Abordarea Elementelor de Istorie Locala Prin Activitati Extracurriculare In Invatamantul Gimnazial

ABORDAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ PRIN ACTIVITĂȚI EXTRACURRICULARE ÎN

ÎNVĂȚĂMÂNTUL GIMNAZIAL

“Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.” (Maria Montessori –”Descoperirea copilului”)

ARGUMENT

Reforma învățământului românesc începută cu destul de mult timp în urmă, a evidențiat pe lângă alte aspecte pragmatice, și nevoia apropierii copilului, elevului de nivel gimnazial, de hanitatul său. Realizarea bagajului de cultură generală, dar și dobândirea de abilități și deprinderi de viață, n-ar fi completă fără cunoașterea și aprecierea locurilor de baștină.

Realitatea surprinsă în mass-media, ne arată cum cetățenii, mai tineri sau mai vârstnici, trăiesc la limita ignoranței, nefiind uneori pregătiți să răspundă la întrebări ce vizează valorile locale și cu atât mai puțin, naționale. Globalismul, autosuficiența, noile trenduri în materie de știri, marginalizarea cu bună știință a sensului pozitiv al vieții, nevoia de a creea un om nou, imun la particularitățile esteticului și deprins cu vulgaritatea ce își răsfață fațetele în mod public, sunt atâtea motive ce determină adoptarea unei poziții autoritare, de păstrare și de perpetuare a cunoașterii și a științei.

În calitatea de cadru didactic, dar mai ales aceea de profesor de istorie, consider că educația elevilor trebuie să înceapă de timpuriu, încă din clasele primare, utilizându-se pentru aceasta metode atractive. La gimnaziu, experiența la catedră a relevat că primii doi ani sunt definitorii în modelarea pozitivă a personalității copiilor, în vederea dezvoltării unei conduite sănătoase cu minimum de responsabilități civice. De aceea, pentru a sădi în inimile elevilor, germenii patriotismului curat și a iubirii locurilor natale, am ales această temă de cercetare care se axează pe abordarea valorilor meleagurilor brăilene în cadrul activităților extracurriculare.

Prin intermediul acestora, elevii nu numai că studiază istoria, ci se află chiar în mijlocul ei, contribuind cu propriile lor rezultate (obținute în urma cercetării surselor disponibile: cărți, fotografii, Internet) la crearea unei imagini de ansamblu cu privire la un anumit aspect a vieții orașului Brăila. Astfel își vor forma spiritul critic, de analiză și sinteză, necesar la liceu, facultate și mai departe în viață.

,,Abordarea elementelor de istorie locală prin activități extracurriculare” nu își propune tratarea tuturor reperelor de cultură brăilene, ci doar aduce în fața tinerilor, a viitorilor cetățeni, nume sonore, denumiri deja cunoscute în peisajul urban, urmărind în fapt, stimularea lecturii și a dezvoltării respectului, absolut firesc, pentru valorile locale.

Capitolul I: SCURTĂ ISTORIE A BRĂILEI

Atestat documentar la 20 ianuarie 1368, orașul Brăila se bucură de o istorie bogată în care un rol deosebit de important l-a avut așezarea sa pe malul stâng al Dunării. Binecuvântat de la natură cu pământ roditor, ,,apă câtă vrei” și pește din belșug, acest ținut al Bărăganului a fost, fără tăgadă, dorit de oameni încă din preistorie. Și așa cum Herodot spunea cândva că Egiptul este darul Nilului, așa și noi putem afirma fără greșeală, că Brăila este darul Dunării.

Dacă dovezi ale locuirii sale în Paleolitic încă nu s-au găsit, cercetările arheologice realizate de cercetătorii Muzeului Brăilei, încă din 1955, au scos la iveală un bogat inventar material (mii de obiecte de ceramică) aparținând populațiilor încadrate în culturile Boian, Gumelnița, Cucuteni și Dridu. Acest fapt contribuie la consolidarea opiniei conform căreia relațiile sociale și economice ale acestei zone geografice au debutat de timpuriu și aveau o intensitate deosebită și o bună reflectare în schimburile comerciale cu celelalte regiuni, astfel încât au continuat și în epoca antică.

Abundența Câmpiei Române este descrisă în operele istoricilor Arrian (însoțitorul regelui Alexandru Macedon) și Herodot, care arată întinderea holdelor de grâu și numărul mare de animale. Dacă exista sau nu o așezare, aici pe malul Dunării, nu se poate afirma cu certitudine, însă zona a fost puternic influențată de alogeni; mai întâi de grecii din colonia Histria (ca primii ce au exploatat fluviul), apoi de romanii ce aveau două castre importante în zonă: cel de la Barboși (acolo unde staționa și flota imperială fluvială) și cel de la Troesmis. Cu circa un secol în urmă, personalități marcante ale urbei, precum farmacistul Constantin Hepites, ing. Budeanu, etc, lansau ideea că în dreptul Brăilei ar fi fost un pod, deoarece când apele scădeau, navigația era împiedicată de ruinele unui picior din piatră. La o primă vedere, se pare că această teorie a fost și este contrazisă cu succes de buna circulație a navelor, însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că de-alungul secolului XX, fluviul a fost dragat pentru a putea da adâncimea și siguranța necesară navelor maritime care urcau în amonte și nu este exclus ca aceste lucrări să fi distrus ceea ce pe vremuri construiseră romanii.

În perioada de început a migrațiilor, aici s-au stabilit vremelnic sarmații așa cum arată săpăturile arheologice din com. Spiru Haret și din Cartierul Hipodrom; contrar așteptărilor, daco-romanii au rezistat cu succes, ba chiar au prosperat dată fiind lipsa taxelor. Oricum, în mod oficial, dovezile arată că reinstaurarea autorității romane la nordul fluviului, în vremea împăratului Constantin cel Mare, a condus la revigorarea vieții social-economice. Protejate de ,,brazda lui Novac”, localitățile autohtonilor înfloresc datorită intensului schimb comercial. Deși nu este confirmată în prezent, se pare că acesta se întindea de la Hinova la Brăila, iar presupunerea capătă conținut dacă ne gândim că funcția sa de apărare ar fi fost complet alterată dacă ambele capete nu s-ar fi sprijinit pe malul stâng al Dunării.

Ceva mai târziu, în sec.X-XI, dovezile arheologice constând în fragmente de ceramică, arată prezența pecenegilor în zona Baldovinești și Chiscani.

Probabil că în această perioadă ia naștere viitoare așezare a Brăilei, ,,satul lui moș Brăilă” așa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga. Printr-un comerț activ, meticulos care genera bunăstare, a apărut treptat un târg care deținea și o zonă portuară, amenajată pentru acostarea corăbiilor bizantine, genoveze și venețiene. Aici, acestea vindeau produse străine și cumpărau mărfuri de-ale locului: blănuri, pește, miere, cereale, etc.

Bogăția ținutului reiese și din rândurile Cronicii lui Nestor (sec.XII) care relatează: ,,Aici se adună toate bogățiile: de la greci aur, stofe, vin și diferite fructe; de la cehi și unguri, argint și cai de la ruși, blănuri și ceară, și miere și sclavi”. Așadar în istoriografia românească, apariția așezării brăilene este acceptată pentru sec. XI – XII, cu mult înainte de prima sa menționare documentară.

Cât privește titulatura sa, originea și vechimea acesteia, în prezent nu s-a cristalizat o teorie unanim acceptată de istorici. Din cercetarea izvoarelor scrise, reise că prima denumire a fost ,,Drinago”, prezentă în culegerea de călătorii ,,Libro da cognoscimiento” (1350) scrisă de un călugăr spaniol; de asemenea, apare și pe două portulane catalane aparținând lui Angelino de Dalorto (1325 – 1330) și Angelino Dulcert (1339), se pare una și aceiași persoană.

Ceva mai târziu, în documentul din 20 ianuarie 1368, domnul Țării Românești, Vlasislav I, acorda privilegii negustorilor brașoveni care își vindeau mărfurile prin ,,Braylam”. De asemenea, toponimul ,,Brylago” apare atât în scrierile francezului Wallerand de Wawrin, comandantul flotilei creștine de pe Dunăre, în conflictul cu turcii din 1445, cât și în portulanul spaniolului Diego Homen (1561).

Cedarea așezării către otomani în 1540, va conduce la apariția denumirii de ,,Ibrail”, pentru ca abia după 1829, odată cu revenirea orașului în matca Țării Românești, să se impună actualul nume: ,,Brăila”.

Revenind la continuitatea așezării pe firul istoriei, remarcăm pentru evul mediu descrierea cronicarului bizantin Laonic Chalchocondil, care spune că după înfrângerea lui Vlad Țepeș de către turci, aceștia au ars Brăila, ,,orașul dacilor, în care fac comerț mai mare decât în toate orașele țării”. Acest lucru nu l-a împiedicat pe Ștefan cel Mare să îl dea din nou pradă focului la 27 februarie 1470, ,,în săptămâna brânzei” ca răzbunare a faptului că aici se adăpostise un pretendent la tronul Moldovei.

Un deceniu mai târziu într-o încercare de a-și afirma autoritatea peste ținuturile muntene din sudul țării sale, aprigul domnitor moldovean trimite o scrisoare poporului din județele Brăila, Buzău și Râmnic, recomandându-le să aibă încredere într-un protejat al său, pentru că ar fi ,,os domnesc”. Dincolo de răspunsul acid dat de brăileni, această scriere constituie prima atestare documentară a județului (1481), despre care nu se știe cât era de întins sau cât îi erau limitele; se cunoaște doar că era condus de un pârcălab care își avea reședința așa cum era și firesc, în oraș.

Începând cu anul 1540, ținutul Brăilei va fi transformat în raia turcească pentru aproape trei secole; conform documentelor vremii, se pare că domnul Radu Paisie a trebuit să-i mulțumească cumva pe sprijinitorii săi musulmani printr-un dar consistent, astfel încât din acest moment vorbim despre o posesiune otomană.

Raiaua Brăilei, deși a fost ultima creată a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înființate pe pământul Țării Românești, mai mare decât raiaua Giurgiului și mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicațiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), 55 de sate și siliști, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii; se micșora în vreme de război, din cauza distrugerilor și prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăși.

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi și de Dunăre până la confluența cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Țara Românească, hotarul era o linie convențională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovinești, care rămânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu și Ismin înspre apus, la movilele Gemenele, de aici, prin Movila Ciutacului și Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparținea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga și de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparțineau Țării Românești, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului și prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care rămânea Țării Românești .

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-și întindă stăpânirea spre apus și miazăzi, încălcând pământul țării. De aceea domnii, în repetate rânduri au intervenit la Poartă, cu jalbe și cu peșcheșuri, pentru ca hotarul să fie restabilit. Așa au făcut Alexandru al II-lea (1568-1577) și fiul său Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591). O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco-austriac, în 1716. După ce domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, și până să vină în scaun fratele său, Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej și și-au întins stăpânirea.

Grijulii și atenți cu acest izvor de bogăție, noii proprietari au dispus construirea unei cetăți din piatră și au amenajat-o astfel încât să fie greu de cucerit în eventualitatea unui atac. Aceasta este descrisă de contele Langeron, general francez plecat datorită revoluției de la 1789 și intrat în serviciul Rusiei, în lucrarea ,,Memorii”:

,,Brăila este situată pe malul stâng al Dunării, mal foarte înalt (n.a. 25m), așa că orașul domină în totul fluviul și ostroavele lui ceea ce, în tot cursul Dunării, nu se întâlnește decât aici. Dinspre Galați are o cetățuie foarte puternică cu două rânduri de ziduri și trei șanțuri, imposibil de luat cu ușurință. Zidul interior e din piatră cu 4 bastioane puternice, vine apoi un zid de pământ cu 5 bastioane, un val, și al treilea șanț.

De altfel, cetatea e așa de mică că nu poate susține mai îndelungat timp unui asediu regulat. Ea nu poate servi decât spre a întârzia un atac, ca să poată da timp unei părți din garnizoană să se retragă înainte de capitulare.

Orașul se întinde la stânga cetății. E mare și mai bine zidit ca celelalte orașe turcești (din Țara Românească) și are o mulțime de case spațioase și plăcute la vedere. Un enorm val de pământ în lungime de 4 verste înconjoară orașul și cetățuia. Acest val nu e prea înalt, dar șanțul său e foarte adânc și tăiat în pantă repede. […] Din oraș se ajungea aici prin o cale săpată sub valul de pământ […].

Nu există nicio îndoială că tabloul zugravit de francez se potrivea și la mijlocul sec. XVI, deoarece, tot acesta afirma ca ,,turcii au obiceiul când se strică aceste cetăți (adică cetățile turcești din raiale) să pună să le repare întocmai cum au fost”. Între timp, localizarea fostei fortărețe s-a realizat cu succes știindu-se azi că a străjuit malul Dunării în zona Gradinii Publice. După 1829 a fost dărâmată în contextul instaurării protectoratului rusesc în Moldova și Țara Românească.

Urmărind anexarea acestora, Imperiul Rus a încredințat conducerea mai întâi contelui Pahlen (1828-1829) și ulterior generalilor Jeltuhin (febr.-oct.1829) și Pavel Kiseleff (1829-1834) cu titlul de președinți ai Divanelor celor două țări. Ultimul a dat dispoziții menite a moderniza o parte din orașe, printre care și Brăila.

Astfel după aproape trei secole de ocupație otomană, Brăila este reintegrată Țării Românești, în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin semnarea Tratatului de pace de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829. Actul dezvoltator al articolului V din tratat specifica că cetățile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele aferente vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul fata de Imperiul Otoman stabilindu-se a fi talvegul Dunării. În același timp, prin tratat se prevedea libertatea de navigație pe Dunăre și mare, ceea ce însemna desființarea monopolului otoman asupra mărfurilor românești. Prin urmare, Brăila a cunoscut un avânt economic fără precedent în istoria sa, stimulat și de obținerea, în 1836, a statutului de porto-franco.

Numeroasele tranzacții comerciale efectuate în port, posibilitatea obținerii unor câștiguri mari și rapide au atras numeroși comercianți străini (bulgari, macedoneni, albanezi, greci, dar și francezi, belgieni, austrieci, italieni, evrei, precum și numeroși români transilvăneni), Brăila devenind astfel o entitate multietnică, numită fiind mai târziu, ,,Mica Europă”. Specializată în exportul cerealelor, speculând abil construirea rețelei de căi ferate, în scurt timp, a reușit să tranșeze în favoarea ei rivalitatea cu portul vecin, Galați, ba mai mult, să intre în competiție cu Odessa.

O parte a veniturilor obținute din activitățile comerciale au fost utilizate de autoritățile orașului atât pentru reconstrucția și modernizarea acestuia, cât și pentru extinderea capacitaților portuare. Se pare că acum a luat naștere cu adevărat rețeaua stradală și sunt construite edificii în stilul arhitectural al vremii.

Între 1830, când este înregistrat primul plan de reabilitare a orașului (planul Riniev), limitele sale creionându-se de-a lungul actualului bulevard Al.I.Cuza, și 1898, când este publicat planul inginerului șef al orașului J.Dufour, constatam că Brăila se extinsese până la bulevardul Dorobanților.

Precizările clare în privința construcției imobilelor (care trebuiau să respecte planurile urbanistice, iar cele din centru, trebuiau să fie numai din cărămidă și să aibă o fațadă anume) a făcut ca aspectul noului oraș să fie deosebit. De asemenea, printre realizările autorităților locale se numără acum și: trasarea piețelor și parcurilor publice, pavarea străzilor, construirea rețelei de canalizare și a celei de aducțiune a apei potabile, inaugurarea unui mijloc modern de transport, tramvaiul electric, rezolvarea iluminatului stradal și casnic prin rețeaua electrică. Astfel, Brăila începutului de secol XX căpătase aspectul unui oraș de anvergură europeană.

Elocvent în acest sens este dispoziția Ministerului Pricinei din Lăuntru care solicita Maghistratului la 15 februarie 1837: ,,Să nu se primească decât oameni în stare ca să poată purta cheltuelile și înbunătățiri unui oraș. Nu țăranii carii, vrând a se apăra de datoriile la care îi supune întocmirile legiuite asupra drepturilor proprietății, alerg pe la niște asemenea orașe și coprind locuri pentru a lor locuință spre a să mântui de îndatoririle de mai sus… Cari pot fi în stare a clădi spre a lor locuință, nu bordee ci case după un plan regulat și temeinic, adecă de vor lua locuri în piața orașului cu doă caturi, iar în ulițele celelalte după cum planul închipuit spre zisul sfârșit povățuiește, învelite cu olane sau cu hier, de vor voi, și nu cu trestie sau șovar, având a plăti și cheltuiala așternerii cu piatră a uliți în care va avea coprinsu locului pentru locuință, cum și a contribui la orice alt va mai cere trebuința, spre înfrumusețarea orașului și obștescul și obștescul folos”.

Pînă la primul război mondial, pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, orașul cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, înființarea parcului Belvedere, a unei tipografii, bănci, cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării ajunsese la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.

În anii revoluției de la 1848, aici s-a desfășurat o febrilă activitate surprinsă în corespondența dintre Dimitrie Golescu, administratorul județului și Nicolae Bălcescu, secretarul guvernului provizoriu de la București. De asemenea, în port pe clădirea gării fluviale există o placă comemorativă ce amintește celor din prezent, cum revoluționarii moldoveni conduși de Mihail Kogălniceanu au scăpat la Brăila, de pe corabia turcească ce îi ducea la Istanbul spre a da socoteală sultanului pentru agitațiile produse. Însă unirea Principatelor este actul ce a scos în stradă locuitorii orașului, într-un entuziasm de nedescris generat de dubla alegere a domnului Alexandru Ioan Cuza. Un alt moment de bucurie, surprins în documente, a fost trecerea domnitorului prin Brăila la 23 februarie 1859: de la București a plecat cu o diligență până la Brăila unde a fost întâmpinat de oficialitățile orașului și de o mulțime emoționată. Noaptea a petrecut-o la Hanul Carapanu, iar a doua zi a continuat călătoria către Galați, cu vaporul.

După venirea la putere a principelui Carol I de Hohenzollern, viața Brăilei a consemnat o creștere apreciabilă; pe lângă construirea cheiurilor de piatră ale portului, se înmulțesc întreprinderile industriale și comerciale.

În plan economic, poate cea mai însemnată realizare a constituit-o înființarea liniei de cale ferată Roman – Vârciorova, care străbătea Galațiul și Brăila. Într-un an și jumătate, gara orașului a fost finalizată și pusă în funcțiune în mod provizoriu, la 27 decembrie 1870 și oficial la 13/25 sept. 1872. Consecințele sunt dintre cele mai fericite: înlesnirea transportului grânelor, ieftinirea lor și creșterea considerabilă a exportului, fapt ce determină creșterea suprafețelor cultivate cu cereale.

În paralel, se construiesc cheiurile moderene, eveniment marcat în 1872 prin apariția unei medalii comemorative. Acest progres a condus la creșterea numărului de lucrători din port și inevitabil la nemulțumiri legate de salarizare. Astfel, în septembrie 1868 are loc greva ciurarilor și a hamalilor (încheiată prin achitarea celor opt persoane arestate de polițiști), iar în 1874, mișcarea de protest a celor 4000 de muncitori, care a paralizat vremelnic importul și exportul.

În plan politic, între 1866 – 1877 își fac apariția organizații ale celor două grupări majore din plan național. Conservatorii nu au reprezentanți de marcă, însă interesele Partidului Liberal sunt făcute cunoscute aici de Duilie Dobrescu și de publicațiile ,,Vocea Brăilei”, ,,Lanterna”, ,,Cetățeanul”, ,,Poșta Brăilei”, majoritatea cu existență efemeră.

Mult mai activi se dovedesc a fi bulgarii, care fideli țării lor, sprijină mișcarea de revoltă antiotomană cu arme, muniție și bani, toate acestea ajungând pe malul drept al Dunării prin intermediul negustorilor. Acum se înființează ,,Societatea literară bulgară”, viitoarea Academie, care la 26 septembrie 1869 și-a început activitatea la Brăila. Mai mult, în anii care au precedat Războiul din Balcani (1877 – 1878), aici și-a desfășurat activitatea scriitorul și omul politic, Hristo Botev, a cărui locuință temporară s-a aflat pe Bulvardul Independenței aproape de intersecția cu strada Mihai Eminescu.

Acșiuni asemănătoare întreprind și grecii care contribuie cu sume de bani la acțiunea de eliberare a compatrioților din Creta. Toate acestea sunt încununate de atitudinea românilor față de Imperiul Asutro-Ungar, care în septembrie 1875 serba anexarea unei provincii românești; ziarul ,,Libertatea” apărea în ziua de 22 septembrie 1875 în chenar negru, având următoarea explicație: ,,Astăzi Austria celebrează la Cernăuți răpirea Bucovinei, protestăm și luăm doliu”.

În timpul războiului pentru independență, la Brăila a staționat una din cele patru divizii existente la vremea respectivă. Începutul ostilităților a fost marcat de un eveniment interesant: după ce înainte cu câteva zile, canonierele turcești și-au încrucișat tirul cu al bateriilor de câmp românești, la data de 6 mai 1877, într-un alt schimb de focuri, un obuz căzu asupra stației de cale freată, după ce cu câteva clipe mai înainte de acolo plecase Marele Duce Nicolae; un fapt care putea schimba într-un anume fel cursul întregului război a stat sub semnul zeiței Fortuna.

