. Abordarea Interculturala Si Importanta Ei In Contextul Globalizarii Si Internationalizarii Afac

C U P R I N S

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………………..6

Capitolul I

BAZE CONCEPTUALE

Conceptul de cultura in management ……………………………………………………………………………9

Cultura nationala si cultura de intreprndere……………………………………………………………………14

2.1. Cultura nationala …………………………………………………………………………………….14

2.2. Cultura de intreprindere …………………………………………………………………………..15

Capitolul II

IMPACTUL BAZEI CONCEPTUALE IN MANAGEMENT

1. Diferente si afinitati culturale ………………………………………………………………………………………18

1.1. Occident si Orient …………………………………………………………………………………..18

1.2. Dimensiuni culturale ……………………………………………………………………………….22

1.3. Afinitati culturale ……………………………………………………………………………………27

Capitolul III

CERCETARE STIINTIFICA PRIVIND STADIUL ACTUAL AL MANAGEMENTULUI INTERNATIONAL SI CERINTELE DERIVATE DIN INTEGRAREA EUROPEANA, INTERNATIONALIZAREA AFACERII SI GLOBALIZAREA

1. Problema globalizarii culturii ………………………………………………………………………………………30

1.1. Conceptul ………………………………………………………………………………………………30

Globalizare si imperialism cultural ……………………………………………………………32

Global si local ………………………………………………………………………………………..33

2. Accultulturatie si globalizare ……………………………………………………………………………………….34

Conceptul de accultulturatie ……………………………………………………………………34

O schimbare ………………………………………………………………………………………….35

Globalizare si accultulturatie …………………………………………………………………..36

3. Internationalizarea ……………………………………………………………………………………………………..38

4. Studiu de caz ……………………………………………………………………………………………………………..40

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………..43

Bibliografie selectiva …………………………………………………………………………………………………….45

Cuvinte cheie ……………………………………………………………………………………………………………….47

Lista formelor grafice …………………………………………………………………………………………………..48

I N T R O D U C E R E

In cadrul unei abordari interculturale, cel care vrea sa inteleaga fenomene culturale exprimate intr-o alta limba trebuie sa aiba constiinta apartenetei la propria cultura. Cel mai adecvat mod de a dobandi o asemena constiinta consta in compararea propriei culturi cu o alta cultura. Aceasta metoda implica o atitudine deschisa fata de o alta cultura si capacitatea de a relativiza valorile propriei culturi.

Lucrarea de fata se adreseaza celor interesati de abordarea interculturala si importanta ei in contextul internationalizarii si globalizarii afacerii.

Domeniul este abordat, in primul rand, dintr-o perspectiva manageriala, ceea ce justifica titlul lucrarii. Ca atare, lucrarea de fata se inscrie in literatura de management, in cadrul careia se defineste prin obiectul de studiu – internationalizarea si globalizarea afacerilor, nivelul tratarii – microeconomic, precum si prin mediul de referinta – viata internationala. intr-o maniera consacrata, de acum, in lucrarile de management se analizeaza modul in care functiile conducerii (planificare, organizare, coordonare, control) asigura punerea in practica a strategiei de internationalizare a firmei.

Problematica managementului international este abordata dintr-o perspectiva interculturala, adica prin luarea in considerare a diversitatii culturale ce caracterizeaza mediul de afaceri mondial, precum si a specificului valorilor corporationale ale participantilor la tranzactiile internationale. Aceasta abordare s-a impus in literatura de specialitate de pe plan mondial abia in ultimii ani si este prezent principala sursa de innoiri in plan conceptual si operational in domeniul managementului.

O alta realitate stiintifica si pragmatica, fara echivoc, care, deci, nu ar mai trebui demonstrata, si anume, faptul ca orice segment al managementului, cum este si Managementul International, trebuie definit si realizat pornind de la Managementul General si facand apoi adaptarile specifice de rigoare. Este, de altfel, singura abordare stiintifica, care respecta tratarea managementului ca sistem, cu subsistemele sale, intr-un tot unitar, coerent .

Orice segment de management are obiectul, functiile, principiile managementului general, componentele generale ale acestuia si cele ale sistemului de management al organizatiei, particularizate la specificul acelui tip de management.

Consider orice alta abordare, cum se intampla frecvent in teoria si practica actuala, tratandu-se subsistemele de management ca entitati distincte, neglijandu-se Managementul General, este o mare eroare, cu consecinte uneori incalculabile si ireparabile.

Subientcul diferentelor culturale prezinta importanta atat pentru specialistii in economie mondiala, in afaceri internationale sau in stiinte sociale, cit si pentru publicul larg.

Diferentele culturale in plan regional, national sau corporational exprima abordari diferite ale unor comunitati umane determinate in legatura cu solutionarea problemelor de baza ale existentei: conceptia despre lume, modul de asigurare a integrarii interne si modul de adaptare la cerintele mediului. Studiul diferentelor culturale pleaca in general, de la analiza comparativa a "solutiilor existentiale" definitorii pentru anumite comunitati, fie ca acestea sunt denumite "optiuni sau ipoteze fundamentale", "dimensiuni culturale" sau valori culturale.

In aceasta lucrare incerc sa arat atat importanta globalizarii cat si cea a internationalizarii afacerii, astfel, globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit si analizat in mod diferit de catre cei ce si-au asumat acest risc sau aceasta raspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea ramane un fapt real, viu, cu care trebuie sa ne confruntam, independent de vointa sau optiunea noastra. Se considera ca cel mai mare pericol (semnalat si de catre unii teoreticieni ai globalizarii) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei ii inghite pur si simplu.

Cucerita de piata, dopata de televiziune, sport sau internet, lumea globalizata traieste in acelasi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vietii, un dezastru cultural si educational global, simptom ingrijorator, dar sigur, al barbarizarii societatii viitorului.

Cultura traditionala a societatilor dispare sau se preface in spectacol si marfa (McDonaldizarea), cultura umanista e eliminata tot mai mult de tehno-stiinta invadatoare si transformata intr-o pseudo-stiinta. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, risca sa devina omul atomizat care traieste numai pentru productie si consum, golit de cultura, politica, sens, constiinta, religie si orice transcendenta. Probabil acesta este ultimul stadiu in evolutia umanitatii sau "ultimul om". in ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

Abordarea interculturala este o caracteristica definitorie a teoriei si practicii managementului international.

Subiectul diferentelor culturale prezinta importanta atat pentru specialistii in economie mondiala, in afaceri internationale sau in stiinte sociale, cat si pentru publicul larg. Succesul firmelor internationale dar si al celor nationale este tot mai mult conditionat de abilitatile de cooperare interculturala a membrilor lor. Globalizarea reprezinta o realitate. Lumea a intrat intr-o noua era a actitatii economice fara precedent, ce se caracterizeaza prin productie mondiala, distributie internationala si aliante strategice globale.

Gasirea celor mai potrivite metode de comunicare, organizare, coordonare a afacerilor multiculturale, care sa permita obtinerea unei eficiente maxime, solicita din partea managerilor respect fata de diversitatea umana, intelegere fata de alte culturi si dezvoltarea abilitatilor empatice. Relatiile umane, indiferent daca se desfasoara in nivel managerial, politic sau economic sunt puternic influentate de tiparele dominante de gandire, simtire si manifestare ale diferitelor grupuri sociale. Importanta lor pentru succesul parteneriatelor economice nu trebuie neglijata.

In plus, diferentele culturale din interiorul tarilor sunt in crestere. Grupurile etnice devin constiente de identitatea lor si cer o recunoastere politica a acestui fapt. Desigur, aceste diferente etnice au existat intotdeauna. Ceea ce s-a schimbat este intensitatea contactelor dintre diferite grupuri sociale,ce a permis membrilor grupului confirmarea identitatii proprii. Cooperarea dar si dezamorsarea conflictelor impune cunoasterea valorilor promovata de membrii fiecarei culturi.

Dezvoltarea capacitatii managerilor si viitorilor manageri de a asimila si aplica elementele manageriale utilizate in cele mai competitive tari poate contribui la dezvoltarea unei economii romanesti in acord cu criterile unei economii libere de piata

Este evident ca oamenii pot fi foarte diferiti si ca nu exista persoane identice. Experienta demonstreaza ca locuitorii unei tari poseda anumite credinte si structuri mentale de percepere a realitatii care le marcheaza comportamentul. Cultura, totusi, nu este un fenomen strict national, in anumite tari, caracteristicile regionale pot prevala specificului national. Grupurile culturale pot chiar depasi granitele nationale sau regionale,delimitarea lor realizandu-se pe baza altor criterii decat cele geografice. Acesta este motivul pentru care cititorii trebuie sa acorde semnificatia corecta generalizarii surprinse in aceasta lucrare.

Ca oricare alta lucrare, este cert ca si prezenta lucrare este susceptibila de unele retusuri. Din acest motiv, doresc sa multumesc celor care, parcurgand-o, vor face sugestii si propuneri de imbunatatire ce vor fi luate in considerare la o editie viitoare.

Tin sa mentionez si faptul ca documentarea pentru aceasta lucrare a fost „complicata” datorita „surselor” cu continut asemanator avute la dispozitie, documentatia avuta la dispozitie a trebuit a fi concentrata intr-o lucrare cu un numar de pagini relativ redus pentru usurinta parcurgerii si intelegerii fara repetari inutile, dar poate necesare in anumite parti ale lucrarii .

Abordarea interculturala

Relatiile dintre organizatii, firme, institutii, state, organisme regionale etc. presupun interferenta si interactiunea unor culturi diferite. Astfel de exemplu, o firma este definita printr-un set de valori de baza (schimbare sau conservatorism, orientare spre productie sau orientare spre piata, structura ierarhica sau structura functionala etc), care dau “profilul cultural” al t si pentru publicul larg. Succesul firmelor internationale dar si al celor nationale este tot mai mult conditionat de abilitatile de cooperare interculturala a membrilor lor. Globalizarea reprezinta o realitate. Lumea a intrat intr-o noua era a actitatii economice fara precedent, ce se caracterizeaza prin productie mondiala, distributie internationala si aliante strategice globale.

Gasirea celor mai potrivite metode de comunicare, organizare, coordonare a afacerilor multiculturale, care sa permita obtinerea unei eficiente maxime, solicita din partea managerilor respect fata de diversitatea umana, intelegere fata de alte culturi si dezvoltarea abilitatilor empatice. Relatiile umane, indiferent daca se desfasoara in nivel managerial, politic sau economic sunt puternic influentate de tiparele dominante de gandire, simtire si manifestare ale diferitelor grupuri sociale. Importanta lor pentru succesul parteneriatelor economice nu trebuie neglijata.

In plus, diferentele culturale din interiorul tarilor sunt in crestere. Grupurile etnice devin constiente de identitatea lor si cer o recunoastere politica a acestui fapt. Desigur, aceste diferente etnice au existat intotdeauna. Ceea ce s-a schimbat este intensitatea contactelor dintre diferite grupuri sociale,ce a permis membrilor grupului confirmarea identitatii proprii. Cooperarea dar si dezamorsarea conflictelor impune cunoasterea valorilor promovata de membrii fiecarei culturi.

Dezvoltarea capacitatii managerilor si viitorilor manageri de a asimila si aplica elementele manageriale utilizate in cele mai competitive tari poate contribui la dezvoltarea unei economii romanesti in acord cu criterile unei economii libere de piata

Este evident ca oamenii pot fi foarte diferiti si ca nu exista persoane identice. Experienta demonstreaza ca locuitorii unei tari poseda anumite credinte si structuri mentale de percepere a realitatii care le marcheaza comportamentul. Cultura, totusi, nu este un fenomen strict national, in anumite tari, caracteristicile regionale pot prevala specificului national. Grupurile culturale pot chiar depasi granitele nationale sau regionale,delimitarea lor realizandu-se pe baza altor criterii decat cele geografice. Acesta este motivul pentru care cititorii trebuie sa acorde semnificatia corecta generalizarii surprinse in aceasta lucrare.

Ca oricare alta lucrare, este cert ca si prezenta lucrare este susceptibila de unele retusuri. Din acest motiv, doresc sa multumesc celor care, parcurgand-o, vor face sugestii si propuneri de imbunatatire ce vor fi luate in considerare la o editie viitoare.

Tin sa mentionez si faptul ca documentarea pentru aceasta lucrare a fost „complicata” datorita „surselor” cu continut asemanator avute la dispozitie, documentatia avuta la dispozitie a trebuit a fi concentrata intr-o lucrare cu un numar de pagini relativ redus pentru usurinta parcurgerii si intelegerii fara repetari inutile, dar poate necesare in anumite parti ale lucrarii .

Abordarea interculturala

Relatiile dintre organizatii, firme, institutii, state, organisme regionale etc. presupun interferenta si interactiunea unor culturi diferite. Astfel de exemplu, o firma este definita printr-un set de valori de baza (schimbare sau conservatorism, orientare spre productie sau orientare spre piata, structura ierarhica sau structura functionala etc), care dau “profilul cultural” al acesteia. in relatiile de afaceri, cultura firmei intra in contact cu culturile altor entitati (clientii, concurentii), astfel incat activitatea de management se realizeaza intr-un mediu caracterizat prin diversitate culturala.

Atunci cand afacerile firmei se realizeaza la scara mondiala, importanta culturii pentru conceptia si practica de management se evidentiaza pe mai multe planuri:

► global, cand se au in vedere diferentele culturale regionale (exemplu, Occident vs. Orient)

► internattonal, cand se tine seama de deosebirile intre diferitele culturi nationale (exemplu, management american vs. management japonez)

► corporational, cand se analizeaza raportul dintre culturile firmelor care se confrunta pe piata mondiala (exemplu, IBM vs. Toyota)

Studiul diferentelor culturale in management pleaca de la definirea termenului de cultura si stabilirea raporturilor dintre cultura nationala si cultura de intreprindere.

Capitolul I

Conceptul de cultura in management

Exista, dupa unii autori, peste 300 de definitii ale termenului de cultura. Aproape 200 se pot intalni in cartile de antropologie. Iar in literatura de management si marketing numarul acestor definitii a crescut semnificativ in anii '90.

In mod obisnuit, notiunea de cultura este definita prin raportare la cea de civilizatie. Asstfel, daca prin civilizatie se intelege socitatea in general, cu ansamblul sau de fenomene specifice (civilizatie vs. cultura), cultura constituie totalitatea manifestarilor spirituale (intelectuale) din cadrul societatii.

Anton Dumitru, filozof si logician apartinand marii scoli romanesti de gandire din perioada interbelica, face distinctie intre civilizatie care “ar insemna…viata civilis, viata in cetate” si cultura care “ar insemna viata spirituala a omului sau oamenilor, indiferent de societate” [(8), p.177]. Pentru ca, spune acelasi autor, civilizatia este totalitatea operelor materiale ale unei colectivitati, iar cultura, totalitatea operelor spirituale.[idem, p.115]

Prin civilizatie se intelege insa, in traditie iluminista, si o societate avansata, implicand ideea de progres (civilizatie vs. barbarie); este vorba, de exemplu, de progresul material si stiintific care a dus in zilele noastre la “revolutia microelectronica”.

Totodata, cultura este definita si ca un proces sau un nivel de formare spirituala a individului (“a cultiva spiritul”, intelesul care trimite la etimologia termenului). Cultura este “dezvoltarea anumitor facultati spirituale prin exercitii intelectuale adecvate”, ca si “ansamblul cunostintelor astfel dobandite” (Dictionarul Robert 1992). S-a spus, de altfel: “cultura este ceea ce ramane dupa ce ai uitattot ce ai invatat” (Selma Lagerdörf).

Pe de alta parte, o civilizatie reprezinta un tip particular de societate, respectiv “o societate umana cu propria ei organizare sociala si cultura care o fac distincta de alte societati”. Iar prin cultura intelegem “ideile, obiceiurile si artele produse de o anumita societate”. (BBC English Dictionary, 1993). Acest sens, dezvoltat in antropologia sociala, a fost adoptat si in cercetarile de management si marketing. Cultura este, in acest inteles, modul specific de existenta spirituala si de comportament social al unui grup, al unei comunitati sau societati. Cultura, spune reputatul istoric francez Fernand Braudel, inseamna “realitatea religioasa…si spirit, si stil de viata, in toate sensurile termenului, si literatura, arta, ideologie, constientizare…”.[(4), p.73]. Iar Margaret Mead, cunoscut antropolog, defineste cultura drept “un ansamblu de componente invatate, o suma de convingeri, obiceiuri si traditii, impartasite de un grp de oameni si dobandite succesiv de catre cei care intra in acea societate”. [(19), p.33]

Geert Hofstede, promotor al abordarii interculturale in management, distinge intre un sens restrans al notiunii de cultura (“rafinament al mintii”) si un sens larg, corespunzand conceptului din antropologia culturala (“tipare de gandire, simtire si actiune). [(15), p.21]

Definitiile din literatura de management reflecta diversitatea de modalitati detratare a conceptului de cultura.

