea în versuri. Deși în scrierile sale se poate observa faptul că nu a ezitat să se inspire din textele altora (cum ar fi marele Ӕsop, părintele fabulelor); Jean de la Fontaine și-a creat propriul stil și brand de exprimare și punere în versuri a gândurilor și a ideilor sale cu privire la viața din jurul lor și a tot ceea ce îl înconjura. Deși e cunoscut cel mai bine pentru volumul său de fabule, el a scris mai multe texte: povești versificate, piese, romanță etc. Aproape tot ceea ce a scris îi reflecă credințele și viziunile personale cu privire la lumea înconjurătoare.

2.4 Fabule accesibile copiilor

Fabulele accesibile copiilor sunt multe și numeroase, însă voi alege să prezint doar câteva aici. Prin urmare: Câinele și Cățelul de Vasile Alexandrescu – fabulă ce învață despre așa-numita egalitate dintre noi; Boul și Vițelul de Grigore Alexandrescu – care arată disprețul autorului față de lumea timpului; Bivolul și Coțofana de George Topîrceanu – aici se critică profitorii, care folosesc orice ocazie pentru ași atrage foloase; Tâlharul pedepsit de Tudor Arghezi – prin care se atacă prostia și îngânfarea unora.

Câinele și Cățelul de Vasile Alexandrescu – prezintă următoarele personaje: dulăul, boul și un cățel. Fabula începe prin plângerile dulăului fața de nedreptatea și inegalitatea existentă în lume, către bou. „Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace / Cum lupii, urșii, leii și alte câteva / Care cred despre sine că prețuiesc ceva!” Continuă să afirme că statutul acestora, superior, este doar o întâmplare. Urmează introducerea segmentului în care dulăul se plânge personajului figurant, boul, despre egalitate „Oamenii spun adesea că-n țări civilizate / Este egalitate… ” spunând acestea, Samson continuă să afirme că el este doar un câine sadea, și, cât îl privește pe el, egalitatea este pentru toți. Auzind acestea, Samurache, cățelul fericit se alătură celor doi, mulțumindu-le pentru neașteptata onoare de a fi considerat egalul lor.

„Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată

Și sentimentul vostru, îl cinstesc, frații mei…

Noi frații tăi?…

Noi frații tăi, potaie!

O să-ți dăm o bătaie…

Dar ziceați… Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam

Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei

Că voi egalitate, dar nu pentru căței!”

Acest fragment din fabula mai sus menționată, este o lovitură la cei care nu sunt decât vorbe goale, cei care vorbesc una, și fac alta. După cum finalizează și autorul: aceasta între noi adesea o vedem / și numai cu cei mari egalitate vrem. Samurache este portretizat ca fiind naivul din cutie, iar Samson personajul îngânfat care se crede mai presus decât este, cel care își dorește ca prieteni doar oameni de putere, ignorând adesea faptul evident: lipsa propriului său statut.

Boul și Vițelul de Grigore Alexandrescu – autorul răstălmăcește situația în care un om de nimic ajunge într-o funcție de conducere și uită pe de-a-ntregul de unde a plecat. Acțiunea se întâmplă cam așa: un bou, ca toți boii ajunge într-un post de conducere, bogat cu lanuri, turme, și slugi de el ascultat. De mândrie și de îngânfare, boul se cred ca toți mai tare, mai sus și mai însemnat. Nepotul său, vițelul fericit de această schimbare aleargă într-o viteză la unchiul său pentru a-i cere niște fân. Ajuns acolo, e nevoit să aștepte până se trezește acesta; când se trezește nici nu este băgat în înseamă. Vițelul se întoarce din nou, a doua zi, nevenindu-i să creadă schimbarea produsă, o slugă fiindu-i milă de el, îi pomenește boului de vițel.

„Boierule – zise – așteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.

Cine? A mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.

N-am astfel de rude, și nici voi să-l știu.”