De asemenea tot în această perioadă, Brăila a fost în centrul atenției datorită informațiilor pe care le putea oferi despre armata otomană. Autoritățile brăilene au comunicat Ministerului de Război la 20 februarie 1877 că navele turcești, înarmate fac manevre pe Dunăre, mai mult chiar, se pare că patru ambarcațiuni de luptă se îndreptau spre oraș, motiv pentru care s-a cerut protecția statului pentru magaziile portului unde se aflau mari cantități de mărfuri. Acțiunile militare ale acestora se vor declanșa pe data de 21 aprilie, când turcii au început să bombardeze orașul, din această cauză autoritățile drept răspuns vor sechestra 10 vase aflate în port sub pavilion otoman. În 24 aprilie se repetă acțiunea de bombardament asupra orașului. După declararea stării de război româno-turce din 29 aprilie, turcii au organizat bande înarmate care terorizau populația din preajma Dunării. Ca represalii, armata română a executat un puternic bombardament de artilerie asupra Ghecetului care a fost incendiat.

Un episod eroic, înregistrat de arhive, s-a consumat în noaptea de 12 mai, când monitorul turc, ,,Barabafta”, care teroriza populația orașului cu tunurile sale, a fost scufundat de către șalupa ,,Rândunica” comandată de maiorul Ion Murgescu, ajutat de doi ofițeri ruși. După pregătirile necesare, șalupa "Rândunica" s-a apropiat printr-o ploaie de gloanțe de vasul otoman și a reușit să lanseze două torpile, scufundându-l imediat. Șalupa a putut să se întoarcă fără nici o pierdere la bază, datorită lui Murgescu care a primit pentru această faptă o decorație de război. Ulterior și celelalte vase vor fi făcute inofensive de către armata română. În timpul războiului au luptat numeroși brăileni pe fronturile din Balcani, iar cei rămași acasă vor colecta suma de 30.000 lei pentru cumpărarea de armament necesar înzestrării armatei. După terminarea războiului când prin tratatul de pace de la Berlin din 1878, Dobrogea a fost realipită țării, trecerea trupelor române în frunte cu principele Carol s-a realizat prin Brăila, în ziua de 28 noiembrie 1878. Mai întâi a avut loc defilarea trupelor în oraș, apoi coborârea lor în port și trecerea Dunării la Ghecet, pe un pod de vase. Aici s-a ridicat un arc de triumf din lemn și s-a iscălit un act comemorativ consemnând trecerea armatei române în Dobrogea.

În plan cultural-științific, la Brăila s-au remarcat Gh. Munteanu-Murgoci în geologie, Ștefan Hepites care a înființat Institutul Meteorologic din capitală, Constantin Sandu Aldea important agronom și autor al unor lucrări de referință, frații Constantin și Anton Bacalbașa, ziaristul Gheorghe Barozi. În oraș funcționau liceul N. Bălcescu din 1863 și alte 32 de școli de tot felul. Ca artiști se remarcă Hariclea Darclée.

Intrarea României în primul război mondial a reprezentat pentru Brăila o perioadă de grea încercare. Din cauza neîndeplinirii obligațiilor Antantei conform convenției din vara anului 1916, Brăila va cădea sub ocupația Puterilor Centrale. Primele trupe străine și-au făcut apariția în ziua de 23 decembrie 1916 și au instaurat un regim de jaf sistematic. S-a ajuns la rechiziționarea forțată a tuturor obiectelor de bronz, aramă, zinc, cositor, mergându-se de la însușirea clanțelor de uși până la rechiziționarea acoperișurilor din aramă ce se aflau pe unele biserici din oraș. Spre finalul războiului în 1918 se vor rechiziționa toate obiectele din fier și alte metale necesare fabricării armamentului.

Demnă de menționat este activitate excepțională, realizată de comisarul Alexandru Popovici în portul Brăila. El informa armata română staționată la Galați despre mișcările germane folosindu-se de scrisori introduse în sticle, ce apoi erau lansate pe Dunăre și urmau să fie pescuite cu plase speciale. Descoperit din întâmplare a fost condamnat la moarte și executat. Împreună cu comisarul au mai fost împușcați și alți cinci brăileni acuzați de spionaj, la 22 iulie 1917. Victoria forțelor Antantei, din toamna anului 1918 va conduce la evacuarea Brăilei de către armatele de ocupație în data de 11 octombrie, în aceeași zi vor pătrunde, venind de la Galați, primele unități românești formate dintr-un batalion al regimentului 10 vânători și o baterie a regimentului 7 artilerie. Brăila își relua viața cotidiană și statutul de ,,maică a Țării Românești”.

Dacă în perioada interbelică orașul a continuat să se dezvolte într-un ritm galopant, după instaurarea regimului comunist acesta a încetinit, urmând indicațiile liderului țării și intrând pe calea industrializării forțate. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcțiune Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani și Centrala termică. După anul 2000 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis total sau parțial porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și al gradului de dezvoltarea al urbei.

În prezent, din Brăila de altădată nu au mai rămas decât zidurile din zona centrală, cu unele clădiri în paragină, cu altele în stare bună, dar mai presus de toate cu basoreliefurile și statuile ce parcă spun o poveste peste care praful amintirilor s-a depus și o face și mai atrăgătoare. Nepăsarea autorităților conferă orașului un aspect neîngrijit, vetust. Nu rămâne decât speranța ca pe viitor, cei care vor guverna destinele acestei părți de țară, să facă ceea ce alte națiuni europene au realizat deja: restituirea istoriei și a valorilor locale, conform reflecției marelui istoric Nicolae Iorga: ,,Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”

Capitolul II. VALORI LOCALE

II. 1. Personalități ale culturii

ANA ASLAN

Față de realizările marilor lor înaintași, oamenii pot adopta diferite formule de a-i face nemuritori… una dintre acestea, de fapt, poate cea mai răspîndită fiind – statuile. Din păcate, Brăila este un oraș cu puține monumente și statui, deși a dat țării și lumii, și scriitori, și pictori, și muzicieni și oameni de știință. Și ce bine le-ar sta celor trei mari bulevarde dacă ar fi împodobite cu ,,nemuritori” din piatră.

Urmând această logică se observă că, savantul care a pus în practică formula ,,tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, adică Ana Aslan, are un bust, la intersecția străzilor Regală cu strada Golești (actualmente Ana Aslan), care pare părăsit sau în orice caz, uitat de lume… fără o descriere… fără un grilaj cu iarbă și flori, un minim de recunoștință.

Ana Aslan (1897-1988) a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988). A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital: mareșalul Iosip Broz Tito, generalul Charles de Gaulle, președintele sovietic Nikita Hrușciov, președintele american John F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali etc.

Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980. Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei și ai lui Mărgărit Aslan, o familie de intelectuali. Urmează cursurile colegiului Romașcanu din Brăila.

La 13 ani își pierde tatăl și greutățile familiei sunt preluate de mamă, despre care, Ana va spune mai tarziu că ,,s-a zbătut singură, cu inteligență, să-și crească pruncii”. Familia Aslan părăsește orașul natal și se mută la București. În 1915, Ana absolvă Școala Centrală din București. La 16 ani, visează să ajungă pilot și chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol – Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei și se înscrie la Facultatea de Medicină. În timpul Primului Război Mondial, îngrijește soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, lucrează alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă Facultatea de Medicină. Este numită preparator la clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat.

Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

În plan personal, era o persoană extraordinar de curată; secretara și traducătoarele pe care le-a avut de-a lungul carierei mărturisesc că, atunci când știau că trebuie să intre în cabinetul ei cu vreo mapă de lucrări, nu mâncau nimic pentru a nu răspândi vreun miros neplăcut. Cunoștea la perfecție limbile franceză, germană și italiană, și conversa cu lejeritate în greacă, spaniolă, poloneză și engleză; de asemenea citise marii prozatori ruși în franceză.

Îi plăcea să se îmbrace elegant și să poarte bijuterii extravagante. În schimb, a avut de suferit de pe urma faptului că Elena Ceaușescu a fost geloasă pe ea datorită faptului că nu putea suporta să existe o altă persoană în țară cu titlul de ,,academician”. În plan sentimental, a avut două mari iubiri: prof. doctor Daniel Danielopolu (celebru fiziolog si farmacolog intre 1884 si 1955) și Duiuliu Zamfirescu, fiul scriitorului cu același nume, fost ambasador al României la Paris.

Într-o discuție cu profesor Valentin Lipatti, doctor Ana Aslan explica ce anume a determinat-o să lupte împotriva îmbătrânirii și umilirii personalității umane: ,,Mai întâi este vremea jocului, în care copilul se joacă pentru a-și cheltui energia; urmează vremea cunoașterii, în care copilul devine adolescent și își potolește setea de a ști, proprie speței noastre; vine apoi vremea iubirii sau a instinctului de procreație, înfrumusețat de imaginea noastră; ajungem în sfârșit la vremea reflecției, a meditației și a sintezei. Și tocmai atunci, când suntem pe deplin noi înșine și ne simțim în stare să înțelegem totul și să ne dăruim pe de-a întregul,… tocmai atunci începem să îmbătrânim… Bolile și afecțiunile multiple și mai cu seamă pierderea progresivă a memoriei ne fac să devenim inutili față de noi înține și față de alții… Da, memoria, desigur, pentru că ea constituie legătura noastră cu lumea cu propriul nostru eu… Drama este că uităm! Totul se dislocă și se năruie, iar omul se preschimbă în contrariul său… Lupta mea și-a propus tocmai să îndepărteze cât mai mult cu putință aceste momente.”

Joi, 19 mai 1988, puțin după miezul nopții, la Spitalul Elias trecea în neființă Ana Aslan. Doamna profesor – cum îi mai spun și azi cei ce au lucrat cu ea în institutul ce-i poartă numele – a fost adusă aici la începutul săptămânii. Abia a acceptat să fie operată de cancer de colon de profesorul Setlacec. Cei din jurul ei își aduc aminte că doamna profesor se lasă foarte greu pe mâinile medicilor, ea fiindu-și propriul medic.

Este operată și tocmai când se credea că s-a trecut hopul, fiind vorba de un cancer de colon în faza incipientă, mai puțin agresiv în cazul vârstnicilor, s-a petrecut actul final. Este operată din nou din cauza unei infecții cu microbul Pioceanic, luat din spital. Febra pusese stăpânire pe trupul ei bătrân, iar infecția pe întregul abdomen. Alături de ea s-a aflat profesorul doctor Maria Georgescu, actualul director general al institutului. ,,Era în comă vigila – comă superficială. Mi-a luat mâna și mi-a ținut-o mult în mâinile ei. Mi-a pipăit cerceii și a reușit să rostească: "A venit… Maria".”

La indicațiile Elenei Ceaușescu, a fost transportată direct de la morga spitalului la capela Cimitirului Bellu ortodox. Cheltuielile de înmormântare au fost suportate de Academia Română. Activitatea medicală și cea de cercetător a Anei Aslan, împreună cu școala aflată sub conducerea sa, au fost unanim apreciate pe plan internațional și recunoscute ca o prioritate românească incontestabilă.

DUMITRU IONESCU

„ … un dor de demult s-a născut și s-a sădit adânc în sufletul și inima mea, – dorul de a fi cât mai folositor altora, patriei și neamului meu, râvnind să las un exemplu bun în mijlocul celor cu care am trăit”.

Testamentul filantopului Dumitru Ionescu, Tipografia Ziarului „Expresul”, Brăila, 1919

Primar al Brăilei între între 1906-1910, Dumitru Ionescu a lăsat prin clauze testamentare o impresionantă avere, adunată într-o viață de om cumpătat și fără vicii, destinată unor scopuri filantropice și interes public, potrivit legatului său din 21 nov. 1910.

Se naște la Brăila la 24 iunie 1846, pe strada Rahova, unde după terminarea claselor primare, părinții l-au înscris la Seminarul Teologic de la Buzău cu gândul de a-l face preot, deoarece era înzestrat cu o voce bine timbrată. Însă destinul l-a determinat să activeze în învățământ pentru o perioadă de timp, fiind insitutor la Școala ,,Broșteanu” o perioada, pentru ca la decizia nefericită a ministrului Instrucțiunii Publice, Christian Tell , de a fi mutat la Mânăstirea Nifon, să își dea demisia, mâhnit că nu a fost consultat. Căsătorit în anul 1875 cu Elena-Zamfira, fiica preotului Simeon Budeanu, Dumitru Ionescu a avut parte numai de bine, însă nu a avut copii. Așa stând lucrurile, soții Ionescu au adoptat o fetiță de 2 anișori, Ana, nepoata de văr, cea care, mai târziu, se va căsători cu inginerul George Pantazi. Prin 1880 intră în afaceri, unde își va găsi adevărata vocație. Pentru început a făcut comerț cu cărți, dar profiturile cele mai mari le-a făcut din arendarea a două moșii, una în Brăila, alta în Ialomița, cu care va cumpăra apoi moșia Onești și alte terenuri și clădiri printre care ,,Paradis” și ,,Rally” (actualul sediu al Teatrului ,,Maria Filloti, pe care îl va dona prin testament Primăriei). Ultimul a fost dobândit în condițiile în care în 1895, proprietarii clădirii, George și Demostene Rally, s-au împrumutat de la Dumitru Ionescu, ipotecând imobilul și astfel datorită neplății acesta a intrat în propreitatea acestuia.

Numai proprietățile sale valorau 3 000 000 lei la nivelul anului 1910.

Nici viața politică nu i-a displăcut, fiind consilier, apoi Președintele Consiliului Județean (1880-1881), deputat (1883), senator (1888) și așa cum am amintit între 1906 și 1910.

Dar cel mai bine ne relatează cine a fost și ce dorințe a avut pentru posteritate, pentru orașul și locuitorii pe care i-a apreciat atât de mult, chiar marele filantrop în paginile testamentului său:

,,Dumnezeu să-mi ajute și să mă lumineze a face numai bine și cât mai bine, patriei și neamului meu.

Eu, Dumitru Ionescu, român din părinți, tatăl Ioan Neagu Ghelase și mama Ilinca, născută Nicolae Brebenel, români din neam de neam, născut în Brăila, în anul 1846, Iunie 24, ajuns la vârsta, când calea cea mai lungă ce am trecut, e în urma mea, iar cât va mai fi înaintea mea, va fi cât mai scurtă și nesigură. M-am gândit adesea la viața mea, ce am avut-o până astăzi, robit în munci neîntrerupte, de la cea mai fragedă vârstă, plină de multe griji și nelipsită de amărăciuni și un dor de mult s-a născut și s-a sădit adânc în sufletul și inima mea, dorul de a fi cât mai folositor altora, patriei și neamului meu, râvnind să las un exemplu bun  în mijlocul  celora cu care am trăit.

Neavând copii, nici legitimi, nici naturali, neavând părinți în viață, nici frați sau surori, și nici nepoți de la aceștia, n-am nici un moștenitor apropiat, care cu drepturi s-ar putea împotrivi hotărârii mele, atât în viață, cât și după moartea mea, la modul destinării, ce o fac prin acest testament averii mele, această avere fiind numai fructul muncii mele îndelungate și cinstite, traiului cumpătat și abținerii de la orice vicii, în tot timpul cât am trăit.
Fiind în deplină putere de rațiune și convingere, dominat numai de nestrămutata mea  voință de bine.

Astăzi, 21 noiembrie 1910, hotărăsc prin acest testament modul întrebuințării averii mele, agonisită cu ajutorul lui Dumnezeu, precum urmează: După moartea mea, las legatară universală a întregii mele averi Primăria orașului Brăila, în următoarea cuprindere, cu anumite condițiuni și sarcini și anume;

I – Legatara mea va ceda …(soției, rudelor, nepoților, verilor, mătușilor, unchilor… etc)…,…,

IX – Pentru interesul public hotărăsc și dispun următoarele:

Pentru reconstruirea din nou a Bisericii din Piața Sfinții Arhangheli din orașul Brăila, care va fi pe viitor catedrală a orașului, în perpetuitate, las suma de 300.000 (trei sute de mii) lei, cu condițiunea de a avea pe viitor, după reconstruire, hramul Sfântul Dumitru și ca construirea să înceapă imediat după doi ani cel mai târziu de la moartea mea, așezându-se clădirea în centrul Pieței Sfinții Arhangheli;

Se va destina din venitul legatului meu, câte trei mii lei anual, o bursă cu care se va trimite pe rând pe termen de trei ani, pentru terminarea studiilor teologice și mai ales studiul artei oratorice bisericești, la o universitate teologică din străinătate, câte un tânăr absolvent al facultății noastre  de teologie…, român de origine creștin ortodox…;

Se va da ca ajutor Școalei de Cântăreți bisericești instituită de P.S. Episcopul Eparhiei Dunării de Jos la Galați suma de 2.000 lei din  venitul fondului donației pe cât timp va funcționa;

Las ca ajutor de perpetuitate pentru îmbunătățirea și instruirea corului bisericesc din Brăila… câte 3.000 lei anual etc.

Se va construi  în orașul Brăila un spital de nașteri și pentru boli de copii…, spitalul se va instala pe locul ce-l am în Piața Nordului din acest oraș, în mărime de 750 stânjeni… și va purta numele “Dumitru și Elena Ionescu”. Pentru întreținerea acestui spital ca plată de medici, hrană și serviciu, se va da din venitul legatului meu câte 20.000 lei anual și se va mări proporțional cu numărul populațiunii spitalului;

Se va înființa o Școală pentru copii mici până la 8 ani, de ambele sexe (Grădiniță de Copii), unde se vor primi copii fără mijloace, în mod gratuit;

Se va da în fiecare an zece burse la Școala de Meserii din Brăila la copii de săteni din județul Brăila, câte 400 lei bursa, în total 4.000 lei…,

Bibliotecii Comunale, i se va da câte 1.000 lei anual pentru cumpărarea de cărți;

Se va da Societății “Ajutorul copiilor săraci” la studiu în Brăila, încă 10.000 de lei, să se dea și ajutor de cărți și haine la cei  lipsiți de mijloace și cei mai meritoși școlari…,

Se vor distribui ajutoare la săracii din orașul Brăila, lemne și pâine de Crăciun și de Paști, câte 1000 de lei […]”

Testamentul se încheie prin câteva propoziții care pot sta cu cinste lângă oricare cugetare filosofică, atât de impregnate sunt de experiența vieții celui care după ani de muncă și de reflecție asupra rostului exsitenței pe pământ, spunea:

,,Celor ce m-au iubit, recunoștința mea! Celor ce m-au urât, iertarea mea și rugămintea mea de a mă ierta și ei pentru oricât le-am greșit în viață!

Celor ce se vor folosi de ajutorul ce las prin acest legat, le recomand din inimă iubirea de dreptate și adevăr și mai presus aplicațiune la muncă neîntreruptă și cinstită, căci numai în aceasta eu am găsit mai multă mulțumire în viața mea.”

La 19 mai 1919, Dumitru Ionescu își dădea obștescul sfârșit fiind înmormântat în cimitirul ,,Sf. Maria” într-un mormânt retras. Șase ani mai târziu, oficialitățile orașului au dispus construirea unui monument funerar. Lucrările au început în anul 1927, iar finalizarea construcției a fost programată pentru toamna anului 1929, când aveau să se reînhumeze rămășițele "marelui donator", cu ceremonialul și fastul cuvenit, în cripta cavoului.

HARICLEEA HARȚULARI – DARCLÉE

În fiecare an, la Brăila, la începutul lunii august debutează Festivalul și Concursul Internațional de Canto ,,Haricleea Darclee”, un bun prilej pentru debutul sau lansarea în lumea notelor muzicale, a oricărui interpret dornic de glorie. Într-o discreție mult prea desăvârșită pentru o manifestare de prim rang care contrastează puternic cu cele din trecut mult mai apreciate de public și de… oficialități, acesta își consumă existența între zidurile Teatrului ,,Maria Filotti”, stârnind poate doar întrebarea: cine a fost Haricleea Darclée?

Născută la Brăila, la 10 iunie 1860 într-o familie de moșieri greci, Haricleea Haricli și-a descoprit pasiunea pentru muzică având-o drept primă profesoară de pian pe chiar mama sa, Maria Aslan. Apoi a continuat studiile în particular și a luat lecții de canto la pensionul „Lobkovitz” din Viena cu profesoara Marchesi, la București cu profesoara de origine franceză Madame La Kerre și la Paris cu E. Duvernois de la Conservator. Timpul petrecut în ,,orașul luminilor” a fost extrem de nefavorabil financiar, chiar dacă primea de acasă câte 500 de franci pe lună. Cu toate acestea norocul i-a surâs și la 14 decembrie 1888 a debutat cu rolul „Margaretei” din Faust, de Charles Gounod, pe scena Operei Mari din Paris.

Triumful i-a adus un contract care prevedea un turneu început în vara anului următor prin marile săli de operă ale Europei. La Scala din Milano a jucat pentru prima dată pe 26 decembrie 1890, în rolul Chimenei, din Cidul de Jules Massenet, spectacol la care a asistat însuși Giuseppe Verdi, urmând a urca pe această prestigioasă scenă de 116 ori, apoi la Petersburg, la Madrid sau la Teatrul Liric din București. Activitatea desfășurată în perioada 1893 – 1910 a făcut-o cunoscută pe întregul mapamond, Darclée impunându-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florența, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, New York sau Moscova.

Giacomo Puccini a considerat-o singura cântăreață care poate încarna rolul „Floriei Tosca” și la cererea ei a adăugat operei, aria Vissi d’arte, vissi d’amore, distribuind-o în spectacolul de premieră ce a avut loc la „Teatro Constanzi” din Roma, în 14 ianuarie 1900, alături de tenorul Emilio de Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni. Cunoscătoare a mai multor limbi, germana, franceza, italiana, spaniola, engleza, greaca și rusa, a fost apreciată de mari compozitori, de la Giuseppe Verdi, Ruggiero Leoncavallo, J. Massenet, Alfredo Catalani, la G. Puccini; a cântat alături de Enrico Caruso, E. de Marchi, E. Giraldoni, Titta Ruffo, Tamango sau sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. La 58 de ani, fiind conștientă de unele probleme pe care le înregistra vocea sa care suferea din cauza vârstei, a preferat să se retragă definitiv după un ultim spectacol susținut la Teatrul Pergola din Florența, în mai 1918.