Definitii ale culturii in literatura de management

◌ “acel intreg complex care include cunoasterea, credinta, artele, morala, legea, obiceiurile si orice capacitati sau deprinderi dobandite de catre om ca membru al societatii” [Edward B. Taylor, sec XIX, apud (17), Nota 5, p.233]

◌ “moduri de gandire si maniere de existenta care sunt larg impartasite” [Child & Kieser, 1977, apud (38), p.56]

◌ “modul de viata al unui grup de oameni” [(29), 1989, p.25]

◌ “programarea colectiva a gandirii care distinge membrii unui grup (categorie) de oameni de cei ai altui grup” [(16), 1991, p.21]

◌ cultura este “modelul (engl. Pattern) integrat al cunostintelor, credintelor si comportamentelor umane care depind de capacitatea omului de a invata si a transmite cunostintele catre generatiile urmatoare” [Webster's Dictionary, 1992]

◌ “modul in care oamenii rezolva problemele” [F. Trompenaars, 1993, apud (19), p.40]

◌ “maniera structurata de a gandi, simti si reactiona a unui grup uman; ea reprezinta identitatea sa specifica” [Bosche, 1993, p.140]

◌ “ansamblul formelor dobandite de comportament in societatile umane” [(37), 1993, p. 166]

◌ “un sistem de cunostinte si norme pentru a observa, crede, evalua si actiona” [(10), 1996, p. 155]

◌ ”cunostinte dobandite pe care oamenii le utilizeaza pentru a interpreta experienta si a produce comportament social” [(15), 1997, p. 120]

◌ “solutii de grup pentru problemele de adaptare externa si integrare interna” [(32), 1997, p. 20]

Dincolo de deosebiri, abordarile din lucrarile de management converg inspre cateva elemente de baza.

In primul rand, cultura este un fenomen intelectual colectiv, in sensul ca reflecta in plan spiritual modul specific de existenta al unui grup uman, al unei comunitati sau unei natiuni. Ea este constituita dintr-un ansamblu de valori, comportamente si simboluri – care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup.

Cultura prezinta urmatoarele caracteristici principale [(15), p. 96; (30), p. 26]:

a) Are un caracter dobandit. Cultura nu se mosteneste si nu tine de datele biologice ale persoanei; ea se dobandeste prin invatare si experienta si caracterizeaza omul ca fiinta sociala.

b) Are un caracter colectiv. Cultura este impartasita de membrii unei comunitati (grup social, etnic, religios, profesional etc); ea nu este specifica individului solitar, dar nici o persoana nu poate sa “scape” complet de cultura sa.

c) Are un caracter simbolic. Cultura exista in mintea oamenilo, este reflectarea spirituala a raporturilor interumane si a relatiilor societate-natura.

d) Are un caracter structurat. Cultura se prezinta ca un univers integrat, care are la baza o structura specifica. A defini o cultura inseamna a descoperi modelul (engl. Pattern) sau structural.

e) Are un caracter persistent. Cultura se transmite, pe fondul unor anumite acumulari treptate de la o generatie la alta.

f) Are un carater dinamic. Cultura se schimba in timp, se adapteaza gradual si continuu, chiar daca individul sau forte speciale incearca sa se opuna schimbarii.

Fiinta umana (individul) se defineste din punct de vedere spiritual prin apartenenta la o anumita cultura, “genul proxim” al profilului sau spiritual; iar “diferentele specifice” – care tin de datele sale naturale mostenite si de elementele culturale asimilate – fac din individ o personalitate unica.

Un fenomen intelectual colectiv este si ideologia, care reprezinta “un ansamblu sistematic de convingeri si valori; un mod de a vedea lumea” [(11) ,p.45] din perspectiva unui grup social. Sau, intr-o definitie mai transanta, un “aspect codificat al culturii….pe care un grup social il impune ansamblului societatii” [(6), p. 79]. In raport cu ideologia, cultura este mai profunda (tine de programarea mentala originara individului), mai cuprinzatoare (intr-o cultura nationala pot coexista mai multe ideologii), mai constanta (schimbarile in cultura sunt lente, in ideologie mai rapide) si mai durabila (orizontul de timp al culturii este fara limite, in timp ce ideologiile se nasc si mor).

In al doilea rand, cultura este influentata de actiunea mai multor categorii de factori, care delimiteaza diferite sfere ale culturii, aflate in interdependenta. [(32), p. 48, 49]

Astfel, cultura nationala – definita prin raportare la un spatiu national determinat – se afla in interactiune cu culturile regionale sub – si supranationale, configurate de factori geografici, istorici, de forte politice si economice, de limba si de religie.

In Franta, de exemplu, diferenta dintre cultura bretona, din nord-vest, si cea provensala, din sud, tine in principal de limba si istorie (origine celtica, respec latina); pe de alta parte, se poate vorbi de o “cultura flamanda” incluzand regiuni din Franta si Belgia si avand o baza lingvistica comuna. Religia joaca un rol important in afirmarea unor trasaturi culturale transnationale si chiar transcontinentale: catolicismul explica similaritatile dinte tarile Europei latine si cele ale Americii Latine; islamul pe cele din Malaesia, Orientul Mijlociu si Africa de Nord etc.

Cultura industriala (sau de ramura), care evidentiaza specificul unei ramuri (industrie, agricultura, banci, asigurari) sau ale unor subramuri (industrie usoara vs. industrie grea etc) este determinata de factori cum sunt: natura procesului decizional (exista industrii adverse la risc si alte permisive la risc), dinamica tehnologica (industrii de varf vs. industrii traditionale), gradul de interventionism statal etc.

Cateva exemple pun in lumina importanta culturii industriale: cumpararea de catre cunoscuta firma japoneza din domeniul electronic, Sony, a studiourilor Columbia Pictures in cadrul valului de achizitii si fuziuni de la inceputul anilor '90 nu s-a dovedit a fi un “caz de succes” (succes story) din cauza lipsei de experienta a firmei japoneze in domeniul cinematografiei. Ciba-Geigy, cunoscuta firma elvetiana in domeniul farmaceutic, a fost confruntata cu probleme similare cand a incercat sa intre, cumparand Air Wick, in domeniul produselor deodorizante; General Electric (GE) a avut rezultate rezonabile cand a intrat in domeniul financiar prin crearea lui GE Capital Finance, dar a intampinat mari dificultati cand a cumparat banca de investitii Kidder Peabody.

Cultura functionala exprima valorile unei anumite specializari functionale in cadrul firmei: productie, marketing, finante, cercetare-dezvoltare. Astfel, de exemplu, in timp ce “omul de marketing” este mai preocupat de cerintele consumatorilor, pentru “omul de finante” principala problema o constituie recuperarea si randamentul investitiei, iar pentru specialistul in cercetare progresul tehnologic. Strans legata cu cultura functionala este cultura profesionala, care tine de modul in care persoana este educata, pregatita si motivata pentru munca. Valorile culturii profesionale se prezinta sub forma de uzante larg acceptate, norme deontologice, coduri de conduita etc.

A devenit o regula practica firmelor (in speta cele mari, de renume) de a angaja cu prioritate (sau exclusiv) in functii de creatie sau manageriale absolventi ai unor universitati prestigioase, cum sunt Harvard si Stanford in SUA, Cambridge si Oxford in Marea Britanie etc. In Franta Ecole Nationale d'Administration (ENA) este principalul furnizor de cadre pentru functiunea publica, iar “enarcii” (absolventi ENA) formeaza o categorie sociala aparte, cu o cultura proprie.

In alt plan, cultura funtionala si cea profesionala se combina in producerea unei alte categorii sociale: expertii. Deveniti inconturnabili in ultimul timp, fie ca este vorba de expertiza contabila, programe de marketing, gestionarea raporturilor tensionate (engl. Troubleshooters) sau evaluarea situatiilor de criza, expertii de marca sunt in egala masura profesionisti ai unui domeniu si persoane cu imagine publica, staruri. “A crede ca te poti afirma numai prin propria valoare este o iluzie. Mediile de informare in masa sunt cele care ne consacra”, spune un astfel de expert. [Le Nouvel Economiste, 20.11.1998]

In sfarsit, cultura de intreprindere sau cultura corporationala este determinata de valorile promovate de fondatorii firmei si, apoi, de conducerea acesteia, de asa numita “mostenire administrativa” (structura organizatorica, proceduri etc), ca si de domeniul de activitate si natura produsului si stadiul de dezvoltare al firmei.

Iata doua exemple privind modul in care cultura de intreprindere influenteaza performantele firmei. General Motors (GN), este una din cele mai mari firme din lume (608.000 angajati, 166 miliarde de dolari – cifra de afaceri – The Economist, 10.10.1998), dar, in acelasi timp, una din companiile cu rezultatele economice cele mai slabe dintre marile corporatii (in ultimul deceniu actiunile GM au fost cu 70% mai putin performante decat media pietei). Printre cauze: neadaptarea culturii de intreprindere la noile realitati, caracterul deficitar al managementului resurselor umane (considerat de unii, de tip feudal).

Microsoft este una din cele mai de succes firme din lume (cifra de afaceri 11 mili de dolari, capitalizare bursiera 346 miliarde de dolari – L'Expansion, 07.01.1999). “Microsoftistii”, cum sunt numiti angajatii firmei, beneficiaza de un mediu cultural modern, flexibil si motivant: circa 5000 de angajati au devenit milionari (in dolari) datorita optiunilor pe actiuni Microsoft, care le-au fost atribuite la un pret mediu de 24$ (la sfarsitul lui 1998 o actiune cota 140$).

Cultura fiecarei persoane este reflectarea in constiinta individuala a datelor culturale din mediul in care aceasta traieste si munceste. Altfel spus, in cultura personala se vor regasi trasaturi ale culturii nationale, dar si elemente din cultura regionala (de exemplu, apartenenta la o comunitate etnica dintr-o tara – cultura subnationala, sau la o religie transfrontaliera – cultura supranationala), din cultura firmei (valori si practici culturale asumate de angajati), din cultura de ramura, cea functionala sau profesionala.

Cultura personala prezinta o anumita variabilitate in raport cu mediul cultural – complex, pluridimensional – din care face parte individul, dar, in esenta, ea exprima datele de baza ale acestui mediu, chiar daca identificarea culturala se poate raporta prioritar la unele din componentele culturale ale acestuia (nationale, religioase etc).

In al treilea rand, cultura trebuie privita ca un “tot integrat” [Boleslaw Malinowski, 1994/1962, apud (24), p.16], ca un sistem, construit pe mai multe niveluri [(17), p.23-24, (32), p.19-21].

La un prim nivel se situeaza simbolurile, adica acele expresii, imagini, obiecte (artefacte), care poarta o semnificatie specifica pentru cei ce apartin unei anumite culturi. In cazul culturii nationale, intra aici, de exemplu, proverbele si zicatorile autohtone, stema si imnul national, marile opere intelectuale si marile personalitati nationale etc. Un alt palier il reprezinta normele de comportament cum sunt, de exemplu, formulele de adresare/salut, modalitatile de realizare a relatiilorinterpersonale, obiceiurile traditionale, portul, dar si regulile ce trebuie respectate in relatiile dintre generatii (tineri vs. batrani), relatiile dintre sexe (barbati vs. femei), relatiile familiale (fii vs. parinti) etc. In acest sens, cultura a fost definita ca “un model de comportament impartasit de membrii unei comunitati” [Margaret Mead, apud (32), p.19].

Un loc revine ritualurilor , adica acelor activitati colective care, desi nu sunt, din punct de vedere tehnic, necesare pentru realizarea telului propus, se considera a fi esentiale, din punct de vedere social, in cadrul unei culturi [(17), p.24]. Este vorba, de exemplu, de ceremonialurile prilejuite de momente cruciale din viata individului (nasterea-botezul, casatoria-nunta, moartea-inmormantarea) sau a colectivitatii (ziua nationala, aniversarea firmei etc).

Simbolurile, normele de comportament si ritualurile sunt grupate in categoria practicilor culturale.

Un alt nivel, mai profund, al culturii il reprezinta valorile, respectiv cunostintele dobandite si asumate in cadrul unei comunitati si pe baza carora membrii acesteia interpreteaza realitatea si isi definesc comportamentul social.

Cultura, spune un cercetator, este “un sistem al sensului sau al intelegerii impartasite” (engl. A system of shared meaning or understanding), o “retea de semnificatii” [Claude Levi-Strauss, apud (32), p.19]. Alti autori (B. Hodgetts, F. Luthans) definesc cultura drept “cunostintele dobandite pe care oamenii le folosesc pentru a interpreta experiente si a genera comportament social” si precizeaza “Aceste cunostinte formeaza valorile, creeaza atitudinile si influenteaza comportamentul”. [(15), p.96]

In alta parte, cultura este definita ca “un set de optiuni fundamentale (engl. Basic assumptions) – solutii comune la problemele universale ale adaptarii externe (cum sa supravietuiesti) si ale integrarii interne (cum sa ramai impreuna) – care evolueaza in timp si sunt transmise din generatie in generatie. [Ed. Schein, apud (32), p.20]

Dupa cum se vede, definirea nivelului valoric al culturii se face in modalitati si cu termeni diferiti in literatura. Intr-o lucrare se distinge intre convingeri (engl. Beliefs) – credinte rationale in legatura cu ce este adevarat si ce este fals – valori (engl. Values) – credinte emotionale cu ce este bun si respectiv rau – atitudini (engl. Attitudes) – inclinatii de a aproba ori dezaproba un anumit fapt. [(11), p.415] In alta lucrare, convingerile (beliefs) sunt considerate aprecieri in legatura cu modul cum sunt lucrurile, pe cand valorile (values) reprezinta preferinte in legatura cu modul cum ar trebui sa fie lucrurile. [(32),p. 19-21]. Tot aici se considera ca nivelul cel mai profund al culturii il reprezinta “optiunile/ipotezele fundamentale” (engl. Basic assumptions), adica un set de “solutii impartasite (in comunitate) la problemele adaptarii externe si integrarii interne. [(32), p. 30]

In sfarsit, intr-o alta lucrare [(15), p.98] se spune ca “valorile sunt convingeri fundamentale (engl. Basic convictions) pe care le au oamenii in legatura cu ceea ce este adevarat si fals, bun si rau, important si neimportant. Aceste valori sunt dobandite din mediul cultural in care creste si se formeaza individul si ele directioneaza comportamentul sau”.

Analaiza aspectelor evidentiate in literatura de management arata ca sfera valorilor culturale cuprinde doua tipuri de elemente si anume:

► valorile fundamentale (sau convingerile fundamentale), care formeaza “nucleul dur” al culturii (adevar vs. neadevar, bine vs. rau, frumos vs. urat) determinand viziunea despre lume si viata, “filosofia” acelei societati.

► valorile practice (sau optiunile/ipotezele fundamentale), care reprezinta solutii comune ale membrilor societatii respective la problemele esentiale (adaptare externa si integrare interna) si care determina comportamentul lor social.

Pe baza acestor valori practic se definesc regulile vietii sociale (ce trebuie si ce nu trebuie sa faca membrii acelei comunitati), normele de comportament (cum ar trebui sa se poarte), in raport cu ele se formeaza atitudinile (ce este de aprobat si ce este de dezaprobat).

Valorile se formeaza si se modifica sub influenta unui complex de factori: istorici, geogafici, etnici, religiosi etc.

Religia are un rol profund in formarea valorilor culturale din mediul de afaceri. Acest rol iese in evidenta, atunci cand se abordeaza comparativ marile religii ale lumii [(18), p. 74-80, (10), Microsoft Encarta 98 Encyclopedia].

Crestinismul, religia intemeiata pe invatatura lui Iisus Hristos (prima treime a secolului I), avand ca texte de referinta Noul Testament, are peste 1.7 miliarde de adepti in toata lumea si este reprezentat de Biserica Ortodoxa , cu aproximativ 330 milioane de fideli (Europa de Est si Sud-Est, Rusia cu spatiul CSI, parti din Africa); Biserica Romano-Catolica, in frunte cu Suveranul Pontif, avand circa 585 milioane de credinciosi (Europa Centrala si de Sud, America Latina, Filipine) [dupa alte surse, 995.8 milioane, adica 18.8% din populatia globului]; bisericile protestante, cu peste 300 milioane de adepti [436 milioane, dupa alte surse, incluzand 73 milioane de anglicani], in speta anglicani, baptisti, luterani, metodisti, penticostali, presbiterieni (Europa de Nord, Marea Britanie, SUA).

Islamul, religia promovata de Mahomed (sec. VII), avand drept carte sfanta Coranul, este adoptat de circa 20% din populatia globului. Aparut in Orientul Mijlociu (Mecca), islamul s-a extins intre 711-1492 in India, vestul si nordul Africii; Peninsula Iberica. In urma confruntarilor dintre crestinism si mahomedanism (cruciadele, Lepanto, Reconquista) Islamul s-a retras din Europa, stabilindu-se in Africa si Orientul Mijlociu, si in tari din Asia Centrala (Pakistan, Indonezia, Malaesia etc). Este a doua religie ca impotanta in Marea Britanie.

Hinduismul, este una din cele mai importante religii ale lumii prin numarul de adepti (peste 805 milioane; peste 700 milioane dupa Encarta) si prin dinamismul sau, si totodata, una din cele mai vechi (a aparut cu circa 4000 de ani in urma in nordul Indiei). Este dominanta in India, Sri Lanka, Bali si Mauritius.

Budismul este originar tot din India si a fost fondat de Budha (circa 563-483 i.Hr.). Exista circa 250 milioane de budisti in lume, principalelecurente fiind Theravada (in Asia de Sud-Est), Mahayana (Asia de Nord), Lamaismul (Tibet) si Zen (Japonia). Hinduismul si budismul au exercitat incepand cu anii interbelici o influenta crescanda in Europa si apoi in America.