După cum se poate vedea din răspunsul dat de bou, se poate spune cu tărie că o funcție importamntă nu e pentru un om neisprăvit, un om de nimic. Atunci când viața îți zâmbește, zâmbește-i înapoi, nu fi fudul, nu se știe niciodată când roate se va întoarce din nou.

Bivolul și Coțofana de George Topîrceanu – prezintă poveste unui bivol ce în spinare cara o coțofană. Trecând pe alături un cățel, se întreabă mirat „Ah, ce mare dobitoc! / Nu-l crede-am așa de prost / Să ia în spate pe oricine…” Prins de avânt, cățelul socotește el ce socotește și sare în spinarea bivolului, crezând că dobitocul îl va căra și pe el.

„Ce-ai gândit tu oare, javră? Au crezut-ai că sunt mort?

Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport

Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni…

Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?”

Autorul prezintă într-o imagistică foarte clară soarta profitorului dar și faptul că fiecare dintre noi avem o anume slujbă de îndeplinit și de făcut în societate.

Tâlharul pedepsit de Tudor Arghezi – atrage atenția aupra îngânfării unora. Nu e bine ca fiind mai mari și mai puternici să ne credem de neînvins, deoarece unde sunt mai mulți, puterea crește iar pe cel mare îl copleșește. Șoarecele, pornit la vânătoare într-un stup de albine se strecoară. Crezând că mare fiind, pe albină o va păcăli și mierea o va izbi. Însă hoțul nu a luat la socoteală spuza de albine, care, văzându-l în stup, fără a mai pune întrebări în ceară l-au umplut. Astfel, micuțul șoarece care mare se credea, față de micuțele albine, a rămas ceruit și învins de roiul acestora.

Intr-o zi, prin asfintit,
Soaricele a-ndraznit
Sã se creada în putere
A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina-i
Slaba, mica si putina,
Pe când el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.

Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.

Roiul, cum de l-a zarit
C-a intrat, l-a coplesit.
Sacoteala sã-i mai ceara
Nu! L-au imbracat cu ceara,
De la bot pana la coada
Tabarate mii, gramada,
Si l-au strans cu mestesug,
Incuiat ca-ntr-un cosciug.

Nu ajunge, vream sã zic,
Sã fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna Intr-o zi, prin asfintit,
Soaricele a-ndraznit
Sã se creada în putere
A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina-i
Slaba, mica si putina,
Pe când el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.

Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.

Roiul, cum de l-a zarit
C-a intrat, l-a coplesit.
Sacoteala sã-i mai ceara
Nu! L-au imbracat cu ceara,
De la bot pana la coada
Tabarate mii, gramada,
Si l-au strans cu mestesug,
Incuiat ca-ntr-un cosciug.

Nu ajunge, vream sã zic,
Sã fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna Intr-o zi, prin asfintit,
Soaricele a-ndraznit
Sã se creada în putere
A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina-i
Slaba, mica si putina,
Pe când el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.

Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.

Roiul, cum de l-a zarit
C-a intrat, l-a coplesit.
Sacoteala sã-i mai ceara
Nu! L-au imbracat cu ceara,
De la bot pana la coada
Tabarate mii, gramada,
Si l-au strans cu mestesug,
Incuiat ca-ntr-un cosciug.

Nu ajunge, vream sã zic,
Sã fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

Bottom of Form

Bibliografie și webografie

(Jean de) LA FONTAINE, Fabule, Editura de Stat pentru Literatură și Artă. (Traducere și note de Aurel Tita, prefață de Valentin Lipatti)

Aesop, Aesop Fables, (descărcat de pe Library Genesis, Link: http://gen.lib.rus.ec/ .

Antologia Fabulei Romînești, Editura pentru Literatură, 1961.

Antologie de lirică populară românească, Editura Minerva, București, 1980. (Ediție îngrijită și studiu introductiv de Ligia Bîrgu-Georgescu)

ARGHEZI Tudor, Scrieri, Vol. 1-41, 43-45, Editura pentru Literatură, București.