Presa a catalogat-o de-a lungul timpului drept „privighetoarea Carpaților”, „privighetoarea adorată”, „măiastra pasăre de basm”, „vocea începutului de secol”, „cea mai mare cântăreață a zilelor noastre”, iar Enciclopedia dello Spettacolo „cea mai mare cântăreață a lumii timp de 25 de ani”. A primit mai multe decorații, Ordinul „Bene Merenti”, clasa I, acordat de Carol I, și distincțiile otomane „Medalia Artistică” și „Marele Ofițer al Sefakatului”.

S-a întors definitiv în România, în septembrie 1936, cu intenția de a găsi un post la Conservator sau la Opera Română, marea ei dorință de a înființa o școală românească de canto, negăsind susținere însă din partea statului. A murit în sărăcie la 12 ianuarie 1939, uitată, fără ca autoritățile române să se intereseze de soarta ei. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, funeraliile fiind finanțate de către Ambasada Italiei. În 1960 a avut loc premiera filmului Darclée, regizat de Mihai Iacob, iar la Brăila a fost creat, în 1995, când s-au împlinit 135 de ani de la nașterea marii soprane, Concursul Național de Canto care-i poartă numele.

IOAN PENESCU

Despre cel ce avea să fie întemeietorul școlii brăilene, se cunosc foarte puține până să fie ajungă dascăl la Brăila. La 30 noiembrie 1832, la propunerea revizorului școlar Petrache Poenaru este numit profesor la Școala Publică. Urmase, probabil, cursurile lui Ioan Heliade-Rădulescu de la „Sf. Sava" din București, ajutat bănește de fratele mai vârstnic, serdarul Gheorghe Penescu. La Brăila a fost nu numai un profesor cu merite deosebite în consolidarea și modernizarea școlii, ci și un animator al vieții culturale. A fost implicat și în evenimentele de la 1848, iar după înfrângerea revoluției se află printre arestați, fiind însă eliberat din cauza unei boli cronice.

Despre începuturile învățământului brăilean Penescu nota: ,,Niciodată nu voi uita și totodată îmi voi aduce aminte cu groază de pustietatea în care găsii orașul Brăila la intrarea mea într-însul și sălbăticiunea, ce domnea în sufletele puținteilor locuitori, ce rămăseseră în urma tragerii turcilor…”.

Așa cum notează Radu I. Perianu într-o lucrare cu același specific, exista în oraș o înclinație către organizarea viitorului învățământ: ,,se aranjase clădirea școlii” în fostele case ale Pașei, însă nimeni nu se pricepea să facă mobilierul necesar în clase, motiv pentru care, văzând că nici profesor nu exista, mulți locuitori interesați se dezamăgiră. În acest context apare Ioan Penescu, cel care pentru 200 de lei pe lună urma să pună pe picioare prima școală din oraș. Ajuns târziu în oraș datorită defectuoasei funcționări a Poștei, acesta adoptă primele măsuri și obține o serie de rezultate modeste, traduse prin progresul relativ al unor elevi. Cinci ani mai târziu, în iunie 1838, Școala publică devenea Școala Normală având dubla menire de a pregăti atât școlarii din oraș, cât și candidații pentru posturile de învățători la sate.

La 7 decembrie 1841, tot prin strădania profesorului Penescu și contribuția substanțială a orășenilor, a fost construit un local anume pentru instrucția publică. Astfel și-a făcut apariția clădirea de pe strada Golești (actualmente str. Ana Aslan) unde a funcționat până în 1979, Școala generală nr.15. Astăzi localul se află într-o avansată stare de degradare.

De asemenea, începuturile tipografiei se legă tot de numele său. Cu mari sacrificii, la 18 decembrie 1839, pitarul (n.a. acesta era rangul său conform ierarhiei vremii) Penescu scoate de sub teascuri ,,Mercur, jurnal comerțial al portului Brăilei”, primul periodic local, bisăptămânal, care apare până la 1 ianuarie 1842. Din 22 august, ziarul se tipărește și în limba italiană. Mai târziu, N. Iorga avea să-l considere, pe bună dreptate, primul ziar comercial din România. La mai puțin de o săptămână după tipărirea ziarului ,,Mercur”, Ioan Penescu scoate de sub tipar ,,Econoama română sau jurnal pentru dame”, prima publicație periodică românească pentru femei. Din păcate, până la ora actuală, nu se cunoaște decât primul număr al ziarului (cel "de probă"), și acela aflat în Arhivele din Viena. În Tipografia Orașului, înființată de neobositul profesor Penescu, au mai fost publicate, din câte se cunoaște până acum, ,,Hosie din ideile unuia din visurile lui Lebrun” (traducere din franțuzește), ,,Eudoxia sau viitorul prevăzut” de D'Arnodar (de asemenea traducere de I. Penescu) și ,,Vînatoarea vrăjitoarelor”.

Din 1844 se mută la București, ca profesor la Seminarul Mitropoliei. În Tipografia Mitropoliei, pe care o și conduce din 1851, își va publica Prințipuri de agricultură (1845), Manual de economie casnică (1846), Istoria sfântă, după Victor Duruy (1852), și Catehismul hunei creșteri a fetelor (1854). Dacă nu este vorba de alt autor, omonim, atunci Penescu este și dramaturgul, nu lipsit de îndemânare, care semnează câteva piese rămase în manuscris: Stanciu Brațului, melodramă în trei acte despre haiduci, Fătul haiducului, o comedie cu cântece, și o dramă, Meșteru Manole, în care sunt intercalate pasaje din legenda populară, sub formă de arii și coruri. Tot în manuscris se mai află o compunere ocazională: Umbra lui Mihai Viteazul la Târgoviște.

A murit pe 20 noiembrie 1868 la București.

MINA MINOVICI

MINA MINOVICI

Cunoscut medic legist și farmacist român, Mina Minovici s-a născut la Brăila la 30 aprilie 1858, într-o familie de vlahi macedoneni (aromâni), originari din orașul Tetovo din regiunea sârbească a Macedoniei. Urmează cursurile școlii primare și cursul inferior al Gimnaziului din Brăila (1869-1873). Situația precară a familiei l-a determinat, însă, să întrerupă gimnaziul și să se înscrie la Școala superioară de Farmacie, înființată de doctorul Carol Davila. Aici a urmat trei ani de practică farmaceutică, ca bursier intern, apoi un stagiu de doi ani de practică la farmacia Petuzalis din Brăila.

În 1878 obține certificatul de asistent în farmacie, care îi dădea dreptul să urmeze cursurile academice de doi ani pentru a obține licența mult dorită.

Ca student, în 1879, a fost numit de doctorul Davila preparator al cursului de chimie, iar în iunie, prin concurs, a obținut postul de farmacist extern al Eforiei Spitalelor Civile, ,,fiind clasificat al șaptelea”. Curând, Mina Minovici s-a înscris și la Facultatea de Medicină, terminând cursurile acesteia în anul 1885. În 1883, la recomandarea lui Carol Davila, a început să lucreze ca diurnist auxiliar în laboratorul Școlii Naționale de Medicină și Farmacie.

Beneficiind de o bursă și un concediu de trei ani pentru studii, în 1885 a plecat la Paris pentru a obține doctoratul în medicină și pentru a se specializa în toxicologie. Aici a urmat și cursurile de medicină legală, intrând în contact cu profesori de renume precum Paul Brourdel, A. Dastre, A. Lacassagne.

Însă recomandarea cea mai de seamă către cercurile lumii științifice pariziane a fost succesul primului examen de doctorat în medicină, în 1886, Mina Minovici obținând astfel un „Certificat de Scolarité". Mina Minovici și-a susținut teza de doctorat în Medicina la 7 iunie 1888 cu lucrarea ,,Étude medico-legale sur la mort subite à la suite de coups sur l’abdomen et le larynx” („Studiu medico-legal despre moartea subită în urma loviturilor primite în abdomen și în laringe"). În același an a fost ales membru al Societății de Medicină Legală din Franța.

Întors în țară, a inaugurat în 1892, cu mari eforturi, un instituit medico-legal care ulterior i-a purtat numele. În anii de reconstrucție socialistă a României institutul a fost dărâmat fără să se țină seama de originalitatea arhitecturii, de faptul că a fost primul din lume, copiat de americani și de egipteni.

Începând din 1896, Mina Minovici a fost autorizat să țină un curs liber de medicină legală la Facultatea de drept din București. Un an mai târziu a fost numit suplinitor al catedrei de medicină legală, iar în 1899 a fost definitivat pe acest post. În 1890 a devenit membru fondator al Societății de științe fizice, iar în 1909 a fost numit membru în Consiliul Sanitar Superior; din 1912 a îndeplinit funcția de director general al Serviciului Sanitar.

În timpul primului război mondial a primit ordin să rămână în București, pe lângă Crucea Roșie și Institutul Medico-Legal. Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultății de Medicină din București, demnitate pe care o va onora încă de trei ori (1923; 1925 și 1930).

Deși una dintre cele mai proeminente personalități a Europei timpurilor sale, Mina Minovici și-a câștigat acest renume cu greu, luptându-se mult timp să iasă din situația materială precară pe care o avea. Dintr-o scrisoare trimisă doctorului C. I. Istrati ne putem imagina ceea ce Mina Minovici a trăit în acel timp: „ ceea ce am nu-mi este suficient […] am fost forțat, ca să pot plăti, să renunț a mânca de două ori pe zi, astfel că mănânc numai seara, iar diminețile iau o ceașcă cu lapte care trebuie să-mi țină până seara. Și, după cum văd, aceasta o să fiu forțat a o face din trei în trei luni. Până în acest moment nu am avut nevoie de îmbrăcăminte și tot nu-mi ajunge ce am. Frigul m-a zbârcit de tot. Toate acestea nu le simt în timpul zilei, nici chiar foamea, căci sunt ocupat cu lucrul, însă când intru seara în casă mă demoralizez. În condițiile în care trăiesc nu știu cum o s-o duc."

La numai un an după pensionare, în ziua de 25 aprilie 1935, Mina Minovici a încetat din viață. Ultima sa dorință a fost citită în aceeași zi în fața familiei și a foștilor colaboratori: „Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Soția mea, care dispune de corpul meu, este rugată să nu-mi calce ultima dorință. Mina Minovici, 30 aprilie 1932”.

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

NEDELCU P. CHERCEA

În catalogul personalităților brăilene, Nedelcu Chercea ocupă un loc aparte prin ceea ce a realizat, și prin modul propriu de a fi făcut ceea ce a trebuit făcut, pentru a rămâne în istoria locului și-n conștiința celor care l-au cunoscut și a celor care au venit după el.

Cel care a fost un mare om de afaceri și în aceiași măsură ctitor și filantrop, s-a născut la 7 iulie 1857 în comuna Viziru, ca fiu a familiei Panait și Ilinca Chercea, care a avut trei băieți (unul tot Panait ca și tatăl) și trei fete (una pe nume Ioana). Urmându-și țelul, tatăl lui a construit o moară de vânt pe Islaz (de menționat că orașul Brăila în perioada respectivă avea dimensiuni mult mai mici și teritoriul de dincolo de barierele orașului era desemnat cu termenul de Islaz). Aici, pe Islaz, s-au dezvoltat treptat așezări și în timp, zona din jurul orașului a dat naștere comunelor: Pisc, Brăilița, Nedelcu Chercea(fostă Vatra-Veche), Radu-Negru, care mai târziu au devenit comun suburbane și apoi cartiere ale municipiului Brăila.

Aici și-a trăit Nedelcu Chercea copilăria “prin prejurul familiei, păzeam puii și bobocii” iar de pe la 10 ani, a urmat cursurile unei școli care a funcționat lângă moară, vreme de aproape doi ani ,,nici până la vârsta de 12 ani” ne spune autorul manuscrisului și probabil aceasta a fost toată învățătura primită de cel ce a devenit un mare om de afaceri, în afara învățăturii primite de la viață.

Probabil, pe la 1869 a fost dat ucenic la “stăpân”, pentru a învăța meseria de lemnar ,,care se căuta pe atunci pentru că era lipsită de meșteri”. A fost trei ani ucenic, între 1869-1872 și un an calfă, în 1872. Cu banii strânși în acestă perioadă și-a cumpărat unele scule necesare meseriei și pe la 16 ani a început să lucreze în Brăila, în zona numită Zona Poporului (astăzi Piața-Mare) până la 21 de ani, deci până în 1877. În timpul războiului pentru independență a fost încadrat căprar (caporal) în garda națională. După un an a fost înaintat în grad, și datorită faptului că avea un frate voluntar în război și pentru că, probabil, avea deprinderile și aptitudinile necesare. În acești doi ani a primit salariu pe care l-a folosit pentru a-și ajuta familia și ,,chiar am măritat două surori” ceea ce ne face să înțelegem că le-a ajutat să-și completeze zestrea necesară unui început de viață nouă. În același timp a pus bazele unei întreprinderi familiale la care și-a asociat cei doi frați, (,,făceam pluguri de lemn pentru țărani și căruțe, păzeam pe la temniță”), până în 1881, când s-a desființat Garda națională.

În această perioadă a cumpărat în Piața Poporului un teren și a construit un depozit cu cei 3.500 lei pe care îi economisise până atunci.Tot acum a primit de la părinți, o parte din moștenirea ce i se cuvenea, (,,aceștia mi-au dat partea ce au crezut”) și a început să facă negoț cu lemne de construcții.

Nu după foarte mult timp s-a îndrăgostit de Ana Cioroiu, a cărei familie era mai bogată decât a lui, și care îi spusese că avusese mulți pețitori ,,ce puteau să o acopere în bijuterii”;

Nedelcu Chercea în tinerețe Ana Chercea (Cioroiu)

prin urmare, pentru a-i câștiga mâna acesta s-a jurat că va deveni extrem de bogat. Așadar abia în 1883, pe când avea 27 de ani, s-a căsătorit cu Ana, iar tatăl fetei i-a dat zestre acesteia aproape 400 de galbeni. Din această relație s-au născut trei copii: Priveica, (care a încetat din viață la 4 ani), Stana, născută în 1889 și Elena, născută în 1891. Căsătoria cu Ana ,,a fost bună și am trăit împreună cincizeci de ani”, până în 1933, când s-a mutat la cele veșnice. După căsătorie a cumpărat o moară de mălai, pentru care a plătit 750 lei și un vapor nou, cu motor cu abur, pe care a dat 800 galbeni. Acest vapor încă îl mai păstra proprietarul ,,ca amintire, la fabrica de cuie” în anul 1937.

Aducerea Dobrogei între granițele statului român la 1878, a deschis în perioada următoare, noi perspective pentru întreprinzătorii particulari, în condițiile în care acest ținut trebuia populat și cuprins în pulsul normal al vieții social-economice a statului român. ,,Venea multă lume din țară și din Basarabia” și aici pe pământ dobrogean, la Medgidia, Nedelcu Chercea ne spune că a construit o moară, lângă gară. A lucrat în plin, ,,ziua și noaptea, pentru că se făcuseră bucatele” și a plătit datoriile pe care le contractase anterior. După 8 ani, pe la 1902, a fost nevoit să plece din Medgidia, la Brăila, pentru că afacerea nu mai era prosperă și-și atrăsese dușmănia unor concurenți pentru că ,,lucram mai bine decât ei”.

La Brăila, a construit o nouă moară, în Piața Poporului și cu 800 de galbeni a mai cumpărat un teren în zonă. Aici a pus bazele unei întreprinderi de decorticat orezul și după aproape 8 ani, deci prin 1910, a transferat întreprinderea în zona docurilor, pe strada Malului nr. 3, deoarece spațiul din Piața Poporului nu mai corespundea, ,,fiind mici încăperile”.

Afacerile sale au prosperat și s-au înmulțit continuu, în condițiile în care acesta a fost un om practic, orientat și receptiv la cererile pieței. Astfel, considerând că o bună investiție ar fi fost construirea unei întreprinderi de cuie, (erau doar cinci asemenea întreprinderi în țară). Pe lângă producția de cuie, patronul a dispus și deschiderea unui atelier de lanțuri, sârmă țincuită și sârmă ghimpată. În timpul primului război mondial, a importat o mare cantitate de sârmă din Germania, dar vaporul care o transporta a fost rechiziționat la Constantinopol. Cele 44 vagoane cu sârmă au reușit să ajungă la Brăila după intervenția personală a patronului la Constantinopol. Sârma a vândut-o foarte convenabil cu 10 bani pe kilogram, fiind singurul cu asemenea marfă în condiții de război.

Nedelcu Chercea a urmărit permanent prosperitatea afacerilor sale, dar a fost în egală măsură preocupat și pentru a face bine semenilor săi și mai ales să contribuie la realizarea unor importante edificii necesare oamenilor alături de care a trăit.

Astfel, între 1917-1919 a construit paraclisierul de la biserica din Vatra-Veche. A renovat din temelii biserica Sfinții Arhangheli din centrul Brăilei și i-a construit o clopotniță nouă. Pentru această lucrare s-au cheltuit 2 milioane de lei. Printre operele sale de binefacere se numără și o școală primară cu tot mobilierul în Ghecet (com.Smârdan-jud.Tulcea), dotarea unei săli de cursuri, la Liceul de fete, cu tot mobilierul (azi Colegiul Național ,,Gheorghe Munteanu Murgoci”), donarea unei clădiri de pe strada Regală nr. 36, pentru amenajarea unui dispensar și dotarea cu mobilierul necesar.

În perioada construirii paraclisierului din Vatra-Veche au fost pregătite peste 600.000 de cărămizi și alte materiale de construcție pentru ridicarea bisericii ,,Sfântul Mina” și a școlii “Nedelcu Chercea”. Până în 1928 s-au construit biserica și școala, grădiniță de copii, locuința directorului școlii, casa eparhială a bisericii, primăria cu 6 săli (astăzi dispensar în cartier, lângă școală) și dispensarul cu două camere, o sală de așteptare, sală de consultație și medicație. A contribuit cu o mare sumă de bani, cu materiale de construcții și cu lucrători plătiți la ridicarea Mănăstirii Tudor Vladimirescu din județul Galați.

O prezentare a creștinului și filantropului Nedelcu Chercea a realizat-o cu ani în urmă și regretata măicuță Veronica, fosta stareță a mănăstirii Vladimirești în volumul I autobiografic “Viața măicuței Veronica”. Aceasta l-a cunoscut personal prin 1938 – 1939 și i-a cerut ajutorul pentru realizarea mănăstirii care va începe să fie construită la 25 martie 1941. Reținut la început, Nedelcu Chercea a contribuit substanțial la realizarea și finalizarea lucrărilor, devenind în final cel care o încurajează pe maicuță în greaua ei misiune.

De altfel, în curtea acestui locaș de cult a fost înmormântat după ce a părăsit această lume, în martie 1946. După mai mulți ani, a fost deshumat și înmomântat, prin grija preotului paroh Vasile Frățilă, în cripta bisericii ,,Sfântul Mare Mucenic Mina”, alături de cea care a fost Ana, soția sa, iar în fiecare an, la 9 septembrie, de ziua Sfinților Ioachim și Ana, are loc aici slujba lor de pomenire.

Cât privește grija sa față de copii, martorii spun că devenise o obișnuință a domniei sale ca la fiecare început și sfârșit de an școlar, să vină în mijlocul copiilor, la școală, și să-i stimuleze pe cei silitori cu dulciuri, covrigi, rechizite etc. Celor buni și cu stare materială mai delicată la dăruia haine și încălțăminte. Anual, în jur de 30 de copii se bucurau de grija părintească, deosebit de caldă a celui care a trăit și pentru ceilalți. Mulți dintre copiii de atunci, astăzi la vârsta senectuții își amintesc cu respect și simpatie de Nedelcu Chercea.

PANAIT CERNA

Deși nu este brăilean de origine, Panait Cerna se bucură în rândurile comunității de la Dunăre, ca de altfel la nivelul întregii țări, de un prestigiu aparte marcat atât de opera sa, cât și de dispariția prematură în plin elan creator. Poetul s-a născut la 25 septembrie 1881, în comună Cerna, din Dobrogea, comună așezată în apropierea localității Măcin. De la această comună își va lua și numele, căci după tată se numea Stanciof. Tatăl, Panait Stanciof, învățător în comună Cerna, venise de pe meleagurile Bulgariei. S-a căsătorit cu Maria Tașcu, viitoarea mamă a poetului și înainte ca acesta să vină pe lume, tatăl a dispărut fără urmă.

Panait Cerna a urmat cursurile școlii primare în comună, pe cele liceale la Liceul “Nicolae Bălcescu” din Brăila și cursurile Facultății de filosofie la București. În timpul studiilor liceale a reușit să acumuleze o cultură vastă, și să își însușească limbile germană, franceză și, probabil, parțial italiana. În această perioadă citește mult, deși suferea de tuberculoză, se pare moștenită. Ca student a fost nevoit să întrerupă de mai multe ori cursurile ca să se preocupe de asigurarea unui minimum de mijloace de existență. Cu toate că boala se agrava, fiind o fire entuziastă, Cerna a luptat și a reușit să își ia licența cu “Magna cum laude”.

Titu Maiorescu i-a acordat în 1907 o modestă bursa cu care să își continue studiile în Germania în vederea obținerii doctoratului. A fost în continuu măcinat de situația materială precară. Și-a susținut teza de doctorat cu titlul ,,Lirică de idei” și a fost proclamat în unanimitate “Doctor magna cum laude”, în februarie 1913, iar în luna următoare, martie, în ziua de 26 (8 aprilie pe stil nou) este răpus de o pneumonie galopantă. A fost înmormântat la Leipzig în Germania. Multe personalități din țară au deplâns soarta lui Panait Cerna, printre care și Tudor Arghezi.