Iudaismul are la baza, conform Vechiului Testament, legamantul facut de Dumnezeu cu poporul evreu (poporul ales), mai intai prin Abraham (2000 i.Hr) si apoi prin Moise (1200 i.Hr). Valorile, ritualurile si practica religioasa isi au sursele in Torah (corpusul legislatiei divine transmise prin Moise, constituind primele cinci carti din Biblie- Pentateuhul) si Talmudul (comentarii, interpretari, istorii). Exista aproximativ 18 milioane de evrei in lume, din care 6.8 milioane in SUA si 0.6 in restul Americii, 3.6 milioane in Israel, 1.9 milioane in ex-URSS, 1.5 milioane in Europa (cei mai multi in Franta si Marea Britanie), 0.6 milioane in restul Asiei, 1.1 milioane in America centrala si de Sud, 350.000 in Africa. (Encarta)

O influenta mai puternica sau mai slaba, trecatoare sau durabila asupra culturii poate avea ideologia politica (exemple: nazismul, comunismul), dar si ceea ce se poate numi “moda culturala” (de exemplu, abordarea de tip politically correctness) sau vicisitudinile istoriei (razboaie, catastrofe naturale etc).

Culturile comunica intre ele si, in acest proces, se produc tansferuri culturale, adaptari, noi creatii culturale. Exista o relatie tensionata intre nevoia de pastrare a autenticitatii culturii proprii si impulsul spre preluarea unor date culturale straine. Formele extreme ale acestei relatii sunt, pe de o parte, ostilitatea culturala )de exemplu, extremismul nationalist) si respectiv, servitutea culturala (colonialismul in cultura).

Cultura nationala si cultura de intreprindere

Cultura nationala exprima un ansamblu structurat de practici si valori culturale impartasite de indivizii si grupurile care apartin unui stat national. Formarea si dezvoltarea culturii nationale a fost favorizata de limba, de etnicitatea nationala – definita de factori istorici, geografici, politici – de spiritualitatea si viata economico-sociala comuna, toate ducand la omogenizarea culturala a natiunii respective. Nu este mai putin adevarat faptul ca exista culturi nationale cu un grad mai ridicat de eterogenitate, unde instanta de identificare individuala este mai degraba o sub-cultura (etnica, de exemplu) sau exista forme de identificare transnationala (ex. religioasa).

Principalii factori care asigura integritatea culturii nationale sunt:

► limba (mijlocul de comunicatie)

► etnicitatea (constiinta apartenentei)

► religia (spiritualitatea comuna)

► institutiile politice si sociale (existenta comuna).

Limba este mijlocul de comunicare intre membrii comunitatii si, prin aceasta, factorul de coeziune interna a sistemului. Ea are insa radacini profunde in constiinta, de grup – respectiv constiinta nationala – si in spiritualitatea specifica acelei culturi – reflectand cultura in integritatea sa. (Cf. Nichita Stanescu: "Limba romana e patria mea")

Etnicitatea reprezinta faptul si constiinta apartenentei la o anumita comunitate etnica si, prin aceasta, factorul de asigurare a solidaritatii membrilor acelei comunitati, in istoria moderna si contemporana, etnicitatea s-a manifestat indeosebi prin dezvoltarea vietii si constiintei nationale si afirmarea statelor-natiune.

Religia, respectiv spiritualitatea comuna, este, alaturi de etnicitate, sursa regulilor fundamentale de existenta in comunitate si reprezinta temeiul conceptiei despre lume si viata in societatea respectiva (Weltanschauung). Ca viziune despre transcendent impartasita de membrii unei comunitati, ea da o dimensiune in acelasi timp transpatiala si transtemporala culturii (si implicit, existentei) acelei comunitati.

Institutiile politice pot duce la intarirea coeziunii nationale, dupa cum o arata, de exemplu, afirmarea in secolele XIX- XX a statului natiune.

In literatura de specialitate de la inceputul secolului XX s-a facut distinctia intre "natiuni statale" (germ. Staatsnationen) si "natiuni culturale" (germ. Kulturnationen) [(26), pp. 56-58). Prima sintagma exprima conceptia constitutional-juridica, promovata de revolutia franceza de la sfarsitul secolului XVIII, pentru care natiunea este produsul aderarii constiente a indivizilor la un sistem politic. Originea, trecutul istoric, limba comuna erau elemente de al doilea plan. O alta conceptie, istoric-organicista, socoteste natiunea a fi un produs organic al dezvoltarii istorice si a "sufletului colectiv", deci o realitate supraindividuala, care-l integreaza pe individ independent de optiunea sa, "il supune legilor ei".

Aceasta dihotomie in plan teoretic exprima o realitate istorica: distinctia intre natiunile care reusisera spre sfarsitul secolului XIX, sa se afirme in cadrul statului propriu si cele care isi exprimau identitatea doar intr-o cultura proprie.

Viata economica, relatiile de afaceri, schimburile comerciale din cadrul unui spatiu national reprezinta baza materiala a definirii constiintei de grup si a identitatii nationale. Atractia pe care o exercita regiunile bogate ale lumii pentru masele de emigranti arata ca adagiul latin „Patria ubi bene” nu trebuie abordat doar dintr-o perspectiva etica.

Limba, nationalitatea, religia, institutiile isi pun amprenta asupra practicilor culturii nationale. Totodata, continutul culturii poate fi influentat si de factori cum sunt situarea geografica (Nord vs.Sud), spatiul fizic al unei natiuni (mentalitate de insula – de exemplu, Japonia – vs. spirit de frontiera – de exemplu SUA), ideologia dominanta (capitalism vs. comunism), clima (tari „reci” vs. tari „calde”) etc.

O cultura se poate caracteriza printr-un grad inalt sau mai redus de omogenitate, respectiv eterogenitate [(10), p.157]. O tara cu o mare diversitate in componentele culturii – limba, caracter etnic, religie – este considerata ca avand o cultura eterogena; in fapt o astfel de tara cuprinde un anumit numar de subculturi. Exemple sunt: Canada, Statele Unite, India. Pe de alta parte, o tara cu diversitate redusa in ceea ce priveste limba, etnicitatea si religia este o tara omogena din punct de vedere cultural. Exemple sunt Japonia si Arabia Saudita.

Cultura nationala este factorul major de identificare individuala (persoane fizice) si de grup (firme) in conditiile formarii si consolidarii statelor – natiune (sec. XIX-XX). Totodata, mai ales din a doua jumatate a secolului actual, un plan de identificare individuala tot mai important devine cultura de intreprindere, numita si cultura corporationala sau organizationala (engl. corporate culture, fr.culture d'entreprise).

Cultura de intreprindere reprezinta ansamblul de practici si valori care caracterizeaza din punct de vedere cultural o anumita firma. Iata cateva definitii din literatura:

● "Ansamblul de referinte si evidente impartasite in organizatie si dezvoltate de-a lungul istoriei intreprinderii ca raspuns la problemele de mediu si de coeziune interna cu care se confrunta intreprinderea" [(3), p.159].

"Cultura de intreprindere indica valorile, credintele, optiunile si semnificatiile impartasite (engl. shared values, beliefs, assumptions and understandings) la nivelul organizatiei, care sunt baza pentru normele si modelele de comportament corporationale relevante"[(10), p.l57].

● "Cultura organizationala se poate defini ca programarea mentala colectiva care deosebeste pe membrii unei organizatii de membrii altei organizatii" [(17), p.209].

Prin urmare, cultura de intreprindere consta intr-un set de reguli, norme si valori, care au drept finalitate:

● sa defineasca profilul cultural specific al firmei;

● sa asigure consistenta interna a acesteia, prin programarea culturala a relatiilor interpersonale ale membrilor organizatiei;

● sa asigure mentinerea compatibilitatii externe prin reglementarea comunicarii cu mediul de existenta al firmei.

Cultura organizationala este formata din elemente cum sunt cele de mai jos [(15), p.156]:

– un anumit tip de comportament, format prin limbajul comun, "argoul" firmei, ritualurile specifice;

– un ansamblu de norme, cum ar fi volumul de munca si gradul de cooperare intre management si lucratori;

– un set de valori dominante, ca de exemplu, calitatea inalta a produselor si serviciilor, mentinerea unui absenteism redus si asigurarea eficientei ridicate;

– o „filosofie" a firmei privind modul in care trebuie sa fie tratati angajatii si clientii;

– reguli care stabilesc ce trebuie si ce nu trebuie sa faca angajatii in domenii ca, productivitatea, relatiile cu clientii, cooperarea intergrupuri;

– un climat organizational, adica atmosfera generala in firma, reflectata de modul in care angajatii interactioneaza, se comporta cu clientii, simt ca sunt tratati de catre conducere.

O importanta speciala se acorda in literatura studierii culturii corporationale a societatilor multinationale. Dupa cum se arata intr-o lucrare [(15), p. 160] exista trei aspecte ale functionarii firmei care au o semnificatie deosebita in determinarea culturii organizationale a unei multinationale:

a) relatia generala dintre angajati si companie

b) sistemul ierarhic de autoritate care defineste rolul managerilor si al subordonatilor

c) conceptia generala a angajatilor privind rolul si scopurile firmei si locul pe care ei il au in cadrul acesteia

Studiind culturile organizationale in raport cu aspectele de mai sus, F. Trompenaars identifica patru tipuri diferite de culturi organizationale, si anume:

a) Cultura de tip familial, caracterizata prin accent pus pe ierarhie (managementul isi asuma un rol paternalist fata de angajati si orientare catre persoana (respect, grija, indrumari fata de indivizii care alcatuiesc firma).

b) Cultura de tip piramidal (sau Turnul Eiffel, cum o denumeste cercetatorul olandez), caracterizata prin accent pe ierarhie si orientare catre scop (relatii impersonale, statutul individului depinde de slujba si sarcinile sunt indeplinite cat mai eficient si "dupa carte");

c) Cultura de proiect (sau "racheta teleghidata"), orientata spre scop (colective care lucreaza la un proiect comun) si cu accentul pus pe egalitatea membrilor colectivului: (membrii echipei se trateaza ca egali pentru ca fiecare are nevoie de contributia celorlalti). Acest tip de cultura de firma s-a dezvoltat in organizatiile din domeniul tehnologiilor de varf (de exemplu, NASA), unde au fost infiintate grupurile de lucru pe proiecte (de aici denumirea metaforica).

d) Cultura de afirmare (sau "de incubator") caracterizata prin accent pus pe egalitate in relatiile dintre

participanti si orientare spre persoane (stimutarea creativitatii). Aceasta cultura este bazata pe ideea ca rolul organizatiei este de a servi ca "incubator" pentru exprimarea si implinirea profesionala a membrilor sai si se intalneste frecvent in cazul firmelor mici (de exemplu, cele din Silicon Valley, California).

Verificarile empirice din ultimii ani arata ca ipoteza convergentei culturale totale, pana la impunerea pe plan mondial a unui singur model cultural (reprezentat de persoane-standard care "poarta jeans Levi, bluze Lacoste, pantofi Adidas, ceasuri Swatch, urmaresc CNN la un televizor Samsung, beau bere Heineken, mananca la McDonald's si se distreaza intr-un bar karaoke") nu se verifica. Dimpotriva, s-ar parea ca tocmai tendinta contrara – de intarire a importantei culturii nationale – este confirmata de studiile empirice. O cercetatoare gaseste, de exemplu, ca "atunci cand lucreaza pentru o companie multinationala, se pare ca nemtii devin mai nemti, americanii mai americani, suedezii mai suedezi si asa mai departe" [Nancy Adler, citata in (15), p. 157]

Intr-o lucrare recenta (Paul N. Daremus 2 all, The Myth of the Global Corporation, Princeton, N.J., 1998) autorii, sustinand teza ca "societatile multinationale poarta amprenta originilor lor nationale", ajung la concluzia ca "globalizarea poate de fapt sa accentueze diferentele nationale, nu sa le erodeze ", iar economia globala urmeaza sa se organizeze in raport cu avantajele comparative nationale" [(14), p. 163-170]

in alta parte, [(35), p.22] se afirma ca "exista foarte putine adevarate multinationale cu caracter multicultural”; "cele mai multe firme de succes obtin cel putin in parte avantaje competitive in baza nationalitatii lor”. Iar Coca Cola este cea mai puternica marca din lume nu in ciuda faptului ca, ci pentru ca este o firma americana.

Intre cultura. nationala si cultura de intreprindere exista insa diferite forme de intrepatrundere si interdependenta care dau nastere unor modele culturale complexe. De exemplu, in unele cazuri societatile multinationale pot sa-si impuna cultura de intreprindere in detrimentul culturilor nationale din unele tari gazda; la alt pol, se poate produce o „fuziune” intre cultura corporationala si cea nationala, ceea ce duce la crearea corporatiei natiune (Cf., „Japan Inc.).

Capitolul II

Impactul bazei conceptuale in managementul general al organizatiilor

Diferente si afinitati culturale

Diferentele culturale in plan regional, national sau corporational exprima abordari diferite ale unor comunitati umane determinate in legatura cu solutionarea problemelor de baza ale existentei: conceptia despre lume, modul de asigurare a integrarii interne si modul de adaptare la cerintele mediului. Studiul diferentelor culturale pleaca in general, de la analiza comparativa a "solutiilor existentiale" definitorii pentru anumite comunitati, fie ca acestea sunt denumite "optiuni sau ipoteze fundamentale" (basic assumptions), "dimensiuni culturale" (cultural dimensions) sau valori culturale. 'Sintagma "dimensiuni ale culturii" se foloseste mai ales atunci cand se au in vedere elemente ale culturii care pot fi masurate [(15), p. 40 si urm.

a) Occident si Orient

O modalitate "clasica" de abordare a diferentelor culturale este cea a delimitarii pe glob a doua mari tipuri de culturi (sau regiuni culturale): Occidentul si Orientul. De altfel, abordarile comparatiste si interculturale au fost promovate in prim planul dezbaterii stiintifice o data cu "descoperirea Orientului" prin studiile de istoria religiilor si antropologie culturala din perioada interbelica si imediat postbelica.

O lucrare din 1943 poarta chiar titlul "Orient si Occident" (republicata in 1987 sub denumirea "Culturi eleate si culturi heracleitice"). "Marea descoperire a Occidentului este umanitatea; marea descoperire a Orientului este omul", spune Anton Dumitriu [(8), p.174] in concluzia analizei sale comparative. in timp ce in Orient "s-au dezvoltat culturi statice, echilibrate, traditionale" in care "curgerea si devenirea sunt iluzorii", adica o cultura eleata, care neaga datele simtului comun, in Occident avem de a face cu o cultura dinamica, " intr-o permanenta framantare", caracterizata printr-o "preocupare directa si totala a curgerii vesnice", adica o cultura heracleitica.

In consecinta, spiritul european este extravertit (actiunea "in afara"), cautand "raporturi generale, care sa indeplineasca devenirea naturii" si este afectat de "morbul originalitatii", in timp ce spiritul oriental este introvertit (actiunea "inauntru") : lumea fiind data si imuabila, perfectiunea nu se poate urmari decat in interior. [(8), p. 119, 120, 124, 139]

Incepand cu anii '70 aceste abordari au patruns si in spatiul economiei si al managementului, pe fondul rezonantei in Occident a "miracolului japonez" si a succeselor "tigrilor asiatici". De fapt, una din temele preferate ale managementului comparat, indeosebi in deceniul noua a constituit-o paralela: model american – model japonez.

Abordarea se bazeaza pe punerea in evidenta a deosebirilor dintre societatea americana si cea japoneza. in timp ce in societatea americana valoarea suprema o reprezinta succesul, care se manifesta in domeniul afacerilor prin profit, in societatea japoneza valoarea suprema o reprezinta datoria, avand in domeniul economic expresia in munca. Nucleul principal al societatii este in primul caz individul, in celalalt grupul; iar structura societatii este sistemica in America (corporatiile si interdependentele dintre ele), in timp ce in Japonia, aceasta este de tip holistic, fiind formata din mai multe cercuri concentrice: individul, familia, compania, grupul de companii, natiunea.

De aici ar rezulta o serie de consecinte:

* societatea americana este in principal orientata spre exterior (este extravertita) si caracterizata prin expansiune externa, in timp ce societatea nipona este orientata in principal spre interior (este introvertita) si caracterizata prin valorificarea resurselor proprii;

* in primul caz, factorul dinamizator in societate (si, in particular, in economie) il reprezinta concurenta; in Japonia prevaleaza armonia de grup ;

* o ierarhie "conventionala", bazata pe afirmarea "omului de succes", se opune unei ierarhii "naturale" , bazate pe acceptarea celui mai bun.

Acestor diferente in planul valorilor culturale si structurii societatii le corespund o serie de deosebiri in ceea ce priveste practica de conducere, respectiv realizarea functiilor managementului [Vezi Tabelul 2].

Tabelul 2

Management japonez vs. Management american

Surse:

[(22), p.90-91]

[(7), p.98-262]

[(39), p. 53-65, 138-174, 238-243];

[(27), p. 96-136]

Tabel 2.1

In tabelul de mai sus se observa inca o prezentare comparativã a stilurilor de management american si japonez, care se pare ca are o importanta deosebita in managementul international si care face posibila intelegerea mult mai buna a doua culturi diferite, a doua feluri de viata diferite etc.