AROUETTY Abraham, Fables in Verse – inspired by Ӕsop and La Fotaine, 2000. Link: https://books.google.ro/books?id=pxnu8vjjM24C&pg=PP7&lpg=PP7&dq=fables+in+verse&source=bl&ots=Q4fz6WwWkD&sig=HfdcH3ZzWMfxvsmx412mluZEE0&hl=ro&sa=X&ei=Dtb5VPP4B8G6ygOnm4CoDg&ved=0CGMQ6AEwCA#v=onepage&q=fables%20in%20verse&f=false (văzut 7 martie 2015).

ASACHI, Gheorghe, Corbul și Vulpea – extras din: : Antologia Fabulei Romînești, Editura pentru Literatură, 1961.

BABIRIUS, The Fables of Babirius in Two Parts, London, 1860. – Master negative No. 93-81285-3, Microfilmed in 1993 la Columbia University Libraries, New York.

CALOTĂ Lavinia, Fabula, definiție și caracteristici, Link: http://www.scribd.com/doc/121845269/Fabula-definitie-si-caracteristici#scribd (văzut la 8 martie 2015).

Carte de lectură (Clasele V-VIII), Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.

COOKE, Fred, The Encyclopedia of Animals. A complete visual guide, University of California Press, 2004, pagina 124.

Dexonline, Link: http://dexonline.ro/definitie/predare (văzut azi 1 mai 2015).

Dicționar online – Webdex, Link: http://www.webdex.ro/ (văzut la 7 martie 2015).

DRIMBA OVIDIU (coordonator), Literatură universală. Manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București.

ELLWOOD, Smith M., Classification for Fables, Based on the Collection of Marie de France, (articol) Modern Philology – vol. 15, Link: https://archive.org/details/jstor-433140 (văzut la 13 martie 2015).

Encyclopedia, Jean de La Fontaine, Link: http://www.encyclopedia.com/topic/Jean_de_La_Fontaine.aspx (văzut azi 2 mai 2015).

E-povești, Link: http://e-povesti.ro/fabule/la_fontaine/vulpea_si_strugurii (văzut azi 1 mai 2015).

FAGUET, Émile, La Fontaine, Société Française, d’Imprimerie et de Librairie, 1913.

FEDRU, Fabule, Intreprinderea Poligrafică „Informația”, București, 1966. (prefață de C. Poghirc)

HAMEL, Frank, Jean de La Fontaine, London: Stanley Paul.

Holy Bible. New International Version, Proverbs 3:13.

LA FONTAINE, Jean de, Fables, Garnier-Flammarion, Paris, 1966.

LESSING, Gotthold Ephraim, Laocoon sau despre limitele picturii și ale poeziei, Editura Univers, București, 1971.

LUNGU Mariana, Fabula în literatura pentru copii, Editura Nova Didact, Râmnicu Vâlcea, 2011. Link: http://issuu.com/alexdb19/docs/fabula_i (văzut la 7 martie 2015).

LUNGU Mariana, Reflecții metodice în literatura pentru copii, Editura Nova Didact, Râmnicu Vâlcea, 2011. Link: http://issuu.com/alexdb19/docs/fabula_iiv2 (văzut azi 25 martie 2015).

MOHANU Constantin (ed.îngr), Fabule, Editura Ion Creangă, București, 1974.

Povești pentru copii, Fabule, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/la-fontaine/greierele-si-furnica.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Fabule, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/la-fontaine/corbul-si-vulpea.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Fabule-Grigore Alexandrescu, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/grigore-alexandrescu/cainele-si-catelul.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, George Topârceanu, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/george-toparceanu/bivolul-si-cotofana.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/grigore-alexandrescu/boul-si-vitelul.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Toporul și Pădurea – Grigore Alexandrescu, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/grigore-alexandrescu/toporul-si-padurea.html (văzut la 13 martie 2015).

PUTZ, Manfred, Fabula identității – romanul american din anii șaizeci, Institutul European, Iași, 1995.

RESH, H. Vincent și CORDE T. Ring, Encyclopedia of insects, Academic Press, 2003.