Cerna, poetul-filosof, s-a oprit în poezia sa asupra marilor probleme ale existenței omului, ale atitudinii lui în viață, ale societății timpului său. În versurile lui, meditația și reflecția ocupă un loc important. A cântat sentimente nobile, alese, care înalță ființa umană pe o treaptă superioară a existenței descătușate de prejudecăți. A cântat dragostea, căreia i-a închinat imnuri patetice. În concepția lui Cerna, dragostea este supremă forța de regenerare a universului, principala arma în lupta pentru îngenuncherea și zdrobirea răului, așa cum se desprinde mai pregnant din poezia ,,Iisus”.

Despre această poezie și despre creatorul ei își amintea cu plăcere profesorul și pedagogul Onisifor Ghibu care fusese nu numai contemporan, dar și prieten cu Panait Cerna. Mărturia sa, înregistrată în 1972 se află astăzi în ,,Arhiva de Istorie Orală a Societății Române de Radiodifuziune”, donație a fiului, Octavian Ghibu.

Onisifor Ghibu: ,,Pe Panait Cerna l-am cunoscut la București în anul școlar 1905 pe care l-am petrecut la universitatea din capitala vechii Românii. El își terminase studiile la Facultatea de Litere cu un an mai înaite, își luase licența și acuma era militar. Venea din când în când la ședințele Societății de lectură a Societății Studenților în Litere ca oaspe și ca fost membru activ al acelei Societăți. Era îmbrăcat, bineînțeles, în uniformă militară, un om mărunțel, cu ochi foarte vii, cu o musteață pronunțată, neagră, cu mișcări liniștite, dar în același timp trădând și o anumită nervozitate, aproape permanentă. Asculta ceea ce se citea sau recita din partea membrilor Societății, dar se agita mereu pe marginea prestațiunilor, fie că le aproba, fie că dezaproba. Știam că este Panait Cerna pe care-l cunoșteam din Sămănătorul, dar n-am avut priliejul sa fac cunoștință personală cu el.

Acest prilej l-am avut mai tarziu, la 1908, la Heidelberg, în Germania. Eram student la Strasbourg de unde m-am dus pentru 10 zile la Heidelberg să cunosc acest vechi centru universitar și să audiez, măcar și câte o singură oră, doi profesori mari, unul de filosofie și celălalt de teologie. Încă din primele zile petrecute la Heidelberg unde n-aveam nici o cunoștință – stăteam la o pensiune oarecare – într-o zi, trecând pe o stradă mai puțin frecventată, surprind pe neașteptate o convorbire între două persoane care veneau în urma mea, în românește. M-am întors foarte bucuros că întâlnesc români; când mă uit, unul dintre cei doi era Cerna pe care îl cunoșteam după figură foarte bine. Bucuros că dau față cu el, zic: “Domnul Cerna!” “Da, dragă!” “Eu sunt cutare, student din Transilvania, la Strasbourg…” “Ei, dragă Ghibu…” – ne-am împrietenit, pot să spun, din primul moment, lucru cam rar în viața mea (…). El era de curând venit la Heidelberg pentru a urma studiile de filosofie acolo (…). Din primele momente, am spus, ne-am găsit prieteni, și încă prieteni intimi.

Ne-am apucat să discutăm valoarea unor profesori de la Heidelberg pe care îi asculta și el, înțelegând mai puțin decât înțelegeam eu, din cauza cunoașterii insuficiente a limbii. Schimburi de păreri, aprecieri, m-a chemat la el acasă. Era numai nerv amicul meu… (…) Ne înțelegeam foarte bine, fiindcă era un om de o inteligență foarte ascuțită și de o cultură care era mult mai presus de aceea pe care o putusem eu dobândi până atunci, în special în materie de literatură și de filosofie era într-o evoluție permanent ascendentă, față de care eu aveam un destul de mare respect.

Bietul poet și student lupta cu o sărăcie nemaipomenită; avea bursă de la București, dar nu era prea chibzuit în întrebuințarea banilor și când avea bani, îi cheltuia fără rost și după aceea ramânea să moară de foame. La un moment dat, zice: “Dragă Ghibu, eu aș mânca astăzi ceva, dar să știi că n-am o lescaie! Nu poți să-mi împrumuți tu 20 de mărci? Tu știu că ai bani, văd că ești foarte chibzuit! Ți-i, trimit eu…” Aveam posibilitatea să-l ajut cu această sumă pe care i-am și înmânat-o imediat, încât bietul om n-a mai suferit de foame. Eu am plecat între timp la Strasbourg, el mi-a trimis după câtăva vreme mandatul cu suma pe care o împrumutasem, cu câteva cuvinte pe care, din păcate, nu le mai posed.

Mi-aduc însă aminte că, într-o călătorie pe care am făcut-o de la Strasbourg la Luxemburg, sub impresia orașului acestuia, capitala unui mic ducat, mi-am adus aminte de Cerna și-am scris o ilustrată cu câteva mici fraze acolo, pe care a primit-o și la care mi-a răspuns, mulțumindu-mi în mod deosebit pentru că m-am gândit că din acel centru interesant – un ducat cat o palmă de pămant care se guvernează singură – și mă intreba într-o carte poștală care iarași s-a pierdut, dacă n-aș putea să-i dau amănunte despre impresiile pe care le-am avut la Luxemburg. Nu mai țin minte dacă i-am răspuns sau nu, eu m-am întors la Strasbourg și el a rămas la Heidelberg încă un semestru, după care a trecut la Berlin.

În anul următor, când eu am trecut de la Strasbourg la Yena, am facut o călătorie de patru săptămâni la Berlin, unde l-am regăsit mai liniștit, mai frământat pe o linie mai calmă de probleme, se gândea la teza lui de doctorat, îmi spunea fel de fel de amănunte în legătură cu interpretări pe care le dă el unor probleme de estetică care-l preocupau și care l-au muncit într-o măsură așa de mare, încât în loc să-l ajute să se ridice în viață la un nivel mai înalt, au avut ca urmare curmarea vieții bietului om de știință care, în versuri minunate, a cântat virtuți într-o formă care a fost asemanată, cu oarecare dreptate, cu aceea a lui Eminescu. Au fost contemporani care socoteau că Cerna este cel mai de seamă poet, după Eminescu. Aprecierea poate că este într-o oarecare măsură exagerată, dar în realitate prietenul meu a atins culmi peste care istoria literaturii românești n-a putut trece și nu va putea trece.

Mi-a căzut în mână nu demult un volumaș apărut în Editura Tineretului, care cuprinde partea cea mai mare a operei poetice nu prea bogate a lui Cerna, apărut sub alt titlu decât a apărut la timpul său, cu poezii în care, cu mari surprize și cu mare tristețe, am descoperit două – aș putea să spun – “crime” literare. Mai întâi, a fost omisă cu totul o poezie intitulată Iisus, în care poetul și filosoful care se știuse ridica până la înălțimi minunate, exprima gândurile și sentimentele lui față de marea figură a istoriei care a fost Iisus Hristos care a influențat pe mulți mari scriitori ai tuturor literaturilor și a fost un subiect pe care poetul român l-a dezvoltat într-un mod minunat! Poezia a fost lăsată cu totul afară în ediția pentru tineret, ceea ce este regretabil, pentru că fără această poezie, prezinți un Cerna mutilat.

O a doua, să-i zic “crimă”: Cerna a scris o poezie intitulată ,,Către pace” în care, într-o vreme când lumea vorbea de necesitatea absolută a păcii, el se scula împotriva acestei naivități și spunea: “Te dorim, pace! Dar nu acum… Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda / De-ar amuți în mâna noastră durda?!…” – noi nu putem să ne gândim la pace, fiindcă avem de răzbunat un trecut dureros, după încheierea căruia vom veni la altarul tău și te vom invoca să vii ca stăpână a sufletelor noastre și a lumii intregi… Poezia aceasta a fost mutilată până la absurd, lăsând afară, fără vreo amintire, tot ce este mai frumos în ea și făcând dintr-o mare operă de artă un ciob oarecare care n-are nici un sens! (…)

În tot cazul, printre prietenii mei din tinerețe, păstrez amintirea, aș putea să spun chiar sfântă, a unui om care a trăit o viață minunată, grefată toată pe ideea frumosului și nu numai a frumosului obișnuit, de formă, ci a frumosului de valoare spirituală adâncă și înaltă.”

PANAIT ISTRATI

Botezat la naștere Gherasim Istrate, consacrat sub pseudonimul literar Panait Istrati, prozatorul interbelic s-a născut la Brăila, în 188; a fost copilul unei țărănci române, Joița, și al unui negustor și contrabandist grec, Ghergios Valsamis pe care din păcate nu avea să-l cunoască vreodată. Copilăria o petrece în satul mamei, Baldovinești, iar școala primară o absolvă în Brăila, ulterior abandonând studiile în favoarea experienței directe câștigate în medii sociale cât mai diferite, unde muncește ca: băiat de prăvălie, chelner, ucenic în atelierele docurilor portuare, fotograf, zugrav. Mistuit de la vârste fragede de dorul de ducă, spintecat de o puternică dorință de a cunoaște, de a-și trăi viața până la ultimele consecințe, la 12 ani își părăsește mama, pe care, altminteri, a iubit-o enorm. Dorința de a-și cunoaște tatăl, de a găsi un model patern a fost atât de arzătoare încât tot ce a făcut în viață a fost sublimarea acestei porniri aproape.

Traseul existenței sale a fost o aventură extraordinară. A înfruntat umilința, mizeria și pribegia. A fost, printre altele, hamal în port, căldărar, zidar, servitor, purtător de reclame, fotograf. A fost ars de pribegie și de soare, fără adăpost pe geruri câinești, a fost bolnav, a fost flămând, dar nu a renunțat, nu a abandonat lupta corp la corp cu o viață ieșită din comun. L-a reanimat întotdeauna o plăcere a trăirii, o vibrație puternică de dincolo de lume.

Traiul nesigur, marcat de privațiuni, diversitatea îndeletnicirilor practicate îl pun în contact cu lumea muncitorească și astfel se produce debutul sau în „România muncitoare” cu articolul „Hotel Regina” (în 1906). Cu toate acestea, până la consacrarea sa ca scriitor în Franța, a semnat articolele ca gazetar muncitoresc.

A fost, deci, atras de mișcarea socialistă, motiv pentru care într-o anumită perioadă a simpatizat cu ea, până când întors dintr-o călătorie în U.R.S.S a conștientizat forța distrugătoare și țelurile obscure ale comunismului.

Aventuros din fire, a călătorit ascuns la bordul unor vapoare. Uneori a fost descoperit și abandonat la prima escală. Cu toate acestea a fost vicepreședinte al asociației franceze "Les Amis de l'URSS" și l-a însoțit pe Nikos Kazantzakis (care va aminti de Istrati în romanul "Zorba Grecul") pe melegurile Greciei, unde a ținut un discurs procomunist. Iată explicația sa concentrată: ,,Singur, fără un prieten și neîndrumat de nimeni, descoperisem cartea, sau, mai bine zis, măreția lecturilor bune și, o dată cu ele, socialismul. Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mișcări muncitorești în portul nostru auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiți. Iată care avea să fie de-acum încolo noua mea religie: năzuința spre dezrobire a omului îngenuncheat de om”.

În momentul intrării României în război, în 1916, Panait Istrati părăsește tara, traversează Elveția și ajunge la Paris, apoi la Nisa, ducând o existență de etern peregrin, care nu își găsește locul. În 1921, la Nisa, pe fondul depresiei încearcă să se sinucidă, însă este salvat la timp și este internat la spitalul Saint-Roch în noaptea de 1 ianuarie 1921.

Încurajat de scriitorul Romain Rolland, Istrati scrie și publică povestirea Chira Chiralina” și romanul ,,Ciulinii Bărăganului”, opere ce îi vor aduce în timp consacrarea.

În 1935, bolnav fiind, se internează la Sanatoriul „Filaret”, unde măcinat de tuberculoză va muri singur și izolat în data de 16 aprilie.

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape și mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orășele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

VASILE BĂNCILĂ

,,N’a căutat onoruri și n’a cunoscut altă mulțumire, decât a împlinirii datoriei; n’a râvnit după funcții oficiale ci a servit cu o mare discreție”.

Vasile Băncilă (1 ianuarie 1897, Brăila – 10 iunie 1979, București) este un cunoscut eseist. Este fiul Elenei și al lui Neculai Băncilă, proprietar de podgorii la Urechești, în județul Buzău. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu" din Brăila, luând bacalaureatul în iulie 1916, cu o lună înainte de intrarea României în primul război mondial. Participă ca voluntar la război, alegându-se cu răni grave și cu o invaliditate pe viață. Pentru meritele sale, devine sublocotenent în rezervă și i se conferă medaliile ,,Victoria” și ,,Mihai Viteazul”

Cu un an înainte de a-și lua licența magna cum laude în filosofie, la Universitatea din București (1922), își începuse deja, ca student, activitatea didactică, la Liceul Evanghelic din același oraș, unde avea să predea până în 1923. Din toamna aceluiași an devine profesor titular la Școala Normală de Băieți din Brăila, pentru disciplinele filosofie și logică, și beneficiază, în ciclurile 1925-1927 și 1929-1930, de specializări la Paris, ca membru al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses. Liceul la care preda fiind desființat, din 1 noiembrie 1930 Băncilă trece temporar la Școala Normală de Fete din aceeași localitate.

Din 1931 până în 1932 funcționează ca revizor școlar pentru județele Brăila, Covurlui, Tecuci și Bacău, pentru ca în 1932 și 1933 să obțină o catedră la București, la Liceul „Mihai Viteazul", unde ține orele de filosofie la clasa regelui Mihai I. Profesează apoi în orașul natal, până la al doilea război, este mobilizat abuziv în 1942, la Tecuci, iar în 1945, după ce cunoscuse rigorile detenției, se vede îndepărtat de la catedră de autoritățile comuniste, care îi trec numele la index.

Primele sale articole pe teme culturale le publică în „Viața studențească", în 1921, însă faima de eseist redutabil i-o aduc colaborările la „Ideea europeană" (din 1924) și, mai ales, la revista „Gândirea", din al cărei cerc face parte între 1926 și 1938, fiind socotit unul dintre ideologii curentului „gândirist".

Colaborează intens, mai bine de douăzeci de ani, cu eseuri pe teme de filosofie, literatură, sociologie, pedagogie, cu articole, cronici, portrete literare, impresii de călătorie și cu încercări în proză, la diverse publicații: „Cuvântul dăscălesc", „Revista generală a învățământului", „Vox studentium" (Geneva), „Revista de filosofie", „Fântâna darurilor", „Solidaritatea", „Tiparnița literară", „Luceafărul literar și artistic", „Foaia învățătorului", „Viața literară", „Analele Brăilei", „Calendarul", „Relief dunărean", „Satul și școala", „Școala română", „Luminița" (Brăila), unde era (în 1935) președinte al comitetului de conducere, „Dreptatea", „Gând românesc", „Graiul satelor" (Cahul), „Rânduiala", „Ethnos", „Almanahul școalei primare și al familiei", „Omul nou", „Însemnări sociologice", „Universul literar", „Mugurul", „Plaiuri săcelene", „Farul nou" etc.

Contemporanii nu ignorau însă vasta sa operă risipită prin aceste periodice, iar în 1940, în a sa Istorie a filosofiei românești, N. Bagdasar (altminteri atât de deosebit ca orientare) scria: "Vasile Băncilă a îmbrățișat cele mai variate teme, aducând contribuții interesante în aproape toate domeniile filosofiei. Astfel, metafizică, logica, etică, estetică, pedagogia, sociologia, filosofia culturii sau a religiei îl pot revendica deopotrivă"

Considerat „cel mai fecund creator al generației sale", revendicat aproape în aceeași măsură de istoria literaturii și de cea a filosofiei românești, Băncilă așează, consecvent, în miezul ideatic al studiilor pe care le publică dominanta metafizică, liniile viziunii etnic-creștine dând coerență teoriei și subtilitate interpretării. Eseurile lui Băncilă, răspândite în reviste, ilustrări, cum afirmă el însuși, ale unui „gen tipic pentru epoca modernă", făcând tranziția „între filosofie și știință, pe de o  parte, și poezie, pe de alta" (Despre eseu), sunt unitare atât ca fond, cât și în plan stilistic, expunerea întrunind în egală măsură calitățile expresiei adecvate, devenită uneori chiar aforistică, și pe cele ale rigorii teoretice.

Din păcate, valul de teroare al comunismului îl va lovi în plină efervescența creatoare, obligându-l la o îndelungată tăcere. Va continua să scrie, încrezător într-un viitor mai favorabil fără a-și trăda nici o clipă principiile teoretice și morale. Numele său mai apare prin câteva reviste culturale ale anilor '70 („Tribuna", „Steaua", „Secolul 20", „Luceafărul" unde semnează și cu pseudonimul B. Vasile, etc.) cu care colaborează, foarte rar și atent cenzurat, mai mult cu evocări ale vieții culturale, dar esențialul operei sale este refuzat marelui public. Moare la 82 de ani și se află înmormântat la cimitirul Mânăstirii Cernica (unde-l vor urma în 1984 soția sa, iar în 1996 fiica sa, Ileana, ce a vegheat majoritatea reeditărilor de până acum).

 OPERA:

• Doctrina personalismului energetic al d-lui Rădulescu-Motru, București, 1927;

• C. Rădulescu-Motru, pedagog, București, 1932;

• Teoreticism, Cluj, 1934;

• Literatură și puritate, Cluj, 1934;

• Tragicul lui Pârvan și tragicul modem, Brăila, 1937;

• Erocrație și pedagogie, Buzău, 1937;

• Lucian Blaga, energie românească, Cluj, 1938;

• Semnificația Ardealului, București, 1944;

• Portrete și semnificații, ediție îngrijită de Ileana Băncilă, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, 1987;

• Aforisme și para-aforisme, I-II, ediție îngrijită de Ileana Băncilă, Timișoara, 1993-1994;

• Inițierea religioasă a copilului, ediție îngrijită de Ileana Băncilă, Brăila, 1994;

• Duhul sărbătorii, București, 1996;

• Copilărie și miracol brăilean, Brăila, 1996;

• Corespondență Vasile Băncilă – Basil Munteanu, ediție îngrijită de Zamfir Bălan, Brăila, 1997;

• C. Rădulescu-Motru, ediție îngrijită de Ileana Băncilă, Constanța, 1997;

• Filosofia vârstelor, îngrijită și introducere de Ileana Băncilă, București, 1997;

• Spațiul Bărăganului, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, București, 2000;

• Vasile Băncilă – Lucian Blaga. Corespondență, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, București, 2001;

• Artă și cunoaștere, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, București, 2002;

• Opere, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Brăila, 2003.

EDMOND NICOLAU

Născut la Brăila pe 3 iunie 1922, Nicolau a dovedit încă din copilărie o înclinație aparte pentru electronică. După școala elementară, a urmat cursurile Liceului Nicolae Bălcescu din orașul natal, absolvind bacalaureatul în anul 1941. În continuare, a studiat la facultatea de telecomunicații a Politehnicii din București, la secția de radio, terminând-o în 1945 cu titlul de inginer în radiocomunicații. Ulterior a fost cooptat în corpul didactic al Institutului Politehnic din capitala României, unde a predat în cursul anilor cursurile,,Măsuri electrice și electronice”, ,,Antene și propagare”, etc. În 1961 a ajuns să ocupe postul de profesor universitar la Institutul politehnic.

La sfârșitul anilor 1960 a reușit să impună crearea Facultății de cibernetică economică în cadrul Academiei de Studii Economice (ASE), al cărei prim decan a devenit. După ce a făcut, între timp, și studii de matematică și de filozofie, în anul 1969, Nicolau a susținut teza de doctorat intitulată „Sinteza sistemelor radiante”, primind titlul de doctor inginer. Edmond Nicolau a fost și primul director al Centrului de calcul al Academiei de Studii Economice, între anii 1966-1968.

Unele studii de cibernetică, publicate împreună cu profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici, au avut ecou în mediile științifice internaționale. În studiile sale a îmbinat științele exacte cu cercetarea vieții realizând modele cibernetice ale sistemului nervos (neurocibernetică). A fost de asemenea promotorul ciberneticii medicale, fiind unul dintre fondatorii, în anul 1987, Societății Române de Rețele Neuronale. A făcut studii în domeniul inteligenței artificiale (limbaje naturale). A avut cercetări și lucrări în domeniul antenelor, propagării undelor electromagnetice, măsurărilor în radiotehnică, cibernetică.

Nicolau a conferențiat ca ,,visiting professor” (profesor itinerant) la universități din Franța, Marea Britanie, Mexic, Germania și fosta Uniune Sovietică. El a fost membru în Consiliul de conducere al Asociației Internationale de Cibernetică, al Consiliului Consultant Internațional al Fondului de cercetări ale sistemelor din Canada, membru de onoare al Societății Române de Măsurări, al Academiei Internaționale de Stiinte din San Marino etc A fost prim-vicepreședinte al Asociației de prietenie România-Israel. Nicolau a mai îndeplinit funcția de director de studii la Asociația Științifică a Inginerilor și Tehnicienilor din România, director la World Organization of Systems and Cybernetics (WOCS), prorector al Universității Libere din București, director internațional la Institutul de Studii Înalte de la Nisa, redactor asociat al revistei „Kibernetes” și membru în colegiile de redacție ale unor publicații de robotică și cibernetică.

Recunoașterea meritelor sale științifice s-a concretizat în acordarea unor distincții, printre care Diploma de Onoare a A.S.I.T, Premiul Traian Vuia al Academiei, Premiul de cercetare științifică al Ministerului Învățământului, Marele Premiu a Institutului Hautes Syntheses din Nisa, etc. În 1992, tot ca o recunoaștere a contribuției sale esențiale la dezvoltarea ciberneticii a fost instituit Premiul Edmond Nicolau, pentru cea mai bună lucrare de biofizică și/sau biocibernetică, atribuit annual de Conferința Națională de Informatică Medicală.