Aceasta proliferare a studiilor comparative Orient (Japonia) vs Occident (SUA) a insemnat o importanta deschidere in domeniul managementului cel putin din urmatoarele considerente:

-a introdus o noua optica pluriculturala, in stiinta conducerii; modelul occidental (“etnocentrismul americano-european”) a incetat sa fie reteta universala in management;

-a stimulat creativitatea si adaptabilitatea in practica de conducere, inclusive prin incercarea de transfer a formulelor de success dintr-o societate in alta;

-a dat un impuls cercetarilor comparative si interculturale in domeniul afacerilor internationale

Totusi, abordarile din deceniile sapte-opt raman inca in faza comparatiilor “de biblioteca” ( se bazeaza pe studii antropologice, sociologice si economice) si a analizelor reductioniste, schematice. Vechile stereotipuri ( modelul unic americano-european) tind a fi inlocuite cu altele noi ( modelul unic american vs modelul unic japonez), iar concluziile pacatuiesc de multe ori pri idealizari ( adoptarea retetei japoneze ca panaceu pentru managementul occidental) sau generalizari grabite.

b) Dimensiuni culturale

In anii ’80-’90, o seama de cercetatori au incercat sa dea mai multa rigoare studiilor interculturale prin utilizarea unor cercetari “de teren”. Compararea capata acum o baza cantitativa prin evaluarea (masurarea) datelor empirice culese, in general, prin sondaje de opinie sau anchete.

Studiile din a doua jumatate a anilor ’90 insinteza a contributiilor diferitilor autori, indeosebi cei care au abordat problemele interculturale din unghiul de vedere al diferentelor intre culturile nationale. [Vezi, de exemplu, Garry Darlingthon: “Culture – a theoretical review”, in [(19), pp. 33-55]

O abordare de referinta in domeniu apartine olandezului Geert Hofstede. Analiza sa se bazeaza, in esenta, pe un sondaj de opinie, realizat la sfarsitul deceniului sapte si inceputul deceniului opt, pe grupuri-tinta formate din angajatii locali in filialele din 40 de tari ale unei societati multinationale (IBM). Din rezultatele raspunsurilor la chestionarul care continea intrebari referitoare la stilul de management si conditiile de munca, Hofstede ajunge la concluzia ca tarile se deosebesc in raport cu patru dimensiuni culturale de baza [(17), pp. 40-166]. Pe baza chestionarului Hofstede a stability clasamente (ratinguri) ale tarilor in functie de fiecare din cele patru dimensiuni ( mai intai pentru 40 de tari, ulterior pentru 53 de tari).

In Tabelul 3 se face o caracterizare sintetica a celor patru dimensiuni, prezentandu-se situatiile polare pentru fiecare din acestea:

– distanta mica fata de putere ( egalitate sociala) vs distanta mare fata de putere ( inegalitate sociala);

– grad scazut de individualism ( = grad inalt de collectivism) vs grad inalt de individualism;

– grad scazut de evitare a incertitudinii vs grad inalt de evitare a incertitudinii;

– indice scazut de “feminitate” (inclinatie spre cooperare) vs indice scazut de “masculinitate” ( inclinatie spre competitie).

a) Distanta fata de putere. Aceasta dimensiune indica masura in care o societate accepta distributia inegala a puterii in institutii si organizatii ( gradul de inegalitate sociala). Tarile in care oamenii asculta cu strictete de ordinele superiorilor lor au un indice ridicat de distanta fata de putere; ( autorul exemplifica cu tari ca Mexic, Coreea de Sud, India). Dimpotriva, tarile care se caracterizeaza printr-un grad mai ridicat de egalitate sociala au un indice scazut al distantei fata de putere ( SUA, Marea Britanie).

Hofstede ajunge la concluzia ca distanta fata de putere este corelata cu latitudinea geografica a tarii ( cu cat este mai in nord cu atat distanta este mai mica), cu numarul de locuitori ( numarul mare de locuitori, distanta mare) si cu veniturile ( tarile bogate au o distanta fata de putere mai mica) [Op. cit. pp. 61-63]. Cu alte cuvinte, in tarile bogate din Nord gradul de egalitate in societate este mai ridicat decat in tarile sarace din Sud.

b) Individualism vs colectivism. Aceasta dimensiune reflecta masura in care oamenii prefera sa se preocupe de ei insisi si de familiile lor, ramanandindependenti din punct de vedere emotional de grupuri, organizatii sau alte colectivitati. Tarile cu indice ridicat de individualism tind sa acorde o importanta mare initiaticei individuale, eticii muncii si exigentelor pietei, in timp ce in tarile “colectiviste” oamenii prefera sa apartina unor grupuri si s se intra-ajutoreze.

Hofstede ajunge la concluzia ca tarile bogate au un grad ridicat de individualism ( exemplu SUA, Canada, Australia, Suedia), in timp ce tarile sarace au indici ridicati pentru colectivism ( exemplu Pakistan, tari din America de Sud).

c) Masculinitate vs feminitate. Aceasta dimensiune arata inclinatia spre valori “masculine”, cum ar fi dominatia, competitia, materialismul, sau spre valori “feminine”, cum ar fi grija de altii, cooperarea si asigurarea calitatii vietii in cadrul comunitatii.

In tarile cu un indice ridicat de “masculinitate” ( de exemplu Japonia) se pune un mare prêt pe castiguri, recunoastere sociala si competitie. Tarile cu un indice scazut de “masculinitate” ( de exemplu Norvegia) tind sa dea mai mare importanta cooperarii, climatului prietenesc si sigurantei economice.

d) Evitarea incertitudinii. Aceasta dimensiune se refera la masura in care membrii unei culturi se simt amenintati in conditiile de incertitudine, preferand predictibilitatea si stabilitatea.Tarile in care populatia se teme de incertitudine tind sa aiba o puternica nevoie de securitate si o mare incredere in experti si cunostintele lor ( exemplu Germania, Japonia, Spania). Culturile cu un grad redus de evitare a incertitunilor sunt mai inclinate spre acceptarea riscurilor care sunt associate viitorului incert ( exemplu Danemarca si Marea Britanie).

Intr-o societate cu indice redus de evitare a incertitudinii – spune Hofstede – incertitudinea este considerata un aspect normal al vietii, astfel incat nu trebuie sa existe mai multe reguli decat este strict necesar, societatea dovedind toleranta fata de ideile si comportamentele originale sau inovatoare. Dimpotriva, intr-o societate cu indice ridicat de evitare a incertitudinii, incertitudinea este perceputa ca un pericol care trebuie combatut, existand numeroase reguli menite sa protejeze comunitatea impotriva amenintarilor incertitudinii; ideile si comportamentele “neortodoxe” sunt combatute si manifesta rezistenta la nou.

Tabelul 3

Dimensiuni culturale

Elaborat dupa Hofstede, (17), p. 54, 86, 117, 125, 158.

Cercetari ulterioare au confirmat unele din concluziile lui Hofstede si au adus o serie de completari sau dezvoltari. [(19), pp. 92-102]

Astfel, un grup de cercetatori din Hong Kong au utilizat (1987) un chestionar propiu intr-un sondaj realizat printer studenti din 22 tari. Rezultatele studiului au relevant dimensiuni culturale similare cu cele numite “individualism-colectivism”, “distanta fata de putere” si “masculinitate-feminitate”, dar nu au confirmat dimensiunea “evitarea incertitudinii”. In schimb, ei au identificat o noua dimensiune, numita “dinamismul confuncianist”, intemeiata pe valori traditionale ale societatii chineze ( respectul, economia, loialitatea si angajamentul pe termen lung). Hofstede a inclus in propiul model (1991) aceasta dimensiune sub denumirea de “perspectiva temporala pe termen lung”.

“Dinamismul confucianist” este explicat prin modul de gandire oriental, care are un character sintetic si este subsumat cautarii virtutii, in timp ce gandirea occidentala are un character analytic ( de tip cartezian) si este subsumata cautarii adevarului. [(17), p. 168]

“Sef al unei scoli ce-si propune sa formeze “oameni de bine”, Confucius (551-479 i. Hr.) considera ca intelepciunea nu poate fi dobandita decat ca urmare a unui efort personal permanent, desfasurat de-a lungul intregii vieti, prin respectarea regulilor de convietuire in societate, prin respectul fata de sine, prin simtul reciprocitatii. Spiritului de competitie el ii opune probitatea, increderea si buna intelegere si identifica binelepublic cu cultura personala. Ideile lui Confucius vor fi reluate si dezvoltate de Mencius ( a doua jumatate a secolului al IV – lea, i. Hr.), care arata ca oamenii poseda in germene, inca de la nastere, calitatile necesare dezvoltarii lor ca oameni de bine: omenia, simtul datoriei, politetea, nevoia de cunoastere. Acesti germeni pot fi dezvoltati prin educatie ori inabusiti datorita influentei periculoase a mediului. Virtutea este o calitate morala a carei dabandire se afla la indemana tuturor. [(13), pp. 121-122, 132-133]

Culturile “occidentale” s-ar caracteriza printr-o orientare pe termen scurt; timpul este subordonat cerintelor de operativitate si profitabilitate. Forma externa a acestei orientari se manifesta pe piata de capital; s-a vorbit, de astfel, in contextul aparitiei unor crize financiare, de “miopia bursei”. Culturile “orientale” se caracterizeaza prin orientare pe termen lung; persistenta, constructia durabila a afacerii prevaleaza asupra cerintelor de profitabilitate rapida. Este ilustrativa strategia de marketing a firmelor japoneze, care, in expansiunea internationala, dau prioritate cotei de piata in raport cu rata profitului.

In Tabelul 4 sunt sintetizate trasaturile de baza ale culturilor caracterizate prin orientare pe termen scurt, respectiv pe termen lung.

Tabelul 4

Orientare in raport cu timpul

Fons Trompenaars, un alt cercetator olandez, a realizat in anii ’80 si ’90 studii asupra diferentelor intre culturile national, lucrarea sa din 1993 [(36)] fiind bazata pe raspunsurile a peste 10.000 de angajati din 46 de tari. Fata de demersul lui Hofstede, esantionul lui Trompenaars include zece state ex-comuniste, in principal din Europa de Est.

Autorul utilizeaza, in maniera lui Hofstede, sapte dimensiuni culturale, fiecareia corespunzandu-i o scala a gradului de intensitate ( de exemplu, de la “universalism”, la o extrema, la “particularism” la cealalta extrema) si determina pozitia tarilor luate in analiza pe acea scala [Cf. (15), p. 111 si urm.)

a) Universalism vs particularism. Este vorba de diferenta intre culturile in care se considera ca ideile si practicile pot fi aplicate in orice conditii fara modificari si cele in care se considera ca circumstantele dicteaza modul in care ideile si practicile trebuie sa fie aplicate.

In culturile cu grad inalt de “universalism” ( de exemplu, dupa rezultatele analizei, SUA, Australia, Germania, Suedia, Marea Britanie), accentul se pune pe regulili formale, care trebuie sa fie strict respectate, in timp ce in culturile “particulariste” ( Venezuela, ex-URSS, Indonezia, China) se da mai mare importanta relatiilor intreumane decat regulilor formale.

b) Individualism vs colectivism. Aceasta dimensiune, elaborata si utilizata de Hofstede, este analizata, dintr-o perspectiva proprie de Trompenaars, aceasta confirmanda rezultatele la care a ajuns predecesorul sau. In culturile “individualiste” (SUA, ex-Cehoslovacia, Argentina, Mexic) oamenii se privesc pe ei insisi ca fiind persoane independente, in timp ce in cele “colectiviste” ( Singapore, Thailanda, Japonia, Indonezia, Franta) oamenii se definesc ca membrii unui grup.

c) Egalitate vs ierarhie, respectiv segregarea intre culturile in care indivizii sunt tratati in mod egal, astfel incat ei sa poate fi evaluati in functie de merit si culturile in care nivelele ierarhice superioare au deplina autoritate de decizie, putand stabili pozitia social-profesionala a indiviziilor in functie de alte criterii decat meritul (varsta, afilierea politica, apartenenta la un clan, etc). O cultura de “merit” ( engl. achivement) este aceea in care oamenilor li se acorda un statut dupa cat de bine isi realizeaza sarciniile ( functiile); o cultura “de pozitie” (engl. ascription) este aceea in care statutul este in functie de cine sau ce este persoana respectiva. In primul caz ( exemplu Austria, SUA, Elvetia, Marea Britanie) dobandesc un statut inalt cei care au performante ridicate, in al doilea caz (exemplu Venezuela, Indonezia, China) statutul depinde de varsta, sex sau relatiile personale de care se bucura individul respectiv.

d) Secvential vs sincronic, in raport cu timpul. In culturile “secventiale” oamenii incearca sa faca o singura activitate, intr-o perioada data, sunt punctuali si urmaresc cu strictete planurile de lucru ( exemplu: SUA). In culturile “sincronice” oamenii tind sa faca mai multe lucruri, intr-o perioada data de timp, datele intalnirilor pot fi schimbate in ultimul moment si planurile sunt in general subordonate relatiei interumane ( exemplu Mexic).

e) Orientare spre interior vs orientare spre exterior. In culturile “orientate spre exterior” managerii considera ca ei controleaza mediul inconjurator, in timp ce in culturile “orientate spre interior” acestia considera ca mediul este factorul dominant. De exemplu, in SUA, managerii cred ca ei sunt stapanii propiului destin si acesta explica atitudinea lor dominanta in raport cu mediul; in schimb, multe culturi asiatice considera ca lucrurile evolueaza in mod natural si ca omul trebuie sa “mearga cu valul”, sa fie flexibil si in armonie cu natura.

f) Specific vs difuz. Analiza specifica vs analiza unor totalitati integrate distinge dupa cum o cultura se caracterizeaza mai degraba printr-o abordare analitica “specifica” ( fenomenele sunt studiate pe parti si elemente componente) sau una integrista, “difuza” ( identificarea structurilor, relatiilorsi contextelor mai largi). Intr-o cultura “specifica”, indivizii au spatiu public larg, deschis altora, si un spatiu privat restrans, in care au acces numai cei apropiati. O cultura “difuza” este cea in care spatiul public si cel privat sunt similare ca marime, iar accesul in spatiul public este pazit cu strictete, pentru ca el deschide drumul spre spatiul privat. Autorul gaseste ca Austria, Marea Britanie si Elvetia sunt culturi “specifice”, pe cand Venezuela, China si Spania sunt culturi “difuze”

g) Neutru vs afectiv. O cultura “neutra” este cea in care oamenii isi stapanesc sentimentele (exemplu Japonia, Marea Britanie), in timp ce o cultura “afectiva”se caracterizeaza prin faptul ca emotiile sunt expirmate firesc si deschis ( exemplu Mexic, Olanda, Elvetia, dupa rezultatele lui Trompenaars). Persoanele apartinand unei culturi “neutre” incearca sa nu-si arate sentimentele, actionand cu stoicism si isi mentin calmul. Dimpotriva, in culturile “afective” oamenii zambesc sau se incrunta in timpul discutiilor, vorbesc tare cand se infierbanta si sunt plini de efuziune cand se intalnesc.

Una din criticile care s-au adus abordarilor de tipul celor evocate mai sus se refera la amprenta lor occidentala: ele se bazeaza pe metodologii elaborate in Vest si sunt realizate de cercetatori de scoala occidentala. O exceptie o reprezinta lucrarile lui E.W. Said [Orientalism Penguin, London, 1991; Culture and Imperialism, Vintage, London, 1994] care ofera o viziune mai “orientala” asupra problemei. Autorul este adeptul toeriei artificialitatii culturii, argumentand ca aceasta se invata, dar ca individul poate alege intre a invata sau nu anumite elemente culturale. Principala concluzie a lui Said este ca diferentele culturale trebuie sa fie apreciate intr-un mod constructiv si nu intr-o maniera separatista, societatea fiind un sistem cu autoorganizare, care genereaza propria sa cultura. [(19), pp. 46-47]

c) Afinitati culturale

Abordarea interculturala nu are in vedere numai reflectarea deosebirilor dintre culturi, ci si a asemanarilor dintre acestea. Ea permite identificarea unor grupuri de tari care impartasesc valori comune si descopera zone de afinitate culturala pe harta lumii.

Geert Hofstede utilizeaza modelul sau de abordare interculturala pentru a trasa, prin combinarea a cate doua dimensiuni ( constituie in axe de coordonare pentru o reprezentare in plan) o serie de “harti culturale”, cu evidentierea unor grupuri de tari ( engl. country clusters) ce au trasaturi culturale comune sau apropiate. [(17), pp. 73, 108, 120, 147, 153].

Adoptand perspectiva lui Hofstede, se pot descrie, avand in vedere toate cele patru dimensiuni, cateva tipuri de culturi, pe care le vom denumi conventional ca mai jos:

Cultura anglo-saxona, care se caracterizeaza prin indici ridicati la individualism, evitarea incertitudinii, “masculinitate” si indice scazutal distantei fata de putere; fac parte din aceasta grupa SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda, Canada;

Cultura nordica: individualista, “feminista”, cu slaba evitare a incertitudinii si distanta redusa fata de putere (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda);

Cultura latino-americana: colectivista, “masculina”, cu slaba evitare a incertitudinii si distanta mara fata de putere ( Columbia, Venezuela, precum si Mexic si Ecuador);

Daca avem in vedere numai dimensiuniile luate cate doua se pot identifica si alte zone de afinitate culturala, si anume:

Cultura Europei (occidentale) latine (Franta, Belgia, Italia) caracterizata prin distanta (relativ) mare fata de putere si indice (relativ) mare de individualism, precum si, de pe alte coordonate, prin evitare a incertitudinii (relativ) puternica si indice (relativ) mare de individualism

Cultura sud-est asiatica (Singapore, Hong Kong, Malaesia, Filipine) caracterizata prin indice redus de individualism si evitare a incertitudinii slaba.