Scrigroup.ro, Link: http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/Predarea-ca-act-comunicational43363.php (văzut la 25 martie 2015).

SHAW Bruce, The Animal Fables in Science Fiction and Fantasy, Publishers: Jefferson North Carolina and London, 2010. (Cuvânt înainte de: Von Ikin).

ȚICHINDEAL, Dimitrie, Leul și Vulpea – extras din: Antologia Fabulei Romînești, Editura pentru Literatură, 1961.

Versuri și Creații: ALEXANDREASCU, Grigore, Câinele și Cățelul, Link: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/grigore-alexandrescu-6zudptu/cainele-si-catelul-6zudhpt.html#.VRKNV44sbeQ (văzut la 25 martie 2015).

WEINSTEIN, Amy, Once Upon a time – illustrations from Fairytales, Fables, Primers, Pop-Ups and other Children Books.

Wikipedia, Corbul și Vulpea – Ion Heliade Rădulescu, 1860, Link: http://ro.wikisource.org/wiki/Corbul_%C8%99i_vulpea_%28Heliade%29 (văzut la 13 martie 2015).

Wikipedia, Jean de La Fontaine, Link: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine (văzut la 1 mai 2015).

Wikipedia, Link: http://ro.wikipedia.org/wiki/Microsoft_PowerPoint (văzut azi 1 mai 2015).

Ӕsop’s Fables, Adobe Press, 1993, Link: https://archive.org/stream/AesopsFables_389/AFABLES#page/n11/mode/2up (văzut la 7 martie 2015).

Bibliografie și webografie

(Jean de) LA FONTAINE, Fabule, Editura de Stat pentru Literatură și Artă. (Traducere și note de Aurel Tita, prefață de Valentin Lipatti)

Aesop, Aesop Fables, (descărcat de pe Library Genesis, Link: http://gen.lib.rus.ec/.

Antologia Fabulei Romînești, Editura pentru Literatură, 1961.

Antologie de lirică populară românească, Editura Minerva, București, 1980. (Ediție îngrijită și studiu introductiv de Ligia Bîrgu-Georgescu)

ARGHEZI Tudor, Scrieri, Vol. 1-41, 43-45, Editura pentru Literatură, București.

AROUETTY Abraham, Fables in Verse – inspired by Ӕsop and La Fotaine, 2000. Link: https://books.google.ro/books?id=pxnu8vjjM24C&pg=PP7&lpg=PP7&dq=fables+in+verse&source=bl&ots=Q4fz6WwWkD&sig=HfdcH3ZzWMfxvsmx412mluZEE0&hl=ro&sa=X&ei=Dtb5VPP4B8G6ygOnm4CoDg&ved=0CGMQ6AEwCA#v=onepage&q=fables%20in%20verse&f=false(văzut 7 martie 2015).

ASACHI, Gheorghe, Corbul și Vulpea – extras din: : Antologia Fabulei Romînești, Editura pentru Literatură, 1961.

BABIRIUS, The Fables of Babirius in Two Parts, London, 1860. – Master negative No. 93-81285-3, Microfilmed in 1993 la Columbia University Libraries, New York.

CALOTĂ Lavinia, Fabula, definiție și caracteristici, Link: http://www.scribd.com/doc/121845269/Fabula-definitie-si-caracteristici#scribd(văzut la 8 martie 2015).

Carte de lectură (Clasele V-VIII), Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.

COOKE, Fred, The Encyclopedia of Animals. A complete visual guide, University of California Press, 2004, pagina 124.

Dexonline, Link: http://dexonline.ro/definitie/predare (văzut azi 1 mai 2015).

Dicționar online – Webdex, Link: http://www.webdex.ro/ (văzut la 7 martie 2015).

DRIMBA OVIDIU (coordonator), Literatură universală. Manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București.

ELLWOOD, Smith M., Classification for Fables, Based on the Collection of Marie de France, (articol) Modern Philology – vol. 15, Link: https://archive.org/details/jstor-433140 (văzut la 13 martie 2015).