Pentru activitatea sa, Consiliul Local Municipal a hotărât să-i acorde, prin actul de la 29 noiembrie 1995, titlul de Cetățean de Onoare al Brăilei. S-a stins din viață la 2 septembrie 1996, la București.

În prezent, fostul Liceu de Construcții îi poartă numele, sub titulatura de Colegiul Tehnic ,,Edmond Nicolau” Brăila

GHEORGHE AVRAMESCU

Gheorghe Avramescu s-a născut pe 26 ianuarie 1884 la Botoșani într-o modestă familie de țărani, dar acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă cariera militară. În 1906 a fost admis în Școala de Ofițeri de Infanterie din București, pe care a terminat-o în iulie 1908. A primit gradul de sublocotenent și a fost detașat la Regimentul 16 Dorobanți la Suceava, îndeplinind funcția de comandant de pluton. A rămas acolo până pe 23 septembrie 1910, când a fost trimis la Școală Specială a Infanteriei pe care a absolvit-o după un an. A fost promovat locotenent și încadrat în Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab dislocat la Brăila.

După sfârșitul campaniei din Bulgaria din 1913, în octombrie a urmat cursurile Școlii Superioare de Război, fiind încadrat în Regimentul 39 Infanterie. După numai un an a întrerupt studiile și s-a întors la Regimentul 38, îndeplinind funcția de comandant de companie.

Intrarea României în Marele Război ce se desfășura în Europa se apropia, de aceea au fost create mai multe unități de rezervă, care însă duceau lipsă acută de ofițeri bine calificați. Astfel, Gheorghe Avramescu a fost promovat căpitan și numit la comanda Companiei 9 din Regimentul 78 Infanterie Rezervă. Brigada 40 Infanterie (Divizia 9), din care făcea parte regimentul, a fost dislocată în Dobrogea. A luat parte la luptele de Parachioi, Calaici, Mulciova, Perveli și Muratan, unde a fost și rănit la brațul drept pe 7/20 octombrie 1916. S-a întors pe front după o lună și i s-a încredințat comanda Batalionului II din Regimentul 38.

S-a distins din nou în bătălia pentru București între 16 – 20 noiembrie 1916, iar în timpul retragerii în Moldova la luptele de la Urziceni, Glodeanu Sărat și Pogoanele. Pentru faptele sale în această primă campanie a primit Ordinul Steaua României în grad de Cavaler cu panglica de Virtute Militară la începutul anului 1917. În timpul reorganizării Armatei Române din primăvara anului 1917 a fost creat Regimentul 73/78, prin contopirea rămășițelor celor două regimente de rezervă.

În vară, a luat parte la luptele de la Mărășești tot în calitate de comandant de batalion, iar din septembrie a fost promovat la gradul de maior. Pentru această a doua campanie a primit Coroana României clasa Ofițer cu panglica de Virtute Militară. În februarie 1918, Gheorghe Avramescu a fost mutat la statul major al Diviziei 1 Vânători, ca șef al Biroului Mobilizare și Organizare. A rămas în această funcție până la 1/14 octombrie 1918, când a fost trimis să-și continue studiile la Școala Superioară de Război, dar decretarea mobilizării după 4 săptămâni l-a determinat să le întrerupă din nou. Maiorul Avramescu a fost numit șef al Biroului de Informații al Corpului 3 Armată.

După terminarea luptelor cu Republica Sfaturilor din Ungaria, în 1919, a revenit la Școala Superioară de Război, pe care a absolvit-o al doilea din promoție anul următor. S-a întors la comanda unui batalion din Regimentul 78. În urma desființării acestei unități în 1923 a fost promovat locotenent colonel și numit șef de stat major al Diviziei 10 Infanterie. A deținut această funcție până pe 31 martie 1929, când a fost înaintat în grad și a primit comanda Regimentului 38 Infanterie din Brăila, vechea sa unitate, apoia fost mutat în octombrie 1932 la Marele Stat Major, unde a îndeplinit funcția de șef al Biroului 6 Transport. Din martie 1934 a trecut la Inspectoratul General al Jandarmeriei, iar din iunie 1935 a primit comanda Brigăzii 12 Infanterie. Peste exact un an a devenit general de brigadă, iar din noiembrie 1937 a preluat Brigada 10 Infanterie. Peste aproape doi ani, în septembrie 1939, a fost numit comandant al Diviziei 10 Infanterie, căreia îi era subordonată brigada, iar pe 8 iunie 1940 a înaintat la gradul de general de divizie.

Începutul campaniei din Est l-a găsit la comanda Corpului de Munte, cu care a participat la ofensiva din Bucovina de Nord în iulie 1941, acțiune pentru care a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a și Crucea de Fier clasele a II-a și I. A forțat linia fortificata Stalin și a avansat până la Bug, iar apoi până la Nipru, acoperind aripa stângă a Armatei 11 germane. A ajuns în nordul Crimeei, unde a fost implicat în Bătălia de la Marea de Azov, trupele sale având o importantă contribuție la înfrângerea Armatelor 9 și 18 sovietice.

Subordonat Armatei 11 a lui von Manstein, a luat parte la pătrunderea în peninsulă prin Istmul Salkovo, apoi la luptele grele din iarnă anului 1941/42, conducând operațiunile uneori chiar din prima linie. Pentru performanțele sale obținute ca urmare a luptelor pentru Sevastopol, a fost înaintat în gradul de general de corp de armată și a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și Crucea Germană de Aur.

În perioada următoare, Corpul de Munte nu a mai fost angajat direct în lupte, el rămânând în Crimeea și exercitându-și autoritatea disciplinară și organizatorică asupra unităților de vânători de munte luptând în Caucaz și Kuban. Trebuie menționat de asemenea faptul că generalul Avramescu a fost cel care a inițiat Cantina pentru Săraci din Simferopol, unde aproape 2.000 de oameni erau hrăniți zilnic.

Spre sfârșitul anului 1943 a fost numit comandant al Corpului 3 Armată aflat în Transnistria, iar apoi al Corpului 6, cu care a participat în luptele din Moldova din 1944. La începutul lui august 1944, în ajunul începutului Operațiunii Iași-Chișinău, a preluat comanda efectivă a Armatei 4, deoarece generalul Racoviță era în permisie. A prevăzut ofensiva pregătită de Frontul 2 Ucrainean în sectorul său, dar nu a putut însă preveni dezastrul datorită numărului insuficient de unități blindate și motorizate cu care să poată contraataca eficient. Pe 20 august a intrat în conflict cu mareșalul Antonescu, sosit la comandamentul armatei la Bacău. Generalul dorea să ordone retragerea pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați, deoarece considera că era singura posibilitate de a putea face față corpurilor de tancuri sovietice. Ca urmare a fost înlocuit de la comandă.

Pe 31 august a preluat comanda noii Armate 4, pe care a condus-o în timpul campaniei din Transilvania. Trupele sale au oprit ofensiva germano-ungară în septembrie 1944 și a contraatacat, înaintând spre Mureș. În octombrie a fost declanșată ofensiva sovieto-romană, care a împins armatele germane și ungare peste granițele din 1939. Armata 4 a luat pe 26 octombrie 1944 localitatea Carei, ultima localitate românească sub stăpânire ungară. A continuat înaintarea spre Tisa și apoi pe valea Hernadului și prin Munții Hegyalja până în Slovacia. Pentru contribuția la recuperarea Nord-Vestului Transilvaniei, a primit Ordinul Mihai Viteazul cu spade clasa a III-a, fiind unul din cei trei generali români care au primit această distincție.

Starea armatelor romane la începutul anului 1945 era mizerabilă. Principala cauză era slabă aprovizionare. Noii aliați foloseau logistica românească pentru nevoile lor, majoritatea produselor românești fiind destinate unităților Armatei Roșii. Generalul Gheorghe Avramescu a protestat vehement în mai multe ocazii și bineînțeles, mareșalul Rodion Malinovski a respins acuzațiile, motivând că situația s-ar datora sabotajului ofițerilor din vechiul regim. După ce comandamentul sovietic a aprobat livrarea a 200 de vagoane cu alimente trupelor române, Avrămescu a continuat să protesteze, deoarece unitățile sale erau sub încadrarea nominală, dar primeau misiuni mult peste posibilitățile lor.

Conform memoriilor generalului Gheorghe Mihail la începutul anului 1945, generalul Avramescu era suspectat de colaborare cu germanii, motiv pentru care superiorii săi au dorit să îl treacă în rezervă, însă mareșalul sovietic Malinovski a cerut revenirea acestuia la comanda Armatei pe care o conducea pretextând că forța combativă a scăzut cu 50%. De fapt, sovieticii urmăreau să îl elimine fizic pe cel care nu se supunea noilor realități istorice.

Pe 2 martie 1945, el și generalul Nicolae Dragomir au chemați la comandamentul Armatei 40 sovietice în orașul slovac Divin, pentru a expune situația Armatei 4 romane. După o oră, ofițerilor care veniseră cu el li s-a comunicat că Avramescu și Dragomir plecaseră cu generalul Filip Fedorovici Jmacenko la punctul de comandă al Frontului 2 ucrainean, fiind chemați de mareșalul Malinovski. De fapt, cei doi generali fuseseră arestați. La 20:30, ofițerul de legătură sovietic pe lângă Armata 4 i-a comunicat generalului Dăscălescu că este noul comandant. Cererile acestuia din urmă pe lângă conducerea sovietică, spre a afla ce s-a întâmplat cu cei doi generali, au rămas fără răspuns.

Pe 3 martie 1945, soția și fiica sa, au fost arestate și trimise în Siberia. Autoritățile române s-au adresat Tribunalului Suprem al URSS și au aflat că generalul Gheorghe Avramescu murise pe 3 martie 1945, lângă orașul Iasbereni, în urma unui atac al unui avion asupra mașinii și este înmormântat la Budapesta. În fapt, comandatul român a fost executat de agenții NKVD-ului, deoarece, în mod cu totul ciudat, mașina în care se află a fost lovită doar de un singur glonț, care s-a întâmplat să-l ucidă pe generlaul Avramescu.

Pe 23 octombrie 2000, rămășițele generalului Avramescu au fost repatriate și înhumate în Cimitirul Militar din Cluj. În memoria sa, astăzi, Batalionul 24 Vânători de Munte poartă numele onorific General Gheorghe Avramescu, iar prin Hotărârea C.L.M nr.106 din 18 octombrie 1996, a primit post-mortem, distincția de Cetățean de onoare al Brăilei.

MARIA FILOTTI

“Îmi reamintesc și astăzi ziua în care am cunoscut-o pe Maria Filotti. O văzusem și o aplaudasem de multe ori pe scenă, scrisesem chiar despre ea. Dar în clipa în care după o protocolară ciocănitură ușa biroului meu de la ziarul Facla s-a deschis, nu simpla politețe m-a îndemnat să mă ridic în picioare. Salutam o mare glorie a scenei dar aduceam în primul rând omagiu unei extraordinare frumuseți. Înaltă, purta o pălărie cu boruri mari iar privirile ei desfășurau în odaie suluri de întunecată catifea. Deși am recunoscut-o din prima clipă – cine ar fi putut să o confunde? – n-am putut articula nici un singur cuvânt. Îl căuta pe scriitorul Ion Vinea ca să protesteze împotriva unei note din gazetă. Am rezolvat eu. La plecare mi-a întins imperial mâna pe care m-am înălțat să o sărut. Și am rămas singur mut, imobil, prostit – așa cum nu mai rămân în asemenea ocazii, tinerii de astăzi. Fiindcă n-au prilejul s-o vadă de aproape pe Maria Filotti.”

Așa o descria Nicolae Carandino pe marea actriță a scenei românești de la începutul sec. XX, cea care a lăsat numele său moștenire locului de baștină, regăsit astăzi pe firmamentul teatrului orășenesc.

Actriță, artistă a poporului, stea de primă mărime culturii românești, care îmbina ,,stilul italian cu hieratismul bizantin și cu grația franțuzească”, Maria Filotti s-a născut la 9 oct. 1883 în satul Batogu, comuna Cireșu, județul Brăila; la origini descindea din bogata familie a Cantacuzinilor. După absolvirea școlii primare, la Brăila, urmează ciclul liceal la Școala Secundară de Fete „Penetis și Zurmali”, din orașul natal. Din comisia de bacalaureat, susținut la Liceul I.C. Massim, în calitate de președinte făcea parte și Ștefan Sihleanu, directorul Teatrului Național din București, care a fost plăcut impresionat de calitățile artistice ale acesteia, fapt ce a jucat un important rol în orientarea sa profesională. Apoi a devenit licențiată în litere și studii de drept la Universitatea din București. Ulterior, a studiat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din capitală, avându-i ca profesori pe Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, absolvind în anul 1906.

A fost remarcată de noul director, Alexandru Davila, care-i propune să joace aici, dar ea a preferat să rămână la Iași, unde semnase un contract începând cu 1 septembrie 1906.

Pe scena ieșeană a jucat în rolurile „Berta” din Victimele legii, „Germaine” din Banii, de O. Mirabeau, „Clara Torini” din Jucătorii de cărți, de H. Lecca, „Thomry” din Martira, de Jean Richepin, „Heriette” din Două orfeline, „Nelly Rosier” din Stafia bărbatului ș.a. După o scurtă perioadă petrecută la Naționalul bucureștean, (unde a debutat în seara de 29 septembrie 1907, la deschiderea stagiunii, cu rolul Vidrei din "Răzvan și Vidra" de B.P.Hașdeu) primește o bursă și pleacă la Viena pentru specializare, în 1909 – 1910. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași, unde a organizat un spital de campanie, a îngrijit răniții și a continuat să joace pe scenele locale. În 1919, a devenit profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică, înlocuindu-l pe Tony Bulandra, unde preda un curs de mimică, pentru prima dată acceptat în România.

A jucat alături de mari actori, Constantin I. Nottara, Marioara Voiculescu, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Ion Manolescu, Maria Ventura, soții Bulandra, Petre Liciu, Grigore Vasiliu Birlic, Silvia Dumitrescu Timică, Iancu Petrescu, Aristide Demetriade, Tanzi Cocea sau Nicolae Soreanu, în 45 de roluri principale, în 167 de piese, („Gioconda”, „Vidra”, „Zoe”, din O scrisoare pierdută, „Adela”, „Fedra”, „Anna Karenina”, „Cleopatra”, „Elisabeta I” etc.). Rolurile au fost multe și variate, pe registre multiple, de la ingenue până la femei fatale, regine, personaje clasice, personaje de legendă, cochete și, "din când în când… câte un om adevărat". Iată cum explica Maria Filotti menirea celui de pe scenă: „Actorul trebuie să fie un mare observator al altora, care să știe să privească oamenii din jur (…) și, când va avea ocazia, să știe să întrebuințeze acest material de observație. (…) Dar tot atât de prețios este să știe să se observe pe el însuși, în reacțiile sale față de împrejurările diferite ale vieții. Și pentru aceasta e bine să fi simțit și să fi trăit cât mai mult, ca sa poată regăsi o cât mai bogată gamă de sentimente și să le retrăiască în personajele ce le întrupează pe scena, dând accentul just bucuriilor și durerilor sale.”

Mihail Sebastian, fascinat de rolul creat de ea în Pariziana, de Henry Becque, afirma, în 1929: „Și-a construit rolul patetic, cu resurse de comediană mare, făcându-ne să uităm tot ce ar fi fost fals și vechi. A creat o femeie. A schițat un caracter. A descoperit un umor ascuns, a făcut să strălucească o replică ștearsă. Încă un mare succes al unei artiste mari”.

Că viața de actor i-a adus satisfacții, reiese și din însăși spusele artistei: : ”Dacă ar fi să reîncep viața și ar fi să aleg între munca istovitoare din teatru și o viață tihnită și îmbelșugată mă-ntrebați ce aș alege? Teatrul. Între teatru și comoriile lumii aș alege Teatrul. ”

A apărut și în patru filme: Independența României (1912), Pe valurile fericirii (1920), Visul unei nopți de iarnă (1946) și Citadela sfărâmată (1957).

Teatrul ,,Maria Filloti” din Brăila

II.2. – Monumente istorice

PARCUL ,,MONUMENT”

În jurul anilor 1833 -1834, la porunca generalului Pavel Kiseleff, la aproape un kilometru din centrul orașului Brăila către periferie, se ridica un monument care avea să amintească urmașilor că pe acel loc, în timpul campaniei ruso-otomane, o ghiulea dușmană a căzut chiar lângă țarul Nicolae I, pe când acesta inspecta fortificațiile.

Monumentul construit în timpul și din dorința administrației ruse, a rămas întipărit în conștiința brăilenilor care îi cunosc istoria, ca un simbol al eliberării fostei raiale după trei secole de stăpânire otomană.

Deși s-a scurs aproape un secol de când monumentul a fost ras din temelii, totuși puțini știu istoria sa, și… foarte mulți spun: ,,Am fost în ,,Monument !”… fără a cunoaște adevărata semnificație a denumirii.

Către sfârșitul lunii iunie 1833, oficialitățile județului Brăila, reprezentate de paharnicul Iancu Slatineanu și ,,Maghistratul” orașului, făceau pregătiri febrile în vederea sosirii generalului rus Pavel Kiseleff: se primeneau casele în care acesta avea să stea, se luau măsuri pentru luminarea în chip deosebit a ,,pieții bisericii” (Sf. Arhangheli), a ,,ulițelor târgului”, se procura iarba de pușcă pentra ,,slobozirea tunurilor”, etc…. Brăilenii aveau să asiste la un dublu eveniment: aniversarea zilei onomastice a înaltului oaspete ( care urma să țină două zile 28 și 29 iunie ) și ,,țirimonia la rădicarea monumenturilor” (sic!) stabilită pentru data de 1 iulie.

Un document de arhivă din chiar ziua inaugurării și semnat de P. Kiseleff, fixează menirea acestui simbol în piatră și metal, amplasat în ,,însuși acel loc unde, în vremea blocatarisirii cetății Brailei, în războiul anului 1828 cu Poarta Otomanicească, aproape de împărăteasca sa mărire au căzut o ghiulea turcească”. De asemenea, el cerea Maghistratului orașului Brăila să dea ,,tot ajutorul inginerului Blarenberg”, însărcinat cu săvârșirea acestei lucrări a ,,monumentului”.

Către sfârșitul anului 1833, Ocârmuirea județului Brăila comunica autorităților orașului ca poliția, ,,primind din partea d-lui leitenantul flotilei Kornev patru tunuri ce s-au adus în trebuința monumentului”, le-au transportat la destinație, unde se impunea a fi păzite cu strajnicie. În decembrie 1834, Maria Sa vodă Alexandru Ghica, luând cunoștință de încheierea lucrărilor de la Brăila, poruncește Departamentului Pricinilor din Lăuntru ca ,,acel monument, fiind spre aducerea aminte a vrednicelor de pomenire întâmplări în vremea trecutului război, găsește de toată cuviință să se păstreze în veci în a sa pe deplină întregime”. Prin urmare, acesta era actul de naștere a vestiti construcții.

Monumentul era alcătuit din „piatră mare în patru colțuri, înaltă, la vârful căreia se afla o cruce de alamă, patru vulturi cu capete de aramă vopsite cu negru-verde, patru coroane, patru tunuri așezate la câte patru colțuri ale monumentului”, etc…

În esență acesta putea fi descris astfel: un obelisc instalat pe un soclu flancat de patru țevi de tun, deasupra cărora se aflau cei patru vulturi. Obeliscul se sfârșea printr-o cruce care era înfiptă în semilună, simbolizând victoria creștinismului asupra păgânismului și conținea patru inscripții pe patru plăci comemorative.

Prețuirea pe care autoritățile orașului o acordau acestuia reiese din desele raportări ale arhitecților-șefi ai urbei care fie solicitau bani pentru îngrijirea sa, fie întenționau să-l protejeze printr-un gard din stâlpi de piatră legați între ei cu un lanț din fier, fie au reușit chiar să sădească pomi (în 1854 se planta un crâng de duzi).

În 1843, noul arhitect al orașului, Alexandru Popovici, întocmea un deviz pentru „scoaterea celei vechi cruci și a tablelor de fer”. În mai 1845 primăria dispunea repararea puțului din dreptul monumentului, căci „acum vara merg oamenii în plimbare acolo și trebuie a găsi apă”, sădirea pomilor și pavarea cu pietriș a aleilor parcului .

Prin urmare, parcul, care luase naștere aici, devenise un obiectiv turistic care atrăgea vizitatorii atât prin bogăția sa vegetală, dar mai ales prin valorosul său monument. Iată deci, că inclusiv conducătorii vremii s-au bucurat de priveliștea oferită de acesta.

Documentele existente la Arhivele Statului atestă ca proaspătul domn Alexandru loan Cuza, în februarie 1859, cu ocazia drumului de la București către Iași, a trecut prin parcul Monument pentru a intra în Brăila. La 21 februarie, cu două zile mai înainte de sosirea domnitorului, administratorul districtului se adresa ,,comandirului dorobanților”, cerându-i ,,ca îndată să luați măsuri de a aduna toți dorobanții pregătiți în toată uniformă și în regula cuvenită să vă așezați afară din oraș, în dreptul Monumentului, spre primirea Măriei Sale, însoțindu-l până la cvartirul ce va fi în casele domnului Carapano”.

Ca și predecesorul său, prințul Carol I, a sosit în 1867, la puțină vreme de la dobândirea cârmei țării, într-o vizită oficială și, desigur, a trecut în revistă printre alte obiective și monumentul de la marginea orașului.

Începând cu deceniul al optulea, Primăria municipiului Brăila dispune construirea unui serviciu special pentru întreținerea și amenajarea monumentului și a parcului. Plata personalului, format dintr-un custode (Alexandru Câmpeanu) și doi rândași, era asigurată din bugetul orășenesc. Prin 1871, la Brăila atât orașul, cât și parcul beneficiau de o rețea de iluminat public, iar în 1886 aici apare și primul ,,bufet”. Se pare că autoritățile locale se mândreau pe de-a dreptul cu acest loc.