O analiza cuprinzatoare a literaturii privind grupurile de tari, in functie de afinitatile culturale, au realizat Simcha Ronen si Oded Shenkar [ in Academy of Management Journal, September 1985, apud (15), pp. 110-111]. Ei constata ca in perioada 1970-1985 au fost publicate opt studii majore in domeniul respectiv si ca, prin sintetizarea rezultatelor acestora, pot fi identificate opt grupe de tari (country clusters) si patru tari care nu apartin nici uneia din grupele respective. Iata care sunt principalele grupuri de tari dupa Ronen si Shenkar:

Zone de afinitate culturala pe glob

Fons Trompenaars utilizeaza cinci dimensiuni din modelul sau pentru a identifica grupuri de afinitate culturala propunand cinci astfel de zone. Principalele caracteristici ale culturilor respective, in viziunea lui Trompenaars, sunt urmatoarele: [(14), p.118-119]

a) Grupul anglo-saxon ( SUA, Marea Britanie): individualism, universalism, relatii neutre (exceptie SUA, cu relatii afective) si specifice, statut in functie de merit.

b) Grupul asiatic ( Japonia, China, Indonezia, Hong Kong, Singapore): colectivism, particularism, relatii afective si difuze, statut in functie de pozitie

c) Grupul latino-american ( Argentina, Mexic, Venezuela): individualism (exceptie Venezuela, colectivism), particularism, relatii neutre si difuze, statut in functie de pozitie. De notat ca Brazilia, inclusa in analiza, prezinta o serie de caracteristici opuse celorlalte tari din America Latina studiate.

d) Grupul latino-european ( Franta, Belgia, Italia): colectivism, universalism, relatii specifice (exceptie Italia), relatii afective, statut in functie de pozitie. Spania prezinta caracteristici contrare pentru cele cinci dimensiuni, ceea ce inseamna ca, dupa acest criteriu, nu face parte din grupul respectiv.

e) Grupul germanic ( Austria, Germania, Elvetia, Cehoslovacia): colectivism (exceptie Austria), universalism, relatii specifice ( exceptie Germania), relatii afective ( exceptie Austria), statut in functie de merit ( exceptie Elvetia).

Intr-un studiu din 1996 [charles M. Hampden-Turner, Fons Tompenaars, A world turned upside down : doing business in Asia, comentat in [(15), Cap. 17] se utilizeaza modelul lui Trompenaars pentru analiza intreculturala a relatiilor de afaceri Occident – Orient. Rezultatele obtinute erau previzibile. Occidentul ( SUA, Canada, Marea Britanie, Germania, Olanda, Franta) se caracterizeaza prin tendinta spre universalism, individualism, statut socio-profesional in functie de merit, abordare secventiala in raport cu timpul si orientare spre interior. Intr-o simetrie aproape perfecta, Orientul (Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Thailanda, China) este “particularist”, “colectivist”, ofera statut in functie de pozitie, are o abordare sincronica in raport cu timpul si o orientare “spre exterior”. ( Ca si in analiza din 1993, exista si unele cazuri care nu se incadreaza in regula, de exemplu, la orientarea spre “interior/exterior).

Combinand cele doua dimensiuni (analitic/integrist, egalitar/ierarhic), autorii ajung la o interesanta tipologie a culturilor nationale: culturi analitice si ierarhice (tarile cu economie de comanda, fostele state socialiste); culturi integriste si ierarhice (Japonia, Singapore, China, Coreea de Sud, Hong Kong); culturi analitice si egalitare (pluralismul de tip occidental, SUA, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Australia, Canada) si culturi integriste si egalitare (“retele structurate”, Germania).

Diferitele zone de afinitati culturale sau tipuri de culturi nu trebuie considerate in conditii de izolare. Culturile se afla in interdependenta si comunica intre ele.

In Figura 3 [(38), p. 203] sunt prezentate principalele zone de afinitate culturala din Europa Occidentala, ca si interdependenta dintre acestea.

Capitolul III

Cercetare stiintifica privind stadiul actual al managementului international si cerintele derivate din integrarea europeana, internationalizarea afacerii si globalizare

I. Problema globalizarii culturii

A. Conceptul

Globalizarea este un termen al anilor '60 [Waters 1995: 2], care a castigat in popularitate in ultimele trei decenii, devenind un cuvant la moda, o lozinca, un "zgomot de fond" [Kloos 1998] ce se regaseste in aceeasi masura in discursul popular, in cel politic, in discursul mass-media si in acela specializat, al stiintelor sociale. The Penguin Dictionary of Sociology, editat de Nicholas Abercrombe, Stephen Hill si Bryan S. Turner, care ajunsese, in 1994, la a treia editie, nu contine termenul globalizare ca articol separat. Sensul termenului este explicat in cadrul paragrafului dedicat “teoriei sistemului global”. Primul dictionar care dedica un articol termenului de globalizare este Dictionarul de Sociologie al lui Gordon Marshall's (A Dictionary of Sociology), publicat in 1998.

Termenul provine de la adjectivul global, cu sensul de "raspandit in intreaga lume", adjectiv al carui uz este legat de inceputurile expansiunii coloniale europene, care au avut loc in secolul al XVI-lea. Procesul pe care globalizarea, ca termen, il acopera pe plan conceptual este, asadar, mult mai vechi decat conceptul ce i-a fost anexat. O prima intelegere a acestui proces este geografica. Cele dintai calatorii maritime, insotite de descinderea in necunoscutul exotic si explorarea unor spatii pana atunci cel mult banuite sau mitizate, au fost vazute, de catre omul european, ca fiind o mare promisiune, aceea de extindere pe orizontala, de cuprindere teritoriala a intregii planete. Se pare ca expeditia lui Magellan (1519-1522) in jurul lumii a fost ceea ce a initiat formal epoca globalizarii. Daca ne raportam la cele trei faze geografice ale istoriei introduse de Simion Mehedinti ("faza continentala", in care are loc migratia popoarelor, "faza oceanica", ce are drept element propriu inventia motorului cu aburi, si "faza aeriana", caracterizata prin inventia avionului), globalizarea, ca proces, debuteaza in faza oceanica, epoca primelor descoperiri teritoriale [Geana 1997: 198]. Ce-a de-a doua intelegere a procesului, aflat inca in stare germinala, a fost politico-economica. Expansiunea geografica s-a conjugat cu aceea de luare in stapanire, de revendicare, achizitionare si valorificare a noilor spatii descoperite. Putem vorbi, acum, despre o a patra faza a istoriei, care nu mai este geografica intrucat nu presupune parcurgerea unui spatiu, ci eludarea lui: faza electronica. Adjectivul global este investit cu sensuri noi in 1960, cand McLuhan se refera la lume folosind sintagma de "sat global", metafora care trebuia sa indice faptul ca, datorita mijloacelor electronice de comunicare, contactul dintre indivizi cunoaste aceeasi rapiditate si eficienta cu care acesta se produce in micile comunitati rurale [McLuhan 1960]. Termenul de globalizare – forma gramaticala care sugereaza un proces -, in sensul sau de acum, s-a ivit din constiinta faptului ca lumea se afla intr-un proces prin intermediul caruia va deveni un fel de sat global sau, cel putin, un singur sistem economic, socio-politic si cultural [Kloos 1998]. Daca "global" este un termen static, "globalizare" se vadeste a fi unul dinamic. Vom distinge, asadar, intre "globalizare", ca proces sau set de procese, si "globalism", ca rezultat socio-cultural posibil (dar nu si necesar) al proceselor globalizarii.

O prima dificultate cu care ne intalnim tine de chiar definirea termenului de "globalizare". De-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut, globalizarea primeste acceptiuni dintre cele mai diverse, nu atat din punctul de vedere al extensiunii, cat din acela al intensiunii. Daca cele mai multe dintre definitii asuma faptul ca avem de-a face cu un proces dinamic si de lunga durata, daca toate definitiile se pun de acord asupra faptului ca fenomenul intereseaza intreaga lume, acceptiunile variaza in ceea ce priveste notele conceptului. Una dintre primele definitii consacrate globalizarii vine dinspre sociologie si a fost oferita de Giddens:

"Globalizarea trimite la dezvoltarea relatiilor sociale si economice, care se extind in intreaga lume. (…) Un aspect cheie al studiului globalizarii este aparitia unui sistem mondial, ceea ce inseamna ca, intr-o oarecare masura, trebuie sa privim lumea ca formand o singura ordine sociala." [Giddens 1991: 727]

Globalizarea, acest sistem complex si in rapidã dezvoltare de piete integrate, comert international, investitii internationale, corporatii multinationale, convergentã a tehnologiilor oferã nebãnuite oportunitãti pentru domeniul culturii. Dar existã si numeroase puncte de vedere potrivit cãrora reprezintã un factor de risc pentru culturile si identitãtile nationale si locale/comunitare.

Impactul pe care il are globalizarea asupra culturii poate fi analizat prin prisma unor teorii contemporane promovate in diverse medii stiintifice si dezbãtute in organizatiile interguvernamentale:

Globalizarea ca heterogenizare culturalã (cresterea varietãtii si diversitãtii produselor culturale, “consumatorul este rege”, etc.)

Globalizarea ca omogenizare culturalã (amenintarea culturilor locale de cãtre modelele vestice/americane – fenomenul McDonald-izãrii)

Globalizarea ca hibridizare culturalã (amestecul de culturi ce are ca rezultat un “mélange” global)

Aceste teorii nu se exclud una pe cealaltã, ci se completeazã. Globalizarea reprezintã atat o oportunitate de dezvoltare, imbogãtire si diversificare a vietii culturale cat si o amenintare la adresa identitãþilor culturale nationale sau comunitare.

Este globalizarea si un proces cultural sau se reduce la unul economic, social si politic? Raspunsul la aceasta intrebare se vrea definitoriu pentru modul in care antropologia culturala se raporteaza la fenomenul globalizarii si depinde in cea mai mare masura de acceptiunea pe care o dam termenului de cultura.

Daca, initial, in scoala evolutionista de la sfarsitul secolului al XIX-lea, termenul de cultura era folosit la singular si sinonim cu acela de civilizatie (v. E. B. Tylor, Primitive Culture, 1871, L. H. Morgan, 1877, Ancient Society, J. G. Frazer, 1890, The Golden Bough), Boas, desi nu ofera o definitie clara a culturii, este cel dintai antropolog care opereaza cu un termen plural. O data cu Boas, nu mai putem vorbi despre o cultura universala, ci de culturi particulare, fiecare avand unitate, coerenta, propria sa istorie. [Langness 1980 (1974): 50] Una din acceptiunile date culturii se preteaza cu usurinta la intelegeri conform carora se globalizeaza, pe langa economii, si culturi. Pentru a obtine acest rezultat, este suficient a globaliza factorii tehnici. Daca insa lucram cu cea dintai acceptiune, pentru a parveni la concluzii potrivit carora procesul in discutie intereseaza si cultura, trebuie sa demonstram mai intai ca acelasi proces este capabil sa inlocuiasca mentalitati, sa deturneze in mod total si definitoriu modelele mintale care structureaza si normeaza comportamentul. Un al doilea element de care depinde raspunsul la intrebare este legat de acceptarea sau neacceptarea distinctiei dintre cultura si civilizatie, si, implicit, de tipul de raport care se instituie intre elementele de cultura si acelea de civilizatie. in conditiile in care rezervam culturii elementele spirituale (norme, complexe mitico-ritualice, arte, idei religioase etc.), iar civilizatiei elementele materiale (echipamentul tehnic, adapostul, hrana, imbracamintea etc.), fie admitem ca globalizarea este un proces care intereseaza in exclusivitate civilizatia unei comunitati (cultura ei ramanand necontaminata), fie – daca definim raportul dintre elementele materiale si cele spirituale ca fiind unul de interdependenta si interconditionare – consimtim la faptul ca globalizarea modifica, mai mult sau mai putin, modelul cultural. Dintre pozitiile, cat se poate de diverse, privitoare la aspectul mai sus amintit, vom selecta doua mai recente, diametral opuse. Dupa opinia lui Tomlinson, cultura trebuie distinsa atat de sfera economica, cat si de aceea politica. Daca cultura este "contextul in care oamenii confera sens vietii lor", practicile economice au drept scop satisfacerea nevoilor materiale, iar practicile politice sunt puse in legatura cu distribuirea puterii in si intre comunitati [Tomlinson 1991: 7]. Esenta culturii unei comunitati, scria Said, ar consta in "practici precum artele descrierii, comunicarea si reprezentarea, care au o autonomie relativa fata de teritoriul economic, social si politic". [Said 1994: XII] Sunt insa si opinii, totodata critice la adresa pozitiei mai sus mentionate, care considera ca economicul si politicul sunt doua teritorii legitime ale culturii, ca atare pozitia care sustine autonomia culturii in raport cu acestea doua nu se sustine, intrucat (a) fiecare element cultural, oricat ar fi el de delimitat, are o semnificatie egala cu celelalte, iar (b) toate aceste elemente culturale se influenteaza si conditioneaza reciproc, influentand totodata cultura ca intreg [Houlihan 1994: 358].

Daca mentinem distinctia cultura – civilizatie, globalizarea intereseaza, in exclusivitate, faptele de civilizatie. Acestea din urma sunt caracterizate prin faptul ca "satisfac nevoi organice", sunt "neutre in raport cu realitatea etnica", "pot primi o evaluare universala (etica)" si pot fi difuzate dintr-o regiune in alta fara dificultati de adaptare. Prin contrast, faptele de cultura "exprima o disponibilitate psihica", "poarta un sigiliu etnic", "au o incarcatura idiomatica (emica) si pot fi difuzate doar "cu rest", adica imperfect. Cele doua categorii de fapte sunt foarte diferite in natura lor, fundalul lor metafizic fiind vechea disputa dintre material si spiritual. Daca "etnicitatea se sprijina indeosebi pe categoria de fapte apartinand culturii", "globalizarea recurge la categoria de fapte apartinand civilizatiei". [Geana 1997: 200, 201]

B. Globalizare si imperialism cultural

O a doua problema privind globalizarea tine de modul in care vedem relatiile dintre statele implicate: in raport de coordonare sau in raport de subordonare? Contabilizand numeroasele definitii anexate termenului de "globalizare" in ultimul deceniu al secolului trecut, definitii care vin dinspre sociologie, economie politica si antropologie, constatam ca putem vorbi despre doua pozitii coerente si distincte privind procesul in discutie. O prima pozitie identifica globalizarea cu o extensie conceptuala a mai vechii notiuni de "imperialism cultural", inteles ca fiind suma proceselor prin care o societate este adusa intr-un modern sistem mondial si modalitatile prin care patura sa dominanta este atrasa ori presata sa restructureze institutiile locale astfel incat acestea sa corespunda cu valorile si structurile centrului dominant al sistemului. [Schiller 1976: 9] Vehiculul acestei coruptii este, dupa Schiller, mass-media. in cadrul acestei acceptiuni, relatiile culturale oglindesc relatiile puterii economice ale lumii capitaliste, fortele conducatoare manipuland ideologic culturile. in 1990, Hall defineste globalizarea ca fiind o forma particulara de omogenizare, diferentele culturale fiind absorbite intr-un cadru mai larg si mai vast, care reprezinta, in mod esential, o conceptie americana asupra lumii. Conform opiniilor lui Hall, globalizarea este echivalenta cu manipularea culturilor locale si precis identificata cu un proces de "americanizare" sau de "capitalizare" al intregii lumi. [Hall 1990: 28] Cu 5 ani mai devreme, Schiller vedea mass-media ca fiind un loc central in manipularea culturilor locale, jucand rolul unui cal troian capitalist si "saturand spatiul cultural al natiunii" [Schiller 1985: 18] A corela globalizarea cu conceptul de "imperialism cultural" sugereaza o oarecare intentionalitate in ceea ce priveste interconexiunea si interdependenta culturilor lumii, interdependenta care trebuie sa serveasca unei anume culturi (de pilda, cultura americana) sau unei anume puteri politico-economice transculturale.