Encyclopedia, Jean de La Fontaine, Link: http://www.encyclopedia.com/topic/Jean_de_La_Fontaine.aspx (văzut azi 2 mai 2015).

E-povești, Link: http://e-povesti.ro/fabule/la_fontaine/vulpea_si_strugurii (văzut azi 1 mai 2015).

FAGUET, Émile, La Fontaine, Société Française, d’Imprimerie et de Librairie, 1913.

FEDRU, Fabule, Intreprinderea Poligrafică „Informația”, București, 1966. (prefață de C. Poghirc)

HAMEL, Frank, Jean de La Fontaine, London: Stanley Paul.

Holy Bible. New International Version, Proverbs 3:13.

LA FONTAINE, Jean de, Fables, Garnier-Flammarion, Paris, 1966.

LESSING, Gotthold Ephraim, Laocoon sau despre limitele picturii și ale poeziei, Editura Univers, București, 1971.

LUNGU Mariana,Fabula în literatura pentru copii, Editura Nova Didact, Râmnicu Vâlcea, 2011. Link: http://issuu.com/alexdb19/docs/fabula_i (văzut la 7 martie 2015).

LUNGU Mariana, Reflecții metodice în literatura pentru copii, Editura Nova Didact, Râmnicu Vâlcea, 2011. Link: http://issuu.com/alexdb19/docs/fabula_iiv2(văzut azi 25 martie 2015).

MOHANU Constantin (ed.îngr), Fabule, Editura Ion Creangă, București, 1974.

Povești pentru copii, Fabule, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/la-fontaine/greierele-si-furnica.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Fabule, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/la-fontaine/corbul-si-vulpea.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Fabule-Grigore Alexandrescu, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/grigore-alexandrescu/cainele-si-catelul.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, George Topârceanu, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/george-toparceanu/bivolul-si-cotofana.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/grigore-alexandrescu/boul-si-vitelul.html (văzut azi 2 mai 2015).

Povești pentru copii, Toporul și Pădurea – Grigore Alexandrescu, Link: http://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/grigore-alexandrescu/toporul-si-padurea.html (văzut la 13 martie 2015).

PUTZ, Manfred, Fabula identității – romanul american din anii șaizeci, Institutul European, Iași, 1995.

RESH, H. Vincent și CORDE T. Ring, Encyclopedia of insects, Academic Press, 2003.

Scrigroup.ro, Link: http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/Predarea-ca-act-comunicational43363.php (văzut la 25 martie 2015).

SHAW Bruce, The Animal Fables in Science Fiction and Fantasy, Publishers: Jefferson North Carolina and London, 2010. (Cuvânt înainte de: Von Ikin).

ȚICHINDEAL, Dimitrie, Leul și Vulpea – extras din: Antologia Fabulei Romînești, Editura pentru Literatură, 1961.

Versuri și Creații: ALEXANDREASCU, Grigore, Câinele și Cățelul, Link: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/grigore-alexandrescu-6zudptu/cainele-si-catelul-6zudhpt.html#.VRKNV44sbeQ (văzut la 25 martie 2015).

WEINSTEIN, Amy, Once Upon a time – illustrations from Fairytales, Fables, Primers, Pop-Ups and other Children Books.

Wikipedia, Corbul și Vulpea – Ion Heliade Rădulescu, 1860, Link: http://ro.wikisource.org/wiki/Corbul_%C8%99i_vulpea_%28Heliade%29 (văzut la 13 martie 2015).

Wikipedia, Jean de La Fontaine, Link: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine (văzut la 1 mai 2015).

Wikipedia, Link: http://ro.wikipedia.org/wiki/Microsoft_PowerPoint (văzut azi 1 mai 2015).

Ӕsop’s Fables, Adobe Press, 1993, Link:https://archive.org/stream/AesopsFables_389/AFABLES#page/n11/mode/2up(văzut la 7 martie 2015).