Pe de altă parte, au existat și voci care nu păreau la fel de entuziasmate atunci când venea vorba de Monument. Această atitudine o găsim la profesorul Atanasie Popescu care, în memoriile sale, redactate prin anii 1932-1933, referitoare la Brăila anului 1874, anul venirii și stabilirii sale definitive aici, scrie următoarele: „În afară de oraș nu era nici un loc public de petrecere. Monumentul, numit așa de la obeliscul muscălesc ridicat pe câmp în amintirea unui general rus mort (sic!) la asediul cetății Brăila, era o biată mică oază de pustietate, cu puțină plantație de arbori făcută de moș Alexandru, o figură misterioasă, care își duce acolo viața de adevărat sihastru. Între oraș și monument, un drum natural printre semănaturi".

Ca atare, probabil constatând distanța relativ mare până în parc, dar și înfățișarea nu tocmai potrivită, edilii orașului au elaborat în 1893, un plan de reconstrucție a sa, plan ce avea pretenția să îl transforme într-o grădină de anvergură europeană.

Conform planului: intrarea în parc era marcată printr-o poartă, aflată la capătul șoselei dinspre oraș. Urmează apoi, cu acces la aleea principală, restaurantul și sala de gimnastică și popice, ambele înconjurate de gazon și flori. Monumentul era amplasat într-un rondou chiar pe aleea principală ce străbate parcul de la un capăt la celălalt. În imediata apropiere apare fântâna și aleea pentru ,,dare la semn” (n.a: tir), două bazine, legate printr-un podeț arcuit marcate simetric de o parte și de alta a aleii principale. Bazinul din dreapta este agrementat cu o stâncă, o cascadă și o grotă, iar în spatele bazinului figurează ,,gradina animalelor” aflate în ,,închisoarea cu sârmă”. Bazinul din stânga aleii este, de asemenea, dotat cu stânca, foișor și grotă. În această zonă urma să fie amenajată ,,grădina paserilor” și un alt mic bazin. Spre capătul opus al parcului se distinge pepiniera și ,,rondoul velocipediștilor”. Suprafața parcului, așa cum apare în acest proiect, este de 43 hectare, 44 ari și 40 m, cuprinsă, ca și astăzi, între Șoseaua Buzăului și calea ferată. Din păcate, acest proiect nu s-a realizat!

Și în primul deceniu al secolului XX, autoritățile locale au manifestat aceeași grijă față de întreținerea și amenajarea grădinilor și parcurilor orașului. Printr-o decizie a Consiliului comunal din 13 noiembrie 1906, bufetul parcului Monument este electrificat și dotat cu telefon.

Peste trei ani bufetul cade pradă unui incendiu, drept pentru care primăria organizează licitație pentra ridicarea unui nou restaurant.

Începutul Primului Război Mondial care a dominat cel de al doilea deceniu al secolului XX a făcut să scadă interesul pentru parcuri, grădini și monumente. Fondurile luau o cu totul altă destinație. Mai mult decât atât, în perioada ocupației orașului Brăila de către trupele Triplei Alianțe (23 XII 1916 – 11 XI 1918) soldații turci au distrus din temelii monumentul din motive lesne de ghicit. Cele patru tunuri care, după unele surse, fuseseră cucerite de ruși la Silistra, în campania din anii 1828-1829, au fost luate ca trofeu și duse în Turcia.

Prin urmare, începând cu 1916, monumentul a încetat să mai existe dar numele lui – devenit toponimic – dăinuie și astăzi. 

GARA FLUVIALĂ

În urmă cu o sută de ani, când drumul de apă al Dunării era cea mai sigură și rapidă cale, de la Hârșova până la Turnu Severin și chiar mai departe, la Moldova Nouă, Brăila avea nevoie de o gară fluvială pentru sutele de pasageri care așteptau să se îmbarce la bordul vapoarelor cu zbaturi. Prin urmare, a luat ființă, între 1906 și 1909, clădirea ce avea să devină, de-a lungul timpului, un adevărat simbol al portului brăilean.

Aceasta s-a ridicat pe locul unui fost hangar, demolat între 10 – 31 iulie 1906. Lucrările au fost conduse de arhitectul V. Hălăceanu și terminate trei ani mai târziu; la 8 februarie 1909 noua construcție era inaugurată.

Când a fost dată în folosință, avea importanță unui aeroport din zilele noastre, iar timp de jumătate de veac s-a aflat în centrul activității portuare brăilene. Apoi, odată cu dezvoltarea rețelei de cale ferată și de șosele, importanța transportului fluvial de pasageri a început să scadă. Prin deceniul al șaselea al sec. XX, lungimea și frecvența curselor au fost reduse treptat, pentru ca, prin 1994 – 1995, ultima cursă regulată, Brăila – Galați, să fie anulată, din lipsă de călători.

În prezent, fosta gară fluviala îndeplinește două funcții: sediu de firma privată și locuință particulară. În anii de început, sălile de așteptare ale gării fluviale făceau cu greu față afluxului de pasageri. Erau oameni de toate categoriile sociale, de la țărani până la domni cu obraz subțire, abonați ai cabinelor de clasa I.

În epoca trăsurilor și căruțelor, când rețeaua căilor ferate și a drumurilor de piatră încă nu pătrunsese în cele mai greu accesibile locuri, călătoria cu vaporul pe Dunăre era o necesitate. De aceea, din zori și până în noapte, forfota nu înceta în jurul gării fluviale. Hotelurile, cârciumile, dar și bordelurile din apropierea portului erau pline de clienți și toată lumea era mulțumită, la fel ca armatorii și căpitanii de vapor. Două săli de așteptare erau în incinta gării, una pentru clasa a II-a, una de clasa I. Parterul mai era ocupat de casele de bilete și o toaletă publică. La etaj, se aflau Biroul Hidrografic Român, biroul căpitanului de port și biroul reprezentantului autorității navale.

STRADA MISITIILOR

Între străzile Brăilei, de ieri și de astăzi, strada Misitiilor poate ocupa cu cinste primul loc, nu atât pentru arhitectura, curățenia sau poate frumusețea clădirilor care o împodobeau, ci mai degrabă pentru simplul fapt că aici, demult, în perioada de dinaintea și de după primul răboi mondial, se stabilea prețul la cereale, după calitate și cantitatea acestora. În primul rând, termenul de ,,misitiu” însemna ,,mijlocitor de cereale”, și până în 1880 era purtat numai de străini; după această dată din inițiativa lui Ioan C.Lerescu, serviciul în sine revine și românilor, dar numai celor merituoși.

Planurile C.S. Budeanu (1883) și Dufour (1898), ingineri șefi ai urbei, consemnează de-a alungul portului, de la str. Împăratul Traian în prelungire spre Docuri până la Vadul Pescăriei, strada Misitiilor sau Samsarilor unde mișunau odată vătafii (șefii hamalilor), zarafii (evreii ce schimbau banii), misitii ce intermediau orice și oricât. Era centrul afacerilor din port.

Astăzi ea nu mai există, căzând victimă a sistematizării comuniste, însă imaginea sa poate fi reconstituită după cuvintel francezului André Bellessort (“La Roumanie contemporaine”, Paris, 1904): ,,Strada curtierilor la Bursă (curtier – mijlocitor care se ocupă cu negocierea operațiilor la bursă), o mică stradela paralelă cu cheiul portului. De multe ori, orașele au fost comparate cu furnicarele; însă nicăieri comparația nu este mai exactă ca la Brăila, atât este activitatea de ordonată și fără zgomot. Mai mult de 1500 vagoane așteaptă în gară și sunt în câteva ore repartizate și dirijate pe cele 5 linii de garaj, deservind magaziile marilor comisionari de cereale […]

La orele 9, strada este plină de lume. Misitii oficiali, în număr de 14, sunt numiți de către Guvern, prin alegere dintre personagiile cu vază; ei se instalează apoi în mici biurouri, pe care nu le-ar folosi cei mai săraci grânari (din Franța) nici pentru desfacerea ambalajelor. Câteva rafturi pe lângă pereți, cu talere și străchini, unde comisionarii de cereale își depun probele; aici grâul nostru va trebui să treacă examenul; aici voinicul Cottis, acest italian mai gras ca un olandez, și blondul venețian Zerman, cântărind grâul în mână, afirma fără greșeală din ce regiune provine și cât valorează […]

Marii comisionari, Löwenthal, Dreyfus, Mendel, merg de la o strachină la alta, miros, cercetează și cântăresc aceste grâne, palide și împestrițate, făinoase sau lucioase, cu coji sau fără. Ei fac ceea ce se cheamă comparația boabelor: combina grânele care le sunt oferite ca să formeze calitatea exactă ce s-au angajat să furnizeze. Și când ei au găsit ceea ce le convine, și prețurile au fost tocmite, cumpărătorul, vânzătorul și curtierul se duc la vagoane și se asigura că marfa e conformă cu proba. Atunci cumpărătorul îi dă mâna vânzătorului și spune “Sta bene”. Fie că târgul încheiat e de 10.000 de franci, fie că e de 100.000 de franci, acest simplu cuvânt e de ajuns. De altfel, neloialitatea ar fi urmată de o execuție, care nu le-ar permite să mai reapară în strada Misitiilor […]

E aproape ora 10, când comisionarii pot dispune încărcările grâului. Furnicarul se răspândește pe chei. Lumea nu mai că aleargă, ci zboară. Carduri de mici căruțe, al căror jug înalt seamănă cu un cerc de butoi, se strâng în jurul vagoanelor. Toată munca se face cu brațele oamenilor. Cei două mii cinci sute de căruțași ai Brăilei abia ajung. Organizați în coloane și în echipe, sub supravegherea magazinerilor și sub comanda vătafilor, descarcă vagoanele. Acum e momentul când hamalii, acești muncitori prodigioși, intră în scenă și când exportatorul operează amestecul de grâne. Căruțele s-au aranjat înaintea gurilor calei vaporului: hamalii își potrivesc fiecare sacul lor de o sută de kilograme și, cu spatele îndoit sub această greutate înfricoșătoare, ei aleargă în lungul unei scânduri a cărei elasticitate țipă. Ajunși la capătul extrem, cu aceeași scurtă mișcare de umăr, a dansatorului care se mândrește și ca lăutarul care bate tactul, ei golesc cele o sută de kilograme în cala căscată și coboară pentru a se urca iarăși.”

Aici, în forfota acestei străzi se afla prosperitatea Brăilei unde ,,firmele făceau afaceri de miliarde, dar, din calcul, din avariție sau din dispreț, aveau sedii mizere” (nota n. Carandino).

O altă descriere, foarte valoroasă, provine de la scriitorul Mircea Vasiliu: ,,Îngustă, cam cât se putea trece pe ea cu o trăsură, cu case multicolore, mai toate cu prăvălii la parter, străjuite de trotuare înguste, pavate cu plăci de tuf vulcanic, părea tot timpul sufocată de activitatea care îi reclama pe deplin denumirea. Aceasta era inima tranzacțiilor, locul marilor afaceri, unde aveau loc toate aranjamentele, din care multe dintre ele treceau puțin pe lângă lege. În această ulicioară ce se pierdea printre șirul de case, până spre docuri, se treceau milioanele dintr-un buzunar în altul, se stabileau prețurile la cereale pentru întreaga Europă, se trăgeau ,,marile tunuri”, unde cei neatenți sau cei care nu erau pe ,,meserie”, deveneu falimentari. Strada Misitiilor era creierul comerțului brăilean, locul unde se școleau afaceriștii și unde dădeau examenul începătorii. (…) Ce era bun, valabil astăzi, nu mai putea fi luat în seamă mâine. De aceea, activitatea din strada Misitiilor era permanentă, ziua și noaptea, existând mulți agenți care aveau ușile deschise oricând.”

Astăzi, pare de neînțeles furnicarul prezent în prima ilustrată. Ieri, aici se vorbeau toate limbile pământului, larmă asurzitoare și târguieli de tot felul, astăzi, ruine și un chei gol goluț. Din tot ce a fost a mai rămas urma unei străzi și câteva case ruinate locuite de câini și de persoane de condiție modestă care nu le pot asigura noblețea de care se bucurau cândva. Pe locul din care odată începea stradă, astăzi este o construcție masivă, fost hotel, acum lăsat în paragină.

Dunga roșie reprezintă locul prin care trecea fosta stradă a Misitiilor Strada cu vechile magazii depozitare de cereale

BISERICA ,,SF. NICOLAE”

Biserica Sf. Nicolae în anul 1910

Situată în zona Centrului Istoric, pe strada Ana Aslan, aproape de intersecția cu strada Școlilor, Biserica ,,Sf.Nicolae” oferă trecătorului o priveliște atrăgătoare, creionată de zidurile falnice ce se înalță zvelte spre cer și de culoarea gri, sobră, dar în același timp plăcută ochiului. În același timp se încadrează foarte bine între clădirile impunătoare, realizate în diferite stiluri arhitecturale. Construită între anii 1835 – 1838, la inițiativa credincioșilor ortodocși de toate etniile și cu bani din donații, împrumuturi și subvenția acordată de guvern, clădirea inițială a pierit într-un incendiu la 6 octombrie 1860. Așadar, a fost reconstruită între 1861 și 1864 după planurile arhitectului Dumitru Poenaru și constituie primul monument religios de mari dimensiuni ridicat în Brăila, în totalitate din cărămidă și pe o fundație de piatră.

Are plan bazilical cu trei nave și o absidă treflată, iar nava centrală este acoperită de o turlă cu opt laturi, pentru ca pe fațada de vest să fie înzestrată cu un ceas cu patru cadrane. Stilul arhitectural este neogotic, elementul cel mai vizibil și totodată specific, este intrarea străjuită de ogive.

Pictura a fost realizată în anul 1865 de pictorul Petre Alexandrescu într-un stil de inspirație renascentistă italiană; în anul 1894, biserica a primit rangul de catedrală a orașului, curtea i-a fost transformată în parc, iar în fața intrării a fost amenajată o mică piață publică. După 1990 a revenit la același rang și datorită proclamării la 6 decembrie 1993 a Sfântului Mare Ierarh Nicolae, ocrotitorul corăbierilor foarte numeroși în portul Brăila, drept patron al orașului fapt pentru care anual se organizează mari festivități.

Vedere panoramică a Brăilei din turla Bisericii Sf. Nicolae spre fosta strada I. Slătineanu, azi Str. Ana Aslan.

BISERICA GREACĂ

Simbol al înțelegerii dintre nații, biserica ,,buna Vestire” ce aparține comunității elene, reprezintă unul dintre monumentele emblematice pentru orașul Brăila, păstrându-și grația după 150 de ani de viață. Aflată în centrul vechi al orașului, în partea de răsărit, aceasta este cunoscută și sub numele de Biserica Greacă.

Apariția acestui lăcaș de cult se leagă de însăși întemeierea Comunității Elene, care a luat naștere la 18 februarie 1863 prin votul a 315 greci, întruniți în Clubul lui Ioan Rallis. Cu acest prilej s-a decis și înființarea unei biserici în care Sfânta Liturghie să fie rostită în limba greacă. Așadar, la 26 februarie 1863, epitropia comunității grecești a trimis un memoriu domnitorului Al. I. Cuza, în care îi cereau permisiunea pentru ducerea la îndeplinire a acestui scop. Odată primit acceptul legal, la 8 septembrie 1863 s-a făcut slujba de punere a pietrei de temelie a viitorului lăcaș, ocazie cu care s-a descoperit un izvor natural cu proprietăți miraculoase la o adâncime de peste 15 metri.

În amintirea acestui eveniment o inscripție pe o placă de marmură ce a fost așezată pe fațada bisericii, ne arată: ,,Comunitatea Greacă din Brăila a construit pe propria sa cheltuială această Sfântă Biserică pe care a dedicat-o Bunei Vestiri și a așezat temelia la 8 Septembrie 1863, iar prima târnosire a acesteia s-a săvârșit la 29 Octombrie 1872”. Prin purtarea de grijă a arhimandritului Grigorie Gogos, un an mai târziu au fost târnosite și celelalte două Sfinte Mese (cea de nord și cea de sud a celei centrale), în cinstea Sfântului Gherasim al Chefaloniei (20 Octombrie 1873) și a Sfântului Nicolae (6 Decembrie 1873). Biserica are două turle și trei sfinte Altare (deci și trei hramuri), cel principal cu un baldachin în stil renascentist cu șase coloane înalte.

Biserica greacă Buna Vestire din Brăila are plan de cruce înscrisă, dimensiuni interioare 21 x 43 m. Mai exact, arhitectul Avram Ioannidis, a folosit ca bază o cruce înscrisă ce se sprijină pe patru stâlpi cu forme speciale, care se prelungesc de-a lungul bisericii dând clădirii o deosebită lărgire. Aceasta prelungire se realizează prin perechi duble de coloane la răsărit și vest. Arhitectul bisericii a reușit să creeze o construcție unică și deosebită cu meșteri italieni, în care domină elemente antice elene, gotice și renascentiste, combinate într-un stil neoclasic, caracteristic de altfel secolului al XIX-lea.

Pictura a fost realizată în trei etape. Prima a fost terminată în 1880 reprezentându-i pe Sfinții Apostoli și cei patru evangheliști și purtând semnătura lui Gheorghe Tattarescu. Între 1900-1902 pictorul grec C. Liochis a pictat Sfântul Altar și arcadele mari dinspre răsărit, nord și sud. În cea de a treia etapă a fost executată partea finală a naosului între 1945-1946 de către pictorul Belizarie. Tâmpla bisericii a fost lucrată în stil neoclasic de către meșteri, probabil constantinopolitani și este de culoare albă cu decorații aurite în basorelief (conform tradiției locale, iconostasul bisericii a fost lucrat la Constantinopol).

Candelabrele grandioase sunt din cristal de Murano și Boemia, care împreună cu pardoseala care este din parchet creează vizitatorului un sentiment de măreție. De asemenea, biserica este înfrumusețată cu sfeșnice, lucrate la atelierele din Constantinopol, care sunt așezate între iconostase. Un număr mare de icoane portabile completează decorul bisericii.

Ca rezultat al așezării bisericii în vecinătatea Dunării, la douăzeci de ani de la târnosirea ei, exteriorul clădirii s-a deteriorat datorită umezelii și astfel la începutul lunii iunie 1896 au început lucrările pentru reparațiile necesare. În anul 1899, primăria Brailei în înțelegere cu comunitatea greacă a hotărât să folosească clopotnița bisericii grecești Buna Vestire ca foișor de foc, deoarece era cea mai înaltă clădire din oraș. Clopotnița era în legătură telefonică cu serviciul de pompieri, și pentru a se stinge incendiile la timp, funcționa ca observator zi și noapte. În timpul primului război mondial, școala grecească din curtea bisericii a fost folosită din Noiembrie 1916 pentru internarea răniților de război. O lună mai târziu, Brăila a fost cucerită de către armata dușmană pentru doi ani întregi ce au oprit comerțul. Existau magazii numai pentru aprovizionarea armatelor dușmane.

Datorită noilor condiții de după război, puținii greci ce mai rămăseseră în oraș, s-au pregătit să plece, și astfel între 1946-1949 comunitatea elenă mai număra relativ puțini membri. Tot atunci și ,,Buna Vestire” a Brailei a rămas aproape pustie. Părintele Theodoros Kentridis (ultimul preot grec dintr-o lungă serie), ce a fost numit la biserică în anul 1946, a fost obligat datorită lipsei enoriașilor să plece în Grecia în 1949.

În prezent, biserica prezintă urme marcante de deteriorare, atât la exterior cât și la interior, și are nevoie de o intervenție urgentă a specialiștilor pentru restaurarea și consolidarea ei. Multe eforturi pentru restaurarea acesteia sunt depuse de către episcopul Dunării de Jos, Casian, alături de unii greci care m-ai mențin legăturile cu Brăila.

Eleganta construcției, frumusețea picturii, mulțimea odoarelor fac din biserica "Schimbarea la Fața" unul dintre cele mai căutate locuri de închinăciune ale orașului pentru credincioșii din zonă și pentru toți cei ce poposesc pentru câteva clipe aici.

TEATRUL ,,MARIA FILOTTI”

O alt punct de reper pe harta ,,orașului cu salcâmi”, îl constituie Teatrul ,,Maria Filotti”. Deși toată lumea îi cunoaște destinația, puțini sunt aceia care știu că acesta nu a îndeplinit această menire de la începuturile sale. Destinația inițială a clădirii a fost aceea de han, ce aparținuse inițial lui Ianache Rally; pe la 1859 a avut de suferit din cauza unui incendiu.

În jurul anului 1850, documentele amintesc de sala de teatru din Casa Rally, iar mai târziu (în 1873) de sala pentru concerte Rally. Urmează o perioadă bogată în reprezentații teatrale susținute de trupele de teatru ale lui Costache Halepliu, Mihail Pascaly, Fani Tardini, Costache și Iorgu Caragiale, Theodor Theodorini,  Alexandru Davilla, Aristizza Romanescu, Matei Millo, Constantin Tănase, etc.

Nu se cunoaște exact anul construcției, însă se bănuiește că ar data de prin 1840. De-a lungul timpului a purtat denumiri ca: Teatrul Rally, Teatrul  Regal, Teatrul Comunal (1919), Teatrul de stat Brăila – Galați (1949), din 1969 primind numele marii artiste Maria Filotti.