O a doua pozitie principala privind globalizarea admite, si ea, ca rezultatul procesului este ceea ce am putea numi o "cultura globala", dar aceasta din urma fiind mai putin asociata cu o sursa identificabila (ex. SUA, capitalismul). Pozitia asuma faptul ca aceasta cultura a lumii este creata prin intermediul unei interconexiuni in crestere a diferitelor culturi locale, ca si prin intermediul dezvoltarii culturale, fara o ancorare clara in teritoriul nici uneia dintre aceste culturi. [Hannerz 1990: 237] Caracterul de intentionalitate al procesului, ca si ideile care se refera direct sau aluziv la un raport inegal de forte sunt aici anulate, lasand loc unei conceptii care priveste globalizarea nu ca pe o difuziune intentionata a unei culturi de-a lungul intregului glob, ci ca pe o comunicare de pe pozitii egale, o interdependenta a culturilor care se intampla intr-un mod mai putin intentionat, ceea ce o distinge net de imperialismul cultural, acesta din urma avand un caracter clar intentional. [Tomlinson 1991: 175]

C. Global si local

Argumentele in favoarea unei comunitati globale omogene sunt serios amenintate daca analizam materialul de teren existent – cercetari care converg catre concluzii in conformitate cu care globalizarea nu anuleaza localul. Imediat ce ideile sau marfurile sunt aduse in alte societati, acestea sunt traduse in limbajul cultural al societatii gazda. in 1985, Katz si Liebes demonstreaza varietatea raspunsurilor diverselor grupuri etnice la programul american de televiziune "Dallas". Autorii ajung la concluzia ca semnificatia unui program este o negociere intre producatorul story-ului sau mesajului de pe ecran si cultura din care face parte spectatorul.[iii] [Katz, Liebes 1985] Robertson respinge modelele simpliste ale globalizarii. Desi recunoaste constrangerile care apar in urma inegalei distribuiri a puterii in sistemul international, el accentueaza importanta alegerii in schimbarea culturala. Societatile incearca sa-si mentina propriile identitati. [Robertson 1987] inca de la inceput, discutiile din jurul fenomenului globalizarii s-au confruntat cu un aparent paradox: globalizarea nu conduce fatalmente la o omogenizare culturala globala, ea fiind insotita de un alt proces, cu semn contrar, localizarea, care are de-a face cu accentuarea specificitatii culturilor. Un exemplu pentru aceasta aparenta contradictie poate fi intalnit pe terenul limbajului: in timp ce, pe de o parte, engleza devine rapid limba intregii comunicari globale, in aproape toate sferele activitatii umane, in multe tari are loc o reinviere a limbilor minoritare, unele dintre ele fiind aproape disparute. Acest fenomen se intampla chiar si in Anglia, unde limbi celtice precum Cornish (in Cornwall) si Welsh (in Wales) castiga in popularitate [Kloos 1999].

Astfel de fenomene masurabile au condus cercetatorii la formularea unor ipoteze potrivit carora cele doua procese sunt doar aparent contradictorii: este posibil ca ele sa fie cele doua fete ale aceluiasi proces, ipoteza care a creat cel putin doua neologisme: fragmegrare[iv] (fragmentare + integrare) si glocalizare[v] (globalizare + localizare). Cei doi hibrizi desemneaza acelasi proces dual, cu deosebirea ca "fragmegrare" este un termen formulat de pe pozitiile culturii globale, in timp ce "glocalizare" tine de viziunea localului asupra aceluiasi fenomen pereche.

Opozitia local – global este falsa. Fiecare termen este o conditie a celuilalt. Relatiile globale sunt de neconceput fara aspectele locale (state, micro-regiuni, comunitati), dupa cum "local" nu are nici un sens in lipsa unui anume context (o comunitate care are relatii in afara granitelor sale sau o comunitate care rezista presiunilor pietei). Pe masura ce se intensifica presiunile integrarii globale, societatile tind sa promoveze valori locale, tendinta care adesea reprezinta un raspuns de aparare prin care respectivele regiuni culturale tind sa evite marginalizarea sau dezagregarea. Dar, in interiorul aceleiasi societati, se juxtapun comunitati distincte din punct de vedere etnic, comunitati de apartenenta culturala distincta. in aceste conditii, politica identitatii tinde sa se substituie politicii civice (universaliste) a natiunii. Este evident faptul ca din ce in ce mai multe regiuni isi solicita autodeterminarea, iar aceasta reprezinta mai mult decat un scop economic. Termenul de localism cosmopolit al lui Wolfgand Sachs [McMichael 1996: 42] reda tocmai dreptul universal al localului, i.e. dreptul, de vocatie universala, a fiecarei regiuni de a se autodetermina. Daca este adevarat faptul ca procesul de globalizare conduce la transformarea natiunilor in mari cartiere, este tot atat de adevarat si faptul ca tendinta cartierelor este aceea de a deveni mici natiuni. Localismul cosmopolit pune sub semnul intrebarii presupozitia de uniformitate a proiectului global.

Putem privi cultura globala din cel putin trei perspective:

(a) ca fiind o cultura nationala care tinde sa se difuzeze agresiv si sa colonizeze culturile locale (este perspectiva globalizarii ca imperialism cultural).

(b) ca fiind o cultura de tipul "melting pot", care aduna si restructureaza, in acelasi creuzet, elemente culturale din cele mai diferite ca apartenenta. Este viziunea culturii globale ca sinteza a culturilor locale.

(c) ca fiind o cultura transnationala, aflata in relatie biunivoca cu culturile locale.

Nivelul de penetrare a culturii locale de catre cultura globala este in functie de tipul de raspuns al culturii recipiente.

Avem in vedere cel putin trei tipuri principale de reactie:

(i) pasiva; fie cultura straina este primita cu entuziasm (este cazul anumitor tari postcomuniste din estul si centrul Europei), fie avem de-a face cu o inabilitate de a concura cultura globala.

(ii) participativa; presupune un proces de negociere, de traducere si autohtonizare a elementului si/sau structurilor straine, si implica un control destul de ridicat al culturii tinta asupra scurgerilor culturale[vi] [8] pe care le asimileaza.

(iii) conflictuala; cultura tinta poseda resurse suficiente pentru a rezista, dar si un set de valori incompatibil cu cultura globala, care conduce la rejectarea acesteia.

in functie de cele trei tipuri de raspuns, putem vorbi despre un nivel adanc, mediu si superficial al penetrarii culturii locale de catre cultura globala.

II. Acculturatie si globalizare

A. Conceptul de acculturatie

Acculturatia, fenomen conceptualizat si definit in prima jumatate a secolului trecut, s-a constituit in obiect de studiu pentru antropologie o data cu aparitia problemelor legate de colonizare. Politica imperiala de asimilare a culturilor dominate a privilegiat, in calitate de urgenta stiintifica, cercetarile dedicate acculturatiei si diverselor forme de raspuns cultural anexate acesteia. Recunoscand importanta studierii acculturatiei, Consiliul de Cercetare pentru stiintele Sociale (The Social Science Research Council) se intalneste in anul 1936 pentru a studia implicatiile termenului de acculturatie. in Memorandum for the Study of Acculturation, Robert Redfield, Ralph Linton si Melville Herskovitz ofera cea dintai definitie a procesului: "Acculturatia cuprinde acele fenomene care rezulta din faptul ca grupuri de indivizi de diferite culturi ajung intr-un contact continuu, direct, avand drept consecinta modificari in modelul cultural original al unuia dintre grupuri sau al amandurora. Avand in vedere aceasta definitie, acculturatia trebuie distinsa de schimbarea culturala (care este doar un aspect al ei) si de asimilare (care este, uneori, doar o faza a acculturatiei). Trebuie, de asemenea, diferentiata de difuziune, care, desi apare in toate cazurile de acculturatie, este un fenomen care poate avea loc frecvent si in afara aparitiei tipului de contact interuman specificat mai sus, si care, totodata, se poate constitui in doar unul dintre aspectele procesului de acculturatie." [Redfield, Linton, Herskovitz 1936: 149] Tot in Memorandum, autorii identifica trei tipuri de raspuns al culturii tinta, ca rezultat al acculturatiei:

(a) acceptarea; cand procesul acculturatiei se intampla in conditiile primirii unei mari portiuni dintr-o alta cultura si pierderea mostenirii culturale traditionale. Membrii grupului receptor vor fi asimilati nu numai in ceea ce priveste modelele comportamentale, dar si in ceea ce priveste valorile interne ale culturii cu care acestia au venit in contact.

(b) adaptarea; cand trasaturi deopotriva originare si straine se combina astfel incat sa produca o cultura omogena in stare de functionare, care arata ca un mozaic istoric. Modele preluate din ambele culturi sunt puse la lucru intr-un intreg armonios si cu sens, iar conflictele, mai mari sau mai mici, sunt reconciliate in viata de zi cu zi.

(c) reactia; cand, din cauza oprimarii sau din cauza rezultatelor neprevazute ale acceptarii trasaturilor straine, are loc o miscare contra-acculturativa. [Redfield, Linton, Herskovitz 1936: 152]

Kroeber considera ca acculturatia cuprinde acele schimbari care intervin intr-o cultura ca urmare a contactului cu o alta cultura, iar rezultatul ei va fi o din ce in ce mai mare asemanare intre cele doua culturi. Schimbarea poate fi reciproca, desi, cel mai adesea, procesul este asimetric, iar rezultatul este absorbtia (de regula partiala) a unei culturi in cealalta. Acculturatia este, dupa Kroeber, mai degraba graduala decat abrupta. Spre deosebire de autorii Memorandum-ului, Kroeber conecteaza procesul difuziunii de acela al acculturataiei, considerand ca difuziunea contribuie la acculturatie, iar acculturatia presupune si difuziune. Distinctia dintre acculturatie si difuziune ar consta in aceea ca difuziunea este in legatura cu ceea ce se intampla elementelor culturale, in vreme ce acculturatia priveste ceea ce se intampla culturilor care vin in contact. [Kroeber 1948 (1923): 425]

Acculturatia ar consta, asadar, intr-un proces sistematic de schimbare culturala, indeplinit de o societate straina, dominanta. [Winthrop 1991: 82-83] Conditia acestei schimbari este existenta unui contact direct intre grupurile care se angajeaza in contact, mai exact, intre indivizi care apartin ambelor culturi. [Winthrop 1991:3].

B. O schimbare. . .

Conform studiilor dedicate fenomenului de acculturatie, aceasta este conditionata de doi importanti factori:

(i) contactul dintre doua culturi delimitate, dintre care una este dominanta (cultura "sursa"), iar cealalta dominata (cultura "tinta").

(ii) mentiunea ca acest contact trebuie sa fie direct.

Aceste doua conditii pentru producerea starii de acculturatie sunt sustinute teoretic de o viziune modernista, bipolara, asupra timpului si spatiului. Timpul este vazut ca fiind progresiv bipolar, situat intre inceputul si sfarsitul istoriei, iar spatiul este constituit din centre metropolitane si locuri periferice, unite prin linii de comunicare, dar avand granite bine delimitate. Misionarii, calatorii, comerciantii, oficialitatile guvernamentale si alte persoane care duceau cu ele misiunea de "civilizare" a "salbaticilor" din Lumea Noua calatoreau dinspre centru (Europa) catre periferie (Lumea Noua), purtand cu sine modelele culturale ale centrului, spre a le impune marginii.

in situatia actuala, ne confruntam cu ceea ce se poate numi o comprimare a spatiului. Spatiului euclidian bidimensional (cu centre, periferii si granite riguroase) i se substituie un spatiu global multidimensional si discontinuu, cea ce duce la o reconsiderare a conditiilor cu privire la schimbarea culturala. Analizand schimbarea viziunii asupra timpului si spatiului, Harvey avanseaza teza in conformitate cu care o marcata acceleratie a comprimarii timpului si spatiului in economia politica capitalista este hotaratoare pentru actuala schimbare culturala. Comprimarea timpului isi are punctul de plecare, dupa Harvey, in acel imperativ al capitalismului care spune ca trebuie scurtat constant timpul mediu de circulatie a marfurilor dintre investitie si profit. Aceasta reducere a timpului de circulatie a marfurilor faciliteaza si este facilitata de transmiterea rapida a informatiei, bunurilor, serviciilor si capitalului. [Harvey 1989] Lucrurile se intampla analog si in ceea ce priveste comprimarea spatiului. O forma de compresiune este efectuata de ceea ce numim mass-media globala. Posturi ca CNN si MTV, de pilda, au o audienta "orizontala", iar nu "verticala", in sensul in care sunt frecventate de indivizi din intreaga lume, de toate varstele si conditiile. [Harvey 1989: 301] Televiziunea si Internetul comprima spatiul si timpul prin insasi schimbarea imaginii asupra turismului. "Navigarea" pe Internet si "surfarea" canalelor TV ofera cea mai la indemana, mai rapida si mai eficienta calatorie in alte spatii, ceea ce face din acest tip de turism cea mai mare industrie a lumii. Daca in secolele trecute, contactul direct dintre "vizitator" (aventurier, misionar, comerciant etc.) si cultura "vizitata" conducea la o schimbare culturala bidirectionala (chiar inegala fiind, in favoarea comunitatii "sursa"), in conditiile de fata, "vizitatorul electronic" este, in urma acestei specii de contact, susceptibil a fi subiect pentru o schimbare culturala. in acest tip de turism, schimbarea pare a fi mai degraba unidirectionala, dinspre ceea ce se prezinta pe ecran ca fiind cultura si consumatorul din fata ecranului.

O initiativa importanta in studiul proceselor culturale a fost fondarea, in 1988, a revistei Public Culture, orientata catre explorarea scurgerilor culturale globale. Centrala pentru acest proiect a fost deplasarea cercetarii de la un spatiu intelectual modelat de distinctia dintre lumea I, a II-a, a III-a si a IV-a (si conceptiile moderniste pe care aceasta le presupune) catre efectele omogenizatoare ale cosmopolitismului. [Breckenridge, Appadurai 1988: 1] in regandirea teoriei culturale in lumea contemporana, se observa tendinta de a inlocui termenul de culturi, o achizitie a culturalismului relativist din prima jumatate a secolului trecut (care s-a substituit termenului de cultura al evolutionismului antropologic), cu termenul de cultura. Transnationalismul, fenomenle de periferizare a centrului[vii], deteritorializarea[viii], care a dus la inlocuirea conceptului de arie culturala cu acela de arie de granita[ix] sunt tot atatea fenomene care genereaza discutii privind regandirea conceptului insusi de cultura. Va castiga conceptul modernist, plural, de cultura (“nu exista cultura, ci culturi”) sau datele si analizele culturale vor converge catre nevoia de a regandi cultura la singular?

intrucat studiile care isi iau ca obiect schimbarea culturala – concept central in teoriile acculturatiei – pot fi decisive in ceea ce priveste raspunsul la intrebarea anterioara, studiul globalizarii ca acculturatie, cu metodele si aparatul conceptual al antropologiei ar putea fi profitabil in chestiunea de fata. Pentru a putea studia fenomenul globalizarii ca fenomen de acculturatie, trebuie sa raspundem la intrebarea daca si in ce masura este globalizarea o specie a acculturatiei.

Dupa cum am remarcat anterior, toate studiile de specialitate asupra acculturatiei parvin la concluzii potrivit carora este necesar, pentru ca starea de acculturatie sa se instituie, un contact direct, fizic, intre doua culturi. Dar acest tip de contact direct stipulat de definitiile clasice presupune o conceptie modernista asupra spatiului si timpului. O data cu schimbarea de perspectiva asupra acestor doua universalii, cu comprimarile spatio-temporale specificate anterior, contactul fizic nu mai reprezinta un factor determinant pentru aparitia fenomenului acculturatiei. Informatia despre "ceilalti" nu mai este purtata de calatori, misionari, aventurieri, comercianti etc.. in schimb, mass-media electronica functioneaza ca un broker cultural, cu sanse cel putin egale, daca nu superioare celor de care s-au bucurat "civilizatorii" veacului trecut. O a doua problema legata de aplicabilitatea conceptului de acculturatie privind fenomenele globalizarii depinde de raspunsul la intrebarea pe care am pus-o in I. A, si anume daca putem vorbi despre fenomenul globalizarii si in ceea ce priveste culturile. Ne confruntam aici cu cel putin doua situatii:

(a) situatia in care admitem o definitie a culturii care absoarbe in ea conceptul de civilizatie, caz in care raspunsul la intrebarea anterioara este pozitiv: culturile se globalizeaza.

(b) situatia in care mentinem distinctia cultura – civilizatie, caz in care suntem nevoiti sa admitem ca globalizarea se produce pe linia civilizatiei, iar nu pe aceea a culturii. [Geana 1997] Dar fenomenul corelat globalizarii, localizarea, este un fenomen care intereseaza mai putin civilizatia, cat cultura. Prezervarea identitatii etnice prin intermediul promovarii, reciclarii si chiar inventarii patrimoniului cultural local [v. Appadurai, Breckenridge 1988: 8; Ericksen 1993] sunt tipuri de raspuns cultural la fenomenul globalizarii. Simtindu-se amenintate, culturile produc un intreg scenariu de natura sa contracareze factorii globalizanti, perceputi ca fiind agresivi la adresa identitatii locale. Cum nu putem detasa procesul globalizarii de acela al localizarii (in acest sens, termenul lui Robertson de glocalizare este relevant) -, dupa cum nu putem separa fenomenul acculturatiei de acela la contra-acculturatiei, ca raspuns cultural la agresiunea externa -, avem temeiuri sa afirmam ca globalizarea se adreseaza si modelelor culturale gazda. Acculturatia este un concept de baza al antropologiei contactelor culturale. in acest caz, aplicarea, la fenomenul globalizarii, a aparatului conceptual si a metodologiei pe care antropologia secolului trecut le-a pus in joc cu raportare la studiul acculturatiei este o indeletnicire profitabila, globalizarea putand fi studiata ca fiind un caz particular, modern, al acculturatiei.