Cu trecerea timpului apar și modificări ale clădirii inițiale, impuse de împrejurări. În 1872, datorită unui accident întâmplat la partea superioară a clădirii (surparea unui plafon),  clădirea este din nou amintită în înregistrările municipalității. La acest moment proprietarii erau doi: Ianache Rally și George Rally. În 1895, proprietarii clădirii, George și Demostene Rally, s-au împrumutat de la Dumitru Ionescu, ipotecând imobilul și astfel datorită neplății acesta a intrat în proprietatea celui din urmă, care o va reconstrui și o va dărui “comunei”. În 22 februarie 1900 noul proprietar a intrat în posesia clădirii, care se compunea: “din una  clădire din zid masiv, invălită în table de fier, cu 3 etaje, având în etajul de jos douăsprezece prăvălii mari și mici în fata pieței Sf. Arhangheli și Calea Regală, cu mai multe camere, însă în curte se află două săli de restaurant, cafenea și berărie, două galerii, precum și o sală mare, atelier de tipografie și o grădină cu o clădire de zid și paianta cu scenă pentru teatru, trei antreuri mari cu scări de marmoră, la etajul de sus, având dedesubt pivnițe”. În continuare se menționează că la cel de-al doilea etaj se aflau “optsprezece camere mari și mici din care două  saloane mari pentru dans și unul pentru teatru cu loje și scena și alte mici cameră, precum două  antreuri mari cu scări de marmoră”, iar la etajul al treilea “sunt înscrise douăzeci și trei de camere din care nouăsprezece pentru hotel, o sală lungă și două antreuri iar din curte două clădiri de zid, una învelită cu table de fier, în care se afla mașina pentru instalația de lumini electrice și una pentru tipografie învăluită în olane”.

Aceasta era compoziția imobilului la trecerea dintre secole. De atunci, Teatrul Rally, devenit Regal, după spectacolul dat în onarea M.S. Domnul Carol I în 1878, se va numi Comunal iar piața va primi numele donatorului –  Dumitru Ionescu, așa cum dovedesc numeroase vederi, care, pe frontispiciul clădirii avea înscris: ”Proprietatea Dumitru Ionescu”. Pentru merite deosebite ca ,,părinte al urbei” filantropului Dumitru Ionescu (cel care a înzestrat “comună”, al cărei primar a fost, cu numeroase valori) în octombrie 1909, Regele Carol I i-a conferit Ordinul “Coroana României” în grad de comandor.

Un act de constatare din anul 1905 al reprezentantiilor primăriei preciza că teatrul Rally era singurul din oraș unde se țineau spectacole și propunea unele modificări pentru creșterea siguranței  utilizării – crearea unui balcon cu scara pliantă la cabinele actorilor, unde izbucneau deseori incendii și construirea unui balcon în fundul sălii de teatru spre curte prevăzut la ambele capete cu scara pliantă. După Primul Război Mondial Teatrul Comunal, cum avea denumirea la acel moment își reia activitatea și  face încercări de înființare a unui teatru permanent. În 1910 Dumitru Ionescu împuternicea Primăria prin testament să fie legatara universală a întregii sale averi și astfel la moartea acestuia în 1919  printre alte donații care au trecut în proprietatea Primăriei se menționează și “imobilul din Brăila, ce purta numele clădirii Dumitru Ionescu, fosta Rally, Piața Sf. Arhangheli, str. Regală și str. Polona, în care se afla astăzi teatru, hotel, club, restaurant, cinematograf, berărie, cofetărie, arena de vară, având instalații electrice cu uzina proprie.”

În 1930 administratorul Teatrului Comunal solicita să se prevadă, de către primărie, reparații la imobil, deoarece sala de spectacol s-a dovedit a fi prea mică. Datorită crizei economice însă nu au  fost realizate lucrările propuse. În 1931 se menționa, din nou ca sala are nevoie neapărat de reparații radicale. Până în 1933 s-au făcut unele modificări, sala având în acel moment, conform documentelor 17 loje cu 60 de locuri, 324 la parter și 10 locuri la galerie. Au fost necesare următoarele intervenții în 1980-1984: crearea unei noi intrări principale dinspre  piață, realizarea unui hol monumental pe 4 niveluri, în directă legătura cu noua intrare, realizat  prin acoperirea fostei curți interioare, reamenajarea foayerelor, mărirea spațiului de joc al scenei sălii mari prin amplificarea zonei de anexe ale scenei, crearea unei a doua săli, sala studio, de 150  de personae, realizarea unor dotări pentru public (grupuri sanitare, bufet), realizarea unor spații  publice la parterul clădirii (librărie, anticariat, florărie, magazine de desfacere a articolelor Fondului Plastic).

Începând cu 1949, aici funcționează, cu caracter permanent, Teatrul de stat Maria Filotti. Clădirea, privită în ansamblul ei este un complex cultural cu importanța deosebită, cuprinde:

– 2 săli de spectacole (de cca. 370 și 100 de locuri)

– 1 sala de conferințe și recepții (170 de locuri)

– o sală foayer (60 de locuri) și două foayere pentru manifestări expoziționale

– covoare manuale, reprezentând plafonul foaierului mare

– cortina (autor Val Munteanu), metaforă a Brailei, ochii Chirei (Chiralina, cu flori și holde, cu corăbii, efluviu artistic încorporat cu fir de aur, argint și mătase în peste 800 de nuanțe)

– un hol monumental, săli de repetiții, ateliere de creație și producție, biblioteca, magazii de costume, decoruri și recuzita, depozite pentru aparatura, cabine actori, scena culisantă, centrală termică, birouri pentru administrație și secretariat literar, agenție teatrală, etc.

Cu o istorie bogată și impresionantă, Teatrul Maria Filotti este astăzi un teatru de repertoriu, cu un personal dedicat în întregime meseriei. Repertoriul variat, alcătuit din piese ale dramaturgiei  naționale, precum și din repertoriul universal, pus în valoare de regizori valoroși precum: Cătălina  Buzoianu, Alexa Visarion, Constantin Codrescu, Mircea Daneliuc, Dominic Dembinski, Victor Ioan Frunza  au contribuit ca teatrul brăilean să fie azi una dintre cele mai importante scene ale țării.  Domniilor lor se alătura tinerii creatori care au găsit în teatrul din Brăila spațiul ideal pentru  „înscenarea” temelor dramaturgiei contemporane – Radu Afrim, Radu Apostol, sorin Militaru, Szabó  Istvan, Radu Nichifor, Ilinca Stihi, Iris Spiridon, Alexandru Lustig.

Ultima restaurare a clădirii (1980-1988), arhitecți Viorel Oproescu, Doina Juncu și colectivul de artiști plastici condus de Virgil Mihaescu, distins pentru această remarcabilă opera cu Premiul Academiei, a adus numeroase îmbunătățiri cu elemente de stucatura, pictura, vitralii și candelabre. Teatrul este prezentat cu mândrie tuturor personalităților romane și străine care poposesc în municipiu, monument arhitectonic inclus în albumul UNESCO.

Capitolul III. ABORDAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ

ÎN CADRUL

ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE

III.1. – ROLUL ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR

“Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i invățăm să se adapteze.” (Maria Montessori –”Descoperirea copilului”)

Învățământul preuniversitar, are scopul de a oferi copiilor condițiile necesare pentru o dezvoltare normala și deplină și are în vedere asigurarea, (pe lângă aspectele informative inerente predării, dar și construirii unui viitor cetățean), acelor experiențe care să țină seama de ritmul propriu al copilului, de nevoile sale și de activitatea sa fundamentală – jocul.

Obiectivul fundamental al educației este de a permite fiecărui copil să-și urmeze drumul personal de creștere și dezvoltare oferind suport pentru:

Dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă, în funcție de ritmul propriu și de trebuințele sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia;

Dezvoltarea capacității acestuia de a relaționa cu colegii, cu adulții și cu mediul pentru a dobândi cunoștințe, deprinderi, atitudini și conduite noi;

Descoperirea propriei identități și formarea unei imagini de sine pozitive;

Sprijinirea copilului de a dobândi cunoștințe, deprinderi, atitudini și conduite necesare activităților viitoare din școală;

Pregătirea copiilor pentru viitor a fost și este o problemă de mare actualitate mai ales în condițiile intensificării și accelerării întregului proces de învățământ, a schimbărilor generate de noua lege a educației din ianuarie 2011, a Programului de învățare pe tot parcursul vieții generat de Uniunea Europeană, a cărui obiectiv este contribuția la dezvoltarea Comunității ca o societate avansată bazată pe cunoaștere, în conformitate cu obiectivele Strategiei de la Lisabona. Acest program vizează optimizarea și eficientizarea calității educației la toate vârstele, pentru a putea răspunde actualelor exigențe sociale, cât și celor de dezvoltare personală.

Dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care i le oferă rutina zilnică, de interacțiunile cu ceilalți, de organizarea mediului și activitățile sau situațiile de invățare special create.

În orice domeniu de activitate este necesară cunoașterea proprietăților materialului de prelucrat, pentru a utiliza uneltele cele mai potrivite și tehnologia adecvată. Această cerință se impune cu atât mai mult în domeniul educației, unde se modelează ,,materialul” uman care are o multitudine de variante comportamentale ce cu greu pot fi prevăzute, unele fiind chiar imprevizibile.

Necesitățile curente ale activității instructiv – educative impun cerința de a cunoaște cât mai bine personalitatea ființei umane pe care o prelucrăm, pentru a găsi mijloacele și strategiile cele mai eficiente.

Studierea și cunoașterea personalității celor care intră sub incidența educației se impune și pentru depistarea cât mai timpurie a copiilor dotați și supradotați și pentru dirijarea educării și instruirii lor.

Cunoașterea potențelor individuale ale elevului, a înclinațiilor și aspirațiilor lui ajută la orientarea fiecăruia către tipul și profilul de școală cel mai potrivit, la îndrumarea către profesia în care se va putea realiza optimal.

Problema studierii și cunoașterii personalității copilului trebuie pusă astăzi în termeni noi, mult mai largi, mai bogați și mai diverși, pentru a depăși încadrarea trăsăturilor personalității în tipare preconcepute.

Procesul educațional din gimnaziu presupune și forme de muncă didactică complementară activităților obligatorii, denumite general, activități extracurriculare și se desfășoară sub îndrumarea cadrelor didactice. Activitatea extracurriculară în sine, prin structură, conținut specific, este firesc complementară activitații de învățare realizată la orele de curs.

După o binecunoscută clasificare UNESCO, educația extracurriculară, adică educația de dincolo de procesul de învățământ, apare sub două aspecte principale: educația informală (ce reprezintă influența incidentală a mediului social transmisă prin situațiile vieții de zi cu zi) și educația non-formală, care se realizează fie în sistemul de învățământ, fie în cadrul unor organizații cu caracter educativ. Ca fiind parte integrantă a procesului instructiv-educativ, activitățile extracurriculare trebuie să respecte reperele oricărei activități didactice :

comunicarea în cadrul căreia se asigură climatul educațional, individualizarea comunicării și modalitățile comunicării;

etica relațiilor profesor – elev bazate pe valori, conduită, respect pentru cel din urmă considerat partener educațional;

strategii de management :

I – proiectarea activității – stabilirea realistă a obiectivelor, actualizarea conținutului de învățare în funcție de cunoștințele elevilor, adaptarea conținutului la particularitățile cognitive, selectarea metodelor participative pentru valorificarea potențialului creativ, selectarea tehnicilor de lucru diversitatea și atractivitatea activităților, utilizarea adecvată a tehnicilor auxiliare ;

II – implementarea – parcurgerea etapelor de învățare – proiectare, adaptarea la contexte, gestionarea corectă a metodelor și tehnicilor de lucru, gestionarea eficientă a timpului, claritatea explicațiilor și cerințelor, transformarea elevilor din consumatori de informație în producători de informație ;

evaluarea – proiectarea activităților de evaluare corespunzătoare, selectarea eficientă a metodelor de evaluare în vederea obținerii unui feed-back rapid asupra atingerii obiectivelor, diversificarea metodelor și tehnicilor de evaluare, prezența elementelor de noutate și inovație în produsele copiilor;

Întregul colectiv didactic urmărește ca activitățile extracurriculare să fie cât mai eficiente, consistente, care să se poată organiza la nivelul unității de învățământ fără costuri prea mari financiare și de timp. Acestea trebuie să pună în valoare responsabilitatea individuală și în grup, socializarea, autocontrolul, realizarea de sine prin conformism, realizarea de sine prin independență. Pentru succesul și complementaritatea activităților desfășurate în afara orelor de curs cadrele didactice ar trebui să țină cont de următoarele recomandări:

oferiți elevilor dotați o îmbogățire pe orizontală și pe verticală a materiei;

încurajați descoperirea, informarea, problematizarea și acasă;

purtați discuții asupra posibilității copiilor de a-și gestiona creativ timpul liber;

stimulați apariția ,,hobby-urilor “;

descoperiți și cultivați talente .

Activitățiile extracurriculare contribuie la gândirea și completarea procesului de învățare, la dezvoltarea înclinațiilor și aptitudinilor elevilor, la organizarea rațională și plăcută a timpului lor liber. Având un caracter atractiv, aceștia participă într-o atmosferă de voie bună și optimism, cu însuflețire și dăruire, la astfel de activități, de asemenea generează relații de prietenie și ajutor reciproc, educă simțul responsabilității și statornicesc o atitudine justă față de colectiv și făță de scopurile urmărite

Potențialul larg al activităților extracurriculare este generator de căutări și soluții variate. Succesul este garantat dacă ai încredere în imaginația, bucuria și în dragostea din sufletul copiilor, dar să îi lași pe ei să te conducă spre acțiuni frumoase și valoroase.

Îndrumați și aflați sub supravegherea atentă a profesorilor, copiii de astăzi vor deveni cetățenii de mâine și vor transmite mai departe la rândul lor gena sănătoasă a civilizației în sensul cel mai strict al cuvântului și nu vor uita să prețuiască valorile locale, naționale și internaționale, funcție de împrejurările date.

III.2. – TIPURI DE ACTIVITĂȚI EXTRACURRICULARE

UTILIZATE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL GIMNAZIAL PREUNIVERSITAR

În funcție de obiectivele urmărite de profesorul de istorie, în școală se folosesc o serie de activități în afara cadrului formal al școlii, dintre care cele mai utilizate sunt:

opționalul,

vizita,

excursia,

cercul școlar de istorie,

vizionarea spectacolelor, filmelor sau documentarelor cu caracter istorico-educativ,

organizarea de concursuri între școli,

aniversarea unei personalități,

organizarea de expoziții filatelice, de desene sau de carte, etc.

În rândurile ce urmează, voi aborda succint fiecare activitate în parte, raportând-o la specificul titlului lucrării

OPȚIONALUL DE ISTORIE LOCALĂ

Disciplina opțională. Delimitări conceptuale

În sens larg curriculum-ul cuprinde ansamblul proceselor educative și experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar.

In sens restrâns curriculum-ul sau curriculum formal/oficial cuprinde ansamblul documentelor școlare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele educative și experiențiale de învățare pe care școala le oferă elevului. (Dulamă, Maria Eliza, 2000)

În cadrul său se diferențiază:

curriculum-ul nucleu care corespunde trunchiului comun, adică numărului minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planurile – cadru de învățământ, obligatorii pentru toți elevii;

curriculum-ul diferențiat se definește la nivel central, prin pachete de discipline care variază pentru elevii înscriși la un anumit profil sau specializare;

curriculum-ul la decizia școlii acoperă diferența de ore dintre curriculum – ul nucleu și numărul minim/maxim de ore pe săptămână, pe disciplină și pe an de studiu, prevăzute în planurile cadru de învățământ. Deci în completarea curriculum-ului nucleu, școala poate opta pentru una dintre variantele de curriculum la decizia școlii;

curriculum-ul nucleu aprofundat presupune parcurgerea segmentului obligatoriu din programa școlară (nemarcat prin asterisc), prin diversificarea activităților de învățare până la acoperirea numărului maxim de ore de care dispune disciplina respectivă. Această variantă se alege doar în cazuri de recuperare necesară unor elevi care nu reușesc să atingă nivelul minimal al obiectivelor prevăzute de programă în anii anteriori;

curriculum-ul extins presupune parcurgerea în întregime a programei, inclusiv a segmentelor marcate cu asterisc, fiind destinată elevilor care manifestă un interes special pentru disciplina respectivă;

curriculum-ul elaborat în școală implică diverse tipuri de activități opționale pe care le propune școala. Proiectarea curriculum-ului elaborat în școală va avea ca repere: resursele umane și materiale ale școlii, interesele elevilor, situațiile specifice școlii, necesitățile comunității locale.

Prin introducerea domeniului nou al disciplinelor opționale se dorea introducerea în sistem a unor aspecte vizând formarea unor capacități care nu pot fi structurate doar prin aportul unei singure discipline. De asemenea, asigurarea treptată a orientării profesorilor spre arii complexe domeniilor lor și spre o viziune interdisciplinară asupra învățării.

Disciplinele opționale sunt:

obiecte de studiu propriu-zise și/sau teme/module transdisciplinare;

discipline/teme/ cursuri opționale pe care școala le propune elevilor, cu aprobarea Inspectoratelor Școlare Județene, ISMB;

„repere” pentru definirea „personalității” școlii sau pe care aceasta vrea să și-o creeze;

oportunități în asigurarea parcursurilor individuale ale elevilor, potrivit intereselor și aptitudinilor lor (Giurgea, Doina, 2006);

Opționalul deschide noi perspective creativității la nivelul practicii școlare profesorilor, aceștia devin „conceptori ai curriculum-ului” și își orientează proiectarea pornind de la competențe clar definite pe care le va urmări pe toată durata desfășurării opționalului, sprijinindu-se pe vehicularea unor conținuturi accesibile elevului, prin aplicarea unor strategii didactice centrate pe nevoile, interesele, deprinderile și abilitățile existente/așteptate (Lăzărescu Luminița, Cocerhan, C, Băncescu, D., 2011).

Opționalul poate fi:

/. opțional la nivelul disciplinei. Acesta constă în activități, module, teme (care nu fac parte din programele școlare propuse de autoritatea centrală) sau dintr-o disciplină care nu este prevăzută ca atare în planul – cadru și nu apare la o anumită clasă ori ciclu curricular. Acesta poate fi:

opționalul de aprofundare este acel tip de curriculum la decizia școlii derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul comun. Aprofundează competențele specifice, propunându-se noi conținuturi la nivelul școlii (sau cele notate cu asterisc);

opționalul de extindere este acel tip de curriculum la decizia școlii derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul comun, care urmărește extinderea competențelor generale din curriculum-ul nucleu prin noi competențe specifice și conținuturi propuse la nivelul școlii. In cazul aprofundărilor si extinderilor, CDS va lua în considerare profilul elevilor cărora respectiva formă de CDS se adresează;

opționalul ca disciplină nouă este un nou obiect de studiu, în afara celor din trunchiul comun la un anumit profil sau specializare. Are o nouă programă propusă în școală diferită de programele disciplinelor din trunchiul comun;

opțional ca disciplină care apare în trunchiul comun al altei specializări.

opțional la nivelul ariei curriculare. Se referă la o temă interdisciplinară care implică cel puțin două discipline dintr-o arie. În acest caz pornind de la obiectivele cadru ale disciplinelor, vor fi formulate obiective de referință din perspectiva temei pentru care s-a optat.

opțional la nivelul mai multor arii curriculare (Opționalul crosscurricular sau opționalul integrat cross-curricular). Acest tip de opțional presupune minim două discipline din arii curriculare diferite. Informațiile se caracteriza printr-un grad ridicat de complexitate. Se formulează noi competențe specifice și conținuturi interdisciplinare la nivelul ariilor curriculare.

La nivelul ariei curriculare sau la nivelul mai multor arii curriculare se poate concepe opționalul integrat. Opționalul integrat este un nou obiect de studiu cu o temă integratoare pentru o arie curriculară sau mai multe arii curriculare. Presupune o nouă programă care să integreze minim două domenii. De asemenea obiectivele și competențele sunt diferite de cele existente în programele școlare ale disciplinelor care se integreză. Acesta poate fi:

opțional ca temă integratoare pentru o anumită arie curriculară la care tema aleasă implică cel puțin două discipline dintr-o arie. În acest caz, pornind de la obiectivele cadru ale disciplinei, vor fi formulate obiective de referință din perspectiva temei pe care s-a optat.

opțional ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare la care tema
aleasă implică cel puțin două discipline din arii curriculare diferite. Pornind de la obiectivele cadru ale celor două disciplinei, vor fi formulate obiective de referință din perspectiva temei pe care s-a optat.

Disciplinele opționale flexibilizează disponibilitățile istoriei, în special în învățământul gimnazial. De asemenea vizează formarea unor capacități care nu pot fi realizate doar prin aportul unei singure discipline, permițând profesorilor abordarea unor domenii complexe și o viziune interdisciplinară asupra procesului de învățare.

Proiectarea disciplinelor opționale

Etapele proiectării disciplinelor opționale constau în realizarea documentării și a pachetului educațional format din: programă, planificare, suport de curs/manual.

Documentarea

Odată luată decizia de a proiecta și realiza o disciplină opțională se va întocmi o documentație, pe baza căreia se va susține proiectul de opțional la nivel de catedră, consiliul profesoral și consiliul de administrație al școlii, pentru avizare. Studierea profilului de formare al absolventului este obligatorie si reprezintă o componentă reglatoare a Curriculum-ului național (Giurgea, Doina, 2006).

Se urmăresc următoarele etape:

Alegerea denumirii (titlului) disciplinei opționale;

Stabilirea tipului de opțional;

Încadrarea opționalului în aria curriculară și ciclul curricular;

Stabilire duratei disciplinei opționale (semestrial, anual, pe ciclu curricular);

Identificarea resurselor școlii (materiale și umane);

Stabilirea locului și modului de desfășurare (sală de clasă, zi, oră; clasă/grupe).

1. Titlul opționalului poate fi selectat din oferta M.E.N. sau propus propriul proiect de disciplină opțională. Acesta trebuie să răspundă unor cerințe individuale și sociale, specifice elevilor din școală.