C. Globalizarea ca acculturatie

Definitia clasica a acculturatiei se cere remaniata astfel incat conceptul sa devina lucrativ in studiul fenomenului globalizarii. Vom intelege prin acculturatie procesul de-a lungul caruia o cultura data este contaminata progresiv la nivelul continutului si/sau structurilor, ca urmare a contactului direct sau indirect, agresiv sau pasnic, cu o alta cultura, considerata ca fiind dominanta[x]. Acculturatia se poate produce intr-un singur sens sau in ambele sensuri, poate fi, asadar, univoca sau biunivoca.

in situatiile clasice de acculturatie ale secolelor trecute, cele doua culturi care intra in contact sunt (a) cultura colonialista si (b) cultura colonizata. in acest caz, ambele culturi sunt culturi locale relativ bine delimitate, una dintre acestea exercitand presiuni pentru asimilarea celeilalte. in cazul globalizarii, situatia se modifica, intrucat numai una dintre culturile aflate in contact este o cultura locala, delimitata: cultura – tinta. Care este cultura care globalizeaza? Literatura de specialitate ne ofera doua posibile raspunsuri:

1. Promotorii imperialismului cultural identifica aceasta cultura cu cultura americana (v. I. 2)

2. O teorie care evita speculatiile privitoare la globalizare ca imperialism cultural este aceea care vorbeste despre cultura globala ca fiind una transnationala, pozitie care coreleaza conceptul de "globalizare" cu acela de "transnationalism". Notiunea de globalizare se foloseste aici ca referindu-se la procese culturale, economice, sociale si demografice care, desi au loc in interiorul natiunilor, transcend natiunile. [Kearney 1995: 548] Unii autori considera conceptul de "transnationalism" ca suprapunandu-se doar partial peste conceptul de "globalizare", el avand o extensiune mai limitata. Procesele transnationale sunt ancorate in unul sau mai multe state nationale, pe care, totodata, le transcend (de pilda, corporatiile care opereaza in intreaga lume, dar sunt centrate intr-o singura natiune), in vreme ce procesele globale sunt descentrate din teritoriile specific nationale, avand loc intr-un spatiu global. [Basch, Schiller, Szanton-Blank 1994: 5-10, 64] Kloos extrage termenul de "regim" din stiintele politice[xi], unde acesta este pus in stransa legatura cu relatiile dintre state sau dintre guverne. Considerand ca aceasta limitare a regimului la relatiile internationale nu este practica, intrucat multe dintre aceste regimuri se ivesc fara interventia statelor, Kloos rectifica definitia, regimul constand in "principii, reguli si proceduri de decizie implicite si/sau explicite care mobilizeaza si constrang actorii sociali dintr-o arie de activitate data" [Kloos 1999]. Un regim transnational va fi acela care mobilizeaza si constrange activitatile actorilor sociali la un nivel transnational, chiar global. Pentru ca accentul cade aici pe norme si reguli, punand intre paranteze rolul activ, creator, al indivizilor in crearea acestora, si intrucat astfel de regimuri (ex. miscarea feminista, miscarea ecologica, miscarea pentru drepturile omului etc.) sunt strans legate de legaturile care exista intre actorii individuali, Kloos intervine pentru a doua oara in definitie, intelegand printr-un regim "o constelatie formalizata de interdependente umane in care principii, reguli si proceduri de luare a deciziei, implicite si/sau explicite, create de catre actorii sociali, mobilizeaza comportamentul acestora si totodata il constrang intr-o arie de activitate data". [Kloos 1999] Un astfel de regim devine transnational o data ce constelatia interdependentelor umane transcende granitele statului. Globalizarea va fi definita in termenii regimului transnational: "globalizarea este nimic altceva decat ascensiunea si extinderea regimurilor transnationale, in ultima instanta, globale" [Kloos 1999][xii]. Numim cultura care transcende granitele locale sau nationale cultura translocala sau transnationala si ne referim la ea ca fiind cel dintai termen al contactului de acculturatie care este globalizarea: cultura – sursa sau cultura – vector. Cultura transnationala este un mozaic dinamic, eclectic si capricios, in continua prefacere, care asambleaza disproportionat elemente culturale locale dupa criterii de selectie care tin, in principal, de piata. Presiunea pe care aceasta o exercita asupra culturilor locale este una de tip concurential. Succesul, pe scara globala, a culturii transnationale se bazeaza pe un fenomen la fel de vechi ca si civilizatia: concurenta dintre dificil si facil, dintre incet si repede, dintre complex si simplu. Iar Disney, McDonald si MTV sunt ab initio invingatoare, intrucat apeleaza intotdeauna la facil, repede, simplu. si dinspre culturile locale catre cultura translocala, se produc diferite tipuri de scurgeri: de arta etnica, de practici religioase, de dans, de bucatarie, de moda etc., elemente care sufera serioase modificari o data ce a fost extrase din culturile care le-au produs si alimentat. Aceste elemente sunt reciclate, deprivate de continutul lor initial, asamblate in imensul conglomerat al culturii transnationale si avansate ca marfa, transformate in capital simbolic.

Globalizarea ca acculturatie presupune un numar de procese, unele dintre ele operative in acelasi timp. Vom prelua terminologia pe care o foloseste Ralph Beals [Beals, Hoijer 1971: 601], cu privire la procesele acculturative:

(a) procese substitutive (noua trasatura sau complex de trasaturi substituie trasaturi existente ale culturii – tinta, indeplinind aceeasi functie; in acest caz, schimbarea structurala este minima);

(b) procese aditive (noi trasaturi, complexe sau institutii care se adauga elementelor existente; o schimbare structurala semnificativa poate fi sau nu implicata);

(c) procese sincretice (noile si vechile trasaturi se amalgameaza pentru a forma un nou sistem sau subsistem; schimbarea structurala poate fi, in acest caz, considerabila);

(d) procese deculturative (contactul intens si de lunga durata cu cultura translocala poate cauza pierderea unei parti a culturii gazda, fara ca aceasta parte sa fie inlocuita; ex.: substituirea unor bunuri care sunt fabricate in cultura – tinta pot cauza pierderea tehnologiei; sarbatoarea Valentine, de larga audienta, se poate substitui unor obiceiuri locale de fertilizare);

(e) procese inventive (noi structuri sunt inventate pentru a intampina nevoile provocate de schimbare);

(f) procese rejective (efortul culturii – tinta de a rezista schimbarilor care survin in urma contactului cu cultura – sursa).

La aceste procese, se adauga un numar de variabile care tin de gradul de diferentiere dintre cultura locala si cultura translocala (in cultura americana, de pilda, acest grad este minim), de puterea politico-economica a culturii – gazda, de durata si intensitatea contactului, de amploarea cu care mijloacele tehnice, ultramoderne, de comunicare au patruns in culturile – tinta etc. in functie de aceste procese si variabile, se poate vorbi despre trei posibile rezultate ale globalizarii:

(i) identificarea culturii locale cu cultura translocala (pierderea identitatii);

(ii) asimilarea culturii translocale de catre cultura locala cu mentinerea identitatii (aparitia unor fenomene precum identitatea dubla)

adaptarea; cultura – gazda traduce elementele si structurile straine in functie de datele proprii, ajungand la un nou echilibru intern.

Internationalizarea

În prezent, afacerile internationale cuprind o mare parte din totalul afacerilor care se deruleaza pe glob fiind într-o continua crestere. Astazi, aproape toate companiile, indiferent de marime sunt afectate de evenimentele si competitia globala, deoarece într-o masura mai mare sau mai mica toate depind de contextul international.

Atunci când firma opereaza la nivel international aceasta are în vedere :

a. scopul pentru care actioneaza si se implica la nivel international. Acesta poate fi impus de : patrunderea pe alte piete, contracararea concurentei, diversificarea activitatii, etc.

b. obiectivele sale materializate în cresterea vânzarilor, apropierea de factorii de productie, de piata de desfacere, etc.

c. mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor sale : achizitii, fuziuni, absorbtii.

Cine nu a auzit astazi sau nu a consumat produse Coca Cola sau Mc’

Donalds, nu a îmbracat o pereche de blue-jeans Levis sau nu îsi doreste sa conduca o masina fabricata de Mercedes, Daimler, General Motors sau Toyota ?

Astazi, mai mult ca oricând, comunicarea ne este facilitata de Nokia, Sony, Ericcson, Samsung, Internet. Computerul fabricat de IBM, Dell, Compaq si programele Microsoft ne deschid noi perspective informatice, ne usureaza munca de birou.

Toate aceste nume reprezinta corporatii multinationale cu cifre de afaceri si profituri de miliarde de dolari. Politica lor de investitii sau dezinvestitii poate cutremura lumea financiara dintr-o anumita zona geografica sau chiar de pe glob.

Potrivit World Investement Report, astazi în lume sunt peste 500 de companii multinationale cu cifre de afaceri de miliarde de dolari, aflate în diferite stadii de internationalizare. Cele mai multe provin din „inima capitalismului”, respectiv Statele Unite, urmate de tari cum ar fi Japonia, Anglia, Elvetia, Italia, Germania, Franta, Olanda etc.

Ce au toate aceste tari în comun ? Sunt tari dezvoltate ce au permis aparitia si expansiunea acestor giganti. Avantajul competitiv despre care vorbea Adam Smith îsi pune amprenta si asupra acestor multinationale. În tarile de origine, aceste companii au crescut, au acumulat capital, au creat un sistem managerial performant, produse de calitate superioara si dispun de o tehnologie de ultima ora. Toate aceste caracteristici au facut posibila expansiunea acestor companii si câstigarea luptei cu companiile nationale din tarile gazda.

Studiu de caz

In aceasta parte a lucrarii doresc sa prezint cateva pareri si un caz real de ascensiune si descensiune in cadrul unei companii multinationale cunoscute. Astfel:

Anca Postea, Country Manager Alveus Romania, a absovit un MBA, de data aceasta in strainatate; este vorba despre IEDC Bled School of Management (Slovenia). Ea spune ca oportunitatile de cariera pe care le are un absolvent MBA se impart in patru directii: pot deveni reprezentanti pentru o firma din strainatate si sa porneasca o afacere sub patronajul companiei respective; se pot angaja in strainatate, apeland la o agentie de head-hunting; isi pot deschide propria afacere; intra in consultanta si instruire in management. "Un MBA nu este suficient daca personalitatea ta nu este dedicata afacerilor si managementului. Cunosc absolventi care au dat gres din acest motiv", declara ea.
In timp ce studia la Facultatea de Management a SNSPA (studii post-universitare), Anca a fost cooptata, de catre Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii (unde lucra), in grupul de cercetare pe probleme manageriale. Asa l-a cunoscut pe directorul IEDC (International Executive Development Center), centru unde, in 1994, a urmat un curs de cinci saptamani de management general. Din acelasi an, a inceput sa reprezinte in Romania mai multe firme din Slovenia.
"Pentru mine, instruirea personala permanenta in management este foarte importanta. Necesitatile de dezvoltare a afacerii pe care o conduc au cerut aprofundarea cunostintelor mele". In 1998, a facut MBA-ul, unde, considera ea, cel mai important castig a fost internationalizarea, cunoasterea culturii altor tari si a modului in care se desfasoara afacerile in strainatate. "Am facut parte dintr-un grup de 40 de persoane de diferite nationalitati: romani, sloveni, croati, italieni, rusi. Aspectul cel mai evident al beneficiilor pe care le aduce o astfel de diploma este cresterea valorii pe piata. Apoi, mie mi-a fost de ajutor in domeniul macro-economic lucrurile invatate anterior, teoretic, mi-au devenit foarte clare in timpul si dupa MBA. M-a imbogatit cu multe instrumente de testare a resurselor umane, mi-a adus maturizare in afaceri si confirmarea increderii in mine", marturiseste ea.

……………………………………

Managementul strategic la IBM

Perioada de glorie

IBM a dominat categoric piata computerelor de la inceputul deceniului al saselea pana la mijlocul deceniului trecut. Compania a atins punctul maxim de dezvoltare in evolutia sa, in anul 1986 atunci cand ea avea o cifra de afaceri de 70 miliarde $, 407 000 de angajati, iar managmentul firmei dispunea de 16 nivele ierarhice.

Din punct de vedere al stucturilor oragnizatorice, firma se caracterizeaza printr-o extrema spcializare si avea un mare numar de departamente. Planificarea si luarea deciziilor, privind noile linii de productie, vanzarile, preturile, serviciile oferite si lansarea pe piata a unor produse noi, se facea in mod centralizat, de catre un comitet executiv. Delegarea de responsabilitate permitea numai conferirea unei parti a autoritatii si era controlata in conformitate cu reguli foarte stricte. Managerii de la nivelele inferioare nu erau responsabili nici pentru profituri si nici pentru pierderile inregistrate. Uneori, mentinerea lor in functii era posibilia chiar si atunci cand performantele obtinute de ei erau slabe.

Cele mai profitabile produse din acea perioada erau calculatoarele mari, din vanzarea carora se obtinea 50% din profit. Cererea era atat de mare, incat existenta stocurilor ajunsese sa fie dorita.

Obtinerea rezultatelor de exceptie de la mijlocul deceniului trecut, in conditiile structurii mecaniciste si birocratice, a fost posibila, pe de o parte, datorita conjuncturii economice stabile pe plan mondial si pe de alta parte, specificului productiei din acel moment al companiei (computere mari).

Strategia de baza a companiei era aceea de a promova, in functiile de conducere, in exclusivitate manageri din interiorul companiei si de a accepta numai idei ale managerilor de la nivelul superior. IBM devenise opaca la critici si sugestii din afara si adoptase o strategie de dezvoltare care sa-i permita sa se dezvolte incet si sigur.

Schimbarea conjuncturii economice mondiale – potentiale pericole pentru IBM

Aparitia PC-urilor a fost primita cu entuziasm de companie, care nu a sesizat in aceasta nici un pericol pentru calculatoarele mari. Pe piata, PC-urile s-au impus ca instrumente de lucru uzuale si, in timp, chiar indispensabile, iar programul tehnologic a dus rapid la micsorarea drastica a preturilor.

In perioada 1988 – 1993, pe plan mondial, productia de computere a crescut cu un ritm de 15% pe an. Companiile rivale ale IBM – ului au avut indici de crestere de pana la 25% pe an in timp ce IBM-ul, practic, a stagnat. In randul utilizatorilor, deci al potentialilor clienti, a crescut interesul pentru micro-calculatoarele legate in retea si a scazut interesul pentru mini-calculatoarele mai mari, incomode si uzate moral, produse de IBM.

Datorita structurii sale birocratice, IBM nu a beneficiat de avantajele pe care le ofera contactul continuu si nemijlocit cu piata computerelor. In consecinta, nu s-a putut adapta rapid noilor exigente ale pietei si a pierdut competitia cu companiile rivale, in primul rand in planul preturilor ( la pretul competitiv de 4995 $ pe un anumit tip de PC, propunerea comitetului executiv al IBM a fost de 5995 $ ).

In timp, datorita progreselor uluitoare facute in producerea PC-urilor, produsele IBM au inceput sa fie percepute in randul utilizatorilor avizati ca “dinozauri”. In 1991 IBM a anuntat pierderi in valoare de 3.4 miliarde $. La sfarsitul deceniului trecut s-a produs o drastica scadere a valorii actiunilor IBM, iar compania mai controla, la inceputul acestui deceniu, doar 16% din piata americana de computere si 23% din cea mondiala, dupa ce, cu doar cativa ani mai inainte, controlase 27% din piata americana si 36% din cea mondiala.

La mijlocul deceniului trecut, costurile de productie si desfacere ale companiei au crescut cu 12% pe an, datorita faptului ca incerca sa asimileze noile tipuri de computere lansate de companiile rivale, ceea ce afecta in mod negativ situatia financiara si calitatea produselor IBM.

Ca o prima masura de reducere a costurilor, firma a restrans numarul angajatilor ceea ce a asigurat, pe un termen scurt, obtinerea unui profit modic. In 1991, numarul angajatilor a scazut cu 60 000, in 1992 cu 20 000, iar in acelasi an, numarul angajatilor a scazut de la 50 000 la 36 000. A putut insa sa fie evitata concedierea angajatilor, reducerea numarului angajatilor facandu-se prin pensionare si pe baza de voluntariat, cu unele compensatii banesti ( de regula, platirea salariului pe o perioada de un an ). Masura a afectat 37 de tari in care IBM avea filiale.

IBM Devine analizor

In scopul adaptarii la cerintele pietei, presedintele companiei, John Akers, a reorganizat activitatea in 13 departamente ( unitati de afaceri ) : 9 cu profil productiv si 4 in domeniul serviciilor, care isi desfasoara activitatea in America de Nord, Europa, Orientul Apropiat, Japonia si America Latina.

John Akers a facut o importanta descentralizare, astfel ca luarea deciziilor, in ceea ce priveste stabilirea pretului si innoirea productiei, facandu-se la nivelul fiecarui departament. Marketingul firmei a devenit agresiv si s-au introdus facilitati pentru clienti, ca de exemplu posibilitatea comenzii prin telefon.

In prezent, IBM este organizat in sistem conglomerat (de tip holding) avand 13 unitati de afaceri, ai caror manageri au puteri foarte mari. Fiecare unitate de afaceri prezinta un plan de afaceri annual, planuri de recupereare a investitilor, iar evaluarea fiecarui manager se face in functie de profitul inregistrat de compartimentul pe care-l conduce. Managerii si ceilalti angajati ai unui compartiment castiga suplimentar in cazul in care profitul depaseste previziunile.

Compania ia in considerare initiativa personala la toate nivelurile de conducere si incurajeaza concurenta in plan intern. Pretul calculatoarelor mari a fost micsorat cu 50%, ca urmare a declinului cererii pentru acest tip de produs, iar unitatile de afaceri care le produc (Main Frames) concureaza direct pe piata cu unitati de afaceri producatoare de PC-uri.

Criteriile de performanta impuse unitatilor de afaceri sunt:

obtinerea unor dividende pentru detinatorii de actiuni IBM de 18%, in perioada 1992-1994, dupa ce, in perioada 1986-1991, obiectivul a fost de 15%.

reducerea cheltuielilor administrative de la 33% la 23% in 1994.

cresterea volumului vanzarilor cu 7-10% pe an

cresterea ratei profitului de la 6.9% in 1990 la 8%.

In prezent se iau in considerare, cu mai multa atentie, problemele delicate, potential generatoare de disfunctionalitati. Se manifesta grija deosebita pentru imaginea companiei pe piata, pentru asigurarea intregii game de servicii la produsele IBM (programe de instruire a utilizatorilor, intretinere, soft-uri, etc). De asemenea se manifesta grija pentru mentinerea unei continuitati a produselor si a compatibilitatii lor, ceea ce permite individualizarea firmei si consolidarea prestigiului ei. A crescut ponderea serviciilor in profitul companiei si s-au diversificat si s-au specializat serviciile pentru anumite domenii de activitate: sanatate, finante etc.

Incepand cu anul 1991, IBM deruleaza programe de colaborare cu alte firme pentru a reduce riscurile in afaceri si a beneficia, in acelasi timp, de experienta altora. Astfel, IBM vinde produse Novell, IBM foloseste componente Siemens, videoterminale Toshiba, programe Borland, Mitsubishi vinde produse IBM, Apple Computers colaboreaza cu IBM.

C o n c l u z i i

Tema abordata este una cu un caracter preponderent teoretic, unde parerile sunt numeroase si cei care au abordat aceasta tema ( ma refer la oamenii importanti si cunoscuti din diferite timpuri, tari, culturi etc) au ca si baza conceptuala aceleasi idei formulate diferit sau accentul fiind pus pe diferite aspecte ale acestei teme.

“Cultura” este si va mai fi definita in viitor, clasificata, abordata din diferite aspecte, comparata, etc, dar nu trebuie uitat faptul ca fiecare ne nastem cu o cultura pe care o acceptam mai mult sau mai putin.

Impactul bazei conceptuale, dupa cum am si aratat in lucrare este diferit de la zona geografica la alta, cele mai semnificative exemple fiind Japonia vs. America.

Abordarea interculturala are aspecte atat pozitive cat si negative, fiind necesar a fi impartasite in paralel pentru usurinta intelegerii lor. Observindu-le in paralel ne ajuta sa realizam unde s-a gresit si sa nu mai repetam pe viitor aceleasi greseli daca dorim sa avansam si sa invatam din greselile noastre proprii.

Managementul intercultural, intre culturi a produs o literatura abundenta in ultimii ani, in special in cea nord-americana si britanica si se refera la studierea relatiilor ce exista intre diferite comunitati comparate si abordate in contextele lor specifice. Asadar, acest tip de management este managementul care actioneaza intr-un mediu cultural complex.

Acest tip de management reprezinta managementul organizatiilor implicate in afaceri internationale, adica in activitati si tranzactii ce se desfasoara peste granitele a doua sau mai multe state. Managementul international reprezinta managementul activitatilor firmei la scara internationala si are rolul de a mentine firma intr-o stare de echilibru dinamic in cadrul mediului global.In concluzie, managementul international poate fi considerat o forma a managementului intercultural in masura in care cadrul de referinta este mediul cultural national, precum si o forma a managementului global atunci cand firma devine multinationala.Managementul international valorifica, de asemenea, si rezultatele studiilor de management comparat.

Tot mai multe firme participa la activitatea viata economica internationala. Aceasta presupune dezvoltarea dimensiunii internationale a managementului, a conceperii activitatii si strategiei firmei intr-o optica internationala si globala. Dezvoltarea managementului international este o reflectare a procesului de internationalizare a vietii economice ce a impus ca mediu de existenta si functionarea firmei, piata mondiala, spatiul economic global. Acest proces s-a realizat prin intensificarea internationalizarii in plan regional, integrare economica sau mondiala, cresterea comertului international, a investitiilor straine, dezvoltarea relatiilor financiar-valutare, largirea relatiilor economice si cresterea interdependentelor dintre fluxurile comerciale, financiar-valutare, de investitii la scara globala internationala.

Prin internationalizare o firma nu-si schimba identitatea, ci isi modifica diversitatea. Managementul trebuie sa asigure gestionarea acestei structuri complexe si, totodata, si integritatea firmei.

Internationalizarea si mondializarea managementului presupun existenta unei stari de spirit globale, caracterizate prin abordarea deschisa – pornind de la acceptarea existentei unei diversitati culturale, fara ca aceasta sa insemne ca unele culturi sunt mai bune decat altele. De aici rezulta importanta unei informari largi privind sistemele de valori, normele de comportament si conceptiile despre realitatea diferitelor culturi valorificarea oportunitatilor – pe baza recunoasterii faptului ca diversitatea si eterogenitatea sunt trasaturi naturale esentiale ale mediului global, ale starii de spirit globale. Ele reprezinta mai degraba avantaje, decat pericole si, de aici, apare importanta valorificarii mijloacelor comunicarii in afaceri pentru a stabili legile si a incheia tranzactiile, flexibilitatea in dublu sens al capacitatii de adaptare la specificul fiecarui mediu de afaceri, deschiderea permanenta spre schimbare.

Problema principala a interactiunilor globale contemporane este tensiunea dintre omogenizarea si heterogenizarea culturala si, mai ales, dintre modurile in care aceste tendinte interactioneaza si solicita raspunsuri culturale. Am argumentat in favoarea unei distinctii intre globalizare si globalism, cel dintai termen referindu-se la un set de procese de lunga durata (care a debutat cu imperialismul european) prin intermediul carora procente din ce in ce mai semnificative din populatia lumii se juxtapun in ceea ce priveste stilul de viata, structurile institutionale, practicile culturale, comunitatile/societatile intrand treptat in posesia informatiilor privitoare la ceea ce le separa sau le uneste de celelalte: similitudinile si diferentele culturale, echipamentul tehnologico-informational, nivelul de trai. intrucat elementele si structurile culturale de imprumut devin mai mult sau mai putin indigenizate, traduse in limbajul cultural autohton, cel de-al doilea termen (globalismul) este rezultatul posibil (dar nu si necesar) al acestui proces in lucru – mult mai complex decat o simpla desfasurare lineara – care este globalizarea. Un contact direct (fizic) intre culturi (conditie necesara, dar nu si suficienta ) nu mai reprezinta un factor determinant pentru aparitia fenomenelor de acculturatie. Cauza cea mai probabila a acestei situatii o detine actualmente mass-media, ca mijloc de transmitere "instant" a informatiei despre "ceilalti", ca factor educational catalizator de opinie si formator de noi norme de natura sa produca noi semnale behaviorale. Mass-media functioneaza in cazul acesta ca un broker cultural, avand, datorita audientei si extinderii sale, sanse cel putin egale, daca nu superioare, acelora de care s-au bucurat calatorii, misionarii si comerciantii politicii coloniale. Globalizarea, ca si acculturatia, este primul dintre cele doua aspecte complementare ale unui proces dual, pentru care termenul de glocalizare introdus de Roland Richardson pare cel mai potrivit, intrucat surprinde interdependenta dintre ideologiile si/sau procesele inclusiviste si exclusiviste, de solidaritate si fragmentare, de deschidere si de izolare. in mod similar, procesul acculturant (dinspre cultura sursa catre cultura tinta) nu poate fi conceput in lipsa raspunsului sau specific care consta intr-un fenomen anti-acculturant. Raspunsurile xenofobe, neotribalismul agresiv, anumite miscari eschatologice sunt cateva dintre exemplele extreme in acest sens. Cuplul conceptual globalizare – localizare se asimileaza, asadar, cuplului conceptual acculturatie – contra-acculturatie, dupa cum fiecare dintre termenii angajati se asimileaza termenului corespunzator al perechii inrudite.

B I B L I O G R A F I E S E L E C T I V A

Bogdan, Ioan, “ Management International” .

1. Alvarez, R. 1995. "The Mexican – US Border: The Making of an Anthropology of Borderlands", in Annu. Rev. Anthropol. 24: 447-70.

Appadurai, A., Breckenridge, C. A. 1988. "Why Public Culture?", in Public Culture 1 (1): 5-10.

Baird, Inga S., Lyles Marjorie A., Orris J.B., The Choice of International Strategies by Small Business, in Journal of Small Business Management, January, 1994.

Bayrs L., Rue L., Human Resource Management, Irwin, 1987.

5. Beals, R., H. Hoijer 1971. An Introduction to Anthropology. New York: Macmillan.

Basch, L., Glick Schiller N., Szanton-Blank C. 1994. Nations Unbound: Transnational Projects, Postcolonial Predicaments, and Deterritorialized Nation-States. Longhorne, PA: Gordon and Breach.

Bloom, Helen; Calori, Roland; De Woot, Philippe, Euromanagement. A new style for global market, Kogan Page, London, 1997.

Bosche, Marc (coordoneteur), Le Management interculturel, Nathan, Paris, 1993.

Breckenridge, C. A., Appadurai, A. 1988. "Editors' comments", in Public Culture 1(1).

Buckely, Peter J., Ghauri, Pervez (editors), The internationalization of the Firm, 1994.

Canto-Sperber, Monique, Dictionaire d'etique et de pholosophie morale, PUF, Paris, 1996

Clark, Rodney The Japanese Company, Charles E. Tuttle Company, Tokyo, 1988

Coase R.H., The Firm, The Market and the Law, The University of Chicago Press, 1990

Daigue, Jean-Francois; Joly, Xavier, Tempetes sur la finance, Flammarian, paris, 1988

15.Dalota, Marius; Donath, Liliana, Managementul firmei prin planul de afaceri, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998

16.De Backer, Paul; Le management vert, Dunod, Paris, 1992

17.De George, R.T., Competing with integrity in international business, Oxford University Press, New York, 1993

18.Desreumaux, Alain, Strategies, Dalloz, Paris, 1993

19.Duncan, W.Jack, Management: Progressive Responsibility in Administration, Random House Business Division, New York, Toronto, 1993

20.Ericksen, T. H. 1993. Ethnicity and Nationalism. Anthropological Perspectives. London, Boulder, Colorado: Pluto Press.

21.Fatehi, Kamal, International Management, A Cross – Cultural and Functional Perspective, Prentice Hall, New Jersey, 1996

22.Geana, G. 1997. “Ethnicity and Globalization. Outline of a Complementarist Conceptualization”, in Social Anthropology, Vol 4, Part 2: 197-209.

23.Giddens, A. 1990. The Consequences of Modernity. Stanford, CA: Stanford University Press.

24.Giddens, Anthony 1991. Sociology. Cambridge: Polity Press.

25.Griffin, Ricky, Management, 5th Edition, Houghton Mifflin, 1996

26.Hall, S. 1990. "The Local and the Global: Globalization and Ethnicity", in A. D. King (Ed.), Culture, Globalization and the World System. Basingstoke, UK, Macmillan: 19-40.

27.Hannerz, U. 1990 "Cosmopolitans and Locals in World Culture", in M. Featherstone (Ed.), Global Culture: Nationalism, Globalization and Modernity. London, Sage: 237-52.

28.Harvey, D. 1989. The Condition of Postmodernity: An Inquiry into the Origins of Culture Change. Cambridge: Blackwell.

29.Hoffe, Otfried, Petit dictionnaire d'ethique, CERF, Paris, 1997

30.Hofstede, Geert, Cultures and Organisations. Software of the mind, McGraw-Hill Company, London, 1991

31.Hosmer, Larue Tone, The Ethics of Management, Erwin, 1987

32.Houlihan, B. 1994. "Homogenization, Americanization, and Creolization of Sport: Varieties of Globalization”, in Sociology of Sport Journal 11: 356-375.

33.Jeannet, Jean-Pierre, Hennessy; David H.; Global Marketing Strategies, Third Edition, Houghton, Mifflin Company, USA, 1995

34.Kamarch, Andrew M., Economics of the twenty first century, July 1, 1997 (manuscris)

35.Katz, E. & Liebes, T. 1985. "Mutual Aid in Decoding «Dallas»: Preliminary Notes from a Cross Cultural Study", in P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, British Film Institute: 187-98.

36.Kearney, M. 1995. "The Local and the Global. The Anthropology of Globalization and Transnationalism", in Annu. Rev. Anthropol., 24: 547-65.

37.Kloos, Peter 1998. "The Many Faces of Globalization". Prelegere sustinuta in 18 aprilie, 1998, in cadrul Facultatii de Sociologie, Universitatea Bucuresti. Text in dactilograma.

38.Kluckhorn, Fl., Strodbeck F.L., Variations in Value Orientations, Greenwood Press, Connecticut, 1961

39.Koontz, Harold, O'Donnell, Cyril, Principles of Management, New York, McGraw-Hill Book Company, 1968

40.Kroeber, A. L. 1948 (1923). Anthropology. Race. Language. Culture. Psychology. Prehistory. Harcourt, Brace & World, Inc. New York and Burlingame.

41.Langness, L. L. 1980 (1974). The Study of Culture. Chandler & Sharp Publishers, Inc.

42.Lemaire, Jean-Paul, Development international de l'entreprise. Strategies d'enternationalisation, Dunod, 1997

43.McLuhan, Marshall (Ed.) 1960. Explorations in Communication. Boston: Beacon Press.

44.McMichael, P. 1996. "Globalization: Myths and Realities", in Rural Sociology 61 (1): 25-55

45.Morley, D. 1986. Family Television: Cultural Power and Domestic Leisure. London: Comedia.

46.Redfield, R, R. Linton, M. Herskovitz 1936. "Memorandum for the Study of Acculturation", in American Anthropologist, 38: 149-52.

47.Robertson, R. 1987. "Globalization and Societal Modernisation. A Note on Japan and Japanese Religion", in Sociological Analysis, 47: 35-43.

48.Robertson , R. 1995. "Globalization: Time – Space and Homogeneity – Heterogeneity", in M Featherstone, S. Lash & R. Robertson (Eds.), Global Modernities. London, Sage: 25-44.

49.Rosenau, J. N. 1994 "New Dimension of Security. The Interaction of Globalizing and Localizing Dynamics", in Security Dialogue 25 (3): 255-81.

50.Said, E. 1994. Culture and Imperialism. London: Vintage.

51.Sassen-Koob, S 1982. “Recomposition and Peripheralization at the Core”, in Contemporary Marxism 5: 88-100.

52.Schiller, H. J. 1976. Communication and Cultural Domination. New York: Sharpe.

53.Schiller, H. J. 1985. "Electronic Information Flows: New Basis for Global Domination?", in P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, BFI Books: 11-20.

54.Tomlinson, J. 1991. Cultural Imperialism. A Critical Introduction. London: Pinter.

55.Waters, Malcom 1995. Globalization. London: Routledge.

56.Winthrop, Robert H. 1991 Dictionary of Concepts in Cultural Anthropology. New York: Greenwood.

[iii] Pentru o documentare care ajunge la concluzii similare, v. Morley 1986.

[iv] Rosenau 1994.

[v] Robertson 1992, 1995.

[vi] Sintagma de scurgeri culturale a fost introdusa de Hannerz (Hannerz 1990: 14), care distinge trei scurgeri cheie in procesul globalizarii: scurgeri culturale, scurgeri politice si scurgeri privind modul de viata.

[vii] Obiectele culturale de la periferie sunt rafinate si reciclate pentru a fi consumate in centru. [Sassen-Koob 1982]

[viii] Scurgerile culturale, viteza de transmitere globala a informatiei, a imaginilor si simulacrelor duce la o difuziune alerta a trasaturilor culturale, fenomen care cere o reconsiderare a ariilor culturale. [Kearney 1995: 557]

[ix] Alvarez introduce termenul de arii de granita, ca locuri de interpenetrare a spatiilor si identitatilor culturale. [Alvarez 1995]

[x] Prin cultura dominanta se intelege nu doar o cultura imperiala colonizatoare, ci si o cultura “mai bine echipata” din punct de vedere tehnico-stiintific, institutional.

[xi] Kloos trimite la o definitie larg acceptata a notiunii de "regim", introdusa de S. D. Krasner, in 1982, in lucrarea International Regimes. Potrivit acestuia din urma, un regim consta in principii, norme, reguli si proceduri de luare a deciziei implicite sau explicite in jurul carora converg asteptarile actorilor sociali dintr-o arie data a relatiilor internationale.[Kloos 1999]

[xii] Kloos identifica 10 regimuri transnationale: regimul pietei capitaliste, regimul banului electronic, regimul guvernarii globale, regimul legii internationale, regimul limbii engleze ca limba a lumii, regimul drepturilor omului, regimul feminist, regimul orei pe glob, regimul conservarii naturii. Cel de-al zecelea, care tinde sa le guverneze si sa le regleze pe toate celelalte 9 este regimul computerului digital. [Kloos 1999]

Cuvinte cheie

* cultura

* management international

* management comparat

* globalizare

* internationalizare

* grup

* abordare interculturala

* scara mondiala

L i s t a f o r m e l o r g r a f i c e

Tabelul 2

Management japonez vs. Management american

Tabelul 2.1

Tabelul 3

Dimensiuni culturale

Tabelul 4

Orientare in raport cu timpul