Titlul opționalului este „Valori brăilene”.

2. Stabilirea tipului de opțional este foarte importantă, pentru că în funcție de aceasta se aleg: obiectivele, competențele și conținuturile programei.

Opționalul propus de mine este un opțional ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare (Opționalul cross-curricular), datorită multitudinii subiectelor tratate și diversității domeniilor pe care acestea le reprezintă.

Aria curriculară și ciclul curricular

Acest opțional integrează disciplinele din aria curriculară „Om și societate”, ,,Limbă și comunicare”, ,,Arte” și ,,Matematică și științe”. Capitolul II al lucrării de față ,,Abordarea elementelor de istorie locală prin activități extracurriculare în învățământul gimnazial”ar putea constitui pretext (prin conținuturile sale) pentru realizarea unei programe de disciplină opțională, în cadrul curriculumului la decizia școlii. Conținuturile capitolului ar putea fi abordate în cadrul unei discipline opționale, în clasele VII – VIII, deoarece la nivelul acestor clase elevii au suficiente competențe care ar favoriza o mai bună înțelegere a noțiunilor de geografie locală.

4. Durata unei discipline opționale poate fi de un semestru, de un an, pe un ciclu curricular. În cazul nostru, opționalul propus va avea durata unui an școlar.

5. Resursele materiale și umane necesare predării opționalului se identifică în școală.

Acesta poate fi predat și într-o simplă sală de curs, nesolicitând cerințe complexe; acolo unde este cazul, poate fi susținut și în cabinetul de informatică pentru a putea beneficia de aportul videoproiectorului și internetului. De asemenea, fotografiile necesare pot fi obținute din mediul virtual și multiplicate la imprimantă sau copiator, iar cărțile pot fi procurate de la biblioteca școlii sau chiar de la elevi.

Pentru realizarea acestui tip de opțional este nevoie de profesori sufletiști, cu multă dragoste față de profesie, copii și locul natal, dispuși pentru voluntariat, deoarece implică relativ multe ieșiri în oraș pentru a exemplifica cele susținute la oră, în fața elevilor.

Modul de desfășurare poate fi pe grupe sau pe clasă. Propunerea mea este ca acest opțional să se realizeze pe clasă.

Programa (Teme – Conținuturi)

Elaborarea programei și realizarea proiectului de programă, implica redactarea efectivă a programei disciplinei opționale aleasă.

1. Considerații generale privind programa.

Educația axată pe curriculum are la baza programa școlară (curricula). Aceasta are următoarele caracteristici:

este parte a Curriculum-ului Național și reprezintă un reper obligatoriu;

descrie oferta educațională a unei anumite discipline pentru un parcurs școlar determinat;

este centrată pe elev, pe formarea de competențe;

2. Elaborarea programei (conținutul programei – prezentarea detaliată)

Programa pentru învățământul gimnazial trebuie sa cuprindă (Giurgea, Doina, 2006):

Argument

Competențe generale

Competențe specifice

Conținuturi

Activități de învățare

Valori si atitudini

Sugestii metodologice

Modalități de evaluare

Bibliografia

Suport de curs / Manual

Pentru opționalul ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare programa va cuprinde: obiective transdisciplinare și obiective cadru ale disciplinelor implicate. Temele conținuturilor programei sunt la nivelul mai multor arii curriculare.

Argumentul este important ca mesaj atât pentru elevi, cât și pentru forurile decizionale și va cuprinde motivarea alegerii/propunerii disciplinei opționale (nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer, etc.);

Competențele generale se definesc pe obiect de studiu și se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice. Ele sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu, având un grad ridicat de generalitate și complexitate. Ca urmare orientează demersul didactic spre achizițiile finale dobândite de elev prin învățare.

Competențele specifice se definesc pe obiect de studiu și se formează pe parcursul unui an școlar. Acestea sunt derivate din competențele generale și reprezintă etape în dobândirea acestora. Lor li se asociază prin programă unități de conținut. Vor fi formulate altele, decât cele din programa de trunchi comun.

Activitățile de învățare trebuie să presupună activitatea nemijlocită a elevului și să conțină referiri la utilizarea resurselor materiale. Ele ne arată cum să se ajungă la dezvoltarea competențelor propuse.

Conținuturile sunt parte a programei școlare și reprezintă informații de specialitate cu ajutorul cărora se ating competențele specifice propuse. Conținuturile trebuie corelate cu competențele generale si competențele specifice. De asemenea să fie altele, decât în programa de trunchi comun și să țină cont de interesele, nevoile elevului.

Valorile și atitudinile apar în mod explicit sub forma unei liste separate în programa fiecărui obiect de studiu.

Ele se dezvoltă pe tot parcursul învățământului gimnazial și orientează dimensiunile axiologică și afectiv – atitudinală aferente formării personalității din perspectiva fiecărei discipline. Realizarea lor concretă este o consecință a activității didactice permanente a profesorului.

Sugestiile metodologice cuprind recomandări generale privind metodologia de aplicare a programei. Acestea se pot referi la: desfășurarea efectivă a procesului de predare/învățare centrat pe formarea de competențe; sugestii privind cele mai adecvate metode și activități de învățare; dotări/materiale necesare pentru aplicarea în condiții optime a programei; sugestii privind evaluarea continuă, etc.

Evaluarea va menționa tipurile de probe care se potrivesc opționalului propus.

Bibliografia trebuie să însoțească obligatoriu lista de conținuturi. Din toată bibliografia studiată, se extrage o lista cu bibliografia minimală, care se trece în programă.

Redactarea programei de opțional

Componenta fundamentală a programei este cea referitoare la competențe specifice și conținuturi.

Etapele în redactarea programei de opțional sunt:

A. Schița de proiect de programă care cuprinde :

tipul de opțional;

durata;

temele /conținuturile alese;

aria curriculară / ariile curriculare;

ciclul curricular;

B. Competențele și finalitățile propuse

C. Schița de programă care are :

notă de prezentare sau argumentul;

competențe generale;

competențe specifice;

lista conținuturi lor învățării (in jur de 20 teme pe an);

bibliografia minimală.

În elaborarea propriei programe s-a avut în vedere faptul ca aceasta trebuie axată pe dobândirea de către elevi a unor cunoștințe funcționale și a unor competențe complexe și variate, nu doar intelectuale.

Programa școlară (curriculum scris) se realizează în funcție de : teme / conținuturi, arie și ciclu curricular, tip de opțional, durată.

Suportul de curs/Manualul

Suportul de curs pentru opționalul „Valori brăilene” este prezentat în cadrul acestei lucrări.

Planificarea

Planificarea va avea menționat:

Școala, localitatea si adresa completă;

Numele si prenumele propunătorului;

Specialitatea;

Gradul didactic;

Titlul opționalului;

Resursele de timp alocate;

Grupa / clasa;

Numărul de ore afectat;

Locul desfășurării;

Ziua si ora.

Structura programei pentru disciplină opțională ar putea fi următoarea:

Miniprogramă pentru disciplina opțională

„VALORI BRĂILENE”

Aria curriculară „ Om și societate”

Profesor TECUCEANU DANIEL

Clasa a VIII-a

O oră pe săptămână

Argument

Trăim într-o societate globalistă în care informația se transmite rapid de la persoană la persoană fără a fi, însă, și verificată motiv pentru care aceasta este asimilată sub forma brută sub care se prezintă inițial, nefolosindu-i într-o bună măsură celui care citește sau celui care privește la televizor. Și atunci, debusolarea, deziluzia și sentimentul că totul în jurul nostru se rotește într-o uriașă mașinărie a timpului care toacă și amestecă, laolaltă, și bunul și răul, pune stăpânire pe noi, trezindu-ne purtați pe fluviul vieții, fără ca ancorele noastre să fie bine înfipte în trecut, în prundișul peste care au venit, rând pe rând, valurile încercărilor acestei lumi și care a rămas nemișcat.

De aceea, dacă vrem o societate stabilă, cu cetățeni civilizați și sensibili la problemele zonei în care trăiesc, trebuie ca demersul cunoașterii trecutului și personalităților și, de ce nu, reperelor arhitecturale ale orașului nostru, să înceapă încă din gimnaziu atunci când pe fondul imaculat al gândirii copilului să se grefeze iubirea de țară și cea de apartenență la regiunea în care s-a născut.

E drept, actualmente, trecutul Brăilei cu pleiada de repere ale spiritualității este cunoscut într-o manieră profesionistă de cercetători și de cei pasionați de trecut; și aici intervine predare opționalului gândit de mine. Pe lângă datele deloc de neglijat care vor jalona viețile celor ce cândva au făcut (și încă mai fac) cinste Brăilei, acesta își propune să îi determine pe elevi să caute, să vadă, să cerceteze și să aprecieze trecutul cu valorile urbei noastre. Astfel, vor fi în măsură să empatizeze cu mediul înconjurător și să-l înțeleagă. Numai atunci când vor ști istoria ținutului brăilean, se vor conecta la societatea în care trăiesc și își vor aduce contribuția la dezvoltarea acesteia, conservând bogăția spirituală și materială, luând poziție față de nepăsarea care distruge ca o rugină, tot ceea ce înaintașii noștri ne-au lăsat.

Disciplina opțională propusă pentru clasa a VIII-a, oferă și o puternică latură formativă, prin componentele legate de orientarea pentru profesie, pentru carieră, deoarece prezintă în detaliu viața unor personalități sădind astfel germenii iubirii unei profesii: pe de altă parte, exemplul oferit de marii filantropi din trecut, poate cultiva grija pentru patrimoniul local.

Acest lucru va încuraja formarea, la elevi, a unei atitudini civice, responsabile, de viitori membri ai comunității locale și îi va determina să se gândească mai bine înainte de a dori să-și caute viitorul pe alte meleaguri, iar în acest caz, să aibă în vedere posibilitățile de reîntoarcere și de reintegrare în comunitatea locală.

Opționalul corespunde foarte mult cerințelor actuale ale educației în sensul că învățământul este centrat pe elev, metodele folosite sunt active și interactive, mijloacele de învățământ sunt diverse, formele de evaluare sunt multiple, locațiile pot fi variate. Sursele de documentare acoperă o gamă largă, iar elevii au ocazia să vină în întâmpinarea informației. De asemenea, formează competențe civice și sociale, promovează valori și atitudini democratice.

În cadrul raportată permanent la istoria națională, la cea universală, evenimentele trebuiesc corelate, stabilite conexiuni. Este cea care îl duce pe elev de la apropiat la depărtat, de la abstract la concret. În cadrul opționalului de istorie locală elevii se transformă din receptori în emițători, aduc imformatii, uneori direct de la sursă, îi face să fie mai activi, mai implicați în procesul de învățământ.

Competențe generale

Perceperea corectă a reperelor culturii locale și încadrarea acestora în timp și spațiu.

Investigarea și interpretarea, în mod direct, a diferitelor afirmații legate de natura unei valori locale

Exersarea demersurilor și a acțiunilor civice democratice prin prisma noțiunilor dobândite.

Aplicarea cunoștințelor despre orizontul local în viața cotidiană și integrarea lor în sistemul de achiziții al altor discipline, comune sau opționale.

Competențe specifice

1.1. Utilizarea termenilor istorici specifici perioadei moderne și contemporane

1.2. Încadrarea personalităților brăilene în cultura românească.

2.1. Analiza și interpretarea surselor istorice (autobiografii, testamente, fotografii, etc.)

2.2. Identificarea în teren a reperelor istorice, emblematice pentru oraș.

3.1. Realizarea de acțiuni de întreținere a unor monumente istorice.

3.2. Susținerea unor concursuri sau mese rotunde pe tema valorilor locale

4.1. Formularea umor opinii cu privire la un fapt istoric, utilizând achiziții din alte discipline.

4.2. Includerea informațiilor obținute în medii non-formale în prezentarea faptelor istorice.

IV. Conținuturi

Introducere (1 oră)

Personalități

Ana Aslan

Dumitru Ionescu

Hariclea Darclee

Ioan Penescu

Mina Minovici

Nedelcu Chercea

Panait Cerna

Panait Istrati

Vasile Băncilă

Edmond Nicolau

Gheorghe Avramescu

Maria Filloti

Clădiri, monumente

Parcul Monument

Gara fluvială

Strada Misitiilor

Biserica Sfântul Nicolae

Biserica Greacă

Evaluare finală. (2 ore)

Total 34 ore.

V. Valori și atitudini

Competențele generale și specifice care sunt urmărite în învățământul obligatoriu prin procesul educațional complementar centrat pe istoria locală promovează următoarele valori și atitudini:

Atitudinea pozitivă față de cunoaștere, educație, societate, cultură, civilizație și față de valorile locale.

Curiozitatea pentru explorarea surselor de istorie, în special pentru cele referitoare la mediul local

Respectul pentru valorile locale și toleranță pentru diversitatea etnică.

Formarea și conservarea unei identități locale, care să vină în completarea unei identități naționale și europene cu un potențial constructiv ridicat.

Conservarea și ocrotirea patrimoniului brăilean.

VI. Modalități de evaluare

Evaluarea rezultatelor instruirii prin această disciplină opțională are o importanță deosebită atât în realizarea curriculumului propus cât și în legătură cu aprofundarea, la nivel local, a rezultatelor instruirii prin orele de istorie și geografie – curriculum obligatoriu. Totodată are o însemnătate aparte prin prisma însușirii aspectelor de identitate cetățenească.

În evaluarea conținuturilor se folosesc în general teste scrise, cu durate variate, de la 10 la 15 minute pentru secvențe de două-trei lecții predate până la teste recapitulative de 40-50 minute utilizate la sfârșit de capitol. Testele trebuie să asigure folosirea unor itemi adecvați competențelor și deprinderilor ce se cer evaluate, să fie elaborate clar, concis și să corespundă particularităților de vârstă și intelectuale ale elevilor.

Pe parcursul orelor se va folosi evaluarea orală, prin întrebări care să stimuleze cât mai mult capacitățile analitice și sintetice, coerența gândirii elevilor și nu memoria și capacitatea de reproducere.

Ca forme de evaluare care să stimuleze activitatea independentă a elevilor, se propune folosirea proiectului, a portofoliului și a studiului de caz.

Acestea pot investiga o gamă variată de probleme de actualitate sau din trecut, care pot deveni în acest fel antrenante și pot constitui chiar surse de lucrări independente, referate și comunicări științifice ale elevilor. Astfel, putem enumera:

gruparea străzilor după specificul istoric și după rezonanța dată de numele personalităților învățate la curs;

urmărirea evoluției unui imobil (din cele prezentate), în timp, și sugerarea unor idei de renovare sau conservare a acestora.

studierea impactului afirmării diferitelor personalități, în plan național, prin prisma contribuției la patrimoniul țării.

analiza aspectului urbanistic și estetic al localității;

analiza potențialului turistic al zonei;

folosirea calculatoarelor din laboratorul de informatică AEL din dotarea școlii pentru analiza și prelucrarea unor date și pentru studierea unor materiale de informare, hărți și imagini a conținutului opționalului.

De altfel, idei din acest curs am aplicat în anii anteriori la clasa a VIII-a, în anul școlar 2008-2009. Inițial am prezentat la sfârșitul unei ore de istorie, ca mijloc de relaxare circa 30 de planșe format A4, cu imagini ale celor mai reprezentative clădiri din oraș, lansându-le totodată provocarea de merge pe teren și de a le identifica, deoarece evident că acestea ar fi trebuit să își mai schimbe înfățișarea și să fie mai greu de ghicit.

Am fost surpins să întâlnesc în sâmbăta umătoare, un grup de 6 elevi, postați în fața Școlii cu cls. I – VIII ,,Spiru Haret” (acolo aveam completare de catedră în vremea respectivă), așteptându-mă cu nerăbdare să începem mica noastră excursie. Itinerariul a început din Bariera Călărașilor, a urmat Calea Călărașilor până în Centru vechi, apoi vizitarea străzilor adiacente acestuia. Dotați cu aparate de fotografiat, copiii au imortalizat ceea ce li s-a părut mai atractiv din cele văzute.

Interesant este faptul că, pe măsură ce avansam pe teren și le arătam o fotografie, erau foarte atenți să regăsească clădirea respectivă, motiv pentru care se grupau în jurul profesorului și căutau elemente de identificare ale acesteia. În fine, după aproximativ trei ore de plimbare și cercetare, istoviți dar încântați, mi-au mărturisit înainte de plecarea către casă, că activitatea în sine ,,a fost extraordinară”, pentru că astfel a mai trecut o zi fără ca ei să se plictisească și cu acest prilej au cunoscut o serie de valori arhitecturale pe care, de altfel, nu le-ar fi luat în seama și pe care le trataseră până acum cu maximă indiferență, necunoscându-le istoria, importanța.

VII. Sugestii metodologice

Prezentul curriculum este o alternativă, aflată la dispoziția profesorilor care predau istoria în școala generală și a conducerilor unităților de învățământ care doresc să asigure elevilor o pregătire axată pe cunoașterea și aprofundarea valorilor locale, a avantajelor și nevoilor comunității. Acesta favorizează:

1. Organizarea unui proces de învățământ care să aibă o bază referențială precisă dată atât de sistemul de competențe generale – competențe specifice și conținuturi, cât și de ancorarea acestora în realitățile locale.

2. Realizarea unei instruiri în care elevii să îmbine în mod judicios asimilarea curriculumului-nucleu cu elementele propuse pentru studiul istoriei locale.

3. Realizarea unui proces educațional diferențiat și personalizat prin selectarea acelor conținuturi care se pliază și corespund cel mai bine cu nevoia de cunoaștere a elevilor, precum și a activităților de învățare, a traseelor de parcurs în instruire care să ducă la îndeplinire în condiții optime demersul asumat.

VIII. Bibliografie

Dumitru Anghel, Cetățeni de onoare ai Brăilei, Ed.Ex Libris, Brăila, 2004

Toader Buculei, O vatră de lumină seculară, Brăila, 1988

Toader Buculei, Prezențe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 1993

Radu Perianu, Istoria școalelor din orașul și județul Brăila, 1832-1864, București, 1941.

Vizita

De regulă, se referă la a arăta elevilor ceea ce poate la orele de curs doar se vorbește. Cel mai des este preferată vizita la muzeul de istorie, însă nu lipsesc și vizionarea caselor memoriale în care s-au născut sau doar au trăit mari personalități.

Elevii sunt instruiți înainte de plecare, cu privire la regulile minime de comportament, li se aduc la cunoștință câteva elemente de bază legate de ceea ce vor vizita astfel încât să fie introduși din timp în atmosfera de cercetare. Odată ajunși la destinație sunt îndrumați să adreseze întrebări specialiștilor și în același timp, să rețină ceea ce li se pare interesant. Fotografiile realizate cu acest prilej pot fi expuse în cadrul unei expoziții în școală sau pot fi publicate, împreună cu opiniile elevilor, în revista școlii.

Vizita, în sine, nu constituie neapărat un prilej de asimilare de cunoștințe, ci mai degrabă, este un bun mijloc de documentare la fața locului, de plecare în cercetarea unui subiect, care poate fi îmbogățit cu alte informații din cărți, documentare, broșuri, etc.

Cercul școlar de istorie

Este o formă de dobândire de aptitudini, căutată de elevi pentru caracterul informal și pentru atmosfera relaxată dar propice pentru exprimarea părerilor.

De regulă, cercul de istorie este organizat în școală, fie după cursuri într-o zi de vineri, pentru a profita de numărul puțin de ore. În Școala ,, Nedelcu Chercea” funcționează de aproximativ 10 ani, clubul de istorie ,,Vae Victis!”. Acesta este alcătuit pe două grupe de studiu, corespunzătoare vârstei elevilor: prima este destinată claselor V – VI, iar ultima, claselor VII – VIII. La baza activității acestuia stă un program semestrial întocmit împreună cu membrii, în funcție de doleanțele lor.

De asemenea, activitățile (foarte variate) se desfășoară sâmbăta, între orele 9.30 – 12.00 și se finalizează, de fiecare dată cu întocmirea unui proces verbal. În fiecare an, toamna, are loc o reuniune la monumentul din spatele Bisericii ,,Sf.M.M.Mina”, acolo unde există un monument din piatră și marmură, dedicat ostașilor cherceani căzuți în primul război mondial. Cu acesată ocazie, ,,înarmați” cu ustensile pentru curățenie, elevii cosmetizează zona înconjurătoare, tăind iarba, și văruind marginile soclului de beton.

În alte împrejurări, s-a organizat o vizitare a celor mai importante repere ale orașului, împărtășind copiilor câteva din ,,secretele” orașului, ca de pildă: li s-a arătat statuia unui haiduc (posibil chiar Pintea), ce tronează pe o casă din spatele blocurilor, de vis-a-vis de Hala centrală, apoi au putut vedea bustul domnitorului Mihai Viteazul, ce se odihnește într-o nișă la etajul superior al unui imobil de pe stada Miahi Eminescu, etc…

Stârnirea interesului pentru cunoaștere revine documentarelor. Fie că tratează subiecte din istoria universală, națională sau locală, acestea sunt bine primite întotdeauna de către copii.

Excursia

Reprezintă o activitate interesantă, care nu mai este foarte uzitată din cauza problemelor finaciare. Dincolo de aspectul distractiv, aceasta urmărește scopuri clare, precise, măsurate prin metode de evaluare precum: portofoliul, chestionarul , desenul, etc.

Elementele de istorie locală care ar reclama o astfel de vizită, pot fi cele de natură arheologică ce sunt de dorit în condițiile unui învățământ teoretizat și lipsit de materiale didactice moderne.

Aniversarea unei personalități

opționalul,

vizita,

excursia,

cercul școlar de istorie,

vizionarea spectacolelor, filmelor sau documentarelor cu caracter istorico-educativ,

organizarea de concursuri între școli,

aniversarea unei personalități,

organizarea de expoziții filatelice, de desene sau de carte, etc.